Sunteți pe pagina 1din 396

1

Titlul I PROCESUL CIVIL

I. Definiţia procesului civil

Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfăşoară instanţele

de judecată, părţile, alte persoane sau organe, ce participăla judecată, precum şi raporturile ce se stabilesc între ei în scopul realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor deduse judecăţii sau executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege.

trebuie săaparăun litigiu între

subiectele raportului juridic substanţial, sau o situaţie pentru a cărei rezolvare este necesarăcalea justiţiei.

Pentru

existenţa

unui

proces

II.

Fazele şi etapele procesului civil

1.

Judecata;

2.

Executarea silită.

1.

Judecata cuprinde douăfaze: judecata în fond şi judecata în căile

de atac.

A.

Judecata în fond cuprinde, de regulă, trei etape:

e.

etapa scrisă;

b.

etapa dezbaterilor;

c.

etapa desfăşurării şi pronunţării hotărârii.

a.

Etapa scrisă

Începe cu cererea scrisăde chemare în judecatăprin care se supune judecăţii o pretenţie pe care reclamantul o formuleazăîmpotriva unei părţi (pârât).

printr-o întâmpinare (act de

procedurăscris) prin care acesta se aparăîmpotriva pretenţiilor

reclamantului. El poate săformuleze pretenţii proprii faţăde reclamant prin intermediul unei cereri reconvenţionale. Actele de procedurăprin care terţii sunt atraşi în proces sunt:

Pârâtul

poate

sărăspundă

- cererea de intervenţie principalăsau accesorie;

- cererea de chemare în judecatăa altor persoane;

- cererea de chemare în garanţie;

- cererea de arătare a titularului dreptului real. Scopul etapei scrise:

1. stabilirea cadrului procesual din punct de vedere al părţilor şi al

obiectului;

2. informarea reciprocăa părţilor despre pretenţiile şi mijloacele de

apărare a lor.

b. Etapa dezbaterilor

Judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor făcute de părţi independent. Scopul etapei dezbaterilor:

2

- formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic

substanţial dintre părţi în temeiul probelor ce se administreazăşi al

concluziilor părţilor, fie referitoare la eventualele excepţii procesuale, fie pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii. c. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii:

- are loc în secret, în camera de consiliu;

- participănumai judecătorii;

- pronunţarea hotărârii are loc întotdeauna în şedinţăpublică. B. Judecata în căile de atac

Partea nemulţumităde hotărârea primei instanţe poate săfacăapel. APELUL

* Cale de atac ordinară; simpla nemulţumire a unei părţi este suficientă.

* Suspensivăde executare: termenul de apel, apoi introducerea

cererii de apel suspendăde drept executarea silită.

* Devolutivă: în faţa instanţei de apel are loc o nouăjudecatăîn fond. RECURSUL Hotărârile pronunţate în apel pot fi atacate cu recurs în condiţiile prevăzute de lege. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive strict

prevăzute de lege (art. 304 Cod proc.civ.), astfel, casarea unei hotărâri se poate cere:

- când instanţa nu a fost alcătuităpotrivit prevederilor legale;

- hotărârea a fost datăde alţi judecători, decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;

- hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;

- instanţa a depăşit atributele puterii judecătoreşti;

- prin hotărârea datăinstanţa a încălcat formele de procedurăprevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2;

- dacăinstanţa a acordat mai mult decât s=a cerut ori ceea ce nu s-a

cerut;

- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijinăsau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

- instanţa a schimbat natura şi înţelesul actului juridic dedus judecăţii;

- hotărârea pronunţatăe lipsităde temei legal ori a încălcat legea;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare; Legea prevede şi exercitarea unor căi extraordinare de atac:

- contestaţia în anulare;

- revizuirea;

Judecata în căile de atac parcurge următoarele etape:

- etapa scrisă;

- etapa dezbaterilor;

- etapa deliberării şi pronunţării hotărârii;

Etapele se parcurg ca la judecatăîn primăinstanţă.

3

2. Executarea silită Intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în exeuctare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, şi în cazul altor titluri executorii dacădebitorul nu-şi executăde bună-vioie obligaţia.

Modalităţi de executare silită:

- directă- când creditorul tinde săobţinărealizarea în naturăa prestaţiei care formeazăobiectul obligaţiei debitorului înscrisăîn titlul executoriu; - indirectă- când creditorul, care a realizat o creanţăbănească, urmăreşte să-şi îndestuleze aceastăcreanţăprin valorificarea bunurilor debitorului. Nu este obligatoriu ca procesul civil săparcurgăambele faze (judecata şi executarea silită) sau o fazăsăparcurgătoate etapele. III. Definiţia, conţinutul, natura juridicăşi izvoarele dreptului procesual civil

a. Definiţia. Dreptul procesual civil reprezintăansamblul normelor

juridice care reglementeazămodul în care are loc judecarea pricinilor

referitoare la drepturile subiective şi interesele civile precum şi la executarea silităa titlurilor, în scopul soluţionării litigiilor.

b. Obiectul de studiu - modul de organziare şi de desfăşurare a

procesului civil.

c. Conţinutul:

- jurisdicţia cuprinde regulile ce guverneazăorganziarea judecătoreascăşi competenţa instanţelor judecătoreşti, precum şi teoria actului jurisdicţional; - teoria acţiunii civile aratăcondiţiile în care o persoanăpoate obţine recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor sale; - procedura civilăconţine regulile dupăcare se desfăşoarăjudecata şi executarea silită. d. Natura juridică. Dreptul pr. civil are o naturăjuridicămixtă, aparţinând atât dreptului public, cât şi dreptului privat. Dreptul pr. civ., aparţine dreptului privat deoarece realizeazăprotecţia juridicăa unor

interese private, iar dreptului public deoarece se ocupăcu studiul justiţiei şi serveşte unele ramuri ale dreptului public (dreptul constituţional, dreptul financiar).

e. Izvoarele dreptului procesual civil.

* Constituţia României din 1991 - cap. VI al Titlului II

consacrăautorităţile judecătoreşti.

* Codul de proc. civilă- decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la

11.09. 1965 şi pus în aplicare la 01.12. 1865, cu modificările ulterioare.

* Legea nr. 92/1992 pentru organziarea judecătorească;

* Codul civil;

* Codul comercial;

* Codul familiei;

4

* Decretul nr. 32/1954;

* Legea nr. 29/1990;

* Legea nr. 31/1990;

* Ordonanţele de Guvern nr. 32/1995, nr. 39/1999; 138/2000; 59/2001; 13/2001.

* Cutuma. IV. Normele de drept procesual civil

1. Clasificarea normelor de drept procesual civil.

A. În funcţie de obiectul lor:

- normele de organizare judecătorească- reglementeazăfuncţionarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea instanţelor, activitatea personalului auxialiar, administrativ şi de serviciu, vacanţa judecătorească. Sediul materiei este Legea nr. 92/1992 şi art. 24-36 Cod proc.civ. - normele de competenţă- reglementeazăatribuţiile instanţelor

judecătoreşti faţăde atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţionalăori repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor judecătoreşti între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială). Sediul materiei îl reprezintăCodul de procedurăcivilă, art. 56 din Legea nr. 92/1992 şi art. 1 din Legea nr. 11/1990. - norme de procedură- reglementeazămodul de judecatăşi executarea silită. Sediul materiei este Codul de procedurăcivilă.

B. În funcţie de întinderea câmpului de aplicare:

- norme generale - se aplicăîn toate cazurile şi în orice materie, dacălegea nu prevede altfel;

- norme speciale - sunt aplicate numai într-o anumitămaterie,

expres stabilităde lege; sunt de strictăinterpretare şi nu pot fi aplicate prin

analogie.

C. În funcţie de caracterul conduitei prescrise:

- norme imperative - impun părţilor o anumităacţiune sau le

obligăla o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie săse deroge de la ele ori sănu se aplice. - Norme dispozitive - suplinesc sau intereseazăvoinţa neexprimatăsau insuficient exprimatăa părţilor ori protejeazăinteresele

uneia din părţi, îngăduind săse deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind, prin chiar conţinutul lor.

2. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil

În privinţa intrării în vigoare a normelor de drept procesual civil, se aplicăprincipiul neretroactivităţii înscris în art. 15 alin.2 din Constituţie. Actele de procedurăefectuate sub imperiul legii vechi rămân valabile dacăau respectat dispoziţiile acestei legi şi nu mai este

5

necesarărefacerea lor, iar dupăintrarea în vigoare a legii noi, actele de procedurăse vor îndeplini potrivit dispoziţiilor acesteia. Se pune problema legii aplicabile efectelor viitoare ale unei situaţii juridice născute, modificate sau stinse înainte de abrogarea legii care a

cârmuit-o de regulă, legiuitorul prevede în cuprinsul noului act normativ şi dispoziţii referitoare la rezolvarea conflictelor în timp ale normelor. Pentru rezolvarea conflictelor în timp ale normelor de drept procesual civil se porneşte de la clasificarea dupăobiectul lor de reglementare:

- normele de reglementare judecătoreascăsunt de imediatăaplicare;

- normele de competenţă;

- pricinile în curs de judecatăla apariţia legii noi continuăsăfie

judecate de instanţele investite sau se întrerup şi trec în competenţa instanţelor potrivit legii noi;

- normele de procedurăsunt de imediatăaplicare.

Precizări:

- administrarea probelor se face dupălegea în vigoare în acel

moment;

- administrarea probelor care constituie mijloace tehnice (expertize,

cercetarea la faţa locului) sau dovada unui fapt juridic se raporteazăla norma în vigoare în momentul în care instanţa se pronunţăasupra admisibilităţii.

- hotărârea judecătoreascăeste supusăcondiţiilor de fond şi de formăale legii sub imperiul căreia a fost pronunţată; - executarea silităse face dupălegea în vigoare în momentul

efectuării ei, chiar dacăîn momentul obţinerii titlului ce se executăera aplicabilăo altălege. 3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual civil prezintăun aspect intern şi unul internaţional

a. sub aspect intern:

- existăprobleme în privinţa regimului de publicitate imobiliară, urmărind a se aplica regula LOCUL ACTUM;

- de exemplu, în Ardeal, executarea silităasupra bunurilor imobiliare sau uzufructului, precum şi măsurile de asigurare a acestora se face potrivit dispoziţiilor Legii nr. LX/1881, nu potrivit Cod.proc.civ.

b. sub aspect internaţional:

- se va aplica LEX FORI, dacănormele dreptului procesual civil se aplicăpe teritoriul statului unde se desfăşoarăjudecata;

- art. 159 din Legea nr. 105/1992 dispune că:

“În procesele privind raporturi de drept internaţional privat, instanţele române aplicălegea de procedurăromânădacănu s-a dispus altfel în mod expres”. EXCEPŢII:

6

- capacitatea procesualăa fiecărei părţi în proces este cârmuităde legea sa naţională; - obiectul şi cauza acţiunii civile sunt determinate de legea care reglementeazăfondul raportului juridic dedus judecăţii; - calitatea procesualăa părţii se determinătot dupălegea aplicabilăfondului raportului juridic litigios.

Titlul II ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ Capitolul I NOŢIUNI GENERALE 1. Noţiunea justiţiei În literatura de specialitate atât străinăcât şi românească, noţiunea de justiţie are mai multe înţelesuri. Profesorul Eugen Heroveanu considera 1 căîn afarăde înţelesurile de “organizaţie judiciară” sau de “funcţiune judiciară”, cuvântul justiţie exprimăo permanentăpreocupare despre ceva mai înalt şi mai pur (justiţia comutativă). În acest ultim sens justiţia este idealul intangibil al dreptului, cea mai înaltăexpresie a dreptului, care exprimădouăatribute esenţiale:

egalitate şi generalitate. În concepţia 2 profesorului Mircea Djuvara ideea de justiţie presupune egalitatea raţionalăa unor persoane libere, limitate în activităţile lor numai prin drepturi şi datorii, precum şi posibilitatea generalizării, deci egalitatea tuturor persoanelor fărănici o favoare, egalitate cât mai desăvârşită, echitate printr-o apreciere justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui caz individual. În literatura franceză 3 vom găsi definitănoţiunea de justiţie în mai multe sensuri:

a. într-un sens foarte larg, justiţia este o virtute, un sentiment de echitate. În acelaşi timp ea este o noţiune care poartăamprenta subiectivismului care variazăîn funcţie de etica personalăa fiecăruia, părţile având sentimentul căjustiţia, dreptatea, le aparţin. Aşa se explicăfaptul căatunci când una din părţi pierde un proces şi considera căi s-a făcut o nedreptate se adreseazăprintr-o cale de atac la instanţăsuperioarăpentru a se se face dreptate. b. într-un sens mai tehnic, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a pronunţa dreptul cu ocazia unei contestestaţii, judecătorul fiind chemat săîmpartăjustiţia. În acest sens calificăjustiţia ca o prerogativăsuveranăce aparţine statului. c. în sens mai restrâns prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciarăse poate exercita:

instanţele, magistraţii, auxiliarii justiţiei. Drept urmare justiţia se

1 Eugen Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, 1, Bucure[ti, 1932, p. 22-23. 2 Mircea Djuvara, Teoria general\ a dreptului, (Enciclopedia juridic\). Drept ra]ional, izvoare [i drept pozitiv, Editura “ALL”, Bucure[ti, 1955, p. 224-228. 3 R. Perrot, Institucion judiciaries, Editura Montchrestien, Paris, 1992, p. 23.

7

identificăcu aparatul administrativ, condus de Ministerul Justiţiei. În aceastăipotezăjustiţia devine un serviciu public al statului. Încădin antichitate justiţia era reprezentatăsimbolic de zeiţa Thermis, respectiv figura unei femei severe, purtând într-o mânăo balanţă, iar în cealaltăo sabie şi, de cele mai multe ori fiind legatăla ochi. Balanţa şi eşarfa care acoperăochii simbolizeazăfuncţia esenţialăa judecătorului, aceea de a face dreptate în condiţii de independenţăşi imparţialitate. Judecătorul trebuie săcântăreascădrepturile şi interesele fiecărei părţi fărăa fi influenţat din interiorul sau exteriorul instituţiei şi săia o hotărâre dreaptăşi legală. Sabia simbolizeazăexecutarea silităa hotărârii pentru ca aceasta sănu rămânăo simplăpărere a judecătorului cu privire la cauza judecată.

8

2. Principiile generale ale organizării judecătoreşti 2.1. Separaţia puterilor în stat şi înfăptuirea justiţiei. Acest principiu este consacrat în constituţiile statelor democratice. Într-un stat democratic puterea emanăde la popor, aparţine poporului şi este unicăşi suverană. Puterea suveranăse realizeazăprin diferite categorii de organe ale statului corespunzător unor funcţii specifice şi relativ autonome 1 . Apărutăîn secolul Luminilor, ea a fost îndreptatăîmpotriva abuzului de putere şi a avut un rol important în promovarea sistemului reprezentativ, adicăîn valorificarea democraticăa relaţiei dintre deţinătorul suveran şi puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statalăa puterii politice, dar şi în căutarea garanţiilor exercitării drepturilor omului în chiar organizarea statalăa puterii şi în funcţionarea acestora. Teoria separaţiei puterilor în stat a stârnit multe controverse de-a lungul timpului şi chiar în prezent. Potrivit acestei teorii în fiecare stat existătrei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească. Teoreticienii 2 au ajuns la concluzia căe mai bine săfolosim termenul de funcţii ale statului decât cel de puteri, fiecare din acestea fiind realizate de un organ anume. Constituţiile româneşti, din 1866 şi 1923 au prevăzut căfiecare din funcţiile statului sunt prevăzute, încredinţate unor organe independente unul faţăde celălalt, în sensul căfiecare din ele acţioneazăfărănici un amestec din partea unui alt organ de stat. Constituţia României din 1991 nu consacrăexpres principiul separaţiei puterilor în stat, însăacesta este respectat prin faptul căaceasta reglementeazăseparat atribuţiile Parlamentului, Guvernului, Preşedintelui României şi Autorităţii Judecătoreşti. Potrivit art. 80, alin.2 din Constituţie se foloseşte expresia “puterile statului” iar în art. 1 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăse referăexpres la “puterea judecătorească” care este separatăde celelalte puteri ale statului având atribuţii proprii. Aşa fiind, Parlamentul nu are dreptul săintervinăîn procesul de realizare a justiţiei deoarece conform art. 125 alin.1 al Constituţiei, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti. Parlamentul are doar atribuţia de a stabili modul de funcţionare al organelor judecătoreşti, respectiv organizare, competenţa şi regulile de procedurădupăcare se judecăo cauză. Parlamentul nu poate să-şi aroge competenţa soluţionării nici unui proces. În cadrul funcţiei de informare şi a celei de control de către Parlament au fost instituţionalizate comisiile de anchetăparlamentară, imunităţile

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic [i practic de procedur\ civil\, Editura Na]ional, Bucure[ti, vol.I, p. 12. 2 I. Deleanu, Drept constitu]ional [i Institu]ii politice, vol.II, Editura Funda]iei “Chemarea”, Ia[i, 1992,; A. Iorgovan, Drept constitu]ional [i institu]ii politice. Teoria general\, Editura “Galeriile J.L. Calderon”, Bucure[ti, 1994, p. 153.

9

procedurale privind parlamentarii, punerea sub acuzare a Preşedintelui României, solicitarea pornirii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, dar aceste proceduri nu sunt jurisdicţionale. Autoritatea legislativănu poate săadopte legi retroactive, nu poate săanuleze sau sămodifice o hotărâre datăde instanţa judecătorească, sau săemitălegi interpretative prin care săsoluţioneze cauze. La rândul ei puterea judecătoreascănu poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale completând sau suplinind reglementarea legislativăşi nici nu poate refuza aplicarea legii. Cât priveşte raporturile dintre puterea executivăşi puterea judecătoreascăobservăm cănumirea judecătorilor o face Preşedintele României, iar sancţiunile disciplinare împotriva judecătorilor, cu excepţia celor de la C.S.J., le ia ministrul justiţiei, deci membru al guvernului. În ambele cazuri nu existădependenţăa autorităţii judecătoreşti faţăde cea executivăpentru căpropunerile le face Consiliul Superior al Magistraturii. Puterea executivănu poate soluţiona nici un proces, nu poate influenţa soluţionarea unor cauze şi nici modul de executare a hotărârilor. La rândul ei autoritatea judecătoreascănu se poate substitui autorităţilor administrative şi nu poate emite acte administrative. În concluzie, în statul de drept judecătorul are un rol foarte important chiar hotărâtor şi pentru buna funcţionare a statului se presupune o colaborare a tuturor celor trei puteri.

2.2. Independenţa instanţelor de judecatăşi a judecătorilor

Acest principiu este consacrat în Constituţia României din anul 1991, art. 123 unde se înfăptuieşte în numele legii iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Acelaşi lucru este arătat şi în art. 3 al Legii nr. 92/1992. Independenţa justiţiei constituie nu numai condiţia necesarăpentru buna funcţionare a justiţiei, dar mai ales garanţia libertăţii individului şi a protecţiei lui în faţa legii. Judecătorii nu se aflăîn raporturi de subordonare faţăde alte autorităţi publice, indiferent care ar fi acestea şi indiferent de poziţia lor în stat. Garanţia constituţionalăa independenţei judecătorilor o constituie proclamarea în art. 124 al Constituţiei, a principiului inamovibilităţii judecătorilor şi faptul că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate independentă, alcătuitădin magistraţi aleşi de Parlament în şedinţăcomună. Tot în spiritul acestui principiu în Constituţie la art. 125 alin.1 se stabileşte căjustiţia se înfăptuieşite prin Curtea Supremăde Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (judecătorii, tribunale, curţii de apel) care formeazăun sistem de organe distinct, nesubordonat nici unei puteri. Pe baza principiilor ce guverneazăstatul de drept se

10

interzice crearea de instanţe extraordinare (Constituţie art. 125 alin.2) garantând egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.

Pe lângăindependenţa funcţionalăjudecătorilor li se asigurăşi o

independenţăpersonalăprin statutul acestora care scoate judecătorul în afara oricăror ingerinţe şi îl pune la adăpost de puterile celelalte dar în mod deosebit de cea executivă. Independenţa personalăeste asiguratăşi prin modul de numire a

judecătorilor, durata numirii acestora, inamovbilitatea, colegialitatea, fixarea salariului prin lege, libertatea de expresie şi a dreptului de a forma o organizaţie profesională.

O garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor o

constituie incompatibilităţile magistraţilor (Constituţia României art. 124 şi 131) care stabilesc căfuncţia de magistrat este incompatibilăcu orice altăfuncţie publicăsau privatăcu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Pentru a nu fi supuşi nici unei influenţe magistraţii nu pot face parte din partidele politice şi deci nu au dreptul de a fi aleşi în organele reprezentantive ale statului (Constituţie, art. 37, alin.3 şi Legea nr. 92/1992, art. 110 şi 111). 2.3. Justiţia constituie monopol de stat În literatura 1 de specialitate teoreticienii jurişti au subliniat căîntr- un stat modern justiţia se înfăptuieşte de către stat, deci el deţine monopolul justiţiei în vederea organizării şi respectării ordinii sociale. Din acest principiu decurg douăconcluzii mai importante:

a. Statul este obligat săstabileascăjurisdicţiile prin lege. Astfel, Constituţia României în art. 125 alin.1 precizeazăcă, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Ca urmare instanţele judecătoreşti nu pot refuza soluţionarea cererilor pentru căprin lege acestea sunt create în acest scop. Judecătorul este obligat săaplice legea iar atunci când nu existăprevederi de lege sau legea este întunecată(neîndestulătoare) va interpreta legea în lipsăde text expres recurgând la “analogia legii” ori “analogia dreptului”. De la aceste principiu se abate arbitrajul prin care procesul se soluţioneazăde acei judecători pe care părţile i-au desemnat prin clauza compromisorie (art. 343 indice 1 Cod proc.civ.) sau compromis (art. 343 indice 2 Cod proc.civ.). b. numai instanţele judecătoreşti legal constituite pot împărţi justiţia prin intermediul hotărârilor pe care le iau rămase definitive şi irevocabile. Potrivit art. 10 din Legea nr. 92/1992 judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel sunt cele care împart justiţia în România, împreunăcu C.S.J.

1 R. Perrot, Op.cit., p. 51-57; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1., p. 42; I. Deleanu, Procedur\ civil\, Editura “Servo-Sat”, 1998, vol.1, p. 40.

11

În România mai funcţioneazăşi alte instanţe jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţionalăşi care rezolvălitigii specializate dintr-un anumit domeniu (de exemplu, Curtea Constituţională, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (Legea nr. 64/1991), autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în materie de impozite şi taxe etc.).

2.4. Egalitatea în faţa justiţiei

Acest principiu este consacrat de Constituţia României prin art. 16 alin.8 unde se prevede că“cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fărăprivilegii şi discriminări, nimeni nu este mai presus de lege” şi justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fărădeosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de

religie, de opinie, de apartenenţăpolitică, de avere sau de origine socială”. Egalitatea în faţa justiţiei presupune:

a. egalitatea părţilor în raporturile procesuale cu instanţa, garantatăprin imparţialitatea acesteia şi prin rolul ei activ; b. garantarea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi îndatoriri în funcţie de calitatea procesuală; c. egala vocaţie la justiţia constituităprin lege.

2.5. Gratuitatea justiţiei

Acest principiu constituie “corolarul egalităţii în faţa justiţiei” şi una din condiţiile imparţialităţii justiţiei. Prin gratuitatea justiţiei se înţelege că, justiţiabilii nu trebuie săplăteascăjudecătorii care le soluţioneazăcauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti. Toţi aceştia efectueazăun serviciu public şi sunt plătiţi de la bugetul statului. Gratuitatea justiţiei dăprestigiu instanţelor de judecatăşi în acelaşi

timp determinăpe judecători ori pe ceilalţi funcţionari săîşi îndeplineascăîndatoririle fărăpărtinire 1 . Ea este o garanţie a principiului egalităţii în faţa justiţiei. Deşi, justiţia este gratuită, cetăţenii care recurg la ea plătesc taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii de avocat şi experţi, cheltuieli de deplasare, cu administrarea probelor etc., ceea ce uneori îngreuiazăaccesul la justiţie a unor cetăţeni care nu au venituri rezonabile.

2.6. Colegialitatea

Colegialitatea instanţelor înseamnăcă, de regulăpe timpul judecăţii, acestea sunt alcătuite din mai mulţi judecători. Legea nr. 142/1997 a reformulat art. 17 din Legea nr. 92/1992 adoptând un sistem mixt şi anume pentru prima instanţăjudecător unic, iar pentru instanţele superioare, în căile de atac complete formate din 2 sau 3 judecători.

1 H. Solies, R. Perrot, Droit judiciaire prive, vol.I, Editura “Sirey”, Paris, 1961, p.

481.

12

Opţiunea cu o instanţăcu judecător unic a fost comentatăfoarte intens în literatura de specialitate prezentându-se avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem. Avantajele sistemului judecătorului unic ar fi: are o mai mare responsabilitate pentru hotărârea luatăşi va trebui săchibzuiascăfoarte atent, având o mai mare independenţă; se micşoreazănumărul judecătorilor, şi în felul acesta vor fi aleşi cei mai buni şi vor fi remuneraţi mai bine; judecătorii se vor specializa în funcţie de compunerea completului din care fac parte. Acest sistem ar avea ca dezavantaje, printre altele, căun singur judecător nu poate întruni în cele mai bune condiţii toate cunoştinţele necesare pentru a lua întotdeauna o hotărâre dreaptăşi legalăşi este mai uşor predispus la corupţie. Avatanjele sistemului colegial ar fi: oferăgaranţii mai bune datorităschimbului de idei şi confruntării de opinii pe timpul procesului şi în cazul deliberării; este o garanţie a imparţialităţii datorităcontrolului

reciproc dintre judecători; oferăposibilitatea formării judecătorilor tineri, fărăexperienţă, participând alături de judecătorii cu experienţă. Acest sistem are ca dezavantaje: este mai costisitor, celeritatea procesului suferă, uneori şi judecătorii mai tineri se lasădominaţi de cei cu experienţăcare hotărăsc dupăcum dicteazăpreşedinţii din complete. Legea nr. 92/1992 modificatăprin Legea nr. 142/1997 stabileşte sistemul mixt, având următoarele reguli:

a. cauzele date, potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa

judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecăde un singur judecător (art. 17 alin.1);

b. apelurile se judecăde tribunale şi curţile de apel în complet

format din 2 judecători (art. 17 alin.2); c. recursurile se judecăde tribunale şi de curţile de apel în complet format din 3 judecători (art. 17 alin.3); d. Curtea Supremăde Justiţie judecăîn complet de 3 sau 9 judecători, iar în anumite situaţii prevăzute de lege se întrunesc Secţiile Unite la care iau parte cel puţin 3/4 din membrii în funcţie. 2.7. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare Toate instanţele judecătoreşti sunt permanente, în sensul căfuncţia lor se îndeplineşte în mod continuu, în succesiunea zilelor, fărăalte întreruperi decât cele provocate de zilele nelucrătoare stabile (sâmbăta şi duminca) sau de sărbătorile laice sau religioase declarate nelucrătoare 1 . O excepţie aparentăde la acest principiu o constituie “vacanţa judecătorească” la care face referire Legea nr. 92/1992 art. 144-148 privind organizarea judecătoreascăşi Legea nr. 56/1993 art. 51-54 (Legea Curţii Supreme de Justiţie). Vacanţa judecătoreascăare o duratăde

13

douăluni pentru toate instanţele judecătoreşti între 1 iulie - 31 august a fiecărui an calendaristic. Activitatea instanţelor judecătoreşti, pe timpul vacanţelor judecătoreşti, nu este suspendatăcomplet, ci numai restrănsădeoarece se vor judeca şi în aceastăperioadăcauze civile privind obligaţiile de întreţinere, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanţăpreşedinţialăşi unele cauze speciale apreciate ca urgente. Jurisdicţia are caracter sedentar în sensul căinstanţele judecătoreşti îşi desfăşoarăactivitatea la sediile predeterminate din localităţile bine

cunoscute. Cod proc. civ. art. 170 alin.1 permite ca uneori cercetarea la faţa locului sau ascultarea unui martor, Cod proc. civ., art. 188 alin.4, săse facăîn alt loc decât cel al instanţei de judecatăcu obligaţia de a fi anunţaţi cei interesaţi.

2.8. Unitatea funcţiei jurisdicţionale

Potrivit art. 2 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti soluţioneazătoate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altăcompetenţă. În România nu existăinstanţe specializate cum ar fi: tribunalele comerciale, administrative etc. În actualele instanţe judecătoreşti sunt organizate secţii, dar acestea nu încalcăprincipiul unităţii, fiind o

măsurăadministrativăşi care dăposibilitatea specializării judecătorilor pe secţii dar şi trecerea lor când este necesar de la o secţie la alta. Constituţia României în art. 125 alin.2 interzice în mod expres înfiinţarea de instanţe extraordinare.

2.9. Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie

Potrivit art. 125 alin.1 al Constituţiei şi prevederilor din art. 10 al Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem ierarhic astfel: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremăde Justiţie. Aceastăierarhie are ca scop principal posibilitatea exercitării controlului judecătoresc a hotărârilor de către instanţele superioare, dar şi posibilitatea instanţei ce a pronunţat hotărârea săexamineze unele circumstanţe noi, în cazurile stabilite de lege, care să-i permităa se retracta hotărârile şi a restabili adevărul. Acest principiu constituie o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti deoarece o hotărâre poate fi reexaminatăfie de aceeaşi judecători fie de instanţa superioară. Potrivit art. 282 alin.1 Cod proc. civ. consacrând principiul dublului grad de jurisdicţie, se arată: “hotărârile date în primăinstanţăde judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primăinstanţăde tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.

14

Existenţa recursului a stârnit multe controverse asupra dublului grad de jurisdicţie, dar majoritatea autorilor 1 aratăcăfolosirea căii de atac a recursului nu ne îndreptăţeşte săconsiderăm căavem un al treilea grad de jurisdicţie. Apelul rămâne calea proceduralăcare demonstreazăcele douăgrade de jurisdicţie. Capitolul II

ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ 1. Instanţele judecătoreşti Aşa dupăcum am mai prezentat Constituţia României la art. 125 alin.1 precizeazăcă, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit art. 10 al Legii nr. 92/1992 instanţele judecătoreşti sunt:

judecătoriile, tribunalele, curţile de apel,Curtea Supremăde Justiţie. În acelaţi articol se aratăcă, în România pe baza legii vor funcţiona şi instanţe militare. În baza Legii nr. 54/1993 art. 2 funcţioneazăurmătoarele instanţe militare: tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militarăde Apel, Curtea Supremăde Justiţie are o secţie militară. Pe lângăaceste instanţe funcţioneazăparchetele militare.

1.1. Judecătoriile

15

Potrivit legii şi hotărârii Guvernului nr. 337/1993 judecătoriile

funcţioneazăîn fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, având un număr de circumscripţii pe care le propune ministrul justiţiei. Judecătoriile sunt conduse de la un preşedinte. Ele constituie primul grad de jurisdicţie. Judecătoriile judecătoate procesele şi cererile, în afarăde cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Potrivit art. 17 alin.1 din Legea nr. 92/1992, cauzele judecate de judecătorii în primăinstanţăse judecăde către un judecător.

1.2. Tribunalele

Tribunalele funcţioneazăîn toate judeţele ţării şi în municipiul

Bucureşti. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse judecătoriile din judeţ sau din municipiul Bucureşti. Acestea sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Tribunalul poate avea douăsau mai multe secţii, în funcţie de volumul de activitate, fiecare secţie fiind codusăde un preşedinte de secţie. Completul de judecatăformat din doi sau trei judecători este condus de un preşedinte, vicepreşedinte sau preşedintele secţiei atunci când participă, sau de un judecător desemnat. Cauzele date potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa tribunalelor se judecăde un singur judecător; când se pronunţăîn apel, tribunalul judecăîn complet format din doi judecători, iar ca instanţăde recurs, tribunalul judecăîn complet format din 3 judecători.

