Sunteți pe pagina 1din 101

UNIVERSITATEA” VALAHIA” TÂRGOVIŞTE FACULTATEA: INGINERIA MEDIULUI SI BIOTEHNOLOGII SPECIALIZAREA : PROTECŢIA MEDIULUI ÎN AGRICULTURĂ

SI BIOTEHNOLOGII SPECIALIZAREA : PROTECŢIA MEDIULUI ÎN AGRICULTURĂ ABSOLVENT COORDONATOR PROF. DR. ING. -2009- 1

ABSOLVENT

COORDONATOR PROF. DR. ING.

-2009-

Cuprins introducere…………………………………………………………………… 3 capitolul i

Cuprins

introducere……………………………………………………………………

3

capitolul i prezentarea locaţiei

5

1.1.scurt istoric…………………………………………………………

.5

1.2.

isroria localităţi după 1564…………………………………

6

1.3. aşezare, suprafaţă, vecini……………………………………

6

1.4. dealuri şi munţi…………………………………………………….

7

1.5. solurile…………………………………………………………….…

7

1.6.

microclimatul aşezării ………………………………………….

8

capitolul ii. funcţionalitatea spaţiilor verzi……………………………………

9

2.1. funcţia de producţie…………………………………………………

9

2.2. funcţia recreativă……………………………………………………

10

2.3. funcţia decorativă…………………………………………………

12

capitolul iii principiile de proiectare a spatiilor verzi din mediul rural…………………………………………………………………………………

13

capitolul iv stiluri şi genuri în spaţiile verzi …………

18

4.1. stilurile spaţiilor verzi abordate în mediul rural ……

…….

18

4.1.2. stilul geometric……………………………………………

4.1.2.1. principiile de structură ale stilului geometric………………………

18

19

4.1.3.

stilul peisager……………………….…………………………

20

4.1.3.1. principiile de structură ale stilului peisager………………………

21

4.2. genul peisajului…………………………….…………………………

23

4.2.2. genul grandios………………………….……………………………….

23

4.2.3. genul de bucurie…………………………………….…………….…….

24

4.2.4. genul visător……………………….…………………………………

24

4.2.5. genul liniştit ………………………………………………

…………

24

capiolul v

stilurile spaţiilor verzi abordate în mediul rural………………………………………………………….…………………… 25

5.1. grădinile locuinţelor individuale… …………… …………….

25

5.2. spaţiile verzi de pe teritoriul şcolilor, grădiniţelor şi creşelor……………………………………………………………….…

 

27

5.3. păduri de recreare

………………………………………………….

28

5.3.1.criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării …………………

 

29

5.3.2.

sistematizarea pădurilor de recreare…………………………………

32

capitolul vi.

alegerea speciilor lemnoase pentru

spaţii

………………

37

6.1. avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase …………….

37

6.2. criterii de alegere a speciilor ………………………………

38

6.2.1. cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase ……………………………….

38

6.2.2 particularităţile biologice ale speciilor………………………………….

39

6.2.2.1. înălţimea exemplarelor…………………………………

…….

39

6.2.2.2. forma şi desimea coroanei……………………………….……

40

6.2.2.3. forma trunchiului şi culoarea scoarţei……….…………………

41

6.2.2.4. forma şi dispunerea ramurilor…………………………….…

42

6.2.2.5. forma, mărimea şi culoarea frunzelor…………………….…

42

6.2.2.6. forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire………………

43

6.2.2.7. forma şi culoarea fructelor………………………….………

44

6.2.2.8. rapiditatea de creştere şi longevitatea………………………

45

capitolul vii. asocierea, dispunerea şi instalarea plantelor

în grădină

………………………………………………………

…………………

………

46

7.1. asocierea şi dispunerea speciilorlemnoase…

46

7.2.

alegerea vegetaţiei şi criteriile de alegere a speciilor

floricole………………………………………………………….…………

47

7.2.1.forma, mărimea şi culoarea frunzelor……………….………………

48.

7.2.2forma şi culoarea fructelor………………………………

48

7.2.3 împărţirea după ciclu de viaţă……………………………………….…

48

7.2.4.modul de utilizare…………………………………………. ………….

49

7.2.5.asocierea speciilor floricole……………………………………….….

49

7.3. instalarea speciilor floricole. pregătirea solului……

51

7.4. instalarea plantelor floricole în spaţiile verzi………

52

7.5. distanţa de plantare………………………………………………

 

53

capitolul viii

contribuţii proprii……………………………………………………………………

54

8.1.obiectivele lucrării…………………………………………………

54

8.2. scopul lucrării…………………………………….…………………

55

8.3. amenajarea gradinii…………………………………………………

55

8.3.1. nivelarea pamantului……………………………………………

….

56

8.3.2. amenajarea zonei cu flori ……………………………………………

57

8.3.3. gazonul ………………………………………

57

8.4. amenajările ornamentale din grădină…………………………

59

8.4.1.patio………………………………………………………………….

59

8.4.2. fantana cu piscina mica…………………………………………….

59

8.4.3. curs de apa cu cascadă si helesteu……………………………

60

8.4.4. pavilionul din gradina

……………………………………….

62

8.4.5. aleile şi drumurile de acces……………………………………

63

8.4.6. spaţiu de joacă pentru copii ……………………………………

64

8.4.7. utilitatea gardului ………………………………………………… 65

8.4.8. amenajarea apelor …………………………………………………

66

8.4.9 construcţii utilitare şi ornamentale……………………………

8.4.10. iluminarea grădinii……………………………………….……

8.4.11. grădina de iarnă …………………………………………….

8.4.12. formaţiunile florare ………………………………………….

8.5. întreţinerea şi îngrijirea …………………………

……………

capitolul ix plantele cultivate în gradină…………………………………… concluzii ………………………………………………………………………. …………… bibliografie…………………………………………………….…………….

anexe………………………………………………………………

67

70

72

73

75

77

83

85

INTRODUCERE - zona de relaxare si recreere -

An de an au luat şi iau naştere sute de hectare de noi parcuri şi grădini, scuaruri, plantaţii de-a lungul arterelor de circulaţie , spaţii verzi pe lângă ansamblurile şi casele de locuit, pe parcursul traseelor turistice, care, indiferent de stilul în care au fost realizate, oferă peisaje ce îndeplinesc multiple funcţionalităţi ca stimularea pentru muncă, pentru relaxare , distracţie, cu rol profilactic si curativ pentru cei suferinzii, etc. Amenajarea unui spaţiu verde, indiferent de categoria din care face parte ( parc, grădină privată, scuar , plantaţii stradale ), constituie doar o primă etapă. Ea reprezintă materializarea pe teren a gândirii de proiectare realizată în atelier. Reuşirea acestui potenţial, obţinerea de efecte de mare valoare decorativă, sunt în funcţie nu numai de distribuire judicioasă, bine gândită şi de o îmbinare fericită, armonioasă a elementelor componente, şi de un alt factor de o importanţă majoră, respectiv de îngrijirea, întreţinere de care depinde dezvoltarea lor armonioasă în timp şi spaţiu, in final viata lor. Spaţiile verzi, aceste oaze de verdeaţă, presărate pe cuprinsul aşezărilor umane, au un rol de o importanţă vitală în ameliorarea mediului înconjurător. Vegetaţia, component viu al naturii, reglează ciclul oxigenului şi al bioxidului de carbon, îmbogăţeşte atmosfera cu oxigen şi reduce bioxidul de carbon din atmosferă. Plantaţiile de arbori şi arbuşti contribuie la scăderea vitezei vântului si spulberarea stratului de zăpadă, atât de necesar protecţiei plantelor in timpul iernii, cât şi înmagazinării apei în sol. Arborii şi arbuştii reprezintă bariera împotriva zgomotului . Ei absorb circa 20 la suta din energia fonică incidentă, contribuie astfel la atenuarea poluării sonore.

Spaţiile verzi au însuşirea de a forma un microclimat favorabil bunei dispoziţii a omului, unde frecventa pulsului se reduce cu 4-8 pulsaţii pe minut. Se mai produce si o apropiere a tensiunii arteriale de cea optima. Pădurea şi spaţiile verzi reprezintă un « filtru bacterian ». Ele duc un permanent « război chimic » împotriva bacteriilor dăunătoare omului. În acest scop produc substanţe volatile care sterilizează aerul din pădure şi din spaţiile verzi.

Vegetaţia reduce microbii din localităţi prin substanţele pe care le produc. Spaţiile verzi, indiferent de stilul în care au fost concepute şi realizate, prin judicioasa lor distribuire în spaţiu, a cromaticii lor variate şi schimbătoare în fiecare sezon al anului, au acţiune binefăcătoare asupra sistemului nervos, creează cadrul minunat pentru o odihnă activă sau pasivă, destindere şi recreere, acumularea de noi forţe , în vederea unor activităţi cat mai productive a omului. Gradina a incetat sa mai reprezinte locul acela micut din spatele casei, in care cresteau trandafiri printre rasaduri de rosii. Acum, oaza de vedeata s-a marit, s-a modernizat si a devenit un element important in designul si functionalitatea intregii case. Gradina moderna are propriul mobilier, care trebuie ales inteligent, tinand cont de specificitatea spatiului outdoor. Amplasate in locuri linistite, cu peisaje aproape ideale, inconjurate de natura si departe de agitatia marilor orase, casele de vacanta reprezinta colturi de rai, in care proprietarii se retrag din cand in cand, pentru a-si reincarca bateriile. Scenele de peisaj liniştit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de linişte. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor:

admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene. Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradiţiile poporului respectiv. Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concepţii şi modalităţi diferite de amenajare a spaţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost regăsite, au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un popor la altul, de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine definite, cu principii şi modalităţi proprii de realizare a grădinilor.

CAPITOLUL I PREZENTAREA LOCAŢIEI

1.1. SCURT ISTORIC

Comuna Runcu se situează printre cele mai vechi din salba de localităţi , ce formează astăzi nordul judeţului Dâmboviţa. Există mărturii lăsate de istoricii Hecateu şi Herodot de acum 2500 de ani, despre pământul carpato-danubian şi despre strămoşii noştri geţi care-l locuiau atunci. Când apelăm la acest adevăr, ne gândim la date scrise având în vedere că aşezări omeneşti au existat pe acest pământ cu zeci de mii de ani înainte, încă din paleolitic, adică din vremea primelor unelte şi arme de piatră cioplită. Din păcate, dacă la nivelul vetrei etnice naţionale dovezile privind vechimea aşezărilor omeneşti şi a oamenilor care le-au locuit sunt pe cât de numeroase pe atât de convingătoare, la nivelul entităţilor locale ele apar şi sunt inventariate mult mai târziu, respectiv cu vreo 400-500 de ani în urmă, aşa cum este cazul Subcarpaţilor dâmboviţeni, în general, şi al comunei Runcu în special. „Convingerea că satul a existat cu mult înaintea atestării lui prin mărturii scrise ne este dată de săpăturile arheologice şi descoperirile întâmplătoare ce au avut loc la nivelul judeţului, unele adevărate tezaure din mezolitic şi neolitic. Numeroase dovezi asupra originii şi permanenţei comunităţilor omeneşti pe aceste frumoase meleaguri ne apar sub formă de unelte, arme , ceramică şi aşezări străvechi dacice , daco-romane şi româneşti; urme de locuire din epoca bronzului au fost descoperite chiar pe raza comunei noastre, nemaipunând la socoteală dezvăluirile de la Dealu Frumos (neolitic şi bronz) sau cele de la Pietroşiţa şi Moroieni, satul învecinat cu noi.” 1 Un alt argument, care ne duce cu gândul la vechimea mult mai mare a Runcului este chiar denumirea sa care este legată nemijlocit de pădure, cât şi de faptul că toate documentele ce-i atestă existenţa au ca obiect lupta pentru acapararea pământului în dauna celor ce l-au stăpânit în vechime.

1 Victor Negulescu, Runcu în eternitate mituri, legende şi realitate , Târgovişte, Editura Bibliotheca 2007, pag , 41

În rezumat, putem afirma cu toată certitudinea că Runcu , la fel ca alte localităţi, mari sau mai mici, din Subcarpaţii dâmboviţeni, îşi are propria istorie, adânc ancorată in negura vremurilor, ce au marcat evoluţia neamului românesc.

1.2. ISRORIA LOCALITĂŢI DUPĂ 1564

Ca aşezare de moşneni de la poalele masivului Leaota, situată pe valea Ialomicioarei apusene, Runcu este menţionat pentru prima oară într-un “document dat de Petru Voievod cel Tânăr la 8 octombrie 1564, prin care domnul întăreşte părţi din ocină unor boieri în dauna altora”2. În zapis este pomenită , alături de alte localităţi, ocina Runcului şi Brebului, “luate cu sila şi date”. Completând ştirea, într-o altă lucrate se specifică că ”acestea de oricine au fost toate ale răposatului Basarab Voievod”, când s-au făcut cneji. Din punct de vedere etimologic, toponimul Runcu denumire ce o poartă şi satul de reşedinţă, se pare că îşi are originea în configuraţia terenului unde se află localitatea, cu dealuri de o parte şi de alta a văii şi râului Ialomicioara, cândva dominate de păduri compacte, ce se întindeau până în marginea albiei. De aici şi numele de Runcu, ce provine din latinescul “runcus”, echivalentul cuvântului românesc: runc-cultură, adică loc defrişat. Raţionamentul pare plauzibil, ţinând cont că pentru a trasa şi aşeza vatra satului primii locuitori ai acestuia au fost nevoiţi să taie pădurea începând cu cea de pe malurile apei şi terminând cu arborii de pe pantele dealurilor adiacente.

1.3. AŞEZARE, SUPRAFAŢĂ, VECINI

La o distanţă de aproximativ 36 de km de municipiul Târgovişte , reşedinţa Judeţului Dâmboviţa, se afla comuna RUNCU ,care este aşezată de-a lungul văii Ialomicioarei apusene, din Subcarpaţii interni, legătura făcându-se prin drumul judeţean nr. 712A şi şoseaua naţională nr.71 Fieni-Bucureşti.

Deşi aceasta se afla dispusa in Subcarpaţii interni ai Dâmboviţei, teritoriul ei este

format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munţi semeţi, acoperiţi pe suprafeţe mari de păduri şi brăzdaţi de pâraie cu ape limpezi şi locuri magnifice. Potrivit datelor din evidenţa primăriei, in anul 2008 Runcu are o suprafaţă de

7915 ha, din care peste 4950 ha fond forestier, incluzând şi masivul Leaota şi munţii

învecinaţi. Suprafaţa neîmpădurită, care se ridică la 2670 ha, este formată din păşuni

1328 ha, fâneaţă 1085 ha, livezi de pomi fructiferi 209 ha şi arabil circa 48 ha.

Se învecinează: la est cu satele Dealu Frumos (comuna Pietroşiţa) si Dealu Mare (comuna Buciumeni); la sud, cu satul Costeşti (oraşul Fieni); la vest, cu satul Râul Alb şi comunele Bărbuleţ şi Pucheni. In zona locuibilă, localitatea se află la o altitudine ce variază între 600 si 880 m. 1.4. DEALURI ŞI MUNŢI

Deşi comuna Runcu se află geografic dispusă în Subcarpaţii interni ai Dâmboviţei, teritoriul ei este format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munţi semeţi, acoperiţi pe suprafeţe mari de păduri şi brăzdaţi de pâraie cu ape limpezi, creatoare la rândul lor de peisaje şi locuri magnifice, cum sunt iazurile, peşterile şi cheile. În perimetrul dealurilor şi munţilor, se formează şi domină comuna, o largă răspândire o au tufişurile, formate din arbuşti, jnepeni şi anini de munte, precum şi buruienile din lungul râurilor, pâraielor şi viroagelor. Varietatea şi chiar unicitatea acestui relief bogat, creează mediul natural propice dezvoltării unei bogate faune, formată în mare parte din mamifere ca: iepurele, căprioara, mistreţul, lupul, dihorul şi râsul. În pădurile compacte , din etajul superior montan, vom găsi cerbul şi ursul pentru ca, în zonele dominate de molid, să zboare încă acvila de piatră şi acvila gulerată.

1.5. SOLURILE

Similar altor localităţi, din Subcarpaţii interni, solul specific Runcului, este cel brun de pădure, slab podzolit (nisipos), intercalate cu pământul cenuşiu de munte.

În general solul brun de pădure care este majoritar sa format pe calcare şi conglomerate, sub acţiunea vegetaţiei forestiere, depuse în straturi de-a lungul timpului. Prin sedimentări succesive s-au format mari cantităţi de humus şi argilă, a căror fertilitate este considerată mediocră. Pe locurile defrişate sunt specifice solurile brune înţelenite, propice fâneţelor şi păşunilor dar şi livezilor de pomi fructiferi.

1.6. MICROCLIMATUL AŞEZĂRII

Fiind situate la poale de munte, clima localităţi este specifica zonei subcarpatice înalte, cu ierni domoale si primăveri întârziate , uneori cu 2-3 săptămâni fata de oraşul Fieni. In mod normal, sub influenta curenţilor reci, veniţi dinspre Leaota, se afla si verile cat si toamnele, ultimele, paradoxal, prin prelungirea lor, situaţie ce favorizează evident pomicultura. Temperatura medie anuala este cuprinsa intre 9,9-10ْْ° : in verile călduroase temperatura maxima poate atinge pana la 24-28° pe când in iernile generoase aceasta sa coboare la 23-24° C. În vatra comunei, vânturile dominante sunt cele ce bat din direcţia nord –est şi sud-vest, rareori viteza acestora punând in pericol pomii, arborii şi construcţiile gospodăreşti. Nici viscolele nu sunt prea puternice , ele făcându-se simţite mai ales in lunile ianuarie-februarie, însoţind ninsorile abundente. Precipitaţiile anuale are valori oscilante, ceea ce situează localitatea într-o zonă cu un volum mediu de umiditate (cca.774 mm). Concluzionând pe baza raionării climatice făcute de specialişti, putem spune ca Runcu se încadrează în sectorul de munţi mijlocii, în partea de nord şi al celor de versanţi adăpostiţi, în cea de sud. Pe plan forestier, clima este favorabilă , în nord creşterii răşinoaselor iar în sud a gorunului şi altor categorii de arbori.

