DAN NSTASE DREPT DIPLOMATIC I CONSULAR INTRODUCERE RELAII POLITICE I RELAII DIPLOMATICE Profilul domeniului la care se refer dreptul

diplomatic i consularse clarific prin configurarea domeniilor conexe: politica extern, interesul naional, identitatea naional, securitatea naional i securitatea internaional. Politica Vechii greci foloseau cuvntul politik pentru a se referi la ndeletnicirea de a administra lumea i pmnturile polisului, comunitate urban i totodat stat. Politica este, n prezent, conducerea treburilor publice. Face politic acela care particip la conducerea treburilor publice, la ansamblul afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confruntarea dintre partide, la guvernare. Statul face politic de stat. Celelalte organizaii fac politic pentru a ajunge s fac politic de stat. Politica extern n strintate i n legturile cu strintatea, se face politic extern, pentru c strintatea este afar, n exteriorul statului propriu. Politica extern este instrumentul prin care se acioneaz asupra mprejurrilor externe, a relaiilor externe proprii, dar i a relaiilor externe ale strinilor. Despre politica extern se discut, n general, ca despre un instrument rigid, care funcioneaz monoton, inert, sub constrngerea unor factori covritori precum identitatea naional exprimat de destinul istoric, interesul naional. La evoluia identitii naionale contribuie i adoptarea de norme internaionale, asimilarea lor ca pri integrante ale identitii naionale. De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luri de poziie i din aciuni conturate irevocabil, politica extern apare de cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de elaborare. Participanii la elaborarea i aplicarea politicii externe se strduiesc s cuprind n politica extern totalitatea preocuprilor lumii. Domeniul politicii externe este mai larg dect ansamblul relaiilor interguvernamentale. Relaiilor politice dintre guverne li se adaug interesul fa de mediul nconjurtor, migraie, dezvoltare, libertatea de credin. n aceste domenii, serviciile guvernamentale sunt mai puin competente dect organizaiile i grupurile specializate. Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii numeroase i felurite. Serviciile publice nu-i asum i nici nu pot s-i asume gama ntreag de preocupri specifice politicii externe. Ca urmare, politica extern rezult din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv. Particip la acest proces i factori extraguvernamentali, care acioneaz direct asupra mprejurrilor externe, implicndu-se nemijlocit n relaiile internaionale sau funcionnd ca grupuri de presiune. Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori neguvernamentali. Apare firesc i concurena n privina obiectivelor prioritare. Guvernul acioneaz dup criteriul suveranitii. n condiiile interaciunii cu organizaii guvernamentale i neguvernamentale locale, naionale, regionale sau globale, politica extern a statului rmne instrumentul de reafirmare a suveranitii statului i a identitii naionale. Celelalte organizaii

au alte criterii prioritare. Strategiile pot fi diferite. Aciunea extern a statului rezult din decizii luate n timpul luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta politica extern decurge din consensul cercurilor politice interne cu privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identitii naionale. O parte a politicii externe se constituie n afara nucleului statului, fiind rezultatul contribuiei provinciilor, a regiunilor, a municipalitilor, a diferitelor organizaii teritoriale. Interesele se constituie prin interaciune social i deciziile de politic extern se iau sub influene culturale i simbolice comune. Satisfacerea interesului naional nseamn i luarea n considerare a intereselor private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere interne asupra interesului naional. n anii 1960, n SUA, Henry Kissinger apra, n numele interesului naional, politica pe care o ducea n Vietnam i pe care Hans Morgenthau o critica n numele aceluiai interes naional. Apare i o perspectiv supranaional, de interaciune cu strintatea, atunci cnd politica extern servete participrii la procesele de integrare regional. Exist organizaii i grupuri specializate care acioneaz n domeniul politicii externe fr s aib character exclusiv naional, care au componen transnaional. n politic, n general, inclusiv n politica extern, se recurge la standard multiple. Din doctrina politic rezult c relaiile internaionale ar fi anarhice, pentru c statele nu au ajuns s recunoasc o autoritate care s guverneze asupra acestor relaii. Anarhice, relaiile internaionale sunt i conflictuale. Relaiile interne i cele internaionale sunt ameninate permanent de pericolul deteriorrii pn la anulare. Apar diferende i este posibil trecerea de la colaborare la confruntare. Ca urmare, se ntreprind msuri pentru ntreinerea relaiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alctuiesc comisii, se realizeaz acorduri. ntruct condiia esenial a politicii externe este realitatea strintii, extraneitatea, n politica extern domin autoritatea public. Determinante n politica extern sunt dimensiunile teritoriale, demografice, economice ale statului. Tot att de decisiv este istoria statului. La nivelul instituiilor i al simbolurilor, politica extern depinde de organizaia cea mai puternic, adic de stat. Statele sunt prezente peste tot n lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase reuniuni ale reprezentanilor de state la nivel nalt, conferine ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice i ale efilor altor servicii publice. Politica extern, elaborat de cei care au ajuns s fac politic de stat, este aplicat de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun n aciune alte politici ale statului: politica economic, politica din domeniul sntii, politica n domeniul educaiei, politica din domeniul pensiilor. Politica extern a statului este activitatea prin care guvernul stabilete, definete i reglementeaz raporturile cu guvernele strine i participarea statului la relaiile internaionale. Politica extern a statului se exprim prin declaraii ale autoritilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanilor statului n timpul vizitelor pe care le ntreprind n strintate sau le primesc din strintate. Interesul naional ntr-o viziune foarte rspndit, politica extern este privit ca instrumentul cu care sunt aprate, n relaiile cu strintatea, interesele de durat ale comunitii naionale i mai ales ale statului. Unii consider interesul naional ca principiu, alii ca fenomen. Interesul naional vizeaz supravieuirea fizic, aptitudinea (autonom) de a controla alocarea resurselor potrivit opiunii guvernului, bunstarea economic, punerea colectiv n valoare a fiinei naionale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, commercial le revine un loc important n politica extern.

Securitatea internaional n elaborarea i nfptuirea politicii externe prevaleaz atenia acordat aciunilor n care se recurge la for. Preocuparea fa de exercitarea forei nu se exprim doar n sfera reglementrii conflictelor. Potrivit principiilor dreptului internaional public, ar trebui ca n politica lor extern statele s prefere dreptul i nu fora. Politica lor extern ar fi astfel o politic de pace. Politica extern a statelor se afl n raport direct cu politica militar. Se susine c politica extern i politica militar sunt instrumente contrare, avnd cmpuri de aciune incompatibile. Politica extern a statelor le-ar aparine diplomailor i efectul ei ar fi pacea. Politica militar le-ar aparine militarilor i efectul ei ar fi rzboiul. Diplomaii i militarii se ntlnesc ns atunci cnd particip i colaboreaz la instituirea i aplicarea msurilor de suprimare sau de meninere a pcii. Politica extern este dominat de interesul fa de securitate. Politica extern ca politic de securitate vizeaz asigurarea rspunsului real la imperativele vitale care alctuiesc interesul naional: supravieuirea, integritatea, independena politic, identitatea cultural. Enunarea acestor valori evideniaz c interesul naional nu se reduce la nsumarea intereselor private . Astfel descris, interesul naional pare c transcende interesele private infranaionale, care ns nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lsate n afara interesului naional. Securitatea este i condiia ca toi particularii s-i poat promova i apra interesele private. n acest complex de interese mpletite, societatea exprim nevoia de securitate pe care numai statul o poate satisface i statul i justific accesul la bogiile economice ale societii prin producia pentru securitate. A spune c o ar acioneaz conform interesului ei naional nseamn c, dup ce i-a examinat exigenele securitii proprii, ncearc s i le mplineasc. Identitatea naional orienteaz interesul naional i politica extern ndeosebi pe planul ordonrii obiectivelor. Identitile naionale actuale sunt rezultatul tendinelor globalizatoare, concretizate n tentative de control mondial, precum revoluia social mondial, extinderea democraiei, crora le-au corespuns, concordant sau discordant, decolonizarea, gruprile regionale i transregionale (alieri, coalizri, solidarizri, uniuni) de state, rzboiul rece, proliferarea armei nucleare, declanarea de conflicte etnice i religioase, protejarea sau utilizarea drepturilor omului i a mediului nconjurtor. Diplomaia Termenul diplomaie este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problem delicat cu tact, cu politee. Prin diplomaie se nelege ns i duplicitate. Sunt doctrinari care, conform percepiei comune, admit sinonimia dintre politica extern i diplomaie. Prin diplomaie se nelege activitatea reprezentanilor statelor legat de raporturile dintre state. Diplomaia armonizeaz ordinea unui stat cu ordinea altui stat. Iluzoriu, persoanele triesc i locuiesc n lumea ntreag. n realitate, pentru fiecare persoan, lumea se divide n ceea ce este i ceea ce nu este strintate. Fiecare persoan are un stat propriu, distinct de celelalte state, de statele strine. Statul propriu este statul n afara cruia este strintatea. Naiunea strin este alt naiune dect naiunea proprie. Strinul nu aparine comunitii naionale, statului, ci unei alte comuniti, unui stat strin, fiindu-i proprii o ordine strin, cetenia strin, numele strin, limba strin, un stat strin cu un suveran strin i o suveranitate strin. Relaiile diplomatice i consulare sunt relaii ntre state i statele sunt subiectele dreptului diplomatic i consular. Activitatea diplomatic este activitatea reprezentanilor desemnai de state. Diplomaia statului este activitatea diplomatic desfurat de reprezentanii lui.