1.3. Curţile de Apel

Curţile de Apel în număr de 15, cu sediul stabilit de lege în localitatea de reşedinţăa unui judeţ sau a municipiului Bucureşti îşi

exercităcompetenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale. Ele sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Pot avea mai multe secţii: civile, comerciale, maritime, de contencios adminsitrativ etc. Ca şi tribunalele se înfăţişeazăîntr-o triplăipostază:

a. în primăinstanţăele judecăacele cauze care sunt date în

competenţa lor prin lege, în complet format dintr-un judecător.

b. ca instanţăde apel ele judecăapelurile declarate împotriva

hotărârilor pronunţate în primăinstanţăde tribunal în complet de doi judecători.

c. ca instanţe de recurs, judecărecursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunţate de tribunalele în apel, precum şi în alte cauze prevăzute de lege, în complet de trei judecători.

1.4. Curtea Supremăde Justiţie

Curtea Supremăde Justiţie, cu sediul în Bucureşti, este unicăşi supremă.

16

Potrivit Legii nr. 56/1993 de organizare şi funcţionare a C.S.J. aceasta se compune din preşedinte, vicepreşedinte, 5 preşedinţi de secţii care alcătuiesc Colegiul permanent şi cel mult 80 de judecători. Cele 5 secţii sunt:

a. civilă;

b. penală;

c. comercială;

d. de contencios-administrativ;

e. militară.

Funcţia principalăa C.S.J. o constituie asigurarea aplicării corecte şi unitare a legilor de către toate instanţele (art. 1 alin.2 din Legea nr.

56/2993).

Toţi judecătorii din C.S.J. sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o duratăde 6 ani. Pe

durata mandatului judecătorii C.S.J. sunt inamovibili. Ei pot fi reinvestiţi în funcţii. Completele de judecatăse constituie cu trei judecători din aceeaşi secţie, desemnaţi de preşedintele C.S.J. când judecatăîn calitate de primăinstanţăşi în complet de 9 judecători ca instanţăde recurs în anulare sau în recurs în interesul legii. Când judecăcu secţiile unite trebuie săia parte la judecată3/4 din membrii în funcţie iar decizia se ia numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.

2. Ministerul Justiţiei

Potrivit art. 1 alin.1 din Hotărârea de Guvern nr. 450/1994 modificatăşi completatăprin H.G. nr. 906/1995 “Ministerul Justiţiei este organul administraţiei publice centrale de specialitate care

exercităatribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la Ministerul Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept”. În structura Ministerului Justiţiei funcţioneazădirecţii generale, direcţii, servicii şi birouri, atribuţiile şi modul de funcţionare fiind stabilite de un regulament, aprobat prin ordin al ministerului. Conducerea Ministerului Justiţiei este asiguratăde ministerul justiţiei.

3. Ministerul Public

Ministerul Public este reglementat de Constituţia României, în capitolul “Autoritatea Judecătorească” din titlul III, intitulat “Autorităţile Publice”. Potrivit art. 130 din Constituţie în activitatea judiciară“Ministerul Public reprezintăinteresele generale ale societăţii şi apărăordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Dispoziţiile din Constituţie sunt reluate şi dezvoltate de Legea nr. 92/1992 privind

17

organizarea judecătorească(art. 26-41) şi de Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 (art. 44-46).

Activitatea Ministerului Public vizeazăîn principal procesul penal, dar acesta are atribuţii şi în legăturăcu procesul civil, atribuţii ce sunt prevăzute de lege. Atribuţiile Ministerului Public sunt exercitate de procurori constituiţi în parchete ce funcţioneazăpe lângăfiecare instanţăjudecătorească, dar sunt independente faţăde acestea. Parchetele de pe lângăjudecătorii şi tribunale sunt conduse de prim-procurori, cele de pe lângăcurţile de apel şi Curtea Supremăde Justiţie de procurori generali. Procurorii îşi desfăşoarăactivitatea conform principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului Justiţiei.

4. Consiliul Superior al Magistraturii

Constituţia României din 1991 a reinstituţionalizat Consiliul Superior al Magistraturii, precizându-i competenţa şi atribuţiile, iar prin Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăau fost detaliate dispoziţiile constituţionale 1 . Consiliul Superior al Magistratării este alcătuit din 15 membri aleşi pe o perioadăde 4 ani de către Parlament. Funcţioneazăpe baza unui regulament propriu, având atribuţii administrative şi de jurisdicţie disciplinară.

Capitolul II ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ

1. Instanţele judecătoreşti

Aşa dupăcum am mai prezentat Constituţia României la art. 125 alin.1 precizeazăcă, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit art. 10 al Legii nr. 92/1992 instanţele judecătoreşti sunt:

judecătoriile, tribunalele, curţile de apel,Curtea Supremăde Justiţie. În acelaţi articol se aratăcă, în România pe baza legii vor funcţiona şi instanţe militare. În baza Legii nr. 54/1993 art. 2 funcţioneazăurmătoarele instanţe militare: tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militarăde Apel, Curtea Supremăde Justiţie are o secţie militară, pe lângăaceste instanţe funcţioneazăparchetele militare. 1.1. Judecătoriile Potrivit legii şi hotărârii Guvernului nr. 337/1993 judecătoriile funcţioneazăîn fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, având un număr de circumscripţii pe care le propune ministrul justiţiei. Judecătoriile sunt conduse de la un preşedinte. Ele constituie primul grad de jurisdicţie.

18

Judecătoriile judecătoate procesele şi cererile, în afarăde cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Potrivit art. 17 alin.1 din Legea nr. 92/1992, cauzele judecate de judecătorii în primăinstanţăse judecăde către un judecător.

1.2. Tribunalele

Tribunalele funcţioneazăîn toate judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse judecătoriile

din judeţ sau din municipiul Bucureşti. Acestea sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Tribunalul poate avea douăsau mai multe secţii, în funcţie de volumul de activitate, fiecare secţie fiind codusăde un preşedinte de secţie. Completul de judecatăformat din doi sau trei judecători este condus de un preşedinte, vicepreşedinte sau preşedintele secţiei atunci când participă, sau de un judecător desemnat. Cauzele date potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa tribunalelor se judecăde un singur judecător; când se pronunţăîn apel,

tribunalul judecăîn complet format din doi judecători, iar ca instanţăde recurs, tribunalul judecăîn complet format din 3 judecători.

1.3. Curţile de Apel

Curţile de Apel în număr de 15, cu sediul stabilit de lege în localitatea de reşedinţăa unui judeţ sau a municipiului Bucureşti îşi

exercităcompetenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale. Ele sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Pot avea mai multe secţii: civile, comerciale, maritime, de contencios adminsitrativ etc. Ca şi tribunalele se înfăţişeazăîntr-o triplăipostază:

a. în primăinstanţăele judecăacele cauze care sunt date în

competenţa lor prin lege, în complet format dintr-un judecător.

b. ca instanţăde apel ele judecăapelurile declarate împotriva

hotărârilor pronunţate în primăinstanţăde tribunal în complet de doi judecători.

c. ca instanţe de recurs, judecărecursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunţate de tribunalele în apel, precum şi în alte cauze prevăzute de lege, în complet de trei judecători.

1.4. Curtea Supremăde Justiţie

Curtea Supremăde Justiţie, cu sediul în Bucureşti, este unicăşi supremă. Potrivit Legii nr. 56/1993 de organizare şi funcţionare a C.S.J.

aceasta se compune din preşedinte, vicepreşedinte, 5 preşedinţi de secţii care alcătuiesc Colegiul permanent şi cel mult 80 de judecători. Cele 5 secţii sunt:

a. civilă;

b. penală;

19

d. de contencios-administrativ;

e. militară.

Funcţia principalăa C.S.J. o constituie asigurarea aplicării corecte şi unitare a legilor de către toate instanţele (art. 1 alin.2 din Legea nr.

56/2993).

Toţi judecătorii din C.S.J. sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o duratăde 6 ani. Pe

durata mandatului judecătorii C.S.J. sunt inamovibili. Ei pot fi reinvestiţi în funcţii. Completele de judecatăse constituie cu trei judecători din aceeaşi secţie, desemnaţi de preşedintele C.S.J. când judecatăîn calitate de primăinstanţăşi în complet de 9 judecători ca instanţăde recurs în anulare sau în recurs în interesul legii. Când judecăcu secţiile unite trebuie săia parte la judecată3/4 din membrii în funcţie iar decizia se ia numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.

2. Ministerul Justiţiei

Potrivit art. 1 alin.1 din Hotărârea de Guvern nr. 450/1994 modificatăşi completatăprin H.G. nr. 906/1995 “Ministerul Justiţiei este organul administraţiei publice centrale de specialitate care

exercităatribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la Ministerul Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept”. În structura Ministerului Justiţiei funcţioneazădirecţii generale, direcţii, servicii şi birouri, atribuţiile şi modul de funcţionare fiind stabilite de un regulament, aprobat prin ordin al ministerului. Conducerea Ministerului Justiţiei este asiguratăde ministerul justiţiei.

3. Ministerul Public

Ministerul Public este reglementat de Constituţia României, în capitolul “Autoritatea Judecătorească” din titlul III, intitulat “Autorităţile Publice”. Potrivit art. 130 din Constituţie în activitatea judiciară“Ministerul Public reprezintăinteresele generale ale societăţii şi apărăordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Dispoziţiile din Constituţie sunt reluate şi dezvoltate de Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească(art. 26041) şi de Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 (art. 44-46). Activitatea Ministerului Public vizeazăîn principal procesul penal, dar acesta are atribuţii şi în legăturăcu procesul civil, atribuţii ce sunt prevăzute de lege.

20

Atribuţiile Ministerului Public sunt exercitate de procurori constituiţi în parchete ce funcţioneazăpe lângăfiecare instanţăjudecătorească, dar sunt independente faţăde acestea. Parchetele de pe lângăjudecătorii şi tribunale sunt conduse de prim-procurori, cele de pe lângăcurţile de apel şi Curtea Supremăde Justiţie de procurori generali. Procurorii îşi desfăşoarăactivitatea conform principiului legalităţii,

al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului Justiţiei.

4. Consiliul Superior al Magistraturii

Constituţia României din 1991 a reinstituţionalizat Consiliul Superior al Magistraturii, precizându-i competenţa şi atribuţiile, iar prin

Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăau fost detaliate dispoziţiile constituţionale 1 . Consiliul Superior al Magistratării este alcătuit din 15 membri aleşi pe o perioadăde 4 ani de către Parlament. Funcţioneazăpe baza unui regulament propriu, având atribuţii administrative şi de jurisdicţie disciplinară.

Titlul III ACTELE DE PROCEDURÃ CIVILÃ Capitolul I PRIVIRE GENERALÃ ASUPRA ACTELOR DE PROCEDURÃ

CIVILÃ

1. Noţiunea şi definirea actelor de procedurăcivilă

Procesul civil reprezintăactivitatea desfăşuratăde instanţă, organul de executare şi alte organe sau persoane în vederea realizării ori stabilirii drepturilor sau intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti ori a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege 2 . Aceastăactivitate trebuie săse concretizeze în anumite acte, pe care le fac toţi participanţii la procesul civil. Deci, procesul civil apare ca o serie sau un complex de acte. Putem afirma, deci, cădupăcum în dreptul civil actele şi faptele juridice sunt substanţe însăşi a vieţii juridice, tot astfel actele de procedurăconstituie cadrul esenţial al procesului civil 3 . În general, în ştiinţa dreptului civil noţiunea de “act” are accepţiuni diferite. Astfel, termenul de “act” are - în primul rând - înţelesul de operaţiune juridică, cum ar fi de exemplu, căsătoria, donaţia, înfierea, iar alteori aceastănoţiune desemneazămijlocul de constatare, de dovadăa unei operaţiuni juridice, cum ar fi, de pildă, înscrisul probator al contractului de donaţie etc.

1 Ion Deleanu, Op.cit., vol.II, p. 75.

2 V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 453.

3 Ovidiu Ungureanu, Actele de procedur\ `n procesul civil, (la instan]a de fond), Casa de editur\ [i pres\ “{ansa”, S.R.L., Bucure[ti, 1994, p. 9.

21

Faţăde dreptul civil, în procedura civilăprin “act” se înţelege - de obicei - actul de procedură, cum ar fi cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, citaţia şi altele. Codul nostru de procedurăcivilăutilizeazătermenul de “act de

procedură”, dar nu îl defineşte. Legiuitorul foloseşte acest termen (de exemplu, în art. 94, art. 96, art. 104, art. 105-108 C. pr.civ.), în înţelesul de “înscris menit a constata îndeplinirea unor forme de procedură”, cu toate că, în cuprinsul altor texte (art. 112, art. 138, art. 176, art. 583), utilizeazăşi termenul de înscrisuri. Se pare căacestei din urmăexpresii, legiuitorul îi atribuie mai degrabăsensul de “document”, adicăde înscrisuri care - de regulă- nu se efectueazăîn faţa instanţei 1 . Confruntatăcu aceastăproblemă, nici în literatura juridicătermenul de “act de procedură” nu acoperăîntotdeauna acelaşi înţeles. El este întrebuinţat uneori în sensul de înscris constatator, alteori, în sensul de operaţii juridice şi, în mod frecvent se confundăoperaţia însăşi cu înscrisul material. De exemplu, se obişnuieşte a se numi act de procedurăatât ascultarea propriu-zisăa materialului, cât şi procesul verbal în care se consemneazădepoziţia. Pe de altăparte, unii autori apreciazăcă, în baza cutumei, când se vorbeşte de acte de procedurăstricto sensu, se face referire la actele care sunt făcute la cererea părţilor. Fărăa intra în detalii, amintim că, pentru a înţelege noţiunea de act de procedurătrebuie săspunem ce este forma de procedură. Prin formăde procedurăînţelegem condiţiile prestabilite de lege

acte

care alcătuiesc o instituţie juridică, indiferent de conţinutul concret “turnat de părţi sau ceilalţi participanţi în tipul juridic respectiv” 2 . În raport cu aceste succinte observaţii, concluzionăm prin a defini actul de procedurăcivilăca fiind acea manifestare de voinţăşi operaţie juridicăconcretizatăîn forma prevăzutăde lege, făcutăîn sensul ori în cadrul procesului civil de către instanţa de judecatăsau ceilalţi participanţi la proces. 2. Clasificarea actelor de procedură Literatura juridică 3 ne oferămai multe criterii dupăcare pot fi clasificate actele de procedurăcivilă. Nu toate criteriile prezintăun interes deosebit, de aceea ne vom opri doar la câteva:

a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care emană, actele de procedurăse clasificăîn:

- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc.;

pentru efectuarea unui anumit act de procedurăsau a unei suite de

1 Ovidiu Ungureanu, Op.cit., p. 10.

2 Ovidiu Ungureanu, Op.cit., p. 11.

3 Florea M\gureanu, Drept procesual civil, Edi]ia a II-a, Editura “ALL-BECK”, 1999, p. 175; Ion Deleanu, Procedura civil\, Op.cit., vol.I, p. 473, Ioan Le[, Tratat de drept procesual civil, Editura “ALL-BECK”, 2001, p. 247-249.

22

- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia

de comunicare a hotărârii şi cea pentru punere în executare a hotărării;

- actele organelor auxiliare de justiţie: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele verbale de luare a măsurilor asiguratorii, actele de executare a organelor de executare etc.;

- actele altor participanţi în proces: întocmirea şi depunerea

raportului de expertiză, depoziţia de martor, cererea de anulare a unei

amenzi făcutăde un martor sau un expert etc.

b. În funcţie de conţinut, actele de procedurăse clasificăîn:

- actele de procedurăcare conţin o manifestare de voinţă:

cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac, achiesarea, renunţarea,

tranzacţia etc.;

- acte de procedurăcare constatăo operaţie precedentă: citaţia, procesul verbal de sechestru, comandamentul etc.;

În funcţie de natura lor, actele de procedurăse clasificăîn:

c.

- acte juridice, care se îndeplinesc în faţa instanţei:

interogatoriul părţii, depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii etc.; - acte extrajudiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza, somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare etc. 1 .

d. În funcţie de modul de efectuare a actelor de procedură, acestea

se clasificăîn:

- acte scrise: cererea de chemare în judecată, cererea pentru

exercitarea unei căi de atac, hotărârea etc.;

- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor etc. 2 .

Deşi, aceste diviziuni le apreciem ca fiind cele mai importante, reţinem spre exemplificare şi alte criterii propuse de literatura de specialitate 3 :

a. Dupăcaracterul lor, actele de procedurăse împart în: acte

jurisdicţionale şi acte procesuale administrative sau acte funcţionale;

b. Dupăfaza procesualăîn care se îndeplinesc, distingem: acte

procedurale pregătitoare judecăţii; acte procedurale proprii dezbaterii sau judecăţii, acte procedurale posterioare judecăţii sau post procesuale;

c. Dupăobligativitatea lor, actele procedurale se împart în: acte obligatorii şi acte facultative. 3. Funcţiile actelor de procedurăcivilă

1 Uneori - conform “Actele de procedur\ `n procesul civil”, Casa de editur\ [i pres\ “{ansa” S.R.L., Bucure[ti, 1994, la p. 23, autor Ovidiu Ungureanu - actele de procedur\ sunt clasificate, potrivit acestui criteriu, `n acte procesuale propriu-zise [i acte extraprocesuale.

2 V.M. Ciobanu, Op.cit., p. 456.

3 Ovidiu Ungureanu, Op.cit., 1994, p. 23-25.

23

Principiul legalităţii într-un stat de drept constituie un principiu fundamental al legalităţii tuturor organelor de stat, regiilor, societăţilor comerciale etc. Tocmai de aceea, respectarea legalităţii în procesul civil de către instanţele judecătoreşti înseamnă, deopotrivă, asigurarea justei aplicări a normelor de drept material, printr-o corectăîncadrare a faptelor, în prevederile legale, precum şi respectarea cu stricteţe a normelor procesuale, care consacrăreguli specifice de desfăşurare a procesului civil, menite săasigure realizarea în practicăa drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor juridice şi fizice participante în proces 1 . În acest context, actele de procedurăau o importanţăcovârşitoare în procesul civil, căci ele constituind cadrul legal al procesului, reflectăpoziţia şi manifestările de voinţă, atât a părţilor, cât şi a instanţei de judecată. Astfel, actele de procedurăreprezintămijloace juridice specifice puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecatăsau a părţilor participante în procesul civil. Ele fiind componente ale procesului, contribuie în mod substanţial la realizarea funcţiilor procesului, la restabilirea în baza legii a acelor raporturi juridice care au fost încălcate sau nesocotite 2 . În sens restrâns, actele de procedurăau diverse funcţii, în raport de faza procesualăîn care ele trebuie îndeplinite sau a termenului în care legea prescrie îndeplinirea lor. Astfel, cererea de chemare în judecatăşi cererea reconvenţională, pe lângăfaptul căsesizeazăinstanţa, ele au menirea de a reclama în justiţie drepturi sau interese considerate a fi încălcate de partea adversă. Încheierile de şedinţă, citaţiile, procesele-verbale, în care se consemneazădeclaraţiile martorilor au nu numai menirea de sine-stătătoare prin care se asigurăaplicarea legii sau a unor principii de bazăa procesului civil, ci au şi funcţia de conducere a procesului, dupăcum tot, astfel, hotărârea judecătoreascăare şi o valoare eticăşi, deci, implicit o funcţie educativă. Dupămodul în care actele de procedurăsunt redactate se poate verifica respectarea legii în procesul civil. Este necesar, însă, ca tehnica de redactare a actelor de procedurăsărăspundăimperativelor procesului civil, care se distinge, mai ales, prin simplitate, operativitate şi exactitate. Capitolul II CONDIŢIILE ACTELOR DE PROCEDURÃ CIVILÃ 1. Consideraţiuni generale Datorităfaptului căîntreaga activitate procesualăse concretizeazăîn actele procesuale este şi firesc ca, legea sănu lase ca aceste acte - indiferent de conţinutul lor - săse desăvârşeascăla întâmplare, ci

1 I. Stoenescu, Savelly Zilbestein, Drept procesual civil, Teoria general\, Judecata `n prim\ instan]\, Hot\r|rea, Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1983, p. 95. 2 O. Ungureanu, Op.cit., p. 26.

24

săreglementeze în mod precis formele, condiţiile şi timpul în care ele trebuie îndeplinite 1 . Iatăde ce legea trebuie săreglementeze în mod amănunţit condiţiile de formăşi fond în care trebuie îndeplinite aceste acte, precum şi sancţiunea neîndeplinirii lor; existăanumite limite procedurale în afara cărora nu este tolerabilăavansarea, derularea procesului. Deci, pentru a produce efectele pentru care a fost destinat, un act de procedurătrebuie săîndeplineascăcondiţiile de fond sau substanţiale şi, totodată, săfie efectuate cu observarea prescripţiilor legale de formă. Per a contrario,efectuarea unui act de procedurăcu lipsa vreunei condiţii de fond sau cu neobservarea formelor legale nu îşi va produce, în principiu, efectele specifice, fiind lovit dupăcaz de un viciu de fond sau de formă.Aceste vicii (neregularităţi)de fond sau de formă,la care se adaugăomisiunea îndeplinirii unui act de procedură, atrage anumite sancţiuni, de regulă, nulitatea actelor de procedură. În baza acestor motive ne propunem săanalizăm mai întâi tratarea condiţiilor de formăspecifice actelor de procedurăşi apoi pe acelea de fond.

2. Condiţiile de formă Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor angajate în proces trebuie săfie manifestată, săfie exteriorizatăîn formele prevăzute de lege. Numai în felul acesta ea poate fi cunoscutăde participanţii la proces şi, numai astfel, ea poate conduce la stabilirea, modificarea sau stingerea raportului juridic de drept civil. Sub acest aspect privită, forma este inerentăoricărui act juridic. Forma se întâlneşte la originea tuturor legislaţiilor şi, dupăcum plastic s-a exprimat Ihering “ea este pentru actele juridice ceea ce este tiparul pentru o monedă”. În general, prin formăa actului juridic se înţelege, felul de a fi a manifestării de voinţăsau mijlocul de exteriorizare a voinţei interne. În dreptul procesual civil, care prin excelenţăconstituie un sistem de acte şi procese tehnice izvorâte din viaţă, forma apare cu mai multăpregnanţăca un element permanent şi necesar; ea nu este - cum se crede uneori - un aspect legat de începuturile primitive ale dreptului, pentru cănu trebuie săconfundăm forma cu formalismul. Prin forma de procedurăînţelegem toate dispoziţiile, normele şi regulile care privesc mersul procesului, tot ce legea prescrie că, trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi, tot ce poate avea legăturăcu funcţionarea legalăa organelor judecătoreşti. Aşadar,reprezintătoate condiţiile prestabilite de lege pentru efectuarea unui anumit act de procedură.Spre exemplu, pentru cererea de

1 V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1972, p. 192.

25

chemare în judecatăforma de procedurăeste reglementatăîn art. 112-114 2 Cod proc. civ.

Din acest punct de vedere forma ar fi ceea ce legea prescrie, iar forma adusăla îndeplinire este însuşi actul de procedură. Desigur, nu toate formele de procedurăse cer a fi constatate prin acte scrise, dar, toate actele de procedurăsunt cu necesitate forme de procedură, ceea ce constituie o caracteristicăesenţialăîn definirea actelor de procedură. Formalităţile constituie element de detaliu, care compun actul de procedură, unele esenţiale, altele accesorii, dar, care toate laolaltăalcătuiesc forma actului 1 .

În dreptul procesual civil forma prezintăurmătoarele caracteristici:

a. Ea este - atunci când legea o prescrie - un element esenţial al

actului, deoarece, în absenţa ei, acesta este sancţionat, în principiu - cu nulitatea. b. Este obligatorie şi exclusivă, în sensul căpentru efectuarea valabilăa unui act de procedură, părţile ori instanţa de judecatătrebuie sărespecte forma desemnatăde legiuitor, ele neputând alege un alt mod de exteriorizare a voinţei lor.

O excepţie este făcutăde lege, doar în cazul actelor echivalente (art.

106, alin.2 Cod procedurăcivilă). S-a arătat, pe bunădreptate, că“într-un domeniu în care voinţa nu dobândeşte eficacitatea proceduralădecât prin intermediul unei forme determinate este normal ca substituirea unei forme cu alta, săse învecineze cu inexistenţa şi sădeschidădrumul spre inadmisibilitate”.

c. Forma este abstractăşi constantă, deoarece, pentru acelaşi act de

procedurăsau pentru o succesiune de acte forma este invariabil aceeaşi,

fărădeosebiri de conţinutul concret pe care îl cuprinde şi care este diferit de la caz la caz. Pentru considerentele arătate, putem afirma căspre deosebire de dreptul civil care promoveazăprincipiul libertăţii de formăa actelor juridice (cu excepţia câtorva cazuri de acte juridice solemne), în dreptul procesual civil forma constituie de regulă, o condiţie ad substantiam a actului de procedură, acest principiu nu are aplicaţie. Formele procedurale urmăresc mai multe scopuri 2 :

a. unele asigurădreptul la apărare al părţilor, cum sunt, de exemplu,

regulile privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecatăşi al

întâmpinării, care dau posibilitatea ambelor părţi sănu fie surprinse de dezbaterea oralăa pricinii;

b. altele tind săîmpiedice, de exemplu, obligativitatea pentru pârât

de a ridica excepţiile procesuale privitoare la chemarea în judecatăsau la

necompetenţa relativăa instanţei la prima zi de înfăţişare;

2 Ioan Le[, Tratat

1 Florea M\gureanu, Op.cit., p. 171.

2 Florea M\gureanu, Op.cit., p. 171.

Op.cit., p. 245.

26

c. altele proteguiesc părţile împotriva uşurinţei sau relei credinţe a

judecătorului, cum sunt cele privitoare la publicitatea judecăţii, redactarea

dispozitivului înainte de a se face pronunţarea, obligarea motivării hotărârii etc. În manualele de drept procesual civil cele douăcondiţii generale, care sunt amintite, sunt următoarele:

a. actele de procedurăsăîmbrace forma scrisă;

b. actele de procedurăsărelateze chiar în conţinutul lor faptul căau

fost respectate cerinţele impuse de lege. Prima condiţie este necesarăpentru a se putea dovedi existenţa actului de procedurăşi pentru a se putea verifica respectarea cerinţelor prevăzute de lege. Desigur că, aceastăcondiţie nu se referădecât la actele de procedurăcare îmbracăforma scrisă, nu şi la cele orale. Cea de a doua condiţie, constituie o aplicare a regulii potrivit căreia actul de procedurăeste forma de procedurăadusăla îndeplinire. În privinţa cuprinsului actului de procedură, se aratăcăacesta nu poate fi completat cu probe extrinseci (alte înscrisuri, prezumţii). În cazul actelor de procedurăorale, verificarea respectării prescripţiilor legale se face cu ajutorul actelor de procedurăscrise, întocmite pentru consemnarea actelor orale 1 .

O a treia condiţie, reţinutăînsănumai de unii autori, este aceea că, actele de procedurătrebuie redactate în limba română(este vorba de actele scrise), condiţie ce decurge din principiul constituţional conform căruia procedura judiciarăse desfăşoarăîn limba română 2 . Ovidiu Ungureanu, nu reţine aceastăcondiţie deoarece invocăşi

alineatul 2 al articolului 127, în care se prevede că, minorităţile care nu vorbesc limba românăau dreptul a lua la cunoştinţăprin interpret de actele dosarului, de a pune concluzii şi a vorbi în instanţă. Aşadar, concluzioneazăel, dupăce se efectueazăactele de procedurăcu ajutorul interpretului (cele orale), apoi ele se consemneazăîn limba română. Alături de aceste reguli, la condiţiile de formăîn literatura juridicăse mai adaugăurmătoarele condiţii:

a. arătarea locului unde actul procedural a fost întocmit şi a datei calendaristice când a fost întocmit;

b.

respectarea formalităţilor procedurale premergătoare întocmirii

actului;

c.

depunerea şi ataşarea lor în numărul de exemplare prevăzut de

lege, precum şi semnăturile celor ce întocmesc şi contribuie la întocmirea actului. 3. Condiţii de fond Una din problemele extrem de complexe este aceea de a şti care condiţii de fond sunt cerute pentru validitatea unui act de procedurăsau cu

1 Gabriel Boroi, Dumitru R\descu, Codul de procedur\ civil\, comentat [i adnotat, Editura “ALL”, Bucure[ti, 1995, p. 140. 2 Articolul 127 din Constitu]ia Rom|niei.

27

alte cuvinte, care condiţii a căror nerespectare constituie o neregularitate de fond sancţionatăprintr-o nulitate a actului.

În literatura noastrăde specialitate, unii autori au considerat că,

condiţiile de fond ale actului de procedurăs-ar identifica cu condiţiile de exercitare a acţiunii civile, adicăcu:

- dreptul, interesul, calitatea şi capacitatea; şi au denumit nulitatea intervenităîn urma unor asemenea încălcări, nulitate de fond 1 . Alţi autori, referindu-se la aceleaşi condiţii, o denumesc nulitate intervenită, extrinsecă. S-a arătat, în aceastăopinie că, nu trebuie săconfundăm condiţiile extrinseci ale actului cu condiţiile lui de fond. Într-o altăopinie s-a susţinut cănulităţile privitoare la partea exterioarăa actului de procedură, cum ar fi lipsa de interes, de calitate, de capacitate, nici nu existăpentru că, asemenea situaţii sunt chestiuni de fond.

Alţi autori au emis opinia potrivit căreia interesul, capacitatea, calitatea nu atrag nulitatea, ci respingerea acţiunii, fiind apărări de fond.

O părere singulară, care s-a conturat relativ recent în literatura

juridicăşi ni se pare mai judiciară, este aceea potrivit căreia condiţiile de fond ale actului de procedurăprivesc capacitatea organului sau a persoanei, respectarea limitelor în care trebuie săacţioneze sau să-şi manifeste voinţa, înserarea în cuprins a tuturor elementelor pe care legea le enunţăetc. 2 .

Capitolul III POSIBILITATEA APÃRÃRII DREPTURILOR CIVILE SUBIECTIVE ÎNCÃLCATE SAU NERECUNOSCUTE PE CALEA PROCESULUI CIVIL 1. Noţiunea, rolul şi importanţa procesului civil În situaţia în care un drept subiectiv (material) sau un interes legitim, protejat de lege, a fost încălcat sau nerecunoscut, de regulă, el nu- şi găseşte protecţie în cadrul sistemului de drept substanţial, trebuie săse recurgăla forţa de constrângere instituţionalizatăîn acest scop, săse recurgăla o activitate special reglementatăîn favoarea unei anumite categorii de organe - organele de activitate jurisdicţională- în scopul realizării dreptului subiectiv prin măsuri extreme. Deci, se va porni, desfăşura şi finaliza “procesul civil”. Acesta se realizeazăprin acţiunea civilăcare constituie elementul de legăturădintre dreptul material şi dreptul procesual civil. Termenul de “proces” 3 are mai multe sensuri în limbajul curent, respectiv evoluţie, succesiune de stări, operaţii sau fenomene etc. În sens juridic, însă, prin proces înţelegem un litigiu între subiectele raportului

1 Eugen Herovanu, Op.cit., 1926.

2 Dumitru Radu, M. N. Costin, I. Le[, M. {t. Mihnea, Dic]ionar de drept procesual civil, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1983, p. 13.