CAPITOLUL II

FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile spaţiilor verzi, respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică. Crearea

ambianţei naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în habitatul uman, cât şi pe dezvoltarea cadrului natural exterior, din afara localităţi. Peisajele amenajate de diferite categorii îndeplinesc multiple funcţii, cum ar fi:

a)

funcţii de producţie;

b)

funcţii de protecţie şi ameliorare a

mediului ambiant,

c)

funcţia antipoluantă (sanitară);

d)

funcţia recreativă;

e)

funcţia decorativă (estetică, de

impact peisager);

2.1. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind obţinute diferite categorii de produse: lemn, fructele, seminţe sau masă vegetală din diferite culturi agricole, flori din culturile floricole. În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, această funcţie are un caracter puternic diminuat. Se ştie că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe glob, exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a mediului de viaţă al uscatului; de aceea prezentarea lor , gospodărirea şi exploatarea raţională, în contextul cerinţelor tot mai mari cărora trebuie să facă faţă , în primul rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure

stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menţinerea unor echilibre în natură, pentru buna funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a existenţei în continuare a omului (Doniţă N. Şi colab.,1977). 2

2.2. FUNCŢIA RECREATIVĂ

Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuropsihice. Recrearea este o activitate practicată de om după bunul lui plac, în sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condiţiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în acest sens fiind zonele cu vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane. Prin recreare se creează o stare de destindere , de relaxare, prin care se elimină traumele psihice şi nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de programul zilnic de activitate. O altă metodă de relaxare este divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese din mediul său obişnuit. Printre sarcinile de bază ale recreării este si dezvoltarea personalităţii prin care individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament şi activităţi creatoare şi novatoare. Factorii care influenţează recrearea sunt timpi de existenţă, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreţinerii personale, serviciului, timpi de subzistenţă care este alocat deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, timpul liber care este împărţit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end şi timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanţele, pensia. Nivelul de trai, este un alt factor care influenţează recrearea în funcţie de care sunt mai mult sau mai puţin accesibile diferite obiective: staţiuni, călătorii, obiective turistice,

2 Cezar Valentin Tomescu, Arhitectura peisajeră şi design forestier, pag 18

practicarea diferitelor sporturi. Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul personal fie prin reţelele de transport auto, CFR, aeriană sau navală. Alţi factori care influenţează recrearea sunt mijloacele de comunicare mass- media (presă, radio, televiziune, telefonie, internet), care furnizează cele mai importante informaţii cu privire la destinaţiile posibile pentru petrecerea timpului liber; mediul (urban sau rural) în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea individul respectiv. Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate şi lipsite adesea de condiţiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi psihice la care este supus în diferite situaţii zilnice. Scenele de peisaj liniştit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de linişte. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor:

admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene.

cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene.

16

2.3. FUNCŢIA DECORATIVĂ (ESTETICĂ, DE IMPACT

PEISAGER)

Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin satisfacţia pe care o are omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă. floricolă sau erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumuseţe. J.O. Simons spunea că frumuseţea este „armonia tuturor părţilor, indiferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”. Frumuseţea spaţiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spaţii verzi fiind caracterizate printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc şi chiar pădurile de recreare). Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unei comune este şi mai mare, în geometrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând varietate şi culoare. Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este încadrat sau înconjurat de vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă. Plantaţiile accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural sau maschează diferite aspecte inestetice. Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea frunzişului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază pe parcursul unui an, diferind în funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături caracteristice anotimpului respectiv. Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine, cascade, fântâni arteziene) induce o „vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al elementelor din cadrul compoziţional respectiv. Funcţia decorativă este completată şi de estetica sonoră a unui spaţiu verde, componentă exprimată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor, murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc. Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu verde este de cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi care exercită o atracţie spontană.

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI DIN MEDIUL RURAL

Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în el însuşi caracteristici potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe atunci când se organizează unitar mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin ordine, armonie şi proporţionalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale unei unităţi de spaţiu verde. Legătura dintre conţinut şi formă este indisolubilă în proiectarea spaţiilor verzi.

Principiul funcţionalităţii (principiul proiectării organice) presupune proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi formelor planului. Noţiunea de funcţionare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse numai din elemente necesare funcţionării lor ci şi a condiţiilor psihologice, sociale şi economice ale unei perioade date. Frumuseţea este un element funcţional. Prin acest principiu se realizează maximum de armonie a relaţiei plan-mediu, în care planul corelează optim folosinţa cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să satisfacă dezideratele funcţionale şi să corespundă pe deplin cerinţelor categoriei de public pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă. A fi funcţional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât faţă de omul luat ca individ (bancă, treaptă, alee) dar şi faţă de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces largi sau scări monumentale pentru zonele intens frecventate). Funcţionalitatea unei zone sau a unui sector presupune şi existenţa dotărilor necesare activităţilor specifice acesteia dar şi armonizarea vecinătăţilor între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat odihnei pasive) sau chiar a întregului spaţiu verde cu zona înconjurătoare

Principiul unităţii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg, pe o concepţie dominantă, obţinându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele unui spaţiu verde (alei, peluze, plantaţii, luciuri de apă) trebuie înlănţuite şi subordonate unele în raport de altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există un element principal numit centrul compoziţiei sau capul compoziţiei, la care sunt subordonate toate celelalte elemente. De la acest element se porneşte ordonarea celorlalte elemente ale spaţiului verde (o clădire dominantă, intrarea principală ). Hubbard indică trei metode compoziţionale care favorizează crearea unităţii compoziţiei peisajului, admiţând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea echilibrului, a repetării şi a consecvenţei. Echilibrul presupune existenţa unei axe verticale centrale şi realizarea în funcţie de aceasta a unei compoziţii în care atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe cea stângă. Echilibrul vizual este cel care dă senzaţia de ordine şi de plăcut, putând fi simetric şi asimetric (ascuns). Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potecă ) sau a unui punct de sprijin ( clădire), se găsesc mase similare şi egale. Acest echilibru simetric inspiră simţul disciplinei, ordinii, magnificului, al forţei sau al monumentalităţii. Fiecare compoziţie simetrică se află în echilibru sau în repaus. Simetria poate fi absolută şi liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o privire, calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput deodată, în întregime, este static şi odată văzut, interesul scade. O compoziţie simetrică are de obicei o formă geometrică. Echilibrul asimetric (echilibrul ascuns) se realizează prin mase nesimilare şi inegale, echilibrate de fiecare parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în dispunerea de obiecte asemănătoare dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât suma atracţiilor de o parte a axei verticale să fie echivalentă cu suma atracţiilor de cealaltă parte a axei. Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulaţia este mai liberă iar imaginile percepute de acesta au o varietate infinită.

Echilibrul asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai multă flexibilitate, evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură mai mică peisajul natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai bine integrată în mediul înconjurător. Proiectarea asimetrică accentuează calităţile plastice ale construcţiilor şi ale peisajului. Repetarea (ritmul) este alternarea regulată, la intervale determinate sau după o regulă prestabilită, a aceloraşi elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative ) şi este caracterizată prin periodicitatea acestora. Ritmul sporeşte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea şi calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de culoare, combinat. Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor identice. Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele prin dimensiuni (înălţime, lăţime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la intervale ce cresc sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creşterea şi descreşterea constantă a înălţimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea şi mărirea constantă a distanţei dintre exemplarele unui aliniament). Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un număr egal de exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele. Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare din punct de vedere al compoziţiei şi al combinării speciilor. Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, aşa cum sunt tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament. Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă şi volum, chiar dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din aceeaşi specie, dar care au volume şi formă asemănătoare). Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de exemplu, un aliniament din chiparoşi argintii sau albaştrii în alternanţă cu chiparoşi verzi sau aurii).

Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţionale astfel încât trecerea de la o parte la alta a compoziţiei să se facă uşor şi plăcut. Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un întreg, armonia fiind dată de două legi: legea identităţii şi legea asemănării. Legea identităţii exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută într-o compoziţie care ajunge la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme sau spaţii, respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în uniformitate). Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor, exprimând de fapt unitatea în varietate. În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele procedee:

-abordarea ordonată urmăreşte ca spaţiile parcurse sau traversate, de un individ, să fie amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate maximă în punctul terminus al deplasării. -succesiunea exprimă o suită de percepţii sau trăiri, care au o anumită continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), şi progresive care la rândul lor pot fi de ascensiune (la munte), direcţionale (deplasarea în lungul unui curs de apă) şi către interior (atunci când se pătrunde dintr-un spaţiu deschis către interiorul umbros al unei păduri); în proiectarea unui spaţiu verde succesiunea poate fi întâmplătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi disciplinată (ca în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire urmează succesiv). - modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor suprafeţe sau volume să se realizeze unitate, ordine şi armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta trei modalităţi: conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea formei naturale (implică transformări totale), alterarea formei naturale (implică transformări parţiale, de mică amploare ce nu schimbă trăsăturile specifice ale compoziţiei sau ale locului) şi accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea construcţiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau culmi).

- armonizarea spaţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziţie, sau prin introducerea unor elemente de accentuare. - îmbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii presupune eliberarea sau degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative care încarcă şi conduc la lipsa de unitate şi armonie. Principiul proporţionalităţii impune existenţa unor relaţii dimensionale ale componentelor unei compoziţii sau între diferite componente ale aceleaşi compoziţii. Proporţionalitatea exprimă relaţiile dintre mărimile unor elemente şi acţionează direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele. Proporţii între lungimea aleilor şi lărgimea lor este astfel pentru o alee de 300 m, lăţimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee mai mică de 250 m, lăţimea optimă este de aproximativ 2,5-5 m. Proporţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o clădire, înălţimea exemplarelor arborescente ce o încadrează şi distanţa la care este situat privitorul. Astfel, pentru ca o clădire sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil, privitorul trebuie să fie la o distanţă dublă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 27 0 . La o distanţă triplă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 18 0 , privitorul percepe acest obiect ca făcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distanţă mai mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi pierd din predominanţa lor asupra câmpului vizual. Principiul economicităţii impune faptul că mijloacele materiale şi estetice trebuie dozate cu discernământ pentru a satisface utilitatea şi frumuseţea unui spaţiu verde. Construcţia spaţiilor verzi se realizează folosind soluţia economică optimă, fără a se exagera prin risipă. Principiul istoric este de fapt principiul îmbinării creatoare a cunoştinţelor actuale cu experienţa istorică, presupunând unirea trecutului cu prezentul. Noile tehnici materiale şi noile concepţii de creare trebuie combinate cu tot ceea ce este mai bun din ceea ce ne-a lăsat trecutul, pentru că „acei care refuză lecţiile istoriei sunt condamnaţi să o repete”.

CAPITOLUL IV

STILURI ŞI GENURI ÎN SPAŢIILE VERZI

4.1. STILURILE SPAŢIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL. În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea realizării unei ţinute artistice distincte. Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale şi artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanţuri muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere, precipitaţiile) sau forţele majore (vânt, radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente minore precum microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau ameliorate de om). În funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin aplanarea neregularităţilor, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde. Se deosebesc doua stiluri de spaţii verzi: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor şi spaţiilor, şi stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-volumetrice libere. V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe variante, astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo- franceză, caracteristice Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-japoneză şi cea anglo-americană, caracteristice perioadelor Clasicismului şi Romantismului. În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a celui peisager.

4.1.2. Stilul geometric

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la baza proiectării grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil prezintă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme sociale şi politice ale popoarelor, în strânsă legătură cu situaţia geografică şi condiţiile climatice. Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani grădinile, întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă pătrată sau dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi galerii orientate spre curte, şi având liniile compoziţionale subordonate formelor geometrice stricte. Acest stil a fost perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost create multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste grădini aveau planul conceput în funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase, susţinute prin ziduri masive şi legate prin scări monumentale bogat ornamentate, compoziţia fiind întregită de apa folosită din abundenţă sub formă de fântâni, cascade sau bazine. Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile compoziţionale ale proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice franceze prezintă particularităţile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până în prezent.

4.1.2.1. Principiile de structură ale stilului geometric

Compoziţia se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte şi curbe. Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate toate elementului principal.

Elementul principal, numit şi capul de compoziţie, dominanta sau centrul compoziţiei este constituit de casa (clădire), situat în poziţie dominantă, respectiv pe cotele cele mai înalte ale terenului. Părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă centrală, ce constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa principală, porneşte perpendicular din mijlocul faţadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea compoziţiei create. Perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi devin axe de compoziţie subordonate. Zona învecinată clădiri este degajată total de vegetaţie forestieră de talie mare, pentru a putea fi scoasă în evidenţă impozanţa edificiului dar şi pentru a asigura vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici partere rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum şi oglinzi de apă, statui sau vase sculptate. Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de şiruri de arbuşti sempervirescenţi tunşi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă, sau chiar de boschete de arbori înalţi tunşi. Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele, sau de a servi drept cadru pentru locurile liniştite numite „săli verzi”. Perdelele sau boschetele de arbori pătrund pe dealuri şi în masivele învecinate. Terenul este transformat şi adaptat pentru a se integra, armoniza şi proporţiona cu clădirea principală, fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu numeroase ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate. Traseul general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar la limitele parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată. Apa aduce prospeţime, lumină şi mişcare reprezentând elementul cel mai bogat datorită modalităţilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în bazine cu margini de marmură sau piatră artistic cioplită şi finisată, cu numeroase grupuri sculpturale şi numeroase combinaţii între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri de apă.

Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafaţa acestora creşte pe măsură ce se îndepărtează de centrul compoziţional al grădinii.

Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în reţea geometrică, conducând spre diverse amenajări, care dau varietate şi fantezie compoziţiei.

4.1.3. Stilul peisager

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influenţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa pictorilor peisagişti, sau chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice.

impusă de geometrismul grădinilor clasice. Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al

Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil. Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

4.1.3.1. Principiile de structură ale stilului peisager

Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât mai apropiate de cele din natură, compoziţia fiind liberă, respectiv o compoziţie în care elementele naturale şi cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural. Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depăşească limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior. Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre. Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmăreşte formele de relief, fiind amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă şi să formeze itinerarii comode. Curbele şi sinuozităţile aleilor trebuie să fie simple şi justificate de microrelieful şi obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoperă la un moment dat. În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu înflorire bogată, frumoasă şi îndelungată, peluze, pajişti şi diferite grupaje floricole. Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuşti, pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcţiei în peisaj. Plantaţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile laterale sau în culise, şi vor respecta formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale, masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori şi arbuşti ce vor completa şi vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea legăturii spaţiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.

Gazonul este folosit pe suprafeţe mari ce se suprapun peste neregularităţile terenului, renunţându-se la suprafeţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafeţe mari de gazon se plantează la distanţe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice. Configuraţia terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuşi în detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice pitoreşti. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălţarea anumitor coline sau adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai natural.

Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă de mase, de grote sau chiar cascade. Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziţie şi vor fi armonizate cu formele de relief şi cu vegetaţia, având un caracter cât mai natural: lacurile şi iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale şi amenajat cu vegetaţie naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului. Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanţă în crearea diferitelor stări sau emoţii, astfel construcţiile se recomandă să fie luminate din faţă iar arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă, cascade, iazuri, lacuri), va avea valenţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în funcţie de vegetaţia prezentă. Astfel, plantaţiile de pe malul apei au ca efect umbrirea suprafeţei apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

4.2. GENUL PEISAJULUI

Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expresivităţii artistice a acestui peisaj precum şi influenţa lui asupra stării sufleteşti. Genurile peisajelor sunt multiple iar sentimentele pe care le determină sunt numeroase şi diferite în funcţie de percepţia individului. În decursul timpului, percepţia asupra genului peisajului a fost diferită, atât în cadrul istoric cât şi în cadru geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi anume: de veselie, de groază şi de basm. Home, considera în 1762 că o grădină poate inspira sentimentele: de grandoare, de admiraţie, de veselie, de melancolie, de sălbăticie, de mirare. În prezent, ce gravitează de fapt în jurul unui sentiment dominant, ce constituie şi denumirea genului respectiv, sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de bucurie, romantic şi liniştit.

4.2.1. Genul grandios

Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprimă vizitatorului sentimente de solemnitate, de inspiraţie, de admiraţie şi respect. Acest gen este caracteristic suprafeţelor întinse, destinate activităţilor de masă, în care este prezent „omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori, clar conturate, formate din arbori înalţi dar şi arbuşti, ce dau impresia de compactitate. Aceleaşi sentimente sunt imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub forma unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafeţele mari ocupate de oglinzile apelor stătătoare sau chiar curgătoare. Efectul grandios al unei suprafeţe verzi este accentuat prin prezenţa suprafeţelor mari acoperite cu specii floricole, cu înflorire abundentă, cu un efect decorativ deosebit.

4.2.2. Genul de bucurie

Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce şi creează veselie şi bună dispoziţie prin diferite combinaţii contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori, umbră şi lumină.

O compoziţie realizată în acest gen are caracteristice spaţiile verzi deschise, largi, în care sunt plantaţi arbuşti solitari sau sub formă de mici grupuri, decorativi prin frunzişul bogat sau prin flori numeroase. De asemenea, aici se încadrează şi spaţiile verzi largi în care se folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce influenţează activ buna dispoziţie a omului.

4.2.3. Genul visător

Genul visător sau romantic determină stimularea fanteziei şi predispune la visare. Senzaţia de mister a peisajului amenajat poate fi dată de arborii seculari, de luminişurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de arbori doborâţi, ruinele sau mormintele false ce apar pe neaşteptate într-o anumită compoziţie, pe măsură ce vizitatorul o descoperă progresiv. Fascinaţia exercitată de astfel de elemente asupra privitorului, surpriza descoperirii acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu caracter romantic.

4.2.4. Genul liniştit

Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la odihnă, atât sub aspect psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor situate lângă suprafeţele apelor liniştite, având ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea unui lac, unei mări sau ocean).

CAPITOLUL V

STILURILE SPAŢIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL

5.1. GRĂDINILE LOCUINŢELOR INDIVIDUALE

Aceste tipuri de spaţii verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafeţe variabile de la 40-50 m 2 până la 400-1000 m 2 , prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spaţii închise delimitate de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate şi întreţinute de proprietar după gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil. În funcţie de poziţia faţă de clădire (locuinţă, sediu de firmă etc.) acestea pot fi:

grădina de faţadă, grădina din spatele locuinţei şi grădina interioară. Grădina de faţadă, aşa cum reiese din denumire este situată în faţa locuinţei, poate avea o împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcţie de specificul locului şi de estetica adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile această grădină are doar funcţie estetică. În funcţie de mărimea acesteia, respectiv de distanţa de la gard la construcţie se poate adopta şi soluţia de amenajare. Astfel, în cazul spaţiilor înguste se alege o compoziţie bazată în linii mari pe specii vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole şi arbuşti scunzi şi pentru accente, puţine exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire. Pentru spaţiile largi se pot adopta diferite compoziţii, inclusiv cea a unei ecranări vizuale complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii sempervirescente, sau a unei perdele de arbuşti înalţi sau de liane. Soluţia de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau asimetrică), cu o compoziţie relativ simplă, uşor de întreţinut.

