Sunteți pe pagina 1din 101

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas

dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn

mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer

tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjk

lzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn

mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

Departamentul de Învăţământ la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept i Ştiinte Social- Politice

Coordonator de disciplină:

Lect. univ. dr. Mihai GRIGORE

Coautor: Lect. univ. dr. Ivan Vasile IVANOFF

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

hjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbn

m wert uio

asdf hjklzxcvbnm wer

2011-2012

UVT CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
UVT
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Suport de curs – învăţământ la distanţă Administraţie publică, Anul II, Semestrul III

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

Valahia University Press, 978-973-1955-85-8

2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

=

TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNIT Ă I DE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂ I DE

ÎNVĂ

ARE

= INFORMAŢ II SUPLIMENTARE PUTE Ţ I G Ă SI PE PLATFORMA ID . ŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

3

CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1.

administrativ.

- Unitatea de învăţare 1: definiţie, obiect, trasaturi.

- Unitatea de învăţare 2 - Istoricul contenciosului in diferitele perioade istorice

contenciosului

Modulul

I.

Noţiuni

generale

i

istoricul

2.Modulul II. Competen a instan elor de contencios administrativ şi condiţiile de admisibilitate a acţiunilor de

contencios administrativ.

- Unitatea de învăţare 3 - Competentele instantelor de contencios administrativ.

- Unitatea de învăţare 4. Condiţii privitoare la calitatea părţilor. Calitatea de reclamant. Calitatea de pârât .

- Unitatea de învăţare 5. Actul administrativ: no iune, condi ii,

cazuri de ilegalitate.

- Unitatea de învăţare 6. Condiţiile actului administrativ. Cazurile de

ilegalitate a actelor administrative. Noţiuni generale. Cazurile de ilegalitate a actelor administrative. Puterea de investigare a instanţelor de contencios pentru a putea descoperi scopul actelor. Delimitarea actului administrativ de simple adrese şi circulare. Actele administrative exceptate. Condiţii referitoare la refuzul nejustificat sau întârzierea în rezolvarea unui caz. - Unitatea de învăţare 7. Condiţiile exercitării acţiunii Consideraţii asupra practicii judecătoreşti în baza Legii nr. 1/1967.

3.Modulul III. Procedura de judecată a litigiilor de contencios administrativ.

- Unitatea de învăţare 8. Noţiuni generale. Acţiunile de contencios

administrativ. Procedura de judecata în faţa instanţei de fond. Suspendarea executării actului actului administrativ. Utilitatea şi necesitatea suspendării executării unui act Administrativ. Fundamentul juridic al dreptului de a ordona suspendarea actului atacat. Condiţiile de suspendare a actelor administrative.

- Unitatea de învăţare 9. Alte persoane care pot lua parte la judecată

Ministerul Public, Avocatul Poporului, prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ca subiecte de sezină.

- Unitatea de învăţare 10. Intervenţia. Chemarea în judecata a altor persoane. - Unitatea de învăţare 11. Judecarea litigiilor de contencios administrativ.

4

4. Modulul IV. Hotărârile instanţei de contencios administrativ.

- Unitatea de învăţare 12. Cuprinsul hotărârilor de contencios

administrativ. Efectele hotărârilor de contencios administrativ.

- Unitatea de învăţare 13. Căile de atac în contenciosul administrativ.

Recursul.

- Unitatea de învăţare 14. Alte căi extraordinare de atac.

- Unitatea de învăţare 15. Executarea hotărârilor de contencios

administrativ. Procedura obţinerii daunelor cominatorii. Importanţa instituirii daunelor cominatorii. Domeniul de aplicare a art.24 şi 25 din Legea nr. 554/2004. Executarea hotărârilor privind obligarea autorităţii publice la daune materiale şi morale.

5. Modulul V. Răspunderea în contenciosul administrativ.

-

funcţionarilor publici.

Unitatea

de

învăţare

16.

Răspunderea

autorităţii.

Răspunderea

5

MODULUL 1 NOTIUNI GENERALE I ISTORICUL CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

1. Cuprins

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

Cuprins

– U.I.1 Noţiunea contenciosului administrativ. Trăsăturile noţiunii de conte contencios administrativ. Obiectul litigiului. Categoriile de contencios administrativ. Noţiuni generale. Contenciosul obiectiv. Contenciosul subiectivContenciosul in anulare Contenciosul administrativ de plină jurisdicţie Diferenţe de ordin formal şi organic între contenciosul de anulare şi cel de plină jurisdicţie Diferenţe formale Deosebiri în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat. Coincidenţa celor două categorii de contencios

în ceea ce prive ş te autoritatea lucrului judecat. Coinciden ţ a celor dou ă categorii

= 2 ore.

– U.I. 2. Istoricul contenciosului administrativ de la

– U.I. 2. Istoricul contenciosului administrativ de la = 2 ore

= 2 ore

– Obiective generale: Cunoaşterea unei instituţii fundamental a dreptului administrativ: instituţia contenciosului administrativ. Cunoaşterea apariţiei şi evoluţiei istorice a instituţiei contenciosului administrativ român. – Obiective operaţionale: Cunoaşterea accepţiunilor noţiunii de contencios administrativ i identificarea şi cunoaşterea principalelor categorii de contencios administrativ. Cunoaşterea apariţiei şi evoluţiei istorice a reglementărilor contenciosului administrativ român anterioare i ulteriore Revoluţiei din 1989.

6

F

Noţiuni generale

F

Noţiunea

organică şi

formală

F

Noţiunea

materială

F

Noţiunea

contenciosului

administrativ

UNITATEA DE INVATARE 1

1. Noţiuni generale privind contenciosul administrativ Cuvântul „contencios" vine de la cuvântul francez „contentieux", care, la rândul, său se trage din latinescul „contendere " (certăreţ), adjectivul substantivului „contentio" adică: dispută, conflict, confruntare. Etimologic, profesorul Constantin Rărincescu considera că noţiunea derivă din latinescul „contendere" (a lupta), deoarece procesele care se desfăşoară înaintea instanţelor, au fost asemuite, de mult timp, unor dispute judiciare, unde fiecare parte lupta, contradictoriu, pentru recunoaşterea şi apărarea dreptului sau. În sens juridic, cuvântul contencios are două accepţiuni, prima de activitate menită să soluţioneze un conflict de interese, deci un conflict juridic şi a doua, de organ competent să soluţioneze asemenea conflicte judiciare. În sens de organ acest cuvânt mai desemnează şi oficiile juridice încadrate cu jurişti cu atribuţii de a acorda asistenţă juridică persoanelor juridice în care funcţionează acestea. Aici, interesează noţiunea de contencios în ambele accepţiuni, atât în sens de activitate, cât şi de organe de contencios, competente să desfăşoare o asemenea activitate. Din punct de vedere al litigiilor ce formează obiectul judecăţii ei, funcţiunea jurisdicţională se împarte în două ramuri şi anume:

a. contenciosul de drept comun care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competenţa organelor judecătoreşti propriu-zise de natură civilă, comercială şi penală - care nu face obiectul studiului nostru; b. contenciosul administrativ compus din totalitatea litigiilor de natură administrativă de competenţa fie a tribunalelor de drept comun, fie a curţilor de apel. Prin urmare, organele de contencios se împart în organe de contencios judiciar, competente să soluţioneze potrivit legii, toate conflictele juridice

existente în legi şi organe de contencios administrativ, competente să judece, potrivit legii, conflictele juridice în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică. Acţiunea contenciosului administrativ, care în fond nu este decât exerciţiul unei funcţiuni jurisdicţionale, poate fi determinată, ca şi funcţia jurisdicţională însăşi, atât din punct de vedere organic şi formal, ţinându-se seama de natura organelor care îl exercită, cât şi din punct de vedere material, ţinându-se seama de anumite elemente specifice şi inerente litigiilor din care este alcătuit, considerate independent de natura jurisdicţiei căreia îi sunt supuse.