Statele interacioneaz n domeniul relaiilor diplomatice prin diplomaii lor. Diplomaia este profesia reprezentrii statului n relaiile cu alte state. Diplomaia este aadar profesia diplomatului, a celui care se pricepe s reglementeze, altfel dect cu fora, diferendele dintre state. Diplomatul deine profesia de a concilia interesele divergente ale statelor aplicnd regulile, tradiiile i uzanele legate de relaiile dintre state. Toate profesiile au temei tiinific. n toate profesiile apar artiti, cei care le practic cu pricepere deosebit. Se spune c au talent. Datorit unor asemenea performane, se consider c profesia este i o art. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale, pregtire, experien, ca orice alt profesie, dar aceast profesie nu l situeaz pe diplomat printre artiti. Diplomatul este funcionar public avnd statut propriu, aa cum au statute proprii profesorii, militarii i poliitii. Diplomaia este i denumirea corpului agenilor diplomatic ai statului. Se recurge la acest termen i pentru a denumi serviciul diplomatic al statului. Cnd se vorbete, nu doar n pres, dar i n doctrin, despre diplomaia romneasc, ca i despre diplomaia francez, diplomaia rus, noiunea semnific serviciul diplomatic naional. Fiecare din aceste servicii naionale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de nfptuire i de aprare a intereselor statului naional pe care l reprezint. Relaiile diplomatice sunt relaiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administraiei statului, reprezint permanent statul, n primul rnd n relaiile politice cu alte state, negociaz cu alte state, transmit i primesc mesaje. Pe treapta suprem a ierarhiei diplomatice se afl eful statului. Realitatea impune considerarea diplomaiei la nivel nalt ca fiind diplomaia esenial, partea principal a diplomaiei. Activitatea diplomatic const, n primul rnd, din comunicarea dintre efii de state, dar i din comunicarea dintre ali reprezentani ai statelor care particip la misiuni diplomatice, n cadrul unor delegaii la forurile internaionale, n cadrul unor misiuni ad hoc sau n cadrul ambasadelor. Dei este uzitat, distincia dintre formele de diplomaie public dup criteriul form permanent/form nepermanent rmne irelevant. Chiar dac se practic n formule ad hoc sau speciale, diplomaia la nivel nalt apare, dincolo de teorie, n lumina realitii ca fiind, ea n primul rnd, diplomaie permanent. Totodat, caracterizarea ca diplomaie permanent s-ar potrivi i diplomaiei din cadrul forurilor internaionale, al conferinelor i organizaiilor, unde se desfoar, de fapt, n msur considerabil, activitatea diplomatic i unde, frecvent, se ajunge la desfurarea lucrrilor la nivel nalt. Instituiile diplomaiei la nivel nalt i ale diplomaiei forurilor internaionale sunt instituii primordiale ale activitii diplomatice. n consecin, instituiile diplomaiei prin serviciile publice pot fi considerate, fr negarea necesitii lor indiscutabile, fr ierarhizare pe axa importanei, fr diminuare de rol, instituii ale diplomaiei auxiliare. Activitile diplomatice nseamn n primul rnd dialog. Ele constituie mecanismul de ntreinere a relaiilor dintre state. Activitile diplomatice le ofer statelor calea panic de soluionare a problemelor din ansamblul relaiilor dintre ele. Statele i rezolv problemele de relaii i prin for. n raport cu politica extern, activitatea diplomatic, adic activitatea serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament n conducerea relaiilor interstatale. Activitatea diplomatic i activitatea consular decurg din atribuiile instituiilor autoritii statului. Aceast activitate le aparine acestor instituii, misiunilor diplomatice, inclusiv instituiilor pentru relaii diplomatice, cancelariilor i ambasadelor. Ea const din discursuri, schimburi de vizite, coresponden. Unei priviri sintetice asupra sensului major al activitilor

diplomatice i consulare i se dezvluie c prin aceste activiti sunt puse n legtur statele suverane. Reduse la esenial, activitile diplomatice ar fi forme de comunicare oficial ntre state. Unul dintre obiectivele definitorii ale activitii diplomatice este reglementarea prin mijloace panice a diferendelor care apar ntre state. Calea diplomatic este calea utilizrii compromisului pentru evitarea recurgerii la for. Recomandarea soluiei stingerii, prin dialog i negociere, aadar prin diplomaie, a diferendului nainte de a se impune coerciia violent se regsete n nvturi cu notorietate impresionant. Cnd mergi cu prul tu la judector, d-i silina ca, pe drum, s te scuturi de el, ca nu cumva s te trasc la judector i judectorul s te dea pe mna temnicerului i temnicerul s te aruncen temni. i spun Eu ie: Nu vei iei de-acolo pn ce nu vei plti i cel din urm ban. (BIBLIA, 1539) Diplomaiei i este propriu gndul c irul de violene neconvenabile poate fi evitat, dac se accept o pace strmb, real i nu se insist pentru o judecat dreapt, imaginar.

Diplomaia este arta i practica de a purta negocieri ntre reprezentani mputernicii ai unor naiuni sau grupuri diverse. Capitolul I: Consideraii generale asupra diplomaiei

1.1. Origine i definire

Diplomaia i are originea n trecutul ndeprtat n conveniile teritoriale i de bun credin ce existau uneori chiar i n rndul animalelor. Noiunea de diplomate deriv din vechiul cuvnt grecesc diplo, n traducere dublez. Aceasta a nsemnat aciunea de redactare a diplomelor sau a actelor oficiale n dou exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de mputernicire trimiilor, iar cellalt se pstra la arhiv. Purttorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea desfaurat de el, diplomaie. Preluat de la grecii antici, cuvntul a intrat n vocabularul politicii diplomatice moderne. Dintre multiplele defintii ale diplomaiei, considerat de unii art, de alii stiin, ne oprim asupra acelei conform creia diplomaia este tiina raporturilor i intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor ntre ele, deci ntr-un sens restrns, tiina sau arta negocierii. Diplomaia a fost cel mai bun mijloc pe care civilizaia a fost capabil s-l inventeze pentru a veghea ca relaiile internaionale s nu mai fie guvernate de for deoarece rzboiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaionale nu este practic si nici lipsit de primejdii.

n Dicionarul Oxford se cosider c diplomaia reprezint conducerea relaiilor internaionale prin negicieri, metode prin care aceste relaii se reglementeaz, la aceasta participnd ambasadorii i trimiii. n sens riguros, diplomaia nu este o tiin aa cum este matematica, dup cum nu se poate preciza nici ct este de aproape de domeniul artei. De menionat c in multe definiii nu sunt folosite simultan termenii de tiin i art. n domeniul practicii se intlnesc att rigoarea tiinific ct i arta diplomatului. Trebuie neles faptul c diplomaia este o activitate care servete i asigur buna funcionare a relaiilor internaionale, fiind menit s creeze cele mai bune condiii pentru ca aceste raporturi s se desfaoare normal. Dei unii autori consider c diplomaia se ocup i de raporturile ostile ale statelor, n definirea diplomaiei trebuie pornit de la caracterul panic al aciunii. Ca disciplin, diplomaia poate fi considerat ca avnd principii determinate ntruct are la baz anumite noiuni avnd i un obiectiv precis i distinct, i anume de a regla raporturile existente ntre state. ntre elementele care alctuiesc definiia diplomaiei, conceptul de stat trebuie legat de adjectivul suveran. Nu se poate recunoate o activitate diplomatic n sensul propriu al cuvntului ntre state care se afl n relaii de subordonare, deci care nu sunt caracterizate de principiul egalitaii suverane. Conceptul de diplomaie este echivalent cu cel de dialog. Diplomaia ca metod este opus rzboiului i in general politicii de for. Flexibilitatea este esena diplomaiei, respectiv cutarea unor soluii reciproc acceptabile. Din perspectiv tiinific, diplomaia are ca obiect studierea relaiilor politice sau juridice ale diverselor state, precum i a intereselor care le genereaz. Ca art, dilpomaia are ca obiect administrarea afacerilor internaionale, ceea ce implic aptitudinea de a ordona i conduce negocierile politice.

1.2. colile diplomatice Pe parcursul istoriei i corespunztor unei perioade ndelungate se observ dominaia anumitor coli diplomatice care prin metodele promovate au avut unele influene in practica diplomatic a altor ri. Anumite coli diplomatice, cum este cea francez, semnificativ ca ntindere de timp- sec XVII i XVIII- au introdus i principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Diferenele dintre diferitele coli au fost determinate de caracteristicile epocii. n ordine cronologic, trebuie menionat mai nti coala diplomatic greac i roman. Astfel au fost sesizate nsuirile pe care trebuie s le aib ambasadorii, considerndu-se c singurele lor arme sunt cuvintele i momentele prielnice. Diplomaia greac a enunat o serie de principii care se refer la aspecte eseniale ale relaiilor dintre state. Diplomaia greac este considerat ca fiind una dintre cele mai bogate n principii, oferindu-se i multe sugestii pentru aplicarea ei. Dei romanii nu ddeau dovad de mobilitate i ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste funcionari disciplinai ai metropolei, totui ei au desfaurat o bogat activitate diplomatic, mai ales n partea de rsrit a Imperiului.

coala diplomatic bizantin este cunoscut datorit fineii de gndire i iscusinei practice att de pronunat nct apoi a influenat n bun masur diplomaia medieval a Veneiei, statelor italiene, Rusiei i Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomaia bizantin, i anume: sistemul darurilor, principiul imunitii solilor i formulele de tratate sau de negociere, etc. Diplomaia Republicilor Italiene, i n special coala diplomatic Veneian este foarte bine cunoscut datorit ordinii pe care veneienii au introdus-o n arhivele de stat, pstrnd cu grij scrisorile i rapoartele primite de la agenii lor diplomatici. coala diplomatic Francez devine predominant la nceputul secolului al XVII-lea. Practica diplomatic francez a progresat n timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea1. Cnd acesta primea un ambasador strin, ministrul de externe i pregtea o noti n care i indica nu numai ce subiecte trebuie s abordeze, dar i ce subiecte trebuie s evite. Diplomaia Otoman a fost caracterizat prin duritate i arogan n faza ofensiv a Semilunei. Cnd a nceput marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atenie tratativelor i negocierilor. Petru cel Mare2 aduce o serie de nnoiri n diplomaia rus , dar cu toat modernizarea ruii nu au renunat la vechile proceduri i obiceiuri care serveau la nalarea prestigiului fa de rile strine. Francezii au constatat cel mai des c ruii puneau adesea ntrebri arogante. Diplomaia chinez a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificulti diplomailor strini, neobinuii cu formulele utilizate la curtea imparatului. n realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergene reale care constituiau fondul relaiilor pe care China le intreinea cu alte state. Japonezii au folosit aceeai metoda a rezistenei pasive, metod utilizat de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile. De menionat este i coala diplomatic arab, care, pe parcursul unui secol, ncepnd cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odat cu Marele Stat Arab. Prin proporiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman n perioada nfloririi sale, iar comerul i moneda arab au ptruns pn n cele mai ndepartate coluri ale lumii vechi. n cadrul statului arab, printre organizatorii administraiei, un rol de seam l avea Ministerul corespondenei de stat, avnd ca principal funcie relaiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activitii administrative si ale ceremonialului. Diplomaia secolului al XIX-lea introduce noi principii n domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificrii pornind de la etichet si pn la reguli de ntocmire a tratatelor i acordurilor internaionale. ncepnd din secolul XIX, se poate vorbi din ce n ce mai puin de coli. Toate metodele diplomaiei se disting printr-o important unificare i sistematizare, chiar dac diplomaia continu s promoveze unele trsturi specifice rilor pe care le deservete.

1 2

Ludovic al XVI-lea:(1754-1793) rege al Frantei si al Navarrei Petru I: (1672-1725) a condos Rusia din 7 mai 1682 pana la moarte

coala diplomatic romneasc: Sedimentat n decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari coli, diplomaia romneasc constituie un aspect distinct n istoria diplomaiei mondiale. Ca prim trastur a diplomaiei noastre putem avea n vedere vechimea, ntruct a fost practicat pe teritoriul rii de peste dou milenii. n scrierile lui Herodot3 precum i n alte izvoare sunt menionate tratativele nscute prin convieuirea coloniilor grecesti cu batinaii. n statul geto-dac gsim o instituie diplomatic corespunztoare intinderii i rolului jucat de aceast ar n perioada greco-roman. n primele secole de consolidare a Moldovei ntlnim meniuni despre Moldova i Muntenia n documentele diplomatice strine. n perioada cnd solii lui tefan cel Mare sunt primii cu cinste la curile Europei i cnd domnitorul Moldovei i urmaii si ncearc aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, n ara Romneasc a aprut o carte despre normele de bun conducere a politicii externe i despre practica diplomatic. nvturile lui Neagoe 4 ctre fiul su Teodosie reprezint un moment al colii diplomatice romneti care conine n genere toate calitile ce au fost folosite n momentele de ncercare din epocile de mai trziu. n perioada de dependen a Imperiului Otoman au avut loc nentrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfurat o activitate intens, de multe ori pe ascuns din cauza sanciunilor impuse de Imperiul Otoman.

1.3. Metode de rezolvare diplomatic De-a lungul timpului au evoluat mai multe procese i proceduri de a rezolva problemele i disputele diplomatice Arbitrajul i medierea: Uneori naiunile recurg la arbitrajul internaional cnd sunt puse n faa unei controverse ce nu poate fi rezolvat uor. Pe parcursul istoriei, nu au existat proceduri oficiale sau formale de a rezolva aceste dispute i de obicei erau rezolvate prin aplicarea unor principii generale sau a protocolului legat de o lege internaional. Uneori acestea luau forma arbitrajului sau medierii formale. n asemenea cazuri o comisie format din diplomai era convocat pentru a asculta toate feele problemei i pentru a lua o hotrre bazat pe legile internaionale. n epoca modern, acest tip de probleme sunt rezolvate la Curtea Internaional de Justiie de la Haga sau alte comisii formale, agenii i tribunale, sub conducerea UE. Un exemplu este Tratatul Hay-Herbert, decretat dup ce Statele Unite ale Americii i Marea Britanie au supus medierii internaionale o disput n privina graniei SUACanada. Conferinele: Alteori, soluionarea poate veni prin convocarea unei conferine internaionale. n asemenea cazuri sunt mai putine reguli de baz si mai putine aplicaii formale ale legii internaionale. Totui, se ateapt ca participanii s se ghideze singuri n principiile corectitudinii, logicii i protocolului internaional. Unele exemple de conferine oficiale sunt:
3 4

Herodot: istoric grec din secolul V i.H.(484 iH- 425i.H) Neagoe Basarab a fost Domnitorul rii Romneti ntre 1512 si 1521. A ncercat s stabileasc relaii diplomatice cu Veneia i Roma.

Congresul de la Viena 5 (1815)- dupa nfrngerea lui Napoleon, au fost ridicate foarte multe chestiuni diplomatice ce ateptau s fie rezolvate. Acestea includeau forma hrii Europei, hotrrea preteniilor naionaliste i politice ale unor grupuri etnice ce-i doreau s aib autonomie politic, rezolvarea cerinelor mai multor puteri europene.Congresul de la Berlin6: (13 iunie- 13 iulie 1878) a fost o ntalnire dintre Marile Puteri din Europa i conductorii Imperiului Otoman n Berlin n anul 1878. La nceputul rzboiului ruso-turc (1877-1878), elul ntalnirii a fost recunoaterea condiiilor din Balcani. Negocierile: Uneori naiunile recurg la negocieri oficiale pentru a rezolva o disput dintre mai multe naiuni. Acestea sunt similare conferinelor menionate mai sus, deoarece nu exist reguli sau proceduri speciale prestabilite. Totui exist un set de principii generale care ajut la definirea cursului unei astfel de proceduri. De exemplu: Acordul de la Camp David stabilit n 1978 de ctre preedintele Jimmy Carter la Camp David pentru a ajunge la o ntelegere ntre prim-ministrul Mechaem Begin al Israelului i preedintele Anwar Sadat al Egiptului. Dup sptmni de negocieri, acordul a fost semnat , acest lucru ducnd la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel i Egipt din 1979. Tratatul de la Portsmouth7, decretat dup ce preedintele Theodore Roosevelt a adunat delegaii Rusiei i ai Japoniei pentru a se hotr n legtur cu rzboiul ruso-japonez. Intervenia lui Roosevelt a aplanat conflictul, n cele din urm acesta cstignd premiul Nobel pentru Pace.

