Universitatea Romano-Americana

CRIMINALISTICA

REFERAT
Coordonator: Asist. univ. drd. Nicolae Gament Neagu Eliza-Eugenia Facultatea de Drept Anul III IFR, grupa 732

Bucuresti 2012

CUPRINS

1. Identificarea criminalistica
1.1. Notiunea de identificare criminalistica 1.2. Identificarea criminalistica si identificarea judiciara 1.3. Obiectul identificarii criminalistice 1.4. Principiile identificarii criminalistice 1.5. Etapele identificarii criminalistice 1.6 Felurile identificarii criminalistice 2. Fotorafia judiciara 2.1. Scurt istoric 2.2. Notiune si rolul fotografiei judiciare 2.3. Clasificarea tipurilor de fotografie judiciara 3. Urmele 3.1. Notiunea de urma in criminalistica 3.2. Clasificarea urmelor 4. Amprentele 5. Cercetarea la fata locului 5.1. Notiune 5.2. Caracterele cercetarii la fata locului 5.3. Fazele cercetarii la fata locului 5.3.1. Faza statica a cercetarii

5.3.2. Faza dinamica a cercetarii

1. Identificarea criminalistica

Criminalistica se ntemeiaza pe faptul c un infractor, cel mai adesea fara stirea sa, lasa ntotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelev pe corpul su, pe haine i pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice, pentru prezena sau aciunea sa1 1.1. Notiunea de identificare criminalistica Noiunea de identificare criminalistic nu poate fi definit fr nelegerea unor termeni utilizai att n teoria, ct i n practica de specialitate. n acest sens, termenul identic este folosit fie cu nelesul de ceea ce este unic, fie cu nelesul de aceeai, adic o persoan este identic cu ea nsi, neavnd relevan schimbrile ce pot aprea pe parcursul existenei sale. Alteori, termenul identic este utilizat n sensul c dou ori mai multe obiecte, aflate n stare numeric distinct, sunt considerate ca avnd aceleai proprieti sau cantiti. Identificarea unei persoane este posibila nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci si pe baza declaratiilor unui martor ocular sau ale victimei, in cadrul unor activitati procedural, cum este de pilda, recunoasterea in grup efectuata in conformitate cu regulile tactice criminalistice. Cu alte cuvinte, subliniem c identificarea criminalistic nu se realizeaz numai prin activiti de laborator, criminalistica neputand fi redusa numai la componenta ei tehnica. Acest procedeu este posibil datorita perceperii realitatii obiective si sesizarii proprietatilor, trasaturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect care se individualizeaza in cadrul mai larg al categoriei de fiinte sau lucruri asemanatoare, rezultata dintr-un proces de gandire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, in vederea stabilirii identitatii sau neidentitatii lor.2 Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistica presupune recunoasterea unui obiect concret, care poate avea elemente sau insusiri de natura sa-l apropie de alte obiecte asemanatoare, de acelasi gen sau specie, dar care se deosebeste de toate acestea prin trasaturi care il fac sa fie identic numai cu sine insusi. Prin identitate se intelege insusirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-si manifesta individualitatea in timp si spatiu, prin caracteristicile sale fundamentale si definitorii, neschimbatoare, care le deosebeste de toate celelalte si le determina sa ramana ele insele pe durata existentei lor. Se impun cateva precizari cu privire la conditiile fundamentale de individualizare pe care trebuie sa le indeplineasca persoana sau obiectul identificarii: - se apeleaza numai la trasaturile esentiale prin care acesta se distanteaza si se diferentiaza de celelalte obiecte; - identificarea se realizeaza pe baza unor caracteristici temporare; - identificarea trebuie sa fie dialectica, deoarece orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se afla in permanenta miscare si transformare, fiind supus actiunii si influentei unor factori externi sau interni. Identificarea criminalistica este o activitate, un proces prin care se stabileste persoana sau obiectul, concret, material aflat in legatura cauzala cu fapta ilicita. La baza identificarii sta un sistem de particularitati sau trasaturi caracteristice, identificarea servind, in ultima instanta, scopului procesului penal de aflare a adevarului. 1.2. Identificarea criminalistica si identificarea judiciara

Universitatea Bucuresti, Facultatea de Drept, Teza de Doctorat, doctorand Adrian Enulescu, Conductor tiinific: Prof. Univ. dr. Emilian STANCU, Bucuresti, 2007 2 Conf, univ. dr. Gheorghe Popa, Tehnica criminalistica Curs universitar , Prouniversitaria, 2008, p. 15

Identificarea criminalistica rezolva probleme de natura faptica si vizeaza separarea obiectului sau a persoanei dintr-un grup nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Definitoriu pentru procesul de identificare criminalistica este stabilirea identitatii atat pe baza caracteristicilor si insusirilor generale ale obiectului, cat si pe baza trasaturilor care le idividualizeaza si le deosebesc de obiectele din aceeasi clasa. Spre deosebire de identificarea criminalistica, identificarea judiciara isi are specificul ei in procesul de aflare a adevarului, si nu poate fi restransa doar la identificarea persoanei sau obiectului pe baza urmelor ridicate din locul savarsirii infractiunii, deoarece aceasta atesta o simpla stare de fapt, care poate avea legatura sau nu cu cauza cercetata. Organul de urmarire penala sau instata de judecata sunt obligate sa stabileasca legatura de cauzalitate intre obiectul sau persoana individualizate prin intermediul identificarii criminalistice si fapta incriminata de legea penala. Identificarea judiciara are asadar o sfera de cuprindere mai mare decat identificarea criminalistica, pe care o include ca pe una din componentele sale esentiale. Ea devine posibila doar prin desfasurarea unui ansamblu de activitati de natura judiciara si de investigare stiintifica de laborator a urmelor infractiunii, si are ca scop stabilirea existentei infractiunii, identificarea faptuitorului si probarea vinovatiei acestuia. Fiind necesara pentru descoperirea unor stari de fapt si imprejurari cu valente probatorii, identificarea criminalistica trebuie sa fie intreprinsa in limitele stricte ale legislatiei procesuale. Ea este astfel subordonata scopurilor precise ale cercetarii judiciare, si contribuie in egala masura, atat la stabilirea vinovatiei cat si a nevinovatiei persoanei fata de care s-a declansat procesul penal. 1.3. Obiectul si elementele identificarii criminalistice Obiectul identificarii criminalistice il constituie orice element al lumii materiale (lucru, persoana, fiinta, fenomen,) care se manifesta in timp si spatiu si care poate fi identificat dupa modificarile pe care le-a produs in timpul interactiunii sale cu elementele din ambianta locului in care s-a savarsit fapta penala. Nu intra in sfera identificarii criminalistice probleme cum ar fi vinovatia sau nevinovatia unei persoane banuite de savarsirea infractiunii in schimb este posibil ca ea sa contribuie la examinarea si clarificarea imprejurarilor in care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere sa raspunda la intrebarea daca o anumita persoana a comis furtul, in schimb poate fi intrebat daca urmele de maini descoperite la fata locului au fost sau nu create de o anumita persoana. Obiectul identificarii criminalistice este, deci, un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinta sau lucru, precum si fenomenul care a generat o anumita stare de fapt. Identificarea criminalistica presupune existenta obligatorie a doua categorii de obiecte, care trebuie sa fie diferentiate in raport cu scopul acestei activitati. Prima categorie o reprezinta obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale caror urme sau reflectari materiale au fost descoperite la locul faptei. In criminalistica, aceste obiecte mai sunt denumite si obiecte scop, avandu-se in vedere de fapt, ceea ce se urmareste prin identificare. A doua categorie de obiecte o reprezinta obiecte identificatoare sau intr-o alta terminologie, obiecte mijloc, deci acelea care poarta urmele unei fapte si urmele insasi, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat.3