3 Denumirea de proces civil vine din limba latin\, de la cuv|ntul merge `nainte, a progresa.

processus = a

28

juridic de drept substanţial sau o situaţie aflatăsub incidenţa normelor juridice pentru a cărei realizare pe calea justiţiei este obligatorie.

Deci, procesul civil implicăo succesiune de acte şi fapte, necesare în desfăşurarea acestei activităţi, raporturile care se stabilesc între toţi cei care - în diferite forme şi poziţii specifice - concurăla desfăşurarea activităţii procesuale. Rezumând toate acestea putem defini procesul civil ca fiind “activitatea desfăşuratăde către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege” 1 . Analiza acestei definiţii propusăde majoritatea autorilor de manuale de drept procesual civil ne aratăurmătoarele:

a. Conceput ca o “activitate” procesul civil reprezintăo succesiune de acte şi fapte;

b. În cadrul acestei evoluţii, care se desfăşoarăîn timp şi spaţiu,

între participanţii la proces iau naştere raporturi juridice procesuale

necesare sau ocazionale;

c. Obiectul activităţii şi, totodată, scopul ei îl reprezintă“judecata”, adicăsoluţionarea unui litigiu;

d. Procesul civil începe prin sesizarea organului jurisdicţional şi

sfârşeşte, în principiu - prin executarea hotărârii acestuia;

e. În mod necesar, participanţii la procesul civil sunt: reclamantul, pârâtul şi instanţa de judecată, acest actus trium personarum;

f. Uneori în procesul civil trebuie săparticipe şi alte organe sau

persoane, respectiv procurorul, organele de executare silită, martorii, experţii etc., în condiţiile şi formele prevăzute de lege;

g. “Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul realizării

şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

precum şi celelalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii” 2 .

h. Din acest articol rezultăcă: “temeiul subiectiv al judecăţii” îl

constituie încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept sau încălcarea şi nerecunoaşterea unui interes ocrotit de lege; j. Dar, nu numai aceasta constituie temeiul subiectiv al judecăţii, ci

şi unele situaţii juridice neconflictuale susceptibile de realizare numai în cazul unui proces;

k. {i, în sfârşit, că, procesul civil este generat de norme procedurale

ce trebuiesc respectate, pentru a se ajunge la finalitatea sa 3 .

2. Conflictul dintre titularul dreptului şi titularul obligaţiei

1 Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., Vol. I., p. 148-149.

2 Articolul 2 din Legea pentru organizarea judec\toresc\ nr. 92/1992. 3 Ion Deleanu, Procedura civil\, Editura Funda]iei “Chemarea”, Ia[i, 1994, p. 24-

29

Pornind de la premisa că, litigiile civile reprezintă- în esenţa lor - o încălcare sau nesocotire a conţinutului unui raport juridic de drept material, civil, familie, comercial, de muncă, în mod necesar se ajunge la concluzia că, părţi ale procesului civil sunt persoane fizice şi persoane juridice - subiecte ale acestui raport - respectiv, titularul dreptului şi titularul obligaţiei. Poziţia contradictorie a acestora - ca regulăgenerală- este în permanenţă. La judecata în fond ele poartădenumirea de reclamant şi pârât. Aşadar, reclamantul este persoana fizicăsau juridică, care pretinde încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv şi solicităapărarea lui pe calea judiciară, iar pârâtul este persoana fizicăsau juridicăîmpotriva căreia e îndreptatăpretenţia şi cererea sărăspundăpentru pretinsa încălcare sau nerecunoaştere a acelui drept subiectiv. Aşa fiind, reclamantul ocupăo poziţie de atacant, iar pârâtul va adopta o poziţie defensivă, de apărare. În ipoteza în care, pârâtul formuleazăpretenţii proprii împotriva reclamantului - de exemplu, pe calea unei cereri reconvenţionale - se creeazăo situaţie de judicium duplex, adicădedublarea poziţiei lor contradictorii, fiecare apărând în acelaşi timp şi acelaşi proces sub o dublăcalitate de reclamant şi pârât. 3. Necesitatea ca reclamantul săsesizeze instanţa de judecatăprintr-o cerere de chemare în judecată În procesul nostru civil, judecătorul nu poate judeca fărăsăfie investit printr-o cerere a părţii. Acest principiu procedat ex officio se aflăîn legăturăcu altele două: dobo mini facta dobo tibi just şi jure novit cuzia.

Aşadar, pentru a obţine concursul instanţelor judecătoreşti, în

vederea ocrotirii unor drepturi sau interese proprii sau ale altor persoane, reclamantul trebuie săintroducăo cerere de chemare în judecatăla instanţa competentă, în care săarate situaţia de fapt şi din care săreiasăcalitatea procesualăa sa de reclamant îndreptăţit să-l cheme în judecatăpe pârât. Aceasta presupune nu numai justificarea calităţii sale de reclamant,

ci

şi justificarea calităţii procesuale de pârât a persoanei împotriva căreia

îşi

îndreaptăpretenţiile 1 .

De asemeni, tot lui îi revine sarcina indicării probelor de care înţelege săse foloseascăpentru a-şi dovedi pretenţiile sale. 4. Posibilitatea ca pârâtul săse apere printr-o întâmpinare sau săintroducăo cerere reconvenţională Faţăde cererea de chemare în judecată, formulatăde reclamant, pârâtul poate lua diverse atitudini. Fărăa epuiza întreaga gamăa comportamentului său juridic, învederăm că, pârâtul poate trimite întâmpinarea, care este obligatorie, afarăde cazurile în care legea prevede în mod expres altfel; poate săse prezinte la judecatăşi sărecunoascăca

30

întemeiate pretenţiile reclamantului; ori poate săse prezinte într-o formăînaintatăa judecăţii şi săse mărgineascăla a discuta doar probele propuse de reclamant, fărăa le mai putea combate cu alte probe, sau, şi aceasta este comportarea lui obişnuită, pârâtul săse prezinte la prima zi de înfăţişare şi să-şi facăapărarea în mod verbal, ipotezăprevăzutăde articolul 118 Cod procedurăcivilă. Pentru manifestarea acestei poziţii active, de apărare şi combaterea celor susţinute de reclamant în cererea sa de chemare în judecată, legea prescrie o anumităformă, materializatăde actul procesual numit “întâmpinare” 1 . La fel ca şi cererea de chemare în judecată, întâmpinarea este un act procesual care face parte din faza scrisăa procesului civil. Prin reglementarea ei, legiuitorul a urmărit fixarea unui minimum scris al cadrului procesual, izvorât din necesitatea ca stare incipientăa judecăţii săse efectueze în scris. Aceasta este o urmare fireascăa procedurii mixte, în care dezbaterile orale trebuie săse desfăşoare în cadrul actelor preliminare scrise (cererea de chemare în judecatăşi întâmpinarea). Ea are menirea de a asigura un echilibru şi o egalitate în poziţia părţilor angajate în proces, înlăturându-se surpriza 2 . În practicăsunt situaţii frecvente când pârâtul, la rândul său, are faţăde reclamant pretenţii proprii, pe care doreşte săle valorifice în cadrul procesului iniţiat de acesta. Într-o atare situaţie, pârâtul abandoneazăsituaţia sa defensivă, pe care de obicei o manifestăîn cadrul unei simple apărări şi aratăpretenţia sa proprie, deci o contrapretenţie celei invocate împotriva sa de reclamant. Pârâtul poate realiza aceastăcontra-pretenţie făcând uz de cererea reconvenţională, reglementatăîn legislaţia noastrăîn art. 119-120 Cod pr.civ. Ea are caracter facultativ, în sensul că, pârâtul este liber săaprecieze dacădoreşte ca pretenţiile sale săfie valorificate pe aceastăcale, sau, dimpotrivă, pe calea unei acţiuni separate, introdusăla instanţa competentă. Întrucât despre cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi cererea reconvenţională, ne propunem săvorbim pe larg în capitolele următoare, nu intrăm în detalii, însă, înainte vom face o discuţie despre cereri, în general. 5. Despre cereri, în general Cererile constituie mijlocul prin care orice persoanăinteresată(fizicăsau juridică) poate solicita, în condiţiile legii, concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii unor drepturi sau interese proprii sau ale altor persoane. Cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt numeroase şi variate. Cu toate acestea, ele pot fi grupate în douămari categorii:

1 I. Stoenescu, S. Zilbestein, Op.cit., p. 466, Ea este reglementat\ de aplicarea unei reguli majore existent\ [i `n dreptul roman - audictul et altera pas. 2 O. Ungureanu, Op cit., p. 72.

31

- cereri introductive de instanţă; - cereri incidente. Numim cereri introductive de instanţă, cererile care declanşeazăactivitatea unei instanţe, care fac săînceapăun proces între douăpărţi cu interese contrare. Numim cereri incidente, cererile care se fac dupăce procesul a fost început şi care au menirea de a pune în discuţie contradictorie a părţilor noi, pretenţii de drept material sau de a lărgi cadrul dezbaterilor prin invocarea unor fapte şi împrejurări noi în pricina ce se judecă. Deosebirea între cererile introductive de instanţăşi cererile incidente constăîn aceea că, în timp ce cererile introductive de instanţăsunt făcute numai de reclamant, cererile incidente pot fi făcute atât de reclamant, cât şi de pârât, precum şi de terţele persoane care au interes în pricina ce se judecă 1 . De regulile şi condiţiile generale privitoare la întocmirea oricărei cereri ce urmeazăa fi adresatăunei instanţe judecătoreşti, codul nostru de

procedurăcivilăse ocupăîn art. 82 2 . Potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest articol orice cerere, indiferent de categoria din care face parte, trebuie săcuprindăurmătoarele elemente:

a. arătarea instanţei căreia îi este adresată;

b. numele şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori dupăcaz denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului;

c. obiectul cererii, adică, arătarea a ceea ce se solicităinstanţei;

d. semnătura.

Din punct de vedere al formei, orice cerere trebuie făcutăîn scris. În cazul în care, cererea în justiţie nu este făcutăpersonal de partea interesată, ci prin reprezentantul acesteia, legal sau convenţional, acesta este obligat săfacădovada calităţii sale. Indiferent de felul reprezentării sau al actului din care decurge aceastăcalitate, la cerere se va alătura întotdeauna actul doveditor al calităţii de reprezentant, în original sau în copie legalizată, conform art. 83 Cod procedurăcivilă.

1 V. Negru, D. Radu, Op. cit., p. 194. 2 A[a cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 [i O.U.G. Nr. 59 din

32

Capitolul IV CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATÃ 1. Precizări preliminare Potrivit art. 109 Cod procedurăcivilă“oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie săfacăo cerere înaintea instanţei competente”. Deci, cererea reprezintăactul de procedurăprin care partea se

adreseazăinstanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, manifestarea de voinţăa celui interesat de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi exercita dreptul său de a reclama, punerea în mişcare a acţiunii civile şi, de aceea, este actul iniţial al procesului civil. Cererea de chemare în judecatănu se confundă, deci, cu acţiunea civilă, ci reprezintăuna din formele ei de manifestare şi anume, aceea prin care instanţa se investeşte 1 . Necesitatea formulării cererii de chemare în judecatăeste justificatăşi prin douăprincipii valabile încădin dreptul roman:

- nemo judex in sue causa potert (nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză); - judex ne procedat ex officio, la care ne-am mai referit. 2. Cuprinsul cererii de chemare în judecată În conformitate cu art. 112 Cod procedurăcivilă, cererea de chemare în judecată, trebuie săcuprindăurmătoarele elemente:

a. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor precum şi dupăcaz numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice Codul fiscal şi contul bancar. Reclamantul are, deci, obligaţia săarate atât numele şi domiciliul său, cât şi numele şi domiciliul

pârâtului, iar instanţa este datoare săverifice dacăpârâtul nu este fictiv 2 . Cu privire la nume, este de observat că, nu este reglementat în textul de lege şi prenumele. Doctrina juridicăa subliniat căeste recomandabil ca în cerere săse treacăşi prenumele părţilor pentru ca identificarea lor săse facămai uşor şi mai sigur 3 .

b. Calitatea juridicăîn care părţile stau în judecatăatunci când nu

stau în numele lor propriu. Dupăcum se ştie, o parte poate sta în proces personal sau prin reprezentantul său. În cazul în care una sau amândouăpărţile participăla proces prin intermediul reprezentanţilor lor legali sau convenţionali, în cererea de chemare în judecată, trebuie săse specifice aceastăsituaţie. În cazul în care părţile stau în proces în numele lor, personal, în cererea de

1 V. M. Ciobanu, Op. cit., p. 251.

2 S-a decis `n practica judiciar\ c\, nu poate fi chemat\ `n judecat\ o persoan\ decedat\, iar, dac\ nu se indic\ alte persoane `n calitate de p\r]i, cererea este nul\. Curtea Suprem\ de Justi]ie, Sec]ia civil\, decizia nr. 2371/1992, `n Dreptul nr.10/11 aprilie 1993, p. 106.

3 ~n literatura juridic\ recent\ se apreciaz\ c\ identificarea trebuie s\ se fac\, chiar [i `n lipsa unor texte adecvate [i prin prenume, na]ionalitate [i data na[terii.

33

chemare în judecatănu se menţioneazănimic, calitatea de titular al dreptului la acţiune a reclamantului se prezumă. Neindentificarea de către reclamant a calităţii de reprezentant al unei persoane, atunci când soluţioneazăîn numele acesteia, duce la

prezumţie căel participăîn proces în numele său propriu. În cazul persoanelor juridice , indicarea calităţii juridice trebuie făcutăatât prin arătarea numelui şi prenumelui conducătorilor lor, cât şi prin arătarea numelui şi prenumelui reprezentantului convenţional (consilierului juridic).

b. numele şi calitatea celui care reprezintăpartea în proces iar în

cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Sunt şi cazuri când o persoanăparticipăîn proces atât în numele ei propriu, cât şi ca reprezentant al unei alte persoane, ca de exemplu, cazul cauzării unui prejudiciu unui minor şi a tutorelui său. În asemenea cazuri,

cel care reprezintătrebuie săindice în cererea de chemare în judecatăfaptul că, el participăîn proces într-o dublăcalitate: reclamant în nume propriu şi ca reprezentant al unei alte persoane. În toate cazurile când o persoanăacţioneazăîn proces în numele unei alte persoane, ea trebuie săalăture la cererea de chemare în judecată, dovada împuternicirii sale (art. 83 Cod procedurăcivilă).

c. Obiectul cererii de chemare în judecatăîl constituie pretenţiile reclamantului faţăde pârât. Aceasta poate fi:

- o sumăde bani;

- restituirea unui bun;

- anularea unui contract;

- schimbarea unei anumite stări (acţiunile privind starea şi capacitatea persoanelor etc.).

Este necesar ca obiectul cererii de chemare în judecatăsăfie determinat 1 şi evaluat în bani, atunci când aceasta este cu putinţă. Determinarea obiectului cererii de chemare în judecatăeste necesarăpentru următoarele considerente:

a. fixeazălimitele procesului; în jurul pretenţiilor formulate purtându-se întreaga activitate procesualăa celor douăpărţi;

b. constituie un element necesar al dispozitivului hotărârii;

c. constituie unul din elementele cu ajutorul cărora se poate face

individualizarea acţiunii;

d. determinăîn anumite cazuri competenţa teritorialăsau materialăa

instanţei, ca de pildă, în cazul acţiunilor imobiliare, care trebuie introduse

la instanţa locului imobilului. Determinarea obiectului cererii şi evaluarea lui prezintăimportanţăşi în ceea ce priveşte determinarea taxelor de timbru şi a stabilirii cheltuielilor de judecată.

1 S-a decis c\ este inadmisibil\ cererea prin care reclamantul cere s\ se constate c\ nu are nici un fel de datorie c\tre p|r|t, Tribunalul Cluj, Decizia civil\ nr.12/1983, `n R.R.D. nr. 6/1983, p. 55.

34

Textul legii precizeazăcă, arătarea valorii o face reclamantul. Pârâtul poate contesta “preţuirea reclamantului”, şi, în acest caz, valoarea obiectului cererii urmeazăa fi determinatăde instanţăpe baza probelor prezentate de părţi.

Evaluarea obiectului, aşa dupăcum se aratăîn lege, se va face numai “atunci când preţuirea este cu putinţă”. Când obiectul acţiunii nu este susceptibil de a fi evaluat, ca de pildă, în cazul acţiunilor privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, nu se cere indicarea valorii. În legăturăcu obiectul cererii de chemare în judecatătrebuie sămai menţionăm că, acesta trebuie săfie întotdeauna licit şi posibil 1 . Nu se vor putea pretinde lucruri ilicite cum ar fi restituirea unui lucru care nu se mai aflăîn circuitul civil. d. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiazăcererea; Motivarea în fapt şi în drept constituie unul din elementele importante ale cererii de chemare în judecată, contribuind, alături de celelalte elemente, la fixarea cadrului procesului. Arătarea motivelor de fapt constăîn relatarea succintăa faptelor din care - reclamantul îşi deduce pretenţiile sale faţăde pârât. Motivele de drept cuprind indicarea de către reclamant a temeiului juridic pe care îşi bazeazăpretenţiile. Motivarea în drept nu obligăpe reclamant la indicarea exactăa textului de lege în care se încadreazăfaptele care au generat conflictul. Este suficientăo simplăenunţare a câtorva date care săpermităinstanţei sădea acţiunii calificarea juridicăcorespunzătoare 2 .

e. Arătarea dovezilor pe care se sprijinăfiecare capăt de cerere.

Indicarea mijloacelor cu care reclamantul tinde să-şi dovedeascăpretenţiile sale este necesarăpentru cunoaşterea de către instanţăa faptelor care au generat conflictul. Pe de altăparte, indicarea de către reclamant a dovezilor este necesarăpentru a da posibilitatea pârâtului de a-şi pregăti apărarea. În acest scop dupăcaz, reclamantul va trebui săalăture la cerere copii, certificate de pe înscrisurile de care

înţelege săse servească, în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt în proces, plus câte o copie pentru instanţă 3 . De asemeni, săindice numele şi adresa martorilor, iar în cazul când înţelege săse foloseascăde mărturisirea pârâtului săcearăînfăţişarea în instanţă(interogator).

f. Semnătura.

1 Dumitru Radu, Gheorghe Durac, Drept procesual civil, Editura “Junimea”, 2001, p. 203.

2 I. Stoenescu, S. Zilbestein, Op.cit., p. 459.

3 S-a decis `n practica judiciar\ c\, obliga]ia depunerii copiilor de pe acte, exist\ [i `n cazul `n care partea nu este `n posesia originalelor. Tribunalul Arad, sec]. I., Jurnalul nr. 4243/B 44, precum [i c\, instan]a nu poate `nl\tura o copie certificat\ drept prob\ la dosar, pe motiv c\, nu este act original sau copie legalizat\, cu toate c\, partea nu a cerut `nf\]i[area originalului.

35

Ultima condiţie impusăde art. 112 Cod procedurăcivilă, privitoare la cererea de chemare în judecată, este semnătura reclamantului 4 . Semnătura reprezintăacordul reclamantului la cuprinsul cererii. 3. Sancţiunile neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de articolul 112, Cod procedurăcivilă Când se face cercetarea elementelor pe care trebuie săle cuprindăcererea de chemare în judecatăva trebui săse facădistincţia între

elementele esenţiale ale cererii faţăde alte menţiuni mai puţin importante. Potrivit art. 133 Cod procedurăcivilăsunt considerate elemente esenţiale ale cererii:

- numele părţilor;

- obiectul;

- semnătura.

Lipsa acestor elemente va fi sancţionatăcu nulitatea acţiunii. Sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii, în cazul lipsei elementelor menţionate mai sus, textul articolului 133 Cod procedurăcivilăface următoarea distincţie:

a. lipsa numelui părţilor şi obiectul cererii este sancţionatăcu nulitatea cererii, fărăa se mai intra în cercetarea fondului. Instanţa nu va putea acorda, în asemenea cazuri, un termen în vederea completării unor asemenea lipsuri; b. lipsa semnăturii va atrage nulitatea cererii numai dacănu a fost îndeplinităîn tot cursul judecăţii. Potrivit art. 133 alin.2 Cod procedurăcivilă, reclamantul va putea suplini aceastălipsăîn unul din următoarele douămoduri:

- dacăeste prezent, în şedinţa în care lipsa semnăturii a fost invocată;

- în cazul în care, reclamantul lipseşte la acea şedinţă, instanţa va

amâna dezbaterea şi-l va invita pe reclamant săsemneze cererea cel mai târziu pânăla termenul următor. În cazul în care, reclamantul nu şi-a semnat cererea, în unul din modurile arătate mai sus, instanţa va proceda la anularea ei. Menţionăm că, prevederile art. 133 alin.2 Cod procedurăcivilă, privitoare la modalităţile de acoperire a lipsei semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, se aplicăprin asemănare şi celorlalte cereri adresate instanţei de judecată. Dacă, reclamantul cererii de chemare în judecatăeste lipsit de celelalte elemente, cum sunt: arătarea domiciliului părţilor, calitatea lor juridică, atunci când nu stau în numele lor propriu, motivele de fapt şi de drept, ori arătarea dovezilor, reclamantul va putea cere instanţei de

4 Practica judiciar\ a ar\tat c\ nu este suficient ca numele p\r]ii s\ fie scris cu ma[ina (CAS I, Decizia nr. 640/ 1940), dar dac\, al\turi semneaz\ avocatul care-[i justific\ calitatea de reprezentant, cererea este valabil\ *CAS III, Decizia nr.

992/1936).

36

judecatăun termen pentru întregirea sau modificarea cererii (art. 132 Cod pr. civ.).

Dacă, pânăla acest termen reclamantul nu completeazălipsurile cererii sale, se va aplica sancţiunea corespunzătoare fiecărei lipse în parte. Astfel:

a. neindicarea domiciliului părţilor nu produce nici o consecinţă,

în afarăde cazul în care pentru una din părţi i s-a produs prin acest fapt

o vătămare. Aşa de exemplu, dacăîn cererea de chemare în judecatănu s-a indicat domiciliul exact al pârâtului, dar acesta a putut totuşi fi citat, neregularitatea se acoperăşi nu atrage o sancţiune cu privire la valabilitatea cererii;

b. constatarea lipsei calităţii juridice procesuale a părţilor va fi

sancţionatăcu anularea cererii;

c. nearătarea motivelor de fapt şi drept pe care reclamantul îşi

întemeiazăcererea duce la decăderea acestuia din dreptul de a le mai putea invoca în cursul instanţei.

Menţionăm, totuşi, căla prima zi de înfăţişare instanţa, la cerere, va putea acorda un nou termen pentru completarea acestor lipsuri;

d. neindicarea dovezilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

va duce, de asemenea, la decăderea reclamantului din dreptul de a le mai putea propune, în afarăde cazul în care instanţa, apreciind, îi va acorda reclamantului la prima zi de înfăţişare, un termen în acest sens sau când necesitatea administrării unor probe rezultădin dezbateri şi partea interesatănu o putea prevedea.

Capitolul V ÎNTÂMPINAREA

1. Noţiune Întâmpinarea este actul procesual prin care pârâtul răspunde în scris la pretenţiile formulate de reclamant arătând, totodată, şi apărările sale. Întâmpinarea are drept scop, pe de o parte, săpunăpe pârât pe picior de egalitate cu reclamantul, iar pe de altăparte, ca părţile să-şi

cunoascăreciproc pretenţiile şi apărările, chiar de la începutul procesului. 2. Cuprinsul întâmpinării Cuprinsul întâmpinării este reglementat de art. 115 Cod procedurăcivilă. Potrivit acestui text, pe lângănumele părţilor, domiciliul şi obiectul litigiului, arătat de reclamant, întâmpinarea trebuie sămai cuprindă:

a. Excepţiile de procedurăpe care pârâtul le ridicăfaţăde cererea reclamantului; Prin întâmpinare, pârâtul poate săridice atât excepţiile de procedurăpropriu-zise, cum ar fi:

- lipsa semnăturii sau a obiectului pretenţiilor;

- nejustificarea calităţii de reprezentant;

- incompetenţa instanţei etc.

37

sau excepţiile privitoare la fondul pricinii:

- autoritatea lucrului judecat;

- prescripţia dreptului la acţiune;

- lipsa calităţii procesuale etc.

b. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii. Astfel,

pârâtul poate nega faptele arătate de reclamant, săle recunoascănumai în parte, poate contesta dreptul invocat, poate invoca nulitatea actului juridic

pe care reclamantul îşi întemeiazăpretenţiile etc. Când reclamantul - prin cererea de chemare în judecată- a formulat mai multe capete de cerere, pârâtul trebuie sădea răspuns la fiecare din ele.

c.Dovezile cu care se apărăpârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere. Arătarea dovezilor cu care pârâtul se apărăîmpotriva pretenţiilor

reclamantului se face ca şi în cazul cererii de chemare în judecată. Astfel, înscrisurile vor fi alăturate în copie, proba cu martori prin indicarea numelui şi prenumelui acestora, proba cu interogatoriul reclamantului prin chemarea acestuia personal în faţa instanţei etc.

d. Semnătura.

Semnătura exprimăacordul pârâtului la cuprinsul întâmpinării. Ca şi în cazul cererii de chemare în judecată, lipsa semnăturii atrage nulitatea întâmpinării. Ea poate fi însăacoperităîn instanţă, în condiţiile arătate, de articolul 133 alin.2 Cod procedurăcivilă. Potrivit art. 117 Cod procedurăcivilă, în caz de coparticipare procesualăpasivă, pârâţii pot răspunde printr-o singurăîntâmpinare comună. 3. Caracterul obligatoriu al întâmpinării Depunerea întâmpinării este obligatorie afarăde cazurile în care legea prevede în mod expres altfel (art. 118 Cod proc.civ.) Aşa dupăcum se aratăîn art. 118 Cod pr. civ. “nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de invoca excepţii, în afara celor de ordine publică”. Neglijenţa pârâtului de a-şi formula apărările în condiţiile impuse de lege nu atrage însăşi pierderea dreptului de a discuta, în contradictoriu, probele şi susţinerile reclamantului. Întâmpinarea trebuie săfie depusăîn termenul prevăzut de art. 114 1 , alin.2 Cod procedurăcivilă, adică, cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Regula cuprinsăîn alin.1 al art. 118, are un caracter obligatoriu, în sensul că, pârâtul trebuie sădepunăîntâmpinarea la termen. Potrivit art. 116 Cod procedurăcivilă, întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Dacăsunt mai mulţi reclamanţi, şi au un singur reprezentant, întâmpinarea

38

poate fi depusăpentru aceştia într-o singurăcopie. În acelaşi număr de exemplare, se vor depune şi copiile certificate de pe înscrisurile pe care pârâtul le aduce în apărarea sa. Capitolul VI CEREREA RECONVENŢIONALÃ 1. Noţiune, caracterul independent al cererii reconvenţionale Cererea reconvenţionalăeste cererea pe care o face pârâtul atunci când are şi el pretenţii împotriva reclamantului. Articolul 119 Cod procedurăcivilăîn acest sens prevede:

“dacăpărâtul are pretenţii în legăturăcu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate face cerere reconvenţională”. Prin urmare, legea îi permite pârâtului ca, în loc să-şi valorifice aceste pretenţii printr-o acţiune separată, săprofite de procesul pornit împotriva sa şi, să-şi valorifice pretenţiile pe care le are faţăde reclamant pe calea unei cereri reconvenţionale. Din punct de vedere procesual, cererea reconvenţionalăeste o cerere incidentăşi nu trebuie confundatăcu apărarea pe care pârâtul şi-o face împotriva pretenţiilor ridicate de reclamant sau cu excepţiile de procedură, deoarece, pârâtul - prin cererea reconvenţională- nu se limiteazănumai la atitudinea de a se apăra, ci, dimpotrivă, ridicăpretenţii de sine stătătoare, la rândul său, condamnarea reclamantului. Acţiunea reconvenţională, astfel privită, este în fond o contra- acţiune, făcutăde pârât împotriva reclamantului. Iatăun exemplu, în acest sens: proprietarul cheamăîn judecatăpe chiriaş pentru neplata chiriei; chiriaşul - la rândul său - ridicăşi el pretenţii cerând proprietarului să-i plăteascăo anumităsumăde bani cheltuităcu repararea imobilului 1 . Pe calea cererii reconvenţionale, de cele mai multe ori - aşa dupăcum reiese şi din exemplul de mai sus - se urmăreşte operarea unei compensaţii judecătoreşti între pretenţiile ridicate de reclamant împotriva pârâtului şi cele pe care pârâtul le ridicăîmpotriva reclamantului 2 . Alteori, prin intermediul cererii reconvenţionale pârâtul urmăreşte săparalizeze acţiunea reclamantului şi săîmpiedice condamnarea ce-l ameninţă, cum ar fi în cazul în care pârâtul cere săse constate nulitatea unei clauze contractuale 3 ; în cazul unei acţiuni de divorţ când pârâtul cere desfacerea căsătoriei şi din vina reclamantului etc. În legăturăcu obiectul cererii reconvenţionale trebuie săfacem deosebirea dintre apărările propriu-zise ale pârâtului faţăde pretenţiile reclamantului şi pretenţiile pe care pârâtul le ridicăfaţăde reclamant.

1 Tribunalul regional Suceava, decizia civil\ nr. 257/2957, `n J. N. nr.5/1957, p.

899.

2 Practica judiciar\: aplicarea cu privire la exercitarea dreptului de reten]ie al constructorului pe terenul altuia. Curtea Suprem\, Col.civ., dec. nr. 1136/1950, `n J.N. nr.9-10, p. 1007; `n cazul `mprumuturilor (datoriilor) reciproce Tribunalul pop. ora[ Cluj, sentin]a civil\ nr. 6229/1961, `n J. N. nr. 8/1963, p. 120; `n litigiile de munc\ (decizia de `ndrumare nr. 34/1963, `n J. N. nr. 1/1964, p. 108).