A. Noţiunea organică şi formală a contenciosului administrativ.

Din acest punct de vedere, contenciosul administrativ este considerat ca fiind

constituit din totalitatea litigiilor de competenţa tribunalelor sau justiţiei administrative.

B. Noţiunea materială a contenciosului.

Poate fi definită ţinându-se seama fie de persoanele între care are loc litigiul, fie de natura regulilor juridice puse în cauză şi aplicabile în soluţionarea litigiului. Ţinându-se seama de primul punct de vedere, aparţin contenciosului administrativ toate litigiile născute între reclamanţi şi autorităţi publice şi în care aceasta din urmă figurează ca parte, deoarece sunt opuse pretenţiilor emise de reclamanţi.

1.1. Noţiunea contenciosului administrativ. În cea de-a doua concepţie, sunt socotite că aparţin contenciosului administrativ toate acele litigii care pun în cauză reguli şi principii aparţinând dreptului administrativ sau dreptului public. Încercând să definim contenciosul administrativ, vom prezenta comparativ câteva definiţii, insistând asupra trăsăturilor comune acestora. Astfel, în concepţia prof. Constantin Rărincescu,

7

contenciosul administrativ poate fi definit ca „totalitatea litigiilor născute între

particulari şi administraţiile publice, cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii juridice aparţinând dreptului public". În concepţia prof. Dr. Valentin I. Prisăcaru, prin contencios administrativ înţelegem: „activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către instanţele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ilegal, ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege."4 Această definiţie considerăm că trebuie înlocuită în acest moment cu cea dată de Legea nr.554/2004, în art.2 (alini), lit. „e", respectiv: „contenciosul administrativ” - activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. "

F

Trăsături

F

Obiectul

litigiului

1.1.1. Trăsăturile noţiunii de contencios administrativ.

Din definiţia dată de legiuitor desprindem următoarele trăsături: este o activitate desfăşurată de către o instanţă de contencios administrativ. Conform lit. „f' din art.2(l) al Legii nr.554/2004 desprindem explicit care sunt aceste instanţe: „Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ fiscale." În opinia noastră legiuitorul defineşte „instanţele de contencios" nu generic, adică ce sunt acestea, ci le-a enumerat „de sus în jos". în al doilea rând, amestecă doua stări de fapt cu o dorinţă. Cele două stări de fapt rezultă din modul concret de organizare, în prezent a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor de Apel, unde sunt aceste „secţii de contencios administrativ fiscal", iar dorinţa o reprezintă „tribunalele administrativ fiscale". Pe de altă parte, Legea nr.29/1990 s-a „stins din viaţă" fără a-şi vedea fiinţate, nici până la această dată, tribunalele administrative - sintagmă generică ce avea în vedere organizarea acestor tipuri de litigii distinct de către puterea judecătorească. 1.1.2. Obiectul litigiului.

Obiectul litigiului îl constituie:

– vătămarea unui drept - „fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, ruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ" [lit. „n", art.2(l) din Legea

nr.554/2004];

– vătămarea unui interes privat - „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat" [lit. „o", art.2 alin.(l) din Legea nr. 554/2004]; – vătămarea unui interes legitim public - „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv, ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public" [lit. „p", art.2 (1) din Legea nr. 554/2004]; - vătămarea unui interes public - „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice" [lit. „1" art.2 (1) din Legea nr. 554/2004]. Totuşi, aceste vătămări susmenţionate trebuie să fi fost făcute printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Legea nr. 554/2004 are în vedere toate actele administrative, respectiv actele administrative de autoritate, cele administrative -

8

jurisdicţionale şi actele de gestiune. Aici se manifestă o modificare esenţială, introdusă de noua lege, care scoate de sub incidenţa excepţiilor de la contenciosul administrativ actele administrative de gestiune, acestea putând fi atacate în

contencios, mai puţin de către prefect [vezi art. 24(1) „f' din Legea nr. 340/2004]. Astfel, prin act de autoritate legiuitorul înţelege „acel act emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice" [lit. „c" art.2 (1) din Legea

nr.554/2004].

La rândul lor actele administrative de autoritate supuse contenciosului pot fi:

- cu caracter individual;

- cu caracter normativ.

Aceste acte pot avea ca obiect:

- punerea în valoare a bunurilor proprietăţii publice;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice

În opinia noastră, enumerarea făcută de către legiuitor nu pare a fi inspirată, deoarece un text de lege nu poate prevede întreaga gamă a actelor ce pot face obiectul unor litigii de contencios, ci trebuia dată numai denumirea generică a acestora, urmând ca instanţa de contencios să stabilească, în concret, care sunt aceste tipuri de acte. Prin urmare, enumerarea nu poate fi decât exemplificativă, nu limitativă (ex. numirea, sancţionarea, eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici se face prin acte administrative supuse contenciosului administrativ, dar acestea nu sunt prevăzute în enumerarea făcută anterior). Actele administrativ- jurisdicţionale sunt cele „emise de o autoritate administrativă, cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare" [lit. „d", art.2 (1) din Legea nr. 554/2004]. După cum se observă, intră în categoria contenciosului administrativ şi categoria contractelor administrative, mai precis numai cele care au ca obiect cel prevăzut de lege. Aşa cum am mai afirmat, era mai cuprinzătoare o formulare generică a contractelor administrative decât o enumerare a acestora. În opinia noastră, mult mai elocvent în acest caz este conţinutul art.8(2) din Legea nr.554/2004 care stipulează: „Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ ". Pe lângă vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim de către o autoritate publică, prin emiterea unui act administrativ de autoritate sau a unui act administrativ jurisdicţional, mai formează obiectul unui litigiu în contencios administrativ şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, adică „ fapta de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă pentru rezolvare nu s-a prevăzut alt termen" [lit. „g", art.2 (1) din Legea nr. 554/2004], sau refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, respectiv „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea" [lit. „h", art.2 (1) din Legea nr. 554/2004]. Spre deosebire de formulările cuprinse în fosta Lege nr.29/1990, în categoria litigiilor de contencios intră şi excesul de putere care reprezintă „exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau legi" [lit. „m", art.2(l) din Legea nr. 554/2004]

9

F

Părţile litigiului

de contencios

administrativ

F

pârât

1.1.3. Părţile litigiului de contencios administrativ.

Părţile litigiului de contencios administrativ sunt:

1. pârâtul - o autoritate publică, „orice organ de stat sau al unităţilor

administrativ teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice persoanele

juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică, sau sunt autorizate să presteze un serviciu public" [lit. „b", art.2 (1) din Legea nr.