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucuresti, 1995, pag 48-49

1.4. Principiile identificarii criminalistice Identificarea criminalistica este guvernata de o serie de principii si reguli care imprima concluziilor desprinse cu ocazia examinarilor de laborator obiectivitate, exactitate si un caracter stiintific indiscutabil4. a. Principiul identitii Aa cum este cunoscut, identitatea este definit ca fiind starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-i pstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rmnnd el nsui. Aa cum remarc pe bun dreptate reputatul profesor Emilian Stancu, principiul identitii este un principiu fundamental al gndirii i se impune prin nsi natura activitii de identificare, circumscris domeniului judiciar. De fapt, stabilirea identitii nseamn nerepetabilitatea obiectului, persoanei sau fiinei cutate, chiar fa de cele asemntoare cu ele. b. Principiul stabilitii relative a caracteristicilor de identificare Dac principiul identitii consacr, att n plan practic, faptul c identitatea se stabilete pe baza proprietilor, caracteristicilor ori semnalmentelor exterioare, principiul stabilitii relative a caracteristicilor de identificare consacr diferenierea ntre obiectele relativ constante i cele relativ schimbtoare. c. Principiul delimitrii precise ntre obiectele identice i obiectele asemntoare Fiecare obiect este identic numai cu el nsui, acest lucru constituind fundamental oricrei identificri. d. Principiul dinamicitii i al interdependenei cazuale Dup cum este cunoscut, factorul micare constituie un atribut inerent al materiei, micarea cuprinznd toate schimbrile i procesele ce au loc n univers, de la simpla deplasare i pn la gndire. Din acest considerent identificarea criminalistic trebuie s porneasc de la premiza c orice cercetare a obiectelor, persoanelor sau fiinelor trebuie abordat din perspectiva micrii acestora i a schimbrilor trsturilor i proprietilor acestora. e. Principiul delimitrii stricte dintre obiectele scop i obiectele mijloc ale identificrii n procesul oricrei identificri criminalistice este absolut necesar diferenierea dintre obiectul care a creat urma descoperit la locul faptei. Este vorba deci de diferenierea dintre obiectul scop al identificrii persoana fptuitorului, victima sau cadavrul acesteia, obiectele care au servit ori erau destinate s serveasc la svrirea faptei, produsul infraciunii i obiectul mijloc al identificrii, concretizat din urmele obiectului scop i din modelele de comparaie, realizate experimental. 1.5. Etapele identificarii criminalistice Identificarea criminalistic este, aa cum am precizat un proces de stabilire a identitii unei persoan, obiect ori fiin, toate aflate ntr-un raport de cauzalitate cu fapta incriminat de legea penal. Totodat, acest proces are un caracter unitar, identificarea fcndu-se treptat, pornindu-se de la general la particular. n cadrul acestui proces, toate trsturile caracteristice ale obiectelor, persoanelor sau

E. Stancu, Op. cit, pag.31

animalelor parcurg o etap de selecie n cadrul creia se determin genul, specia, grupa, subgrupa, tipul, modelul, etc. Identificarea criminalistica se realizeaza, astfel in doua etape: A. Identificarea de gen Aceasta se constituie n prima etap a identificrii criminalistice, n cazul obinerii unui rezultat pozitiv continundu-se examinarea pn la stabilirea identitii. Determinarea apartenenei generice este subordonat unor reguli statuate de practica criminalistic. Dintre acestea, exemplificm urmtoarele: a) un obiect necunoscut trebuie definit prin date privitoare la destinaia lui uzual, modul de confecionare industrial sau artizanal, materialul din care este confecionat obiectul supus examinrii li, bineneles, culoarea, dimensiunea, etc.; b) dac se pune problema determinrii apartenenei obiectului suspus examinrii la un anumit gen, specialistul criminalist trebuie s se pronune att cu privire la gen, ct i cu privire la eventualele subclasificri ale acestuia; c) n situaia n care este necesar determinarea apartenenei mai multor obiecte la acelai gen, expertiza criminalistic poate constata faptul c obiectele sunt de acelai fel, fr precizarea genului; d) cnd specialistului criminalist i se pune la dispoziie urma n litigiu, stabilirea apartenenei de gen trebuie fcut n raport cu reflectarea structurii exterioare a suprafeei de contact; e) ca baz de definire i de triere, caracteristicile de gen trebuie s fie suficiente din punct de vedere cantitativ; f) pentru stabilirea apartenenei de gen, caracteristicile trebuie s fie suficiente din punct de vedere cantitativ; g) n determinarea apartenenei generice o importan deosebit o au att deosebirile, ct i eterogenitatea obiectelor sau substanelor comparate; h) punerea n eviden a unor deosebiri eseniale are drept rezultat negarea apartenenei de gen, deci i a identitii; i) probabilitatea identitii este cu att mai mare cu ct grupa din care face parte obiectul analizat este mai restrns; n alt plan, cu ct numrul elementelor comune este mai mare i cu ct acestea sunt mai rare, cu att identificarea de gen se apropie de identificarea individual; j) pentru a putea constitui criterii de difereniere, deosebirile trebuie s fie reale i nu create n mod artificial, generate de mprejurri aleatorii; pe cale de consecin noiunea de provenien comun trebuie s fie, ntotdeauna, concretizat