Recunoaterea diplomatic

Recunoaterea diplomatic este un factor foarte important n determinarea independenei unui stat. Timp de multe decenii dup ce a fost declarat independent, chiar i cei mai apropiai aliai ai Republicii Olandeze refuzau s i acorde recunoatere total. Astzi exist un numr mare de entiti independente fr recunoatere larg rspndit, cum ar fi Autoritatea Palestinian, care i are propriul serviciu diplomatic, dar cu toate acestea, reprezentanilor palestinieni din unele ri vestice nu le este acordat imunitate diplomatic, iar misiunile lor sunt numite delegaii. Alte ri nerecunoscute includ Abkhazia, Transnistria, Nagorno Karabakh i Republica Turc a Ciprului de Nord.

5 6

Congresul de la Viena a pus capat razboaielor napoleoniene si a hotarat noile granite din Europa. La acest congres au participat cele sapte mari puteri europene (Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Franta, Imperiul Otoman, Italia si Rusia), iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatica deosebita si care a influentat decisiv luarea hotararilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.
7

Prin tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) Japonia cstiga peninsula Liaotung, inclusiv Portu Arthur, si jumatatea sudica a insulei Sahalin, Rusia recunostea drepturile exclusive ale Japoniei n Coreea si-si retragea armata din Manciuria.

I.4. Tipuri de diplomaie

I.4.1. Diplomaia informal Diplomaia informal este folosit de mai multe secole pentru a facilita comunicarea dintre puteri. Cei mai muli diplomai recruteaz figuri nalte din alte naiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea rii. n unele situaii, cum ar fi cea dintre SUA i Republica Chinez, o mare parte a diplomaiei este desfaurat prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se ntampl n situaia n care guvernele doresc sa-i exprime intenia de a rezolva o situaie diplomatic, dar nu doresc s o exprime n mod oficial. Diplomaia informal const n ntlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activiti sociali sau figuri publice i angajarea lor ntr-un dialog, unicul el fiind cel de a soluiona un conflict.

I.4.2. Diplomaia cultural Diplomaia cultural este o parte a diplomaiei. Ea se refer la un nou tip de diplomaie implicnd actori nonguvernamentali. n cadrul globalizrii, cultura joac un rol foarte important n definirea identitii i relaiilor dintre oameni. Joseph Nye8 subliniaz importana soft power pe lng hard power. Cnd diplomaia clasic esueaz, o bun cunostin a culturii unor naiuni poate micora distana dintre ele. Diplomaia cultural devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa si Rzboiul Rece.

I.4.3.Diplomaia parlamentar Diplomaia parlamentar nu este nc un subiect studiat foarte n detaliu.Diplomaia parlamentar s-a dezvoltat rapid n ultimele decenii i pare s creasc n relevan. Termenul de diplomaie parlamentar poate fi folosit n mai multe sensuri 9 , de obicei diplomaia parlamentar este suma activitilor internaionale susinute de parlamentari pentru a crete nelegerea dintre ri, i pentru a se asista reciproc pentru mbuntirea controlului guvernului icreterea legitimitii instituiilor inter-guvernamentale. Dei diplomaia a fost pn acum mai mult sau mai puin o aren rezervat exclusiv executivului, depirea graniei dintre naional i strin a condus la o nevoie i mai mare de parlamentari care s gndeasc problema care le era pus n fa. O mai mare implicare din partea parlamentelor n afacerile internaionale este n parte rezultatul a ceea ce noi numim globalizare. Recunoaterea c activitatea guvernamental n cretere n organizaiile internaionale trebuie mai bine controlat. Aceasta a crescut o dat cu aceast nevoie i a condus, n ultimele decenii, la un numr de structuri inter-parlamentare care sunt fcute s faciliteze procesul de examinare. Pe de alt parte, parlamentele au realizat c nu mai pot lsa guvernele s8 9

Joseph Nye: nscut in 1937, este co-fondatorul teoriei relaiilor internaionale alaturi de Robert Keohane. The Hague Journal of Diplomacy 2 (2007)pag. 93-99

i asume ntreaga responsabilitate pentru aciunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual i parlamentele ca instituii sunt chemate s-i rezolve partea din problemele complexe care necesit o abordare multifaetat. Aceste dou aspecte ale sarcinii parlamentare internaionale sunt strns legate i cteodat, mai ales n problemele Adunrii Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi parial problema.

1.4.4. Diplomaia ad-hoc i diplomaia prin misiunile speciale Diplomaia prin misiunile temporare are o istorie ndelungat, practic, ea s-a folosit nc de la primele contacte ntre comuniti sau state. ncepnd din secolul XX misiunile temporare au nceput s decad , reducndu-se, n principal, la misiuni de reprezentare, avnd funcii de ceremonial; dup al doilea rzboi mondial, rolul lor ns, este n cretere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar i urgente.

Misiunile temporare se realizeaz prin: 1.diplomaia ad-hoc10 2.prin misiunile speciale. 1.Comisia de Drept Internaional a precizat c diplomaia ad-hoc se folosete11: a)prin delegaii la conferinele internaionale; b)prin delegaii itinerante, adic delegaiile guvernelor pentru a ndeplini misiuni n mai multe state; c)prin alte misiuni speciale privind alte situaii. Comisia de Drept Internaional nu a insistat pentru a delimita diplomaia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai cteva din criteriile care calific o misiune ca fiind ad-hoc: a)misiunea trebuie s fie o nsrcinare pornit de la stat; b)reprezentanii statelor s aib o misiune din domeniul dreptului internaional excluznd tranzaciile private12. Teoreticieni ai dreptului diplomatic 13 includ n categoria de diplomaie ad-hoc i urmatoarele situaii:
10

Termenul a fost folosit prima data de Comisia de Drept International, in anul 1960, in cadrul discutiilor la Comisia Juridica a Adunarii Generala a ONU. 11 Potrivit comisiei, expresia misiune speciala desemneaza o misiune oficiala de reprezentare a unui stat, trimisa de acesta la un alt stat, cu scopul de a indeplini o sarcina speciala. 12 Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achizitionarea unor bunuri, chiar daca acestea sunt destinate dotarii armatei sale.

- instituirea unor birouri temporare ntr-un alt stat, pentru a ndeplini o nsrcinare temporar a statului trimitor: un birou comercial, o reprezentan pentru rezolvarea despgubirilor de rzboi, anchete despre persoane czute n rzboi, etc 14 . Ar intra n sfera diplomaiei ad-hoc i instituiile nfiinate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate. -Intr n categoria de diplomaie ad-hoc i acele misiuni temporare, cum ar fi delegaiile care reprezint statul la ceremonii speciale (instalarea unui ef de stat, de exemplu). 2.Spre deosebire de diplomaia ad-hoc, care este definit doar ca doctrin, misiunilespeciale sunt reglementate n Convenia privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le definete ca fiind: o misiune temporar, avnd un caracter reprezentativ de stat, trimis de un stat ntr-un alt stat cu consimtmntul acestuia din urm pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a ndeplini n acest stat o sarcin determinabil. Diferena dintre diplomaia ad-hoc i misiunile speciale este imporant, ntruct regimul acestora este diferit: dac apreciem c diplomaia ad-hoc este supus normelor dreptului diplomatic cutumiar, n curs de formare i adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenia cu acelai nume din 1969, nseamn c distincia dintre cele dou noiuni trebuie clarificat. Apreciez c diplomaia ad-hoc se deosebete de misiunile speciale prin: a) potrivit art. 3 al Conveniei privind misiunile speciale, funciile unei misiuni speciale trebuie s fie determinate prin consimmnt mutual ntre statul trimitor i statul primitor, diplomaia ad-hoc nu se realizeaz pe aceast cale. Astfel, consimmntul prealabil al statului primitor nu este necesar n cazul diplomaiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaii care particip la ceremonii, la unele aciuni protocolare, fiind suficient consimmntul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secrei, negociatorii secrei, observatorii confideniali, agenii secrei sunt asteptai tacit de ctre statul de resedin. b)o alt deosebire este c, pe cnd misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acionnd n numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi i un agent particular al efului de stat, cum sunt emisarii preedintelui SUA sau observatori la o conferin la care statul trimitor a fost invitat dar, din diferite motive, nu dorete s participe la negocieri. Suita efului de stat poate fi considerat ca diplomaie ad-hoc. Aceste dou caracteristici au fcut ca diplomaiei ad-hoc s nu i se recunoasc, de muli autori, statutul legal cu al diplomaiei permanente. Consider c diplomaia ad-hoc beneficiaz de acelai regim cu cel al diplomaiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, ns, nu este codificat convenional, iar cutuma nu s-a format nc, fiind de acum, asigurat de curtoazia internaional.