Grădina din spatele locuinţei are atât o funcţie estetică dar mai ales funcţională, fiind de fapt locul în care proprietarul doreşte să aibă intimitate şi adăpost faţă de privirile indiscrete. În această grădină locatarii imobilului îşi desfăşoară unele activităţi precum:

odihna pasivă sau activă, servitul mesei, activităţi de grădinărit, cititul, diferite jocuri, îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalităţii, înot (în cazul existenţei unui bazin sau a unei piscine) etc. În funcţie de mărimea spaţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de activităţile pe care doreşte să le desfăşoare, grădina este structurată şi amenajată, putând cuprinde: suprafeţe şi căi de acces, suprafeţe îngazonate, aranjamente florale, arbori, arbuşti şi liane, mobilier de grădină, lămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante căţărătoare pentru realizarea umbrei, chioşc de grădină, bazin cu peşti decorativi, piscină, barbeque, mini grădină de zarzavaturi, minilivadă, miniseră, magazie de unelte, padoc şi cuşcă pentru câine. În cazul vegetaţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene, gazonul, trandafirii, arbuştii floriferi sau cei sempervirescenţi de talie mică, speciile agăţătoare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor, chioşcurilor şi treiajelor, precum şi diferite specii cu port pendent, sau specii de răşinoase. Soluţia de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele ale unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de alegere fiind totală în acest caz. Grădinile interioare, sunt mai puţin răspândite şi cunoscute, datorită caracterului special al construcţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuinţe, dar şi a unor hoteluri, spitale, sedii de firme, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe spaţii destinate amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate pentru circulaţia interioară sau pot fi amenajate doar pentru contemplare.

Soluţia de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură, folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi amenajate sub influenţa artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi bănci de o anumită formă sau culoare, arbuşti tunşi, diferite aranjamente din materiale inerte de texturi şi culori variate. Pentru unele grădini interioare se poate adopta o soluţie strict geometrică sau se pot adopta principiile grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât liniile arhitecturale ale construcţiei să se îmbine plăcut cu scena de peisaj creată. În cazul tuturor acestor tipuri de spaţiu verde este necesară, de la bun început, cunoaşterea situaţiei (existenţa şi poziţionarea) tuturor instalaţiilor subterane ce deservesc clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalaţii electrice, canalizări).

5.2. SPAŢIILE VERZI DE PE TERITORIUL ŞCOLILOR, GRĂDINIŢELOR ŞI CREŞELOR

Instituţiile de educaţie şi învăţământ prezintă în incinta aferentă, pe lângă construcţiile specifice destinate procesului didactic, şi spaţii verzi cu diferite amenajări, necesare odihnei şi relaxării copiilor în recreaţii, sau pentru desfăşurarea diferitelor activităţi sportive sau didactice. Perimetrul incintei se recomandă să fie plantat cu o perdea vegetală compactă, cu rol de protecţie împotriva prafului, a zgomotului şi a gazelor. Prin dispunerea vegetaţiei lemnoase se realizează atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât şi zone însorite. Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecinătate a clădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intrările mai importante şi o axă principală de compoziţie ce se suprapune peste aleea ce uneşte intrarea în incintă cu clădirea principală. Dar în funcţie de microrelief, de cadrul general în care este situat complexul de construcţii al instituţiei respective, se pot adopta diferite alte maniere de amenajare. Ca elemente prezente în această zonă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate sau diverse aranjamente floristice, arbuşti sempervirescenţi sau floriferi, arbori de mărimea a III-a, bănci, un mic bazin prevăzut cu o fântână arteziană, un mic monument sau un bust, corpuri de iluminat, coşuri de gunoi etc. Arborii plantaţi lângă clădiri vor fi amplasaţi, astfel încât pe părţile sudice şi vestice ale construcţiilor să poată umbri parţial clasele prea însorite, iar pe laturile estice şi nordice se vor amplasa în dreptul porţiunilor de ziduri fără ferestre. Terenurile destinate activităţilor sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor fi amplasate opus faţă de sălile de clasă, şi vor fi izolate prin plantaţii compacte, pentru o reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activităţi. Pentru numeroase unităţi de învăţământ este necesară înfiinţarea unui sector pentru ştiinţele naturii, ce poate cuprinde: o mică livadă, arbuşti fructiferi, grădina de zarzavat, plante tehnice, medicinale şi melifere, plante decorative sau chiar o minicolecţie dendrologică sau floricolă. Din sortimentul de specii folosite în aceste spaţii verzi se exclud cele cu ghimpi, cele cu frunze, flori, fructe sau seminţe, care murdăresc, care au gust neplăcut sau care sunt iritante sau otrăvitoare.

Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m 2 pentru copii mai mici de 3 ani (creşe şi cămine) şi de 25 m 2 pentru copii de 3-6 ani. În şcoli se recomandă o normă de 5 m 2 spaţiu verde şi de 1,5 m 2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

5.3. PĂDURI DE RECREARE

Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de deservire a localităţii, şi sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în care sunt realizate diferite amenajări şi instalaţii necesare recreării locuitorilor. Amenajările şi transformările realizate în cadrul acestor păduri se fac cu intervenţii minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau eventualele discrepanţe între acesta şi diferite construcţii. În funcţie de activităţile ce urmează a se desfăşura în cadrul acestor păduri de recreare, şi amenajările pot fi de maniere şi complexităţi diferite, fapt ce se răsfrânge şi asupra titulaturii acestor păduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, pădurea-parc sau parcul-pădure, şi pădurea de recreare sau pădure de agrement. Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situată în imediata vecinătate a perimetrului construibil, este constituită dintr-o zonă forestieră intens frecventată de locuitorii oraşului, datorită unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs de apă, un sit istoric (ruinele unei cetăţi), un punct de belvedere asupra oraşului. Frecventarea acestei păduri de către locuitori, are maximul la sfârşitul săptămânii sau în zilele naţionale de sărbătoare. Aceasta prezintă o reţea de drumuri rustice, poteci şi alei de plimbare, care să nu depăşească 4%.

În unele porţiuni ale pădurii-parc, mediul este parţial artificializat prin realizarea de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compoziţii cu arbori şi arbuşti ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenajări, pot cuprinde chioşcuri pentru odihnă, suprafeţe pentru diferite sporturi sau activităţi, fântâni, cişmele cu apă potabilă, toalete ecologice. În unele situaţii poate fi realizat şi un miniparc zoologic, care să găzduiască specii locale de importanţă cinegetică. Capacitatea optimă de primire se recomandă să nu depăşească 30-70 locuitori/ha, în caz contrar mediul forestier înregistrând o puternică degradare. Distanţa la care se recomandă a fi situate pădurile- parc faţă de centrul populat este de 0-20 km. Pădurea de recreare, numită impropriu pădure de agrement, cuprinde pe lângă masivele forestiere respective şi diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.), sau de interes turistic. Printre dotările şi complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ştrandurile şi campingurile. Distanţa la care sunt situate pădurile de agrement faţă de oraşe se situează în intervalul 6-50 Km. Indiferent de specificul pădurilor de recreare, de nomenclatura adoptată sau de obiectivele de interes aferente acestora, se recomandă delimitarea următoarelor zone:

zona de primire şi odihnă, zona pentru plimbare şi zona de regenerare a arboretelor. Norma recomandată pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste păduri se recomandă să fie de 18 ha în cazul municipiilor şi reşedinţelor de judeţ, şi de 12 ha pentru celelalte oraşe.

5.3.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării

La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă zonele cu vegetaţie forestieră, dar chiar şi în cazul celor fără această vegetaţie se pot realiza plantaţii care în timp îşi vor exercita funcţiile specifice. De asemenea, se iau în considerare şi posibilităţile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activităţi cât şi costurile minime pentru investiţiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarnă, terenuri de tenis sau de fotbal, lac folosit pentru bărci vara şi pentru patinaj iarna, piste pentru biciclete sau pentru role etc. Amenajările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimbări, reclamă obligatoriu existenţa vegetaţiei lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau stadioanelor necesită terenuri plane, lipsite de vegetaţia forestieră. Distanţa la care se realizează aceste amenajări trebuie stabilită astfel încât timpul de transport cu mijloacele de transport în comun să fie de 1,5-2 ore, iar accesul să fie cât mai uşor şi comod. Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au şi factorii fizici:

configuraţia şi înclinarea terenului, expoziţia, poziţia pe versant, topoclimatul, solul, hidrografia şi Environnement-ul. Configuraţia şi înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de amenajări şi costurile pentru construcţia acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat, costurile investiţiilor pentru amenajări vor fi mai mari, respectiv: fundaţii mai profunde pentru clădiri, ziduri de sprijin sau alte sisteme pentru prevenirea alunecărilor de teren, căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi, telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc. Cu cât terenul are o pantă mai mică cu atât amenajările vor necesita investiţii mai mici, aceste terenuri fiind indicate pentru campinguri, tabere şcolare, zone de picnic, terenuri sportive etc. Unele elemente naturale precum mlaştinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte, zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau dimpotrivă chiar atracţii pentru publicul larg. Expoziţia terenului influenţează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel terenurile cu expoziţie sudică sunt mai însorite şi înregistrează temperaturi mai mari decât zonele cu altă expoziţie. Aceste expoziţii sunt ideale pentru amenajarea ştrandurilor, plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instalaţii sunt favorabile şi zonele cu orientare vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât şi după amiază.

Terenurile cu expoziţie estică sunt însorite dimineaţa, ceea ce înseamnă că roua se va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafeţe se vor zvânta mai uşor, iar după amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de locaţii sunt potrivite pentru campinguri sau tabere şcolare, în care activităţile încep frecvent dimineaţa devreme. Orientarea nordică a unor terenuri, avantajează instalaţiile destinate practicării sporturilor de iarnă, datorită persistenţei mai îndelungate a zăpezii, sau sunt ideale pentru amenajarea punctelor de belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită faptului că direcţia razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor. Poziţia pe versant determină mişcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la razele Soarelui şi mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanţilor prezintă un drenaj slab al aerului, este mai rece şi mai umedă, mai umbrită dar este mai ferită faţă de vânt. Porţiunea mediană (treimea mijlocie) a versantului are o bună ventilaţie a aerului, datorită brizei de munte (curenţi ascendenţi dimineaţa şi curenţi descendenţi seara), temperaturile sunt moderate, fără extreme mari, iar solul este mai puţin umed, oferind pe ansamblu cele mai bune condiţii de amenajare în scopuri recreative şi de odihnă. Treimea superioară prezintă cele mai mari extreme, cu privire la temperatură, înregistrându-se valori mari ziua şi mici noaptea. Cu privire la mişcările aerului, această zonă este cea mai expusă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile inferioare. Temperatura este condiţionată strict cu expoziţia, gradul de expunere a teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici. Cantitatea precipitaţiilor şi implicit umiditatea atmosferică influenţează indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantităţi mari de precipitaţii apar şi fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafeţe umede improprii, bălţi, noroi, alunecări de teren, care produc disconfort omului ce doreşte să se recreeze. În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor construcţii (chioşcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spaţii adăpostite, destinate practicării unor activităţi. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei reţele de drenare şi eliminare a apei în exces. Zvântarea şi uscarea unor suprafeţe pot fi favorizate şi prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea vegetaţiei forestiere pe anumite zone.

La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitaţii foarte puţine, fapt ce determină apariţia altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu particule, prezenţa prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetaţia are aspect veşted, plantele prezintă creşteri foarte mici, frunziş sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În acest sens, sunt necesare instalaţii de irigare a suprafeţelor îngazonate, a aranjamentelor florale sau chiar a grupurilor de arbuşti şi arbori. De asemenea, se recomandă şi crearea de suprafeţe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur. Prezenţa şi direcţia dominantă a curenţilor de aer determină atât alegerea teritoriului destinat activităţilor de recreare cât şi amplasarea clădirilor, dotărilor sau diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar şi liniile arhitecturale ale construcţiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de spulberare, capătă porţiuni dezgolite, ce diminuează calitatea acestora. Suprafeţele pentru patinaj se realizează în locurile cele mai ferite de curenţii de aer, deoarece în acest caz curenţii reci de aer produc disconfort sau măresc riscul apariţiei unor afecţiuni respiratorii specifice. De regulă, suprafeţele expuse vântului sunt evitate de către vizitatori. Cabanele şi clădirile ce adăpostesc diferite dotări sau instalaţii, se recomandă să aibă intrarea principală orientată opus direcţiei dominante a vântului. Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat recreării. O zonă lipsită de un curs de apă, de o acumulare mai mare sau mai mică, prezintă o atractivitate foarte redusă, şi din contră, un teritoriu cu numeroase astfel de elemente, sau cu o reţea hidrografică foarte bună, va avea o atractivitate sporită, dată mai ales de amenajările specifice activităţilor de înot, pescuit, plimbări cu barca sau cu hidrobicicleta, schi nautic etc. Prezenţa unei surse de apă este necesară şi pentru activităţile cotidiene, precum realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca sursă de apă potabilă. În acest sens, apa este importantă sub aspectul calităţii, care este dată de natura sursei (izvor, pârâu, râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare şi transport al apei, de temperatura acesteia.

Natura vegetaţiei existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective. Impactul cel mai mare este dat de către vegetaţia lemnoasă arborescentă, urmată de cea arbustivă şi în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o regiune săracă în vegetaţie lemnoasă. Environnement-ul, situl sau vecinătăţile, condiţionează într-o măsură foarte mare calitatea unei zone destinate recreării şi fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomandă ca vecinătăţile zonelor de agrement şi de recreare să nu fie indezirabile, incompatibile cu funcţiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, aşa cum este cazul gropilor şi platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instalaţii ce poluează fizic, chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalaţii de decantare a apelor uzate etc.

5.3.2. Sistematizarea pădurilor de recreare

Sistematizarea şi amenajarea pădurilor de recreare sunt realizate în funcţie de situaţia concretă din zona respectivă, de potenţialul teritoriului. Când o pădure de recreare este echilibrată, sănătoasă şi este caracterizată printr-o mare diversitate, atunci aceasta este şi primitoare. Capacitatea de primire a unei păduri sau a unor porţiuni din cadrul acesteia, este influenţată de diferiţi factori precum: panta şi expoziţia terenului, natura solului, prezenţa şi repartiţia suprafeţelor deschise, libere (luminişuri, poieni, liziere), compoziţia şi vârsta arboretelor, regimul şi tratamentul etc. Cu privire la panta şi expoziţia terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor prefera zonele cu pantă mică şi cele cu expoziţii adăpostite. În zilele călduroase de vară, locurile umbrite şi răcoroase vor avea cea mai mare căutare iar în zilele friguroase de toamnă, iarnă şi primăvară vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc să se odihnească, să practice diferite jocuri sau activităţi de picnic, vor prefera zonele cu soluri bine drenate, aerisite, pentru instalarea păturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici luminişuri sau poieni.

În ceea ce priveşte compoziţia arboretelor, publicul larg le preferă pe cele amestecate, în care varietatea formelor şi texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc., dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici diferă mult pe parcursul unui an, în funcţie de fenofazele speciilor respective, impresia puternică asupra publicului având-o în special coloritul de toamnă al speciilor de foioase. Iarna se remarcă răşinoasele, mai ales atunci când sunt încărcate cu zăpadă, dar în zilele geroase cu chiciură, speciile de foioase cu ramuri subţiri capătă „haine” deosebite, ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanţe de verde, asociat cu zgomotul frunzişului în adierea vântului conferă arboretului o estetică vizuală şi sonoră aparte, ce calmează şi relaxează vizitatorul. Pădurile de răşinoase sau cele de foioase pure au un aspect monoton, ce induce plictiseala şi pasivitatea. Sub raportul vârstei, pădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nulă, indiferent de specie, datorită densităţii foarte mari de exemplare şi a elagajului inexistent, elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în pădure. O dată cu efectuarea primelor operaţiuni culturale, care determină o scădere a densităţii, o mărire a spaţiului dintre exemplare sau dispariţia ramurilor laterale joase prin fenomenul de elagare, capacitatea de primire începe să crească. Aceasta capacitate se poate menţine până la exploatare. Regimul şi tratamentul se adoptă pentru fiecare pădure, în funcţie de activităţile ce se urmăresc a se desfăşura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mică (200-500 buc./ha), are aspectul unei păduri falnice, şi este favorabilă pentru plimbări, datorită vizibilităţii foarte bune, ce conferă vizitatorilor siguranţă şi înlătură sentimentul rătăcirii. Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nepătruns datorită numărului mare de tulpini subţiri şi lăstari, dar reprezintă zone ideale pentru hrana şi adăpostul faunei din zonă, de aceea se recomandă să se creeze şi astfel de trupuri de pădure. Crângul compus are rezistenţa cea mai mare la acţiunile populaţiei, la agresiunile vizitatorilor, de aceea se recomandă crearea acestora în zonele intens frecventate din apropierea centrelor populate. În orice situaţie nu se va permite intrarea autovehiculelor pe o distanţă prea mare în pădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de parcare.

În funcţie de atitudinile şi comportamentul vizitatorilor, de motivaţiile şi aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenajări recreative ale pădurilor cu suprafeţe mai restrânse: păduri naturale, păduri pentru plimbare şi păduri parc. Pădurile naturale sunt acele păduri în care este păstrat integral specificul arboretului, în care ambianţa naturală sau aparent naturală este conservată, iar amenajările care se realizează vor fi foarte sumare. Printre aceste amenajări sumare se numără: potecile pentru plimbare, luminişuri pentru odihnă, construcţii şi echipamente uşoare necesare pescuitului sau vânătorii în perioadele şi la speciile permise. Aceste dotări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii.

pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii. Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase

Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase şi mai elaborate, cu o reţea bine reprezentată de poteci şi locuri pentru staţionare, cu echipamente şi panouri informative pentru practicarea diferitelor exerciţii fizice, dispuse pe anumite trasee, cu luminişuri sau poieni având dotări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizează şi o reţea de căi de acces rutier, bine pusă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se consideră că în orele cu frecvenţă maximă, densitatea să nu depăşească 50 vizitatori/ha.