554/2004];

2. reclamantul - „orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane,

F

reclamant

F

Litigiul de

contencios

administrativ

titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin

acte administrative. În sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi

organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat" [lit. „a", art.2(l) din Legea nr. 554/2004]. Aceasta este regula contenciosului subiectiv în care reclamant este „persoana vătămată iar pârât o autoritate publică". În cazul contenciosului obiectiv, respectiv acţiunea prefectului în exercitarea tutelei administrative, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, atunci când îşi exercită prerogative ca urmare a gestiunii funcţiei publice, aceste autorităţi publice sunt reclamanţi în litigiul de contencios deoarece îşi realizează competenţele expres prevăzute de lege. 1.1.4. Regulile, principiile şi situaţiile juridice aplicabile litigiului de contencios administrativ. Litigiul în contenciosul administrativ este generat de reguli, principii şi situaţii juridice speciale. Enumerăm aici câteva:

- sarcina probei este răsturnată, aparţinând pârâtului;

- competenţa este atrasă de domiciliul sau reşedinţa reclamantului;

- cheltuielile de judecată modice;

- procedurile simplificate (două grade de jurisdicţie - fond şi recurs);

- se aplică principiul celerităţii etc.

Am înţeles să folosim, la această ultimă trăsătură, expresia de reguli şi situaţii juridice speciale, deoarece vom vedea, pe parcurs, îngemănarea regulilor dreptului procesual civil aparţinând dreptului privat cu regulile specifice dreptului public

dreptului privat cu regulile specifice dreptului public F Categorii de contencios administrativ Defini i

F

Categorii de

contencios

administrativ

Defini i contenciosul administrativ. Vezi pag. 9 -14.

Defini i contenciosul administrativ. Vezi pag. 9 -14.

1.2. Categoriile de contencios administrativ.

1.2.1. Noţiuni generale.

Contenciosul administrativ a fost multă vreme considerat ca fiind alcătuit din patru ramuri: contenciosul de plină jurisdicţie, de anulare, de interpretare şi de represiune.

10

Această divizare datorată jurisconsultului francez Laférriere rezultată, în

special, din interpretarea dreptului pozitiv şi a jurisprudenţei Consiliului de Stat francez, a fost adoptată în multe state europene, însă nu mai este actuală, renunţându-se la ea încă din perioada interbelică. Pentru determinarea categoriilor contenciosului administrativ ne vom depărta de această divizare, devenită aproape clasică, şi în stabilirea ei vom pleca de la elementele actului jurisdicţional. După cum se cunoaşte, actul jurisdicţional reprezintă un act complex care cuprinde două părţi principale:

1. o constatare, prin care judecătorul tranşează o chestiune juridică;

2. o decizie, prin care el ordonă măsurile necesare decurgând din constatarea

cută. Dacă vom proceda la analiza mai adâncă a acestor două elemente ale actului jurisdicţional vom vedea că şi contenciosul administrativ poate suferi caracterizări

variate, care constituie tot atâtea diviziuni ale lui. Astfel, din punct de vedere al constatării, contenciosul poate fi obiectiv sau subiectiv, iar din punct de vedere al deciziei el poate să fie de anulare sau de plină jurisdicţie. Din punct de vedere al constatării făcute de judecător se disting:

F

Contencios

obiectiv

F

Contencios

subiectiv

1.2.2. Contenciosul obiectiv.

Atunci când situaţia contencioasă este provocată de o chestiune de drept

obiectiv, se cere judecătorului:

a. să se constate, cu forţă de adevăr legal, care este starea de legalitate, aşa cum rezultă din legi şi regulamente;

b. se constate că această stare de legalitate este vătămată de un act sau o

decizie a unei autorităţi publice, iar judecătorul, prin actul lui, constată această violare a dreptului obiectiv săvârşită printr-un act al autorităţii publice, fără ca să se preocupe, propriu-zis, de situaţia juridică a reclamantului. Deşi judecătorul în această instanţă nu se preocupă decât de dreptul obiectiv în constatarea pe care o face, nu rămâne însă complet străin de situaţia personală a reclamantului, deoarece acesta, pentru a sta în instanţă, trebuie să justifice vătămarea cel puţin a unui interes direct şi personal pentru că dreptul modern este refractar noţiunii de acţiune populară, care să poată fi intentată de oricine. În acest caz, condiţia interesului direct şi personal este cerută numai ca o condiţie ca reclamantul să poată sta în instanţă, cu excepţia menţionată în cadrul dreptului de sezină (prefect, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Avocatul Poporului), deci formal procedural, înlăturându-se acţiunile care ar putea fi intentate numai din spirit de şicană, de indivizi care nu ar putea avea motive serioase.

1.2.3. Contenciosul subiectiv.

Există un contencios subiectiv atunci când acţiunea intentată pune în cauză existenţa şi întinderea unor drepturi subiective, sau interese legitime, al căror titular este reclamantul, contestaţia juridică fiind provocată, ca atare, de o chestiune de drept subiectiv. In acest caz, judecătorul, prin actul său, constată existenţa şi întinderea acestor drepturi sau interese legitime, modalităţile care le pot afecta şi, în cazul în care prin violarea lor s-au adus prejudicii reclamantului, el poate constata întinderea şi valoarea acestor prejudicii. De astă dată, judecătorul nu mai tranşează situaţia contencioasă independent de situaţia juridică a reclamantului, ci în raport cu situaţia şi drepturile lui subiective pe care le constată şi le valorifică. Cu alte cuvinte, pentru a deosebi un contencios obiectiv de unul subiectiv trebuie să se cerceteze cu atenţie ceea ce formează obiectul însuşi al cererii reclamantului şi al constatării judecătorului. Este o chestiune de drept obiectiv când se pretinde că actul administrativ violează ordinea obiectivă a dreptului şi o chestiune de drepturi subiective, când actul administrativ vatămă

11

asemenea drepturi. Din punct de vedere al deciziei, adică al acelui act de voinţă pe care îl face judecătorul ca o consecinţă normală şi logică a constatării făcute, contenciosul administrativ poate fi:

F

Contencios în

anulare

F

Contencios de

plină jurisdicţie

F

Diferenţe

F

Diferente

formale

F

Diferente

obiective

1.2.4. Contenciosul în anulare.

Este acel contencios în care instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige autoritatea publică respectivă să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În cadrul acestui contencios administrativ, instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă în cadrul unui litigiu subsecvent. 1.2.5 Contenciosul administrativ de plină jurisdicţie. Este acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ sau să oblige să se rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege sau interes legitim şi să acorde daunele cauzate de autoritatea publică reclamantului prin actul administrativ de autoritate sau jurisdicţional, adoptat sau emis, ori prin refuzul de

a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, sau un interes legitim. Cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii îi era sau nu cunoscută paguba şi întinderea ei. Faţă de acestea considerăm că vom fi în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie în cazurile în care instanţa de contencios administrativ este competentă:

a. să anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege sau într-un interes legitim;

b. să modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror

modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de

lege, sau într-un interes legitim;

c. să oblige autoritatea publică respectivă să rezolve cererea unui reclamant,

referitoare la un drept al său recunoscut de lege sau la un interes legitim; d. să oblige autoritatea publică la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, sau la un interes legitim.