B. Identificarea individuala Identificarea individual se constituie att n scopul, ct i n sarcina identificrii criminalistice, termenul individual desemnnd pe de o parte esena, iar pe de alt parte condiia sine qua non a acesteia.

i n cazul identificrii individuale au fost consacrate o serie de reguli, dup cum urmeaz: a) n cadrul raportului necesitate-ntmplare, chiar i caracteristicile generice pot cpta valoare de identificare; b) ntmplarea nu se manifest numai sub forma defectelor datorate uzurii ori elementelor aprute n mod accidental; c) alturi de raportul necesitate-ntmplare exist i un tip de legtur, respectiv condiionarea reciproc a caracteristicilor i nsuirilor; deosebirea este contradictorie i, ca orice caracteristic se manifest att ca element opus generalului din care se detaeaz obiectul examinat, ct i ca o caracteristic proprie obiectului, oferind posibilitatea recunoaterii acestuia dintre obiectele asemntoare. 1.6 Felurile identificarii criminalistice Examinarea stiintifica a urmelor contribuie uneori esential, alteori doar informativ, la elucidarea multiplelor probleme care intereseaza justitia. Cercetarea criminalistica efectuata la locul faptei ori in laborator, pune la dispozitia organelor judiciare, date importante cu privire la fapta si imprejurarile in care a fost savarsita, persoana faptuitorului, ori cu privire la metodele, mijloacele si instrumentele folosite, locul si timpul comiterii, cauzele si conditiile care au generat ori favorizat producerea ei. In functie de natura urmelor si mijloacelor materiale de proba supuse cercetarii, si in raport cu metodele si procedeele utilizate la examinare, exista urmatoarele feluri de identificare criminalistica: a. Identificarea traseologica Acest gen de identificare are ca obiect individualizarea obiectului creator prin examinarea conturului si elementelor liniare ale urmelor, sau prin reconstituirea intregului dupa partile sale componente. Sunt examinate din punct de vedere traseologic, o mare parte din urmele create de corpul uman (urme create de picioare sau alte parti ale corpului uman), instrumentele si mijloacele folosite la savarsirea faptei (altele decat armele de foc), o parte din urmele mijloacelor de transport. b. Identificarea dactiloscopica Identificarea dactiloscopica are ca obiect identificarea persoanei dupa urmele papilare descoperite la locul faptei. c. Identificarea grafoscopica Aceasta identificare permite individualizarea scriptorului prin examinarea scrisului de mana. d. Identificarea biocriminalistica Serveste la determinarea naturii umane sau animale a urmelor biologice, facand posibila chiar identificarea persoanei de la care provin acestea (prin studierea amprentei genetice). Sunt supuse examenului de laborator urme cum ar fi: sange, sperma, fire de par, urina.

e. Identificarea balistica

Este destinata: stabilirii tipului si modelului armei de foc si individualizarii acesteia cu ajutorul urmelor de pe gloantele si tuburile trase; identificarea persoanei care a tras prin examinarea factorilor suplimentar ai impuscaturii evidentiati pe corpul sau imbracamintea acesteia; stabilirii distantei directiei si unghiului de tragere. f. Identificarea antropologica Aceasta identificare vizeaza identificarea persoanei sau cadavrului cu identitate necunoscuta pe baza semnalmentelor exterioare. 2. Fotografia judiciara 2.1. Scurt istoric Fotografia judiciara a fost folosita n anul 1840, n nchisoarea din Bruxelles, de politia belgiana, dupa metoda Daguerre. Prima dagherotipie a fost obtinuta n anul 1822 de catre Louis-Jacques Maude Daguerre si Nicphore Niepce, dar anul oficial al descoperirii fotografiei este considerat 1839, cnd marele savant Franois Arago a facut o comunicare n acest sens la Academia de Stiinte din Paris, atribuindu-i meritul doar lui Daguerre. Elementul principal al dagherotipiei este constituit dintr-o foita subtire de argint aplicata pe o placa de cupru; placa astfel combinata se supune unui tratament cu vapori de iod, la o lumina foarte slaba, rezultnd iodura de argint. Placa acoperita cu iodura de argint, sensibila la lumina, este introdusa ntrun aparat fotografic si impresionata 345 minute, obtinndu-se o imagine latenta, care se developeaza cu vapori de mercur. Iodura de argint neimpresionata este eliminata cu hiposulfit de sodiu sau clorura de sodiu (sare de bucatarie). Imaginea se obtine n pozitiv direct, avnd dezavantajul ca nu se pot scoate copii ca dupa negative (Mircea Novac). n majoritatea tarilor anglo-saxone, inventatorul fotografiei este considerat Sir Fox Talbot, care a perfectionat, n 1844, procedeul fotografic pozitiv-negativ prin folosirea unei hrtii translucide. Ideile fundamentale ale fotografiei n culori au fost elaborate n anul 1869 de catre francezii Ducos du Hauron si Charles Cros. Primele servicii specializate sunt consemnate n Chicago (1855) si Paris (1872). Fotografia judiciara va fi perfectionata de Alphonse Bertillon, dupa anul 1879. R.A. Reiss, 1911: Fotografia judiciara va permite magistratului nsarcinat cu ancheta de a avea n fata ochilor, n orice moment, imaginea exacta a locului sau a locurilor unde s-a savrsit crima. Romnia este printre primele tari care au beneficiat de aceasta descoperire: n 1843 se fac la Bucuresti primele portrete dagherotip, iar dupa 1848 s-au remarcat: Carol Popp de Szatmari (fotograful domnitorilor Bibescu, Stirbei si Alexandru Ioan Cuza), considerat primul fotoreporter de razboi din lume; Ludwig Angerer, un farmacist austriac si Costache Sturdza Scheianu, primul fotograf amator din tara noastra. n 1879 se nfiinteaza serviciul fotografic la Politia Capitalei, iar n 1888, infractorii sunt nregistrati alfabetic si fotografiati (Constantin Turai). n anul 1904, dupa cum am mai subliniat, apare Manualul tehnic de medicina legala al lui Nicolae Minovici, unde, n capitolul IX, intitulat Fotografia judiciara, se stabilesc reguli stiintifice pentru fotografia de semnalmente: E cunoscuta regula potrivit careia, astazi, n antropometrie, este greu de a face o verificare la o vrsta mai jos de 21 ani, si absolut imposibila la o vrsta de 18 ani, fara ajutorul unei fotografii de profil alipita la celelalte semnalmente.