Pădurile parc prezintă un grad foarte mare de artificializare şi echipamente ce le apropie de spaţiile verzi urbane. Pădurile de recreare se sistematizează, prin împărţirea pe anumite zone, ce vor fi tratate diferit în ceea ce priveşte dotările, amenajările, obiectivele etc. Aceste zone sunt:

zona de primire şi şedere, zona de plimbare şi zona de regenerare.

Zona de primire şi odihnă, numită şi zonă de primire şi şedere sau zonă forestieră de tranziţie, reprezintă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are un grad mai mare de artificializare şi prelucrare, fiind astfel organizată, încât să primească cât mai bine şi un număr cât mai mare de vizitatori. Această zonă este situată în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, şi prezintă diferite construcţii, instalaţii sau echipamente. În raport cu întreaga pădure, această zonă de primire şi odihnă poate fi dispusă în centrul acesteia sau spre periferie. Se recomandă ca în acest perimetru să existe cel puţin un curs de apă sau un luciu de apă şi să se urmărească posibilitatea creării de numeroase luminişuri, mult căutate şi apreciate de publicul larg. În situaţia în care această zonă este situată spre periferie se recomandă ca liziera masivului să fie cât mai sinuoasă, pentru crearea a cât mai multe intrânduri (alveole), ce sunt mult căutate de grupurile familiale care vin la picnic. Aceasta este zona preferată de marele public, de cei care evadează din cotidian, pentru linişte, odihnă, aer curat, destindere şi pentru activităţi de picnic. Aici pot fi practicate şi diferite sporturi uşoare sau sporturi de masă. De preferat ca aici, solul să fie de culoare închisă pentru a se încălzi uşor sub acţiunea razelor de soare, să fie drenat, să aibă o textură uşoară. Zonele cu soluri reci şi umede, soluri scheletice, zonele cu ţânţari sau alţi factori de disconfort, vor fi evitate de vizitatori. Arboretele vor avea consistenţă moderată, astfel încât coronamentul să fie uşor întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei pături erbacee continue formate în special din graminee, şi pe de altă parte desfăşurarea în condiţii favorabile a activităţilor de picnic, camping, repaus etc. Toată această zonă va fi supravegheată şi îngrijită permanent, insistându-se în mod special asupra curăţeniei, ce trebuie să fie ireproşabilă, a tunderii regulate a pajiştilor şi peluzelor cu iarbă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dotările prezente aici vor fi obligatoriu: puncte cu apă potabilă (fântâni, cişmele, izvoare), echipamente sanitare şi de igienă, coşuri de gunoi prevăzute cu saci menajeri, terenuri de joacă pentru copii. Atractivitatea acestei zone se realizează prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor prezente aici dar poate fi mărită prin punerea în evidenţă a unor arbori cu vârstă sau dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii lemnoase cât mai variate.

Zona de plimbare, prezintă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafaţa pădurii şi prezintă amenajări mai modeste, cu investiţii mai reduse, păstrându-se nealterat caracterul natural al pădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acordă publicul acestei zone, frumuseţea naturală fiind motivul principal pentru care oamenii aleg pădurea ca loc de odihnă şi refacere. Aici nu sunt necesare amenajări speciale, acestea limitându-se la echipamentele turistice corespunzătoare plimbării, informării turiştilor cu privire la existenţa diferitelor obiective sau puncte pentru repaus sau picnic. Regimul şi tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de pădure sau obiectivelor de producţie stabilite, recomandându-se evitarea tăierilor rase pe suprafeţe mari sau aplicarea masivă a unor fitocide. Circulaţia auto este interzisă sau cel mult permisă la nivelul câtorva porţiuni de drumuri principale, în funcţie de reţeaua de drumuri şi de întinderea masivului. Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecţie a exemplarelor juvenile, este constituită din diverse suprafeţe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind până la 5% din suprafaţa arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafeţele rezervate protecţiei stratului regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite şi prevăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg. Aceste suprafeţe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind total protejate, cu scopul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiţii, fiind eliminate tasarea solului, circulaţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieţilor.

circulaţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieţilor. 44

CAPITOLUL VI

ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE PENTRU SPAŢII VERZI

6.1. AVANTAJELE FOLOSIRII VEGETAŢIEI LEMNOASE

În constituirea diferitelor unităţi de spaţiu verde, speciile lemnoase (în principal arbori şi arbuşti, mai rar liane) intră într-o proporţie de până la 70% (uneori chiar mai mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafaţa unităţii de spaţiu verde. Vegetaţia lemnoasă reprezintă „materialul principal de construcţie” al unui spaţiu verde, material care îşi schimbă volumul, culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an sau pe o perioadă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spaţiu verde creează forme, volume, compoziţii, constituind în acelaşi timp şi liantul de armonizare al tuturor elementelor antropice, ce vor alcătui în final o unitate.

Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase rezultă din:

maleabilitatea foarte mare a

conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber (propriu speciei respective) sau geometric (când se aplică anumite tăieri pentru obţinerea diferitelor forme dorite);

diversitatea foarte mare a nuanţelor

de verde (vara) şi a celor de galben, ruginiu, roşu sau maro (toamna) la speciile cu frunze căzătoare;

diversitatea foarte mare a ramurilor,

frunzelor, florilor şi chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii suprafeţei coroanei);

materialului

săditor şi al lucrărilor de întreţinere în timp;

rezistenţa mai mare a exemplarelor

speciilor lemnoase la condiţiile de mediu;

-

-

-

costul

mai

scăzut

al

-

-

-

îndeplinirea într-o măsură mult mai

mare a funcţiei sanitare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. CRITERII DE ALEGERE A SPECIILOR

6.2.1. Cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase

Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase

este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective. Astfel trebuie avut în vedere:

- cerinţele speciilor faţă de:

-factorii ecologici climatici:

- lumină,

- temperatura aerului,

- umiditatea atmosferică,

- vânt;

-factorii ecologici edafici:

- textura şi profunzimea solului;

- regimul de umiditate din sol,

- fertilitatea solului;

- troficitatea solului;

- conţinutul de schelet; -factorii geomorfologici:

- altitudine;

- expoziţie;

- pantă;

- configuraţia terenului; - factori biotici:

- animali;

- vegetali.

- factori antropici:

- factori poluanţi.

Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în spaţiile verzi urbane, faţă de cele periurbane. Astfel, în spaţiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât cele periurbane şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi combaterea dăunătorilor, etc. Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite datorită prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină creşterea temperaturii aerului prin fenomene de radiaţie, fapt ce influenţează scăderea amplitudinilor termice zilnice sau anuale. În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiţii este foarte dificilă iar speciile vor fi alese astfel încât aceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor ecologice ale speciilor.

6.2.2 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE SPECIILOR

6.2.2.1. Înălţimea exemplarelor

Aceasta este importantă în alegerea, dar mai ales în combinarea şi amplasarea

speciilor, fiind o caracteristică ce se realizează în timp şi care nu întotdeauna poate fi corectată. În conceperea unei anumite compoziţii peisagistul trebuie să „vadă” în viitor cum vor arăta, ce talie vor avea exemplarele respective, cum se integrează în respectiva compoziţie. Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru:

- pădurile de recreare,

- aliniamente;

- unităţile de spaţiu verde urbane de întindere mare;

- mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici, etc.);

- umbrirea clădirilor;

- obţinerea unor accente pe verticală în diferite compoziţii;

Acestea pot fi folosi singure sau în combinaţie cu alte specii de talie mică sau chiar arbuşti de talie mare. Speciile de talie mică şi arbuştii sunt recomandaţi pentru:

- zonele verzi de mici dimensiuni;

- în lungul arterelor, la care se urmăreşte umbrirea trotuarelor destinate circulaţiei pietonale, precum şi reţinerea gazelor de eşapament, a prafului, etc.;

- realizarea gardurilor vii, a boschetelor;

Arbuştii aduc diversitate în unitatea compoziţiei fiind foarte apreciaţi pentru

efectul decorativ deosebit, pentru creşterea în general rapidă şi pentru capacitatea de a înflori la vârste mici. Convenţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii:

-arbori de mărimea I - peste 25 m,

a II-a - 15 – 25 m,

a III-a - 7 – 15 m.

-arbuşti, speciile cu înălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate de la bază, care pot fi: arbuşti înalţi cu înălţimea între 2-7m, arbuşti mijlocii 1 – 2m, arbuşti pitici, mai mici de 1m. -liane, speciile lemnoase volubile, căţărătoare, agăţătoare sau chiar târâtoare, la care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m până la 10-20 m şi chiar mai mult.

6.2.2.2. Forma şi desimea coroanei

Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puţin într-o formă geometrică după raportul dintre înălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană:

cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, şi cea având contur sinuos. Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp şi influenţează starea psihică a privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite forme.

După desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului (formă, mărime şi dispunerea

frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană transparentă şi specii ce au coroană densă. Această caracteristică are rol important în cadrul compoziţiei mai ales în dirijarea efectelor de lumină – umbră. Speciile cu coroană densă se folosesc pentru:

- pentru crearea fundalurilor necesare altor compoziţii

- mascarea obiectelor inestetice;

- la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate;

- aliniamentele stradale, pentru protecţie împotriva radiaţiei solare, a prafului şi a vântului, mai ales în regiunea de câmpie şi coline. Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru:

- aliniamentele stradale din localităţile din regiunea de munte;

- lângă anumite clădiri care nu trebuie mascate, dar lângă care este necesară existenţa unor exemplare lemnoase;

- zona de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de arborete

multietajate sau pentru facilitarea instalării unui covor ierbaceu corespunzător activităţilor de picnic.

6.2.2.3. Forma trunchiului şi culoarea scoarţei

Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunţată la bază. Există însă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este modificată datorită numeroaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri sau alte cauze. Unele specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari. Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se folosesc pentru completarea liniilor şi formelor rigide ale construcţiilor, pentru a accentua intrările sau anumite puncte, pentru intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc. Tulpinile torsionate ale unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc frunzele. Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la albul pronunţat al trunchiurilor de mesteacăn, la cenuşiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau de la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb la scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului comun. Scoarţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarţă brun violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium), scoarţă cenuşie o întâlnim la fag (Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus). Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul american (Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare (Salix babilonica) care are lujeri galbeni. Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.

6.2.2.4.

Forma şi dispunerea ramurilor

Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a acesteia şi în general este în funcţie de afinitatea speciei în general faţă de factorul lumină. Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii, unele specii au ramurile de ordinal I şi II orientate aproape orizontal iar altele au ramurile pendente (speciile cu port plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana var. pendula, Salix babilonica, etc. Speciile care prezintă o poziţie uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală, fie pendentă, imprimă un sentiment de linişte. Dispunerea variată a ramurilor imprimă o notă pitorească peisajului. Forma şi dimensiunile ramurilor influenţează starea psihică a omului, imprimând anumite sentimente, astfel specii cu ramuri subţiri (mesteacăn, salcâm) simbolizează fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar, platan, paltin, castan) sugerează puterea. Ramuri pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia creaţă (Salix matsudana f. tortuosa) sau cornul creţ (Corylus avelana f. tortuosa) sau pot fi geniculate, ca la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).

6.2.2.5. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

Frunzele arborilor şi arbuştilor variază foarte mult în ceea ce priveşte forma, mărimea şi culoarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari, cu limbul de forme şi mărimi diferite: cordată, romboidală, lanceolată, ovoidă, obovată, eliptică etc. Marginea limbului poate fi întreagă, puţin incizată dau adânc incizată. Foliolele unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia sp.) sau mari (Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).

Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care au marginea sinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari, compuse, de culori închise se recomandă a fi plantate în planul îndepărtat. Există specii la care culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia, biota, ienuperii) sau la care variază cel mult nuanţa de verde (verde crud – verde închis) aşa cum este cazul speciilor de răşinoase. Dar există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud, luminos (primăvara), până la verde intens (vara), şi la galben-portocaliu-roşu (toamna). Astfel, cireşul (Prunus avium) variază de la verde crud, la verde închis, la galben–roşu ruginiu (toamna), aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid şi în final la negru (toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko biloba) de la verde la galben auriu (toamna), mahonia (Mahonia aquifolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) şi roşu grena (iarna), pentru ca apoi să redevină verde (primăvara). Există şi numeroase varietăţi sau forme (taxoni) cu frunze vărgate, la care verdele se combină cu alb, galben sau chiar roz şi roşu, precum cele ale speciilor: Acer negundo, Ligustrum ovalifolius, Hedera helix, Euonymus europaeus. Nu trebuie neglijată nici armonia între culoarea tulpinii şi cea a frunzelor, ca în cazul mesteacănului, ce are scoarţa albă şi frunzele de culoare verde deschis. În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori şi nuanţe, precum şi diferite exemple de taxoni.

6.2.2.6. Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire

Pentru foarte multe specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale florilor este destul de variată, fiind totuşi mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase.

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranţă că speciile genului Rosa, cu toate varietăţile şi soiurile sale, prezintă cea mai mare varietate a culorii şi formei florilor, acoperind o gamă fantastică a nuanţelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri. Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în general aceasta se desfăşoară primăvara şi vara, puţine specii făcând excepţie de la regulă.

Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obişnuit de dimensiuni mai mici şi grupate în număr mare în inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit, iritant. Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează şi relaxează.

6.2.2.7. Forma şi culoarea fructelor

Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la întregirea efectului decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în perioada hibernală, când frunzele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult. Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Taxus baccata) sau a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în cadrul speciei de la varietate la varietate. Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara, obţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.

6.2.2.8. Rapiditatea de creştere şi longevitatea

Rapiditatea de creştere variază de la o specie la alta, răşinoasele şi cimişirul având în general o rapiditate mică de creştere, iar plopii, sălciile şi unele liane o rapiditate mare de creştere. De obicei, pentru instalarea vegetaţiei lemnoase într-un anumit spaţiu verde şi realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vegetaţiei lemnoase se preferă ca primă soluţie plantarea speciilor cu o creştere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul, mesteacănul, diferiţi arbuşti. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine speciile cu creştere rapidă cu cele cu creştere înceată sau la care creşterea se activează mult mai târziu (după 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Există şi specii cu creştere foarte înceată, dar care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot realiza, precum cimişirul şi tisa. Specii cu ritm de creştere diferit nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a nu se stânjeni în dezvoltare şi chiar elimina unele pe altele. Pentru evidenţierea schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de la plantare, mai ales cu tehnica de ultimă generaţie. În ceea ce priveşte longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât mai longevive, deoarece cele mai puţin longevive trebuie înlocuite la intervale de timp mai reduse în comparaţie cu primele.

CAPITOLUL VII.

ASOCIEREA, DISPUNEREA ŞI INSTALAREA PLANTELOR ÎN GRĂDINĂ

7.1. ASOCIEREA ŞI DISPUNEREA SPECIILOR LEMNOASE

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate exemplarele unele faţă de altele, determină efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l urmăreşte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunzătoare a speciilor reduc considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi sau a compoziţiei respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obţinut. Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau grupat, sub diferite moduri. Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente deosebit de atrăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizează o impresie artistică puternică (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se amplasează pe peluze, în puncte liniştite, fără agitaţie, lângă clădiri, la marginea unor masive forestiere folosite ca fundal, sau chiar la intrarea într-un spaţiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se poate închide o perspectivă sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei clădiri. Alegerea speciei este determinată şi de distanţa de la care este privit arborele respectiv. Se recomandă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe să se amplaseze la o distanţă de maximum două ori mai mare decât înălţimea unui om, iar cele decorative prin trunchi, coroană sau habitus să se amplaseze la o distanţă de peste trei ori mai mare decât înălţimea privitorului. Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive. Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie, dispuse la distanţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situaţii dispunerea exemplarelor poate fi realizată şi neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu habitusuri diferite prezintă o varietate pronunţată care poate fi folosită de la caz la caz.

7.2. ALEGEREA VEGETAŢIEI ŞI CRITERIILE DE ALEGERE A SPECIILOR FLORICOLE

Speciile floricole prin habitus, frunze şi flori alcătuiesc un decor temporar, al sezonului de vegetaţie, constituind elementul principal al varietăţii zilnice a unui spaţiu verde. Acestea joacă un rol psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare şi odihnă pe care-l caută omul într- un spaţiu verde. Orice ambianţă artificială este mai plăcută atunci când sunt prezente florile.

Caracterul decorativ al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat cât şi de combinaţia dintre exemplarele din aceeaşi specie sau din specii diferite. La alegerea speciilor se au în vedere înălţimea si forma tulpinii, forma, culoarea şi mărimea frunzelor, culoarea, forma, mirosul şi modul de asociere ale florilor, forma şi

culoarea fructelor, ciclul de viaţă, cerinţe faţă de diferiţi factori climatici şi edafici. După înălţimea tulpinii se deosebesc:

- specii de talie mică 5 – 20 (25) cm

- specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm.

- specii de talie mare, peste 50 (60) cm

Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de creştere şi ramificare, respectiv de orientarea în spaţiu a acesteia. În acest sens se deosebesc:

- specii cu port târâtor (sau pendant);

- specii cu aspect de perniţă ;

- specii cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă ;

- specii cu tulpini simple, erecte ;

- specii cu tulpini volubile ,

- specii cu tulpini căţărătoare,

Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafaţă lucioasă sau mată, în cazul petalelor tomentoase. Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoşului, clopoţei, moţul curcanului, lalele recomandându-se a se folosi în planul apropiat.

Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării, în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul zilei, precum verbena şi crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum regina nopţii.

7.2.1. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

Frunzele apar înaintea florilor şi dispar după ofilirea florilor (cu mici excepţii), perioadă în care îşi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea decorativă este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor, florile fiind nesemnificative. Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor pentru forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roşu grena, argintiu sau cenuşiu, la diferite combinaţii precum cele cu frunze vărgate . Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinaţia dintre flori şi frunze. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar altele puternic fidate, cu segmentele filiforme.

7.2.2. Forma şi culoarea fructelor

Forma şi culoarea fructelor au o importanţă foarte redusă la majoritatea speciilor floricole ierboase deoarece după ofilire, florile se îndepărtează. În unele situaţii, cum este cazul la păpădie (Taraxacum officinale) fructele sunt atrăgătoare, fiind o sursă de amuzament pentru copii. Moţul curcanului (Amaranthus sp.) are fructe persistente şi decorative. Begonia (Begonia semperflorens) are fructele de tip capsulă, fiind aripate, de culoare roşie sau roză, menţinând efectul decorativ, ca o continuare a florilor.