1.3. Diferenţe de ordin formal şi organic între contenciosul de anulare şi cel de plină jurisdicţie.

1.3.1. Diferenţe formale.

Diferenţele de ordin formal şi organic între contenciosul de anulare şi cel de

plină jurisdicţie au fost subliniate anterior. Această diferenţă se poate constata în statele care cunosc existenţa celor două recursuri concepute după un tip, mai mult sau mai puţin asemănător, celui expus aici, aşa cum decurge din principiile juridice. Astfel de diferenţe sunt mai pregnante în Italia, Franţa şi mai puţin în România anilor 1990.

1.3.2. Deosebiri în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat.

Astfel, în cazul pronunţării unei hotărâri în materia contenciosului în anulare, grevat în domeniul contenciosului obiectiv, deciziile pronunţate au efect erga omnes, efect care se explică, între altele, şi prin faptul că în acest caz se exercită o jurisdicţie obiectivă (ex. în caz de exces de putere). În materie de contencios de plină jurisdicţie însă, întrucât procesele de această natură se aseamănă cu cele de drept comun şi unde, prin deciziile judecătorului, se recunosc drepturi şi situaţii juridice individuale, efectul hotărârilor este relativ, inter partes şi cu drept cuvânt

12

deoarece într-o asemenea materie subzistă toate acele cauze care fac ca decizia judecătorească să aibă un efect relativ, în care recunoaşterea de drepturi făcută unor persoane implică, de cele mai multe ori, o decădere pentru altele şi nimeni nu-şi poate pierde dreptul său dacă n-a figurat în instanţă.

1.4. Coincidenţa celor două categorii de contencios.

F

Coincidenţele

contenciosului

categorii de contencios. F Coinciden ţ ele contenciosului F 1864-1866 Din cele expuse mai sus, se

F

1864-1866

Din cele expuse mai sus, se poate vedea că, în general, contenciosul, care din punct de vedere al cunoaşterii este obiectiv, din punct de vedere al deciziei este un contencios de anulare, iar cel care din punct de vedere al constatării este subiectiv, din punct de vedere al deciziei este un contencios de plina jurisdicţie.

Definiti contenciosul obiectiv si pe cel subiectiv.Vezi pp.11

Definiti contenciosul obiectiv si pe cel subiectiv.Vezi pp.11

UNITATEA DE INVATERE 2

2.Evoluţia istorică a contenciosului.

2.1. Perioada 11 februarie 1864 – 12 iulie 1866. Instituit pentru prima dată

în ţara noastră prin legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11.02.1864, contenciosul a avut o evoluţie istorică deosebită, determinată de schimbările care au intervenit în istoria ţării noastre. Fără a aprofunda, în cele ce urmează, ne propunem să înfăţişăm principalele perioade ale evoluţiei istorice a contenciosului administrativ în România, evidenţiind prima etapă şi anume aceea cuprinsă între 1864 şi iulie 1866, care prezintă importanţă pentru faptul că s-a instituit, pentru prima dată în ţara noastră, acest control asupra legalităţii actelor administrative. Contenciosul a fost realizat de Consiliul de Stat care, după cum rezultă din lege, se afla pe lângă puterea executivă, spre a prepara proiectele de legi pe care

Guvernul avea să le prezinte Adunării Elective, precum şi regulamentele administrative, relative la punerea în lucrare a legilor. Consiliul de Stat exercita şi atribuţiuni contencioase care i se dădeau de legi în materie administrativă şi nu avea atribuţiuni legislative. Deci, din legea de organizare a Consiliului de Stat, rezultă că acesta avea trei categorii de atribuţii:

a. în materie legislativă;

b. administrativă;

c. contencios administrativ.

Atribuţiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat se exercitau

după cum rezultă din lege:

a. în contra hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu călcarea legilor şi regulamentelor în fiinţă;

13

b. în contra hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi

administrativi date cu călcarea de legi, regulamente;

c. în contra hotărârilor comisiunilor de lucrări publice precum şi în toate

cazurile de natură contencioase administrative ce i se vor atribui printr-o anume lege.

De asemenea, Consiliul de Stat mai soluţionează şi alte cauze cum ar fi reclamaţiile ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor. În cazurile

anume determinate de legi, se pot adresa direct Consiliului de Stat, dacă acei particulari au reclamat înainte, la ministerul respectiv şi s-au dobândit îndestulare

în timp de 15 zile de la data primirii reclamaţiei. Ţinând seama că prin hotărârile

Consiliului de Stat nu se anulau actele administrative ilegale - decât în cazul celor pronunţate în soluţionarea conflictelor juridice date în competenţa acestuia prin legi speciale - şi nici nu se acordau despăgubiri, putem considera că această activitate era un început de contencios administrativ, pentru că hotărârile sale erau considerate numai nişte avize, hotărârea definitivă aparţinând ministerului respectiv căruia îi era supus avizul spre confirmare. Din legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat rezultă că ea cuprindea norme ce reglementau procedura prealabilă, repararea daunelor şi înlăturarea actelor ilegale. În legătură cu natura activităţii Consiliului de Stat, profesorul Constantin Rărincescu arăta că în această fază Consiliul de Stat exercită acea justiţie reţinută cum de altfel exercita la acea vreme şi Consiliul de Stat francez, care servise, în mare parte, ca model legiuitorului român.

F

1966-1905

F

1905-1910

2.2. Perioada 12 iulie 1866 - 1 iulie 1905. Consiliul de Stat a fost desfiinţat

prin Legea pentru împărţirea diferitelor atribuţiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866.Această lege a fost adoptată în temeiul art.131 din Constituţia din 1 iulie 1866 potrivit căreia Consiliul de Stat îşi înceta existenţa îndată ce se vota legea menită a prevedea autoritatea chemată de a înlocui atribuţiile sale. Dintre atribuţiile Consiliului de Stat care au fost împărţite ne interesează numai cele de contencios administrativ. Acestea au fost împărţite, după caz, între curţile de apel şi instanţele judecătoreşti de drept comun. Astfel potrivit art.7 din Legea din 12 iulie 1866 toate cauzele deferite Consiliului de Stat, ca instanţă superioară a consiliilor judeţene sau a comitetelor permanente, prin art.27 al Legii rurale se vor judeca de curţile de apel respective, cu recurs în casaţie pentru cauză de incompetenţă şi de exces de putere, iar, conform art.8, celelalte afaceri de natura contencioasă, se judecă de Consiliul de Stat, în temeiul legii sale constitutive ori în temeiul unei legi speciale se vor judeca de instanţele judecătoreşti, după regulile ordinare. Atitudinea ostilă a guvernanţilor din acea perioadă faţă de o instituţie creată de Domnitorul A.I. Cuza a mers până acolo încât, în urma modificării în anul 1884 a Constituţiei, în art.130, alin.l al acestuia se prevede că Consiliul de Stat cu atribuţii de contencios administrativ, nu se poate reînfiinţa. Această competenţă a durat până la 1 iulie 1905 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2.3. Perioada 1 iulie 1905 - 25 martie 1910. Prin legea menţionată, secţiunea

a III-a a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit competentă să judece

recursurile în contra unor categorii de acte administrative sau chiar de jurisdicţie (ex. judecarea recursurilor împotriva deciziilor Curţii de Conturi) enumerate în art.4 alin.9 din această lege de la lit.a până la lit.j. Pe noi ne interesează faptul că această secţiune judecă recursurile „în contra regulamentelor şi ordonanţelor cute cu călcarea legii de puterea centrală, judeţeană, comunală sau de alte autorităţi publice, în afară de actele de guvernământ." Tot secţiunea a III-a judecă