n anul 1919, la Buzau s-a nfiintat un serviciu complet de identificare cu fise mixte, care mai trziu sa generalizat n toata tara, iar n anul 1932 a fost creat cazierul central, cu o cartoteca fotografica pentru condamnati. 2.2 Notiune Fotografia judiciara poate fi definita ca un sistem de metode si procedee speciale de fotografiere, cu aplicatii in activitatea de prevenire si descoperire a infractiuilor si autorilor acestora, si in efectuarea actelor de urmarire penala, supravegherii operative, constatarii tehnico-stiintifice si expertizei criminalistice. In ceea ce priveste necesitatea si avantajele fotografiei judiciare in solutionarea cauzelor penale putem aprecia urmatoarele: - reprezinta metoda general-valabila de ridicare a urmelor din locul savarsirii infractiunii si de fixare a rezultatelor diverselor activitati de urmarire penala - inregistreaza in mod obiectiv, complet si fidel, toate obiectele cuprinse in campul vizual al aparatului - inregistreaza rapid si spontan, atat in spectrul vizibil cat si invizibil, un numar mare de stari de fapt si imprejurari, oferind posibilitatea studierii ulterioare a acestora, fara a mai fi necesara reproducerea lor - constituie un important mijloc tehnic de examinare a urmelor si corpurilor delicte5 - este o metoda nedistructiva, inrucat subiectele supuse fotografierii nu sunt alterate in nici un mod. Obiectele raman intacte, nemodificate, deoarece intre ele si aparatul fotografic nu are loc un contract direct.6 - reprezinta mijlocul principal de ilustrare a rezultatelor activitatii de expertiza criminalistica - are un evident caracter probatoriu. Atat fotografia cat si alte categorii de inregistrari de imagini (video) sunt prevazute in mod expres de Codul de procedura penala ca mijloace de proba. - contribuie la prevenirea faptelor penale, prin mediatizarea aspectelor din timpul savarsirii infractiunilor ori a urmarii acestora. 2.3. Clasificarea tipurilor de fotografie judiciara Fotografia judiciara se clasifica in fotografia judiciara operativa si fotografia judiciara de examinare (de laborator) A. Fotografia judiciara operativa este un important mijloc de proba, utilizat in fixarea rezultatelor unor activitati de urmarire penala, cum sunt cercetarea la fata locului, perchezitia, reconstituirea, prezentarea pentru recunoastere. In functie de scopurile in care se foloseste, fotografia judiciara operativa (de fixare) se clasifica la randul ei in: a. Fotografia la fata locului Fotografiile executate cu prilejul cercetarii la fata locului au o mare importanta pentru intelegerea si interpretarea corecta a descrierilor din procesul verbal. Pe langa aspectele care pot fi usor percepute, ele redau si detalii, stari de fapt, imprejurari care pot fi omise din diverse motive, cum ar fi: urme de dimensiuni foarte mici, urme sau mijloace materiale mascate de obiecte voluminoase, amplasamentul anumitor obiecte. Inregistrarea imaginilor in locul faptei se face pornind de la general la particular, respectand reguile tactice din faza statica si dinamica a cercetarii. La fata locului se executa urmatoarele genuri de fotorafii:

5 6

Florin Ionecu, Criminalistica, Editura Universitaria, p. 43 Florin Ionescu, Op cit, p.43

- fotografia de orientare: fixeaza imaginea locului faptei in ambianta mediului inconjurator, astfel incat sa se permita identificarea zonei in care s-a savarsit infractiunea; fotografia inregistreaza locul faptei in totalitatea sa, impreuna cu imprejurimile, caile de acces si de parasire a acestui loc. - fotografia schita: inregistreaza in exclusivitate imaginea locului faptei, redand totalitatea urmelor si mijloacelor materiale de proba vizibile, pozitionarea lor reciproca si fata de diverse repere existente in acest loc; ea fixeaza asadar numai locul faptei, fara cadrul inconjurator. - fotografia obiectelor principale, a urmelor si a cadavrelor: fotografia se executa in faza statica a cercetarii si fixeaza atat pozitia, forma si dispunerea individuala a fiecarei urme sau obiect, cat si dimensiunile lor liniare si caracteristicile generale de identificare. Se efectueaza doua fotografii, dintre care una fixeaza imaginea fiecarui obiect in raport cu celelalte obiecte sau repere fixe, iar cealalta, imaginea singulara a acestuia, inregistrata la scara. - fotografia de detalii: acest gen de fotografie se executa in faza dinamica a cercetarii la fata locului cand este permisa examinarea amanuntita. Acest gen de fotografie se executa asupra macro si microreliefului urmelor si obiectelor, pentru a iregistra caracteristicile de gen si individuale care le particularizeaza. b. Fotografia de pe pozitii contrare si incrucisate Procedeul se aplica ori de cate ori in locul faptei exista obiecte voluminoase care mascheaza urmele si mijloacele materiale de proba. Se recomanda utilizarea acestui procedeu si atunci cand suprafata care trebuie cercetata prezinta diferente de relief relativ mari. c. Fotografia de semnalmente Este un mijloc eficient de fixare a semnalmentelor anatomice, a semnelor particulare ale persoanelor si cadavrelor, in scopul identificarii lor ulterioare.

d. Fotografia de supraveghere operativa Serveste la documentarea in conditiile legii7 a activitatii ilicite desfasurate de diverse persoane inainte, in timpul sau dupa savarsirea unor fapte penale grave, de genul omorului, traficului de stupefiante. Ea fixeaza prezenta acestora intr-un anumit loc si la o anumita data, a intalnirilor la care participa si a schimbului de bunuri, valori, instrumente, mesaje. e. Fotografia de fixare a rezultatelor prezentarii pentru recunoastere. Fotografia este menita sa ilustreze conditiile in care s-a desfasurat prezentarea pentru recunoastere si sa evidentieze si in acelasi timp sa convinga instantele judecatoresti ca persoanele, animalele, obiectele care alcatuiesc grupul, au semnalmente ori caracteristici asemanatoare cu ale persoanei, animalelor care urmeaza sa fie recunoscute.

f. Fotografia de fixare a rezultatelor perchezitiei Fotografiile care se executa cu acest prilej trebuie sa inregistreze: situarea locului ori cladirii care trebuie perchezitionate; suprafete de teren, incaperile, dependintele ce urmeaza a fi perchezitionate;

Codul de Procedura Penala, art. 915, cu aplicarea prevederilor art. 911 si 912 cu privire la autorizarea si certificarea inregistrarilor de imagini.

locurile in care au fost descoperite bunuri, valori, inscrisuri; totalitatea bunurilor, valorilor descoperite; caracteristicile identificatoare ale obiectelor de valoare; urmele evidentiate de bunurile, valorile gasite. g. Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii Fotografia inregistreaza momentele cele mai importante ale imprejurarilor care se produc in mod artificial in timpul reconstituirii, contribuind astfel la stabilirea faptului daca infractiunea putea sa se savarseasca in conditiile in care le-a relevat ancheta pana in acel moment.