7.2.3. Împărţirea după ciclu de viaţă:

Plante anuale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eşalonate într-un singur sezon de vegetaţie.

Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în răsadniţe sau solarii, iar răsadurile vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea îngheţurilor târzii. Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor cu flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi chiar a III-a. Plante bienale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eşalonate pe două sezoane de vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în spaţii adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori. Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de an.

Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet protejaţi de resturile moarte ale plantei ; geophite – ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate.

7.2.4. Modul de utilizare

Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularităţile biologice ale acestora precum şi cerinţele plantelor faţă de condiţiile staţionale. Speciile floricole pot fi folosite, în general, pentru decorarea spaţiilor verzi, ca exemplare izolate sau în grupuri în componenţa platbandelor, bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor, mozaicurilor, în lungul apelor sau pe luciul lor, pe stânci sau pajişti, pentru decorarea balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor, atunci când sunt plantate în diverse suporturi, pentru decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioşcurilor ca flori tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor florale.

7.2.5. Asocierea speciilor floricole

Asocierea speciilor se va face ţinându-se cont de ciclul de viaţă, înălţimea plantelor, perioada şi durata de înflorire, forma şi culoarea florilor, mărimea, forma şi nuanţa frunzelor.

Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire îndelungată şi bogată, de talie înaltă, mijlocie sau mică . Monoculturile pot avea una sau mai multe culori. Aceste monoculturi se realizează în funcţie de ambient, astfel încât în apropierea

clădirilor cu faţade complicate (cu multe detalii şi culori) se recomandă să se utilizeze monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a florilor, iar dacă elementele unei construcţii sunt simple, acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale florilor aceleiaşi specii. Culturi combinate

În funcţie de ciclul de viaţă se pot asocia fie numai plante anuale, fie numai specii

perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai îndelungată asigurată cu flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate. Culturile cu plante perene au o perioadă mai scurtă de înflorire, perioadă avansată sau devansată de condiţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante perene constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar au perioadă de înflorire relativ scurtă (15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori. Marele avantaj al

acestor culturi este acela că rezistă mai mulţi ani, fiind eliminat semănatul şi plantările anuale, costisitoare, specifice plantelor anuale.

O combinaţie foarte reuşită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele perene

sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin suprafeţe cu plante perene, asociate după înălţime şi epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale,

destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de înflorire ale speciilor perene, în special lunile de vară.

În ceea ce priveşte înălţimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodată specii de

înălţimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor înăbuşi pe cei mici şi cu siguranţă speciile de talie mică nici nu vor fi observate.

Acest tip de amestec intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie perenă de talie mare şi care are o perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care nu stânjeneşte prin habitus cu o specie anuală bienală sau perenă de talie mică, cu port de tufă sau covoraş, sau care prin abundenţa de exemplare plantate să realizeze efectul de covor. Aceste două specii trebuie să se suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un soi înalt sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi unicolor de pansele (Viola x. witrockiana), muscari (Muscari sp.), bănuţi (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.), numă-uita (Myosotis sp.). Speciile de talie diferită se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie mică în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de talie mare în planul îndepărtat sau în mijlocul compoziţiei (ronduri, rabate, partere). În funcţie de perioada şi durata de înflorire se recomandă asocierile între specii perene cu înflorire timpurie (Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula, Viola, Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-mai până în octombrie- noiembrie. Uneori după înflorirea speciilor de primăvară şi vară se execută şi o a treia plantare, cu specii ce înfloresc toamna (crizanteme, brumărele). În general, la asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte de culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii uniformă şi pură.

7.3. INSTALAREA SPECIILOR FLORICOLE. PREGĂTIREA SOLULUI

În funcţie de solul avut la dispoziţie se aplică şi lucrările generale de pregătire a solului: arat, desfundat, mărunţirea bulgărilor, nivelat, modelarea terenului, mobilizarea superficială a solului. În cultura speciilor floricole se ţine cont de particularităţile biologice şi agrotehnice ale acestora. În multe situaţii terenurile în care urmează să se instaleze speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară împrăştierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietăţii sale fizice şi chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH, capacitate de reţinere a apei).

Fiecare specie preferă un anumit tip de sol, aceste tipuri de sol fiind cunoscute în horticultură sub diferite denumiri:

- pământuri cu textură grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau

cu rădăcini groase suculente (Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp., Cheiranthus cheiri);

- pământuri cu textură uşoară (pământul de frunze, de turbă) - pentru plantele cu rădăcini mai subţiri, superficiale (Primula sp., Asparagus sp., ferigi);

- pământuri cu textură mijlocie – suportate bine de majoritatea speciilor. După valoarea pH-ului, se deosebesc:

- soluri neutre – majoritatea solurilor,

- soluri acide – (Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp., Calluna vulgaris),

- soluri alcaline – (Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus sp., Dianthus).

În funcţie de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin aplicarea diferitelor amendamente. În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate prin diferite combinaţii şi care pot să asigure plantelor o nutriţie corespunzătoare. Cele mai frecvent folosite sunt:

mraniţa, ţelina, compostul de grădină, de răsadniţă, pământul de frunze, pământul de ace de răşinoase, pământul de turbă, pământul de ericacee, pământul de pădure, pământul de lemn, la care se poate adăuga şi muşchiul de copac, rădăcinile de ferigă şi nisipul. Acestea se deosebesc prin pH, conţinutul de substanţe nutritive, textură, etc. Datorită costurilor destul de ridicate pentru pregătirea şi manipularea acestor pământuri, s-a căutat obţinerea unui pământ universal indicat pentru toate culturile . Astfel s-au obţinut diferite amestecuri dintre pământul lutos, perlit şi turbă în diferite proporţii, bine organizate, la care se adaugă îngrăşăminte corespunzătoare, în funcţie de vârsta plantelor (stadiul de dezvoltare) şi cerinţele acestora.

7.4. INSTALAREA PLANTELOR FLORICOLE ÎN SPAŢIILE VERZI

Plantarea reprezintă operaţiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta şi înflori. Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcţie de ciclul de viaţă şi de cerinţele faţă de factorul căldură.

La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile perene care se înmulţesc prin separarea organelor subterane şi care nu şi-au început dezvoltarea .(Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.). În aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt pretenţioase la căldură (Dianthus, Mathiola, Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai se plantează plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute şi iubitoare de căldură (Canna, Impatiens, Amaranthus). În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie- octombrie) se instalează răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu (Bellis, Viola, Dianthus, Myosotis). Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operaţie fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia). În octombrie-noiembrie se plantează bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari, Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea îngheţului la sol, bulbii acestora să se înrădăcineze.

7.5. DISTANŢA DE PLANTARE

Diferă şi se stabileşte în funcţie de înălţimea speciilor respective şi de habitusul acesteia astfel încât să nu rămână spaţii libere între ele, dar nici să se stânjenească reciproc. Distanţa variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu dezvoltare pe verticală se adoptă o distanţă de plantare de cca. ½ din înălţimea medie la maturitate a speciei respective. La speciile cu dezvoltare sub formă de tufă se adoptă o distanţă de plantare mai mare de ½ şi mai mică decât înălţimea medie a speciei. La speciile ce se dezvoltă sub formă de covoare (Lobelia, Alyssum, Sedum) distanţele pot fi mai mari, comparativ cu înălţimea plantei, astfel încât exemplarele să realizeze relativ repede starea de masiv. La plantare, alveola (gropiţa) executată cu plantatorul trebuie să corespundă sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii suportului în care s-a dezvoltat până atunci (la răsaduri) şi să asigure acesteia stabilitatea, până la dezvoltarea de noi rădăcini în noul teren.

După plantare terenul se udă abundent şi se acoperă cu un strat de mraniţă mărunţită, de cca. 2 – 2,5 cm grosime, pentru păstrarea umidităţii şi pentru evitarea formării crustei. Plantarea se execută din centrul unei compoziţii spre margine. Transplantarea reprezintă operaţiunea de mutare a plantelor mature de pe un teren de cultură pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesară atunci când datorită înmulţirii naturale ale plantelor, spaţiul devine insuficient, acestea stânjenindu-se în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesară şi din motive fitosanitare. În funcţie de specie şi de rapiditatea acesteia de creştere şi înmulţire vegetativă, transplantarea se realizează la intervale de 3-10 ani. Epoca de transplantare cea mai indicată este la sfârşitul sezonului de vegetaţie, când plantele nu suferă deloc. Primăvara şi chiar primăvara devreme foarte multe plante încep să-şi formeze rădăcini noi, intrând mai devreme în vegetaţie, iar dacă sunt stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

CAPITOLUL VIII

CONTRIBUŢII PROPRII

8.1. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Proiectul are ca principal obiectiv propunerea de amenajare peisagistică a unei grădini private in zona de deal – munte, din comuna Runcu, judeţul Dâmboviţa, amplasată în partea de N a judeţului. Aceasta va cuprinde atât amenajarea spaţiului verde din jurul casei , cât şi un heleşteu cu peşte, un foişor pentru relaxare şi luat masa, şi multe alte dotări realizate pentru destindere şi relaxare. Se urmăreşte realizarea unei grădini unitare, corespunzătoare din punct de vedere funcţional şi estetic, liniştită şi perfectă ca loc de relaxare şi odihnă. Grădina va fi amplasată in partea de vest a comunei Runcu, pe malul stâng al râului Ialomicioara. Această gradină va fi amenajată pe o suprafaţă de 2500 mp, întreaga suprafaţă fiind destinată recreări. Vegetaţia şi apa vor ocupa un loc important în amenajarea grădini, acestea dând o stare de confort acesteia.

Spaţiile verzi îndeplinesc functia de recreare care este considerată de protecţie, pădurea protejănd sănătatea populaţiilor umane. Evident, funcţia de recreare, denumita şi funcţie socială, se refera si la rolul sanitar-igienic şi estetico-peisagistic al pădurii. Asupra organismului uman se exercită atat influientele mediului natural fizic (indeosebi ale factorilor de clima si ale fenomenelor ciclice prin care se manifesta relatiile din cadrul sistemului planetar), cât şi cele ale mediului artificial şi social în care trăieşte. Este dovedit faptul ca fiinţa umana nu se poate adapta la modificările rapide şi grave ale mediului. Starea de sănătate este in mod esenţial determinată de adaptarea omului la mediul său înconjurător. Mai ales tulburările psihice sunt o consecinţă a incapacităţii organismului uman de a se adapta la condiţiile ambiantei ecologice . Un peisaj frumos şi sănătos joaca un rol de importantă majoră în asigurarea sănătăţi publice. Folosirea activa a factorilor peisajelor naturale sau plantelor pentru refacere, menţinerea şi întărirea sănătăţii, stimularea optimismului şi asigurarea longevităţii umane este una dintre problemele epocii noastre. In cadrul peisajului, vegetaţia este elementul ce acţionează deosebit de favorabil asupra sănătăţii omului. Prin funcţiile de protecţie hidrologică, antierozională, contra factorilor climatici dăunători, de purificare a atmosferei şi atenuare a zgomotelor, pădurea contribuie la crearea unui mediu echilibrat, prielnic organismului uman. De asemenea, funcţia estetico-peisagistica a pădurii, manifestându-se in contactul nemijlocit al omului cu natura, influenţează pozitiv starea psihică si in consecinţă, întregul organism uman. Totodată spaţiul verde furnizează populaţiei numeroase elemente de confort şi civilizaţie, hrană consistenţă nepoluantă, plante medicinale ş.a. Prin aceasta chiar funcţia de producţie însăşi este in relaţie directă cu sănătatea omului. Rolul sanitar-igienic al spatiilor verzi se datorează proprietăţilor vegetaţiei pomicole de a purifica si ioniza aerul, de a defini un microclimat specific, de a atenua zgomotul etc.,

8.2. SCOPUL LUCRĂRII

Scopul acestei lucrări este de a îmbunătăţi condiţiile de mediu prin amenajarea acestui spaţiu, care înainte era un spaţiu lipsit de farmec, deoarece prin ordonarea şi amenajarea vegetaţiei, aceasta are o influenţă pozitivă asupra stări de sănătate fizică şi psihică a oamenilor. Această oază de verdeaţă, amplasată la poalele munţilor Leaota, ne încarcă bateriile cu energie pozitiva, fiind un loc de relaxare şi meditare excepţional. Vegetaţia, componenta vie a naturii, reglează ciclul oxigenului şi al bioxidului de carbon, îmbogăţeşte atmosfera cu oxigen şi reduce bioxidul de carbon din atmosferă. Plantaţiile de arbori şi arbuşti, contribuie la scăderea vitezei vântului şi spulberarea stratului de zăpadă, atât de necesar protecţiei plantelor în timpul iernii, cât şi înmagazinări apei în sol.

8.3. AMENAJAREA GRADINII

Pentru a crea locul ideal de relaxare trebuie sa planificăm totul cu mare grija. Medităm putin la acest subiect si vom avea un loc perfect pentru evadarea din viata cotidiană.

8.3.1. Nivelarea pământului

Nivelarea pământului sa făcut toamna, înainte de sosirea ploilor abundente, si a fost lăsat aşa până primăvara; pentru a avea zone mai înalte (straturi ridicate), este de preferat ca acestea sa fie la marginile grădinii.

Terasarea In locurile in care inclinatia a fost foarte vizibila sa terasat pământul pentru a obţine secţiuni mai plane. Amenajarea lor sa făcută cu grija, pentru ca ele taie peluza si pot obtura si micşora tabloul, atrăgând atenţia asupra lor. Succesul lor depinde in mare măsura de rigiditatea lor si felul in care sunt întreţinute. Daca realizarea unei terase este absolut necesara, ea ar trebui sa fie sub forma unui zid, sau amplasata lângă casa, pentru a lăsa cat mai mult spaţiu peluzei. Terasele pot fi înlocuite foarte bine cu zone in panta.

Liniile de demarcatie Au fost evitate contururile continue; o linie neregulata este mai naturala si se pretează mai bine plantarii. Pentru a da impresie că peluza este mai mare, sa îndepărtat demarcarea ei. Aproape toţi copacii sunt afectaţi de pământul nisipos adunat in jurul bazei trunchiului; este recomandat ca baza copacului sa fie cat mai expusa, nu numai pentru protejarea copacului, ci si pentru ca trunchiul este o parte distinctiva pentru un copac.

Ingrăsământ in productie proprie Pentru a îmbunătăţi proprietăţile solului sa folosit compost din gradina proprie Compostul se compune din mai multe materii organice, obţinute prin descompunere de către bacterii şi microorganisme. Pentru ca descompunerea, procesul de compostare în sine , să se producă în mod corespunzător este necesară o temperatură de 60-70 grade C, de umiditate şi de o bună aerisire. Aproape din toate deşeurile din grădină putem obţine compostul, de exempu din frunziş, din florile şi resturile plantelor , din răzoare, şi din crengi şi iarbă tăiată. Dintre resturile menajere se pot valorifica pentru compost fructele si legumele, sedimentul de cafea şi de ceai, cojile de ouă, şi chiar şerveţele folosite. În acest mod putem reduce considerabil cantitatea deşeurilor din gospodărie.

8.3.2. Amenajarea zonei cu flori

După ce s-a nivelat pământul, zonele se delimitează , apoi sa plantat gazonul si florile. Plantarea copacilor sa făcut toamna (când trunchiul e crescut destul iar pământul are o condiţie perfecta pentru drenaj).

67

8.3.3. Gazonul.

Covoarele verzi leagă între ele toate componentele peisajului creat:volume şi forme vegetale, piese de apă, circulaţii, constructii decorative şi utilitare. Ele scot în evidenţă atât masele de arbori şi arbuşti care le încadrează, cât şi siluetele izolate sau grupurile situate în aceste spaţii. Covoarele de iarbă deţin valenţele picturale : verdele lor pune în valoare coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase variind cu sezonul, intensifică prin contrast cromatica veselă a florilor. Se foloseşte gazon decorativ în grădina decorativă. Compoziţia gazonului diferă în funcţie de modalitatea în care această suprafaţă este folosită. De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii de ierburi din alte familii (Trifolium, Arenaria).

De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii de ierburi din alte

Pregătirea pământului sa făcut foarte conştiincios pentru ca permanenţa gazonului ţine foarte mult de acest pas. Pământul sa afânat pentru ca rădăcinile să se înfigă adânc; cel mai bun mod de a obţine un astfel de pământ este prin brâzdare. Amenajarea suprafeţelor înierbate prin montarea covoarelor de gazon (turf) este o metodă modernă de înerbare care în ultima perioadă a cunoscut o mai mare popularitate întrucât crează un spaţiu verde încă din prima zi din prima zi a montajului. Montajul se face relativ uşor, prin întinderea la sol a rulourilor de gazon care în prealabil a fost pregătit (curăţat,nivelat, greblat,adaos de pământ fertil şi nisip). Avantajele evidente ale acestei modalităţi de înierbare constau în realizarea rapidă a unui gazon perfect şi reducerea perioadei de stabilizare la numai 2 săptămâni. Pentru a avea o bună prindere spaţiului amenajat i se acordă lucrări deosebite de udare, fertilizare şi tundere.

lucrări deosebite de udare, fertilizare şi tundere. 8.4. AMENAJĂRILE ORNAMENTALE DIN GRĂDINĂ 8.4.1. Patio
lucrări deosebite de udare, fertilizare şi tundere. 8.4. AMENAJĂRILE ORNAMENTALE DIN GRĂDINĂ 8.4.1. Patio

8.4. AMENAJĂRILE ORNAMENTALE DIN GRĂDINĂ

8.4.1. Patio

Este amenajat in spatele case, in imediata apropiere a acesteia. Este pavat cu cărămizi care sunt puse in evidentă de luminile de pe margine, care delimitează zona patioului, transformând-ul într-o zona de relaxare si de servire a cinei , atât după lăsarea serii, cât şi in timpul zilei.

transformând-ul într-o zona de relaxare si de servire a cinei , atât după lăsarea serii, cât

Mobilierul este din fier forjat, iar platoul mesei este de sticlă, care dă o notă de eleganţă spaţiului. Acesta este spaţiul perfect pentru petreceri nocturne în aer liber, lumina fiind dată de lămpile si felinarele care acompaniază zona cu o lumină difuză. Pe terasa elegantă înfloresc nenumărate plante de ghiveci. Nu doar muscatele , ci şi plante mari de ghiveci , precum leandrul, cala, palmierii care dau naştere unei atmosfere de vacantaCedrul care sta de veghe in coltul din dreapta al patioului are o dimensiune impresionanta si face umbra pe terasa şi în casă în zilele toride de vară. Patioul este acoperita de o pergolă cu trandafiri căţărători albi si roşi aşezaţi pe un pat de lemn de culoare alba care da o nota de eleganta terasei. Priveliştea marii de flori in toate culorile curcubeului este copleşitoare.

