TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE

“Maiorescu are în toate vocaţia începutului: la Institutul Preparandal, la Universitate, în Parlament.

Este şi spiritul în care va scrie Criticele propunând principiile ortografiei, ale poeziei, ale criticii literare, ale
dreptului, ale culturii. Nu numai lingvist, sau critic, sau filosof: obiectul lui e toată cultura.” (N Manolescu)
“Maiorescu a scris puţin, scopul lui a fost acela de a enunţa elementele – apa, focul, aerul, pământul –
din care se naşte lumea. El n-a făcut critică (poezie, filosofie), în înţelesul nostru de astăzi: a creat critica.” (N
Manolescu)
Din multitudinea preocupărilor creatoare ale lui Titu Maiorescu concretizate în cea mai mare parte în
studiile publicate în “Convorbiri literare” – care vizau în mod deosebit domeniile limbii şi literaturii române,
ale culturii, esteticii şi filosofiei, s-a cristalizat rolul său de îndrumător al culturii şi literaturii. Afirmaţiile sale
critice au fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a fost enorm, iar în posteritate
– profund.

Principalele idei despre limbă

Toate studiile lui Maiorescu au militat pentru unificarea limbii române literare prin omogenizarea
scrierii, prin elaborarea unei gramatici unitare, prin îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi prin
combaterea tendinţelor de “stricare” a limbii.
Prima problemă de limbă ridicată de Maiorescu a fost cea a scrierii limbii române literare. Maiorescu
pleda pentru introducerea alfabetului latin şi eliminarea alfabetului chirilic: “ În momentul în care românii s-au
pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să
se prezinte aceasta, adică scrierea sau literile trebuiau să fie luate tot de la romani. “Despre scrierea limbei
române
Maiorescu a declanşat o întinsă campaniei împotriva exagerărilor latiniste, condusă de pe poziţii
ştiinţifice moderne şi după principiul că limba asigură conservarea naţionalităţii. În acest scop el a recomandat
consecvent limbii populare, socotind că o limbă evoluează după uzul vorbitorilor, nu după legi inventate de
filologi.
Maiorescu a condamnat excesul de împrumuturi lexicale (Neologismele) stabilind o sumă de principii
riguroase şi în această direcţie.
Maiorescu consideră că este preferabil împrumutul de cuvinte dintr-o limbă străină atunci când apar
realităţi şi noţiuni noi, decât compunerea lor în interiorul limbii române din material lexical vechi. Condiţiile
care ar trebui respectate, după părerea lui Titu Maiorescu ar fi: să se împrumute mai mult din limbile
romanice, pentru a se face mai uşor adaptarea la fonetica limbii române şi numai când este necesar: “Acolo
unde lipseşte un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi
romanice, mai ales în cea franceză.” (Neologismele – 1881)
În Limba română în jurnalele din Austria, Beţia de cuvinte şi Oratori, retori, limbuţi Maiorescu
ridiculizează calcul lingvistic – copierea expresiilor idiomatice - şi “beţia de cuvinte”, o adevărată boală a
spiritului:
“Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e până la un grad oarecare un stimulent al inteligenţei.
Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul
cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei.” (Beţia de cuvinte
-1873)
O atenţie aparte a acordat Maiorescu problemelor limbii artistice, preocupat de ruptura care s-ar ivi
între literatura cultă şi popor în cazul în care latinismul şi-ar impune punctele de vedere. Pentru el, “direcţia
nouă” însemna, între altele, şi o nouă orientare în aprecierea limbii operelor literare, căreia îi cerea să fie
naturală şi expresivă. De aici, condamnarea exceselor stilistice şi preferinţa pentru o limbă echilibrată şi
armonioasă, din care a făcut un alt criteriu valoric.

1
 Referindu-se la rolul lui Titu Maiorescu în cultivarea limbii române literare, Eminescu afirmă în
“Timpul” (1878): “În lupta pentru limbă şi adevăr şi contra jargoanelor franţuzite şi nemţite şi a beţiei de
cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviţi de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor
de a înşira cuvinte nouă în loc de idei adevărate.”