B. Fotografia judiciara de examinare se executa in conditii de laborator, in scopul relevarii si fixarii unor detalii slab perceptibile sau invizibile cu ochiul liber. Aceasta poate fi definita ca un complex de metode si procedee de fotografiere, adaptate pentru cercetarea urmelor si mijloacelor materiale de proba si pentru efectuarea constatarii tehnico-stiintifice si expertizei criminalistice. Obiectul fotografiei judiciare de examinare il formeza atat urmele si corpurile delicte supuse cercetarii criminalistice, cat si modelele de comparatie ori materialele folosite pentru experimentari in cursul constatarii si expertizei criminalistice. In functie de lungimile de unda ale radiatiilor electromagnetice folosite la executarea ei, fotografia de examinare se clasifica in: a. Fotografia de examinare in radiatii vizibile. Aceasta are la baza absorbtia, reflectarea sau refractarea diferentiata a luminii catre obiectele supuse cercetarii. Metodele, procedeele si tehnicile utilizate variaza in functie de caracteristicile obiectelor examinate si de scopul pe care il are cercetarea. Fotografia de examinare in spectrul vizibil cuprinde: - fotografia de reproducere - fotografia de umbre - fotografia de reflexie - fotografia de contrast - fotografia separatoare de culori - fotografia de solarizare - fotografia de comparare - fotografia la mica distanta - microfotografia b. Fotografia de examinare in radiatii invizibile Ochiul uman percepe doar o parte infima din totalitatea radiatiilor electromagnetice, respectiv doar pe cele cuprinse intre rosu si violet. Dincolo de aceste radiatii se situeaza spectrul invizibil. Pentru a observa ceea ce nu este vizibil din punct de vedere optic, sunt necesare diverse instrumente, aparate ori instalatii. Fotografia de examnare in radiatii invizibile se clasifica in: - fotografia de examinare in radiatii ultraviolete - fotografia de examinare in raze infrarosii - fotografia de examinare in radiatii roentgen (radiatii X) - fotografia de examinare in radiatii gamma si in radiatii beta - holografia 3. Urme 3.1. Notiunea de urma in criminalistica

Edmond Locard afirma ca Orice individ care se deplaseaza intr-un mediu lasa urme.8 Multi autori definesc urma intr-un sens foarte larg al cuvantului si anume: urma ar fi orice modificare materiala produsa la locul savarsirii infractiunii si care poate fi utila cercetarii criminalistice. In sens restrans urma este o reproducere a constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sau in volumul obiectului cu care a venit in contact.9 In prezent stiinta si practica cercetarii criminalistice dispune de variate posibilitati de descoperire si de valorificare a urmelor create la fata locului in procesul savarsirii infractiunii. Astfel, sub aspect criminalistic, se poate considera ca prin urma se intelege orice modificare produsa la locul faptei, ca rezultat material al activitatii persoanelor implicate in comiterea acesteia si este utila cercetarii criminalistice. 3.2. Clasificarea urmelor Clasificarea adoptata de cei mai multi autori consta in patru categorii mari de urme: A. Urme de contact Sunt urmele produse prin contactul (atingerea) dintre contactul creator care trebuie sa fie identificat si obiectul primitor care poarta urma. Aceasta imprimare reda conturul si configuratia suprafetei de contact ale obiectului creator. In functie de modul de formare se disting: - urme de suprafata si urme de adancime - urme de stratificare si urme de destratificare - urme statice si urme dinamice - urme vizibile si urme latente In functie de natura obiectului creator, urmele de contact se impart in: - urme lasate de persoana: urme de maini, de picioare, de dinti, de buze, de urechi, de unghii, de alte elemente anatomice - urme lasate de obiecte: de instrumente de lovire, de instrumente de spargere, de instrumente de deschidere a incuietorilor, de imbracaminte, de mijloace de transport auto, de arme de foc, de instrumente de scriere. B. Urme materie O alta categorie de urme o reprezinta urmele materie si anume cantitatile de materie care raman la fata locului. Este vorba de substante sau produse, care s-au desprins dintr-un corp finit, sau dintr-o masa amorfa. In practica judiciara, dintre substantele sau materile descoperite cel mai frecvent la locul faptei pot fi enumerate: vopselele, sticla, solul, fibrele, rezidurile de tragere, urmele gazoase, urmele biologice. C. Urme care releva deprinderi ale persoanei Aceste urme reprezinta manifestarile cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizeaza intr-o forma concreta, materiala cum ar fi: scrisul, vocea, mersul, diverse deprinderi manuale. Si aceste tipuri de urme sunt expertizabile, conducand uneori la identificarea persoanei. D. Alte categorii de urme

8 9

Conf. univ. dr Gheorghe Popa, Tehnica criminalistica, curs univrsitar, Prouniversitaria, 2008, p. 68 Conf. univ. dr Gheorghe Popa, Op. cit. P. 69