2 8.4

Fântână cu piscină mică

Fântâna transformă orice spaţiu

într-un punct de atracţie. Sunetul frumos al apei va contribui la plăcerile auditive si vizuale pe care le oferă gradina. Pe suprafaţa patioului este amenajat si un grătar . In zona patioului se află şi o piscină mica, pentru copii şi nu numai. Pentru petreceri si relaxare acesta zona este perfecta, fiind acompaniata de o masa in culori vesele si accentuată de luminile si felinarele care stau de veghe .

Fântâna este aşezată in zona patioului in partea

8.4.3. Curs de apa cu cascadă si heleşteu

Apa stătătoare aduce calm si linişte intr-o gradina, dar uneori este necesara o senzaţie de vibraţie si viata. Un „curs” agitat introduce in gradina un sentiment autentic de sălbăticie, dar sunetul si mişcarea sunt create cu ajutorul unei cascade . Cursul de apă este unul dintre punctele de atracţie al grădini si va avea nevoie de întreţinere regulată pentru a i se menţine un aspect plăcut.

Cursul de apă este construit dintr-un curs prelung care străbate aproximativ toată grădina şi se varsă în heleşteul cu peşti. Această grădină aproape că se contopeşte cu mediul înconjurător, fundalul fiind dat de munţii Leaota. Pe malul bazinului, sunt cultivate plante de mlaştină, amestecate mai in spate cu iarba si plante sălbatice. Heleşteul adăposteşte peşti. Zona de regenerare, plantate special pentru curăţare si filtrarea apei , asigură o trecere armonioasa spre straturile din gradină. Cursul de apă este întins pe o suprafaţa de aproximativ 150 mp, cu o instalaţie minimală astfel se poate face autocurăţirea din zona de apa mica de la mal; substanţele de excreţie se depun aici si sunt apoi consumate , ca substanţe nutritive, de către irişii din apă sau de alte plante acvatice. O culisă de plante face ca oaza de îmbăiat să aibă un aspect natural şi , in plus, serveşte ca protecţie contra indiscreţiilor. O atmosfera misterioasă ia naştere datorită lămpilor subacvatice. Daca facem baie noaptea sau le aprindem seara in timpul unei petreceri in aer liber, spoturile ne învăluie într-o lumină blânda. Luminile din bilele plutitoare amplasate pe apă îi conferă iazului un aspect romantic. La nevoie , bilele se scot din apă si se pot amplasa în straturile din gradină. Peisajele nocturne de vis iau naştere când împrejurimile iazului , cu tot cu straturi si casă sunt laminate. Lămpile amplasate creează atmosferă. Plantele acvatice sunt vitale pentru sănătatea iazului. Pentru a putea avea in iazul nostru cu crapi Koi in acelaşi timp si plante a trebuit să prevedem un spaţiu pentru plante, pe marginea lacului săpat cu o adâncime maximă de 25-30 cm pentru că in acest loc, crapii când ajung la maturitate să nu poată ajunge să scormonească rădăcinile plantelor. În acelaşi timp, acest spaţiu este bun şi pentru puietul de peşte. Pentru a planta diferite specii de plante am pus pe fundul iazului un fel de rogojină de plastic specială pentru acest lucru. Aici se pot prinde rădăcini puternice astfel încât plantele să nu fie scoase la suprafaţă.

pentru acest lucru. Aici se pot prinde rădăcini puternice astfel încât plantele să nu fie scoase

Nuferii sunt cele mai frumoase plante plantate în gradina noastră. Au avantajul

că oferă şi umbra atât de necesara peştilor şi previn înmulţirea algelor. Nuferilor le place apa stătătoare. Varietăţile de plante cultivate in iazul nostru sunt:

- Nuphar lutea cea mai comună plantă de lac şi poate ajunge la lungimi de pana la 240 cm

- Nufarul alb comun , flori parfumate albe cu stamine albe si frunze mari

- James Brydon , flori duble roşu roz cu stamine portocalii

- Rubra petale rosii roz Plante submerse sunt plantele ce sunt pe fundul lacului. Aici amintim:

- Calltriche hermaphroditica, Plante natante sunt plante ce oferă umbră înainte de dezvoltarea nuferilor şi ajuta la controlul algelor verzi şi filamentoase. Acestor plante au flori atrăgătoare.

- Azolla caroliniana .Feriga de apă

- Eichornia crassipes sau zambila de apă Pe margine avem Crăiţe Gura leului, Bănuţul de munte, Harnicuţa, plante care luminează vesele peste apa liniştită. Lămpile elegante scufunda gradina intr-o lumina misterioasa si se oglindesc frumos pe suprafaţa apei. Jocurile cu apa susură plăcut si blând în fundal, amplificând mai mult efectul liniştitor emanat de toată gradina în orele serii. Un loc de relaxare si revenire parfumat se afla in gradina din apropierea heleşteului. Pergola acoperita cu caprifoi protejează de vânt si de indiscreţii. Serile de vară cu parfum de miere devin experienţe de neuitat. În curând , locul se va umple de fluturi de noapte, care adună harnici nectarul caprifoiului. Cărarea din apropierea iazului “deschide un nou drum”. O experienţa plăcută este mersul prin stratul de cimbru înflorit şi foarte parfumat. Mai întâi se înalţă o mireasma proaspătă de lămâie , apoi aroma picantă de cimbru. Putem părăsi dalele de piatră: florile si frunzele călcate degajă cea mai intense aroma. Chiar si cel mai bine proiectat heleşteu va avea un aspect neîngrijit dacă apa este verde. Majoritatea heleşteelor devin verzi câteva zile sau săptămâni pe an, de obiei primăvara sau la începutul verii, când apa se încălzeşte , iar plantele acvatice nu sunt destul de mari pentru a reduce lumina solară care ajunge la apă. Un heleşteu care rămâne verde mai mult timp are nevoie de tratament.

Apa verde este cauzată de milioane de alge care plutesc liber si care se hrănesc cu elemente nutritive din apă, înmulţindu-se rapid in apa caldă. Întreţinerea regulata si plantarea de nuferi si de alte plante au transformat acest heleşteu natural intr-un frumos element al grădinii.

8.4.4. Pavilionul din gradină

Este construit din lemn, iar acoperişul este acoperit şindrilă care susţine plantele căţărăratoare care menţin umbra pavilionului şi ii oferă acestuia discreţie, Când ne plimbam pe cărări înguste printre florile de vară, putem savura mirosul seducător de miere, lămâie si cuişoare. Din toate părţile suntem asaltaţi de varietatea de parfumuri. Suporturile acoperite cu borceag parfumat încununează aranjamentul înmiresmat. Parfumul verii este dat de mireasma dulce de flox care nu lipseşte din straturi. Floarea de vară bucura simţurile tot anotimpul. Floxul e sensibil la modificări de climă şi de loc, aşa că mireasma este alta in fiecare sezon. Printre florile îndrăgite se află si trandafirii. Paleta miresmelor acestora este incredibil de mare. Locul joacă un rol important la trandafiri. Aromele se simt cel mai bine în locuri însorite şi ferite de vânt , condiţii care au fost create pentru aceştia in gradina noastră. Nori de flori parfumate au fost create de frumoasele si parfumatele cascade ale glicinei, care învăluie fereastra. În cameră pătrunde un miros intens de vanilie. Plantele căţărătoare parfumate au fost amplasate pe acoperişi, în zona locurilor de relaxare şi învăluie un copac bătrân. Miresmele sunt greu de descris în cuvinte. Sunt ca sentimentele—greu de cuprins. Retrezesc la viaţă momente de mult trecute. Când simţim în nări dulceaţa delicioasă şi incomparabilă a lăcrămioarelor, aproape că putem simţi pe piele soarele blând de mai şi putem să auzim ciripitul vesel al cintezoilor. Mirosul cald, de pământ, emanate după o ploaie de vară ne deschide larg inimile şi ne desenează un zâmbet pe chipuri. Cu ajutorul plantelor parfumate din gradină, am creat oaze pentru revenire si relaxare. Chiar şi iarna ne putem răsfăţa nasurile cu parfumuri plăcute. Copacul Hamamelis si călinul de iarna fac flori parfumate deja pe crengile neînfrunzite.

Pentru a avea un miros intens si plăcut pe timpul nopţi am plantat regina nopţii. Stratul de pe marginea grădini este delimitat de trandafiri in colori roşiu si alb intercalate cu falnici copaci de thuj care stă veşnic drept. Arşiţa unduieşte , grea , deasupra asfaltului, in după-amiezile de vara. Peste gradina se aşterne o linişte încărcată, iar vecinii se retrag pentru siestă. Acum ar fi frumos să ne aruncăm, în linişte într-o parte răcoroasă - acest vis devenind realitate graţie bazinului propriu de înot din gradină. Pe terasa de lângă casă se afla si un palmier. Rezistent la frig, la vânt şi robust- palmierul este potrivit pentru clima noastră. Când plantele din ghiveci umplu terasa, în luna mai, înseamnă că vara este aproape. Aspectul plantelor spun totul: leandrul si trompeta îngerului aduc soarele pe terasă şi creează instantaneu o atmosferă relaxată specifică ţărilor calde. Palmieri pe malul mării , aroma picantă a rozmarinului şi levănţicii sălbatice sau culorile vii ale florilor plantelor căţărătoare. Ele nu ating aici înălţimi considerabile, dar cresc şi se dezvoltă splendid ca plantă de ghiveci. Pentru a crea aranjamente de vis pe terasă, oaspeţii exotici sunt foarte indicaţi. Ca arbuşti, copăcei sau copaci mici, impresionează chiar şi numai prin formă. Chiar şi exemplarele nou cumpărate, încă mici, cresc deja in prima vară splendid, atingând dimensiuni impresionante .

8.4.5. Aleile şi drumurile de acces

Un aspect important este accesibilitatea. O poteca poate infrumuseta peisajul, transformand o gradina obisnuita intr-una interesanta. Aleile, pe langa faptul ca sunt practice

– reduc compactarea solului si ajuta la orientare

– adauga o puternica atractie estetica, invitand parca vizitatorii sa “exploreze” gradina. Materialele din care poate fi realizata poteca sunt de o mare diversitate: butuci din conifere, coaja de copac, iarba si nisip, piatra naturala, caramida, scanduri sau pavele. Fiecare material trebuie ales in functie de mai multi factori, respectiv, materialele din care a fost construita casa, ornamentele din gradina etc.

Fiind o grădină cu teren înclinat aleile au un traseu neregulat, sinuos, deoarece este mai frumos , astfel se încadrează mai bine în microrelieful grădinii Aleile din gradină şerpuiesc spre destinaţii precise, cu o lăţime a 120 cm. Pavarea aleilor din grădină sa făcut cu cărămida roşie, pe cărările principale, iar aleile secundare, cu un trafic mai redus s- au făcut cu material local, cu pietre din albia râului.

Poteca naturală

aleile secundare, cu un trafic mai redus s- au făcut cu material local, cu pietre din

8.4.6. Spaţiu de joacă pentru copii

Pentru copii din casă a trebuit să cream un spaţiu special de joacă. Acesta l-am amplasat aproape de casă pentru a putea fi supravegheaţi cu uşurinţă. O primă posibilitate o oferă drumul lat, care serveşte mai întâi drept cale pentru a face gălăgie, pentru săgeţi şi pentru joacă. Suprafaţa este lată de aproximativ 2 m, dreaptă, plană si este acoperită cu plăci pătrate , colorate, in joc de şah, facilitând jocul de sărituri , fără a mai apela la cretă. Joaca cu nisipul este un mijloc de joaca îndrăgit de copii, astfel pentru a satisface plăcerile lor şi a evita peisajul nedorit dat de lada de nisip, am folosit palisade din lemn rotund înfipte vertical în pământ, in trepte; acestea are un aspect natural si nu deranjează prea mult. Un leagăn este un alt punct atractiv si pentru un cadru cat mai natural am folosit lemn masiv pentru susţinere iar in loc de scândură pentru stat am folosit o veche anvelopă auto.de asemenea un cort pentru ocazii deosebite – minunat vara pentru a înnopta in el, chiar si când somnul lipseşte cu desăvârşire din cauza agitaţiei!- îşi găseşte loc pe covorul verde sau intr-un colt retras, unde trebuie să romană pe vecie la fel de mult ca si toboganul mobil. Un mic refugiu, care serveşte copiilor drept loc de retragere pentru lucru manual, pentru citit sau pentru alte asemenea îndeletniciri, ce nu intră in categoria jocurilor cu mişcare, nu necesită remodelarea grădini sau a face ceva în plus pentru aceasta. Un mic loc într-un colţ de gard viu, protejat de vânt, in spatele unui arbust des oferă o nişă cu adevărat confortabilă pentru tot felu de îndeletniciri. Asemenea locuri rezervate ,care nu se află sub directa supraveghere a adulţilor, sunt mereu necesare copiilor , căci ce este mai încântător decât un colţişor retras în grădină unde aceştia îşi pot ascunde candid secrete faţă de părinţi! Căsuţa din copac atât iubită de copii dar şi de adulţi îşi face prezenţa într-un mesteacăn semeţ ,cu un trunchi puternic.

Pentru a da cat mai multa viaţă acestui spaţiu şi pentru a familiariza copiii încă de

timpuriu cu plantele, cu modul lor de viaţă şi de îngrijire, pentru a le trezi interesul

pentru floră şi faună pe exemple vii si pentru a le delega anumite responsabilităţi, vom

însămânţa flori chiar in spaţiul lor de joacă.

Flori colorate de un an sau doi, precum,Crăiţele. Barba-boierului, Cârciumăreasa,

Gura-leului, Floarea de num ă uita, Macul de munte apar rapid si sunt legate in buchete

de flori cu care se fac surprize părinţilor. Florile de pai şi pana zburătorului se pretează

pentru activităţi de lucru manual şi pentru buchete uscate, la a căror alcătuire copii pot să

îşi dea frâu liber imaginaţiei. Mai este şi floarea soarelui de un an , care in decursul verii

creste de la măruntul embrion la uriaşul înalt de 2-3 m şi care îşi roteşte capul după soare.

8.4.7. Utilitatea gardului

Întocmai ca orice fiinţa vie, avem nevoie de spaţiu. Mai precis, de un spaţiu

delimitat, de bârlogul nostru, ferit de priviri indiscrete, de incursiuni ale unor indivizi

indezirabili, bârlog care sa ne poartă semnătura, chiar daca nu ridicam un picior pentru a

pecetlui unicitatea spaţiului privat si proprietatea. Daca stai sa-l asculţi (sa-l priveşti),

gardul spune tot. Spune care e relaţia proprietarului cu vecinătatea, cu strada, cu trecătorii

sau vizitatorii. Trecând pe străzi, uitându-te la case si la curţile fiecăruia, poţi liniştit sa

exersezi ghicitul in garduri, chiar daca nu eşti specialist in materiale de construcţii. Gândit de cele mai multe ori in concordanta cu stilul casei, gardul are suficiente posibilitatea de-a se manifesta pe plan estetic - intr-un registru pozitiv sau negativ. Înalte ca ale unei fortăreţe sau joase, ca pentru un bordei, din zidărie sau piatra, din fier forjat, plasa metalica sau tabla, prevăzute sau nu cu sisteme de alarma ori camere video, intr-un grad mai mare sau mai mic de ruina, gardurile sunt primele care ne întâmpina si ne oferă fie o calda invitaţie de-a intra, fie o plăcuta pe care sta gravat prevenitor si ostil "Câine râu!". E firesc sa spunem ca, pe lângă funcţia de a proteja curtea si casa, gardul ii rezerva stăpânului dreptul de-a alege vizitatorii. Un gard care pune in valoare construcţia centrala (la fel ca o montura de aur piatra preţioasa a unui inel) va atrage oaspeţii si privirile trecătorilor.

8.4.8. Amenajarea apelor

Efectul estetic al apelor este dat de: suprafaţa netedă şi lucitoare sau în continuă mişcare, jocul de lumină şi umbră al obiectivelor învecinate, senzaţia de răcorire şi de prospeţime, de mişcare. Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri, lacuri, râuri în funcţie de mărimea spaţiului verde respectiv, de formele de microrelief existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de apă. Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este mai mică. Malurile diferă în funcţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă. Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare şi luminează întreaga compoziţie (se măreşte aparent suprafaţa acesteia), iar când se află în zone umbrite apa devine întunecoase şi pare mai adâncă. Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică. Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale realizate prin săparea terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se stabileşte în raport cu ansamblul compoziţiei. Forma lacurilor este determinată de relieful terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi, asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice. Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri abrupte (1:1) şi căptuşite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creşterii plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea şi adâncimea lor, acesta trebuie să asigure primenirea şi menţinerea apei la un nivel constant (evaporaţie şi infiltraţie). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha palustris). Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului, bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului. Oglinzile de apă /bazinele geometrice.

Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafeţe liniştite de ape, menţinute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate, având rolul unui factor calmant în peisaj. Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare şi aducţiune periodică a

apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălţuită, geometrică, din beton, cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm). Racordul la conducta de apă potabilă s-a realizat cu ajutorul „Proiectului de Dezvoltare Rurală (PDR)” care a fost lansat in 2002, sub auspiciile Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI). Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care mişcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetaţia înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte. Există diferite modalităţi de amenajare a acestor bazine:

- bazin cu cupă florentină în mijloc,

- fântână cu cascade în trepte sub forma unui con,

- fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc,

- bazin cu jeturi orientate spre periferie.

Toate acestea se realizează proporţional cu dimensiunile bazinului.

8.4.9. Construcţii utilitare şi ornamentale

Construcţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menţine, a domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcţiile prezente într-un spaţiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în scopul realizării unităţii clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast. Foişor

Acest element deosebit adună toata energia pe care ne-o dorim.

A

fost aşezat departe de casă, într-un loc din care gradina poate fi văzută

în

toata splendoarea ei, si este astfel poziţionată încât sa profite de soare

în

timpul după-amiezii.

în toata splendoarea ei, si este astfel poziţionată încât sa profite de soare în timpul după-amiezii.