13 14

Vezi P. Cahier dupa al doilea razboi mondial, Romania a infiintat Comisii de repatriere, care au functionat in Germania, cu sarcina de a ajuta repatrierea cetatenilor de origine romana.

1. Delimitri conceptuale. Diplomaia secret versus diplomaia deschis. Asemnri deosebiri

Diplomaia15, este definit n majoritatea lucrrilor de specialitate ca fiind o activitate ce constituie principala modalitate prin care statele i realizeaz obiectivele de politic extern, la polul opus aflndu-se politica de for, un alt mijloc de atingere a acestor obiective. n mod evident, de-a lungul istoriei, politica extern a statelor a combinat n proporii diferite aceste modaliti. Sub influena evoluiei dreptului internaional, care a limitat tot mai mult posibilitile de manifestare a politicii de for, diplomaia devine principalul mijloc de exercitare a politicii externe. Tot n lumina dreptului internaional, nu trebuie s limitm activitatea diplomatic numai la nivelul relaiilor dintre state, ci trebuie s includem n categoria titularilor de obiective de politic extern i care desfoar activiti diplomatice toate entitile crora le este recunoscut calitatea de subiect de drept internaional i m refer aici n special la micrile de eliberare naional. nc de la nceputurile sale diplomaia s-a manifestat ca o combinaie a dou laturi distincte: oficial (deschis, public) i diplomaia secret. O delimitare clar a acestor dou faete ale diplomaiei nu a fost realizat pn n prezent, cu toate progresele pe care le-a fcut cercetarea n domeniu. Grania dintre diplomaia oficial i cea secret se gsete de fapt n zona elementului de confidenialitate al diplomaiei, recunoscut att n timpurile moderne de cercettorii n domeniu i de oamenii politici, dar i de-a lungul istoriei, de ctre actorii diplomaiei prin uzanele vremii.

15

1.DIPLOMAE, diplomaii, s.f. 1. Activitate desfurat de un stat prin reprezentanii si diplomatici, n scopul realizrii politicii externe preconizate. Comportare abil, subtil, ireat. 2. Carier, profesiune de diplomat2. 3. Totalitatea reprezentanilor diplomatici constituii n corp. Din fr. diplomatie. (Sursa: DEX 1998). 2. DIPLOMAE f. 1) Totalitate a mijloacelor, metodelor i formelor de activitate a reprezentanilor unui stat n alt stat. 2) Totalitate a diplomailor unei ri; corp diplomatic. 3) Funcie de diplomat. 4) depr. Ansamblu de manevre la care recurge cineva pentru a-i atinge scopul. [Art. diplomaia; G.-D. diplomaiei; Sil. -i-e] /<fr. Diplomatie.(Sursa: NODEX).

O analiz asemnri/deosebiri este util scopului de a nelege raiunea existenei diplomaiei secrete, evoluia i perspectivele acesteia. Aceast analiz pune n eviden urmtoarele aspecte: Ambele tipuri reprezint forme de realizare a politicii externe i acioneaz complementar. Acolo unde diplomaia oficial devine inoperant, diplomaia secret ramne singurul mijloc de realizare a obiectivelor de politic extern, mai ales n condiiile evoluiei dreptului internaional public; Exist o identitate de obiective pe termen lung, a celor dou tipuri de diplomaie. Un exemplu concludent l constituie diplomaia celui de-al treilea Reich. Att cea oficial, ct i cea secret urmrea stabilirea hegemoniei germane asupra Europei; Exist o identitate n ceea ce privete cercurile conductoare a celor dou tipuri de diplomaie. Fiind dou ci de realizare a politicii externe a unui stat, ele sunt n coordonarea i sub controlul organelor statului respectiv; Cea mai pregnant deosebire dintre diplomaia oficial i cea secret se referea la practicile folosite. Diplomaia oficial trebuie s respecte, cel puin formal, anumite aparene, sub sanciunea unor consecine cum ar fi declararea diplomailor persona non grata i tensionarea relaiilor dintre state. Diplomaia secret nu trebuie s respecte astfel de conveniene i, dup cum vom vedea, are la dispoziie un arsenal variat i deloc ortodox n atingerea scopurilor sale; Un alt element de difereniere se refer la gradul de angajare a statului, n cazul celor dou tipuri de diplomaie. n cazul diplomaiei oficiale statul este angajat, chiar din punct de vedere juridic, mai mult sau mai puin n funcie de rangul diplomatic al titularului aciunii diplomatice. n cazul diplomaiei secrete nu este implicat, din punct de vedere juridic, statul, existnd practica desolidarizrii sau a condamnrii anumitor aciuni de diplomaie secret n cazul n care acestea, ntr-un mod sau altul ajung n atenia opiniei publice; n cazul diplomaiei secrete, spre deosebire de cea clasic exist mai muli actori, ai aceluiai stat i o difereniere de interese a acestora care se manifest sub forma unor rivaliti, a concurenei sau a aciunilor paralele (cazul serviciilor secrete). De subliniat c aceast difereniere de interese nu se manifest la nivelul obiectivelor de politic extern ci strict la nivelul entitilor organizaionale implicate.

DIPLOMATIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA

I . Mediul internaional actual i evoluia uzanelor diplomatice

Studiul activitii diplomatice i consulare, precum i al uzanelor protocolare pot fi mai bine nelese raportat la mediul diplomatic internaional. Acest mediu este alctuit din ansamblul relaiilor internaionale, care mai este denumit i scena internaional sau arena mondial. 1. Caracteristicile mediului diplomatic internaional : - Democratizarea relaiilor internaionale , nceput nc n perioada dintre cele dou rzboaie mondiale prin enunarea principiului naionalitilor de ctre preedintele american W. Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astzi mediul diplomatic internaional se caracterizeaz printr-un numr foarte mare de actori state independente (e semnificativ creterea numrului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei n 1945 la 184 de membri), ceea ce indic clar procesul continuu de democratizare a relaiilor internaionale. - Indivizibilitatea pcii n condiiile de azi cnd un conflict ntr-o zon sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, rzboiul din Golf , Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea pcii a condus la o continu i permanent preocupare a statelor de a analiza evenimentele i a lua decizii, mpreun, n colectiv, viznd protejarea securitii lor naionale i de a gsi sisteme de securitate colectiv. - Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o ampl redefinire a raporturilor internaionale, cu implicaii asupra securitii tuturor statelor. In Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibil a riscului unei confruntri majore. - Interdependena cresnd dintre state stimulat de revoluia tiinific i tehnic, care a creat un sistem de dependene reciproce i, totodat, o intensificare a interaciunilor ntre state de o amploare enorm. - Globalizarea unor probleme majore care, n prezent, se materializeaz prin apariia unei ntregi categorii de chestiuni interesnd ansamblul umanitii i devenind, deci, o preocupare internaional. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordat dect global. Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trsturi ale mediului internaional. Firmele i oamenii de afaceri se orienteaz spre locurile de pe mapamond cele mai profitabile, cu maximum de eficien economic. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de altele. Se creeaz, astfel, o economie mondial care opereaz simultan pe toate continentele. - Impactul mediului internaional asupra diplomaiei a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor i regulilor care o guverneaz, oferind actului diplomatic o nou calitate i relevan. Renunnd la ceea ce era caduc, dreptul i uzanele diplomatice s-au ntrit, normele cutumiare transformndu-se n norme contractuale n raporturile dintre state. Rspunznd sfidrilor civilizaiei moderne, diplomaia i-a lrgit orizontul de cuprindere i i-a diversificat activitile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul su esenial de promovare a nelegerii i colaborrii

ntre state. Astfel, s-a nregistrat o vdit extindere a att a diplomaiei bilaterale ct i multilaterale. - Extinderea diplomaiei la nivel nalt ( la nivelul efilor de stat sau de guvern i al minitrilor de externe ). Creterea n complexitate i n implicaii a problematicii internaionale, conjugat cu facilitile moderne de transport i i comunicaii, a generat un nou tip de aciune diplomatic denumit de nivel nalt sau la vrf. Ea const n participarea direct a efilor de stat sau guvern, a minitrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral ntre state.

2. Noiunea de diplomaie

a ) Evoluia noiunii de diplomaie

Din punct de vedere etimologic, cuvntul diplomaie se consider c vine de la grecescul dyploo (a plia), cuvnt care desemna aciunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. nelesul este acela c actele respective oficiale erau redactate n dou exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de mputernicire sau recomandare trimiilor iar cellalt se pstra la arhiv. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt ns de acord s-i atribuie filologului i filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului c noiunea de diplomaie, chiar dac are o origine mai veche, a nceput s se generalizeze abia n secolul XVII, fiind aplicat la nceput n mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente i tratate privind relaiile internaionale. Diplomatul englez Ernest Satow localizeaz acest cuvnt pentru prima dat n Anglia n 1645. Filosoful german Gottfried Leibnitz(16461712) i crturarul francez Dumont folosesc cuvntul diplomatic n lucrrile lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) i, respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident c, n titlurile acestor lucrri, sensul cuvntului diplomaticus i respectiv diplomatique este legat de ideea de nelegeri sau contracte internaionale. Termenul de diplomaie este utilizat n mai multe sensuri. El desemneaz mai ales arta diplomaiei, dar i cariera de diplomat sau persoanele care mbrieaz aceast carier, precum i politica extern a unui stat. In limba romn, ca termen de drept internaional i de politic extern, l ntlnim spre sfritul secolului al XIX-lea, mprumutat din limba francez. n sensul de document n accepia veche (diplom = hrisov) l ntlnim n Hronicul romnomoldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la nceputul secolului al XVIII-lea. Termenii de astzi sunt adoptai n perioada premergtoare revoluiei de la 1848, fiind ntlnii, de exemplu, n Vocabularul franezo-romnesc, publicat la Bucureti n anii 18401841 de Aaron Florian, G. Hill i Petrache Poenaru. n acest dicionar, termenul francez diplomaie este definit de crturarii vremii drept tiina care nva a cunoate interesele i raporturile statelor i ale suveranilor ntre sine; chiar aceste interese i raporturi; minitrii, ambasadorii .a. care pun la ornduial, tracteaz despre dnsele. Cuvntul romnesc diplomaie nu intrase nc n limb. Cuvntul amassade se explic prin deputie trimis la un stat suveran. Potrivit celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizaie pentru a preveni ca relaiile dintre state s fie guvernate numai de for l reprezint diplomaia. Altfel spus, negocierile politice, negocierile diplomatice, sunt singura alternativ la politica de for pe plan internaional. n lucrarea de referin a lui Sir Ernest Satow, Guide to diplomatic practice, acesta definete diplomaia ca fiind aplicarea inteligenei i tactului n conducerea relaiilor

oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relaiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace panice. Dintre definiiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvntului diplomaie se poate cita cea a lui De Flassan, la nceputul secolului al XIX-lea : Diplomaia este expresia prin care este desemnat de un numr de ani ncoace tiina raporturilor exterioare, care are la baz diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, n lucrarea sa Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul, spune c diplomaia este totalitatea cunotinelor i principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice ntre state. O alt definire a diplomaiei care a fost fcut la o dat mai recent (1866), i aparine unui reputat autor de drept internaional, Charles de Martin, care spunea c diplomaia este tiina relaiilor externe sau a afacerilor strine dintre state i ntr-un sens mai precis, tiina sau arta negocierii. b) Definiia i sensul actual al diplomaiei n doctrina actual, definiiile date diplomaiei relev, n general, ntr-un fel sau altul, caracterul su de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperrii ntre state sau de reglementare pe cale panic a diferendelor dintre state. Dintr-o perspectiv statal, diplomaia se ocup de avizarea, adoptarea i aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definit ca ansamblul mijloacelor prin care statele, sau ali actori, folosind reprezentanii lor oficiali sau ali reprezentani, articuleaz, coordoneaz sau asigur realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind n acest scop corespondena, contactele particulare, schimbul de preri, aciunile de influen, vizitele, presiunile sau alte activiti relevante. Diplomaia este n general conceput ca fiind legat de managementul relaiilor dintre state sau dintre state i ali actori. Una din cel mai moderne i apreciate definiii, este cea a profesorului Philippe Cahier care definete diplomaia drept maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internaional folosind mijloacele panice, ndeosebi negocierea. Tot profesorul Cahier definete i dreptul diplomatic drept ansamblul normelor juridice destinate s reglementeze relaiile care se creeaz ntre diferitele organe ale subiectelor de drept internaional care au atribuii permanente sau temporare n ceea ce privete relaiile externe ale acestor subiecte. O referire la nelesul noiunii de diplomaie o gsim i n jurisprudena Curii Internaionale de Justiie de la Haga. In decizia din 24 mai 1980 n spea Personalul diplomatic i consular american la Teheran, se arat c instituia diplomaiei s-a dovedit a fi un instrument esenial pentru cooperarea eficace n cadrul comunitii internaionale care permite statelor, n pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituionale i socale, s ajung la nelegere reciproc i s-i rezolve diferendele dintre ele pe ci panice.

II. Istoria diplomaiei

n lucrarea sa Le droit diplomatique contemporain publicat n anul 1962 la Geneva i Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluiei diplomaiei, aceasta urmnd n timp mai multe etape.

1. Originea diplomaiei a) Diplomaia antichitii Prima perioad din istoria diplomaiei, conform celor susinute de el, ncepe din antichitate i dureaz pn n secolul XV, n aceast faz, a originii diplomaiei, Phillipe Cahier face o serie de consideraii, inclusiv ncercri de subdivizri pentru perioada respectiv. Ceea ce el apreciaz ca fiind specific diplomaiei n perioada ei de origine este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomaii, erau trimii numai cnd exista un obiectiv precis de rezolvat i era nevoie, fie de o declaraie de rzboi, de ncheierea unui tratat de pace, de o alian sau de un acord de comer. n perioada respectiv nu existau reguli foarte precise care s se aplice activitii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizat. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri i aciuni diplomatice, ns nu exista noiunea de ambasador sau diplomat rezident i, neexistnd reguli foarte precise, activitatea diplomatic avea n mare msur un caracter ad-hoc. n aceast perioad de nceput a diplomaiei un rol deosebit l au colile antice, egiptean i asirian. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de pace ncheiat ntre faraonul egiptean Ramses II i Hattushil III, regele hitiilor, la 1278 .Ch, redactat n limbile egiptean i hitit, i gravat pe tblie de argint. Tratatul are un preambul n care se declar c prietenia tradiional dintre egipteni i hitii, alterat doar n vremea de trist domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat rzboi marelui rege Ramses al Egiptului, se restabilete pentru eternitate. Textul tratatului conine o alian ofensiv i defensiv nu numai mpotriva inamicilor externi, ci i mpotriva unor eventuale rzvrtiri interne. Tratatul se ncheie cu jurminte de lealitate i ndeplinire fidel, precum i cu invocarea mrturiei miilor de zei i zeie ale rii hitiilor, care se angajeaz n faa miilor de zei si zeie a1e Egiptului s ndeplineasc n calitate de martori tot ceea ce fusese nscris n tbliele de argint i cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are i coala greac, bazat pe necesitatea statelor-ceti (polis) de a stabili legturi ntre ele. Meniuni despre trsturile diplomaiei greceti avem nc din secolele VII-VIII .Ch. Ele se refer la desemnarea de soli de ctre cetenii cetii, misiunile de ncheiere a unor aliane i nelegeri i chiar a unor aliane, cunoscute sub numele de amficionii, grupri religioase care pe lng rolul de a asigura buna desfurare a unor serbri religioase, erau i o form de solidaritate a oraelor care intrau n componena lor. Acestea pot fi considerate i ca precursoare ale organizaiilor internaionale de mai trziu. Tot n coala greac apar i primele forme de protecie pentru cetenii strini, care aveau s devin mai trziu instituiile consulare. coala roman are trsturi caracteristice care deriv din faptul c diplomaia era un element secundar, fa de fora militat, pentru un imperiu cu ambiii universale cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scar larg tratatele ca instrumente de expansiune politic, chiar i pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alian (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar dac nu ntotdeauna respectat, a fost acela c n orice mprejurare cuvntul dat trebuie onorat.

Din acest punct de vedere, se consider c principiul pacta sunt servanda a aprut n perioada roman. Conflictul dintre tendina romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile aplicabil ns numai cetenilor romani) i tendina lor de a nu admite nici o egalitate ntre drepturile lor i cele ale popoarelor supuse, a condus la apariia unui drept special denumit jus gentium, pe care unii autori l consider a fi la originea Dreptului Internaional. Acest drept reglementa conduita cetenilor romani n raporturile cu strinii, ntruct, pn la reforma lui Caracalla, nu toi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de ceteni. Pe msur ce Roma a nceput s decad, acest jus gentium a dat treptat natere concepiei dreptului natural, adic a unor norme ce exist independent de un tratat sau o alt nelegere privind raporturile reciproce ntre indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, avnd un coninut etic. De asemenea, n Imperiul roman ncep s apar reguli pentru diplomaie, care aveau n foarte mare msur o aureol de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preoesc, preoii respectivi, pe lng serviciile religioase, se ocupau i cu servicii de protocol, de ceremonial i diplomaie).

2. Faza diplomaiei permanente. a) A doua perioad din istoria diplomaiei. Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier n cartea sa, ncepe din secolul XV i dureaz pn la Congresul de la Viena din anul 1815. n secolul al XV-lea, n spaiul republicilor italiene, are loc o schimbare radical a caracteristicilor diplomaiei, din itinerant, ea devine permanent. Originea diplomaiei permanente este fixat de majoritatea autorilor la Veneia, aceast republic, considerat ca fiind o putere maritim i militar nsemnat, avea o prosperitate care era bazat n mare msur pe expansiunea sa comercial. Aceste interese comerciale erau la nceput promovate prin ambasadori i diplomai, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede veneienii au realizat faptul c pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente deplasrile limitate n timp pentru a rezolva o problem, ci este nevoie de urmrirea lor cu un caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la Constantinopol i Roma, dup aceea i n alte republici italiene. Veneienii sunt considerai ca fiind ntemeietorii diplomaiei permanente i prin faptul c au adoptat reguli foarte precise de desfurare a activitii diplomatice, existnd n arhive rapoartele pe care le ntocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomaii, de observare i informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au pstrat n ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acoper o perioad de nou secole, din 883 pn n 1797, i cuprind att instruciunile ctre ambasadorii trimii n ri strine, ct i rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuios rezumate i catalogate n registre numite rubricarii. Mentorii Veneiei n materie de diplomaie au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregtit diplomai de profesie pentru serviciul de ambasadori la curile strine. Solii primeau instruciuni scrise i recomandarea de a se arta invariabil curtenitori n relaiile cu strinii si de a nu critica, ba mai degrab a elogia cele vzute peste grani. La ncoronarea unui nou mprat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se ngduia s ia cu ei baloturi de marf, pe care le vindeau la sosire contra valut local. Acest expedient economic, dei imitat de veneieni n anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior n practica diplomatic. A ieit la iveal c ambasadorii misiunilor finanate prin asemena procedee nclinau s dea mai mult atenie profiturilor comerciale dect tratativelor. Alte obiceiuri bizantine ns au viciat metodele diplomaiei n decursul multor veacuri. In primul rnd, extrema importan acordat n Bizan

chestiunilor de protocol i ceremonial, mpratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe aceast tem, care pare s fi fcut oficiul de manual pentru succesori. b) Faza diplomaiei permanente este faza n care se adopt primele documente ce fixeaz statutul diplomatic. Convenia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat i una referitoare la rangul i precderea trimiilor diplomatici. n aceast faz, caracteristicile diplomaiei sunt urmtoarele: a) - regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii i imuniti diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau; b) - diplomatul este considerat ca fiind ndeosebi reprezentantul unui suveran i nu al unei ri; c) - nu exista nc o veritabil carier diplomatic, diplomaii nu sunt profesioniti; ambasadorii, trimiii, solii, sunt alei de ctre suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucur de o imagine remarcabil, negustori, magistrai de excepie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic n sensul modern al cuvntului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaii lui proprii; d)- trimiii diplomatici, pe lng reprezentarea suveranului i a intereselor statului, acordau o atentie deosebit activitii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomaii strini. 3. Faza dezvoltrii diplomaiei. A treia faz din istoria diplomaiei are deja caracteristicile unei diplomaii moderne prin faptul c dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementeaz activitatea diplomatic, bazat pe o cutum, pe obiceiurile care s-au creat n cele dou faze de nceput ale diplomaiei, aceast faz fiind de fapt rezultatul unei aplicri i a unei folosiri ndelungate a mijloacelor diplomatice care stabilete i un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a marcat nceputul fazei a treia din istoria diplomaiei, la acest congres adoptndu-se primele documente care fixeaz statutul diplomatului. Congresul de la Viena i o serie de conferine care au avut loc dup el, stabilesc deja reguli clare i precise n desfurarea activitii diplomatice, ierarhia diplomatic, ordinea de precdere. n opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaiei sunt: a) diplomaii devin reprezentanii statelor suverane i independente i nu a unui suveran; b) membrii ambasadei fac parte din administraia de stat, sunt funcionari, au un statut bine precizat i se bucur de imuniti i privilegii diplomatice; c) regulile de baz ale dreptului diplomatic care se refer la etichet i la protocol, la ordinea de precdere, la ierarhie, la deschiderea i nchiderea misiunilor diplomatice, privilegiile i imunitile, ncep s devin reguli foarte clare i bine stabilite, iar rolul de spion i de conspirator al ambasadorului ncepe s se diminueze, fiind preluat de persoane de specialitate i ncepe s creasc rolul su n reprezentare, negociere, n dezvoltarea i meninerea unor relaii ntre ri; d) diplomaia este realizat aproape exclusiv prin diplomai; deciziile de politic extern sunt adoptate de organele care au aceast competen, ns punerea lor n practic este atributul diplomailor; e) creterea importanei opiniei publice n folosirea instrumentelor diplomatice. Dei diplomaia este nc n aceast faz o diplomaie secret i de foarte multe ori iniiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunotina marelui public, ncepe i opinia public s aib o anumit pondere, devine un element care s fie luat n calcul n activitatea diplomatic. 4. Faza de decdere a rolului diplomaiei tradiionale .

A patra faz a istoriei diplomaiei se caracterizeaz, pe de-o parte printr-o anumit decdere, reducerea rolului diplomaiei tradiionale, a diplomaiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditai n diverse ri i pe de alt parte, prin apariia unei noi diplomaii, bazat pe conferine i reuniuni internaionale, opinia public ncepnd s joace un rol foarte important. Decderea mijloacelor tradiionale i scderea rolului diplomailor sunt legate i de creterea rapid a rolului pe care-l au mijloacele de informare n mas, a comunicrii. Informaiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare n mas dect pe calea rapoartelor de la ambasade care urmeaz o procedur complicat: fie o procedur de transmitere cifrat care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaiei tradiionale din punct de vedere al transmiterii informaiei fa de mijloacele de informare n mas care sunt mult mai rapide. Apariia structurilor de state care ncep s promoveze printr-o diplomaie comun anumite obiective care le sunt comune, reprezint a doua caracteristic a acestei faze a diplomaiei. ncepe s apar o diplomaie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al cror rol este mai important dect cel pe care-l pot avea statele n mod individual. A treia caracteristic a acestei faze este legat de faptul c, pe lng rolul clasic pe carel avea sistemul diplomatic, ncep s se implice tot mai multe structuri n materie diplomatic, efii de stat i de guverne ncep s aib un rol activ n diplomaie prin ntlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomai activi prin promovarea intereselor statelor lor. De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, ncep s apar mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme dect sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot s devin instrumente foarte importante, chiar mai importante dect cele care in de diplomaia tradiional, cum ar fi diplomaia militar (ajutoarele militare care se dau unor ri) sau diplomaia economic (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomaia cultural (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice. DIPLOMAIA ARTA NEGOCIERII Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie s se supun unor reguli, fie i numai din dorina de a evita dezordinea. O form de ierarhie exist, dup cum se tie, n orice societate organizat. ntr-o societate evoluat, ordinea devine o necesitate inevitabil i imperioas, ntruct complexitatea infinit a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfurrii panice a vieii n comun. Mutatis mutandis, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase dect dac se desfoar n cadrul unei forme de organizare acceptat de toi i care comport respectul reciproc al legilor i cutumelor altor ri. Pompa tradiional i ceremonialul pitoresc de altdat s-au diminuat, desigur, mult. Dar bunele maniere sunt, ntocmai ca i n trecut, necesare ntre state. Drept rezultat, diplomaia guverneaz relaiile ntre state. Ea este arta de a atrage simpatii pentru ara ta i de a o nconjura de prietenii care s-i protejeze independena, precum i de a reglementa pe cale panic diferendele internaionale. Ea este n acelai timp tehnica rbdtoare care guverneaz dezvoltarea relaiilor internaionale.

Arta i tiina au i ele conveniile lor, regulile lor i, n egal msur, constrngerile lor. Cu toate acestea, aspectul de ritual al activitilor diplomatice au frapat ntotdeauna observatori politici i de marele public. Se ignor astfel faa nevzut a aciunilor ntreprinse pentru aprarea interesului naional. n timp ce statele, guvernele i organizaiile internaionale acioneaz i-i confrunt interesele n cursul evenimentelor internaionale, diplomaii care le reprezint, fcnd uz de metode tradiionale care le permit s-i confrunte fr pasiune instruciunile, caut mpreun soluii armonioase, fcnd parte dreapt intereselor i -dac este cazul- amorului propriu. Nu greim dac susinem c diplomaia este o art special care nu se confund, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activiti umane i, ca atare, are nevoie de specialiti care s se consacre cu pasiune i druire total acesteia - diplomaii. Pentru multe persoane, diplomaii promoveaz obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile i cu o disimulare rafinat, nelndu-i interlocutorii: efi de stat, minitri, colegi. Adesea se repet cu plcere i cu un aer serios de glum i anume c "diplomatul este un om cinstit care minte n serviciul rii sale". Desigur, aceasta este doar o glum, care i pstreaz. actualitatea.

EVOLUTIA DIPLOMATIEI

ETAPELE DIPLOMATICE: 1. Prima etapa este legata de ambasadele temporare (solemne). Le gasim in Antichitate si in Evul Mediu cand avem de-a face cu trimisi in diferite parti ale lumii, pe la curti, cu diferite prileje: incheierea pacilor sau aliantelor, omagierea unui eveniment important (casatorii, botezuri incoronari). 2. Ambasadele permanente coordonata de Guvern, prin deja institutionalizatele departamente diplomatice. Aceasta etapa o gasim la finele Evului Mediu, si caracterizeaza epocile moderna si contemporana, iar pemanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea relatiilor diplomatice. 3. Etapa in care statele lumii se exprima prin reprezentanti in cadrul Congreselor sau Conferintelor Internationale. Ultimele doua etape se intrepatrund.

Primele state care au contribuit in directia extinderii diplomatiei in RI au fost statele italiene (sec. XII-XIV-XV) si nu marile state cunoscute in istorie.(creearea ambasadelor permanente). Cauzele acestei organizari a statelor italiene este legata de: Faramitarea politica Gradul mai inalt de dezvoltare a fortelor de productie Nevoia unui echilibru in peninsula Inceputul facut de diplomatia pontificala in directia ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de Republica Venetia. Sub influenta Romei si din contactul cu Imperiul bizantin, de la care a imprumutat structura si metodele diplomatiei, Venetia si-a organizat diplomatia inca din sec. XIII. Activitatea diplomatiei venetiene era reglementata de legi si decrete foarte severe si gratie legii votate la 9 decembrie 1268, istoria dispune astazi de celebrele relazioni(rapoarte) si dispacci(depese) ale ambasadorilor venetieni , martori oculari, inteligenti si patrunzatori, buni politicieni si scriitori. Legea a ramas in vigoare pana la disparitia republicii in 1797. In sec. XVI, Venetia isi organizase definitive activitatea si corpul diplomatic, la Roma, Paris, Madrid, Viena, Londra.

In Franta sistemul ambasadelor permanente a fost adoptat pe timpul lui Ludovic XII si Francisc I. Ei au pus bazele unei retele diplomatice ce unea interesele marcante in Suedia, statele germanice si Istambul. In aceste zone circulau alaturi de reprezentantii cunoscuti (ambasadorii legali) si agenti secreti. Henric III a creat prima structura autentic diplomatica, numind in fruntea ei un secretar de stat: Louis Revolt. Ludovic XIII a creat un secretariat care se ocupa cu problemele externe, incredintat lui Phelypeau dHerbault. Ludovic XIV Regele Soare- Statul sunt eu!- in vremea lui influentele structurilor diplomatice in relatiile Frantei au luat amploare. A avut sansa de a-l avea in preajma pe cardinalul Richelieu, el a fost primul care a acordat diplomatiei niste principii regasite in testamentul sau politic.

Principiile diplomatiei: 1. interesele statului sunt mai presus de orice opinii si prejudecati sentimentale, ideologice, doctrinare. 2. politica fiecarui guvern nu poate fii incununata de succes daca nu se bucura de sprijinul opiniei publice nationale. 3. echilibrul politic dintre marile puteri reprezinta singura modalitate de pastrare a linistei si sigurantei statelor europene. 4. tratativele diplomatice trebuie sa fie o activitate permanenta , ele nefiind rezultatul unui fapt intamplator, ci a unui act constient; negocierile constituind mai mult decat modalitatea de reglementare a chestiunilor litigioase, mai exact reprezentand un mijloc de informare (negocierea folosita pentru informarea partilor). 5. orice tratat trebuie incheiat maxima responsabilitate si odata cu semnarea li se impune respectarea lui cu strictete; tratatului ii sunt necesare precizari precise, excluzandu-se orice interpretari ulterioare care pot crea stari de tensiune sau de anulare a tratatului. 6. ambasadorul sau reprezentantul diplomatic are obligatia respectarii instructiunilor (primite) pentru a nu compromite bunele intentii ale suveranului sau. Aceste principii sunt respectate si in timpul lui Ludovic XV avand consilier pe Mazarin. Ludovic XV si-a organizat o diplomatie secreta, care activa in parallel cu diplomatia oficiala. Isi aduna oficialii in renumita chambre noir condusa de printul Conti si contele Brouglie. El incredinteaza conducerea diplomatiei franceze, pana la 1787 contelui Vergennes.

Revolutia franceza: in 1792 duce la desfiintarea departamentului de externe considert a fi creuzetul in care se plamadeau diplomatiile tiranilor - de la 1794 pe masura ce se produceau transformarile avem de-a face cu figure noi printer care straluceste Talleyrand care conduce eforturile externe ale Frantei intre 1797-1807 - erau 3 lucruri esentiale cerute de Talleyrand unui diplomat sa stie: a) scopul misiunii, drepturile, obligatiile, imunitatiile si relatiile sale; b) personalul guvernului si al Curtii, obiceiurile, ceremonialul si lista civila; c) structura politico-administrativa a statului reprezentativ, potentialul economico-militar si sistemul financiar si comercial. Talleyrand a fost unul dintre promotorii regulamentului cu privire la rangurile reprezentantilor diplomatiei, finalizat acest regulament in martie 1815 adoptat la Congresul de la Viena. -

Diplomatia engleza este diferita de cea italiana si cea franceza.

Henric VIII desfasoara prima actiune privind organizarea afacerilor straine astfel ca din Kings Principal Secretary a creat doua departamente: unul pentru sud, unul pentru nord. Nord rezolva relatiile Marii Britanii cu Tarile de Jos, Germania, Suedia, Polonia si Rusia, iar Sud afacerile legate de Franta, Italia Spania, Portugaia si Elvetia. La 1601 regina Elisabeta I a concentrat diplomatia in mainile unui singur secretar de stat: Our principal secretary of state. In sec. XVII Anglia s-a impus ca forta diplomatica activa. La 1782 avem de-a face cu o noua organizare concretizata in Foreign Departament (Ministerul de Externe). Pentru Irlanda si celelalte colonii a creat Home Departament (Ministerul de Interne). In 1830, Parlamentul Angliei si-a subordonat serviciul diplomatic: Pitt (tatal si fiul), Grenville, Canning, Clarendon. Aceasta preocupare pentru organizarea structurii diplomatice duce incepand cu sec. XVI la o preocupare pentru nasterea unei literaturi de specialitate: Baltazar Ayala Despre dreptul, regulamentele de razboi si disciplina militara in care descrie rolul ambasadorilor Alberico Gentili Despre ambasade (1585) Hugo Grotius Despre dreptul razboiului si al pacii (1625)

FUNCTIILE DIPLOMATIEI

In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar putea fi sintetizate dupa cum urmeaza: A. Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite soli, adica sa se faca reprezentati, si ca ,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli". Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat.

Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare, presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune. Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala indeplinirii instructiunilor primite. Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca si respectarea egalitatii in drepturi dintre state. B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei politici. O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice, sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta. C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International". Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar. In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecte privind: pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar;

 urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel acreditar. In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste, daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati, si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele democratice. In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla in afara teritoriului tarii sale. Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur drepturile. Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa se poata executa sunt: actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit; cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar; cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se plange. Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale, stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice. Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea, eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient.

Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state. Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne. In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il cunoaste in tot mai multe tari ale lumii. D. Negocierea Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c). Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat". In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor, distinge trei faze: prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri, astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile; faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care ,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international; faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata. Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale. Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care: stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate; cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intre pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.; asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii; asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere; prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti. Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne. Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat realizarea unui acord. E. Observarea si informarea Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961 in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatuild). Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului

statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu statul acreditant. In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal: convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale; vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe; urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau cuvantul sau iau parte la lucrari; stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din statul acreditar agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune; intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informatii. In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului acreditar. O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si informare este aceea de a raporta informatiile obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale. Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa adevarat ca, in perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece, adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi expulzati din statul acreditar. Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti. F. Protejarea relatiilor dintre state Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state.

Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca din faza lor incipienta. Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor, indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea degenera in confruntari militare