Idei estetice ale lui Titu Maiorescu în studiile despre literatură

Sub raportul evoluţiei istorice, există în primul timp la Maiorescu, o critică generală negativă, care
curăţă locul spre a pregăti literatura ulterioară; este ceea ce s-a numit critică culturală. După 1885, negaţia
rămâne numai întâmplătoare şi izolată, fiindcă marea literatură capabilă să susţină şi o mare critică s-a
născut.
Voind a educa conştiinţa artistică a contemporanilor, Maiorescu publică, în “Convorbiri literare” şi în
broşură un studiu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, însoţit de o antologie cu piese din
poeţi vechi şi noi, din cei vechi reţinând doar şase poezii de Gr. Alexandrescu, cinci de Bolintineanu şi opt de
Alecsandri. Pentru a defini poezia, Maiorescu face mai întâi o distincţie între artă şi ştiinţă: obiectul artei e
frumosul, al ştiinţei adevărul. Frumosul e manifestarea sensibilă a ideilor, nu ca la Hegel ideea absolută, ci
latura afectivă a conştiinţei. Materia sensibilă a poeziei n-o dau cuvintele, indiferente sub raport estetic, ci
imaginile pe care ni le deşteaptă perceperea lor. Poezia este cunoaşterea specifică a universului prin
intermediul metaforei.
Obiectivul propus de Maiorescu era delimitarea raportului dintre conţinut şi formă în poezie. De aceea
îşi împarte cercetarea în două capitole: Condiţiunea materială a poeziei, în care analizează conceptul de
“formă” în artă, şi Condiţiunea ideală a poeziei, în care discută conceptul de “fond”, de conţinut în artă.
Dacă materia sensibilă a poeziei n-o dau cuvintele, ci imaginile pe care ni le deşteaptă, înseamnă că
această materie nu se află în lumea dinafară, “ci se cuprinde numai în conştiinţa noastră”. După părerea lui
Maiorescu, pentru a sensibiliza conştiinţa umană prin imagini e necesar ca în poezie cuvintele să fie concrete.
De aici deduce Maiorescu necesitatea unui limbaj poetic cât mai puţin abstract, explicând rolul
figurilor de stil în actul poetic, al epitetelor “ornante”, al comparaţiilor “juste”, al personificărilor.
Originalitatea stă, după Maiorescu, în vestmântul “sensibil al ideii, în noutatea încorporării ideii în
artă; “aici cuvântul stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi
descoperă astfel o nouă armonie a naturei.”
Partea a doua a studiului, Condiţiunea ideală a poeziei, defineşte “fondul” poeziei, ideea acesteia ca
fiind “întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine de
tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică.”
Cu privire la partea ideală a poeziei, Maiorescu pune trei condiţii: repeziciunea mişcării ideilor,
mărirea obiectului ”sub impresia simţământului sau a pasiunii” şi gradarea (“dezvoltare grabnică şi crescândă
spre o culminare finală sau spre o catastrofă”).
Sprijinul ideilor estetice ale lui Maiorescu este ilustrarea cu aprecieri şi observaţii asupra literaturi
universale şi române. Studiul aparţine etapei polemice, criticiste a criticii maioresciene şi a activităţii Junimii.
Exemplele din literatura română reprezintă prima acţiune de evaluare critică – dintr-o perspectivă estetică – a
creaţiei beletristice de până atunci.
Efectul de instruire asupra tinerilor scriitori a fost remarcabil. Maiorescu introduce, încă din acest prim
studiu, o serie de norme a căror aplicare a contribuit la împământenirea în literatura română a unor criterii
ferme, extrem de eficace în epocă. Înflorirea fără precedent în literatura română a diferitelor genuri şi specii,
apariţia marilor clasici ai literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea se datorează şi contextului
cultural creat de asociaţia Junimea, de revista “Convorbiri literare” sub îndrumarea lui Titu Maiorescu.
Stăpânit de dorinţa de a imprima un nou spirit creaţiei literare româneşti, Maiorescu publică în 1872,
în “Convorbiri literare” studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Ca şi studiul precedent, Direcţia nouă… a îndeplinit în configuraţia literaturii române o funcţie
creatoare, încurajând “reacţia salutară” ce se ivise şi punând stavilă valului de mediocrităţi.