Se considera a fi urme modificrile create de un fenomen, cum ar fi urmele de propagare ale focului intr-un incediu sau explozie, urmele de electrocutare, urmele produse de scurtcircuit. Exista autori care vorbesc de urme pozitionale, prin a caror interpretare logica, in contextul tabloului general al locului faptei se pot obtine importante informatii pentru ancheta, cum ar fi dispunerea diferitelor obiecte si urme in campul infractiunii, urme de sange, ceasul spart oprit la o anumita ora, blocarea acului indicator al vitezometrului. O alta categorie de urme care poate prezenta interes pentru elucidarea unor diverse cazuri o reprezinta urmele de animale. Sunt relevante urmele de picioare pe corpul si imbracamintea victimei, pe sol sau pe alt suport si urmele de dinti produse prin muscare care redau dentitia specifica a fiecarui animal. 4. Amprentele Definitie: amprentele digitale sunt urme lsate pe diferite obiecte de esuturile papilare. Desenul papilar este diferit de la o persoan la alta, de aceea tehnica criminalistic ajut prin interpretarea amprentelor digitale lsate la locul comiterii unor infraciuni la identificarea celui care a comis acea fapt. Dactiloscopia este o parte a stiintei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare si plantare in scopul identificarii persoanei. Denumirea de dactiloscopie provine din cuvintele grecesti (daktylos deget; skopian a studia), deci este stiinta identificarii persoanelor cu ajutorul desenelor papilare Cu ajutorul dactiloscopiei decadactilare, cazierul judiciar rezolva urmatoarele probleme: - inregistreaza dactiloscopic persoanele, in cazurile prevazute de lege (retinute sau arestate preventiv, au inceput executarea pedepsei cu inchisoarea etc.); - identifica persoanele in situatiile in care nu prezinta un act de identitate sau exista suspiciuni asupra autenticitatii actului prezentat, uzeaza de nume sau acte de identitate false; - identifica persoanele bolnave psihic si cadavrele a caror identitate nu se cunoaste; - identifica infractori cu ajutorul urmelor papilare gasite la locul faptei. Descoperirea urmelor presupune o cercetare sistematica si amanuntita a locului savarsirii infractiunii, prin observarea nemijlocita sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea include in principal doua activitati distincte: cautarea urmelor si relevarea urmelor. Urmele digitale se cauta cu multa atentie pentru ca sunt de dimensiuni mici, uneori reproducand doar fragmente ale desenelor papilare, care abia se pot observa. La cautarea urmelor este necesara o precautie deosebita pentru a nu se lasa propriile urme si a nu se sterge, din neatentie, cele care apartin faptuitorului. Se impune stabilirea locurilor de acces al autorului si a drumului parcurs iter criminis de acesta in campul infractiunii, atat in scopul de a se delimita locul unde pot fi gasite urmele lasate, cat si pentru ca ele sa poata fi cautate si descoperite organizat si rapid. Pe sticla si pe portelan, de obicei raman urme digitale clare. Daca infractorul a consumat bauturi spirtoase in campul infractiunii, cercetarile pot, de asemenea, sa dea rezultate satisfacatoare chiar in cazuri cand infractorul a lucrat la inceput cu mainile inmanusate, pentru ca, imbatandu-se, treptat, uita de precautie si-si scoate manusile. Urmele digitale se cauta pe sticla cu bautura alcoolica, pe vase, pahare sau cani de sticla ori de portelan, folosite de infractor pentru turnarea bauturii.

La instalatiile electrice este necesar sa se cerceteze intrerupatoarele, peretii din jurul acestora si becurile care au fost desurubate partial sau total de catre faptuitor. Se pot gasi urme digitale pe obiectele pe care faptuitorul le-a adus si le-a lasat ori uitat in campul infractiunii sau in imediata lui apropiere, de exemplu, pe hartia in care au fost ambalate uneltele pentru comiterea faptei, pe bateria veche a lanternei electrice, ce a fost schimbata la fata locului si aruncata. In conditii favorabile, urmele pot fi descoperite si pe suprafete aspre, pe gulere de la imbracaminte, pe rufaria scrobita, pe tesaturi fine, pe mansete, ziare etc. La examinarea mobilei nu trebuie sa se piarda din vedere locurile pe care faptuitorul le-a putut atinge prin scoaterea sertarelor, prin mutarea unui obiect s.a. Chiar in cazul cand faptuitorul lucreaza cu mainile inmanusate, la fata locului pot ramane urmele sale papilare. In timpul mutarii obiectelor grele din interior, manusile pot sa alunece, sa se rupa sau sa fie atat de deschise la locul de incheiere pe mana, incat prin deschizatura sa ramana urma unei parti a palmei. Acest fapt atesta ca nu trebuie sa se renunte la cautarea urmelor papilare, chiar si atunci cand s-a ajuns la concluzia ca infractorul a operat cu manusi. In aceasta situatie trebuie sa intervina imaginatia, fantezia si experienta celor care au misiunea de a efectua cercetarea la fata locului. Spre exemplu, daca infractiunea s-a comis intr-o vreme calduroasa este greu de presupus ca autorul a venit pe strada cu mainile inmanusate, de aceea se impune ca urmele papilare sa fie cautate la intrare, pe usa etc. Cand s-a scotocit in plicuri sau in biblioteca este de presupus ca faptuitorul si-a scos manusile, iar urmele trebuie cautate pe hartia plicului, a cartilor etc. De asemenea, faptuitorul isi poate scoate manusile, lasand urme papilare, si datorita diminuarii spiritului de precautie sub influenta bauturilor alcoolice, consumate fie la locul faptei, fie anterior. Daca s-au folosit manusi de cauciuc, medicinale, sau de vinilin si au fost abandonate la fata locului, acestea se ridica cu penseta si se cauta amprentele faptuitorului, atat in exterior cat si in interior, tainuindu-se cu atentie manusa pana la capatul degetelor. Aceste fapte atesta ca nu trebuie sa se renunte la cautarea urmelor papilare, chiar si atunci cand s-a ajuns la concluzia ca faptuitorul a operat cu manusi. Din cauza unor idei preconcepute ca pe obiectele cu suprafata prea mica cum sunt: butonii de la manusi, nasturii de la haine, bijuterii etc. sau ca pe fructe si legume ori pe obiectele cu suprafete poroase, scanduri, pereti, nu pot ramane urme, se evita cautarea acestora pe astfel de suprafete. Este semnificativ cazul unui furt comis la Bucuresti, in care infractorul a lasat la fata locului, pe o patlagea rosie, o urma digitala. Aceasta fiind descoperita si relevata de criminalist a permis identificarea infractorului in cauza. In concluzie, se impune ca la cercetarea la fata locului sa se examineze cu atentie toate suprafetele pe care ar fi posibil sa ramana urme de maini. Urmele de adancime ramase in diferite substante ce poseda plasticitate se pastreaza un timp foarte indelungat, cu conditia ca suprafata pe care ele s-au format sa fie durabila prin ea insasi. In unele cauze, cand se efectueaza cercetarea la fata locului se intampla sa se descopere urme digitale care par lasate in praf. Totusi, la o examinare de aproape se constata ca acestea sunt urme de adancime create pe o vopsea de ulei si umplute cu praf, existente poate de ani de zile. Urmele papilare create cu negru de fum, faina, pudra de toaleta sau cu material folosit pentru umplerea spatiului dintre peretii caselor de bani (nisip, cenusa) dispar relativ repede. In Schimb sunt durabile si in conditii favorabile se pot pastra timp indelungat urmele papilare ramase de la degete sau palma murdarita cu pigmenti de sange, cerneala, ulei.