3 Tribunalul Suprem, Col.civ., decizia nr. 1/1967, `n C.D. 1967, p. 85.

39

Criteriul de deosebire dintre apărările propriu-zise ale pârâtului şi pretenţiile ridicate faţăde reclamant îl constituie efectele procesuale la care pot da naştere aceste douăcategorii. Astfel, răspunsul la pretenţiile ridicate de pârâtul faţăde reclamant

trebuie săfie dat de instanţăîn dispozitivul hotărârii şi nu în considerentele acesteia, aşa dupăcum se întâmplăîn cazul apărărilor propriu-zise. Ridicându-se pretenţiile de către pârâtul împtriva reclamantului îi garanteazăacestuia dreptul căva obţine din partea instanţei rezolvarea în fond a acestei pretenţii. Dimpotrivă, formulând o simplăapărare, pârâtul riscăca instanţa sănu-şi spunăpărerea în aceastăprivinţă; examinarea acesteia depinzând de soarta acţiunii principale; de exemplu, dacăacţiunea principalăa fost respinsăpe motiv cănu a fost timbrată, instanţa nu-şi va mai spune părerea în legăturăcu apărările formulate de pârât. În sfârşit, pretenţiile ridicate de pârât împotriva reclamantului se formuleazăîn scris (cererea reconvenţională) şi se timbrează; apărările pot fi formulate atăt verbal, cât şi în scris şi nu se timbrează. Pentru exercitarea cererii reconvenţionale art. 119 alin.1 Cod procedurăcivilă, cere ca pretenţiile pârâtului faţăde reclamant săaibălegăturăcu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului. Aceastălegăturăva fi dedusăde instanţădin scopul pe care pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii reconvenţionale; compensarea pretenţiilor sale cu cele ale reclamantului sau paralizarea acţiunii acestuia. 2. Cuprinsul, avantajele şi dezavantajele cererii reconvenţionale

a. Cuprinsul cererii reconvenţionale

Fiind o acţiune propriu-zisă, cererea reconvenţională- aşa dupăcum

se aratăşi în art. 119 alin. 2 Cod procedurăcivilă- trebuie săcuprindăşi săîndeplinească, din punct de vedere al formei, condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată.

b. Avantajele şi dezavantajele cererii reconvenţionale

În ceea ce priveşte avantajele:

- dăposibilitatea săse soluţioneze douăcereri într-un singur proces;

- se evitădarea unor soluţii contradictorii;

- duce la economisirea de timp şi cheltuieli;

Dezavantajul principal al cererii reconvenţionale ar fi acela al întârzierii judecării acţiunii principale. Acesta poate fi însăînlăturat, dacăva fi cazul, prin disjungerea celor douăacţiuni şi judecarea lor separată(art. 120, alin. 1 Cod procedurăcivilă). Un alt dezavantaj ar fi acela al judecării unei cauze (cererea reconvenţională) de către o instanţănecompetentădin punct de vedere teritorial. Cererea reconvenţionalăpoate fi redactatăaparte sau inseratăîn cuprinsul întâmpinării. Indiferent de modul redactării ei, cererea reconvenţionalătrebuie depusăodatăcu întâmpinarea sau cel mai târziu la

40

prima zi de înfăţişare. Dacă, la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi modificăacţiunea, instanţa va trebui săacorde un nou termen pârâtului pentru depunerea cererii reconvenţionale. Dacă, pârâtul nu depune cererea reconvenţionalăîn termenele prevăzute de lege, sancţiunea care se aplică, este judecarea ei separatăde acţiunea principală, în afarăde cazul în care ambele părţi declarăcădoresc ca cele douăcereri săfie judecate împreună 1 . De regulă, cererea reconvenţionalăse judecăodatăcu acţiunea principalăpronunţându-se o singurăhotărâre care va cuprinde, distinct, soluţiile date asupra ambelor cereri 2 . Capitolul VII CITAŢIA {I COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURÃ 1. Precizări preliminare Citarea şi comunicarea actelor de procedurăau menirea săasigure înfăptuirea a douădintre principiile de bazăale dreptului nostru procesual civil:

- principiul dreptului la apărare;

- principiul contradictorialităţii.

Despre citaţii şi despre comunicarea actelor de procedură, codul nostru de procedurăcivilăse ocupăîntr-un capitol special: capitolul II, al titlului II, cuprinzând articolele 85-100. 2. Citarea Pentru ca procesul săpoatăavea loc şi săse desfăşoare potrivit principiului contradictorialităţii este necesarăprezenţa părţilor în faţa instanţei 3 . În aceastăprivinţă, în art. 85 Cod procedurăcivilă, se dispune:

“judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât dupăcitarea sau înfăţişarea părţilor afarănumai dacălegea nu dispune altfel”. Citarea părţilor, în orice cauzăcivilă, este prin urmare obligatorie. Pentru a se duce la îndeplinire aceastăcerinţă, legea prevede că, instanţa are obligaţia săverifice dacăpărţile au fost citate şi săamâne judecarea pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost citatăcu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii (art. 107 Cod procedurăcivilă) 4 . Sunt şi cazuri când citarea părţilor este lăsatăla aprecierea instanţei; de exemplu, în materia conflictelor de competenţă(art. 22, alin. ultim Cod

1 Tribunalul Suprem. Col.civ., Decizia nr. 994/1957, `n C.D, 1957, p. 305; Decizia nr. 1517/1957, `n C.D. 1957, p. 339; Tribunalul jude]ean V|lcea, Decizia nr. 210/1969, `n R.R.D., nr.5/1969, p. 175.

2 Dac\ solu]iile `n revocarea unei dona]ii cu sarcini este respins\ ca ne`ntemeiat\,

cererea reconven]ional\ f\cut\ de p|r|]i pentru a li se pl\ti contravaloarea `ntre]inerii prestate devine f\r\ obiect (Tribunalul reg. Arge[, Col.civ., Decizia nr. 495/1964, `n J.N. nr. 1/1965, p. 112).

3 Tribnunalul Suprem, Col.civ., Decizia nr. 609/1953, `n C.D., vol. 1, 1952-1954, p.

289.

4 Tribunalul Suprem, Col.civ.m dec. nr. 609/1993, `n C.D. vol.1, 1952-1954, p.

41

procedurăcivilă); în materia asigurării dovezilor (art. 236, alin. ultim Cod procedurăcivilă); în materia ordonanţei preşedenţiale (art. 581 Cod procedurăcivilă), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

3. Definirea şi cuprinsul citaţiei

Citaţia este actul de procedurăprin care părţile sunt încunoştiinţate săse prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi ora fixată. În afarăde părţile litigante, prin intermediul citaţiei sunt

încunoştiinţate de a se prezenta în faţa instanţei şi a lua parte la dezbateri şi alţi participanţi, ca de pildă, martorii, experţii, traducătorii etc. Ca act procesual producător de efecte juridice, citaţia este formatădin douăelemente:

- chemarea;

- sancţiunea.

Chemarea reprezintăordinul instanţei prin care cel citat este

încunoştiinţat căa devenit participant al unui proces civil (parte, martor, expert etc.) şi, în aceastăcalitate trebuie săse prezinte în faţa instanţei pentru a lua parte la dezbateri. Sancţiunea este măsura de constrângere ce se aplică, în caz de neprezentare, împotriva celui citat.

4. Cuprinsul citaţiei

Potrivit art. 88 Cod procedurăcivilă, citaţia trebuie emisăîn

formăscrisăşi săcuprindămenţiunile pe care textul le indicăîn mod expres. Citaţia este compusădin douăpărţi:

- citaţia propriu-zisă;

- dovada de înmânare.

Citaţia propriu-zisă, trebuie săcuprindăo serie de menţiuni în mod

obligatoriu (esenţiale) lipsa lor atrăgând nulitatea citaţiei (art. 88, alin.2 Cod procedurăcivilă). Aceste menţiuni sunt:

a. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;

b. arătarea instanţei şi a sediului ei;

c. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;

d. parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

e. alte menţiuni prevăzute de lege

Menţiunile de mai micăimportanţă(neesenţiale), pentru lipsa cărora legea nu prevede nulitatea decât în cazul în care partea interesatădovedeşte că, prin lipsa lor a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturatădecât prin anularea citaţiei, sunt:

a. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;

b. numele şi domiciliul părţii potrivnice;

c. felul pricinii. Dovada de înmânare, respectiv procesul-verbal încheiat de agentul

procedural însărcinat cu înmânarea citaţiei, potrivit art. 100 Cod procedurăcivilăva trebui săcuprindă:

a. anul, luna şi ziua când a fost încheiat;

b. numele celui care l-a încheiat;

42

c. funcţia acestuia;

d. numele, prenumele şi domiciliul celui citat;

e. arătarea instanţei care a emis citaţia;

f. arătarea eventualelor acte ce i se comunicăodatăcu citaţia;

g. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul

unde s-a făcut afişarea;

h. semnătura celui care a încheiat procesul-verbal.

Majoritatea menţiunilor pe care trebuie săle cuprindăprocesul- verbal de înmânare a citaţiei sunt sancţionate în mod expres cu nulitatea (art. 100, alin. 3 Cod procedurăcivilă). Face excepţie indicarea funcţiei agentului procedural şi a înscrisurilor odatăcu citaţia (punctul c şi f ). Potrivit art. 100, alin. ultim Cod procedurăcivilă, procesele verbale de îndeplinirea procedurii de citare, încheiate de agenţii procedurali fac dovada pânăla înscrierea în fals. Dovada de înmânare semnatăde cel citat sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural în cazul când cel citat n-a fost găsit, sunt singurele acte cu care se poate face proba că, procedura citării a fost îndeplinită. 5. Înmânarea citaţiei Codul nostru de procedurăcivilăreglementeazăproblema înmânării

citaţiilor în art. 90-98, având în vedere diferitele situaţii în care s-ar putea găsi cel citat. Înmânarea citaţiilor în sistemul reglementării noastre actuale se face din oficiu prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se aflăcel căruia i se comunicăactul (art. 86 alin.1 C.pr.civ.). Cu privire la locul unde trebuie înmânatăcitaţia, art. 90 din Cod procedurăcivilă, stabileşte regula că, atât înmânarea citaţiei, cât şi comunicarea celorlalte acte de procedurăse face la domiciliul sau reşedinţa celui citat. În acelaşi articol sunt reglementate şi unele derogări pentru cazurile când cel citat nu se aflăla domiciliul sau la reşedinţa sa. Astfel:

a. Citaţia poate fi înmânatăpersoanei citate în orice loc va fi

întâlnităde agentul procedural, cu condiţia ca acesta săfie de acord cu primirea citaţiei şi săsemneze de primirea ei;

b. Cei aflaţi sub arme se citeazăprin comandamentul superior cel

mai apropiat;

c. Cei care fac parte din echipajul unui vas comercial se citează, în

lipsa unui domiciliu cunoscut, la căpitănia portului unde se găseşte înregistrat vasul;

d. Cei deţinuţi se citeazăprin administraţia închisorii;

e. Cei care se aflăinternaţi într-un spital sau orice altăaşezare spitaliceascăse citeazăprin administraţia aşezământului.

43

Articolul 92 Cod procedură civilăse ocupăde modul cum trebuie săprocedeze agentul pentru a putea înmâna citaţia celui în cauză. Din analiza textului se disting trei situaţii posibile şi anume:

a. când cel citat este găsit la domiciliu, citaţia trebuie predatăpersoanei căreia îi este adresată. Agentul procedural va proceda mai întâi la identificarea persoanei, dupăcare, predându-i citaţia, o va pune săsemneze adeverinţa de primire. Identitatea celui citat şi semnătura

de primire va trebui săfie certificate de agentul procedural. Dacă, cel citat refuzăprimirea citaţiei sau dacă, primind-o refuzăori nu poate săsemneze de primire, agentul procedural îi va lăsa citaţia şi va încheia un proces- verbal despre cele întâmplate;

b. când cel citat lipseşte de la domiciliu, agentul procedural va

putea săînmâneze citaţia unei persoane capabile din familia acestuia sau unei persoane care locuieşte împreunăcu destinatarul citaţiei sau care primeşte în mod obişnuit corespondenţa, specificând aceste situaţii în procesul-verbal pe care îl încheie. În caz de refuz sau neputinţăde a semna în procesul-verbal se va face vorbire despre situaţia ivită;

c. în cazul în care agentul procedural nu găseşte pe nimeni la

domiciliu, va proceda la afişarea citaţiei pe uşa locuinţei celui citat,

încheind un proces-verbal de situaţie. În legăturăcu locul unde urmeazăa fi înmânatăcitaţia, Codul de

procedurăcivilă, în art. 94 şi 98, face următoarele douăprecizări extrem de importante:

a. În conformitate cu dispoziţiile art. 94, dacăclădirea în care locuia partea citatăs-a dărâmat sau a devenit nelocuibilădin orice alte motive, agentul procedural va restitui citaţia grefierului instanţei, care va încunoştiinţa partea potrivnică, pentru ca aceasta săfacăinvestigaţii şi săcomunice noua adresăla care urmeazăsăse facăcitarea;

b. Art. 98 se ocupăcu ipoteza schimbării de domiciliu în cursul

procesului. Partea care îşi schimbădomiciliul în cursul judecăţii este obligatăsăaducăacest fapt la cunoştinţa instanţei, precum şi părţii adverse. Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea neluării în seamăa schimbării de domiciliu şi în consecinţăcitarea va fi consideratăca valabil îndeplinităla vechea adresă. 6. Darea şi luarea termenului în cunoştinţă Am văzut că, în principiu, comunicarea actelor de procedurăse face la domiciliul sau reşedinţa celui citat. De la acest principiu, art. 153 Cod procedurăcivilă, face următoarea derogare: “Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentăla o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citatăîn tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se căea cunoaşte termenele ulterioare”.

44

În legăturăcu aplicabilitatea art. 153 Cod procedurăcivilăse impune a fi făcutăurmătoarea precizare: pentru ca partea săpoatălua cunoştinţăde

termenele următoare, nu este suficient ca procedura de citare săfi fost completăla termenul fixat pentru înfăţişare, ci se cere ca partea săfi fost cel puţin o datăprezentăla judecată 1 . Art. 153 Cod procedurăcivilă, prevede însăşi patru 2 cazuri excepţionale, în care luarea termenului în cunoştinţănu operează, fiind necesarăo nouăcitare. Aceste cazuri sunt:

a. cazul redeschiderii judecăţii dupăce a fost suspendată;

b. cazul repunerii cauzei pe rol dupăînchiderea dezbaterilor (art. 151 Cod procedurăcivilă);

c. cazul în care s-a încuviinţat chemarea părţii la interogator;

d. în cazul militarilor în termen şi a deţinuţilor.

Termenele care au fost date în cunoştinţa părţilor sau pentru care au fost emise citaţiile, nu pot fi preschimbate decât printr-o nouăcitare a părţilor şi numai pentru motive temeinice (art. 153, alin. 3 Cod procedurăcivilă). Termenul în care trebuie înmânatăcitaţia Potrivit art. 89 Cod procedurăcivilă” “citaţia va fi înmânatăsub pedeapsa nulităţii părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată”. Nerespectarea acestui termen, atrage - aşa dupăcum prevede şi textul citat - sancţiunea nulităţii citaţiei. În consecinţă, partea citatăfărărespectarea acestui termen poate, dacăse înfăţişează, săcearăamânarea judecăţii. În cazul în care partea nu se prezintăla judecatăşi aceasta se face în lipsă, partea interesatăpoate săcearăanularea hotărârii pe motiv de neregulatăcitare fărăa mai fi ţinutăsăfacădovada cauzării unui prejudiciu 3 . 7. Alte dispoziţii legale privind procedura citării Potrivit art. 97 din Codul de procedurăcivilă, actele de procedurănu pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală, decât în cazurile grabnice şi cu încuviinţarea prealabilăa preşedintelui instanţei. a. Mandatul de aducere Mandatul de aducere este un act de procedurăprin care instanţa de judecatăcere organelor de stat săaducăînaintea sa pe unii din participanţii la procesul civil care refuzăsăse prezinte în urma citării obişnuite 4 . În dreptul nostru procesul civil se poate dispune aducerea cu mandat numai a martorilor şi experţilor (art. 188 şi 205 Cod

1 Dac\ partea ia cuno[tin]\ de primul termen pe care `l fixeaz\ judec\torul de serviciu [i nu se prezint\ la acest termen, la termenul urm\tor ea trebuie citat\ (Trib. supr., col.civ., nr. 928/1965, `n J.N. 12/65, p. 170). 2 O.U.G. nr.138/2000 a modificat art. 153 Cod proc.civ.

3 Viciul cit\rii c|nd partea nu se prezint\, trebuie constatat din oficiu (Curtea Suprem\, col.civ., dec.nr. 1040/1949, `n J.N. nr.3/1950, p. 406).

4 Este posibil ca cel chemat cu mandat de aducere s\ nu se prezinte pentru c\, `n materie civil\, nimeni nu poate fi adus cu for]a `n fa]a instan]ei judec\tore[ti.

45

procedurăcivilă). Legea prevede posibilitatea aducerii cu mandat a martorilor şi experţilor, chiar de la primul termen, însănumai în pricinile urgente. Mandatele de aducere se executăprin organele de poliţie.

b. Comunicarea actelor de procedură Prin comunicarea actelor de procedurăse înţelege aducerea la cunoştinţa celor interesaţi (de regulăpărţilor) a cuprinsului anumitor acte ce se efectueazăîn cursul judecăţii. Comunicarea actelor de procedurăse face ori de câte ori legea procesualăcivilăprevede necesitatea efectuării unei asemenea operaţiuni. De comunicarea anumitor acte de procedură, legea procesualăcivilăleagă, de cele mai multe ori, curgerea unui termen sau a unor alte efecte juridice procesuale. Aşa, de exemplu, de comunicarea copiei de pe hotărârea instanţei este legatăcurgerea termenului pentru exercitarea căii de atac a recursului (art. 301 Cod procedurăcivilă). Codul nostru de procedurăcivilăprevede necesitatea comunicării următoarelor acte de procedură:

a. copiilor de pe cererile depuse în faţa instanţei (cererea de

chemare în judecatăart. 114, alin. 2, întâmpinarea art. 116, cererea

reconvenţionalăart. 119, a cererilor de intervenţie art. 52, 57, 62 şi 65);

b. copiilor de pe înscrisurile depuse drept mijloace de probă(art.

112, alin.2 combinat cu art. 114 1 , alin.2);

c. interogatoriul (întrebărilor) pentru persoanele juridice (art.

222);

d. încuviinţarea debitorului prin somaţie căs-a pornit împotriva sa

o executare silită(art. 387 Cod procedurăcivilă). Potrivit art. 86 Cod procedurăcivilă, comunicarea actelor de procedurăse face din oficiu. Comunicarea se face potrivit regulilor privitoare la înmânarea citaţiilor, adicăla domiciliul părţilor (regula generală). De la aceastăregulă, art. 96 Cod procedurăcivilăface următoarea derogare:

“Partea prezentăîn instanţă, în persoana sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedurăşi a înscrisurilor care i se comunicăîn şedinţă”. Pentru a nu fi surprinsăprin prezentarea unor acte direct în şedinţa de judecată, acelaşi articol prevede că, partea interesatăare dreptul săcearăun termen pentru a lua cunoştinţăde cuprinsul lor.

În cazul în care unul şi acelaşi act urmeazăa fi comunicat mai multor persoane se înmâneazăfiecăruia câte o copie. Dacăsunt mai multe părţi şi au un singur reprezentant este suficientăcomunicarea unui singur exemplar către reprezentant. Comunicarea actelor de procedurăpoate fi făcutăindependent ca, de exemplu, comunicarea copiei de pe o hotărâre judecătorească, sau o

46

datăcu citaţia cum ar fi, de exemplu, comunicarea copiilor de pe înscrisurile depuse drept mijloace de dovadă.

47

Capitolul VIII HOTÃRÂRILE JUDECÃTORE{TI 1. Noţiune şi clasificarea hotărârilor judecătoreşti 1.1. Noţiune Dupăînchiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei urmeazăjudecata propriu-zisăa cauzei care se concretizeazăîn actul final al judecăţii, denumit hotărăre. Este necesar a fi făcutăşi precizarea potrivit căreia hotărârea judecătoreascăreprezintăactul de dispoziţie cu privire la soluţionarea

litigiului dintre cele douăpărţi ale procesului, reclamant şi pârât. În baza precizărilor făcute, hotărârea judecătoreascăpoate fi definităca actul final de dispoziţie a instanţei de judecatăprin care se soluţioneazăîn orice cauzăcivilăconflictul dintre părţile litigante. Analiza acestei definiţii ne edificăasupra următoarelor douătrăsături distincte ale hotărârilor judecătoreşti:

a. reprezintăactul concluziv, de conluzie al judecăţii sau cu alte

cuvinte este ultimul act prin care instanţa de judecatăface sinteza actelor procedurale care s-au desfăşurat în cauza soluţionată;

b. este actul prin care instanţa de judecatăîşi exercităputerea de a

decide şi ordona asupra modului în care s-a impus soluţionarea neînţelegerilor dintre părţile litigante.

1.2. Denumirea hotărârilor

Sunt de reţinut dispoziţiile art. 255 Cod procedurăcivilă, astfel:

rezolvăfondul cauzei în primăinstanţăse

numesc sentinţe, iar hotărârile prin care se soluţioneazăapelul,

recursul, recursul în interesul legii şi recursul în anulare se numesc decizii.

“hotărârile

prin

care

se

1.3. Clasificarea hotărârilor judecătoreşti

Hotărârile judecătoreşti se clasificădupămai multe criterii:

a. Din punct de vedere al acţiunii lor în timp, hotărârile

judecătoreşti se pot clasifica în:

- hotărâri propriu-zise;

- hotărâri cu caracter provizoriu;

Hotărârile propriu-zise sunt acelea prin care se rezolvăfondul cauzei şi care au de regulăo acţiune nelimitatăîn timp. Hotărârile cu caracter provizoriu sunt măsuri pe timpul judecăţii. Spre exemplu, hotărârile prin care se iau măsurile asiguratorii pe timpul judecării procesului de divorţ. Este de menţionat că, hotărârile provizorii sunt independente de fondul cauzei şi, ca atare, pot fi atacate în mod separat cu apel mai înainte de pronunţarea hotărârilor finale. Dupăîmprejurări, la sfârşitul procesului, hotărârile provizorii, urmeazăa fi menţionate, modificate sau desfiinţate.

48

b. Din punct de vedere al posibilităţii atacării cu recurs, hotărârile

se pot clasifica în:

- definitive;

- irevocabile.

Hotărârile definitive pot fi atacate cu recurs. Sunt hotărâri definitive hotărârile date în primăinstanţăpotrivit legii fărădrept de apel şi hotărâri date în primăinstanţă, care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacăjudecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost respins, sau cererea anulată, de asemenea hotărârile date în apel, prin care se rezolvăfondul pricinii, orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi atacate cu apel. Hotărârile irevocabile sunt hotărârile care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs. Potrivit art. 377, alin.2 Cod procedurăcivilăsunt hotărâri irevocabile:

- hotărârile date în primăinstanţăfărădrept de apel nerecurate;

- hotărârile date în primăinstanţăcare nu au fost atacate cu apel;

- hotărârile care au fost date în apel care nu au fost nerecurate;

- hotărârile date în recurs chiar dacăprin aceasta s-a soluţionat fondul pricinii;

- orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi atacate cu recurs.

c.

Din punct de vedere al conţinutului lor, hotărârile se împart în:

- hotărâri integrale;

- hotărâri parţiale.

Sunt hotărâri integrale acelea care rezolvăîn întregime litigiul dintre părţile litigante, dezinvestind instanţa de întreaga cauză. Sunt hotărâri parţiale, hotărârile care se dau în cazul în care pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului şi acesta acceptăsăse dea o hotărâre în măsura recunoaşterii (art. 270 Cod procedurăcivilă). d. Din punct de vedere al condamnării, hotărârile judecătoreşti

pronunţate pot fi:

- cu o singurăcondamnare;

- cu condamnare alternativă.

Problema acestei clasificări se pune, în special, în cazul acţiunilor reale. Sunt hotărâri cu o singurăcondamnare acele hotărâri prin care pârâtul este obligat către reclamant la efectuarea unei singure prestări. Spre exemplu, predarea unui bun determinat, efectuarea unei prestări etc. Sunt hotărâri alternative acele hotărâri care conţin douăcondamnări, din care, una este principală, iar cealaltăsecundară. Spre exemplu, pârâtul este obligat la predarea unui anumit bun, în caz de refuz la plata contravalorii lui. 2. Cuprinsul hotărârilor judecătoreşti

49

1. Precizări prelimare Orice hotărâre judecătorească- ca tehnicăde redactare şi conţinut - se compune din trei părţi. Acestea sunt:

- practicaua;

- considerentele (motivarea);

- dispozivitul.

Este de observat că, potrivit art. 261, alin.1, Cod procedurăcivilă, hotărârea judecătoreascătrebuie săcuprindăşase elemente şi că, aceste elemente, în succesiunea lor, alcătuiesc conţinutul celor trei părţi ale hotărârii. Astfel, punctele 1-3, alcătuiesc practicaua sau partea introductivăa hotărârii, iar punctele 4-6 dispozitivul. Considerentele sau motivarea vor redacta numai dacăîmpotriva hotărârii părţile vor declara una din căile de atac prevăzute de lege (art. 261 alin.4 C.pr.civ.). 2. Practicaua Reprezintăpartea introductivăa hotărârii în care se consemneazădatele cu privire la:

- identificarea instanţei ca organ şi ca mod de alcătuire a completului de judecată; - ceea ce s-a petrecut în şedinţa de judecatăîn care a avut loc dezbaterea asupra fondului cauzei. 3. Considerentele Reprezintăpartea esenţialăa hotărârii, în care se justificătemeinicia şi legalitatea soluţiei, pe care instanţa a pronunţat-o. Considerentele sunt semnificative în sensul precizării cuvintelor de încheiere a acestei părţi a hotărârii şi anume: “pentru aceste motive, în numele legii, hotărăşte”. Potrivit art. 261, alin. 4, considerentele trebuie săconţină:”motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Motivarea în fapt reprezintăanaliza şi concluziile instanţei asupra stării de fapt care a dat naştere raportului juridic civil şi cum acesta a devenit litigios. Analiza şi concluziile instanţei reprezintă, în realitate, evaluarea probelor şi contraprobelor administrate în timpul judecăţii. Motivarea în drept reprezintăjustificarea aplicării în cauzăa anumitor norme de drept. Motivarea în fapt şi în drept se relevăsub următoarele aspecte:

a. constituie o garanţie pentru părţile litigante; aceasta, deoarece, din expunerea sistematicăşi logicăa motivelor de fapt şi de drept se poate cunoaşte motivaţia, în baza căreia instanţa s-a oprit la soluţia care a dat-o cauzei judecate;

50

b. exprimăobligaţia judecătorilor de a justifica soluţia pronunţată;

aceasta în sensul căare menirea săînlăture arbitrariul judecătorilor şi

săfaciliteze efectuarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

4. Cerinţele şi condiţiile considerentelor

Raţiunea şi obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti este impusăde următoarele cerinţe şi condiţii:

- o cunoaştere perfectăa dosarului;

- darea de răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi

apărare şi, în general, la toate aspectele discutate în contradictoriu de

către părţile litigante;

- consecvenţăşi principialitate, evitându-se motivele vagi sau

imprecise, precum şi existenţa unor considerente contradictorii;

- un stil corespunzător, cu respectarea tuturor regulilor gramaticale, de ortografie şi sinteză.

În baza acestor precizări poate fi formulatăşi reţinutăurmătoarea concluzie: motivarea unei hotărâri, nu este o problemăde volum, ci una de conţinut.

5. Dispozitivul

Dispozitivul reprezintăultima parte a hotărârii. În concret, dispozivitul constăîn reproducerea, în finalul hotărârii, a

minutei redactatăcu ocazia deliberării şi pronunţării hotărârii. Constituie partea cea mai importantăa hotărârii în sensul că, urmând dupămotivarea hotărârii, dispozitivul constăîn exprimarea rezultatului, a concluziei judecăţii. În sens strict, dispozitivul constituie ceea ce judecata a hotărât în privinţa cauzei deduse judecăţii. De regulă, dispozitivul hotărârii cuprinde douăpărţi:

- prima parte conţine modul de soluţionare a cauzei deduse

judecăţii, respectiv, de admitere sau respingere a acţiunii civile;

- a doua parte determinăconsecinţele care decurg din soluţia dată,

respectiv menţiunile necesare pentru ca hotărârea săpoatăfi pusăîn executare. În acest sens precizările se impun a fi făcute:

a. în cazul condamnării la predarea unui bun mobil sau imobil, se va face descrierea şi individualizarea acestuia;

b. în cazul în care executarea nu se poate face în naturăeste necesar a se menţiona contravaloarea bunului; c. când se condamnăla plata unei sume de bani şi la plata dobânzilor;

d. dacăeste vorba de o coparticipare procesuală- activăsau pasivă-

se va arăta pentru reclamanţi cât i se cuvine fiecăruia, pentru pârâţi modul de condamnare;

e. instanţa poate - motivat - să-i acorde pârâtului un termen de

graţie înlăuntrul căruia săfacăplata sau săo eşaloneze în timp.

51

În afarăde soluţia propriu-zisăa cauzei, dispozivitul va mai cuprinde:

a. calea de atac şi de când curge termenul (este vorba doar de căile ordinare); b. arătarea că, pronunţarea s-a făcut în şedinţăpublică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

3. Redactarea şi comunicarea hotărârii

a. Redactarea

Este de menţionat că, hotărârea se redacteazăde către unul din membrii completului de judecată. Redactarea se va face în cel mult 20 zile de la pronunţare, însădepăşirea acestui termen nu influienţeazăvalabilitatea hotărârii, conform articolului 264 Cod procedurăcivilă. Dacăeste cazul, judecătorul rămas în minoritate îşi va scrie opinia sa în mod separat, în acelaşi timp şi ,respectiv, în continuarea hotărârii. Hotărârea se redacteazăîn douăexemplare originale: unul se

ataşeazăla dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei. Potrivit art. 265, alin.1, Cod procedurăcivilădacăîn hotărâre se fac adăugiri sau ştersături, acestea se vor semna de judecător sub sancţiunea de a nu fi luatăîn seamă.

b. Comunicarea hotărârii

Comunicarea hotărârii se face în copie către părţile litigante, ori de câte ori legea prevede că, termenul de exercitare a apelului sau recursului curge de la comunicarea hotărârii.

4. Îndreptarea şi explicarea hotărârilor judecătoreşti

4.1. Precizări

Este posibil ca în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti săse strecoare anumite impreciziuni care săpoatăfi corectate de aceeaşi instanţă. Este vorba de erori materiale evidente sau de explicarea unor neclarităţi.

4.2. Noţiunea de îndreptare a hotărârii

Aceasta reprezintămodalitatea proceduralăsimplăde îndreptare a unor greşeli strecurate în hotărârea judecătoreascăcare nu afecteazăcu nimic fondul judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Potrivit art. 281 Cod procedurăcivilă“ Erorile sau omisiunile cu privire la sumele, calitatea sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la carere.”. Este de observat că, în textul citat se face vorbire despre erori sau omisiuni. Aceste noţiuni reprezintă, înţelesul de erori materiale vizibile săvârşite cu ocazia redactării hotărârii şi nu de greşeli de fond.

52

Aceastăprecizare interesează, deoarece, într-un alt text, respectiv, art. 318 Cod procedurăcivilăse face vorbire despre greşeli materiale de judecată. Spre exemplu, anularea unui recurs ca netimbrat, deşi, a fost timbrat sau anularea unui recurs ca tardiv introdus, deşi era introdus în termen.

4.3. Procedura îndreptării hotărârii judecătoreşti

Procedura îndreptării unei hotărâri este simplăşi fărădezbateri. Cât priveşte sesizarea unei asemenea greşeli, dupăcum rezultădin art. 281 Cod procedurăcivilă, se face din oficiu sau în urma unei simple cereri. Cu privire la citarea părţilor sunt de reţinut dispoziţiile art. 281 alin.2 Cod procedurăcivilă, din care rezultăcă” “Părţile vor fi citate numai dacăinstanţa socoteşte căeste necesar sădea anumite lămuriri”. Constatarea greşelii şi a necesităţii îndreptării se face printr-o încheiere de către completul care a pronunţat hotărârea. Încheierea se va ataşa la hotărâre atăt în dosarul cauzei cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei. Încheierile pronunţate în temeiul art. 281 şi art. 281 1 Cod pr.civ. precum şi hotărârea pronunţatăpotrivit art. 281 2 , sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legăturăcu care s-a solicitat, dupăcaz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea. Când se îndreaptăgreşelile instanţei de recurs, încheierile nu sunt supuse recursului. Problema explicării hotărârilor judecătoreşti o găsim pusăîn

practica judiciară, ridicând problema clarităţii dispozitivului, care poate fi explicat de instanţa care a pronunţat acea hotărâre. Astfel - într-o speţă- instanţa de fond l-a obligat pe pârât să-i plăteascăreclamantului o sumăde bani. Hotărârea a rămas definitivăprin nerecurare, iar reclamantul cere înfiinţarea unei popriri asupra retribuţiei pârâtului. Cu ocazia validării popririi se constatăcă, suma era mult mai micădecât cea pretinsăşi se dispune înfiinţarea popririi pentru aceastăsumă. Împotriva acestei popriri s-a declarat recurs în anulare, instanţa supremăa constatat că, hotărârea este nelegalăşi cu aceastăocazie s-a hotărât: “în cazul în care dispozitivul unei hotărâri este neclar, instanţa de validare trebuie săamâne judecata îndrumând partea săcearăexplicarea dispozitivului de la instanţa care a dat hotărârea”. 5. Efectele hotărârilor judecătoreşti

5.1. Precizări

Procesul civil se termină, în mod normal, printr-o hotărâre judecătoreascădefinitivăşi irevocabilă. O hotărâre rămâne definitivăsau nu, atunci când nu mai poate fi atacatăprintr-o cale de atac şi, respectiv, irevocabilănu mai poate fi atacatăpe calea de atac a recursului. În consecinţă, efectele hotărârii judecătoreşti urmeazăa fi raportate la momentul pronunţării lor de către instanţa de fond, iar altele la momentul rămânerii lor definitive şi irevocabile. Efectele generale ale hotărârilor judecătoreşti

53

În general, hotărârile judecătoreşti, din moment ce au fost pronunţate - cu referire specialăla hotărârile pronunţate asupra fondului cauzei - produc următoarele efecte:

- dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei; judecătorii care au pronunţat nu mai pot reveni asupra soluţiei date; - din punct de vedere al puterii lor doveditoare hotărârile judecătoreşti sunt asimilate cu actele autentice;

- hotărârile judecătoreşti din moment ce au fost pronunţate - în

materie civilă- fac orice prescripţie a dreptului la acţiune săînceteze şi

săînceapăo nouăprescripţie de la data rămânerii lor definitive privind dreptul de a cere executarea silită. Este de reţinut că, prescripţia dreptului de a cere executare silităîncepe săcurgăchiar, dacădreptul la acţiune era imprescriptibil;

- hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie civilădobândesc şi

forţăexecutorie, unele chiar din momentul pronunţării lor, altele dupărămânerea lor definitivăşi investirea lor cu formulăexecutorie.