14

recursurile „în contra deciziunilor şi ordonanţelor prefecţilor, primarilor şi altor autorităţi publice care s-ar viola un drept patrimonial, precum şi în contra refuzului acestor autorităţi de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept". Din succinta prezentare a prevederilor relative la contenciosul administrativ cuprinse în Legea de reorganizare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 1 iulie 1905 rezultă că, pe lângă faptul că acest contencios administrativ avea în vedere un număr relativ mic de categorii de acte administrative de autoritate, el era numai un contencios de anulare. În acest sens în art.62 se prevedea că actul administrativ casat se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost şi nu mai are nici o putere. Caracterizând acest contencios, prof. Constantin Rărincescu susţine că este neîndoielnic că legiuitorul din 1905 a voit să înfiinţeze în această formă un contencios de anulare, adică un mijloc judecătoresc de a cerceta legalitatea actelor administrative şi de a hotărî anularea lor .

F

1910-1012

F

1912-1925

F

1925-1948

2.4 .Perioada 25 martie 1910 - 17 februarie 1912. Prin Legea Curţii de Casaţie din 25 martie 1910, sistemul contenciosului administrativ, instituit prin Legea din 1905 a fost desfiinţat iar pricinile de această natură şi soluţionarea lor au fost transferate către tribunalele din judeţ. în acest sens, art.79 prevedea că pricinile dintre particulari şi stat, judeţe şi comune sau alte autorităţi publice, pentru vătămarea particularilor din acte administrative de autoritate, venite înaintea instanţelor judecătoreşti, conform principiilor generale ale dreptului, se vor judeca de urgenţă şi cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri.

2.5. Perioada 17 februarie 1912 - 23 decembrie 1925. Competenţa stabilită

prin Legea Curţii de Casaţie din 25 martie 1910 nu a durat decât aproape doi ani pentru că prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17.12.1912 cauzele .de contencios administrativ au fost atribuite din nou Secţiunii a III-a, astfel că aceasta judecă recursurile acelor care s-ar pretinde vătămaţi în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legii, precum şi recursurile în contra refuzului autorităţilor administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept. Erau exceptate actele de guvernământ. Subliniem faptul că pentru prima dată în legislaţia noastră este redat conţinutul acestei categorii de acte administrative de autoritate. Pe contencios se formulau cererile pentru motiv de exces de putere, incompetenţă, denaturarea actelor, violarea legii, greşita apreciere a faptelor. Deşi contenciosul instituit prin legea din 1912 se aseamănă cu cel instituit prin Legea din 1905, acesta se deosebeşte esenţial în caracterul său prin aceea că, în timp ce contenciosul introdus prin legea din 1905 era un contencios în anulare, cel introdus prin legea din 1912 era un contencios de constatare a ilegalităţii actelor administrative de autoritate.

2.6. Perioada 23 decembrie 1925 - 9 iulie 1948. Constituţia din 1923 a-

reglementat, în art. 99, dreptul celor vătămaţi printr-un decret sau o dispoziţie semnată sau contrasemnată de un ministru de a obţine despăgubiri. În aplicarea prevederilor constituţionale a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23.10.1925, moment din care putem considera că în privinţa contenciosului administrativ în ţara noastră a început o nouă perioadă, care a durat până în iulie 1948. Potrivit art. l din Legea pentru contenciosul administrativ din 1925, oricine se pretindea vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legilor şi a regulamentelor sau prin reaua voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept putea face cerere pentru recunoaşterea dreptului său la instanţele judecătoreşti competente. In

15

art. 2 şi 3 erau prevăzute categoriile de acte care nu puteau fi controlate de instanţele de contencios administrativ şi anume:

- actele de guvernământ şi actele de comandament cu caracter militar;

- actele privitoare la exercitarea tutelei administrative şi controlului ierarhic; - deciziile date de consiliile disciplinare şi declarate de statutul funcţionarilor sau alte legi definitive şi executorii;

- actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale preşedintelui

Senatului şi ale preşedintelui Adunării Deputaţilor. Acestea erau supuse controlului exclusiv al Adunării plenare a corpului legislativ. Analizând conţinutul Legii pentru contenciosul administrativ din 1925 rezultă că aceasta instituie un contencios de plină jurisdicţie ce se caracterizează prin aceea că instanţa de contencios administrativ, soluţionând cererea particularului, care se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ de autoritate ilegal sau prin refuzul autorităţilor administrative de a-i rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut prin lege, putea anula actul administrativ de autoritate ilegal, putea obliga autoritatea administrativă la rezolvarea cererii şi putea acorda despăgubiri pentru acoperirea pagubelor produse prin actul administrativ ori prin refuzul de a rezolva o cerere pentru recunoaşterea dreptului său. Pentru a ajunge la această formă de contencios administrativ a fost necesară o evoluţie legislativă de circa 60 de ani în care instanţele de contencios administrativ au avut competenţe diferite. Cât priveşte aspectele care fac Legea din 1990 să se deosebească de aceea din 1925 menţionăm că, potrivit Legii din 1925, singura instanţă competentă să judece cererile celor vătămaţi într-un drept al lor era Curtea de Apel, cu recurs la Curtea de Casaţie. Mai existau şi alte deosebiri determinate de competenţe diferite, reglementate de Legea din 1925. Ca o concluzie, la această perioadă (23 dec. 1925 - 9 iulie 1948) se poate afirma că a fost perioada în care instanţele judecătoreşti competente - organe ale puterii judecătoreşti - controlau legalitatea unor acte administrative adoptate sau emise de organele administraţiei publice - organe ale puterii executive. În această perioadă, în afară de contenciosul administrativ, au fost înfiinţate şi unele instanţe jurisdicţionale administrative, competente în materia contenciosului să verifice legalitatea unor categorii de acte adoptate sau emise de organele administraţiei publice locale. Astfel, în 1930, prin Legea pentru organizarea Comitetului central şi comitetelor de revizie din 3 ianuarie, s-au înfiinţat, ca organe de jurisdicţie, Comitetul Central de Revizie, cu sediul în Bucureşti şi şapte comitete locale de revizie, cu reşedinţa în cele mai importante oraşe ale ţării. Prin Legea pentru organizarea Curţilor Administrative din 15 martie 1939, a fost abrogată Legea din 2 ianuarie 1930 şi s-au înfiinţat Curtea Superioară Administrativă şi zece curţi administrative, instanţe jurisdicţionale administrative pentru administraţia locală.