2
 Maiorescu subliniază că “noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin
simţământul natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene
şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional.”
Maiorescu întreprinde o cercetare critică “asupra câtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai
acestei naşteri sau renaşteri literare”
Reprezentanţii acestui “Început de renaştere literară, chiar dacă, în majoritatea lor, erau membri ai
Junimii sau colaboratori ai “Convorbirilor literare”, nu sunt consideraţi ca având aceeaşi însemnătate:
“Valorarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt (însă şi) multe talente inferioare.”
Printre “talentele eminente” din poezia dintre 1868 şi 1872, Maiorescu enumeră pe Alecsandri şi
Eminescu, primul cu ciclul Pasteluri, al doilea cu trei poezii publicate în “Convorbiri literare”: Epigonii,
Venere şi Madonă, Mortua est.
Maiorescu afirmă că Pastelurile, însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii” şi
“scrise într-o limbă aşa de frumoasă”, au devenit “cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a
literaturii române îndeobşte”.
Alecsandri este, cum îl numeşte Maiorescu, cap al poeziei noastre în generaţia trecută.”
Pe Eminescu, Maiorescu îl declară cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată
blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, […] dar în fine poet în
toată puterea cuvântului.”
În cele trei poezii ale lui Eminescu, Maiorescu descoperă “farmecul limbagiului (semnul celor aleşi)”,
“ o concepţie de viaţă înaltă”, “ iubirea şi înţelegerea artei antice.”
În partea a doua a studiului Direcţia nouă…, Maiorescu se referă la proză: “… pentru epoca de-acum
autorii cei mai buni şi mai răspândiţi ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu şi putem constata
că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămânea…”.
Recunoscând succesele înregistrate de proza literară română dintre anii 1868-1872, Maiorescu scrie:
“Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres…”-
Într-un alt studiu, din 1885, Maiorescu a analizat importanţa “Comediilor d-lui Caragiale” pentru
literatura noastră, subliniind originalitatea tematicii şi a personajelor, precum şi desăvârşirea veşmântului
artistic. După ce sancţionează confuzia pe care unii critici o făceau între valoarea estetică şi cea etică,
Maiorescu afirmă că o operă literară perfectă este morală prin însăşi perfecţiunea ei şi produce “înălţarea
impersonală” a cititorului, pe care, astfel, îl purifică de preocupările egoiste cotidiene.
“Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii
ideale.” (Comediile d-lui Caragiale)
Ideile studiului lui Maiorescu pornesc de la date din filozofia lui Kant, a lui Schopenhauer şi a lui
Aristotel (principiul aristotelic al purificării: katharsis).
În 1889 Maiorescu publică studiul lui Eminescu şi poeziile lui, unde susţine ideea potrivit căreia
Eminescu a armonizat cunoştinţele sale adânci şi întinse şi sensibilitatea europeană cu o exprimare artistică
dusă la perfecţiune. Susţine, de asemenea, că pesimismul îi era înnăscut poetului şi nu inculcat de viciile
societăţii în care a trăit.
Studiul despre Eminescu rămâne în bibliografia fundamentală dedicată operei eminesciene pentru că
Maiorescu exprimă idei pertinente care au făcut istorie în critica românească. Una dintre acestea este cea
privitoare la erotica eminesciană: “Ca şi Leopardi în Aspasia el nu vede în femeia iubită decât copia
imperfectă a unui prototip irealizabil”. Mai târziu, G. Călinescu va sublinia şi el: “Eminescu căuta dragostea,
nu femeia, victimă mereu a improvizaţiei şi a absurdului” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu)
Analizând forma poeziilor lui Eminescu scrise “în epoca deplinei sale dezvoltări”, Maiorescu atrage
atenţia asupra înrudirii lor “cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra cărei s-au ridicat pas
cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepţiuni”.
Criticul arată că Eminescu a reuşit “să înalţe rimele poeziei române” deasupra formei “obişnuite şi
adeseori neîngrijite”.

3
 Maiorescu intuieşte că: “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul
al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti”.
Prin adecvarea criticii la necesităţile epocii, prin fermitatea aplicării ei, Titu Maiorescu a contribuit, în
mod hotărâtor, la maturizarea opiniei publice, la sporirea exigenţei scriitorilor faţă de propriile creaţii, a
îndrumat gustul cititorilor către valori artistice durabile.

Problemele culturii

Prima etapă a activităţii Junimii, considerată aproximativ până în 1874, are un pronunţat caracter
polemic şi consemnează elaborarea principiilor social-culturale şi estetice ale junimismului.
Fundamentarea direcţiei noi în cultura română impunea critica direcţiei existente în epocă. Într-un
studiu publicat în 1868, În contra direcţiei de azi în cultura română, Maiorescu acuză cultura epocii de
promovarea “formelor fără fond” şi a ”neadevărului”.
“Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă
nimiceşte un mijloc puternic de cultură”.
Critica “formei fără fond”, în scopul ridicării fondului cultural autohton la înălţimea formelor
împrumutate, apare, de altfel, şi în articolele politice ale lui Eminescu din “Timpul”, şi în unele poezii
(Scrisoarea III, Ai noştri tineri), în comediile şi articolele politice ale lui Caragiale.
Prin sfaturi şi îndemnuri, prin exemplul său de intelectual, posesor al unei bogate şi rafinate culturi
universale, prin studii şi articole de critică literară şi, mai presus de toate, prin setea de frumuseţe artistică
absolută, Maiorescu a îndemnat literatura română pe calea originalităţii majore, - poarta de intrare în
universalitate, - căci “orice individualitate de popor îşi are valoarea ei absolută şi , îndată ce este exprimată în
puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în restul omenirii, ca o parte integrantă a ei”
(Literatura română şi străinătatea, 1882)