Capitolul IX NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURÃ 1. Precizări preliminare Am văzut că, actele de procedurătrebuie întocmite sau aduse la îndeplinire cu respectarea anumitor condiţii şi forme impuse de lege. Respectarea acestor condiţii şi forme reprezintăgaranţia realizării scopului urmărit: înfăptuirea unei judecăţi obiective în fiecare cauzăcivilă. Legea procesualăcivilănu se mărgineşte însănumai la arătarea condiţiilor şi formelor ce trebuie respectate la întocmirea sau la aducerea la îndeplinire a actelor juridice procesuale, ci, aratăşi sancţiunile ce se aplicăîn cazul nerespectării lor. Sancţiunile pot privi atât actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legii, cât şi persoanele care nu au ţinut seama de aceste dispoziţii. Sancţiunile care se aplicăpersoanelor pot fi sancţiuni disciplinare (mustrare, avertisment etc.) sau sancţiuni pecuniare (amenzi băneşti). Este posibilăchiar aplicarea unor sancţiuni penale, în cazul în care faptele săvârşite constituie infracţiuni (luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, rupere de sigilii etc.). Sancţiunile procedurale propriu-zise (nulităţile) privesc consecinţele pe care încălcările comise le au asupra actelor procesuale însăşi, adicăasupra valabilităţii acestora. 2. Sancţiunea nulităţii a. Noţiunea de nulitate a actelor procedurale Sancţiunea cea mai importantăce se aplicăîn caz de nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la actele juridice procesuale, este nulitatea actului.

54

Nulitatea este sancţiunea care loveşte orice act juridic săvârşit fărărespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-l de eficacitate. Prin sancţiunea nulităţii se urmăreşte ca, pe de o parte, săse preîntâmpine încălcarea legii, iar pe de altăparte, săremedieze

viciile, vătămările provocate. Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii este preventivăprin prevenirea ei legalăşi reparatorie prin aplicarea ei în cazuri concrete 1 . b. Felurile nulităţilor Din punct de vedere al regimului lor juridic nulităţile se împart în:

- nulităţile absolute;

- nulităţi relative.

Nulităţile absolute sunt nulităţile care sancţioneazăactele de

procedurăsăvârşite prin violarea sau nesocotirea normelor de naturăimperativă, deoarece, ele privesc condiţiile şi formele esenţiale ale valabilităţii procesuale 2 . Prezentat sumar, regimul juridic al nulităţilor are următoarea caracteristică:

- ele pot fi invocate în orice stadiu al pricinii, chiar şi în faţa instanţei de recurs;

- de către orice persoanăinteresatăsau din oficiu de către instanţa de

judecată; - aceste nulităţi nu pot fi acoperite prin trecerea timpului sau consimţământul părţilor. Nulităţile relative sunt nulităţile care sancţioneazăactele de procedurăsăvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale de naturădispozitivă, adicăa normelor de la care se poate deroga; aceste

norme fiind prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părţi, pentru a suplini voinţa neexprimatăa părţilor. Regimul juridic al nulităţilor relative prezintăurmătoarele caracteristici 3 :

- pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumităformă;

- dreptul de a le invoca îi revine numai părţii interesate;

- aceste nulităţi pot fi acoperite, partea interesatăputând sărenunţe -

expres sau tacit - la dreptul de a invoca nulitatea actului. Deşi, cu privire la regimul juridic între nulităţile absolute şi cele relative existădeosebiri, semnalăm că, în dreptul civil existăo tendinţăde apropiere. Aceastătendinţăîşi găseşte explicaţia în concepţia dreptului societăţii în care nu existăo contradicţie între interesele generale şi cele personale ale subiectului de drepturi. Menţionăm în acest sens, unele dispoziţii cuprinse în Codul de procedurăcivilă:

1 V. Negru, D. Radu, Op. cit., p. 112.

2 Ovidiu Ungureanu, “Nulit\]ile procedurale civile”, Editura “ALL-BECK”, 1998, p.

47.

3 V. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 213.

55

- Conform art. 45 Cod procedurăcivilă, nulitatea relativăpoate fi invocatănu numai de partea ale cărei interese au fost prejudiciate, , ci şi de către procuror; - Judecătorul, deşi nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă, totuşi datoritărolului său activ (art. 129 şi 130 Cod procedurăcivilă), el este obligat săatragăatenţia părţii interesate asupra posibilităţii invocării în favoarea sa, a nulităţii actului. Întrucât legea nu precizeazăîntotdeauna cazurile în care se aplicăsancţiunea nulităţii absolute sau relative, se ridicăproblema de a se şti când o normăeste de naturăimperativăşi când este de naturădispozitivă. Uneori, legea însăşi precizeazănatura normei, ca de exemplu, art. 159 Cod procedurăcivilăprivitor la cazurile de necompetenţăa instanţelor judecătoreşti. De cele mai multe ori, legea nu precizeazăcare este natura normei, rămânând ca problema săfie rezolvatăde judecător. 3. Sistemul Codului nostru, de procedurăcivilăîn materia nulităţilor Nulitatea actelor de procedurăeste reglementatăîn Codul de procedurăcivilă, în titlul II, capitolul IV a cărţii a II-a, cuprinzând art. 105-108, precum şi în alte articole care prevăd expres sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea dispoziţiilor pe care aceste articole le cuprind. Potrivit art. 105 Cod procedurăcivilă, în actualul sistem sunt prevăzute numai douăcazuri de nulitate:

- a. nulitatea actelor de procedurăsăvârşite de un judecător necompetent; b. nulitatea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, dacăprin aceasta s-au pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului. Primul caz de nulitate se referăla incompetenţa judecătorilor. În consecinţă, la invocarea nulităţii în acest prim caz, va trebui săse ţinăseama de caracterul normelor privitoare la comptenţă. Amintim că, necompetenţa este absolută, în cazul în care se încalcăo normăde naturăimperativă, şi relativă, în cazul în care se încalcăo normăde naturădispozitivă 1 . În legăturăcu acest prim caz de nulitate trebuie sămenţionăm că, legea nu condiţioneazănulitatea de existenţăa vătămării, înţelegând ca un act îndeplinit de un judecător necompetent săfie complet lipsit de orice efecte juridice. Al doilea caz de nulitate, cuprins în art. 105 Cod procedurăcivilăse referăla actele de procedurăsăvârşite cu încălcarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, dacăprin aceasta s-a pricinuit uneia din părţi o vătămare ce nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului. Observăm că, în acest al doilea caz, nulitatea nu opereazădecât dacăsunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:

56

- nerespectarea regulilor de procedurăprivitoare la formele ce trebuie respectate cu ocazia întocmirii sau a aducerii la îndeplinire a actelor de procedurăori dacăaceste acte au fost îndeplinite de un funcţionar necompetent; - aceasta să-i fi pricinuit o vătămare părţii; - vătămarea sănu poatăfi înlăturatădecât prin anularea actului. Constatarea existenţei vătămării este lăsatăla aprecierea judecătorului; acesta o poate deduce din împrejurările cauzei sau poate obliga partea care o invocăsăproducădovezi. Judecătorii sunt obligaţi săacorde o atenţie deosebităatunci când se găsesc în faţa unor asemenea situaţii pentru a nu da posibilitatea părţii interesate sătăgăduiascăprocesul pe motiv că, actul făcut cu nerespectarea regulilor de procedurăeste vătămător pentru ea deşi, în realitate nu este. Pentru a se ajunge la consecinţa gravăa anulării actului, legea nu se mulţumeşte numai cu constatarea existenţei unei vătămări, ci cere şi condiţia ca vătămarea sănu poatăfi înlăturatădecât prin anularea actului. Aliniatul 2 al art. 106, Cod procedurăcivilă, dăposibilitatea judecătorilor ca, ori de câte ori constatăcăexistăposibilităţi practice pentru remedierea neregularităţilor săvârşite săse recurgăla ele. Practic, în asemenea cazuri, se dispune refacerea sau completarea actului 1 . În cazul în care asemenea remedii nu sunt posibile pentru înlăturarea vătămării se va pronunţa nulitatea actului. Cazuri de nulitate reglementate în Codul de procedurăcivilăîn mod expres. Deşi, în urma modificării şi republicării Codului de procedurăcivilă(februarie 1948), se pare că, sistemul nulităţilor exprese independent de vătămarea părţii interesate a fost înlăturat, în cod s-au menţinut totuşi o serie de texte care prevăd expres sancţiunea nulităţii în anumite cazuri cum ar fi: art. 89 privitor la termenul în care trebuie înmânatăcitaţia; art. 133 care sancţioneazăneîndeplinirea cerinţelor privitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată; art. 258 privitor la semnarea dispozitivului hotărârii etc. Constituie oare aceste texte o rămăşiţăa vechiului sistem? Răspunsul nu poate fi decât negativ; semnificaţia lor procesualăfiind cu totul alta decât aceea a unor nulităţi formal pronunţate de lege. Astfel, spre deosebire de trecut, când nulităţile exprese operau prin simpla voinţăa legii, prevederea expresăa unor cazuri de nulitate în Codul de procedurăcivilăprezintăîn momentul de faţăo singurăimportanţăşi anume:

în toate aceste cazuri, vătămarea se prezumăpânăla proba contrară 2 .

1 ~n cazul `n care dispozitivul unei hot\r|ri (minute) a fost semnat de to]i judec\torii [i numai hot\r|rea a r\mas nesemnat\ de unul din ei, se poate evita sanc]iunea grav\ a nulit\]ii prin semnarea ulterioar\ a hot\r|rii, `mplinindu-se astfel lipsa constatat\ (Tr. Supr, col.civ., dec.nr. 1846/1956). 2 Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 639/1953, `n C.D., vol.1, 1952-1954, p. 355; Idem, dec. nr. 487/1953, `n acela[i volum.

57

Într-adevăr, potrivit art. 105, alin. 2, Cod procedurăcivilă“în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune pânăla

dovada contrarie”. Prin urmare, în sistemul nostru actual, deşi s-a păstrat reglementarea în mod expres a câtorva cazuri de nulitate, ele nu mai opereazăindependent de cauzarea unui prejudiciu. În toate aceste cazuri, prejudiciul se prezumă: dovada inexistenţei sale căzând în sarcina persoanei interesate în menţiunea actului. 4. Invocarea, constatarea şi efectele nulităţilor

a. Invocarea şi constatarea nulităţilor

Nulitatea actelor de procedurăcivilăpoate fi invocatăsub următoarele douăforme:

- sub formăde excepţie în faţa instanţei de fond; - prin mijloacele căilor legale de atac dupăjudecarea fondului. Strâns legatăde problema invocării nulităţilor se aflădeosebirea de

regim juridic dintre nulităţile absolute şi cele relative. Instanţa, potrivit regulilor (caracteristicilor), dupăcare se face distincţia între cele douăcategorii de nulităţi, este obligatăsărezolve problema părţii care poate invoca nulitatea, termenul în care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea acoperii ei. În legăturăcu dreptul părţii care invocăo nulitate relativătrebuie menţionatăregula înscrisăîn alin. ultim art. 108 Cod procedurăcivilă, potrivit căreia “nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin propriul său fapt”. Aşa de pildă, reclamantul care a introdus cererea de chemare în judecată, la o instanţănecompetentăteritorial, nu va putea cere declinarea competenţei. Nulităţile absolute sunt exceptate de la aceastăregulădeoarece aşa dupăcum am văzut, ele sancţioneazănerespectarea dispoziţiilor de interes general. În ceea ce priveşte termenul în care pot fi invocate nulităţile relative, art. 108, alin.3, prevede că: “nerespectarea actelor de procedurăse acoperădacăpartea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat dupăaceastăneregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond”. De pildă, partea neregulat citată, dacănu ridicăexcepţia de neregularitate la primul termen care a urmat acestei citări, va fi decăzutădin dreptul de a o mai putea invoca. Constatarea nulităţilor şi anularea actelor de procedurăse face de către instanţa de judecatăcare, pe bazăde dovezi sau pe bazăde deducţii, din împrejurările cauzei, se va pronunţa printr-o încheiere sau prin hotărâre asupra fondului. Atât timp cât nulitatea nu a fost pronunţatăde instanţa de judecată, actul de procedurănu înceteazăsăproducăefectele unui act regulat întocmit.

b. Efectele nulităţii

58

Constatarea nulităţii, precum şi anularea unui act de procedurăare drept consecinţăde a ridica acelui act orice eficacitate juridică, de a-l lipsi de funcţia lui procesuală. Dat fiind faptul că, actele de procedurăsunt acte complexe, acte care se întocmesc şi se aduc la îndeplinire în mod succesiv, este firesc ca anularea unui act de procedurăsăatragădupăsine anularea tuturor actelor următoare, în măsura în care acestea din urmăpot avea o existenţăde sine stătătoare (art. 106 Cod procedurăcivilă). Aşa, de pildă, dacăse anuleazăprocedura de citare, este firesc ca şi hotărârea datăpe baza acestei proceduri săfie declaratănulă, deoarece, instanţa nu putea hotărî asupra obiectului litigiului fărăcitarea legalăa părţilor 1 . Menţionăm că, deşi, unele acte de procedurăsunt declarate nule, ele produc totuşi anumite efecte. Aşa, de pildă, o acţiune anulatăpoate servi ca început de dovadăscrisă; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă, păstreazăputerea doveditoare de înscris sub semnăturăprivată(dacă, îndeplineşte condiţiile acestuia). Nulitatea, indiferent de natura ei, dupărămânerea definitivăa hotărârii exceptând cazul motivelor de nulitate prevăzute pentru căile de atac, nu produce nici un efect.

Titlul IV Capitolul I EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE DE PROCEDURÃ TERMENELE {I JUDECATA EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE DE PROCEDURÃ

§.1. Excepţia nulităţii Nulitatea actelor de procedurăeste sancţiunea care evidenţiazăcel mai pregnant formalismul impus de Cod întregului proces civil, indispensabil pentru a asigura judecata corectăşi garantarea respectării drepturilor procesuale. Prin urmare, fărăsăfie sacrificat fondul, respectarea formei şi a regulilor de procedurăeste necesarăpentru căele apărăpe fiecare parte de manevrele celeilalte părţi, şi în acelaşi timp de arbitrariul judecătorului. Pentru aceasta nu este însăsuficient săse prescrie o anumităformăa actelor de procedură, ci este necesar ca prin lege, în mod expres sau implicit, săse prevadăşi sancţiunea nerespectării formei. Sancţiunea clasicăeste nulitatea. Definităca fiind sancţiunea proceduralăcare intervine în cazul actului de procedurăcare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti 2 nulitatea este cea mai gravăsancţiune care afecteazăactul de procedură.

1 Tribunalul Suprem, col.civ., dec.nr. 389/1952, `n C.D., vol.1, 1952-1954, p. 318. 2 V.M.Ciobanu, Op.cit., p. 465.

59

Tocmai de aceea se poate recurge la ea, “cu măsură”, doar în cazurile prescrise de legiuitor. În prezent, în sistemul Codului de procedurăcivilădupămodificarea din anul 1948, nulitatea unui act de procedurăpoate fi cerută, potrivit art. 105, în 2 cazuri 1 :

1. necompetenţa judecătoului (alin.1); 2. nerespectarea formelor legale şi necompetenţa funcţionarului

(alin.2).

Potrivit art. 105 alin.(1) C. proc. civ. “Actele de procedurăîndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”. Din redactarea textului, rezultăcă, în acest caz, nulitatea nu este condiţionatăde producerea vreunei vătămări. Ea intervine pentru simplul motiv căhotărârea a fost pronunţatăde o instanţănecompetentă. De asemenea, nulitatea opereazăindiferent dacăau fost încălcate norme de competenţăgenerală, materială 2 ori teritorialăabsolută 3 sau relativă 4 . Însă, dupăcum norma de competenţăeste absolutăsau relativă, existădeosebiri în privinţa condiţiilor de invocare a nulităţii. Potrivit art. 105 alin.(2) C. proc.civ. “Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacăprin aceasta s-a pricinuit o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune pânăla dovada contrarie”. În acest caz, nulitatea intervine dacăsunt îndeplinite cumulativ trei condiţii:

a. actul de procedurăa fost îndeplinit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcţionar (grefier, expert, executor judecătoresc) necompetent; b. actul de procedurăa produs părţii o vătămare. Vătămarea 5 presupune căpartea a fost împiedicatăsăuzeze de mijloacele de apărare recunoscute prin lege sau căacestea au fost serios perturbate 6 . În acest context, formalismul apare ca un mijloc care contribuie la desfăşurarea în condiţii echitabile a procesului civil. Dacăformalismul nu este respectat, trebuie văzut dacăeroarea în săvârşirea actului de procedurănu a avut repercusiuni asupra posibilităţilor de apărare ale părţilor.

1 S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, Regimul juridic al nulit\]ii actelor de procedur\ `n legisla]ia procesual civil\, S.C.J. nr.1/1966, p. 230-242.

2 C.S.J. sec.civ., dec.nr. 1718 din 7 aprilie 1998, Dreptul nr.4/1999, p. 150-151.

3 C.S.J. sec.com., dec.nr. 275 din 11 mai 1995, R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 155.

4 C.S.J. sec.civ., dec.nr. 3162 din 29 noiembrie 1994, R.D.C. nr. 2/1996, p. 111. 5 V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 472-474.

nerespectarea principiului oralit\]ii prin nedarea cuv|ntului `n fond uneia

dintre p\r]ile care a fost prezent\ [i asistat\ de ap\r\tor face ca hot\r|rea pronun]at\ s\ fie lovit\ de nulitate”. C.S.J.zec.civ. dec.nr. 1783 din 1 octombrie 1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 85.

6

60

Impunându-se aceastăcondiţie, se evităo stopare a cursului judecăţii prin invocarea de neregularităţi procedurale nesemnificative, neprejudiciabile pentru părţi. Pe de altăparte, condiţia vătămării are drept consecinţăfaptul căo neregularitate gravăa unui act de procedurănu poate fi sancţionatădacănu a cauzat o vătămare, pe când o alta, mai puţin gravădar care a produs vătămare, atrage nulitatea actului. Vătămarea nu trebuie confundatăcu interesul de a invoca şi obţine nulitatea, interesul este una din condiţiile generale de exerciţiu ale

oricărei cereri în justiţie, pe când vătămarea este o cerinţăsuplimentară,

alături de interes, pentru invocarea nulităţii. Astfel

trebuie confundat cu prejudiciul

interesul nu

interesul este justificarea moralăşi

juridicăa excepţiunei; prejudiciul este neajunsul material produs, sau în stare de a fi produs, prin iregularitatea actului de procedură” 1 . Prin urmare, este posibil ca partea săaibăinteres săobţinăanularea unui act, dar nefiind vătămatăde acel act, cererea sa de anulare va fi respinsă. Partea care invocănulitatea trebuie săfacădovada vătămării care, fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. La rândul său, cealaltăparte care doreşte săfie menţinut, va fi interesatăsădovedeascăinexistenţa vătămării, de asemenea prin orice mijloc de probă, ceea ce va genera dezbateri contradictorii, finalizate prin hotărârea judecătorului care este chemat săcenzureze aspectele cu care a fost sesizat. Dacăînsănulitatea este expresă, vătămarea se prezumă, astfel încât partea care invocănulitatea este scutităde obligaţia administrării vreunei probe. Cu titlu de exemplu: art. 88 alin.(2) C. proc.civ. “Arătările de la

punctele 2, 3, 4 şi 6 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii”, art. 89 alin. (1) C. proc.civ. - “Citaţia sub pedepsa nulităţii, va fi înmânatăpărţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată”, art. 100 alin. (2) C. proc.civ. - “Arătările de la punctele 1,2,4,5,7 şi 8 sunt prevăzute sub

pedeapsa nulităţii”. De aceastădată

judecătorului se reduce la simpla constatare de fapt a abaterii”. În aprecierea vătămării, judecătorul va ţine seama în concret, de gravitatea prejudiciului, de regulile de procedurăeludate dar şi de situaţia concretăşi de atitudinea procesalăa părţii care invocănulitatea pentru căîn condiţiile art. 108 alin.final C.proc.civ.nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin propriul fapt. Astfel, nu poate fi invocatănulitatea citării dacăpartea şi-a schimbat domiciliul pe parcursul procesului, dar nu a respectat obligaţiile pe care i le impune art. 98 C. proc.civ. 3. judecătorul trebuie săconstate căvătămarea nu poate fi înlăturatădecât prin anulare.

dreptul

de apreciere al

61

Dacăvătămarea poate fi înlăturatăşi altfel decât prin anularea actului nu se va ajunge la aplicarea sancţiunii. Aceasta deoarece potrivit art. 106 alin. (2) C. proc.civ. “Judecătorul va putea sădispunăîndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură”. De pildă, dacăînainte săse invoce nulitatea, încheierea de şedinţă, nesemnatăîn condiţiile art. 147 C. proc.civ. a fost semnatăulterior, nulitatea nu mai operează. 1.1. Nulitatea diferitelor acte de procedură Într-o ordine firească, actul de procedurăcare declanşeazăprocesul civil, este cererea de chemare în judecată. În condiţiile art. 133 alin.(1) C. proc.civ. “cererea de chemare în judecatăcare nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declaratănulă”. Aceasta face ca numele, obiectul şi semnătura săfie considerate elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecatăşi, de vreme ce nulitatea este expres prevăzută, în lipsa lor, vătămarea pârâtului este prezumată. Nulitatea poate interveni şi în legăturăcu celelalte elemente ale cererii, cu condiţia ca pârâtul săfacădovada căa suferit o vătămare şi aceasta nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului 1 . În aceste cazuri nulitatea este virtuală. Deosebirea dintre nulităţile exprese şi nulităţile virtuale existăpe tărâm probator, deoarece în cazul nulităţii virtuale partea trebuie săfacăo probăsuplimentară, în privinţa vătămării. Cât priveşte numele părţilor, în mod firesc a fost apreciat drept un element esenţial al cererii, de vreme ce prin identificarea părţilor se poate verifica respectarea condiţiilor de exerciţiu care sunt calitatea şi capacitatea procesuală, şi sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi. Jurisprudenţa a decis căfictivitatea numelui pârâtului în cererea de chemare în judecatăechivaleazăcu neindicarea numelui, ceea ce atrage nulitatea cererii 2 . La rândul său, obiectul este important pentru stabilirea competenţei, fixarea unei anumite taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, admisibilitatea unor mijloace de probăşi, alături de părţi şi cauză, pentru determinarea existenţei sau inexistenţei autorităţii de lucru judecat. Dupăcum semnătura este elementul care înlăturăorice incertitudine cu privire la manifestarea de voinţăa părţii, în sensul de a sesiza instanţa cu o anumităpretenţie. În principiu, elementele cererii de chemare în judecatăsunt prevăzute în interesul pârâtului, astfel cănormele care le reglementeazăau

1 M. T|b|rc\, Anularea cererii de chemare `n judecat\ potrivit art. 133 C. proc.civ., Juridica nr.8/2000, p. 298-300. 2 “~n spe]\, dup\ cum recunoa[te `nsu[i reclamantul, pretinsa p|r|t\ nu mai exist\ de peste 50 ani, astfel c\ ac]iunea a fost introdus\ prin indicarea unui p|r|t fictiv, ceea ce echivaleaz\ cu near\tarea numelui p|r|tului”; Trib. Supr., col.civ., dec,nr. 490 din 14 martie 1963., C.D. 1963, p. 236-237.

62

un caracter dispozitiv. Prin urmare, lipsa lor poate fi invocatănumai de către pârât.

Totuşi, elemente esenţiale cum sunt obiectul şi numele părţilor, depăşesc interesul privat al pârâtului pentru cănu este permis ca instanţele săfie sesizate cu cereri pe care, în lipsa unor asemenea elemente sănu le poatărezolva, dar pe care sătrebuiascăsăle păstreze pe rol pentru cănulitatea nu poate fi invocatăşi de organul judiciar. S-ar putea spune căaceste elemente, în aceeaşi măsurăîn care esenţiale pentru cererea de chemare în judecatăsunt esenţiale şi pentru desfăşurarea procesului civil. Pe cale de consecinţă, considerăm cănulitatea cererii de chemare în judecatăar putea fi invocatăîn asemenea situaţii, şi din oficiu. De altfel,

se va declara nulă”

justificăaprecierea caracterului imperativ al acestor norme.

În privinţa semnăturii, s-ar putea căalin. (2) la art. 133 derogăde la

caracterul imperativ din alin. (1), întrucât în mod explicit recunoaşte pârâtului dreptul de a invoca aceastălipsă. Nu vedem însăde ce, în exerciţiul rolului activ, instanţa sănu poatăcere reclamantului săsemneze

cererea. Pe de altăparte, art. 133 îngăduie ca numai lipsa semnăturii săpoatăfi suplinităîn tot cursul judecăţii. Aceastădeosebire de tratatment juridic se explicăprin aceea cădoar lipsa numelui şi obiectului cererii împiedicăîn mod efectiv instanţa săacţioneze.

O altăcauzăde anulare a unei cererii de chemare în judecată(ori a

unei căi de atac) o constituie neachitarea taxei judiciare de timbru (art. 20 alin.(3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru) sau a timbrului judiciar (art. 9 alin.(2) din Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar). Pe de altăparte, potrivit art. 1 alin.(2) din Ordonanţa de Urgenţăa Guvernului nr. 53 din 19 mai 2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, cel care, considerându-se prejudiciat printr-o atingere adusăonoarei, demnităţii sau reputaţiei sale, vieţii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine, formuleazăcererea la instanţa civilăreferitoare la stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daune morale trebuie sădepunăo cauţiune de 5% din valoarea despăgubirilor solicitate. În condiţiile alin.(3) al aceluiaşi text, recipisa de consemnare se prezintăinstanţei judecătoreşti cel mai târziu la primul termen fixat pentru judecată, sub sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată. În legăturăcu actele de procedurăsăvârşite de părţi, a căror neregularitate atrage sancţiunea nulităţii, este de menţionat şi situaţia în care, atunci când exercităo cale ordinarăde atac partea nu respectăcerinţele art. 288 alin.(2), respectiv art. 302 C. proc.civ. în sensul căapelul (recursul) se depun, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se ataca 1 . Nulitatea fiind expresă, vătămarea se presupune.

termenii utilizaţi de art. 133 alin. (1) C. proc.civ.

63

Întrucât textele menţionate reglementeazăordinea fireascăa judecăţii, potrivit etapelor parcurse de procesul civil în faza judecăţii, normele din cuprinsul lor au caracter imperativ. Prin urmare, nulitatea poate fi invocatăşi din oficiu. Textele sunt de strictăinterpretare. Aceasta înseamnăcănulitatea intervine numai dacăcererea de apel sau recurs nu este înregistratăîn sensul arătat. Motivele de apel sau recurs nu trebuie săurmeze aceeaşi

cale, sub pedeapsa nulităţii. Împrejurarea căîn condiţiile art. 288 1 alin.(3) cu apelurile făcute, numai dupăîmplinirea termenului de motivare a apelului pentru toate părţile nu duce la o altăconcluzie. Faptul cădosarul se trimite instanţei de control judiciar în condiţiile arătate, este numai o problemăde administrare a justiţiei. De altfel, chiar interpretarea literalăa textului poate lămuri acest aspect. Astfel, se prevede cădosarul se trimite împreunăcu apelurile (recursurile) făcute. Atunci când se referăla motivarea căii de atac textul impune doar ca termenul pentru motivare săse fi împlinit şi nu ca înseşi motivele de fapt şi de drept săfi fost depuse la dosar. Totuşi, în mod greşit instanţa supremăa decis, într-o soluţie de speţăcă:

“ motivele de recurs au fost depuse contrar prevederilor art. 302

Cod procedurăcivilăla Curtea Supremăde Justiţie în loc săfie înaintate

recursul declarat în

Curţii de Apel, a cărei hotărâre se atacă, astfel că

cauzăeste nul” 1 . Căt priveşte recursul, sancţiunea nemotivării 2 , a nemotivării în termen sau a indicării unor motive de recurs care nu pot fi încadrate în nici unul din motivele prevăzute de art. 304 este, potrivit art. 306 C. proc.civ. nulitatea recursului. În mod excepţional, motivele de ordine publicăpot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însăeste obligatăsăle punăîn discuţia părţilor (art. 306 alin. (2). C. proc.civ.). În cazul citaţiei şi al procesului-verbal de înmânare a citaţiei art. 88 alin.(2) şi 100 alin.(2) C. proc.civ. prevăd în mod expres nulitatea pentru lipsa unor menţiuni, astfel încât vătămarea se prezumă. În ambele cazuri, nulitatea poate fi invocatăşi din oficiu pentru căîn condiţiile art. 85 C. proc.civ. “Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât dupăcitarea sau înfăţişarea părţilor, afarănumai dacălegea nu dispune altfel” iar potrivit art. 107 C. proc.civ. “Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost citatăcu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”. Un alt act de procedurăsăvârşit de instanţă, deosebit de important pentru verificarea mersului dezbaterilor şi a respectării tuturor cerinţelor procedurale este încheierea de şedinţă.

1 C.S.J. sec.com., dec.nr. 1155 din 19 martie 1998, Jurispruden]a C.S.J. set. 1/1999, p. 19-20. 2 C.A.B. sec]ia a IV-a civil\, dec.civ.nr. 1282 din 14 iunie 1999; dec.civ.nr. 1271, 1273, 1274 din 11 iunie 1999, nepublicate. C.S.J. sec.civ. dec.nr. 383 din 8 februarie 1996, Dreptul nr.6/1997, p. 124.

64

Potrivit art. 147 C. proc.civ. instanţa este obligatăsăîntocmeascăpentru fiecare termen de judecatăo încheiere de şedinţă 1 în care se vor trece dezbaterile urmate în acea şedinţă. Încheierea se semneazăde judecători şi de grefier. Art. 147 cuprinde norme de procedurăpropiu-zise, imperative, pentru căvizeazăun act de procedurăsăvârşit de instanţă, a cărui existenţăşi conţinut nu pot fi lăsate la aprecierea părţilor. Prin urmare, neîntocmirea încheierii 2 sau nesemnarea ei constituie cauze de nulitate absolutăcare poate fi invocatăşi din oficiu. Dacăinstanţa amânăpronunţarea, în mod obligatoriu se întocmeşte încheierea de dezbateri. Lipsa încheierii de dezbateri face imposibilăexercitarea controlului judiciar în ce priveşte compunerea

completului, prezenţa părţilor, concluziile formulate şi conţinutul apărărilor în fapt şi în drept, ceea ce atrage nulitatea hotărârii. Sancţiunea este aceeaşi dacăîncheierea de dezbateri nu este semnatăaşa cum impune art. 147. Actul final al judecăţii, şi cel mai important săvârşit de instanţă, este hotărârea. {i acest act de procedurăeste susceptibil de anulare. Redactarea art. 261 alin.(1) în sensul că“Hotărârea se dăîn numele legii şi va ”

cuprinde

Enumerarea elementelor hotărârii denotă, în aprecierea legiuitorului, caracterul esenţial al fiecăruia dintre acestea. Lipsa unora dintre aceste elemente atrage nulitatea, o nulitate virtuală, condiţionatăde producerea şi dovedirea vătămării, care sănu poatăfi înlăturatădecât prin anularea actului. Fiind vorba de elemente esenţiale ale unui act de procedură, deşi nulitatea nu este prevăzutăexpres, omisiunea sau alterarea unei forme esenţiale nu poate sănu aibădrept efect cauzarea unui prejudiciu. Desigur, va trebui dovedit căacest prejudiciu s-a produs efectiv, dar sarcina probei va fi uşuratădacăse porneşte de la aceastăidee, întemeiatăpe consecinţele intriseci ale unui element esenţial al actului de procedură. Formele de procedurăau fost create pentru a fi utile părţilor şi pentru a asigura desfăşurarea normalăa procesului civil. Tocmai pentru a

evidenţiazăcaracterul imperativ al textului 3 .

1 I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria general\ , Editura Didactic\ [i Pedagogic\ Bucure[ti, 1983, p. 479-483.; V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 111-113. 2 C.S.J. sec.cont.adm. dec.,nr. 1375 din 2 septembrie 1996, Dreptul nr.4/1997, p.

127.

3 Potrivit art. 261 C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin Ordonan]a Guvernului nr. 13/1998 hot\r|rea trebuie s\ cuprind\: 1. ar\tarea instan]ei care a pronun]at-o [i numele judec\torilor care au luat parte la judecat\; 2. numele, domiciliul sau re[edin]a ori, dup\ caz, denumirea [i sediul p\r]ilor, calitatea `n care s-au judecat, numele mandatarilor sau al reprezentan]ilor legali [i al avoca]ilor; 3. obiectul cererii; 4. dispozitivul; 5. calea de atac [i termenul `n care se poate exercitate; 6. ar\tarea c\ pronun]area s-a f\cut `n [edin]\ public\, precum [i semn\turile judec\torilor [i ale grefierului

65

răspunde acestui obiectiv, actele de procedurăsăvârşite de instanţătrebuie săaibăconţinutul prescris de legiutor şi nu pot constitui obiect al negocierii părţilor. Dacă, de pildă, hotărârea nu este motivată, nici părţile şi nici instanţa de control judiciar nu pot cunoaşte motivele care au format convingerea instanţei, astfel încât vătămarea este evidentă. De asemenea, dacădin cuprinsul hotărârii lipseşte menţiunea căpronunţarea s-a făcut în şedinţăpublică(dublatăde realitatea nepronunţării publice) înseamnăcăpărţile au fost lipsite de posibilitatea aflării soluţiei, ceea ce înseamnăîncălcarea principiului fundamental al dreptului de apărare dar şi a principiului publicităţii. Sub acest aspect, art. 121 alin.final C. proc.civ., este cât se poate de clar: “Hotărârea se pronunţăîntotdeauna în şedinţăpublică”. Sau, dacăîn hotărâre nu se aratăinstanţa care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată, vătămarea existăpentru cănu se poate verifica dacăinstanţa a fost competentă, dacăcompletul a fost legal compus. S-ar putea spune căîn aceste cazuri, elementele menţionate sunt indispensabile hotărârii. Cât priveşte semnăturile judecătorilor şi grefierului, dupămodificarea art. 261 C. proc.civ. prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, lipsa acestora poate fi complinităoricând 1 . În practicăse decide în mod constant căneconcordanţa dintre minutăşi dispozitiv atrage nulitatea absolutăa hotărârii 2 . Nu împărtăşim acest punct de vedere şi ne raliem opiniei exprimate în doctrină 3 în sensul căde vreme ce judecătorii nu mai pot reveni asupra părerii lor dupăce, în condiţiile art. 258 C. proc.civ. în urma deliberării s-a întocmi pe scurt dispozitivul hotărârii, înseamn căsoluţia este cea cuprinsăîn minută. Dacăîn hotărârea redactatăulterior, dispozitivul cuprinde neconcordanţe sau contradicţii faţăde minută, nu trebuie anulatăhotărârea, ci trebuie refăcut dispozitivul în sensul minutei. Hotărârea judecătoreascăpoate fi lovităde nulitate şi datorităunor cauze extrinseci, anterioare. Astfel, nulitatea minutei atrage, în condiţiile art. 106 C. proc.civ. şi nulitatea hotărârii, dacăjudecata s-a făcut, cu nerespectarea unor norme imperative, hotărârea este lovităde nulitate. 1.2. Mijloacele de invocare a nulităţii Nulitatea trebuie săfie constatatăde instanţa judecătorească.

1 Ordonan]a Guvernului nr. 13/1998 a fost abrogat\ `n temeiul art. II din Ordonan]a de Urgen]\ a Guvernului nr. 280 din 29 dece,brie 2000, publicat\ `n Monitorul Oficial al Rom|niei, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000. 2 Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 152 din 5 februarie 1981, C.D. 1981, p. 225; T.B. sec]ia a a III-a civl\, dec.nr. 649 din 22 aprilie 1994, Culegere p. 380. 3 V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.1., p. 474.

66

Întrucât în sistemul nostru procedural nu existănulităţi de drept 1 , dacănici unul din mijloacele care duc la anularea unui act de procedurănu mai poate fi folosit, nulitatea se acoperăîn mod definitiv şi actul trebuie considerat valabil 2 . Dacăprocesul civil este în curs, în oricare din etapele sau fazele sale - judecata în primăinstanţă, apel, recurs, căi extraordinare de atac, contestaţie la executare - încălcarea formelor procedurale se invocăprin intermediul excepţiei. “Excepţia fiind un mijloc tehnic prin care se invocăîncălcări ale normelor de drept procesual poate îmbrăca diferite forme, dupăcum are ca obiect necompetenţa sau altăneregularitate procedurală. Deci, nulitatea se poate invoca pe calea excepţiei de necompetenţă, a excepţiei lipsei procedurii de citare, a excepţiei incompatibilităţii etc.”. Tocmai datorităacestei particularităţi, excepţia nulităţii poate primi oricare dintre calificările reţinute în doctrină, pentru excepţiile procesuale, în funcţie de criteriile de clasificare a acestora. Astfel, în mod obişnuit, excepţia nulităţii este o excepţie de procedură, pentru căeste invocatăîn legăturăcu aspecte care vizeazăprocedura de judecată. Chiar dacănulitatea priveşte cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 133 C. proc.civ., elementele pe care le sancţioneazăacest text nu sunt dintre acelea care săcondiţioneze exerciţiul acţiunii, şi deci, şi în acest caz, excepţia nulităţii este o excepţie de procedură. Totuşi, atunci când este pusăîn discuţie capacitatea procesualăde execiţiu, excepţia nulităţii poate fi calificatădrept o excepţie de fond. În funcţie de scopul urmărit prin invocarea excepţiei, aceasta poate fi dilatorie (exemplu, excepţia de necompetenţă; excepţia de incompatibilitate; excepţia privind lipsa procedurii de citare) sau peremptorie, dirimantă(exemplu, nulitatea cererii de chemare în judecatăîn condiţiile art. 133 C. proc.civ.; excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant). Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecatădecurgând din lipsa semnăturii, atunci când reclamantul nu este prezent la termenul la care se invocăexcepţia, încep prin a avea un efect dilatoriu, pentru căîn condiţiile art. 161 şi 133 alin. (2) C. proc.civ.

1 Prin art.1 pct.14 din O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus alin.(5) al art. 40 C. proc.civ. cu urm\torul con]inut. “Aceast\ instan]\ va fi `n[tiin]at\ de `ndat\ despre admiterea cererii de str\mutare. ~n cazul `n care instan]a a s\v|r[it acte de procedur\ sau a procedat `ntre timp la judecarea pricinii, actele de procedur\ `ndeplinite ulterior str\mut\rii [i hot\r|rea pronun]at\ sunt desfiin]ate de drept prin efectul admiterii cererii de str\mutare” 2 C|t timp, prin urmare, n-a intervenit anularea judec\toreasc\, actul r\m|ne valabil, adic\ `n stare de a produce toate efectele care decurg din natura [i din menirea lui particular\”. E. Herovanu, Tratat, p. 157.

67

cererea nu este anulatăautomat, ci se acordăun termen pentru împlinirea lipsurilor. Având în vedere criteriul caracterului normei încălcate, excepţia de nulitate poate fi absolutăsau relativă. Distincţia prezintăimportanţăpentru aprecierea condiţiilor în care poate fi invocatănulitatea. Nulităţile de ordine publicăpot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii (art. 108 alin.1). În schimb nulitatea relativăse declarănumai la cererea părţii care are interes săo invoce (art. 108 alin.2). În acest caz, neregularitatea actelor de procedurăse acoperădacăpartea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat dupăaceastăneregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond (art. 108 alin.3) 1 . Deşi art. 108 alin. final C. proc.civ. - “Nerespectarea nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin propriul său fapt” - nu face distincţie, textul nu poate fi interpretat decât în sensul căpriveşte nulitatea relativă, deoarece nulitatea absolută, dat fiind interesul general pe care îl apărănormele încălcate, poate fi invocatăde oricine are interes, deci şi de partea care a săvârşit neregularitatea. Dacăinstanţa respinge excepţia, se pronunţăprintr-o încheiere, premergătoare, ce poate fi atacatănumai odatăcu fondul. Dacăexcepţia este admisă, instanţa pronunţăo încheiere atunci când rămâne în continuare învestită(exemplu, în cazul nulităţii raportului de experitză) sau o hotărâre, atunci când se dezinvesteşte de pricina respectivă(exemplu, în cazul anulării cererii de chemare în judecată). Nulitatea, în funcţie de caracterul normei încălcate şi de respectarea regulilor impuse pe parcursul judecăţii, poate fi invocatăşi prin apel, recurs, contestaţie în anulare, recurs în anulare, contestaţie la executare. Capitolul II EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND TERMENELE PROCEDURALE §.1. Excepţia tardivităţii Instituţia termenelor procedurale, asemenea nulităţii, este înrudităîndeaproape cu formalismul procesului civil. Ea impune îndeplinirea actelor de procedurăşi contribuie la asigurarea disciplinei procesuale, termenele procedurale, relativ scurte, având menirea de a stimula activitatea părţilor, prin sancţiunea instituităprin nerespectarea lor.

1 ~n acest sens,

C.A.B. sec]ia

a

IV-a civil\, dec.nr. 721

din

16

mai 1995,

68

Termenul de procedură 1 este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedurăsau, dimpotrivă, este oprităîndeplinirea altor acte de procedură. Pornind de la dispoziţiile art. 103 alin.(1) C. proc.civ. potrivit căruia “Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedurăîn termenul legal atrage decăderea afarăde cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte căa fost împiedicatăprintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, sancţiunea nerespectării termenului procedural prevăzut de lege este decăderea”. Decăderea este definită, în general, ca acea sancţiune proceduralăcare constăîn pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.Deşi s-ar putea spune căactul de procedurătardiv poate fi apropiat de actul de procedurănul pentru considerentul căîndeplinirea tardivăa actului poate fi asimilatăcu o neregularitate a acestuia, decăderea este mai gravădecât nulitatea. Astfel,

dacăactul poate fi refăcut, o asemenea posibilitate nu existăşi pentru actul tardiv, pentru cădecăderea stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un anume act de procedură. Pe de altăparte, condiţiile repunerii în termen, sunt atât de stricte încât destul de rar se va ajunge ca sancţiunea săfie înlăturată. Cerinţele decăderii decurg din cuprinsul art. 103 lin.(1) C. proc.civ.: o cale de atac sau săfie săvârşit un alt act de procedură;

şi

neîndeplinirea

3. legiuitorul sănu fi spus altfel, înlăturând decăderea, sau partea

sănu poatădovedi căa fost împiedicatăprintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei săsăvârşeascăactul de procedură. Legat de primele douăcondiţii, în mod constant în doctrinăse aratăcădecăderea intervine în următoarele cazuri:

- partea nu a exercitat un drept sau nu a săvârşit un alt act procedural, pânăla împlinirea termenului imperativ fixat de legiuitor în acest scop. Astfel căile de atac trebuie săfie exercitate în termenul prevăzut prin lege. Pe de altăparte, dupămodificarea Codului de procedurăcivilăprin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, motivarea căilor ordinare de atac

2. Termenul imperativ nu a fost respectat prin “neexecutarea

”actului de procedură;

1 Temrenele de procedur\ se clasific\ dup\ diferite crtiterii: a. `n func]ie de caracterul lor, termenele sunt imperative (peremptorii) [i prohibitive (dilatorii); b. dup\ modul `n care sunt stabilite, termenele sunt legale, judec\tore[ti [i conven]ionale; c. dup\ sanc]iunea nerespect\rii lor, termenele sunt absolute [i relative; d. dup\ durata lor, termenele sunt pe minute, ore, zile, s\pt\m|ni, luni [i ani; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1, p. 458-460; E. Herovanu, Tratat, p. 200-204.

~n condi]iile art. 509 alin.(2) C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, executorul va oferi spre v|nzare imobilul, prin trei strig\ri succesive, “la intervale de timp care s\ permit\ op]iuni [i supralicit\ri”. Ca atare, strig\rile nu se mai fac din 5 `n 5 minute.

69

trebuie săse facă, potrivit art. 288 1 şi 303 în termnen de 15 zile de la comunicarea motivării hotărârii instanţei. Din modul de redactare a art. 288 1 C. proc.civ. - “părţile vor motiva apelul” - se desprinde concluzia cătermenul pentru motivarea apelului este imperativ, şi nu un simplu termen de recomandare, lăsat la latitudinea părţilor. Nerespectarea termenului va duce la respingerea apelului ca nemotivat sau tardiv motivat, respectiv la constatarea nulităţii recursului. Desigur, în cazul în care calea de atac fusese exercitatăînainte de modificarea Codului, dar motivele nu fuseserădepuse pânăla modificare, motivarea poate fi făcutăîn termenul prevăzut de art. 287 alin. (2), pânăla prima zi de înfăţişare în apel, şi art. 303 alin. (1), prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Aceasta deoarece, în respectarea principiului neretroactivităţii legii s-a decis că, hotărârea judecătoreascăeste supusăcerinţelor legii în vigoare la data pronunţării sale, ceea ce înseamnăcăşi executarea căilor de atac - cât priveşte felul căii de atac, termenul de exercitare, motivarea acesteia - se supune aceloraşi legi de vreme ce admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentăa hotărârii. În privinţa căii de atac a apelului, pornind de la caracterul său devolutiv şi în temeiul dispoziţiilor art. 292 C. proc.civ. au fost pronunţate decizii şi s-au exprimat păreri 1 în sensul că, deşi, apelul nu este motivat, instanţa de apel este datoare să-l soluţioneze în fond, examinând din oficiu motivele şi mijloacele invocate în primăinstanţă. Într-adevăr, apelul este o cale de atac devolutivăceea ce înseamnă, prin definiţie, că, în limitele cererilor formulate în primăinstanţăşi a ceea ce se atacă, provoacăo nouăjudecatăîn fond, fiind posibilăreadministrarea probelor de la prima instanţăşi administrarea oricăror probe noi. Caracterul devolutiv rezultădin art. 292 C. proc.civ. Din acest caracter al apelului nu se poate ajunge la concluzia căeste suficient săse fi exercitat calea de atac pentru ca instanţa, în exerciţiul rolului activ, săcerceteze din oficiu modul în care s-a desfăşurat judecata înaintea primei instanţei 2 . Aceasta deoarece, în primul rând, apelul este o cale de atac. Prin intermediul ei se criticăo hotărâre judecătoreascăşi ca atare, apelantul trebuie săarate în ce constau nemulţumirile sale faţăde soluţia la care s-a

1 T. Pung\, not\ la Trib. Boto[ani, sec.civ., dec.nr. 627 A din 3 iulie 1998, Dreptul nr. 3/1999, p. 171; S. Lungu, Considera]ii `n leg\tur\ cu sanc]iunea ce intervine `n cazul nerespect\rii termenului de 15 zile pentru motivarea apelului `n fapt [i `n drept [i prezentarea dovezilor invocate `n sus]inerea apelului, prev\zut de art. 288 ` alin.(1) C proc.civ. , Juridica nr.7/2000, p. 256-259. 2 Totu[i prin art. 1 pct. 97 din O.U.G. nr. 138/2000 art. 242 C. proc.civ. a fost modificat `n sensul c\ `n cazul, `n care apelul nu se motiveaz\ ori motivarea apelului sau `nt|mpinarea nu cuprind motive, mijloace de ap\rare sau dovezi noi, instan]a de apel se va pronun]a, `n fond, numai pe baza celor invocate la prima instan]\.

70

oprit instanţa. Art. 292 C. proc.civ. trebuie înţeles în sensul căîn cererea de apel, faţăde caracterul devolutiv al căii de atac, nu trebuie repetate motivele din cererea pe care partea a făcut-o în primăinstanţă- cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvenţională, cerere de intervenţie - dar totuşi apelantul trebuie săfacătrimitere la ele, pentru cănumai în aceste condiţii poate fi reţinutăintenţia părţii de a le supune analizei instanţei. În al doilea rând, faptul căsimpla declaraţie de apel nu atrage obligaţia pentru instanţăde a cerceta din oficiu modul în care a avut loc judecata în primăinstanţă, decurge şi dintr-un fundament al procesului civil şi anume principiul egalităţii părţilor în proces. Or, dacăapelantul nu ar avea obligaţia de a-şi motiva apelul, chiar şi numai prin trimitere la motivele invocate înaintea primei instanţe, intimatul s-ar afla într-o poziţie de inferioritate procesuală, de vreme ce nu şi-ar putea organiza apărarea în condiţii optime. De altfel, şi în doctrină 1 s-a arătat că“decăderea nu duce în mod automat la respingerea ca nemotivat a apelului tocmai pentru căart. 292 C. proc.civ. prevede, de asemenea, în mod expres şi fărănici un dubiu că, părţile se pot folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. Deci, dacăîn cererea de apel se face chiar numai trimitere la asemenea motive, ele trebuie examinate şi numai în măsura în care cererea nu cuprinde nici cel puţin o indicaţie în acest sens, ea va fi respinsăca nemotivată”. Dupăintrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr.13/1998 trebuie săse facădistincţie între termenul de exercitare a căii de atac, variabil, în funcţie de pricina cu care a fost investităinstanţa, şi termenul pentru motivarea căii de atac, invariabil, întotdeauna de 15 zile de la comunicarea motiviării hotărârii. Art. 288 1 şi 303 nu oferăposibilitatea corelării termenului de motivare cu termenul de exercitare a căii de atac. În privinţa probelor, art. 170 alin. (1) C. proc.civ. obligăpartea ca în termen de 15 zile de la încuviinţarea unei cercetări locale, expertize sau dovadăcu martori, sădepunăsuma statornicităde instanţăpentru cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirirea martorilor sau plata expertului, sub sancţiunea decăderii (art. 170 alin.3). În condiţiile art. 186 alin. (2) C. proc.civ. dacădovada cu martori a fost încuviinţatăpotrivit art. 138 pct.2 şi 4, lista martorilor se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare. De asemenea, art. 138 alin. final C. proc.civ. prevede căpartea căreia i-au fost încuviinţate probe potrivit alin. (1) este obligatăîn caz de amânare a judecăţii ca, sub pedeapsa decăderii, sădepunăcu cel puţin 5 zile înainte de termenul sorocit pentru judecată, copii certificate de pe înscrisurile invocate. Pe de altăparte, în condiţiile art. 77 (2) din Legea nr. 168/1999 pentru soluţionarea conflictelor de muncă, instanţa poate sădecadădin

71

beneficiul probei admise partea care întârzie nejustificat administrarea acesteia. În materie de contencios administrativ, în doctrină 1 se susţine cătermenul de 30 de zile prevăzut de art.5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 în care trebuie sesizatăautoritatea administrativăemitentăeste un termen de decădere substanţial, de drept administrativ, care are ca efect, în caz de depăşire, pierderea dreptului subiectiv de a cere anularea actului administrativ sau obligarea la eliberarea lui. Având ca punct de sprijin norme asemănătoare şi principii generale ale dreptului, şi în legăturăcu acest termen ar urma să-şi găseascăaplicare dispoziţiile art. 103 C. proc.civ. care reglementeazădecăderea procesualăşi repunerea în termen 2 . În procedura arbitrară, acţiunea în anulare, un mijloc specific de desfiinţare a hotărârii arbitrale, poate fi exercitatăîn termen de o lunăde la data comunicării hotărârii arbitrale. Nu în ultimul rând, trebuie spus că, decăderea opereazăfaţăde persoane, împotriva cărora termenul a început săcurgă, chiar dacăacestea sunt incapabile. Incapacitatea nu figureazăprintre cauzele de suspendare a termenului procedural. În regulăgenerală, termenele încep săcurgăde la data comunicării actului (art. 102 alin.1); termenele curg şi de la data pronunţării (art. 252 alin.2), de la încuviinţarea probei (art. 170, art. 186), de la afişarea publicaţiilor de vânzare (art. 507). Atunci când începutul termenului se socoteşte de la comunicarea actului, decăderea nu opereazăîmpotriva părţii care a cerut săi se comunice ei actul de procedură, pentru căîn aceastăsituaţie partea nu mai poate fi prezumatăcăare cunoştinţăde conţinutul actului respectiv. - legea prevede căexercitarea unui drept trebuie săse facăîntr-o anumităetapăa procesului sau într-un anumit moment procesual. De pildă, în condiţiile art. 29 C. proc.civ., cererea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri, iar când motivele de recuzare s-au ivit dupăînceperea dezbaterilor, de îndatăce motivele de recuzare i-au fost cunoscute părţii, potrivit art. 136 excepţiile de procedurărelative care nu au fost invocate în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în tot cursul judecăţii; art. 138 alin. (1) prevede cădovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, cu excepţiile îngăduite de acelaşi text; - legea procesualăstabileşte o ordine în efectuarea actelor de procedură.

1 V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 14. 2 ~n practic\ - C.S.J. sec.cont.adm.dec.nr. 302 din 20 februarie 1997, Dreptul nr. 11/1997, p. 106 - [i termenul de 1 an prev\zut de art. 5 din legea nr. 29/1990 este calificat drept un termen de dec\dere, de[i el are doar semnifica]ia de a ar\ta c\ reclamantul nu ar mai putea cere anularea actului dac\ termenul de 30 zile pentru sesizarea instan]ei ar urma s\ `nceap\ dup\ trecerea unui an de la comunicarea actului.

72

Astfel, art. 108 alin. (3) C. proc.civ., prevede cănulitatea relativăse acoperădacănu a fost invocatăla prima zi de înfăţişare ce a urmat dupăneregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond. Cât priveşte cea de-a treia condiţie a decăderii, impusăde art. 103 alin. (1) C. proc.civ. este de remarcat căsunt cazuri în care “legea dispune altfel”, înlăturând decăderea. Art. 170 alin. final C. proc.civ. oferăposibilitatea evitării decăderii, dacădepunerea cu întârziere a cheltuielilor necesare pentru administrarea unei dovezi încuviinţate nu a dus la amânarea judecăţii; potrivit art. 186 alin. final decăderea din dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 170 se acoperădacămartorii se înfăţişeazăla termenul sorocit pentru ascultarea lor, în condiţiile art. 135 decăderea nu intervine şi cererile nu vor fi judecate separat, dacăamândouăpărţile consimt săse judece împreună. De asemenea, decăderea va fi înlăturată, dacăpartea îndreptăţităsăinvoce sancţiunea renunţăla acest drept 1 . În plus, decăderea nu intervine împotriva părţii legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate. Prin decizia de îndrumare a Plenului T. S. nr.3/1962 s-a stabilit căîn cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanţi profităşi celorlalţi, în sensul căefectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost respins, fărăsăfi fost soluţionat în fond. Pe de altăparte, asemenea nulităţii, decăderea nu intervine de drept, ci, ea trebuie săfie constatatăde instanţă. Dacădecăderea nu mai poate fi invocatăprin nici o cale de atac, sancţiunea se acoperăîn mod definitiv. S- ar putea spune că, în aceastăsituaţie, partea a fost decăzutădin dreptul de a invoca decăderea. Decăderea se invocăîn condiţii diferite, dupăcum norma încălcatăeste imperativăsau dispozitivă. Ori de câte ori legea stabileşte un termn imperativ, pentru exercitarea unei căi de atac sau săvârşirea unui alt act de procedură, decăderea poate fi invocatănu numai de partea interesată(partea împotriva căreia a fost săvârşit actul de procedurăpeste termen) ci şi de procuror sau de instanţădin oficiu, de regulăoricând. Dacăînsănorma încălcatăeste dispozitivă(marea majoritate a termenelor procedurale au fost stabilite în folosul părţilor) atunci decăderea poate fi invocatănumai de partea interesatăşi numai la primul termen dupăcunoaşterea motivului decăderii. Astfel, decăderea din proba cu martori, decurgând din nedreptatea sau depunerea tardivăa listei martorilor, poate fi cerutănumai de partea împotriva căreia ar urma săfie administratăproba.

73

Tot astfel, dacăînscrisurile nu au fost depuse în termenul de 5 zile prescris de art. 138 alin. final C. proc.civ., instanţa nu poate invoca decăderea din oficiu. Numai pârâtul poate invoca faptul căreclamantul şi-a modificat

acţiunea dupăprima zi de înfăţişare, aşa cum îngăduie art. 132 C. proc.civ. În cursul procesului, de îndatăce termenul a expirat, decăderea se

o simplăenunţare a

acestui mijloc, în cursul pledoariei avocatului, n-ar fi suficientă, pentru ca judecătorii săfie obligaţi a lua în cercetare condiţiile în care decăderea s-a produs sau săconstate căea n-a avut loc 1 . Excepţia tardivităţii este o excepţie de procedură, fiind, în mod evident, în legăturăcu modul de desfăşurare a judecăţii. Excepţia tardivităţii, în raport de criteriul urmărit, este o excepţie peremptorie pentru că, odatăadmisă, are drept consecinţărespingerea sau anularea cererii făcute cu nesocotirea termenului prescris de lege. Dupăcum norma încălcatăeste imperativăsau dispozitivă, şi excepţia tardivităţii este absolutăsau relativă. Dacădecăderea este în legăturăcu o normăimperativă, sancţiunea ar putea fi invocatăşi direct în apel sau recurs. În schimb, dacănorma încălcatăeste dispozitivă, decăderea poate constitui un motiv de apel sau recurs cu condiţia săfi fost invocatăîn termen în faţa instanţei care a dat hotărârea şi aceasta a omis săse pronunţe asupra excepţiei sau a respins-o. Constatarea decăderii revine instanţei în faţa căreia a fost invocată. Dacă, indiferent de soluţia datăexcepţiei, instanţa rămâne în continuare învestită, se va pronunţa printr-o încheiere, interlocutorie, care va putea fi atacatănumai odatăcu fondul. Dacăs-a invocat tardivitatea exercitării sau motivării unei căi de atac instanţa, admiţând excepţia, va pronunţa o hotărâre (sentinţă, decizie) prin care se dezinvesteşte.

Capitolul III EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND JUDECATA §.1. Excepţia lipsei procedurii prealabile Prin art.1, pct.40 din O.U.G. nr. 138/2000 a fost reintrodus alin. (2) al art. 109 C. proc.civ. cu următorul conţinut: “În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai dupăîndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”. Asemenea Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, a prevăzut prin art.5 alin.(1) căînainte de a cere instanţei de contencios

invocăpe cale de excepţie, motivată, pentru că“

74

administrativ anularea unui act administrativ sau obligarea la eliberarea lui, persoana (fizicăsau juridică) care se considerăvătămatăîntr-unul din drepturile sau interesele sale legitime, trebuie săse adreseze, pentru apărarea dreptului ori a interesului său legitim, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul sau, dacănu i s-a răspuns la cerere, de la împlinirea termenului prevăzut de alin. (2). Este aşa-numita procedurăadministrativăprealabilă, ca o condiţie pentru declanşarea procedurii judiciare, recursul graţios 1 la organul administrativ emitent al actului sau care refuză, nejustificat, sărezolve cererea privitoare la un drept recunoscut de lege. Aceastăprocedurănu este necesarăatunci când cel vătămat solicitănumai despăgubiri, sesizarea instanţei făcându-se direct, în termenul de prescripţie de drept comun care, potrivit art. 12 din Legea nr. 29/1990 curge de la data la care cel vătămat a cunoscut sau trebuie săcunoascăîntinderea pagubei. Procedura prealabilăeste utilăatât pentru părţi, care pot obţine rezolvarea într-un termen mai scurt a diferendului, cu cheltuieli mai puţine, cât şi pentru instanţe, care pot fi degrevate de un număr însemnat de litigii. În cursul judecăţii, lipsa procedurii prealabile se invocăpe cale de excepţie. Pentru căpriveşte o cerinţăpentru declanşarea procedurii judiciare, deci pentru sesizarea instanţei, excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie de fond. Ea se adaugăcelorlalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii:

drept, interes, calitate şi capacitate procesuală, ca o condiţie specială, suplimentară. Evident, pentru a avea eficienţă, procedura prealabilătrebuie săfie îndeplinităîn termen. Din punct de vedere al efectului pe care îl produce, excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie peremptorie, dirimantă, pentru cătinde la respingerea acţiunii. Dacăsub acest aspect existăunanimitate, nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la soluţia propusăpentru a fi pronunţatăde instanţă. Astfel, în practică 2 şi în doctrină 3 s-a considerat căacţiunea trebuie respinsăca prematură. Însă, prematuritatea este o sancţiune care intervine atunci când reclamantul a sesizat instanţa înainte de naşterea dreptului la acţiune. În materia contenciosului administrativ, dreptul la acţiune se naşte fie de la data comunicării soluţiei de către autoritatea emitentăsau autoritatea ierarhic superioarăsesizată, fie de la expirarea termenului în care trebuia rezolvatăreclamanţia. Cu alte cuvinte, dreptul la acţiune se naşte condiţionat de parcurgerea procedurii prealabile. Numai

1 Ali.(3) al art.5 consacr\ [i recursul ierarhic la autoritatea administartiv\ ierarhic superioar\ celei care a emis sau trebuia s\ emit\ actul.

2 C.L. Timi[oara, dec.civ.nr. 30/C.A/6 martie 1996, Dreptul nr.11/1996, p.121.

3 C.L. Popescu, nota I la C.S.J. sec.cont.adm. dec.nr. 416 din 19 aprilie 1995, Dreptul nr.10/1997, p. 102-106.

75

dacăacţiunea a fost formulatăînainte de aceste momente, ar putea fi respinsăca prematură, pentru cănu s-a născut dreptul la acţiune. Dacăînsă,

autoritatea emitentănu a fost sesizată, lipseşte o condiţie de exerciţiu a acţiunii şi atunci soluţia este respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie absolută, pentru cănorma care o reglementeazăeste imperativă. Caracterul normei rezultăatât din formularea textului

se va cât şi din interesul ocrotit, acela de a evita încălcarea rolului

instanţelor “cu cereri care pot fi rezolvate pe cale amiabilă. Legiuitorul

nu a lăsat la latitudinea părţii interesate sau a ambelor părţi dacăefectueazăsau nu procedura prealabilă, ci a condiţionat sesizarea instanţei de îndeplinirea ei 1 . Dacăinstanţa respinge excepţia, va pronunţa o încheiere înterlocuitorie, care poate fi atacatănumai odatăcu fondul. Dacăexcepţia este admisă, se pronunţăo hotărâre. §.2. Excepţia litispendenţei Excepţiile procesuale îşi justificăexistenţa în interesul unei bune

administrări a justiţiei, pentru ca instanţele şi părţile sănu piardă, inutil, timp şi bani. Aceastăcaracteristicăapare mai evident în cazul litispendenţei 2 , reglementatăpentru a asigura evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii. Dacăaceeaşi cerere nu poate fi supusăspre soluţionare unui tribunal care a judecat-o deja, în aceeaşi măsură, un reclamant nu poate săcreeze un fel de cursăde vitezăîntre 2 jurisdicţii, în speranţa căcel care a fost sesizat mai pe urmăo va pronunţa cel dintâi. Actualul Cod reglementeazălitispendenţa sub titlul “Excepţiile de procedurăşi excepţia puterii lucrului judecat”. Potrivit art. 163 alin. (1) şi (2) “Nimeni nu poate fi chemat în judecatăpentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea

adresa

,

mai multor instanţe”, “

de fond”.

1 V.M. Ciobanu, Op.cit., p. 108. 2 ~n teoria dreptului procesual civil, unii autori -P. Vasilescu, Op.cit., vol.2, p. 225,; I. Deleanu, Op.cit., vol.1, p. 175 - referindu-se la excep]ia de necompeten]\, conexitatea [i litispenden]a le trateaz\ sub denumirea generic\ de excep]ii declinatorii. Astfel, pornind de la criteriul efectului imediat pe care `l produc excep]iile procesuale. I. Deleanu arat\ c\ acestea pot fi grupate `n excep]ii dilatorii, care au ca efect imediat `nt|rzierea judec\rii cauzei (incompatibilitatea, recuzare, nelegala citare), excep]ii peremptorii sau dirimante, care determin\ respingerea sau anularea cererii (prescrip]ia, autoritatea de lucru judecat, prematuritatea- [i excep]ii declinatorii, care au ca rezultat trimiterea cauzei spre judecare unei alte instan]e (necompeten]a, conexitatea, lispenden]a). Delimitarea excep]iilor declinatorii de excep]iile dilatorii, `n temeiul criteriului enun]at, nu se justific\, de vreme, ce efectul imediat al excep]iei declinatorii este tot `nt|rzierea judec\]ii. Ar putea fi acceptat\ expresia,” excep]ii declinatorii” pentru a eviden]ia secundar, imediat al acestora, [i anume desesizarea unei instan]e [i `nvestirea unei alte instan]e judec\tore[ti sau, `n cazul declin\rii de competen]\, `nvestirea chiar a unui organ cu activitate jurisdic]ional\.

76

Din acest text rezultăcălitispendenţa presupune douăcereri identice prin părţi, obiect şi cauză, anticipând astfel autoritatea de lucru judecat, cererile se aflăînaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite, dar, deopotrivăde competente; instanţele sesizate sunt instanţe de fond. Prin urmare, existălitispendenţădacăexistădouăcereri distincte, ambele în curs de judecată, pentru cădacăuna a fost suspendată, perimatăori s-a renunţat la judecata sa 1 , sănu mai existăîn ceea ce intereseazălitispendenţa. Identitatea cererilor, conferităde părţi, obiect şi cauzătrebuie săfie deplină, doar o strânsălegăturăîntre cele 2 acţiuni putând sădetermine, cel mult, conexitatea. Totuşi, “este litispendenţă, deşi cererile nu sunt cu totul la fel, însăobiectul uneia este subînţeles în celelate, sau când unul din mai multe capete de cerere dintr-un proces formeazăobiectul altui proces: litispendenţăparţială” 2 . Cererile trebuie să“figureazăpe rolul unor instanţe deopotrivăcompetente 3 pentru că, dacă, una dintre instanţe nu este competentă, se va invoca excepţia de necompetenţăcare are prioritate faţăde excepţia de litispendenţă. Este posibil ca mai multe instanţe săfie deopotrivăcompetente în caz de competenţăalternativă, atunci când legiuitorul a oferit reclamantului un drept de opţiune, ceea ce conduce la concluzia călitispendenţa poate săaparănumai în cazul competenţei relative nu şi al celei absolute. Dacăexcepţia necompetenţei a fost respinsă, atunci considerăm că, partea ar putea ridica excepţia litispendenţei. De asemenea, dacănecompetenţa, relativăprin definiţie, nu a fost contestatăpânăla prima zi de înfăţişare, apreciem căşi în acest caz s- ar putea invoca litispendenţa. În plus, având în vedere că, în condiţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 instanţele române trebuie sărespingăcererea de competenţăunei instanţe străine, neputând pronunţa declinarea în favoarea acesteia, înseamnăcă, pentru a exista litispendenţă, cauzele identice trebuie săfi învestit doar instanţe române. Întrucât textul art. 163 este cât se poate de clar, nu existălitispendenţădacăuna din cereri se aflăîn faţa tribunalului arbitral. În acest caz, urmeazăsăse procedeze în condiţiile prevăzute de art. 343 3 C. proc.civ.

1 “Nu exist\ litispenden]\ `ntre dou\ persoane, c|nd unul nu a luat fiin]\ fiindc\ partea a declarat c\ renun]\ la el”, T. Ilfov III, 13 aprilie 1926, Pandectele Rom|ne 1928, partea a II-a, citat `n G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 242, nr.11. 2 P. Vasilescu, Op.cit., vol.2, p. 228. 3 ~n doctrin\ - Gr. Porumb, Op.cit., vol.1, p. 63 - litispenden]a a fost considerat\ ca un caz de prerogare legal\ de competen]\. Aceast\ opinie a r\mas izolat\, opinia majoritar\ - I.Stoenescu, S. Zilbestein, Teoria general\, p. 209; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 435; G. Boroi, D./ R\dulescu, Op.cit., p. 230 - fiind `n sens contrar, cu motivarea c\ prin defini]ie litispenden]a presupune c\ toate instan]ele sesizate sunt deopotriv\, competente, astfel `nc|t nu se pune problema prelungirii competen]ei vreuneia dintre ele.

77

Se pune problema de a şti ce se întâmplăîn cazul în care cererile identice au fost adresate aceleiaşi instanţe, privităca organ de jurisdicţie, dar au fost repartizate unor complete diferite sau chiar aceluiaşi complet. S-a considerat că, într-o asemenea situaţie, nu existălitispendenţăci, pentru buna administrare a justiţiei se face aşa-numita joncţiune a cererilor. Totuşi, Codul nu prevede soluţia joncţiunii pricinilor. Atunci când s-a dorit sănu existe litispendenţă, deşi sunt îndeplinite condiţiile acesteia, s-a reglementat posibilitatea “reunirii” cauzelor, dar, numai în situaţia în care, în condiţiile art. 290 C. proc.civ. apelurile (şi, faţăde dispoziţiile art. 316 C. proc.civ. recursurile_ făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite. În acest caz, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului (recursului) la secţia cea dintâi investită. Însă, textul este de strictăinterpretare şi nu poate fi extins prin analogie la judecata în primăinstanţăa cazurilor identice. Aceasta face ca noţiunea de “instanţă” din art. 163 C. proc.civ., săfie înţeleasăca vizând atât organul împuternicit prin lege sărezolve un litigiu, intervenit între părţi, cât şi completul de judecată. Pe cale de consecinţă, litispendenţa existăşi poate fi invocatăchiar dacăpricinile identice au fost repartizate aceluiaşi complet sau unor complete diferite, organizate în cadrul aceleiaşi instanţe. Din alin. (2) al art. 163 C. proc.civ. se desprinde cerinţa ca pricinile identice săse afle în faţa instanţelor de fond, (prima instanţăşi instanţa de apel), care examineazăîn întregime cauza, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele devoluţiunii. Aceasta înseamnăcănu existălitispendenţă, ci autoritate relativăde lucru judecat dacănumai una din cererile identice se aflăîn faţa unei instanţe de fond iar cealaltăîn recurs. S-a spus 1 că, întrucât, este vorba despre o putere de lucru judecat relativă, instanţa de fond va suspenda judecata, în aşteptarea definitivării acelei sentinţe şi, în funcţie de soluţia datăîn recurs, se va putea şti dacăprima instanţăpoate sau nu sărespingăcererea, pentru existenţa în cauzăa autorităţii de lucru judecat. Va fi însălitispendenţă, dacăuna din pricini se aflăîn primăinstanţăiar cealaltăîn apel. De asemenea, existălitispendneţădacăuna din cereri se aflăîn etapa rejudecării dupăcasare, indiferent dacăeste cu reţinere sau cu trimitere (pentru căhotărârea definitivărecuratăa fost desfiinţatănu mai existăautoritate de lucru judecat) iar cealaltăcerere se aflăîn primăinstanţăsau în apel. §.3. Excepţia conexităţii

78

O altăinstituţie procesualămenităsăasigure, ca şi litispedenţa, o bunăadministrare a justiţiei, este conexitatea 1 (connexorum idem iudicium). Potrivit art. 164 alin (1) C. proc.civ. “Părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se aflăînaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreunăcu alte părţi şi al căror obiect şi cauzăau între dânsele o strânsălegătură”. Nu existăun criteriu sigur pentru a determina conexitatea. De aceea, trebuie avute în vedere condiţiile impuse de art. 164 C. proc.civ. şi anume:

1. săexiste douăsau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreunăcu alte părţi, dar al căror obiect şi cauzăau între dânsele o strânsălegătură. Evident, pricinile trebuie săfie în curs de judecată, pentru cădacăuna a fost perimatăori s-a renunţat la judecata ei, rămânând pendinte o singurăcauză, nu se mai poate pune problema conexităţii. Tocmai pentru căpricinile nu sunt identice prin obiect şi cauză, ca efect al conexării ele îşi păstreazăindividualitatea. Totuşi, chiar şi cu aceastăparticularitate, perimarea va sancţiona lăsarea în nelucrare a tuturor cererilor conexe, de la data suspendării curgând un singur termen de perimare pentru toate cererile conexe. În măsura în care conexarea ar avea loc dupăîmplinirea termenului de perimare pentru o singurăpricinăşi apoi se invocă excepţia perimării acesteia, dacăse dispune disjungerea, perimarea va interveni numai în legăturăcu cererea rămasăîn nelucrare. Dacănu se dispune disjungerea, perimarea va afecta toate cererile conexate, instanţa pronunţând în cauzăo singurăhotărâre. 2. pricinile săse afle înaintea aceleiaşi instanţe, sau instanţe diferite, de acelaşi grad. Ca atare, nu pot fi conexate pricini care se aflăpe rolul unor instanţe de grad diferit, pentru căprin aceasta s-ar răpi părţilor a căror cauzăse aflăpe rolul instanţei de grad inferior, beneficiul unui grad de jurisdicţie 2 . Instanţele sesizate trebuie săfie competente săse pronunţe asupra ambelor pricini, pentru căaltfel s-ar invoca cu prioritate excepţia de necompetenţă. Mai mult, în condiţiile art. 164 alin.final C. proc.civ. când una din pricini este de competenţa unei instanţe, şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanţă.

1 “Conexitatea este leg\tura intim\, raportul de dependen]\ strict\ `ntre mai multe afaceri, a c\ror solu]ionare nu se poate face dec|t `mpreun\ - prin una [i aceea[i hot\r|re” - V. G. C\dere, Op.cit., p. 316. 2 “~n materie de conexare, una din condi]iile esen]iale este ca afacerile ce urmeaz\ a se conexa s\ fie de competen]a aceleia[i jurisdic]iuni. Astfel fiind, o afacere de competen]a tribunalului susceptibil\ de dou\ grade de jurisdic]ie, nu se poate conexa cu o afacere de competen]a exclusiv\ a Cur]ii de apel”, T. Ilfov II, 3 Mai 1907, Dr. 41/907, E. Dan, Op.cit., p. 189, nr.27.

79

Pricinile trebuie săse afle pe rolul instanţelor române, nefiind posibilăconexarea cu pricini aflate pe rolul unei instanţe străine (art. 157 din Legea nr. 105/1992 impune respingerea cererii cu element de extraneitate, de competenţa instanţei străine). Ca şi în cazul litispdendenţei, pentru cătextul îngăduie numai conexarea pricinilor aflate pe rolul unei “instanţe” nu este cu putinţăsăse conexeze o cauzăaflatăpe rolul instanţei judecătoreşti cu o cauzăsoluţionatăde tribunalul arbitral, cu atât mai mult cu cât normele de competenţăgeneralăîncălcate au caracter imperativ. Instanţa va proceda conform art. 343 4 C. proc.civ. Deşi art. 164 nu prevede, mijlocul procedural prin care se pune în discuţie necesitatea conexării este excepţia. Excepţia conexităţii, aşa cum rezultăşi din denumirea titlului în care este inclusă, este o excepţie de procedură; pentru căare ca efect amânarea judecăţii, este o excepţie dilatorie; este o excepţie absolută, pentru căreunirea pricinilor poate fi făcutăşi de judecător chiar dacăpărţile nu au cerut-o (art. 164 alin.(2) C proc.civ.). iar interesul ocrotit prin asigurarea unei bune administrări a justiţiei este unul general. Cu toate acestea, neinvocarea excepţiei sau neconexarea nu atrage nulitatea absolută- sancţiune specificăîncălcării unei norme imperative - pentru căjudecătorul are drept de apreciere asupra existenţei cerinţelor conexării. Pentru căîntrunirea pricinilor se face dacăacestea se aflăpe rolul unor instanţe de acelaşi grad, practic, conexarea este posibilăşi în etapa recursului. Prin urmare, excepţia conexităţii poate fi invocatăîn orice stadiu al procesului. Art. 164 nu aratăîn faţa cărei instanţe se invocăexcepţia. Ca regulă, alin.(3) al art. 164 stabileşte cădosarul va fi trimis spre conexare instanţei mai întâi învestită, ceea ce înseamnăcăîn mod obişnuit excepţia se ridicăînaintea instanţei sesizatămai pe urmă. Totuşi, acelaşi text conferăpărţilor dreptul de a dispune asupra conexării, în sensul ca dosarul săfie trimis la una din celelalte instanţe. Aceasta însemanăcăexcepţia poate fi invocatăşi înaintea primei instanţe sesizate. Dacăexcepţia este respinsăse pronunţăo încheiere, interlocuitorie, ce poate fi atacatăodatăcu fondul. Pentru argumentele reţinute, în cazul litispendenţei, apreciem căşi în caz de conexitate, dacăexcepţia este admisă- ca efect al admiterii excepţiei are loc o prorogare de competenţă, legală- se pronunţăo încheiere şi nu sentinţăsau decizie. Instanţa căreia i-a fost trimisăcauza spre conexare nu este ţinutăde aceastăsoluţie; la rândul său, verificădacăsunt întrunite cerinţele art. 164 C. proc.civ., putând restitui dosarul primei instanţe. Rezultăcă, practic, excepţia conexităţii este examinatăde ambele instanţe şi poate primi

80

rezolvări diferite. Dacăinstanţa de trimitere restituie dosarul 1 , pentru a evita pronunţarea de hotărâri contradictorii ar trebui săse facăaplicarea dispoziţiilor art. 244 pct.1 C. proc.civ. §.4. Excepţia perimării Pentru ca ordinea de drept încălcatăsăfie restabilităcât mai rapid, astfel încât intervenţia organului judiciar sănu fie lipsităde eficientă, este necesar ca procesele civile săfie soluţionate într-un timp cât mai scurt. Pe de altăparte, corespunde interesului unei bune administrări a justiţiei ca un litigiu sănu treneze nejustificat, prin lăsarea lui în nelucrare din vina părţilor, încărcând inutil activitatea instanţei. Realizarea acestor deziderate implicăparticiparea activăa judecătorului, care trebuie sărăspundăcerinţelor impuse de art. 129-130 C. proc.civ., dar în acelaşi timp şi o prezenţăactivăa părţilor, care săîntreprindădemersurile necesare soluţionării cu operativitate a diferendului dedus judecăţii. Inerţia proceduralăa părţilor a fost sancţionatăde Cod prin reglementarea instituţiei perimării 2 . Potrivit art. 248 C. proc.civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altăcerere de reformare sau de revocare se perimăde drept, chiar împotriva incapabililor dacăa rămas în nelucrare din vina părţii; pentru faza executării silite art. 389 C. proc.civ. prevede că, dacă, creditorul a lăsat sătreacă6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fărăsăfi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimăde drept şi orice parte interesatăpoate cere desfiinţarea ei. Rezultăaşadar, căperimarea 3 duce la stingerea procesului în faza în care se găseşte - judecata sau executarea silită. Considerăm cădin redactarea art. 248 C. proc.civ., se poate desprinde concluzia potrivit căreia perimarea opereazănumai în cadrul procedurii contencioase. De asemenea, perimarea nu poate săintervinăîn cursul procedurii arbitrale, în lipsa unui text care săprevadăexpres altfel, pentru căîn condiţiile art. 353 3 C. proc.civ. dacăpărţile nu au stabilit termenul arbitrajului, tribunalul arbitral săpronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 zile de la data constituirii sale, cu posibilitatea prelungirii potrivit alin. (3) - (5) din acelaşi text. Or, sancţiunea nerespectării acestui termen este, în condiţiile art. 364 lit.”e” C. proc.civ., desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.

1 S-a spus c\ `n acest caz s-a creat un conflict de competen]\ - I. Le[, Op.cit., vol.2, p. 86.

2 P. Vasilescu, Op.cit., vol.3, p. 325; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 489; B. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 348; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 225 - opinia care s-a impus `n leg\tur\ cu natura juridic\ a perim\rii este `n sensul c\ aceasta este mixt\: este at|t o sanc]iune procedural\ pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, c|t [i o prezum]ie de desistare, dedus\ din faptul nest\ruin]ei vreme `ndelungat\ `n judecat\.

3 V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 223-235’ P. Vasilescu, Op.cit., vol.3, p. 325-344.

81

Pentru căeste o sancţiune procedurală, înseamnăcăperimarea intervine numai dacălăsarea în nelucrare are la bazăculpa părţii, împrejurare de fapt ce poate fi dovedităprin orice mijloc de probă. De altfel, art. 248 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) prevede căpartea nu se socoteşte în vină, când actul de procedurăurma săfie îndeplinit din oficiu, termenul perimării nu curge cât timp, fărăvina părţii cererea n-a ajuns la instanţa competentăsăo judece sau nu se poate soroci termen de judecată. Termenul de perimare 1 , imperativ, a fost reglementat cu durate diferite. Astfel, în materie civilătermenul este 1 an (art. 248 alin (1) C. proc.civ.). iar în materie comercială6 luni (art. 248 alin.final C. proc.civ.) 2 , legiuitorul român apreciind căse impune stabilirea unor termene de perimare diferite dupăcum litigiul este civil sau comercial. Se pune însăproblema, dacădurata termenului este în funcţie de natura litigiului sau dupămodul în care acesta este soluţionat de către instanţă. Apreciem căse impune prima variantă. Aceasta deoarece, în primul rând, ceea ce determinăfelul acţiunii, civilăsau comercială, este natura şi caracterul dreptului contestat, deci, dupăcum acesta rezultădintr- un act sau fapt civil ori comercial. În al doilea rând, reclamantul are numai facultatea de a sesiza instanţa, nu şi posibilitatea de a se folosi de o acţiune sau alta (civilăsau comercială) dupăbunul său plac. Iar faptul căpentru a determina natura juridicăa unei cereri nu se ia în considerare, în mod obligatoriu, denumirea datăde parte, rezultăşi din art. 84 C. proc.civ. potrivit căruia “Cererea de chemare în judecatăsau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcutăchiar dacăpoartăo denumire greşită”. Codul nu prevede momentul de la care începe săcurgătermenul de perimare. Întrucât perimarea sancţioneazălipsa de stăruinţăîn continuarea judecăţii, în doctrină, s-a arătat că, perimarea începe săcurgăde la data ultimului act de procedurăfăcut în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din vina părţii, de actele ce trebuiau să-i succeadăîn mod firesc, cauza rămânând astfel în nelucrare. Deşi în condiţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ. perimarea opereazăde drept, totuşi ea trebuie săfie constatatăprintr-o hotărăre

1 ~n condi]iile art. 249 C. proc.civ., perimarea se `ntrerupe prin `ndeplinirea unii act de procedur\ f\cut `n vederea judec\rii pricinii. Potrivit art. 250 C. proc.civ. cursul perim\rii este suspendat c|t timp d\inuie[te suspendarea judec\rii pronun]at\ de instan]\ `n cazurile prev\zute de art. 244. ~n cazurile prev\zute de art. 243 cursul perim\rii este suspendat timp de 3 luni de la data c|nd s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judec\]ii, dac\ aceste fapte s-au petrecut `n cele din urm\ 6 luni ale termenului de perimare. Perimarea se suspend\ de asemenea pe timpul c|t partea este `mpiedicat\ de a st\rui `n judecat\ din pricina iunor `mprejur\ri mai presus de voin]a sa. 2 ~n condi]iile art. 386 C.proc.civ. judecata se perim\ dac\ nici una dintre p\r]i nu depune diligen]e timp de 12 ani.

82

judecătorească, dupăce instanţa a verificat îndeplinirea cerinţelor perimării. În vederea constatării perimării, procesul se repune pe rol din oficiu sau la cererea părţii (art. 252 alin.1) judecata făcându-se cu citarea părţilor 1 , în urma unor dezbateri contradictorii. Deşi printr-o decizie mai veche Tribunalul Suprem a decis cănu este necesar ca partea săfie expres citatăpentru perimare, în prezent, în practicăpărţile sunt citate cu aceastămenţiune. Modul în care procedeazăastăzi instanţele mi se pare corect, faţăde consecinţele grave ale perimării. Dacădupăîmplinirea termenului de perimare s-a fixat termen pentru continuarea judecăţii, potrivit art. 253 C. proc.civ. perimarea poate fi invocatăşi pe cale de excepţie. Evident căpânăla soluţionarea excepţiei perimării, nu poate fi exercitat nici un alt mijloc de apărare (de pildă, nu va putea fi propus retractul litigios) art. 137 C. proc.civ. obligând instanţa săse pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor. Numai dupărespingerea excepţiei, părţile ar putea apela la celelalte instituţii procesuale. Pentru căeste în legăturăcu respectarea regulilor privind procedura de judecată, excepţia perimării este o excepţie de procedură. Scopul admiterii acestei excepţii este stingerea procesului în faza în care se găseşte, ceea ce face ca excepţia săfie calificatădrept o excepţie peremptorie, dirimantă. Perimarea este reglementatăprin norme imperative pentru căea corespunde nu numai interesului părţilor ci şi interesului asigurării unei bune administrări a justiţiei. De aceea, excepţia perimării, absolută, poate fi invocatădin oficiu 2 , oricând în cursul judecăţii. Totuşi, perimarea cererii de chemare în judecatănu poate fi ridicatăîn instanţa de apel (art. 253 alin.2). În măsura în care perimarea cererii de chemare în judecatăa fost invocatăînaintea primei instanţe şi aceasta a considerat, greşit, căperimarea nu a intervenit, ea poate constitui un motiv de apel, întrucât partea criticăsoluţia datăasupra perimării. De vreme ce art. 253 C. proc.civ. cuprinde aceastălimitare expresă, numai în privinţa cererii de chemare în judecată, înseamnăcăperimarea apelului poate fi invocatăîn recurs. Fiind un incident procedural care apare în cursul judecăţii, excepţia perimării este de competenţa instanţei care soluţioneazăcererea principalăsau cale de atac în legăturăcu care s-a ridicat excepţia, iar compunerea completului va fi ca şi pentru soluţionarea procesului respectiv.

1 “Instan]a nu poate constatat perimarea nici chiar din oficiu, pe cale de excep]ie, dac\ p\r]ile nu au fost citate [i nu li s-a pus `n discu]ie aceast\ excep]ie de perimare” T. reg. Craiova, dec.civ., br. 1761/1956, L.P. nr. 9/1956, p. 1132 citat\ `n G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 354, nr.5. 2 ~n condi]iile art. 388 alin. (2) C. proc.civ. perimarea nu poate fi invocat\ de judec\tor din oficiu.

83

Dacăexcepţia este respinsă, instanţa se pronunţăprintr-o încheiere care, potrivit art. 253 alin. (1) C. proc.civ. poate fi atacatănumai odatăcu fondul pricinii. Dacăinstanţa admite excepţia, pronunţăo hotărâre - sentinţăsau decizie - care poate fi atacatăcu recurs (art. 253 alin. (1) C. proc.civ.). Prin derogare de la dreptul comun, termenul de recurs curge de la pronunţare. Desigur, hotărârea asupra perimării este susceptibilăde recurs numai dacăa constatat perimarea cererii de chemare în judecatăsau a apelului, nu şi a recursului, pentru căastfel, ar însemna săse exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este îngăduit. §.5. Excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită Pentru ca un creditor săpoatăsădeclanşeze şi săcontinue procedura executării silite trebuie săaibăo creanţăcertă, lichidăşi exigibilă, constatatăprintr-un titlu executoriu, şi sănu-i fie opus nici un incident la executare. Un astfel de incident este prescripţia dreptului de a cere executarea

silită, sancţiune a dreptului procesual civil (spre deosebire de prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, care este o sancţiune de

se integreazăca subinstituţie, în instituţia

de drept procesual civil care este executarea silită”. O hotărâre judecătoreascăsau un alt titlu executoriu pot fi executate silit numai într-un termen stabilit prin lege. Dupătrecerea acestui termen, prescripţia extinctivăstinge dreptul creditorului de a mai cere concursul organului de executare pentru valorificarea titlului său, astfel încât debitorul nu mai poate fi constrâns la plată, el putându-se opune executării silite. Mai mult, dupăîmplinirea prescripţiei, organul de executare nu mai are obligaţia de a săvârşi vreun act de executare, având în schimb, dreptul de a refuza executarea. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită(ca de altfel şi prescripţia dreptului la acţiune) se justificăprin intenţia legiuitorului de a asigura o clarificare cât mai rapidăa raporturilor juridice dintre creditor şi debitor astfel încât debitorul, chiar vinovat de neexecutarea voluntară, sănu fie ţinut timp îndelungat în aceastătensiune. Pe de altăparte, având în vedere căsancţiunea este îndreptatăîmpotriva creditorului nediligent, prescripţia are şi rolul de a-l stimula pe creditor să-şi realizeze pretenţiile în timpul impus prin lege. Rezultă aşadar, căprescripţia dreptului de a cere executarea silităconstituie o sancţiune procesualăpentru titularul dreptului de a cere executarea silită, dar şi un beneficiu legal pentru debitorul care, pânăîn acest moment, a fost supus posibilităţii de a fi urmărit silit asupra bunurilor din patrimoniul său.

drept civil material) pentru că“

84

Potrivit at. 6 din Decretul nr. 167/1958 dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlul executoriu, se prescrie prin 3 ani 1 .

În legăturăcu acest termen s-a pus problema dacăse aplicăşi în privinţa titlurilor executorii întemeiate pe drepturi reale principale întrucât art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede cădispoziţiile acestui decret nu se aplicădreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie. Sunt autori 2 care considerăcătermenul de prescripţie a dreptului de

a obţine executarea silităîn temeiul unui titlu executoriu referitor la drepturi reale este cel prevăzut de art. 404 C. proc.civ. de 30 de ani. Aceasta deoarece dreptul de a obţine executarea silităeste o componentăa dreptului la acţiune şi “termenul de drept la acţiune: din cuprinsul art. 21

al decretului menţionat este folosit în accepţie largă, îmbrăţişând ambele

faze succesive ale acţiunii civile, atât aceea a dreptului de a obţine o hotărâre judecătoreascăîn obligare sau condamnare, cât şi aceea a dreptului de a cere şi obţine executarea silită, iar, “din economia actului normativ mai susmenţionat, ar rezulta că, legiuitorul nu a intenţionat

sădea o reglementare prescripţiei dreptului de a cere (şi obţine) executarea silităca o instituţie abstractă, ci numai în contextul celorlalte prevederi ale decretului”. Opinia majoritară, la care ne raliem, este în sens contrar. În decizia de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1965 se aratăcădreptul

la acţiune este distinct de dreptul de a cere executarea silită, motiv pentru

care dispoziţiile art. 21 din decret nu constituie o abatere de la art. 6 din acelaşi act normativ. Deşi, concluzia instanţei supreme este de acceptat, totuşi, nu poate fi omis faptul cădreptul de a cere executarea silităeste o componentăa dreptului la acţiune. Însălegiuitorul, din raţiuni diverse, poate săprevadătermene distincte pentru prescripţia diferitelor componente ale dreptului la acţiune. De vreme ce prin art. 6 decretul se referăla “dreptul de a cere executarea silităîn temeiul oricărui titlul executoriu”, înseamnăcăindiferent de natura dreptului (real sau de creanţă) valorificat prin acţiune, prescripţia dreptului de a cere executarea silităare loc în 3 ani. Altfel, “ar apărea, ni se pare, curios ca titularul unui drept real săaibăla dispoziţie un prim termen de 30 de ani pentru exercitarea dreptului material şi apoi un al doilea termen de 30 de ani, pentru punerea în executare a hotărârii obţinute. Ar fi o pasivitate sau învederarea unei lipse de interes pe care dreptul nu ar putea-o consacra”.

1 ~n condi]iile art. 405 C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 dreptul de a cere executarea silit\ se prescrie `n termen de 3 ani, dac\ legea nu prevede altfel. ~n cazul titlurilor emise `n materia ac]iunilor reale imobiliare, termenul de prescrip]ie este de 10 ani. 2 G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 652-653; Gr. Porumb, Teoria general\ a execut\rii silite [i unele proceduri speciale, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1964, p.

85

Art. 6 constituie dreptul comun în ce priveşte durata prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, el găsindu-şi aplicare ori de căte ori, prin dispoziţii speciale nu sunt prevăzute alte termene. Astfel, în condiţiile art. 98 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare dreptul de a cere executarea silităa creanţelor bugetare se prescrie:

a. în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere

executarea silităpentru creanţele bugetare provenind din amenzi ori reprezentând creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte

contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi din majorările aferente;

b. în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului de a cere

executarea silităpentru creanţele bugetare provenind din amenzi ori reprezentând alte creanţe bugetare decât cele prevăzute la lit. “a”, precum şi pentru majorările aferente. Titlurile executorii privind drepturile personale nepatrimoniale pot fi puse în executare, potrivit art. 404 C. proc.civ. timp de 30 de ani, întrucât Decretul nr. 167/1958 reglementeazănumai prescripţia dreptului la acţiune având un obiect patrimonial. În materie contravenţională, art. 14 din Legea nr. 32/1968 prevede că“Executarea sancţiunii se prescrie dacăprocesul-verbal de constatare a contravenţiei, precum şi, când este cazul, înştiinţarea de platăa amenzii nu au fost comunicate celui sancţionat în termen de 1 lunăde la data aplicării sancţiunii. Executarea sancţiunii se prescrie, de asemenea, în termenul de 1 an de la data aplicării ei, chiar dacăcontravenientul a exercitat calea de atac. Prescripţia executării sancţiunii nu curge pe timpul cât, la cererea contravientului, executarea a fost amânatăsau eşalonată” Prevederile art. 14 teza a II-a din Legea nr. 32/1968 au fost abrogate implicit prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1996, care, în art. 116 stabileşte că“Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonaţe se abrogă orice alte dispoziţii contrare”. Or, art. 14 este contrar dispoziţiilor art. 98 din Ordonanţă. În condiţiile art.1 din ordonanţăsunt creanţe bugetare, creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri ce reprezintăvenituri publice potrivit Legii privind finanţele publice, şi se executăpotrivit dispoziţiilor acestei ordonanţe. Întrucât textul nu face distincţie asupra naturii amenzii, înseamnăcăşi amenzile contravenţionale se executăîn sistemul acestei ordonanţe. În consecinţă, executarea amenzii se prescrie, de la 1 mai 1996 când a intrat în vigoare Ordonanţa nr. 11, în termen de 3 ani. Pe de altăparte, potrivit art.4 din legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicatăîn temeiul Legii nr. 42/1990, art. 16 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire

86

socială, a ordinii şi liniştii publice, republicatăîn temeiul Legii nr. 132/1996 şi art. 52 din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicatăîn temeiul Legii nr.11/1994, contravenientul sancţionat cu amendăeste obligat săachite amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivăa sancţiunii. În caz contrar, organul din care face parte agentul constatator, va sesiza instanţa de judecată, pe raza căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea transformării amenzii în închisoare contravenţională, ţinându-se seama de partea din amendăcare a fost eventual, achitată. Transformarea amenzii, în închisoare contravenţionalăconstituie o formăde executare silită, indirectăa sancţiunii iniţiale. Întrucât aceste legi speciale nu prevăd în ce termen poate fi sesizatăinstanţa, faţăde cele ce preced, apreciem cătermenul de 3 ani prevăzut de art. 98 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 îşi găseşte aplicare şi în acest caz. În privinţa momentului de la care începe săcurgăprescripţia, art. 7 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958 a statornicit regula cătermenul pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silităcurge de la naşterea dreptului de a cere executarea. Regula este fireascăde vreme ce prin prescripţie se stinge dreptul de a cere executarea silităor, înainte de naşterea acestui drept titularul său nu are posibilitatea de a acţiona astfel încât să-i fie imputatăinactivitatea. Prin alin. (2) art. 7 prevede că, în obligaţiile ce urmeazăsăse execute la cererea creditorului, precum şi, în acelea al căror termen de executare nu este stabilit 1 , prescripţia începe săcurgăde la data naşterii raportului de drept. Astfel, în dreptul muncii, decizia de imputare constituie titlu executoriu din momentul comunicării (art. 108 alin(3) C. muncii). De asemenea, angajamentul de platăpe care îl ia salariatul pentru acoperirea pagubelor aduse unităţii, precum şi pentru restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor care nu pot fi restituite în naturăori a serviciilor nedatorate, constituie titlu executoriu (art. 107 alin.(2) C. muncii). În acest caz, executarea silităpoate fi declanşatăde la data semnării angajamentului şi tot din acest moment curge şi prescripţia dreptului de a cere executarea. Potrivit alin.(3) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958 dacădreptul este sub condiţie suspensivăsau cu termen suspensiv, prescripţia începe săcurgăde la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul. Legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării prin constrângere statală, a drepturilor stabilite prin titlul executoriu, printre altele, cu scopul de a-l determina pe creditor săîncerce să-şi valorifice fărăîntârziere creanţa. Din momentul în care creditorul a ieşit din pasivitate ori inacţiunea nu-i poate fi imputată, nu mai este normal ca prescripţia săcurgăîn continuare. De aceea, prin lege au fost stabilite, limitativ, cauze de

87

suspendare, şi de întrerupere 1 a cursului prescripţiei, cauzele de suspendare stabilite de decret fiind identice cu cauzele de suspendare a prescripţiei dreptului material la acţiune. De asemenea, prescripţia nu curge în cazurile prevăzute de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 2 . În cursul executării silite, prescripţia dreptului de a cere executarea silităse invocăpe cale de excepţie. Din punct de vedere al obiectului, excepţia este o excepţie de fond pentru căvizeazăcondiţiile de regularitate în care poate fi declanşatăprocedura executării. Întrucât scopul urmărit prin invocarea excepţiei este acela de a se paraliza executarea, excepţia este peremptorie, dirimantă. Normele care reglementeazăprescripţia (indiferent dacăvizeazădreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită) au caracter imperativ, întreaga societate fiind interesatăîn înlăturarea cât mai rapidăa incertitudinii drepturilor. Prin urmare, excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, absolută, poate fi invocatăatât de debitor dar şi de creditor sau de procuror. La rândul său, instanţa trebuie săverifice, din oficiu, dacădreptul de a cere executarea silităeste prescris (art. 18 din Decretul nr. 167/1958). Într-o asemenea situaţie, instanţa nu va mai trimite executorului judecătoresc adresăde executare iar dacăprocedura de executare se desfăşoarăînaintea instanţei, va respinge cererea ca prescrisă. Dacăorganul de executare săvârşeşte executarea fărăsăfie necesar săfie sesizat printr-o adresădin partea instanţei, constatând prescripţia, va refuza executarea. “Refuzul organului de executare, care constatăîmplinirea prescripţiei, nu închide creditorului calea justiţiei, fie pentru a se stabili existenţa dreptului de a cere executarea silită, fie pentru a obţine repunerea în termen”. Dacăexecutarea se realizeazăîntr-o formăjurisdicţională, şi instanţa respinge excepţia, va pronunţa o încheiere interlocutorie care poate fi atacatănumai odatăcu fondul.

1 Potrivit art.99 din Ordonan]a Guvernului nr.11/1996, termenele prev\zute la art. 98 se `ntrerup:a) `n cazurile [i `n condi]iile stabilite de lege, pentru `ntreruperea termenului de prescrip]ie a dreptului la ac]iune; b. pe data `ndeplinirii de c\tre debitor, `nainte de `nceperea execut\rii sicilite sau `n cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obliga]iei prev\zute `n titlul executoriu ori a recunoa[terii `n orice alt mod, a datoriei; c. pe data `ndeplinirii, `n cursul execut\rii silite, a unui act de executare silit\; d. pe data `ntocmirii, `n condi]iile ordonan]ei, a actului de constatare a insolvabilit\]ii debitorului; e. `n alte cazuri prev\zute de lege. 2 ~ntre p\rin]i sau tutore [i cei care se afl\ sub ocrotirea lor, `ntre curator [i acei pe care `i reprezint\ precum [i `ntre orice alt\ persoan\ care, `n temeiul legii sau al hot\r|rii judec\tore[ti, administreaz\ bunurile altora [i cei ale c\ror bunuri sunt astfel administrate, prescrip]ia nu curge c|t timp socotelile nu au fost date [i aprobate. Prescrip]ia nu curge `mpotriva celui lipsit de capacitate de exerci]iu, c| t timp de capacitate de exerci]iu, c|t timp nu are reprezentant legal [i nici `mpotriva celui cu capacitate restr|ns\, c|t timp nu are cine s\-i `ncuviin]eze actele. Prescrip]ia nu curge `ntre so]i `n timpul c\s\toriei.

88

În cazul în care excepţia este găsităîntemeiată, se va pronunţa o hotărâre, supusăcăilor de atac ordinare. Evident, prescripţia executării silite poate fi invocatăşi direct în căile ordinare de atac. De îndatăce hotărârea a devenit irevocabilă, prescripţia nu mai poate constitui temei juridic al unei căi extraordinare de atac pentru cănu figureazăprintre cazurile limitativ prevăzute de Cod în care acestea pot fi promovate. Prescripţia dreptului de a cere executarea silităpoate fi însăirevocatăpe calea contestaţiei la executare propriu-zisă, în condiţiile art. 400 alin. (2) C. proc.civ. §.6. Excepţia puterii lucrului judecat Deşi, nu este reglementat ca atare, totuşi, unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti este puterea lucrului judecat, lucrul judecat trebuie considerat căreflectăadevărul - res judicata pro veritate habetur. Aceasta înseamnăcă- având în vedere situaţia “clasică” a parcurgerii o singurădatăa diferitelor etape ale fazei judecăţii - o cerere poate fi judecatăirevocabil o singurădatăşi nu poate fi combătutăprintr-o altăhotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilăsănu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, datăîntr-un alt proces 1 . Nu numai hotărârea irevocabilăare puterea de lucru judecat, întrucât pentru a beneficia de aceastăcalitate hotărârea nu trebuie săfie pronunţatăîn ultimăinstanţă. Hotărârea judecătoreascădobândeşte putere de lucru judecat chiar din momentul pronunţării sale. În acest caz însă, puterea lucrului judecat este numai relativă, este fragilă, dar se va consolida în momentul expirării termenului de exercitare a căilor ordinare de atac sau al respingerii acestora. Pe de altăparte, nu orice hotărâre irevocabilăse bucurăde putere de lucru judecat absolută. Sunt hotărâri care au aceastăcalitate numai atâta timp cât împrejurările avute în vedere la pronunţarea lor nu s-au schimbat:

hotărârile în materie de pensie de întreţinere, cele privitoare la încredinţarea copiilor minori, hotărârile de punere sub interdicţie, ordonanţele preşedinţiale. Dupăcum, în materie necontencioasăîncheierile nu au puterea lucrului judecat (art. 337 C. proc.civ.). Puterea de lucru judecat este reglementatăatât în Codul civil cât şi în Codul de procedurăcivilă. Codul civil trateazăputerea lucrului judecat ca pe o prezumţie legalăirefragabilă, împotriva căreia nu poate fi primitănici o

1 “Autoritatea lucrului judecat are la baz\ regula c\ o ac]iune nu poate fi judecat\ dec|t o singur\ dat\ [i c\ o constatare f\cut\ prin hot\r|re judec\toreasc\ definitiv\ nu trebuie s\ fie contrazis\ de o alt\ hot\r|re, tocmai `n scopul de a se realiza o administrare uniform\ a justi]iei.

89

dovadăcontrară. Potrivit art. 1200 pct.4 C. civ., sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum şi puterea ce legea acordăautorităţii lucrului judecat, iar în condiţiile art. 1202 alin. (1) “Prezumţia legalădispensăde orice dovadăpe acela în favoarea căruia este făcută”. Elementele lucrului judecat sunt acelea menţionate în art. 1201 C. civ., “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatăare acelaşi obiect, este întemeiatăpe aceeaşi cauzăşi este între aceleaşi părţi, făcutăde ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Codul de procedurăcivilăse ocupăîn art. 166 de excepţia puterii lucrului judecat. Indiferent din perspectiva cărui Cod privim puterea de lucru judecat, înseamnăcădin momentul în care o hotărâre judecătoreascănu mai poate fi supusănici unei căi de atac, ea trebuie consideratăcăreflectăadevărul. Având în vedere principiul separaţiei puterilor în stat, în controlul pe care puterea legislativăîl exercităasupra puterii judecătoreşti prin elaborarea legilor privind regulile de organizare şi funcţionare a instanţelor, a regulilor de competenţăşi procedurăde judecată, trebuie săse respecte autoritatea lucrului judecat, întrucât art. 15 alin. (2) din Constituţie prevede călegile, cu excepţia legii penale mai favorabile, nu pot avea caracter retroactiv. Aceasta înseamnăcădupăpronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi adoptatăo lege care săse aplice şi raporturilor juridice în privinţa cărora s-a statuat deja prin hotărârea judecătorească. Puterea lucrului judecat presupune călitigiul a fost soluţionat în fond “o hotărâre care respinge o cerere de revizuire ca inadmisibilănu poate produce alt efect juridic, decât de a consolida hotărârea atacată. Dacăeste cazul, lucrul judecat trebuie dedus din hotărârea de fond, nu însădin cea de respingere a cererii de revizuire - în urma unor dezbateri contradictorii cu caracter contencios, iar hotărârea este pronunţatăde o instanţăromânăpentru căîn condiţiile art. 167 alin.(1) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, hotărârea străinăpoate fi recunoscutăîn Romănia, spre a beneficia de puterea lucrului judecat 1 . Prin urmare, nu va exista putere de lucru judecat dacăreclamantul renunţăla judecata cererii, în întregul ei, sau numai cu privire la un capăt de cerere - pentru capetele de cerere soluţionate va exista lucru judecat - ori instanţa a omis săse pronunţe asupra unui capăt de cerere. De asemenea, nu existăputere de lucru judecat dacăcererea este

1 Sunt exceptate de la cerin]a recunoa[terii, pentru c\ sunt recunoscute de plin drept `n Rom|nia, hot\r|rile str\ine care se refer\ la statutul civil al cet\]enilor statului unde au fost pronun]ate sau dac\, fiind pronun]ate `ntr-un stat ter] au fost recunoscute mai `nt|i `n statul de cet\]enie al fiec\rei p\r]i )art. 186 Legea nr.

90

respinsăpentru anume aspecte de ordin procedural, fărăsăfie analizat fondul raporturilor juridice dintre părţi (exemplu, cererea de chemare în judecatăeste anulatăca netimbrată- dacăs-ar anula apelul sau recursul, hotărârea de primăinstanţădobândeşte putere de lucru judecat_ - sau, dacăeste anulatăîn condiţiile art. 133 C. proc.civ., poate fi formulatăo nouăcerere care săfie timbratăsau care săcuprindăşi elementele a căror lipsăeste sancţionatăcu nulitatea de art. 133 C. proc.civ., cererea este

respinsăca prematurăsau ca fiind introdusăde o persoanălipsităde calitate procesualăori împotriva unei persoane lipsite de calitate procesualăpasivă,

o nouăcerere poate fi făcutădupăîmplinirea termenului sau condiţiei

suspensive, ori, pentru cea de-a doua ipoteză, de titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii sau împotriva celui obligat în acelaşi raport juridic. În acelaşi timp, sunt excepţii de fond, odatăadmise paralizeazăposibilitatea formulării unei noi cereri, în care săexiste tripla identitate de elemente, astfel încât produc efecte asemănătoare unor apărări pe fond. Este cazul prescripţiei dreptului la acţiune sau executare silită, ori puterea lucrului judecat. În aceste cazuri o cerere nouănu ar putea fi primităpentru căse opune tocmai puterea lucrului judecat. În practicăs-a pus problema dacăhotărârea prin care s-a admis un recurs în anulare, cu motivarea căprin admiterea acţiunii în revendicare a unui imobil intrat în proprietatea statului în condiţiile H.C.M. nr. 776/7 iulie 1950, - acţiune înregistratăîn anul 1993 - instanţele au depăşit

atribuţiile puterii judecătoreşti, are sau nu putere de lucru judecat într-o nouăacţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, între aceleaşi părţi, întemeiatăpe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. O hotărâre judecătoreascădobândeşte putere de lucru judecat indiferent dacăeste pronunţatăîntr-o acţiune în realizare sau într-o acţiune

în constatare, ori conţine o soluţie de respingere a acţiunii, deci indiferent

dupăcum constituie sau nu titlu executoriu. Problema executării hotărârii este distinctăde problema puterii lucrului judecat pentru că, de pildă, hotărârile pronunţate în condiţiile art. 278-279 C. proc.civ. sunt executorii, dar beneficiazănumai de o putere de lucru judecat relativăcâtăvreme pot fi desfiinţate în căile de atac. Considerăm căbeneficiazăde putere de lucru judecat şi o hotărâre lovităde nulitate, deoarece, în sistemul nostru procedural nu existănulităţi de drept. Dacăpartea a rămas în pasivitate şi nu mai are deschisănici o cale de atac prin care săinvoce nulitatea, sancţiunea se acoperădefinitiv. Beneficiazăde putere de lucru judecat nu numai hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, ci şi hotărârile arbitrale pentru căîn condiţiile art. 363 alin.(3) C. proc.civ. “Hotărârea arbitralăcomunicatăpărţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive”. Din redactarea textului, rezultăcăhotărârea

91

arbitralăbeneficiazăde putere de lucru judecat (chiar relativă) nu din momentul pronunţării sale, asemenea hotărâri judecătoreşti, ci numai din momentul comunicării sale către părţi. Mai mult, s-ar putea spune că, atâta timp cât hotărârea nu a fost comunicatătuturor părţilor, nu poate avea efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Pentru a stabili în ce măsurăexistăputere de lucru judecat trebuie verificatătripla identitate impusăde art. 1201 C. civ. cu privire la părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză(eadem causa petendi). În cele douăcereri trebuie săfigureze aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate. În doctrină 1 se aratăcăîn privinţa părţilor intereseazăprezenţa lor juridicăîn proces şi nu prezenţa lor fizicăîn cele douăprocese. Dacăo persoanăa dat mandat de reprezentare sau pentru exerciţiul dreptului la acţiune, efectele judecăţii se produc asupra mandatului. Soluţia este aceeaşi pentru cazul reprezentării legale. Identitatea de calitate se apreciază, dupăcum partea figureazăsau nu în ambele procese ca titularăa drepturilor (obligaţiilor) deduse judecăţii, “prin calitate înţelegându-se aci poziţia lor în nume propriu sau pentru altul în proces”. În aprecierea identităţii de calitate nu are relevantăpoziţia procesualăavutăde o persoanăîntr-un proces sau altul:

reclamant, pârât, intervenient voluntar sau forţat. Soluţia este firească, deoarece, puterea de lucru judecat existăîn favoarea celui care a avut calitatea săformuleze cererea de chemare în judecatădar şi în favoarea celui care a avut calitatea de a figura în proces ca parte obligatăîn raportul juridic dedus judecăţii, respectiv, în favoarea aceluia care a avut calitatea de a fi intervenient voluntar sau forţat. Dispoziţiile art. 1201 C. civ. nu sunt stricte în aceastăprivinţă, astfel încât noţiunea de parte în proces a fost interpretatăîn sens larg, prin extindere şi cu privire la persoane care nu au figurat personal la judecată. Este cazul succesorilor universali şi cu titlul universal, care în calitate de continuatori ai persoanlităţii autorului lor preiau toate drepturile şi obligaţiile existente la data decesului, creditorii chirografari care, în temeiul gajului general asupra averii datornicului 2 sunt reprezentanţi de acesta în gestionarea patrimoniului, dobânditorii cu titlu particular, cărora le sunt opozabile numai hotărârile cu privire la bun pronunţate împotriva autorului lor înainte de data transmiterii bunului, pentru cădupăaceastădată, bunul trecând în patrimoniul dobânditorului, hotărârea care nu este pronunţatăîn contradictoriu cu el nu îi este opozabilă.

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein.,Teoria general\, p. 527-528; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 273. 2 ~n condi]iile art. 1718 C.civ. “Oricine este obligat personal este ]inut de a `ndeplini `ndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile [i imobile, prezente [i viitoare”.

92

Cât priveşte obiectul, s-a arătat 1 căîn sfera noţiunii de obiect se cuprinde nu numai pretenţia concretăa reclamantului ci şi dreptul subiectiv care poartăasupra obiectului sub aspect material. De pildă, într-o acţiune în revendicare, obiectul acţiunii îl constituie dreptul de proprietate şi bunul revendicat, într-o acţiune personalăpentru plata unei sume de bani obiectul îl constituie suma pretinsăşi dreptul de creanţăasupra acestei sume.

Existăidentitate de obiect chiar dacăacesta este formulat diferit în cele douăcerei, dar scopul urmărit de reclamant este acelaşi. Cu atât mai mult, formularea identicăa obiectului atrage puterea lucrului judecat. În acelaşi timp, existăputere de lucru judecat chiar dacădreptul ce formeazăobiectul celui de-a doua judecăţi în primul proces a fost invocat pe cale incidentală 2 . Cauza cererii de chemare în judecatăpriveşte fundamentul raportului juridic dedus judecăţii: titlul de proprietate într-o acţiune în revendicare; titlul din care rezultădreptul de creanţă, într-o acţiune personală; delictul civil, într-o acţiune delictualăş.a.m.d. În doctrină 3 s-a subliniat necesitatea de a nu se confunda cauza cererii de chemare în judecatăcu motivul acţiunii în justiţie, care este temeiul ce serveşte la justificarea cauzei, respectiv, dovezile, “pentru cănu-ţi este îngăduit săintroduci o a doua acţiune, dupăce ai pierdut-o pe cea dintâi, menţinând aceeaşi cauză, dar invocând numai motive diferite, adicăprobe noi”. De asemenea, cauza cererii de chemare în judecatănu trebuie confundatăcu cauza acţiunii, care este scopul către care se îndreaptăvoinţa celui ce reclamăsau se apără 4 . Puterea de lucru judecat implicăalte elemente atunci când se pune problema raportului dintre hotărârea penalăşi acţiunea civilăexercitatăseparat de procesul penal sau disjunsăde acţiunea penală. În condiţiile art. 22 C. proc.pen. hotărârea penalădefinitivăare în circuitul civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. De asemenea, dacăinstanţa penalăa stabilit şi întinderea despăgubirilor cuvenite părţii vătămate, nu poate fi exercitatăo nouăacţiune de majorare a acestor despăgubiri. Având în vedere scopul urmărit de cel care invocăputerea lucrului judecat - respingerea acţiunii - înseamnăcăputerea lucrului judecat poate fi invocatănumai în cursul unui proces deja declanşat şi, ţinând cont chiar

1 I. Stoenscu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 530.

2 “Exist\ putere de lucru judecat [i atunci c|nd se constat\ c\ ac]iunile au acela[i cuprins, chiar dac\ dreptul pretins de una sau de cealalt\ parte se discut\ numai

pe cale incident\, astfel c\ solu]ia dat\ `ntr-un prim proces are autoritate de lucru judecat `n noua ac]iune prin care se `ncearc\ valorificarea aceluia[i drept” - Trib. Supr,. sec.civ., dec.nr. 45 din 12 ianuarie 1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 59; ~n acela[i sens, Trib.Supr. sec.civ.,dec.nr. 1849 din 13 noiembrie 1982, C.D. 1982, p.

114.

3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 238.

4 V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1, p. 263.

93

de expresia utilizatăde legiuitor în art. 166 C. proc.civ. pe cale de excepţie. Puterea lucrului judecat nu poate fi invocatăniciodatăca o apărare pe fond, pentru cădeşi elemente precum obiectul şi cauza vizeazăfondul raportului juridic ligios, instanţa sesizatăcu cea de-a doua acţiune nu verificăînsuşi fondul dreptului, ci numai identitatea acestor elemente în cele douăacţiuni. Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond, pentru căeste în legăturăcu exerciţiul dreptului la acţiune. Întrucât scopul celui care invocăexcepţia puterii lucrului judecat este de a paraliza acţiunea reclamantului, excepţia este peremptorie, dirimantă. În condiţile art. 166 C. proc.civ. “Excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”. Ca atare, de vreme ce potrivit art. 306 alin. (2) C. proc.civ. instanţa de recurs poate invoca din oficiu motive de ordine publică, înseamnăcăexcepţia puterii lucrului judecat este o excepţie absolută, de ordine publică. Pe cale de consecinţă, nu se poate renunţa la beneficiul ei. Desigur că, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, excepţia trebuie pusăîn discuţia părţilor 1 . Dacăexcepţia este respinsăinstanţa se pronunţăprintr-o încheiere interlocuitorie. Dacăexcepţia este admisă, se pronunţăo hotărâre de respingere a acţuunii, exclusiv în temeiul puterii lucrului judecat, instanţa nemaiputându-se pronunţa cu privire la nici un alt aspect al pricinii. §.7. Excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale Nu numai apărarea pârâtului poate fi abuzivă. Pot să-şi exercite abuziv drepturile procesuale şi reclamantul ori intervenienţii voluntari sau forţaţi. Acţionarea în justiţie a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiţie consacrat de art.21 din Constituţie constituie un drept. Exerciţiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilităţii, este liber. Titularul dreptului este liber săporneascăsau nu procesul civil, în principiul exerciţiul acţiunii civile nefiind supus unor garanţii sau autorizări prealabile. Aceastălibertate implică, totodată, şi alegerea momentului la care săfie declanşat procesul, corespunzător intereselor părţii. În acelaşi timp însă, reclamantul trebuie săexercite orice drept - atât la declanşarea procesului cât şi ulterior, pe parcursul judecăţii - cu bună- credinţăşi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege (art., 723 C. proc.civ.). Totuşi, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecatănu înseamnă, numai prin aceasta, căreclamantul a acţionat abuziv astfel încât săfie tras la răspundere pentru căa invocat pretenţii nejustificate. În tăcerea Codului, care nu aratăcriteriile pentru determinarea abuzului de

94

drept, trebuie considerat cădoar acţiunea pornităcu rea-credinţăsau dintr-o eroare gravăce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o pagubă, moralăsau materială, ori constrângerea părţii potrivnice, constituie un abuz de drept 1 . Reclamantul se poate manifesta abuziv chiar în momentul în care sesizeazăinstanţa, atunci când solicităcitarea pârâtului prin publicitate invocând în mod nereal că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit săafle domiciliul pârâtului, iar ulterior pârâtul se înfăţişeazăşi dovedeşte căa fost citat prin publicitate cu rea-credinţă 2 . Apreciem

căabuzul de drept procesual este cu atât mai evident atunci când reclamantul nu indicădomiciliul pârâtului, nu solicităcitarea acestuia prin publicitate şi cere judecarea pricinii în lipsa sa, în condiţiile art. 242 alin. (2) C. proc.civ., el neprezentându-se la nici un termen. Deşi în condiţiile art. 85 C. proc.civ., “judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât dupăcitarea sau înfăţişarea părţilor, afarănumai dacălegea nu dispune altfel”, în acest caz sancţiunea abuzului de drept săvârşit de către reclamant ar trebui săconstea în respingerea acţiunii exercitatăabuziv, fărăca pârâtul săfie citat. Aceasta deoarece, pe de o parte, instanţa nu poate sădispunădin oficiiu citarea pârâtului prin publicitate, iar pe de altăparte, art. 85 C. proc.civ., trebuie

coroborat cu art. 107 C

judecarea pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost citatăcu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”. Citarea părţii cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege înseamnă, înainte de toate, căinstanţei i-au fost oferite elementele necesare în acest scop, potrivit art. 112 pct. 1 C. proc.civ. Dacănu s-ar admite acest punct de vedere, citarea din oficiu a pârâtului prin publicitate ar impune examinarea cererii de chemare în judecatăpe fond, fărăca pârâtul săaibăîn mod real posibilitatea de a se prezenta pentru a-şi face apărările. În aceste condiţii citarea sa este pur formalăşi se îndepărteazăde la scopul pentru care a fost reglementată. Or, prin soluţia pe care o propunem s-ar asigura tocmai evitarea examinării fondului unei cereri făcute cu rea-credinţă. Nu numai pârâtul, dar şi reclamantul sau intervenienţii pot formula cu rea-credinţăcereri de recuzare (art. 35) de strămutare (art. 40, alin.final (pentru acordarea asistenţei judiciare (art. 79) sau pentru verificarea de scripte (art. 185). De asemene,oricare dintre aceste părţi poate să-şi manifeste abuziv dreptul la apărare, astfel încât instanţa săfie nevoităsăfacăaplicarea dispoziţiilor art. 156 C. proc.civ. Considerăm că, o formăde sancţionare, a abuzului de drept procesual, consacrăşi art. 108 alin.final C. proc.civ. potrivit

proc.civ. potrivit căruia “Preşedintele va amâna

1 ~n condi]iile art. 32 C. proc.civ. acela care ac]ioneaz\ `n justi]ie `ntr-o manier\ dilatorie sau abuziv\ poate fi condamnat la amend\ civil\, pe l|ng\ daune-interese. 2 Abuzul de drept s\v\r[it de c\tre reclamant `n aceast\ materie atrage nulitatea tuturor actelor de procedur\ `ndeplinite dup\ `ncuviin]area cit\rii `n asemenea modalitate (art. 95 alin.fina; C. proc.civ.).

95

căruia:”Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin propriul său fapt”.

Titlul V PÃRŢILE LITIGANTE ÎN PROCESUL CIVIL Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PÃRŢILOR LITIGIANTE ÎN PROCESUL CIVIL §.1. Noţiunea, rolul şi importanţăprocesului civil Realizarea regulilor de drept substanţial nu necesită, în principiu, intervenţia instanţelor judecătoreşti, ea rezultând spontan din activitatea materialăsau juridicăa persoanelor fizice sau juridice. Atunci când dreptul subiectiv (material) sau un interes legitim, protejat de lege a fost ignorat, contestat sau încălcat, de regulă, el nu-şi găseşte protecţie în cadrul sistemului de drept substanţial, trebuind săse recurgăla forţa de constrângere a statului, instituţionalizatăîn acest scop, adicărealizarea dreptului subiectiv prin măsuri extreme. Adicăse va deschide, desfăşura şi finaliza “procesul civil”. Persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute, ori a fost tulburatăîn exercitarea lor (reclamantul) se poate adresa instanţelor de judecatăcompetente a restabili situaţia de drept 1 . Mijlocul practic în acest sens îl constituie acţiunea în justiţie. Aceastăactivitate se desfăşoarădupăanumite reguli procedurale, prestabilite de lege 2 . Termenul “proces”, în sens juridic, semnifică: un litigiu aflat sub incidenţa normelor juridice; activitate desfăşuratăîn scopul soluţionării lui; succesiunea de acte şi fapte pe care le implicădeclanşarea, întreţinerea şi finalizarea acestei activităţi; raporturile ce se stabilesc între toţi cei care, în forme şi pe poziţii specifice, concurăla desfăşurarea activităţii procesuale. Pe baza celor enumerate mai sus, putem defini procesul civil ca fiind activitatea desfăşuratăpotrivit normelor procedurale, de către organele de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care, în condiţiile legii, participăla înfăptuirea justiţiei în pricinile civile, în scopul stabilirii realizării drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin executarea silităa hotărârii pronunţate. Procesul civil începe prin “sesizarea organului jurisdicţional” şi, în principiu, sfârşeşte prin “executarea hotărârii acestuia”. În mod necesar, participanţii la procesul civil sunt organul jurisdicţional, reclamantul şi pârâtul (actus trium personarum). Uneori pot şi trebuie săse implice în procesul civil şi alte organe sau persoane, având calitatea, fie de “Participanţi principali”, de

1 Florea M\gureanu, Op.cit., p. 5. 2 I. Stoenescu [i S. Zilbestein, Op.cit., , p. 34.

96

subiecte în procesul civil (organul de executare şi procurorul), fie de “Participanţi auxiliari” (martori, experţi etc.). §.2. Noţiunea de instanţă; rolul, poziţia, compunerea şi constituirea instanţei în procesul civil Noţiunea de instanţăare în legislaţie, în doctrinăşi în practicămai multe înţelesuri 1 . În primul rând, prin instanţăse înţelege organul împuternicit de lege sărezolve un litigiu intervenit între părţi. Într-un înţeles mai restrâns, dar cu aceeaşi semnificaţie, prin noţiunea de instanţăse înţeleg numai instanţele judecătoreşti, curţile de apel şi Curtea Supremăde Justiţie. Acest înţeles este consacrat de Constituţie în legăturăcu accesul liber la justiţie, precum şi cu privire la organele în faţa cărora se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Cu aceeaşi semnificaţie, dar într-un înţeles şi mai limitat, prin instanţăse înţelege un anumit grad de jurisdicţie - judecătorie sau tribunal ori curtea -, adicăorganul în faţa căruia se află, în una din etapele sale un proces oarecare sau despre care ar putea fi vorba căar avea competenţa săsoluţioneze un anumit proces. Într-un înţeles şi mai restrâns, dar relativ aproape de semnificaţia de la care am plecat, prin instanţăse înţelege organul în funcţiune, adicăjudecătorul, completul de judecată 2 . Instanţa, ca organ al statului ce şi-a însuşit misiunea de a înfăptui justiţia, este chematăsărezolve litigiile ce apar în circuitul civil 3 . Fiind sesizatăcu o cerere de chemare în judecată, instanţa are obligaţia săo rezolve, deoarece potrivit art. 3 C. civ.