Obiectele care se gasesc in aer liber pastreaza urmele papilare un timp mai scurt. Totusi, uneori s-au relevat urme pe astfel de obiecte dupa trecerea a 2-3 saptamani sau chiar a catorva luni de zile de cand au fost create. Chiar sub actiunea apei, urmele se pot conserva destul de bine. Daca se gasesc sticle, cioburi, hartii umede de roua, de zapada sau de ploaie, acestea trebuie uscate incet, dupa care urmele vor putea fi relevate. Numai curentul puternic de apa sau ploaia indelungata si cu stropi mari si densi poate sterge urmele. Urmele digitale lasate pe hartie se intind pe suprafata acesteia si devin neclare chiar in cateva zile. Pe o hartie care nu este densa, de exemplu pe un ziar, urma se imbina si se intinde in masa suportului in cateva ore. Urmele papilare dispar foarte repede sub actiunea aerului uscat si cald sau a razelor solare directe. De aceea la efectuarea cercetarii locului faptei in aer liber este necesar ca urmele sa fie relevate cat mai repede sau sa fie aparate de lumina solara directa

5. Cercetarea la fata locului 5.1. Notiune Cercetarea la fata locului este o activitate procedurala desfasurata de organele judiciare cu respectarea regulilor elaborate de tehnica si tactica cirminalistica. Scopul principal al caestei activitati este descoperirea, fixarea si ridicarea urmelor create de faptuitor, mijloacele si instrumentele folosite de acesta, precum si clarificarea imprejurarilor in care s-a savarsit o infractiune ori s-a produs un eveniment cu implicatii juridice. Textul de lege prevede ca cercetarea penala la fata locului se efectectueaza cand este necesar sa se faca constatari cu privire la situatia locului savarsirii infractiunii, sa se descopere si sa se fixeze urmele infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de proba si imprejurarile in care infractiunea a fost savarsita10. Cercetarea la fata locului poate avea un caracter initial atunci cand se efectueaza imediat dupa savarsirea infractiunii, sau unul complementar, cand are loc in cursul judecatii. Cand se efectueaza in cursul judecatii, obiectivul prioritar al cercetarii este acela de a permite instantei de judecata sa perceapa in mod nemijlocit imprejurarile in care a actionat faptuitorul, si particularitatile topografice ale locului in care s-a savarsit infractiunea. In acest caz este putin probabila descoperirea unor probe relevante pentru aflarea adevarului, deoarece locul faptei sufera modificari ca urmare a scurgerii timpului, ori a actiunilor intentionate intreprinse de persoanele interesate, iar urmele se pot degrada datorita caracterului lor perisabil. Dupa cum rezulta din dispozitiile legii11, in cazul savarsirii de infractiuni, cercetarea la fata locului se efectueaza in: - locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala in totul sau in parte - locul unde s-au produs rezultatele acesteia. Asadar, sintagma fata locului include in aceste cazuri nu numai locul in care s-a desfasurat episodul principal al faptei ilicite, ci si zonele aflate in imediata lui vecinatate, ori alte locuri din care pot fi obtinute date referitoare la pregatirea, derularea si urmarile infractiunii. Se au in vedere inclusiv caile de acces si de retragere ale infractorului din campul infractional, ori locurile in care au fost ascunse (depozitate) obiectele, valorile produs al infractiunii.

10 11

Codul de procedura penala, art. 129 Codul de procedura penala, art.30, alin ultim

Competente sa efectueze cercetarea la fata locului sunt organele de urmarire penala pe a carei raza administrativ teritoriala s-a savarsit infractiunea ori s-a produs evenimentul. In faza de urmarire penala, in raport cu competenta materiala, ea se efectueaza fie de organele de cercetare penala ale politiei, fie de procuror pentru infractiunile care potrivit legii ii revin in competenta obligatorie de cercetare. 5.2. Caracterele cercetarii la fata locului a. Caracter obligatoriu Cercetarea la fata locului are un caracter obligatoriu, ea se efectueaza in toate situatiile in care actiunile intreprinse de faptuitor au determinat aparitia unor modificari materiale in locul in care s-a derulat activitatea ilicita ori s-au produs urmaririle acesteia. Obligativitatea efectuarii acestei activitati decurge din faptul ca locul savarsirii infractiunii contine cele mai exacte informatii despre fapta si faptuitor. Prin cercetarea criminalistica de laborator a urmelor si obiectelor corp delict descoperite in acest loc se obtin probe imediate (nemijlocite, primare) cu un suport stiintific de necontestat, care servesc la dovedirea existentei sau inexistentei infractiunii, la identificarea autorilor, a instrumentelor si mijloacelor folosite, precum si la dovedirea vinovatiei sau nevinovatiei persoanelor fata de care s-a inceput urmarirea penala.

b. Activitate initiala si urgenta Atunci cand se impune a fi efectuata, ea reprezinta prima activitate care se desfasoara in cadrul urmaririi penale, constituind punctul de plecare in efectuarea investigatiilor si conditionand directiile ulterioare ale anchetei. Este o activitate urgenta deoarece o data cu scurgerea timpului, locul faptei poate suferi modificari, iar urmele si mijloacele materiale de proba se pot altera sau disparea, ceea ce ar reduce considerabil sansele descoperirii infractiunii si autorului ei. In principiu, cercetarea se efectueaza imediat dupa savarsirea infractiunii, odata cu sesizarea organului judiciar, dar sunt si situatii in care se face mult mai tarziu. Astfel de situatii apar atunci cand fapta a fost descoperita cu intarziere, sau cand desi descoperita, nu s-a putut stabili de la inceputul locului in care s-a desfasurat episodul principal al infractiunii. c. Activitate care nu se poate repeta In cazul in care cercetarea s-a efectuat superficial ori a fost incompleta, sau daca rezultatele acesteia nu au fost fixate corespunzator, ancheta va fi canalizata pe o pista gresita, cu consecinte grave pentru aflarea adevarului. Repetarea cercetarii nu se mai poate face in conditiile initiale si nu mai poate conduce la rezultatele scontate, intru-cat locul faptei sufera modificari inclusiv ca urmare a actiunilor intreprinse in prima etapa de echipa de cercetare. In literatura de specialitate se discuta de posibilitatea repetarii in mod exceptional a acestei activitati, in urmatoarele situatii12:

12

Florin Ionescu, Crimnalistica, vol II, editura Universitaria, 2009, p. 22

- cand cercetarea initiala s-a efectuat in conditii meteorologice si de lumina improprii si - cand perimetrul investigat din punct de vedere criminalistic nu a fost corect delimitat, fiind scapate din vedere suprafete de teren, incaperi, cai de acces sau de parasire a locului faptei etc. in care puteau fi descoperite urme si mijloace materiale de proba. d. Caracter organizat Aceasta activitate se desfasoara dupa anumkite reguli tehnico-tactice criminalistice, care asigura investigarea sistematica, minutioasa si completa a locului faptei, descoperirea tuturor urmelor infractiunii, a obiectelor corp delict, precum si elucidarea imprejurarilor in care s-a produs faptul ilicit. Pentru a asigura caracterul organizat al activitatii de cercetare este necesar sa se respecte urmatoarele reguli: - cercetarea la fata locului nu trebuie limitata in timp si spatiu - in efectuarea cercetarii la fata locului trebuie eliminate ideile preconcepute cu privire la fapta, faptuitor, metodele si mijloacele folosite de acesta, ori cu privire la utilitatea urmelor descoperite si valoarea lor identificatoare - metodele concrete de cercetare se stabilesc in functie de natura si urmarile faptei, particularitatile locului de cercetat, modurile de operare folosite de faptuitor (i), si dispunerea urmelor si mijloacelor materiale de proba. - notarea constatarilor de ordin criminalistic si a datelor desprinse cu ocazia investigatiilor, in vederea consemnarii lor ulterioare in procesul verbal de cercetare la fata locului. - studierea reactiilor pe care le are faptuitorul prezent la fata locului.

5.3. Fazele cercetarii la fata locului Pentru a asigura caracterul organizat al cercetarii si descoperirea tuturor urmelor si mijloacelor materiale de proba, aceasta activitate se efectueaza in doua faze distincte: respectiv faza statica si faza dinamica. 5.3.1. Faza statica a cercetarii In faza statica se desfasoara urmatoarele activitati criminalistice: a. Fixarea prin intermediul fotografiei si filmului judiciar a situatiei de la fata locului, asa cum a fost gasita in momentul sosirii echipei de cercetare. Se executa de regula, fotografii sau filmari de orientare. b. Patrunderea in locul faptei, parcurgerea si observarea atenta a acestuia. Este permisa doar pesoanelor care au atributii pe linia cercetarii si se face numai prin punctele de acces si pe drumul marcat de specialistul criminalist cu ajutorul jetoanelor. c. Orientarea criminalistica a locului faptei. Se determina mai intai situarea locului faptei in raport cu punctele cardinale si vecinatatile sale. In al doilea rand aceasta presupune stabilirea distantelor dintre urmele si mijloacele materiale de proba descoperite precum si precizarea pozitiei reciproce a acestora. Si nu in ultimul rand, presupune ridicarea topografica a caracteristicilor de relief specifice locului faptei, in vederea intocmirii schitei. d. Stabilirea lui iter crimnis. Determinarea drumului parcurs si a activitatilor desfasurate de faptuitor se face prin cercetarea atenta a tuturor cailor de acces ori de parasire a locului faptei si a modificarilor pe care acesta le-a adus in campul infractiunii.

e. Stabilirea aproximativa a prejudiciului produs prin savarsirea infractiunii. Natura bunurilor si valorile sustrase, numarul si volumul lor, ofera alte informatii despre faptuitor si numarul acestora, precum si depsre mijloacele de transport folosite de acesta. Ele orienteaza pe membrii echipei de cercetare in activitatea de cautare si descoperire a tuturor categoriilor de urme care pot prezenta interes pentru cauza. f. Executarea fotografiilor si filmarilor de orientare, schita si a obiectelor principale g. Prelucrarea urmelor de miros cu ajutorul cainelui de urmarire. Cainele de urmarire se foloseste intotdeauna atunci cand la fata locului pot fi descoperite urme de miros uman. Avand in vedere a persistenta relativ redusa a urmelor, prelucrarea lor se face in faza statica a cercetarii. Este una din primele activitati pe care le intreprinde echipa, cu conditia ca aceasta sa nu afecteze alte categorii de urme care pot conduce la identificarea faptuitorului si a instrumentelor utilizate la comiterea faptei. 5.3.2. Faza dinamica a cercetarii In faza dinamica a cercetarii se desfasoara un complex de activitati criminalistice care au drept scop examinarea individuala si detaliata a fiecarei urme si mijloc material de proba decoperite in prima etapa. Specific acestei faze este ca toate urmele si obiectele purtatoare de urme pot fi miscate din locurile in care au fost gasite, ceea ce permite stabilirea caracteristicilor lor generale si particulare, a metodelor de fixare, conservare si ridicare, cat si descoperirea altor urme care initial nu au fost observate de membrii echipei. In aceasta faza, o atentie deosebita se acorda locului care atesta aspectele principale ale activitatii infractionale si celui in care s-au produs urmarile ei, deoarece ele pot contine o multitudine de urme create de faptuitor si instrumentele pe care le-a folosit. Se are in vedere posibilitatea descoperirii in aceste locuri a unor microurme, urme de picioare, urme papilare, biologice, fire si fibre textile, obiecte resturi di acestea, urme de fortare. In faza dinamica, o sarcina principala a cercetarii este aceea de a stabili starile de fapt si imprejurarile negative, adica cele care nu au pe deplin o legatura logica cu fapta adusa la cunostinta organului judiciar. Tot in faza dinamica se face interpretarea la fata locului a urmelor si mijloacelor materiale de proba, iar pe baza informatiilor obtinute se completeaza versiunile cu privire la fapta si faptuitori, metodele si mijloacele folosite, timpul comiterii, etc.

BIBLIOGRAFIE Universitatea Bucuresti, Facultatea de Drept, Teza de Doctorat, doctorand Adrian Enulescu, Conductor tiinific: Prof. Univ. dr. Emilian STANCU, Bucuresti, 2007 Conf, univ. dr. Gheorghe Popa, Tehnica criminalistica Curs universitar, Prouniversitaria, 2008

Florin Ionescu, Crimnalistica, vol II, editura Universitaria, 2009 Florin Ionescu, Crimnalistica, vol I, editura Universitaria, 2009 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucuresti, 1995 Codul de procedura penala http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/IDENTIFICAREA-PERSOANELORDUPA52574.php