Este construit din lemn pe o placă de ciment. Masa si scaunele sunt din lemn natural, iar pentru a înveseli dizainul acestui foişor scaunele au fost accesorizate cu perniţe rosii. Peluza Fiind intr-o zona mai înalta, aproape de poalele munţilor Leaota, clima este mai rece, cu temperaturi moderate in timpul verii. Peluza este aşezată intr-un loc însorit din grădină, astfel am ales să însămânţăm:

Poa pratensis (firuta) 80% + Festuca rubra (paiusul rosu) 20%. Nisip, pietriş şi stânci Peisajele aride, cu accent pe elemente de piatră, îşi au opriginea în stilul zen, acesta provenind dintr-o anumită formă de budism. Liniile lungi şi drepte de nisip sau pietriş simbolizează o apă liniştită, iar liniile ondulate reprezintă apă curgătoare. Cercurile concentrice în pietriş implică de asemenea apă in mişcare, ca şi cum apa ar curge in jurul unei insule. Acest peisaj arid este înviorat de brăduţi. În unele zone din anumite spaţii verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de piatră (stânci) de diverse forme, mărime şi culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate, de solidaritate monumentală. Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific. Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menţine în forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite parţial cu vegetaţie din specii cu tulpini agăţătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în sectoarele mai liniştite, la o oarecare distanţă de clădiri.

Spalier Un spalier montat vertical, vopsit alb si înconjurat de plante parfumate si frumos colorate, creează un loc plăcut si intim care delimitează gradina de gradina vecină. Poziţionat in spatele arborilor in apropierea cursului de apă, este un loc excepţional de relaxare datorita susurului apei , foşnetul frunzelor si mirosul îmbătător al trandafirilor, cimbrului si lavandei . Peluza cu leagan O peluza pentru joaca este o parte esenţiala a unei grădini, de care copii mici se bucura . In gradina noastră leagănul a fost aşezat intr-o parte vizibila a grădinii, pentru a putea fi supravegheaţi copiii cu uşurinţă Patioul este despărţit de restul grădini de către un zid mic. Spalierele decorative de culoare alba , asigura un impact imediat, iar in timp vor fi acoperite cu plante, împiedicând astfel zidurile sa aibă un aspect plictisitor si apăsător. Structurile simple, cum sunt cuiburile si mesele pentru păsări , vor atrage numeroase păsări. Vieţuitoarele sălbatice sunt atrase de grădinile cu mulţi copace, arbuşti si plante târâtoare, care vor asigura locuri de adăpost pentru păsări, insecte si alte vieţuitoare sălbatice. Insectele sunt o veriga importanta in lanţul trofic, si vor atrage numeroase pasări in gradina. Heleşteul este un element atractiv in sine, pentru vieţuitoarele sălbatice. Un porumbar rătăcit printre arborii din gradina , ne va sigura compania unor prieteni înaripaţi foarte eleganţi şi este un element decorativ de sine stătător. Podurile şi podeţele Podeţele au un rol funcţional şi estetic, acestea unind de regulă două maluri opuse sau chiar insuliţele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră). Băncile şi scaunele

interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).
interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).

Asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în acelaşi timp şi elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lungimea 2,4-3,0 m, înălţimea 0,45 m, lăţime 0,4-0,5 m. Pot fi cu sau fără spătar, din diferite materiale de construcţie. Se vor amplasa în faţa unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la umbră.

In ultimii ani, popularitatea iluminatului in grădini a crescut spectaculos. Instalarea unor surse de iluminat in gradina ne atrage să admiram mai mult peisajul, să petrecem mai mult timp in aer liber, aproape de casă si să uitam măcar pentru o vreme de betoanele din oraş. Tipuri de iluminat in imagini. Pentru grădini exista doua tipuri de iluminat-cu lumină difuză sau cu spoturi. Lumina difuză este răspândita pe o arie mai larga si scade in intensitate spre margini. In cazul iluminării cu spot (lumina focalizata) fasciculul este concentrat pe o suprafaţa limitata. Acest tip de lumina produce un fascicul care evidenţiază o anumita planta sau un grup de plante. Efectul de lumină se datorează tipului de bec sau a unui abajur care limitează fasciculul într-un abajur. Pentru o lumină de fundal, sursă luminoasă se plasează in spatele unui copac, al unei bolti sau al unui accesoriu din gradina. Astfel, obiectul este scos în relief, ieşind în evidenţă clar, drept un contur proiectat pe un fundal luminat. Iluminatul de sus in jos se obţine cu ajutorul unei surse de lumina difuze sau spot fixate direct sau oblic, deasupra zonei sau accesoriului. Lămpile se pot monta fie pe zid, astfel încât sursă de lumina să fie direcţionata spre terasă, fie spotul îl suspendaţi deasupra unui brad. Iluminarea decorativă a curţii Aceste surse de lumina ambientala arata bine atât ziua cat si noaptea. Imediat cum începe să crească ziua si afara se încălzeşte, începem sa ne gândim iar la natura si la gradina din fata casei - să urmărim zborul unui fluture, să mirosim aroma luxurianta a liliacului, să citim sub razele soarelui. Asta presupune ca sursele de iluminare nocturna trebuie să arate la fel de bine in timpul zilei ca si pe timpul nopţii.

Iată câteva idei:

A. B. C. A. Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul
A. B. C. A. Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul
A. B. C. A. Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul

A.

B.

C.

A.

Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul de flori din jurul ei si

aleea de pietre. Este făcuta din alama si are forma unui clopot mic, la capătul unei tulpini

curbate delicat; seamănă cu o floare, dar nu rivalizează cu adevăratele flori din gradina.

B. Pălăria direcţionează lumina in jos, ceea ce face aceasta lampa de aluminiu, înalta de

25 de cm să fie potrivita pentru iluminarea treptelor.

C. Fabricata din metal, aceasta lampa de gradina poate rezista mulţi ani in curte. Astăzi, design-ul celor mai multe accesorii pentru gradina oscilează intre negru si

culori foarte puternice. Formele stilate trebuie să se integreze in decor si să fie plăcute la

vedere.

Unele surse de lumina sunt potrivite pentru iluminarea treptelor si a aleilor in timp ce altele imprăştie lumina difuza asupra florilor si peluzei. Curentul electric care alimentează aceste accesorii poate fi redus la 12 volţi printr-un simplu transformator, sau pot fi folosite lămpile cu baterie solară. Asta face ca luminile artificiale nocturne să fie economice si să aibă un risc mai scăzut de electrocutare.

economice si să aibă un risc mai scăzut de electrocutare. Lămpile alimentate din surse de energie
economice si să aibă un risc mai scăzut de electrocutare. Lămpile alimentate din surse de energie

Lămpile alimentate din surse de energie solara, sunt folosite tot mai intens in solutii de iluminat decorativ. Nefiind necesara alimentarea de la o sursa de curent, poate fi amplasata cu mare usurinta in orice locatie. Ele functioneaza dupa un principiu foarte simplu. Lumina din timpul zilei este transformata in curent electric de un mic panou solar , care la randul ei este imagazinata intr-un mic acumulator. Energia din acest acumulator este transformata din nou in lumina de un mic dispozitiv (LED) pe timpul noptii. Lampa solara este comandata de un mic senzor de lumina care porneste si opreste automat lampa. Puterea luminoasa este direct dependenta de puterea panoului solar, acumulatorului si al LED-ului. Având in vedere ca luminile menite sa transforme gradina intr-o zona feerica pe timpul nopţii sunt construite special pentru a sta afară, am amplasat corpuri de iluminat alimentatate de energie solara. Astfel alimentând lămpile cu energie solară, economisim energia electrică, astfel protejăm natura.

8.4.11. Grădina De Iarnă

Aceasta este un loc de şedere pentru plante si oameni in timpul anotimpului rece. Un argument deosebit de important pentru construirea unei sere este economia de energie, insă la clădirea noastră care este din sticlă costul de întreţinere este şi mai redus deoarece sticla captează căldura şi nu îi mai dă voie să mai iasă.

captează căldura şi nu îi mai dă voie să mai iasă. Atât sera cat şi casa

Atât sera cat şi casa sunt încălzite cu ajutorul panourilor solare , cu ajutorul carora se face căldură si astfel putem proteja şi natura. O grădină de iarnă , cu o temperatura mergând de la puţin peste temperatura de înghet până la cea temperată , este cartierul ideal pentru toţi locuitorii ghivecelor, pe care i-am îndrăgit. In timp ce ele şi-ar lepăda frunzele într-un loc răcoros, poate chiar şi întunecat şi ar trebui să învingă încă şi perioada grea de iarnă, ele se pot cultiva în seră; la multe din ele se pot conta pe flori, chiar si pe fructe.

8.4.12. Formaţiunile florare

In decursul timpului plantele au fost folosite de oameni nu numai ca surse de hrană sau ca mijloace de tratare a bolilor dar şi în diferite scopuri estetice. Florile plantelor au generat în permanenţă sentimente nobile şi au devenit simbolul a numeroase virtuţi omeneşti, a înţelepciunii, gloriei şi dragostei, au predispus la înălţare sufletească şi la poezie. In cadrul grădinilor şi parcurilor, florile au fost expresia gingăşiei şi au exprimat în sublime decoruri colorate, în măiestre forme şi delicate parfumuri : arta, cultura, civilizaţia şi însuşi sufletul popoarelor. De la legendarul paradis pierdut, la fantasticele şi grandioasele grădini suspendate babiloniene şi disciplinatele grădini romane până la naturalele grădini chinezeşti, de la broderiile pline de graţie ale barocului francez la formele pline de semnificaţii abstracte ale grădinilor japoneze, toate redau prin arta şi decorurile lor florale o permanentă aspiraţie a omenirii către fericire.

In cadrul societăţii actuale vegetaţia a dobândit importante roluri funcţionale, fiind socotită plămânii centrelor populate urbane, pe care le aprovizionează cu oxigen proaspăt şi le consumă bioxidul de carbon, le protejează împotriva poluării, îmbunătăţesc microclimatul etc. In spaţiile verzi se folosesc : arbori, arbuşti, subarbuşti, liane, precum şi numeroase specii de plante floricole.

Omul, prin inteligenţa sa a căutat să combine plantele în cadrul acestora, astfel ca să se îmbine în mod armonios utilul cu frumosul şi economicul. Ca urmare vegetaţia spaţiilor verzi nu este şi nu trebuie să fie uniformă deoarece ar fi prea monotonă. Aci, în spaţiile verzi, reprezentate prin parcuri, grădini publice sau alte forme, pe lângă odihnă şi reconfortare omul trebuie să întâlnească şi condiţii pentru instruire, pentru educaţia frumosului. Ca urmare, în aceste locuri sortimentul de plante trebuie să fie cât mai diversificat şi-n acelaşi timp să răspundă cât mai bine rostului pentru care au fost create. Cunoscând aceste condiţii, edilii oraşelor au în vedere un sortiment bogat de specii de plante, însă de cele mai multe ori străine de regiunea în care se află localitatea.

Astfel, în spaţiile verzi se află plante ierboase sau lemnoase, acestea din urmă fiind reprezentate prin arbori, arbuşti, subarbuşti sau liane.

De o parte si de alta a casei, cum coboram pe scara avem cate o găleţuie cu flori care oferă o privelişte romantica. Pentru aceste galeţii am folosit:

3 răsaduri de gura-leului

3 răsaduri de mac

1 răsad iberis sempervirens

6 răsaduri de ciuboţica cucului

3 răsaduri de varza ornamentala

6 răsaduri de panseluţe

6 răsaduri de Alyssum

Plantam gura-leului si macii in forma de triunghi, la o distanta de 5-8 cm. La o

oarecare distanta de mijlocul recipientului, am plantat Iberis sempervirens, iar in jurul

acesteia plantam

Pe margine plantam varza ornamentala, iar in spatiile libere panseluţe si Alyssum. In partea dreapta avem o roaba plina cu flori. In aceasta, încăpând relative mult pământ am plantat :

ciuboţica cucului.

12 răsaduri de muscate pendule

2 răsaduri de muscata

1 răsad de cerceluş ( fuchsia)

Trandafiri pentru patio Majoritatea trandafirilor pot fi crescuţi in ghivece mari, dar se vor dezvolta mult mai bine in straturi, in jurul curţii interioare sau intercalaţi prin curte. Pentru patio am folosit specii foarte mici si cu buchete compacte (flori sub forma de ciorchine) – care se dezvolta bine in ghivece si in straturile din patio. „Sweet Dream” si „Top Marks” sunt cele mai bune.

Plante pentru straturi

Oricare dintre plantele pentru straturi pot fi crescute si in ghivece, este doar o chestiune de preferinţa personala ce am ales. Pelargonium (muscatele pentru straturi) ar trebui sa fie prima alegere, deoarece au un aspect mediteranean si se dezvolta bine intr-un loc deosebit de însorit. Ele sunt deasemenea mai uşor de întreţinut in ceea ce priveşte udatul decât alte plante. Muscatele agăţătoare, cu florile strălucitoare şi rezistente, sunt folosite in coşuleţe atârnate. Nymphaea „Amabilis” este unul dintre cei mai frumoşi nuferi de apa potrivit pentru un heleşteu de dimensiunii medii. Nuferii au fost combinaţi cu gherghinul de apa (Aponogeton distachyos), care are flori albe cu parfum discret,care înfloresc de primăvara pana toamna. Pentru ca in heleşteu avem peşti am folosit plante care asigura oxigenul . Foarte puţine plante scufundate scot in evidenta heleşteul din punct de vedere vizual. Ele cresc conţinutul de oxigen al apei atunci când peştii au cea mai mare nevoie,iar prin absorbirea substanţelor nutritive ajuta si la controlarea algelor care înverzesc apa. In gradină, înainte de amenajare era un copac bătrân, care are un trunchi cu un diametru foarte mare, care acum înconjurat de un scaun alb. Culoarea alb atrage lumina intr-un loc ce altfel ar fi fost destul de întunecat si atrage privirile chiar din celalalt capăt al grădini.

8.5. ÎNTREŢINEREA ŞI ÎNGRIJIREA

Reîntinerirea gazonului se realizează după 5-10 ani şi se realizează prin semănarea de noi cantităţi de seminţe ale speciilor iniţiale, folosind o normă de semănat de 25-50 % din cea iniţială. Reparaţia capitală presupune înlocuirea totală a ierburilor ce au constituit vechiul gazon. Toamna se mobilizează solul la 15-20 cm, după care se sparge şi se mărunţeşte ţelina, se strâng şi se îndepărtează rădăcinile de ierburi sau de buruieni. După aceste operaţiuni, primăvara se realizează administrarea îngrăşămintelor şi însămânţarea.

Reparaţia parţială presupune refacerea cheliturilor, respectiv a porţiunilor mai mari sau mai mici fără gazon, care se vor însămânţa cu seminţe din aceleaşi specii de graminee sau din acelaşi tip de amestec. Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu maşini speciale, care permit reglarea înălţimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se realizează în scopul obţinerii unui gazon des cu o bună înfrăţire şi înţelenire. Se recomandă tunderea pe timp ploios, caz în care se obţine o înfrăţire abundentă, deoarece pe timp secetos frunzele tăiate şi lăstarii se îngălbenesc. Iarba rezultată se strânge şi se înlătură de pe suprafaţa gazonului. Aplicarea îngrăşămintelor este necesară deoarece solul sărăceşte relativ repede, datorită înlăturării repetate a părţilor aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele se răresc, apar muşchii şi numeroase buruieni, care nu sunt pretenţioase. Se preferă îngrăşăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în raport de 1:2:1 (fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dacă solul are o cantitate mare de calciu, trebuie mărită cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de îngrăşăminte variază între limitele 400-2200 Kg/ha. Combaterea buruienilor se realizează pe suprafeţe mici prin plivit iar pe suprafeţe mari se aplică cosirea repetată la 2-5 cm de suprafaţa solului, înainte de înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective. Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile floricole). Metodele de udare eficiente sunt vitale in a mentine plantele sanatoase. Daca ele nu primesc destula umezeala pur si simplu se vor usca si vor muri. Fie mobil sau fix, cu un un sistem de irigare o veti scoate la capat. Sistemele fixe sunt de obicei contruite in gradina si conectate la un ceas, pentru ca sa puteti uda gradina chiar si cand nu sunteti acasa. Acestea pot fi gasite in gradini publice mari sau parcuri. Pe de alta parte, exista doua mari avantaje in folosirea sistemelor portabile: sunt mai putin costisitoare decat cele fixe si pot fi mutate exact acolo unde este nevoie. In aceasta categorie intra multe tipuri de stropitori, furtune si alte sisteme portabile.

CAPITOLUL IX

PLANTELE CULTIVATE ÎN GRĂDINĂ

CAPITOLUL IX PLANTELE CULTIVATE ÎN GRĂDINĂ BUJORUL este una din cele mai cultivate plante pentru flori,

BUJORUL este una din cele mai cultivate plante pentru flori, asta încă din cele mai vechi timpuri. Culoarea bujorilor variază de la alb pana la roz, rosu, vişiniu, coral si chiar galben. Varietăţile mai pitice ating înălţimi de 35 de cm, dar majoritatea ajung la 90 cm. Culoarea foliajului variază de la verde deschis, oliv, pana la verde închis, strălucitor. Bujorii sunt de trei tipuri:

unii înfloresc la începutul sezonului, unii la mijloc si alţii târziu. Ruperea bobocilor influenţează de asemenea durata florilor.

CARCIUMAREASA (Zinnia elegans ) este o specie căreia ii place lumina si căldura. Fără sa pretindă lucrări deosebite de îngrijire înfloreşte frumos toata vara si toamna pana la căderea primelor brume pe care nu le suporta. Este o planta anuala, cu flori de toate nuanţele (mai puţin albastru), dispuse pe tulpini înalte (pot ajunge si la 1m), prefera terenurile însorite. Nu sunt foarte pretenţioase in ceea ce priveşte calitatea solului .Cârciumăreasa prefera o udare abundenta, dar sunt rezistente si la seceta. Se seamănă la locul definitiv la sfârşitul lunii aprilie . Seminţele răsar repede (5-6 zile). Rărirea plantelor se face la distanta de 20-25 cm. Frunzele dispuse opus sunt întregi, ovate, uşor cordate, întreaga planta fiind aspra la pipăit. Sunt plante de talie foarte diferita, de la 10-15 cm pana la 80- 100 cm si cu flori numeroase, simple sau învolte.