ţ ionale administrative pentru administra ţ ia local ă . Care au fost caracteristicile contenciosului administrativ

Care au fost caracteristicile contenciosului administrativ potrivit legii din 1925? Vezi pp. 15-16.

Care au fost caracteristicile contenciosului administrativ potrivit legii din 1925? Vezi pp. 15-16.

16

F

1948-1967

F

1967-1990

F

Legea 29/1990

2.7.Perioada 9 iulie 1948-26 iulie 1967. In această perioadă contenciosul administrativ, pe cale directă, era redus la câteva categorii de acte administrative, sându-se astfel cetăţenii la discreţia organelor administraţiei de stat. Prin Decretul 128/8 iulie 1948 au fost abrogate atât Legea pentru contenciosul administrativ din 1925, cât şi Legea pentru organizarea curţilor administrative din 1939, astfel încât împotriva actelor administrative ilegale partea vătămată avea, cu unele excepţii, o singură cale de atac şi anume aceea a recursului administrativ. Era o soluţie determinată de renunţarea, pe calea introducerii totalitarismului, cu întregul lui cortegiu de ilegalităţi în ţara noastră, la apărarea particularilor împotriva abuzurilor organelor administraţiei de stat. Excepţiile de care am amintit erau reglementate de art.120 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea de către instanţele judecătoreşti a unei dispoziţii date de un organ al administraţiei de stat, persoanele interesate vor putea face plângere la tribunalul popular (judecătorie) în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei". Astfel de plângeri erau puţine (ex. în domeniul locurilor de muncă, contravenţii şi stare civilă). Pe lângă această cale directă de atac mai era folosită o cale indirectă şi anume aceea a invocării excepţiei de ilegalitate a unui act administrativ într-un conflict juridic de competenţă juridică a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie. Prin aceasta se înţelege instituţia juridică pe care partea interesată o invocă, în propria cauză, în faţa organelor jurisdicţionale, fie prin acţiune, fie prin întâmpinare pentru a se constata ineficienta unui act administrativ ce nu este conform cu legea sau cu alte dispoziţii normative superioare. Perioada analizată s-a caracterizat prin dreptul discreţionar al organelor administraţiei de stat de a adopta sau emite acte administrative după bunul plac, iar cele câteva categorii de acte a căror legalitate putea fi controlată de instanţele judecătoreşti erau menite să salveze aparenţele cu privire la legalitatea activităţii desfăşurate de aceste organe de stat.

2.8. Perioada 26 iulie 1967 - 8 decembrie 1990. Contenciosul administrativ în ţara noastră a fost soluţionat de instanţele judecătoreşti, în condiţiile prevederilor Legii nr.1/26 iulie 1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cazurilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Conform acestor prevederi legale, cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal, putea cere tribunalului competent anularea actului sau obligarea organului administrativ chemat în judecată să ia măsuri corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului său, precum şi repararea pagubei. De asemenea, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât şi nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotea act administrativ ilegal. Contenciosul administrativ instituit prin această lege era un contencios de plină jurisdicţie. Deşi, în general, această lege - inspirată din legea din 1925 - era bine redactată, partea negativă a acesteia rezulta din aceea că, de regulă, cererile celor vătămaţi în drepturile lor erau respinse pentru că judecătorii care soluţionau aceste conflicte juridice erau aleşi de către consiliile populare ale ror comitete executive adoptau sau emiteau acte administrative care vătămau drepturile celor care cereau instanţelor judecătoreşti anularea unor asemenea acte.

2.9. Contenciosul administrativ instituit de Legea nr.29/1990. Conform acestei reglementări, instanţa de contencios poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, iar în cazul admiterii acţiunii să

17

hotărască şi asupra daunelor materiale şi morale, fiind astfel instituit un contencios de plină jurisdicţie. În temeiul acestei legi puteau fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ numai actele administrative de autoritate, ori refuzul autorităţilor administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

F

Legea 554/2004

referitoare la un drept recunoscut de lege. F Legea 554/2004 2.10.Contenciosul administrativ român introdus de Legea

2.10.Contenciosul administrativ român introdus de Legea nr. 554/2004. Reprezintă o continuare a contenciosului introdus prin Legea nr.29/1990. In schimb, este mult mai complex prin definirea noţiunilor şi mai ales prin dreptul de sezină. Pe de altă parte, Legea nr.554/2004 este aliniată la prevederile constituţionale ale Constituţiei din 1991, dar mai ales la modificările aduse în octombrie 2003. Pe de altă parte, această ultimă lege a ţinut cont de practica instanţelor judecătoreşti în cei cincisprezece ani scurşi de la aplicarea ei, dar şi de nenumăratele opinii apărute în doctrina de specialitate fiind aliniată la standardele impuse de integrarea României în structurile europene, având ca efect lărgirea palierului democratic al respectării drepturilor cetăţenilor.

Caracterizati perioada 1967-1989. Vezi pp. 17-18.

Caracterizati perioada 1967-1989. Vezi pp. 17-18.

18

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă 1. Iorgovan, Antonie , Tratat de drept administrativ , vol. I-II, edi

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I-II, ediţia a IV-

a, Editura "All Beck", Bucureşti, 2005. 2. Ivanoff, Vasile Ivan, Contenciosul administrativ conform Legii nr. 554/2004, Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2007.

3. Preda, Mircea, Drept administrativ – partea generală , ediţia a III-a,

Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2006.

19

MODULUL II

INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI COMPETENŢELE LOR

1. Cuprins

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

Cuprins

– U.I.3. Competentele instantelor de contencios administrativ.

– U.I.3. Competentele instantelor de contencios administrativ. = 2 ore

= 2 ore

– U.I.4. Conditii privitoare la calitatea părtilor. Calitatea de reclamant si pârât. = 2 ore
– U.I.4.
Conditii
privitoare
la
calitatea
părtilor.
Calitatea
de
reclamant si pârât.
= 2 ore

– U.I.5. Actul administrativ: notiune, conditii, cazuri de ilegalitate.

– U.I.5. Actul administrativ: notiune, conditii, cazuri de ilegalitate. = 2 ore

= 2 ore

– U.I.6. Conditiile actului administrativ.

– U.I.6. Conditiile actului administrativ. = 2 ore

= 2 ore

– U.I.3. Conditiile exercitării actiunii în contencios administrativ.

– U.I.3. Conditiile exercit ă rii actiunii în contencios administrativ. = 2 ore

= 2 ore

– Obiectiv general: Cunoaşterea rolului şi competenţelor instanţelor de contencios administrativ român, ale actuluiadministartiv si ale actiuii în contencios. – Obiective operaţionale: Cunoaşterea distincţiei între contenciosul administrativ atriburii puterii judecătoreşti şi jurisdicţiile speciale administrative, identificarea şi cunoaşterea instanţelor de contencios administrativ român, potrivit reglementărilor actuale în materie, identificarea şi cunoaşterea competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor de contencios administrativ român.

20

F

Noţiuni generale

F

Contencios

administrativ

atribuit al

puterii

judecătoreşti

F

Jurisdicţiile

speciale

administrative

UNITATEA DE INVATARE 3

3.1. Noţiuni generale.

Din punct de vedere al organelor chemate să exercite atribuţiuni de contencios administrativ, se observă o mare varietate în sistemele de drept pozitiv ale diverselor state moderne. În general, competenţa în materie de contencios administrativ aparţine organelor puterii judecătoreşti propriu-zise, unele cauze speciale aparţin unor subiecţi ai administraţiei publice care au competenţe speciale şi limitate la contenciosul unui anume serviciu public, iar altele au o competenţă multiplă şi uneori generala constituind un ordin de jurisdicţie paralel şi separat de puterea judecătorească, de drept comun. În fapt contenciosul administrativ este exercitat în fiecare stat atât de puterea judecătorească obişnuită, cât şi de jurisdicţii administrative, în concurs unele cu altele şi în proporţie care variază, de la stat la stat. Această variaţie nu este însă, de cele mai multe ori, rezultatul unor concepţii de ordin teoretic, ci mai mult al împrejurărilor de fapt speciale fiecărui stat deoarece jurisdicţiile administrative au operat, în general, sub presiunea unor necesităţi de fapt specifice fiecărui stat şi s-au suprapus tribunalelor judiciare care exercitau deja unele atribuţii în această materie.

3.2. Contenciosul administrativ - atribuit al puterii judecătoreşti obişnuite. În unele state, contenciosul administrativ este atribuit instanţelor de drept comun, în sensul că puterea judecătorească este competentă a judeca şi contenciosul administrativ, în măsura în care o parte din litigiile de asemenea natură nu sunt atribuite altor jurisdicţii speciale sau chiar administraţiei înseşi. Acest sistem este adoptat şi în România unde puterea judiciară este învestită cu puterea de a judeca şi litigiile de contencios administrativ, fie în baza dreptului comun, fie în baza unor dispoziţii de legi speciale prin care sunt învestite cu puteri depăşind competenţa lor normală de drept comun. Învestirea instanţelor de drept comun cu atribuţii de această natură porneşte dintr-un sentiment de încredere în aceste instanţe, cu o organizare mai veche, mai puternică şi cu o independenţă mai mare în judecăţile ei, asigurând prin aceasta o protecţie mai puternică a drepturilor individuale. De exemplu, în Anglia, tribunalele de drept comun s-au bucurat întotdeauna de o încredere deplină care a făcut să se recunoască judecătorilor englezi plenitudinea de jurisdicţie şi să se vadă în ei, prin excelenţă, garantul respectiv al drepturilor individuale, de orice natură. Împotriva competenţei instanţelor de drept comun, în materie de contencios administrativ, se pot ridica unele obiecţiuni de inaptitudine tehnică a acestora de a judeca chestiunile de natură administrativă, care presupun, de cele mai multe ori, o specializare şi o cunoaştere adâncă a vieţii şi a nevoilor administrative care devin din ce în ce mai complicate şi mai dificile. Pe de altă parte, fiind vorba de organe care aparţin unei puteri străine, amestecul lor prea adânc în viaţa administraţiei ar părea insolit şi contrariu principiului separaţiei puterilor în stat, adoptat în mai toate statele europene. Din această cauză, în ţările în care contenciosul administrativ a fost atribuit instanţelor de drept comun, în baza competenţei lor obişnuite s-a ajuns la o interpretare restrictivă a puterilor lor de control asupra activităţii administrative, ceea ce s-a întâmplat în unele state(ex.Belgia).

3.3. Jurisdicţiile speciale administrative.

Sub presiunea unor anumite necesităţi de fapt s-au dezvoltat în toate statele unele jurisdicţii speciale cu o competenţă redusă şi limitată la contenciosul unui

21

serviciu public cum este în ţara noastră, de exemplu, în materia pensiilor, a protecţiei copilului etc. Aceste jurisdicţii reprezentate prin anumite comisii, compuse în general din delegaţi ai administraţiei, corespund unei duble necesităţi, unor necesităţi de ordin tehnic, deoarece rezolvarea litigiilor în aceste cazuri presupune cunoaşterea unor anumite situaţii şi necesităţi de fapt şi de ordin tehnic administrativ, pe care nu le- ar putea avea organe străine de viaţa şi necesităţile acelui serviciu cărora le lipsesc şi mijloacele potrivite de investigare (de exemplu, în materie fiscală, unde este vorba de a examina capacitatea de plată a contribuabilului în raport cu necesităţile fiscului etc).

în raport cu necesit ăţ ile fiscului etc). Contenciosul administrativ si puterea judec ă toreasc ă

Contenciosul administrativ si puterea judecătorească. Vezi pp. 21-22.

Contenciosul administrativ si puterea judec ă toreasc ă . Vezi pp. 21-22.

3.4. Instanţele de contencios administrativ. 3.4.1. Tribunalele - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal. Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor judeţene şi ale municipiului Bucureşti judecă, în prima instanţă „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde lei" [art.l0 (l) teza 1 din Legea nr. 554/2004].

F A.1. Din acest enunţ rezultă competenţa materială a acestei instanţe de contencios, care este dată de două elemente definitorii:

a. în primul rând, de calitatea pârâtului în litigiul de contencios [autorităţi publice cf.art.2(l), lit. b din Legea nr. 554/2004]; b. în al doilea rând, de valoarea actelor supuse controlului instanţei de contencios administrativ (sub 5 miliarde lei). Aceasta aserţiune este valabilă numai pentru cele cuantificabile în bani, adică acţiunile patrimoniale sau cu efecte patrimoniale. În cazul acţiunilor nepatrimoniale, competenţa materială este atrasă exclusiv de calitatea pârâtului. Această concluzie se desprinde implicit din analiza întregului text de lege care ne oferă răspuns la întrebarea noastră: ce fel de contencios este contenciosul român? în anulare şi de plina jurisdicţie este răspunsul! Sintagma „în anulare" are în vedere toate situaţiile posibile de manifestare a actelor administrative de autoritate, cele jurisdicţionale şi cele de gestiune. Revenind la noţiunea de „pârât", care atrage competenţa acestei instanţe de contencios, precizăm faptul că această noţiune este mai largă decât se înţelege, la prima citire a textului art.2 lit. b din Legea nr. 554/2004. Astfel, prin „autoritate publică - orice organ de stat" înţelegem orice organ al autorităţilor publice cu reprezentare în unităţile administrativ teritoriale respective. Aici avem în vedere puterea executivă sau autoritatea executivă (care e definită în Constituţie) organizată în teritoriu, adică prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, precum şi orice instituţie deconcentrată a ministerelor în teritoriu (vezi organizarea administrativ teritorială). Tot aici avem în vedere toate autorităţile

F

Instanţele de

contencios

administrativ

Tribunalele

22

publice locale (consiliile judeţene, consiliile locale, primării etc). La nivel teritorial există organizată şi „autoritatea judecătorească" care este tot autoritate publică - ca organ al statului - în accepţiunea art.52 din Constituţie. Chiar dacă pare, la prima vedere, bizară constatarea şi acestea sunt autorităţi publice posibil a fi pârâte într-o instanţă de contencios administrativ (ex. nesoluţionarea în termen legal a unei cereri - conform dreptului subiectiv de petiţionare al cetăţeanului prevăzut de art.52 din Constituţie). O astfel de situaţie conduce tot la competenţa tribunalului judeţean - secţia contencios administrativ - care ar avea competenţă de a soluţiona o plângere împotriva tribunalului judeţean sau a oricărei alte instanţe, de drept comun. Tot tribunalele judeţene - secţiile de contencios administrativ şi fiscal - judecă, în primă instanţă, cererile împotriva serviciilor

publice descentralizate atunci când se constată încălcări ale drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor în situaţiile prevăzute de lege (ex. contestaţiile, plângerile funcţionarilor publici intraţi în aceste structuri administrative sunt tot de competenţa instanţelor de contencios). Aceste instanţe mai sunt competente şi în cazul enunţului din teza finală a art.2 lit. b din Legea nr. 554/2004 „în sensul prezentei legi " adică .persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public". Această ultimă teză dă cel mai mult de cap teoreticienilor şi practicienilor în aplicarea corectă a legii. În înţelesul codului civil, sunt persoane juridice cele care au o structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă matrimonială şi care au un scop bine determinat, în acord cu interesele obşteşti, recunoscute ca subiect de drept civil. Aceste persoane juridice se constituie prin actele administrative emise şi adoptate de autorităţi publice competente, fie prin hotărâri judecătoreşti (vezi OUG nr. 26/2000 - cu privire la asociaţii şi fundaţii). Aparent şi în mod normal acestea nu intră sub jurisdicţia contenciosului administrativ decât dacă „au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate presteze un serviciu public". Cuvântul dacă introduce două ipoteze:

F - prima are în vedere acordarea acelei persoane juridice de drept civil a

„de utilitate publică". Acest apelativ se acordă prin lege

sau hotărâre de guvern acelor persoane juridice care prezintă interes deosebit pentru societate şi care au un obiect de activitate sau scop agreate de societate, inclusiv de către autorităţile publice. Exemplu, o fundaţie sau asociaţie nefondată prin hotărâre de guvern primeşte, la cerere, în urma unei analize temeinice a motivelor din partea Guvernului, prin hotărâre, apelativul de „utilitate publică". Din acest moment, acea persoană juridică poate accede la fonduri publice,

derulate prin diferite autorităţi sau instituţii publice, iar această derulare de fonduri publice atrage, pe cale de consecinţă, competenţa introdusă de Legea nr. 554/2004, respectiv competenţa instanţelor de contencios administrativ. Dacă acestea sunt de interes local sau judeţean, competenţa revine tribunalului judeţean

- secţia de contencios administrativ şi fiscal -, iar dacă sunt de interes naţional,

curţilor de apel - secţia de contencios administrativ şi fiscal. Discursul este identic

din punctul de vedere al valenţelor stipulate de lege. Mai precis, dacă obiectul litigiului este sub 5 miliarde de lei, acele ONG-uri de utilitate publică intră sub incidenţa tribunalelor judeţene - secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar dacă valoarea depăşeşte 5 miliarde de lei, competenţa este atrasă de curţile de apel

- secţiile de contencios administrativ şi fiscal (aici nu are relevanţă interesul local

sau naţional, ci valoarea derulată). Discursul competenţelor este valabil în cazul acţiunilor nepatrimoniale, dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite sau nu. Utilitatea publică poate fi dată persoanei juridice de drept civil şi prin lege: ex. Crucea Roşie

statutului suplimentar

23

Română - conform Legii 139/1995 este organizaţie neguvernamentală, de utilitate publică. F – al doilea înţeles, „să presteze un serviciu public", conduce la atragerea competenţei tribunalului judeţean - secţia contencios administrativ şi fiscal -, deoarece „se delegă" competenţele de la nivelul autorităţilor publice la aceste persoane juridice de drept civil. Exemplu, Direcţia Generală a Finanţelor Publice delegă unei persoane juridice de drept civil eliberarea chitanţierelor fiscale, cu regim special. Refuzul nejustificat al unei astfel de persoane juridice de drept civil de a elibera solicitantului chitanţierele cu regim special petentului atrage competenţa instanţei de contencios administrativ. Aici sintagma „persoană juridică de drept civil" trebuie lărgită, în opinia noastră, deoarece astfel de „delegări" pot fi făcute de către autorităţile publice şi unor operatori - societăţi comerciale, care sunt persoane juridice de drept comercial. În practică există astfel

de situaţii (ex. eliberarea rovignetelor ce atestă plata taxei auto poate fi delegată şi altor operatori în speţă Romtelecom, Petrom, CEC etc. - persoane juridice care pot fi chemate în instanţa de contencios în cazuri de refuz nejustificat de a elibera astfel de rovignete). A.2. Din analiza art.10 alin.3 a Legii nr. 554/2004 se desprinde expres competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ, atât a tribunalelor - secţia de contencios administrativ şi fiscal, cât şi a curţilor de apel - secţiile de contencios administrativ şi fiscal. Aceasta este atrasă de „domiciliul sau reşedinţa reclamantului" sau de „domiciliul sau reşedinţa pârâtului". Înainte de a intra în analiza competenţelor, dorim să facem o precizare terminologică folosită de către

pârâtului ". Aşa ceva nu există în contencios

deoarece domiciliul unei persoane juridice se numeşte sediu iar noţiunile nu se

confundă. De ce numai sediul este în discuţie? Deoarece în contencios, spre deosebire de civil, pârât nu poate fi decât o autoritate publică în accepţiunea

Legii nr. 544/2004 art.2 (1) lit.b. Când un funcţionar public, sau şeful unei autorităţi publice, va fi citat ca pârât, citaţia se face la sediul autorităţii publice respective, nu acasă la domiciliul sau reşedinţa funcţionarului public sau a şefului instituţiei publice respective. Considerăm că opinia civilistă a celor ce au alcătuit legea a făcut să se strecoare o astfel de „eroare" de exprimare, cu toate consecinţele ei. Revenim la analiza competenţei tribunalelor şi menţionăm varianta alternativă introdusă de legiuitor. Aici se impune o altă precizare. Norma juridică ce are în vedere competenţa teritorială este imperativă sau permisivă ? Cum sunt normele privind competenţa ? Singurul răspuns legal este faptul că normele privind competenţele sunt imperative. Dacă asupra naturii juridice a normei competenţei materiale nu există nici un fel de dubii, aceasta fiind o normă imperativă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială am putea avea unele îndoieli. Acestea sunt însă risipite de adagiul latin „electa una via". Mai precis, reclamantul are prevăzută de către legiuitor posibilitatea de a alege între două căi posibile:

– prima - să se judece la instanţa cea mai apropiată de domiciliul să