Sunt plante de talie foarte diferita, de la 10-15 cm pana la 80- 100 cm si
CRAITA (Tagetes erecta) –e ste cea mai înaltă şi viguroasă specie, planta ajunge până la

CRAITA (Tagetes erecta) –este cea mai înaltă şi viguroasă specie, planta ajunge până la înălţimea de 100-120 cm. Tulpina este dreaptă, puternică, bine ramificată în partea superioară. Frunzele sunt adânc sectate, cu marginea lobilor întreagă sau dinţată. Florile galben portocalii, rosii, unicolore sau bicolore, simple sau bătute, au diametru de 6 – 10 cm. Întreaga plantă emană un miros caracteristic. Crăiţele înfloresc toată vara şi toamna. Pretenţiile faţă de factorii de mediu sunt reduse. Crăiţele cresc în cele mai diferite soluri, cu condiţia să se dreneze uşor. Le place soarele plin şi suportă perioade scurte de secetă.

Calluna vulgaris (iarba neagra) Plantă subfruteseentă de talie mică, cu frunze mici, opuse, de forma unor solzi. Florile pendule sunt grupate în raceme dense. Fructul este o capsulă globuloasă. Calluna se întâlneşte în zona montană, în defrişări de păduri şi în tufişuri.

zona montană, în defrişări de păduri şi în tufişuri. BALSAMINA - Impatiens balsamina se prezinta ca

BALSAMINA - Impatiens balsamina se prezinta ca un copacel, inalt de 40-60 cm, putin ramificat si frumos imbracat de flori mari, albe, roz, rosii, violet, simple sau involte. Se obtine din butasi sau din seminte care se seamana la sfarsitul lunii aprilie. DAHLIA VARIABILIS (Gherghină). Creşte la 60-180 cm înălţime, are rădăcini tuberizate, tulpini goale în interior, cu sau fără perişori, ramificate. Frunzele sunt adânc-lobate, aşezate pe tulpină opus, iar florile sunt dispuse în calatidii mai mari sau mai mici, simple sau duble, divers colorate .

pe tulpină opus, iar florile sunt dispuse în calatidii mai mari sau mai mici, simple sau

Plante cu creştere în formă de tufă de 40-150 cm înălţime. Inflorescenţele sunt formate numai din flori ligulate mai mult sau mai puţin late, ovale sau ascuţite la vârf. Cuprinde: Dalii Pompon, Dalii cu flori de cactus, Dalii cu flori de crizanteme, Dalii decorative.

de cactus, Dalii cu flori de crizanteme, Dalii decorative. GAROAFIŢA DE GRĂDINĂ - Dianthus caryophyllus Din

GAROAFIŢA DE GRĂDINĂ - Dianthus caryophyllus Din familia Caryophyllaceae. Are o înălţime de 45 – 60 cm şi un diametru de 38-45 cm. Înfloreşte primăvara târziu – vara, are un foliaj verde, verge-albastrui Garoafele sunt un gen de plante care înfloreşte anual, de doua ori pe an sau in continuu. Garoafa are frunze ascuţite, lanceolate, de culoare gri-verzui, aşezate de-a lungul tulpinii; frunzele se întorc uşor in afara. Garoafele înfloresc mai ales in perioadele cu temperaturi mai scăzute ale anului, la începutul iernii Garoafele pot atinge 60-90 cm înălţime, deşi majoritatea varietăţilor cultivate in gradina ating 25-50 cm, au nevoie de pământ fertil, uşor alkalin sau neutru din punctul de vedere al pH-ului, uşor drenabil si de 4-5 ore de plin soare, zilnic.

GURA LEULUI Antirrhinum majus L., înălţimea se

încadrează in intervalul

in funcţie de soi. Înfloreşte din iunie pana toamna târziu.Este puţin pretenţioasa la căldura. La formarea răsadurilor are nevoie de căldura (14-16 grade Celsius). Nu suporta solurile prea umede.

20-100 cm

grade Celsius). Nu suporta solurile prea umede. 20-100 cm Plantarea răsadurilor in gradina se face in

Plantarea răsadurilor in gradina se face in lunile aprilie, mai, la distante de 20- 40 cm in funcţie si de vigoarea solului. Gura leului poate fi semănata si direct in gradina, atât primăvara cat si toamna, înainte de lăsarea gerurilor. Afânarea solului ajuta la dezvoltarea acestei plante.

TULIPA GESNERIANA (LALEA) ne încântă in fiecare primăvara cu florile sale, fără de care grădinile n-ar mai fi la fel de atrăgătoare. Foarte populara lalea creste dintr-un bulb Iubesc terenurile însorite, cu sol bine drenat, uşor nisipos si cu pH 6,5-7. Temperaturile scăzute nu prezintă un pericol, dar pe cele ridicate nu le suporta. Înmulţirea se face prin bulbi sau

bulbili, ajutaţi sa se dezvolte prin metode speciale. In luna octombrie se plantează bulbii in brazde late. Distanta dintre brazde trebuie sa fie de 20-30

cm si cea dintre bulbi de 5-10 cm. In zonele cu ierni reci se practica mulcirea solului cu paie si frunze.

ierni reci se practica mulcirea solului cu paie si frunze. ZAMBILA (Hyachinthus orientalis Plantă cu bulb

ZAMBILA (Hyachinthus orientalis Plantă cu bulb mare, alungit,

care ajunge la o circumferinţă de 21 cm, cu tunici albe sau colorate

în albastru sau violaceu, rozetă de frunze liniare, cărnoase cu

marginile şi vârful puţin aduse spre interior.

RHODODENDRON, Smârdarul, aşa cum este denumit popular bujorul de munte, creşte spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o plantă care creşte în condiţii climaterice şi de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumuseţea florilor sale - care emană un miros şi o aromă asemănatoare vişinelor - şi care apar de obicei pe la sfârşitul lunii iunie şi la începutul lunii iulie, şi raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită şi protejată ca atare în perimetrul Parcului Naţional Bucegi. Smârdarul este peren şi îşi păstrează frunzele verzi tot timpul anului.

şi îşi păstrează frunzele verzi tot timpul anului. CERCIS CANADIENSIS a cest copac anunta fara gres

CERCIS CANADIENSIS acest copac anunta fara gres venirea primaverii. Este usor de ingrijir si creste repede. Putem spune ca este un simbol al primaverii. Cercis canadiensis ( Cercis estic) infloreste in culori roz - trandafiriu, sau rosu intens inainte sa infrunzeasca primavara.

GLICINE FAMILIA – FABACEAE Wisteria este una dintre cele mai frumoase si spectaculoase dintre plantele căţărătoare de gradina. Are frunze cazatoare, înfloreşte primăvara si iubeşte locurile cu mult soare. Florile au forma unui ciorchine alb sau in diferite nuanţe de albastru.

unui ciorchine alb sau in diferite nuanţe de albastru. Wisteria este viguroasa, cu vite împletite,

Wisteria este viguroasa, cu vite împletite, căţărătoare, se dezvoltă ocupând un spaţiu mare. Este longevivă şi foarte apreciată pentru florile sale care cresc in mănunchi si apar primăvara. Fructul este mare, verde, aplatizat si nu are valoare ornamentala. Plantele apărute din seminţe rămân mult timp tinere si adesea nu înfloresc timp de 10-15 ani. In grădini se întâlnesc in principal Wisteria sinensis ( Chinese Wisteria ) si Wisteria floribunda (Japanese Wisteria).Wisteria sinensis este cea mai populara. Florile sunt albastru-violet si apar la mijlocul lunii mai. Pentru Wisteria sinensis-alba florile sunt albe.

Wisteria este căţărătoare şi poate urca pe sârme, arbori, ziduri. Poate creste si sub forma unui copac, dar pentru a ajunge la aceasta forma este necesar ca vârful sa fie tăiat atunci când planta are înălţimea de 4- 5 picioare. IEDERA-HEDERA Iedera este denumirea generica data plantelor căţărătoare cu tulpini foarte lungi, lemnoase, care se pot răspândi atât pe orizontala alcătuind un covor verde sau pe verticala, folosindu-se de orice suport precum ziduri, arbori, stânci. Are nevoie de apa, dar nu foarte multa in pământ. Iedera iubeşte apa din atmosferă, de aceea pulverizarea frunzelor o revigorează mai ales in serile fierbinţi de vara. Foarte multa apa in pământ o usucă insa repede, pentru ca rădăcinile ii putrezesc. Se înmulţeşte repede şi lejer, prin butăşire sau marcotaj.Iedera este atât o planta de gradina cat si de ghiveci.

înmulţeşte repede şi lejer, prin butăşire sau marcotaj.Iedera este atât o planta de gradina cat si

ZORELE (IPOMEA TRICOLOR) sunt unele dintre cele mai frumoase si răspândite plante urcătoare. Tulpinile volubile depăşesc deseori lungimea de 2-3 m. Prefera locurile însorite, ferite de curenţi prea puternici. Necesita soluri fertile. Utilizare: acoperirea gardurilor, zidurilor.

Face parte din familia Convolvulaceae. Necesita

o udare abundenta. Fiind o planta volubila necesita

palisarea

Frunzele sunt complete si lobate.

necesita palisarea Frunzele sunt complete si lobate. Plantele anuale se obţin din seminţe, iar cele perene

Plantele anuale se obţin din seminţe, iar cele perene se transplantează in februarie -martie. Necesita multa lumina si udare regulate. Bobocii apar din aprilie pana in septembrie si se recomanda adăugarea la fiecare 2-3 săptămâni un îngrăşământ lichid in apa de udat. Speciile perene trebuie ţinute iarna la o temperatura cuprinsa intre 7-13 °C.

TRANDAFIRII

AGATATORI

ROSA

ALBERIC

minunat toata vara

mai numesc trandafirii altoiţi, se deosebesc intre ele prin diferite caracteristici. Din punct de vedere al modului de creştere, sunt: trandafiri mici, cu coroana ca o tufa, la nivelul solului, dar care nu trebuie confundaţi cu hibrizii de trandafiri

Soiurile de trandafiri nobili, aşa cum se

pitici- trandafiri urcători (căţărători, ghimpaţi), cu ramuri lungi

de 2-4 m; trandafirii pletoşi ( cu coroana plângătoare).

BARBIER

Înfloresc

pletoşi ( cu coroana plângătoare). BARBIER Înfloresc Trandafirii se plantează toamna (octombrie - noiembrie) sau

Trandafirii se plantează toamna (octombrie - noiembrie) sau primăvara (martie - aprilie). Distantele de plantare sunt de 50-70 cm intre plante pentru trandafirii pitici si 2-3 m pentru trandafirii urcători si cei cu trunchi înalt.

Trandafirii cultivaţi pentru petale se plantează la 1,75 m intre rânduri si 1 m intre plante

pe rând.

THUJA OCCIDENTALIS, de talie inalta (10-15 metri), cu forma piramidala, frunzis mereu verde, conuri ovale alcatuite din cativa solzisori alungiti. Thuja occidentalis este foarte rezistenta la temperaturile scazute, la seceta si suporta tunderea. Au fost obtinute mai multe varietati, clasificate in functie de forma coroanei si de inaltimea plantei.

in functie de forma coroanei si de inaltimea plantei. CIREŞUL - PRUNUS AVIUM are cerinţe destul

CIREŞUL-PRUNUS AVIUM are cerinţe destul de mari faţă de căldură, în special în perioada de primăvară, cerinţe care pot fi satisfăcute în zona dealurilor mici şi mijlocii. Este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, în funcţie de soi, ceea ce face ca cireşul să aibă un repaus profund mai mare şi să nu fie afectat decât rar de îngheţul de revenire, din cauza decalării în ferestrele de iarnă. Pe perioada iernii, mugurii rezistă la temperaturi de -24 °C, în fază de buton la -5.5 °C iar la deschiderea florilor la -2.2 °C. Nu suportă temperatura ridicată şi arşiţa din timpul verii.

PLANTE DE APA NYMPHAEA ALBA (nufăr alb) are flori mari, albe, lung-pedicelate. Frunzele sunt mari, cordate, pieloase, plutitoare. Nufărul este întâlnit mai ales în apele stătătoare sau lin curgătoare. LIMONIUM SINUATUM (lavanda de apa) Este comună pe malul bălţilor. Are flori albastre numeroase, dispuse în inflorescenţe.

96

CONCLUZII

Diversitatea modalităţilor de amenajare a grădinilor este limitată doar de imaginaţia umană, putându-se utiliza atât metodele mai clasice de amenajare cât şi metodele mai noi, care sunt însoţite de materiale noi, mult mai performante şi mai aspectuoase. Odată cu intrarea României în Comunitatea Europeană se impune ca nivelul la care se realizează amenajările peisagistice să fie cât mai ridicat, pentru a putea fi competitive în cadrul pieţei comune europene. Imediat cum începe să crească ziua si afara se încălzeşte, începem sa ne gândim iar la natura si la gradina din fata casei - să urmărim zborul unui fluture, să mirosim aroma luxurianta a liliacului, să citim sub razele soarelui. Asta presupune ca sursele de iluminare nocturna trebuie să arate la fel de bine in timpul zilei ca si pe timpul nopţii. Scenele de peisaj liniştit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de linişte. Plantele sunt reperele noastre pentru succesiunea anotimpurilor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene. În prezent, în funcţie de spaţiul care se amenajează şi de spaţiile înconjurătoare, se utilizează unul din stilurile cunoscute (geometric, peisager sau mixt) iar amenajarea se realizează frecvent pe calculator. Acest fapt permite realizarea mai multor soluţii de amenajare, iar consultările dintre proiectant şi beneficiar se poartă mult mai eficient, beneficiarul putând alege, la sugestia proiectantului varianta de amenajare adecvată. Tendinţele în proiectare, în momentul de faţă, sunt canalizate spre utilizarea de tehnologii moderne dar şi spre diversificarea zonelor care se doresc a fi amenajate (grădini interioare, terase, spaţii verzi de firme, showroom-uri, spaţii de joacă pentru copii, acoperişuri de bloc ş.a.).

Întreţinerea spaţiilor verzi este un serviciu relativ nou, foarte necesar şi care beneficiază de un segment tot mai important în piaţa spaţiilor verzi. De asemenea, serviciile de consultanţă pentru spaţiile verzi oferă clienţilor soluţii de amenajare, reamenajare, întreţinere şi alte informaţii de specialitate necesare pentru orice tip de amenajare. Viitorul amenajărilor de spaţii verzi din ţara noastră este foarte promiţător, în aglomerările urbane făcându-se deja simţită nevoia creşterii suprafeţelor de spaţii verzi. Materialele folosite la ora actuală în spaţii verzi au la bază atât materiale autohtone dar şi mai multe materiale din import, de o calitate foarte bună, lărgindu-se astfel variantele alese pentru amenajarea spaţiilor verzi. Realizarea spaţiilor verzi actuale a dus şi la dezvoltarea unor industrii colaterale, cele furnizoare de materii prime pentru realizarea de spaţii verzi. În amenajarea spaţiilor verzi actuale se tinde spre o mai bună punere a lor în valoare, spre folosirea de specii cât mai valoroase din punct de vedere ornamental şi introducerea de elemente şi materiale cât mai decorative. Amplasate in locuri liniştite, cu peisaje aproape ideale, înconjurate de natura si departe de agitaţia marilor oraşe, casele de vacanta reprezintă colturi de rai, in care proprietarii se retrag din când in când, pentru a-si reîncărca bateriile. Deşi peisajul înconjurător in sine este suficient pentru a va simţi plini de energie si optimism, nu trebuie sa neglijaţi nici aspectul amenajării unei astfel de locuinţe. Design-ul interior şi cel exterior va vor amplifica senzaţiile oferite de natura. Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradiţiile poporului respectiv. Gradina a încetat sa mai reprezinte locul acela micuţ din spatele casei, in care creşteau trandafiri printre răsaduri de roşii. Acum, oaza de verdeaţă s-a mărit, s-a modernizat si a devenit un element important in designul si funcţionalitatea întregii case.

BIBLIOGRAFIE

1. Matei Păun, Laurenţiu Palade, Flora spontană sursă de plante pentru spaţiile verzi, Editura SCRISUL ROMÂNESC, Craiova 1976.

2. Cezar Valentin Tomescu, Arhitectură peisageră şi design forestier, Suceava

2007

3. Gabriela Teodorescu, Ameliorarea ecosistemelor antropice urbane, Editura

Ceres 2003

4. Mitea Preda, L. Palade Arhitctură peisageră, Editura Ceres 1973

5. V Sonea, L. Palade, Ana Felicia Iliescu, Arhitectură ornamentală şi arhitectură peisgeră, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979

6. Rică Marcus, Parcuri şi grădini din România, Editura Tehnică, Bucureşti 1968

7. Mihai Topor, E. Dobrotă, Amenajări floricole exterioare, Editura Agro-silvică

8. Peter McHoy, Amenajarea grădinii, Editura AQUILA 1998

9. Băltăreţu, Andreea, Amenajarea turistică şi durabilă a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003

10. Bran Florina, Marin Dinu ,

Economia turismului şi mediului înconjurător,

Editura Economică, Bucureşti, 1998

11. Erdeli , George, Istrate, Ion; Amenajări turistice, Editura Bucureşti, 1996

Universităţii,

12.

Neacşu, Nicolae, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti,

2000

13. Nistoreanu, Puiu , Ecoturism şi turism rural, Editura Ase, Bucureşti, 2003

14. Tigu, Gabriela,

15. Giude á l’intention des autorités locales:

Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti, 2001

Développment durable du tourism,

O.M.T Madrid,

16. Iliescu, Felicia, Ana , Arhitectură peisagera Editura Ceres 2000

17. Muja. S. , Dezvoltarea spatiilor verzi, Editura Ceres, ’93-‘94

18. F. Bran, M. Candea, I. Cimpoeru Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic , Editura Universitara – 2006,

19. Victor Negulescu, Runcu în eternitate, mituri, legende şi realităţi, Editura Bibliotheca,

20. Milescu, I., Pădurile şi omenirea, Editura Ceres, Bucureşti 1990

21. Revista “Grădina meaaprilie, mai, iunie 2009

22. Bran Florina , Ecologia generală şi protecţia mediului , Editura ASE 2002 , Bucureşti

23. Manea Gheorghe ,

Protecţia mediului – şansa de supravieţuire a

întreprinderii, Editura OID ICM Bucureşti 1996

24. Bran, Florina, Candea M., Cimpoeru I. Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geographic, Editura Ceres.1999

25. Ionescu Alexandru; Barabus Nicolae; Luncu Vasile (1992), Ecologie si protectia mediului, Ed. Calimanesti, Bucuresti

31. www.gradinavisurilor.ro

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate