Sectiunea 1 NOIUNEA DREPTULUI INTERNAIONAL PRIVAT I DELIMITAREA DE ALTE RAMURI DE DREPT 1.Elementul de extraneitate A.

Definitie Recunoscut unanim drept criteriu care distinge raporturile de drept international privat de alte raporturi juridice de drept privat, elementul de extraneitate are o fizionomie complexa si o semnificatie aparte in contextul dreptului international privat. n absenta unei definitii legale, elementul de extraneitate a primit definitii doctrinare relativ apropiate. S-a spus, in acest sens, ca elementul de extraneitate este imprejurarea de fapt in legatura cu un raport juridic datorita careia acest raport are legatura cu mai multe sisteme de drept (ori legi apartinand unor tari diferite); o imprejurare de fapt cu privire la unul din elementele raportului juridic si care face astfel ca acesta sa prezinte legaturi cu unul sau chiar mai multe sisteme de drept; o imprejurare de fapt, de natura diversa, care are legatura cu un raport juridic de drept privat, imprejurare ce ii confera raportului juridic respectiv caracter de internationalitate. Definitiile oferite in literatura de specialitate converg spre ideea ca elementul de extraneitate este o imprejurare de fapt care pune in relatie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept, susceptibile de aplicare. n ceea ce ne priveste, consideram ca elementul de extraneitate este un fapt juridic de atasare care priveste elementele raportului juridic si care are aptitudinea de a genera conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) atragand incidenta a doua sau mai multe sisteme de drept sau de a da vocatie de aplicare normelor materiale ori celor unificate, dupa caz.

B. Fapte juridice de atasare, fapte juridice materiale a) Precizari terminologice

Este cunoscut ca existenta raportului juridic concret este conditionata, intre altele, de imprejurarea (actul sau faptul juridic concret) de care legea leaga nasterea unui astfel de raport. Faptele juridice, in sens larg, sunt atat actiunile omenesti, savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, cat si evenimentele sau faptele naturale. Asadar, lato sensu, notiunea de fapt juridic este sinonima cu cea de izvor al raportului juridic concret. Din marea diversitate a faptelor juridice, privite in sens larg, intereseaza, in acest context, acele imprejurari care au ca efect legarea raportului juridic concret de legislatia unui anumit stat. Orice evenimente sau actiuni au loc in circumstante care determina aplicarea unui anumit sistem de drept:

delictul civil se produce pe un anumit teritoriu; rezultatul prejudiciabil apare fie intre frontierele statului unde s-a produs delictul, fie pe teritoriul altui stat, fie in ambele parti; viitorii soti au cetatenii diferite; actul juridic se perfecteaza pe teritoriul unui stat, iar locul executarii obligatiilor partilor este in alta tara etc. Faptele juridice care, prin efectele lor, determina structura raportului juridic subiecte, continut, obiect au fost denumite in literatura de drept international privat fapte juridice materiale. Faptele juridice care leaga faptele juridice materiale de legislatia unui anume stat sunt fapte juridice de atasare. Cele doua denumiri sunt conventionale si au rolul de a facilita identificarea elementului de extraneitate, precum si delimitarea acestuia de alte imprejurari de fapt. S-a subliniat, in acest sens, ca faptele juridice de atasare evoca o notiune generica, care cuprinde, in sfera sa, totalitatea faptelor de natura sa stabileasca legatura, pe de o parte, intre raportul juridic civil (abstractie facand de posibilitatea disjungerii acestuia in mai multe obiecte de coliziuni) si, pe de alta parte, intre legislatia civila aplicabila. Elementul de extraneitate se include in categoria faptelor juridice de atasare, intrucat supune raportul juridic concret de o lege straina, producand, prin efectul atribuit de normele dreptului international privat, conflictul de legi. Nu rareori, raporturile civile sunt generate de o pluralitate de fapte juridice materiale, dintre care unele sunt legate de legislatia interna a unui stat, iar altele de una ori mai multe legislatii straine.

b)

Clasificarea faptelor juridice de atasare

- Dupa cum fac legatura cu sistemul de drept intern ori cu o legislatie straina, faptele juridice de atasare sunt interne si, respectiv, externe. n masura in care faptul juridic de atasare leaga raportul juridic de legislatia interna (legislatia forului), suntem in prezenta unui fapt de atasare intern. Daca, dimpotriva, legatura se stabileste cu unul sau mai multe sisteme de drept straine, faptul de atasare este extern, fiind calificat drept element de extraneitate. Daca faptele de atasare din prima clasa se regasesc in toate raporturile juridice, prezenta elementelor de extraneitate este doar eventuala. De aceea, cand din cuprinsul raporturilor civile lipsesc elementele de extraneitate, ne aflam in prezenta unor raporturi civile obisnuite, carora li se va aplica legea interna, in timp ce in situatia cand alaturi de faptele de atasare interne, intalnim unul sau mai multe elemente de extraneitate, ne aflam in prezenta unor raporturi civile care vor genera in mod necesar conflicte de legi. Altfel spus, faptele juridice de atasare interne sunt legice, necesare, in toate raporturile civile, pe cand elementele de extraneitate sunt numai incidentale, eventuale, iar existenta lor, si numai aceasta, este cea care determina conflictele de legi. Rezulta ca notiunea faptelor juridice de atasare este genul proxim, iar notiunea elementului de extraneitate reprezinta diferenta specifica. n alte cuvinte, diferenta de sfera intre faptele juridice de atasare si faptele juridice interne de atasare o constituie elementele de extraneitate; - Dupa efectele pe care le au in raport cu conflictele de legi, faptele juridice de atasare sunt generatoare de conflicte de legi si, respectiv, de natura sa rezolve conflictele de legi. Conflictul de legi este produs de actiunea conjugata a mai multor fapte de atasare. Prima categorie de fapte juridice de atasare isi

restrange efectele la declansarea conflictului de legi. Cea de-a doua categorie cuprinde fapte de atasare al caror efect se extinde si asupra solutionarii conflictului de legi. Din pluralitatea de fapte de atasare in prezenta, norma conflictuala desemneaza unul singur si anume acela care este considerat ca stabileste legatura cea mai puternica intre raportul juridic si reglementarea civila ce urmeaza a i se aplica.

c)

Asemanari si deosebiri intre faptele juridice de atasare si faptele juridice materiale

Prezenta ambelor este concomitenta in cadrul raportului juridic: faptul material nu are, prin el insusi, aptitudinea de a produce efecte juridice. El dobandeste semnificatie pentru ordinea de drept prin mijlocirea unei norme juridice care apartine unui sistem determinat. Iar incidenta unei legislatii anume este atrasa tocmai prin efectul faptelor juridice de atasare. n schimb, modalitatea de obiectivare difera. De exemplu, consimtamantul partilor in contract sau fapta ilicita producatoare de prejudicii, ca izvoare de raporturi juridice civile, precum si varsta, filiatia, rudenia s.a., care contribuie la determinarea starii si capacitatii civile a persoanei, sunt fapte juridice materiale subordonate legislatiei determinate prin fapte juridice de atasare, cum sunt: locul producerii faptului juridic material generator de raporturi juridice civile, respectiv cetatenia, sau, in anumite conditii speciale, domiciliul sau chiar resedinta persoanei fizice.

C. Trasaturile caracteristice ale elementelor de extraneitate a) Elementul de extraneitate nu este un element structural al raportului juridic de drept international privat, in sensul ca nu este un al patrulea element, alaturi de subiecte, continut si obiect. El este o imprejurare de fapt care apare in legatura cu unul sau mai multe dintre elementele de structura ale raportului juridic si care are aptitudinea de a aduce in discutie posibilitatea aplicarii legii straine. n opinia contrara, elementul de extraneitate este absorbit/ integrat de unul din elementele raportului juridic, ceea ce atrage structura diferita a raportului juridic de drept international privat de cea a raportului juridic (generic), in sensul teoriei generale a dreptului. Daca, spre exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare, una din partile contractante este cetatean strain, aceasta nu inseamna ca nu exista nici o modificare/ particularizare a structurii raportului juridic (la nivelul atributelor de identificare a persoanei) caci, in acest caz, imprejurarea de a fi strain confera raportului juridic in cauza caracter de internationalitate. Daca acest element de extraneitate (una dintre parti este cetatean strain sau persoana juridica de nationalitate straina) nu ar fi absorbit in structura raportului juridic, nu am mai fi in prezenta unui raport juridic de drept international privat. Consideram ca prezenta elementului de extraneitate nu aduce modificari ale structurii raportului juridic de drept international privat. Generic, termenul structura desemneaza modul de organizare interna, de alcatuire a unui corp, a unui sistem, modul de asociere a componentelor unui intreg organizat. Subiectele, obiectul si continutul sunt elementele care structureaza raportul juridic, conferindu-i specificitate fata de relatiile sociale ce nu se bucura de reglementare prin intermediul normelor juridice.

Participantii la raporturile juridice (subiectele) sunt legati prin drepturi si obligatii (continutul); conduita partilor se concretizeaza in actiunea, respectiv abstentiunea la care este indrituit subiectul activ/ de care este tinut subiectul pasiv (obiectul). Cele trei elemente sunt necesare si suficiente pentru a putea vorbi de un raport juridic. Faptul ca persoana fizica subiect al raportului juridic are cetatenie franceza, ca persoana juridica are nationalitate elvetiana, ca locul incheierii actului juridic este Anglia, ca locul delictului civil este Italia s.a., nu constituie decat simple imprejurari care pun problema incidentei unor sisteme legislative straine, cu consecinte diferite sub aspectul legii materiale aplicabile spetei, fara a se constitui in elemente distincte ale raportului juridic, care sa se adauge celor initial acceptate. Asadar, la fel ca in cazul celorlalte raporturi juridice, care apartin altor ramuri de drept, raportul de drept international privat nu poate exista decat in prezenta cumulativa a subiectelor, continutului si obiectului; elementul de extraneitate este faptul juridic de atasare care se refera la unul sau mai multe dintre cele trei componente de structura (cetatenia franceza, nationalitatea elvetiana relativ la subiecte; teritoriul Angliei, ca loc al perfectarii contractului, teritoriul portughez, ca loc al aparitiei prejudiciului, cu privire la continut; bunul mobil care face obiectul contractului de vanzare-cumparare se gaseste in Spania, imobilul care urmeaza a fi inchiriat este in Belgia cu privire la obiect), conferind o fizionomie particulara raporturilor de drept international privat.

b) Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element strain prin prisma unui anumit sistem de drept. Analiza si calificarea unor fapte juridice de atasare ca elemente straine sunt operatiuni particularizate in cadrul fiecarui sistem de drept, pentru fiecare materie in parte. Ceea ce inseamna ca nu se poate vorbi, generic, de elementul de extraneitate in materia statutului personal, de elementul strain in materia statutului organic al persoanei juridice etc. Desprinderea elementului de extraneitate relevant presupune cercetarea, intr-un sistem de drept determinat, a fiecarei materii in parte. Nu exista un drept international privat, general si universal, care sa ofere o reglementare unitara raporturilor juridice cu elemente de extraneitate; exista doar sisteme de drept nationale care pun in valoare imprejurari de fapt determinate, carora le confera calitatea de elemente de extraneitate. Mai mult, complexitatea raporturilor juridice de drept international privat atrage, uneori, preferinta legiuitorului national pentru stabilirea unui punct de legatura principal si a unor puncte de legatura cu vocatie subsidiara pentru aceeasi materie (Legea romana de drept international privat procedeaza astfel, de pilda, in cazul statutului personal, actului juridic unilateral, contractului s.a.).

c) Elementul de extraneitate nu este, in toate cazurile, element international, in sensul dreptului comertului international. Raporturile juridice de drept privat cu element strain pot constitui obiect de studiu si pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul comertului international reglementeaza raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este intotdeauna international, raportat la particularitatile operatiei comerciale (de pilda, elementul de extraneitate apare ca element

international, in sensul propriu al termenului, in cuprinsul Legii uniforme asupra vanzarii internationale a obiectelor mobile corporale, adoptata prin Conventia de la Haga din 1 iulie 1964. n acest sens, pentru determinarea caracterului international al unui raport juridic sunt luate in considerare si unele elemente de extraneitate ale acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adaugat unui raport juridic din dreptul intern il poate transforma in raport de dreptul comertului international, deci in raport international, ci numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite ca au o importanta deosebita, cum ar fi faptul ca partile contractante au domiciliul sau sediul in tari diferite sau faptul ca marfa, obiectul contractului, este destinata sa treaca dintr-o tara in alta. Rolul de a identifica elementele de extraneitate care confera caracterul international (in acceptiunea dreptului comertului international) revine fie legii interne, fie conventiilor internationale. Identificarea elementelor de extraneitate si a efectelor acestora este un proces cu finalitati variate, de la un sistem legislativ la altul. Doctrina ofera exemplul materiei starii, capacitatii si relatiilor de familie ale persoanei fizice, pentru care este relevant, ca element de extraneitate, mai precis ca principal punct de legatura, fie cetatenia (pentru marea majoritate a statelor europene), fie domiciliul (cu precadere in sistemul common law). Ori, daca incheierea unui contract nu presupune transmiterea bunurilor dintr-o tara in alta, se va avea in vedere, drept criteriu al internationalitatii, faptul obiectiv al domiciliului/ sediului partilor, aflat in state diferite; daca, dimpotriva, contractul implica transferul bunurilor sau valori dintr-o tara in alta, aceasta imprejurare obiectiva este criteriul de determinare a caracterului international al contractului.

d) Elementul de extraneitate constituie premisa aplicarii unor norme juridice diferite. Ca regula, elementul de extraneitate determina fie conflictele de legi (caz in care isi gasesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.

e) Prezenta elementului de extraneitate distinge raporturile de drept international privat de toate celelalte raporturi de drept privat. n doctrina se apreciaza ca elementul de extraneitate este criteriul principal, care confera fizionomie proprie raporturilor din dreptul international privat. Se poate afirma, deci, ca elementul de extraneitate constituie diferenta specifica a raporturilor de drept international privat. n termeni diferiti, dar sugerandu-se aceeasi idee, s-a mentionat ca analiza raportului juridic cu element de extraneitate constituie punctul de plecare al oricarui studiu de drept international privat, intrucat existenta acestui tip aparte de raporturi juridice duce la aparitia tuturor problemelor specifice dreptului international privat.

D. Prezentare exemplificativa a elementelor de extraneitate Avand ca reper elementele structurale ale raportului juridic, enumeram elementele de extraneitate:

a) raportat la subiectele raportului juridic: pentru persoanele fizice: cetatenia, domiciliul, resedinta si, in anumite sisteme de drept, religia (de exemplu, un cetatean roman si un cetatean strain incheie in tara noastra un contract de vanzarecumparare a unui bun mobil); pentru persoanele juridice: nationalitatea, sediul, fondul de comert (o societate comerciala, persoana juridica romana, incheie un contract cu o firma franceza cu sediul in Paris). b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul la care se refera conduita partilor, numit si obiect derivat al raportului juridic): locul situarii bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului de vanzare-cumparare se afla in tara straina). c) raportat la continutul raportului juridic: locul incheierii actului juridic in sensul de negotium juris: o firma romana semneaza in strainatate un contract cu o firma straina in vederea prestarii de catre aceasta a unor servicii pe teritoriul tarii noastre; locul intocmirii inscrisului constatator (locus regit actum) in sensul de instrumentum probationes care poate fi un alt stat decat cel in care s-a realizat acordul de vointa; locul unde urmeaza sa-si produca efectele un contract (locus executionis sau locus solutionis); locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi) de exemplu, un cetatean roman este victima unui accident de circulatie produs pe teritoriul Elvetiei; locul aparitiei prejudiciului lex loci laesionis atunci cand acesta este altul decat locul producerii delictului; locul solutionarii litigiului (doi soti, cetateni englezi, solicita desfacerea casatoriei in fata unei instante de judecata din Romania); autoritatea care a pronuntat hotararea judecatoreasca sau hotararea arbitrala este o autoritate straina.

2. Raporturile juridice de drept international privat obiect de reglementare al dreptului international privat A. Sediul materiei. Definirea si sfera raporturilor juridice de drept international privat Amplificarea frecventei si gama tot mai variata de raporturi ce isi face loc in peisajul international contemporan ridica interogatii si cu privire la delimitarea sferei relatiilor sociale reglementate de dreptul international privat. Determinarea obiectului dreptului international privat presupune definirea

raporturilor juridice de drept international privat si decantarea trasaturilor proprii acestora, prin raportare la relatiile reglementate de alte ramuri de drept.

a)

Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat

Sfera raporturilor juridice de drept international privat a fost o chestiune controversata pana la aparitia Legii cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat (LDIP). n incercarea de a delimita domeniul relatiilor sociale care cad sub incidenta acestei ramuri de drept a fost elaborata teoria asa-numita traditionala. Potrivit conceptiei traditionale, materia principala, daca nu exclusiva a dreptului international privat, o constituie normele conflictuale. n literatura anterioara elaborarii Legii nr.105/1992, s-a considerat, sub influenta cresterii diversitatii raporturilor ce intervin in societatea contemporana, ca dreptul international privat include raporturile civile, de familie, de munca si alte asemenea raporturi juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate. LDIP a adus, in terminis, explicatiile asteptate. Art.1 alin.2 statueaza ca raporturile de drept international privat sunt raporturile civile, comerciale, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. O prima precizare, imediat necesara dupa enuntul legal, este aceea ca enumerarea continuta de LDIP este exemplificativa. Textul alineatului 2 al art.1 suporta completari, in masura in care raporturi juridice din alte ramuri ale dreptului privat contin elemente de extraneitate. Este vorba, dupa cum pe buna dreptate s-a mentionat, de raporturi de dreptul familiei, raporturi de drept procesual civil, raporturi de dreptul muncii, raporturi izvorate din contractul de transport intern sau international (contractul de transport, conosamentul etc.), raporturi de proprietate intelectuala (pentru categorii precum dreptul de autor, dreptul de inventator, marcile) s.a., in masura in care contin element de extraneitate. Apoi, nu toate raporturile juridice reglementate de ramurile de drept enumerate apartin dreptului privat. S-a exemplificat, in acest sens, cu raporturile de munca, ce pot privi aspecte referitoare la protectia si securitatea muncii. Obligatiile care decurg din regimul protectiei muncii sunt obligatii legale, nicidecum contractuale; ignorarea acestora atrage, de regula, sanctiuni administrative ori penale. Obiectul dreptului international privat ca ramura de drept, il constituie, asadar, raporturile juridice de drept civil, in sensul larg, care cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.

Sectiunea a 2-a DOMENIUL DREPTULUI INTERNAIONAL PRIVAT 1. Doctrina care limiteaza dreptul international privat la conflictele de legi A. Notiunea de conflict de legi

Conflictul de legi presupune situatia in care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de doua sau mai multe legi apartinand unor sisteme de drept diferite. De pilda, in cazul incheierii unui contract de vanzare-cumparare a unui bun situat in strainatate, daca partile au cetatenii diferite, raportul juridic are mai multe elemente de extraneitate si sunt mai multe legi chemate sa-l carmuiasca; legea personala a partilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului incheierii actului pentru forma acestuia; legea locului situarii bunului pentru probleme care tin de statutul real al bunului. Cauza aparitiei conflictului de legi consta in deosebirile existente intre sistemele de drept ale diferitelor state B. Expunerea teoriei restrictive Fundamentul teoriei il constituie trasaturile specifice ale stiintei conflictelor. a) din punctul de vedere al izvoarelor dreptului international privat intrucat izvoarele acestei ramuri de drept sunt putine iar in multe tari normele au natura cutumiara, contributia jurisprudentei si a doctrinei este esentiala in elaborarea normelor conflictuale. Alaturi de acestea creste si rolul conventiilor internationale in domeniu, in special al celor adoptate la Haga. b) din punctul de vedere al naturii normelor care reglementeaza conflictele de legi, aceste norme sunt norme conflictuale, diametral opuse normelor substantiale. Menirea lor este de a determina legea aplicabila fara a se ajunge la transarea litigiului pe fond. c) din punctul de vedere al metodei utilizate: solutionarea conflictului de legi impune, in prealabil, incadrarea situatiei date intr-o categorie juridica (persoane, bunuri, contracte s.a.). Categoriile juridice corespund institutiilor din dreptul civil intern, iar sarcina instantelor este de a le cerceta natura. De exemplu, daca prescriptia actiunii este calificata ca fiind o institutie apartinand dreptului material, atunci vom aplica legea care carmuieste fondul dreptului subiectiv in discutie; daca vom considera ca apartine dreptului procesual, atunci va fi supusa legii forului. Referindu-se la conflictele de legi, Bartin aprecia ca dreptul international privat este o proiectie a dreptului intern pe plan international. d) din punctul de vedere al structurii teoriei generale a conflictelor de legi pot fi operate doua distinctii: distinctia intre crearea drepturilor subiective si invocarea drepturilor dobandite, cu consecinte asupra ordinii-publice; distinctia intre normele conflictuale ordinare si normele conflictuale extraordinare. Primele sunt norme conflictuale care desemneaza legea aplicabila; normele exceptionale reglementeaza institutii care impiedica aplicarea legii straine normal competente, cum sunt ordinea publica, fraudarea legii ori retrimiterea.

2. Doctrina conflictelor de legi si a conflictelor de jurisdictii

Aceasta doctrina este impartasita in tarile anglo-saxone, in Elvetia, iar in Franta a fost sustinuta de Bartin si Pillet.

A. Notiunea de conflict de jurisdictii Exista conflict de jurisdictii ori de cate ori o instanta sesizata cu un litigiu de drept international privat trebuie sa se pronunte mai intai asupra propriei competente. B. Expunerea teoriei. Competenta jurisdictionala competenta legislativa Determinarea instantei competente nu atrage, automat, aplicarea dreptului acesteia. Un asemenea de raport de dependenta este exclus, altfel fiecare instanta aplica propria sa lege raportului privitor la care exista litigiul, deci nu s-ar mai pune nici o problema de conflict de legi. De aceea, trebuie facuta diferenta intre competenta jurisdictionala in dreptul international privat si competenta legislativa (legea aplicabila). n situatia inversa, nici identificarea lex causae nu atrage automat determinarea competentei jurisdictionale. Conflictele de jurisdictii influenteaza conflictele de legi in sensul ca solutionarea conflictului de jurisdictii este prealabila solutionarii conflictului de legi. Doar dupa ce are loc operatiunea de stabilire a competentei jurisdictionale, solutionarea conflictului de legi devine o prioritate pentru instanta de judecata investita cu solutionarea cauzei. Cronologia lucrurilor este fireasca, deoarece instanta nu poate consulta norma conflictuala inainte de a decide ca este competenta in acest sens. Norme conflictuale similare in aceeasi materie pot conduce la solutii diferite, fiind expresia conceptiei legiuitorului fiecarui stat. Norme conflictuale identice apatinand unor state cu care elementul de extraneitate face legatura pot determina solutii diferite ale conflictului de legi. Aceasta deoarece legile la care fac trimitere normele conflictuale pot fi diferite si deci solutia litigiului este deosebita. Precizarea adusa in literatura de specialitate franceza este binevenita. Incontestabil, solutionarea conflictului de jurisdictii influenteaza legea aplicabila, iar aceasta lege difera in raport de instanta sesizata. Nu este mai putin adevarat ca instanta determinata in urma solutionarii conflictului de jurisdictii nu este obligata sa faca aplicarea propriei legi, in mod invariabil. Daca, sistematic, instanta ar aplica doar legea forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi, intrucat acesta ar fi rezolvat automat de ceea ce indica solutia conflictului de jurisdictii. Pe de alta parte, competenta jurisdictionala nu atrage dupa sine mai putina competenta legislativa, avand in vedere specificitatea sistemului de drept international privat al fiecarui stat si faptul ca instanta aplica propria norma conflictuala. Fiecare instanta califica in functie de propria lege si da curs propriei conceptii asupra ordinii publice. Conflictele de legi influenteaza conflictul de jurisdictii, dar mai putin evident. Influenta conflictelor de legi se concretizeaza in faptul ca judecatorul, de la bun inceput, priveste litigiul in ansamblul sau si se declara competent avand in vedere legea pe care o va aplica.

Concis exprimat, influenta conflictelor de legi se explica prin ratiuni ce tin de natura umana, mai precis de ezitarile si slabiciunile magistratului decat de rigoarea si ordinea logica a solutionarii conflictelor. Uneori, instantele prefera sa evite a se pronunta asupra situatiei deduse judecatii, prin invocarea propriei necompetente. Exemplele cele mai elocvente sunt divorturile confesionale si procesele dintre straini. Spetele Levinon si Patino sunt semnificative pentru cele doua materii enuntate. n cazul divorturilor confesionale, este cunoscut faptul ca unele state consacra procedura religioasa, atat pentru incheierea, cat si pentru desfacerea casatoriei. Desfacerea casatoriei de catre rabin procedura obisnuita in legea mozaica nu este recunoscuta de tarile in care incheierea si desfacerea casatoriei sunt proceduri laice. Prin urmare, aplicarea legii mozaice inseamna un divort fara valoare pe teritoriul Frantei, iar aplicarea legii franceze conduce la pronuntarea unui divort civil pe care religia evreiasca nu il considera valabil. n afacerea Levinon (1905) Curtea de Casatie franceza a contestat tribunalelor franceze competenta de a se pronunta cu privire la divortul unor evrei rusi, a caror lege personala atragea competenta unui rabin. S-a aratat in doctrina franceza de drept international privat ca problema care apare ca insolubila este cea care se gaseste pe taramul conflictelor de legi, conflicte care in mod cert dicteaza solutia unei probleme de competenta jurisdictionala. Speta Patino a marcat momentul de cotitura in schimbarea jurisprudentei instantelor franceze in ceea ce priveste competenta de a judeca straini. Starea de fapt retinuta in speta este urmatoarea: doua persoane Christina de Bourbon, de cetatenie spaniola si Antenor Patino, de cetatenie boliviana s-au casatorit la Madrid in anul 1831. Prin contractul de casatorie au optat pentru regimul separatiei de bunuri, femeia, minora la acea data, avand autorizarea tatalui adoptiv la incheierea conventiei matrimoniale. Doamna Patino a dobandit in urma casatoriei cetatenie boliviana si s-a stabilit la Paris impreuna cu sotul sau. n perioada celui de-al doilea razboi mondial, sotia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar sotul a ramas la Londra pentru a indeplini functiuni diplomatice. n 1944 sotia a inaintat actiune de divort in fata instantei americane, dar a revenit si a semnat un act prin care sotul se obliga sa ii achite o suma importanta in vederea renuntarii la judecata. n anul 1946 domnul Patino a introdus actiune pentru desfacerea casatoriei in fata Tribunalului civil al Senei, care s-a declarat necompetent sa judece cauza, motivat de faptul ca partile sunt straini. Hotararea a fost infirmata in apel, iar recursul judecat de Curtea de Casatie a prilejuit afirmarea, in terminis, a renuntarii la principiul necompetentei, care ghida instantele franceze in litigiile purtate intre straini. Altfel, considerandu-se necompetenta, instanta trebuia sa respinga actiunea ca inadmisibila. Divortul era interzis de legea spaniola (ca lege a locului celebrarii casatoriei), la care trimitea legea boliviana, ca lege nationala a sotilor. Solutia competentei jurisdictionale in materia statutului personal, atunci cand partile sunt straini, a fost consacrata jurisprudential destul de tarziu, cu atat mai mult cu cat este vorba de un domeniu in care se aplica legea straina, ca lex patriae. O data in plus, este evident ca solutia conflictului de jurisdictii a suferit influenta solutiei date conflictului de legi. Conclusiv, competenta jurisdictionala si competenta legislativa nu se gasesc intr-o relatie de dependenta, intelegand prin aceasta ca determinarea jurisdictiei competente a unei anumite tari nu atrage dupa sine intotdeauna aplicarea dreptului acesteia. Tot asa, identificarea legii care are vocatie

de aplicare raportului cu element extraneu nu inseamna, implicit, determinarea competentei juisdictionale in dreptul international privat.

3. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdictii si a conditiei juridice a strainului Doctrina a fost promovata in Franta, Spania, America de Sud. A. Notiunea de conditie juridica a strainului n aceasta notiune sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se determina capacitatea de folosinta a strainului, adica totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le poate avea strainul persoana fizica sau persoana juridica in statul forului.

B. Expunerea tezei Coexistenta conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdictii si a conditiei juridice a strainului in cadrul aceleiasi ramuri de drept este explicata pe baza a doua similitudini: similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca si conflictele de legi si ca si conflictele de jurisdictii, conditia juridica a strainului are origine jurisprudentiala; similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice si al rationamentului. Conditia juridica a strainului, in contrast cu conflictele de legi reflecta politica juridica a fiecarui stat si nu tehnica juridica. arile de imigratie supun statutul personal al legii domiciliului, iar majoritatea tarilor de emigratie il supun legii nationale. Supunand strainul legii domiciliului se faciliteaza integrarea acestuia in tara care la adoptat. Din contra, aplicandu-se legea tarii de origine se creeaza o situatie diferita de cea a resortisantilor in privinta exercitarii drepturilor civile. Cele doua materii conflictele de legi si conditia juridica a strainului interfereaza, astfel ca, in pofida particularitatilor pe care le prezinta, conditia strainului tine de dreptul international privat. n literatura noastra juridica s-au exprimat opinii diferite: unii autori considera ca institutia conditiei juridice a strainului in Romania este parte integranta a dreptului international privat roman si este reglementata de legile materiale romane, ca legi ale forului. Argumentele acestei teze sunt urmatoarele: exista conflict de legi numai in masura in care se recunosc strainilor drepturi in Romania; conditia strainului are legatura cu procedura de drept international privat (de exemplu, conditia strainului ca parte in proces, este reglementata de Legea nr. 105/1992); stiinta dreptului international privat este in masura sa asigure un studiu unitar al institutiei conditiei juridice a strainului. Alti autori, chiar daca recunosc ca materia conditiei juridice a strainului constituie o premisa a conflictelor de legi, nu o includ in dreptul international privat.

Sectiunea a 3-a NORMA CONFLICTUAL 1. Generalitati A. Definitie Norma conflictuala este norma juridica specifica dreptului international privat care solutioneaza conflictul de legi, adica desemneaza legea interna competenta sa carmuiasca raportul juridic cu element strain. Sistemul de drept astfel determinat poarta denumirea de legea cauzei (lex causae). B. Functie Norma conflictuala are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept in prezenta este chemat sa se aplice pe parcursul existentei raportului juridic. Din momentul desemnarii legii competente rolul normei conflictuale inceteaza. S-a spus, din acest motiv, ca norma conflictuala apare ca o norma de trimitere sau de fixare.

C. Norma conflictuala si norma materiala a) norma conflictuala rezolva doar o problema prejudiciala conflictul de legi in timp ce norma materiala (substantiala) carmuieste pe fond raportul juridic; b) norma conflictuala are o aplicare prealabila fata de norma substantiala; dupa ce instanta se declara competenta, se determina mai intai sistemul de drept aplicabil si abia apoi se determina din acest sistem legea materiala.

D. Izvoarele normei conflictuale dreptul intern. Cel mai important izvor intern il constituie Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat; dreptul conventional. Este vorba de tratatele internationale la care tara noastra este parte. Normele conflictuale cuprinse in asemenea conventii sunt uniforme pentru statele-parti.

2. Structura normei conflictuale Referitor la structura normei conflictuale in doctrina s-au conturat doua opinii. Dupa unii autori, este alcatuita din trei elemente: continutul normei conflictuale, legatura si legea aplicabila (lex causae). Dimpotriva, alti autori apreciaza ca norma conflictuala se structureaza in doua elemente: continutul si legatura.

A. Continutul normei conflictuale Este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se refera norma conflictuala. El determina campul de aplicare in spatiu al unei legi.

B. Legatura normei conflictuale Este acea parte a normei ce indica legea aplicabila raportului juridic in cauza. Legatura normei conflictuale se concretizeaza in punctul de legatura. Acesta este elementul prin care se stabileste relatia intre un raport juridic si o lege.

C. Principalele puncte de legatura cetatenia constituie punctul de legatura in materia statutului personal (starea civila, capacitatea si relatiile de familie), a succesiunii mobiliare si a jurisdictiei competente, in unele cazuri. De exemplu, potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992 starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt carmuite de legea sa nationala, cu exceptia cazului cand prin dispozitii speciale se prevede altfel, iar conform art. 12 alin. 1 legea nationala este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza. De asemenea, art. 66 lit. a) statueaza ca mostenirea mobilelor este supusa, oriunde s-ar afla acestea, legii nationale pe care persoana decedata o avea la data mortii. domiciliul sau, in subsidiar, resedinta este punct de legatura pentru unele raporturi juridice referitoare la starea si capacitatea persoanelor (in subsidiar fata de cetatenie), referitoare la conditiile de fond ale actelor juridice (cand debitorul prestatiei caracteristice este persoana fizica) la conditiile de fond ale contractului de vanzare mobiliara (in lipsa unei legi alese de parti) si la jurisdictia competenta, in unele cazuri. Conform art. 12 alin. 4 din Legea nr. 105/1992, daca o persoana nu are nici o cetatenie, se aplica legea domiciliului sau, in lipsa, legea resedintei. Conform art. 149 pct. 1 si 3, instantele judecatoresti romane sunt competente daca paratul sau unul dintre parati are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania si daca reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania. sediul social este punct de legatura pentru raporturile juridice la care ia parte persoana juridica (pentru statutul organic al persoanei juridice, conditiile de fond ale actelor juridice atunci cand debitorul prestatiei caracteristice este o persoana juridica s.a.). Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992, persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca exista sedii in mai multe state, determinant pentru a identifica nationalitatea persoanei juridice este sediul real. Sediul real este locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de actionari sau asociati din alte state.

 locul situarii bunului este punct de legatura in raporturile juridice care privesc mostenirea imobilelor, regimul juridic al mobilelor si imobilelor privite ut singuli si pentru jurisdictia competenta in unele cazuri. Art. 49 din Legea nr. 105/1992 stabileste ca posesia, dreptul de proprietate si, celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garantii reale sunt carmuite de legea locului unde acestea sunt situate, afara numai daca prin dispozitii speciale se prevede altfel. Cu referire la domeniul succesoral, reglementarea actuala reia partial conceptia traditionala si practica instantelor in sensul carora mobilia sequuntur personam si lex rei sitae, immobilia vero territorium. Dar, cat priveste succesiunea mobiliara, regula este fondata pe existenta fictiva a bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius; si regula se aplica, chiar contrar situatiei reale a bunurilor mobile. locul incheierii contractului pentru conditiile de fond ale contractelor (in subsidiar fata de legea cu care contractul prezinta legaturile cele mai stranse) si, in unele cazuri, pentru jurisdictie. Conform art. 151 pct. 1 instantele romane sunt competente sa judece procesele privind raporturile de drept international privat referitor la acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie. locul executarii contractului pentru modul de executare a contractului. Conform dispozitiilor art. 80 pct. a legea aplicabila fondului contractului potrivit art. 73-79, se aplica executarii obligatiilor izvorate din contract. locul intocmirii actului juridic pentru forma actului, in sensul de instrumentum. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei, daca indeplineste conditiile prevazute de legea locului unde a fost intocmit (art. 71 pct. a din Legea nr. 105/1992). locul producerii faptului juridic ilicit pentru raporturile juridice generate de acesta. Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileste daca acesta constituie un act ilicit si il carmuieste indeosebi in ce priveste: capacitatea delictuala, conditiile si intinderea raspunderii, cauzele de limitare sau de exonerare de raspundere si de impartire a raspunderii intre autor si victima, raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot da loc reparatiei, modalitatile si intinderea reparatiei, transmisibilitatea dreptului in reparatie si persoanele indreptatite sa obtina reparatia pentru prejudiciul suferit. locul producerii prejudiciului, doar daca rezultatul pagubitor se produce in alt stat decat cel in care a fost comis delictul (art. 108 din Legea nr. 105/1992). fondul de comert, pentru conditiile de fond ale actului juridic, cand debitorul prestatiei caracteristice este un comerciant. Potrivit art. 77, coroborat cu art. 73 din Legea nr. 105/1992, in lipsa unei legi alese de parti pentru a carmui contractul, acesta este supus legii statului cu care are cele mai stranse legaturi. Se considera ca exista atare legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, domiciliul, resedinta, fondul de comert sau sediul social. pavilionul navei sau aeronavei pentru raporturile juridice incheiate cu privire la mijloacele de transport respective, in unele cazuri. Potrivit art. 55 lit. a din Legea nr. 105/1992, constituirea, transmiterea sau

stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care-l arboreaza nava sau aeronava. autoritatea care examineaza validitatea actului juridic pentru conditiile de forma ale actului juridic, in anumite cazuri. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei precizeaza art. 71 lit. c din Legea nr. 105/1992 daca indeplineste conditiile prevazute de legea aplicabila potrivit dreptului international privat al autoritatii care examineaza validitatea actului juridic. instanta sesizata este punct de legatura pentru probleme de procedura. Art. 159 din Legea nr. 105/1992 statueaza: n procesele privind raporturile de drept international privat instantele romane aplica legea procedurala romana, daca nu s-a dispus altfel in mod expres. Legea romana stabileste si daca o anumita problema este de drept procedural sau de drept material. vointa partilor pentru conditiile de fond ale actelor juridice in general si ale unor contracte speciale. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin consens de parti.

Sectiunea a 4-a IZVOARELE DREPTULUI INTERNAIONAL PRIVAT AL ROMNIEI n dreptul international privat al Romaniei coexista doua categorii de izvoare: interne si internationale. 1. Izvoarele interne n ce priveste izvoarele interne, distingem intre izvoarele materiale ale dreptului in general si ale dreptului international privat in special, determinate de conditiile materiale de existenta sociale si izvoarele formale, reprezentand formele specifice in care se exprima normele dreptului international privat. Numai aspectul din urma ne intereseaza in acest curs.

A. Legile in sens restrans Constitutia Romaniei (1991) reglementeaza principiile fundamentale ale politicii internationale a statului roman si cuprinde norme care intereseaza dreptul international privat. Legile ordinare, care sunt legi adoptate de Parlamentul Romaniei si promulgate de presedintele Romaniei. Cu exceptia Legii nr. 105/1992 celelalte legi intereseaza alte materii, dar contin si norme de drept international privat. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat (M. Of. nr. 241/1.10.1992); Codul civil (art. 885, art.1773, art.1789);

 Codul de procedura civila (Cartea IV, capitolul X privind arbitrajul international si capitolul XI privind recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine); Codul de procedura penala (art. 522 care se refera la executarea dispozitiilor civile din hotararile penale straine); - Codul aerian (O.G. nr.29/1997 privind Codul aerian, modificata prin Legea nr.130/2000 si prin Legea nr.399/2005). - Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale (republicata); Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor comerciale de stat in regii autonome si societati comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificarile si completarile ulterioare; Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar cu modificarile si completarile ulterioare (republicata) Legea nr. 21/1991 privind cetatenia romana, cu modificarile ulterioare (republicata); Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere in Romania (republicata); Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificata succesiv; Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, modificata;

B. Hotararile Guvernului si Ordonantele Guvernului H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi si obligatii ale personalului roman trimis in strainatate pentru indeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, modificata; H.G. nr. 288/1993 privind scolarizarea in Romania a cetatenilor din alte tari, modificata; O.G. nr. 194/1992 privind regimul strainilor in Romania, aprobata cu modificari prin Legea nr.357/2003 si modificata succesiv; - O.G. nr.41/2003 privind dobandirea si schimbarea numelui pe cale administrativa, succesiv modificata.

2. Izvoare internationale A. Conventiile internationale Din aceasta categorie fac parte conventiile internationale bilaterale sau multilaterale prin care se reglementeaza probleme de drept international privat si la care tara noastra este parte. n sens larg,

referindu-ne la conventii internationale, vom avea in vedere tratatele, protocoalele, pactele si acordurile internationale care includ norme de drept international privat. S-a aratat in literatura de specialitate ca, din punct de vedere al dreptului international privat, aceste izvoare se clasifica in doua categorii: conventii care contin norme conflictuale si tratate care contin norme materiale uniforme.

a) Conventii internationale care contin norme conflictuale. Aceasta categorie cunoaste doua sudiviziuni: conventii care contin exclusiv norme conflictuale si conventii care contin numai in secundar norme conflictuale, intrucat includ, in principal, norme materiale, in respectivul domeniu de reglementare. Retinem, dintre conventiile semnificative, care contin exclusiv norme conflictuale, Conventia care reglementeaza conflictul de lege in materie de casatorie si Conventia care reglementeaza conflictul de lege in materie de despartenie si separatiune de corp, ratificata de Romania prin Decretul-Lege nr. 873/1994; Conventia cu privire la conflictele de legi relative la efectele casatoriei asupra drepturilor si datoriilor sotiilor in raporturile lor personale si asupra averilor sotiilor, ratificata de Romania prin Decretul-Lege nr. 1007/28 februarie 1912. Din cea de-a doua subcategorie, mentionam Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri (Viena, 1980), la care tara noastra a aderat prin Legea nr.24/1991.

b) Conventii internationale care contin norme materiale uniforme. Aceasta categorie este obiect al controverselor doctrinare. mpartasim opinia potrivit careia normele uniforme cuprinse in aceste tratate nu apartin, in principiu, dreptului international privat, ci ramurilor de drept de care sunt legate prin continutul lor (drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii s.a.). Prin exceptie, pot constitui izvoare ale dreptului international privat conventiile internationale care reglementeaza institutii juridice cum sunt procesul civil international sau conditia juridica a strainului sau a cetateanului roman in dreptul international privat. Enumeram, cu titlu exemplificativ, cateva asemenea conventii: Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si protocoalele aditionale la aceasta conventie (semnata la Roma in 1950, ratificata de Romania prin Legea nr.30/1994); Conventia de la Haga din 1 martie 1954 privind procedura civila, ratificata de Romania prin Decretul nr. 81/1971; Conventia Europeana in domeniul informarii asupra dreptului strain, semnata la Londra la 7 iunie 1968 si Protocolul aditional la aceasta conventie semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, la care Romania a aderat in 1991; Conventia Europeana in materia adoptiei de copii, incheiata la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care Romania a aderat in 1993; Conventia cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990 pentru ratificare); Acordul european privind persoanele participante la proceduri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, adoptata la Strasbourg in 1996 (ratificat de Romania prin Legea nr.33/1999); Conventia cu privire la

suprimarea cerintei supralegalizarii actelor oficiale straine, adoptata la Haga in 1961 (Romania a aderat la conventie prin O.G. nr.66/1999, aprobata prin Legea nr.52/2000).

B. Cutuma internationala si uzantele internationale n literatura de specialitate romana se face diferenta intre cutuma internationala si uzanta internationala. Cutuma este o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si respectata un timp indelungat in virtutea deprinderii, ca o norma socotita obligatorie. Spre deosebire de cutuma, arata acelasi autor, care reuneste cumulativ doua elemente cel obiectiv (conduita ca deprindere) si cel subiectiv (convingerea ca respectiva conduita este obligatorie) uzanta internationala presupune doar elementul obiectiv. Cutuma internationala si uzanta internationala intereseaza dreptul international privat in masura in care completeaza sau interpreteaza normele juridice de drept international privat, constituind izvoare distincte in aceasta situatie.

Sectiunea a 5-a RETRIMITEREA 1. Generalitati Normele conflictuale au caracter national intrucat sunt creatia legiuitorului sau jurisprudentei fiecarui stat in parte. Din particularitatile fiecarui sistem national de drept international privat decurge consecinta diversitatii normelor conflictuale care pot da nastere la doua tipuri de conflicte ale normelor conflictuale. a. Conflictul pozitiv. ntr-o situatie juridica data, fiecare dintre normele conflictuale in prezenta atribuie competenta propriei legi interne. Cu titlu de exemplu, un cetatean german cu ultimul domiciliu in Franta moare in aceasta tara lasand o avere mobiliara. Se pune problema carei legi va fi supusa succesiunea: legii germane, ca lege nationala a defunctului sau legii franceze, ca lege a statului pe al carui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuala germana atribuie competenta legii nationale a defunctului, deci legii germane ce reglementeaza materia succesiunilor. Dimpotriva, daca se va ivi in fata unui tribunal francez, acesta va face aplicarea legii interne intrucat norma conflictuala franceza supune succesiunea mobiliara legii ultimului domiciliu al defunctului. Conflictul pozitiv exclude retrimiterea. b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale nationale se declara necompetenta in reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate si trimite la sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat tert. Aceasta situatie da nastere retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat in Franta este supus legii sale nationale, adica dreptului englez. Norma conflictuala engleza desemneaza, ca lege competenta in materie, legea franceza ca lege a domiciliului. Daca litigiul

apare in fata judecatorului francez, acesta va urma propria norma conflictuala care il trimite la dreptul englez, care la randul sau retrimite la dreptul francez. Spunem ca dreptul forului admite retrimiterea continuta in norma conflictuala straina. Conflictul negativ este prima conditie a existentei retrimiterii. A doua conditie este ca dreptul forului sa admita retrimiterea, adica sa trimita la intregul sistem de drept strain, inclusiv la normele sale conflictuale (nu doar la normele materiale ale dreptului strain).

2. Definirea notiunii Retrimiterea este acea institutie a dreptului international privat, provocata de conflictul negativ dintre normele conflictuale in coliziune cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate, in sensul ca fiecare norma conflictuala confera celeilalte competenta de a carmui raportul juridic respectiv. n doctrina franceza s-a afirmat ca marea problema a momentului nu este aceea de a sti daca retrimiterea trebuie admisa, ci de a sti cand trebuie admisa. Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima data intr-un proces celebru in Franta Cazul Forgo. Ulterior a fost utilizat chiar si pentru ipoteza in care lex tari nu trimite inapoi, deci nu retrimite, ci trimite mai departe, la legea unei alte tari. De exemplu, un cetatean danez are domiciliul in tara noastra. Art. 11 din Legea nr. 105/1992 (norma conflictuala romana) prevede ca statutul personal al acestuia este carmuit de legea daneza ca lege nationala. n acelasi timp norma conflictuala daneza stabileste ca lex personalis este lex domicilii, deci statutul personal al cetateanului danez domiciliat in strainatate este carmuit de legea romana, ca lege a domiciliului. Se pune intrebarea de care lege asculta judecatorul roman: de legea romana care ii ordona sa aplice legea daneza sau, dimpotriva, pentru ca legea romana ii ordona sa aplice legea daneza va asculta de aceasta din urma lege si va aplica legea romana. Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale in prezenta: una se declara pentru aplicarea legii nationale, iar cealalta pentru aplicarea legii domiciliului. Cand judecatorului i se indica sa aplice legea straina, aceasta indicatie poate fi inteleasa in doua feluri: 1) in sensul de a aplica dreptul material intern al tarii straine si fara a se tine seama de normele de drept international privat al sistemului de drept respectiv; 2) in sensul de a considera legea straina in ansamblul sau de drept cuprinzand inclusiv normele conflictuale. Daca aceste norme retrimit la legea forului, trebuie sa se aplice aceasta din urma lege. n aceasta situatie se accepta retrimiterea si deci se va aplica legea forului. Atunci cand trimiterea se face la intregul sistem de drept strain, ea poate da nastere la retrimitere, pe cand daca se face numai la dreptul substantial strain, retrimiterea este exclusa. Retrimiterea este un mijloc de tehnica juridica menit sa justifice aplicarea legii forului in locul legii straine.

Prezentam in continuare speta Forgo, reprezentativa in materia retrimiterii. Un copil bavarez din afara casatoriei, Forgo, nascut in Bavaria, traieste in Franta de la varsta de 5 ani. El moare la Pau la varsta de 68 de ani, lasand o importanta succesiune mobiliara pentru care nu a intocmit testament. Rudele colaterale dupa mama au introdus petitie de ereditate in fata instantei franceze. Dupa legea franceza dezbaterea succesiunii se facea dupa normele de drept de la ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus ramanea in Bavaria, pentru ca in Franta nu a intocmit formalitatile pentru stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceza a trimis asadar la legea bavareza. Potrivit acesteia din urma succesorilor colaterali dupa mama le revenea o parte din mostenire. Petitia de ereditate a fost admisa de Curtea de la Bordeaux, dar in recursul statului francez reprezentat de Administratia domeniilor s-a constatat ca norma conflictuala bavareza supune succesiunea mobiliara domiciliului de fapt, retrimitand la legea franceza. Curtea de Casatie franceza a acceptat retrimiterea si a aplicat legea materiala franceza dupa care succesiunea era considerata vacanta si, in consecinta, a fost atribuita statului francez.

3. Formele retrimiterii Retrimiterea este de doua feluri: a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simpla sau trimiterea inapoi) exista atunci cand norma conflictuala a forului desemneaza drept competent dreptul strain a carui norma conflictuala, la randul sau, atribuie competenta dreptului forului; b) retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexa sau dubla retrimitere) exista cand norma conflictuala straina aplicabila in virtutea normei conflictuale a forului atribuie competenta dreptului unui stat tert.

4. Retrimiterea in dreptul international privat roman A. Retrimiterea de gradul I Regula admiterii retrimiterii de gradul I este consacrata in art. 4 alin. 1 din Legea nr. 105/1992: daca legea straina, determinata potrivit normelor conflictuale romane, retrimite la dreptul nostru se aplica legea romana, afara de cazul in care se prevede in mod expres altfel. n urma retrimiterii simple se va aplica legea materiala romana, dar ca urmare a acceptarii retrimiterii de catre dreptul roman si nu in baza vointei exprimate in legea straina. S-a aratat ca retrimiterea este admisa si in litigiile de dreptul comertului international. Argumentarea tezei: retrimiterea de gradul I se raporteaza la dreptul strain ca sistem unitar de drept care include si normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta in aceea ca retrimiterea functioneaza aproape intotdeauna in favoarea legii forului, asa incat tara instantei sesizate nu are decat de castigat. Din punct

de vedere teoretic exista o stransa legatura intre legea materiala straina si norma conflictuala straina (care s-ar nesocoti daca trimiterea s-ar intelege ca fiind facuta numai la legea materiala).

trimiterea facuta de norma conflictuala a forului nu obliga in nici un fel legea straina sa se aplice: daca dreptul strain refuza competenta si retrimite prin propria norma conflictuala la dreptul forului aceasta retrimitere trebuie acceptata. Altfel, ar insemna ca se admite aplicarea legii straine intr-o materie in care ea insasi se declara necompetenta; retrimiterea simpla asigura executarea hotararilor judecatoresti. S-a spus ca doar acceptandu-se retrimiterea se poate da eficienta hotararilor judecatoresti, cu argumentul ca dintre toate tarile in care s-ar putea invoca efectele hotararii cea mai mare probabilitate exista pentru tara cu a carei lege raportul juridic respectiv are legatura prin elementul sau strain; retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept in prezenta: se respecta ambele sisteme de drept in sensul ca normele conflictuale ale ambelor state sunt deopotriva aplicate. Exceptiile de la regula aplicarii retrimiterii de gradul I. Legea nr. 105/1992 reglementeaza cazurile in care, prin exceptie, nu este admisa retrimiterea de gradul I. O asemenea exceptie exista in materie contractuala, unde functioneaza principiul lex voluntatis. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin consens de parti. Potrivit art. 85 legea straina aplicabila contractului, in temeiul prezentului capitol, cuprinde dispozitiile sale. de drept material, in afara de normele ei conflictuale. Art. 85 se aplica conditiilor de fond, de forma si de publicitate ale contractului, precum si tipurilor speciale de contracte (vanzare-cumparare, intermediere s.a.). S-a aratat ca exista o puternica prezumtie ca partile, optand pentru o lege straina aplicabila contractului, au dorit sa li se aplice dreptul material strain, iar nu si normele conflictuale ale acestuia, care le-ar putea supune riscului de trimitere la dreptul altui stat. n lipsa alegerii unei legi care sa guverneze contractul, atunci cand legea aplicabila se determina printr-o localizare obiectiva a contractului (art. 77 si urmatoarele din Legea nr. 105/1992) arata in continuare acelasi autor retrimiterea este inlaturata intrucat este incompatibila cu art. 77, conform caruia contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai stranse. n mod asemanator, dreptul francez recunoaste, asa cum vom arata in cele ce urmeaza, retrimiterea de gradul I. Solutia a fost inca o data afirmata, restrictiv si in termeni fermi, de data relativ recenta, in materia succesiunii imobiliare. Mentionam speta in rezumat: mostenirea unui cetatean francez a fost deschisa, potrivit regulii ultimului domiciliu, in Franta. Cei trei mostenitori erau doi copii si a doua sotie, cetatean american. La cererea acesteia din urma, Curtea de Apel a dispus demararea operatiunilor de inventariere si partaj succesoral, insarcinand un notar sa intocmeasca un plan de imparteala, care sa aiba in vedere toate mobilele si imobilele defunctului, situate atat in Franta, cat si in strainatate. Curtea de Casatie franceza a cenzurat hotararea, intrucat, statuand astfel, fara a aplica, la nevoie din oficiu, norma conflictuala care da competenta legii straine a legii locului situarii imobilelor si fara a cerceta daca

aceasta lege straina nu retrimite la legea franceza, ca lege a ultimului domiciliu al defunctului, Curtea de Apel a incalcat dispozitiile art.3 din Codul civil francez. Nu putem omite a preciza ca, in mod izolat, instantele franceze au acceptat si retrimiterea de gradul II.

Capitolul II NORME CONFLICTUALE N DIFERITE MATERII Sectiunea 1 STATUTUL PERSOANEI FIZICE 1. Generalitati Statutele personale sunt legate de legislatia locului de origine sau al domiciliului unei persoane. Statutul personal (in sens obiectiv) are o putere extrateritoriala; el urmeaza persoana si guverneaza statutul sau personal (in sens subiectiv). Sub rezerva diferentelor, uneori importante, in definitia domiciliului, se poate spune ca sistemele sunt divizate intre tendintele criteriului cetateniei si acelea care prefera domiciliul ca punct de legatura. arile anglo-saxone (in particular Anglia, Irlanda, S.U.A. si Canada) sunt favorabile domiciliului; la fel Norvegia si Danemarca si, intr-o maniera foarte neta dupa 1987, Elvetia. Chiar daca celelalte tari europene dau prioritate legaturii de cetatenie, se poate vorbi de o criza a acestui principiu, criza care tine in numeroase cazuri de dubla cetatenie, cazurile de cetatenie diferita intre soti sau intre parinti si copii; de asemenea, de rolul redus al cetateniei intr-o lume in miscare, asa cum o demonstreaza evolutia actuala a Europei, mai ales in cadrul C.E.E. Contrar regulii conform careia definirea punctului de legatura este, in general, dat de legea forului, determinarea cetateniei este guvernata de dreptul statului al carui cetatean este in cauza. Aceasta absenta de coordonare intre legile asupra cetateniei conduce la conflicte pozitive si, uneori, la conflicte negative. Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetatenii. Cumulul de cetatenii este reglementat in diverse moduri in planul conflictelor de legi. Astfel, se poate prefera: cetatenia cea mai veche; cetatenia primita ultima data; sa se aplice cumulativ drepturile nationale in cauza, ceea ce conduce la retinerea in fapt a legii nationale celei mai restrictive;

 sa se dea preferinta acelei cetatenii care coincide cu forul; este vorba de solutia clasica; sa se aleaga cetatenia numita efectiva; este aceea a statului cu care persoana are relatiile cele mai stranse. Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii si refugiatii: atunci cand o persoana este apatrida, trebuie sa se utilizeze un alt punct de legatura decat cetatenia; fie domiciliul, resedinta obisnuita sau forul (legatura cascada); atunci cand o persoana este refugiata cetatenia sa nu mai isi are sensul, motiv pentru care art. 12 al Conventiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului legii nationale, domiciliul.

2. Statutul personal in LDIP A. Aplicarea legii nationale Legea privind reglementarea raporturilor de drept international privat roman prin expresia statutul persoanei fizice are in vedere starea, capacitatea si relatiile de familie ale acesteia. Astfel, art. 11 LDIP dispune ca statutul personal este supus legii nationale a persoanei fizice, lex patriae, afara daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel. Legea nationala (Iex patriae) este legea statului a carei cetatenie o are persoana respectiva (art. 12 alin. 1). Prin urmare, pentru cetateanul roman legea nationala este cea romana. n literatura de specialitate s-au adus mai multe argumente in sprijinul aplicarii legii nationale pentru materia la care ne referim, argumente pe care legiuitorul roman le-a avut in vedere atunci cand a adoptat aceasta norma conflictuala. Cele mai importante dintre acestea sunt: caracterul de stabilitate al cetateniei care se dobandeste si se pierde in conditii strict reglementate de lege; caracterul de certitudine al cetateniei care fiind o stare de drept ce poate fi dovedita cu documente oficiale, prezinta mai multa siguranta decat domiciliul care este o stare de fapt; legile statului de cetatenie asigura, in principiu, cea mai buna ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante datorita faptului ca acestea sunt cel mai bine adaptate la particularitatile persoanelor fizice nationale; interesul statului de a asigura o cat mai larga si complexa extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea. Determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, daca o persoana invoca cetatenia franceza in fata instantelor romane

intr-o problema de capacitate de exercitiu, determinarea cetateniei se face de catre instanta romana respectiva, potrivit legii franceze. Legea nationala a cetateanului roman care, potrivit legii straine este considerat ca are o alta cetatenie, este legea romana art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea romana se aplica cetatenilor romani chiar daca acestia au dobandit si o alta cetatenie atata timp cat ei nu si-au pierdut cetatenia romana in conformitate cu dreptul roman. n cazul in care o persoana are mai multe cetatenii dintre care nici una nu este cea romana, legea sa nationala este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta (art. 12 alin. 3). O exceptie de la aceasta regula este cea cuprinsa in art. 28, in materia filiatiei copilului din afara casatoriei. Conform textului, in cazul in care copilul, cetatean strain, are si o alta cetatenie straina, se aplica legea care ii este mai favorabila.

B. Aplicarea altei legi Asa cum am aratat, starea si capacitatea, precum si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt supuse legii nationale numai daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel. Art. 12 alin. 4 din LDIP reprezinta o asemenea dispozitie speciala care statueaza: Daca o persoana nu are nici o cetatenie, se aplica legea domiciliului sau, in lipsa, legea resedintei. Prin urmare, lex domicilii si, in lipsa, legea resedintei, au un caracter subsidiar in determinarea starii, capacitatii si relatiilor de familie ale persoanei fizice fata de lex patriae. Reamintim ca legea nationala si legea domiciliului sau a resedintei se subsumeaza notiunii mai generale de lege personala, lex personalis, a persoanei fizice. Precizam ca normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ in sensul ca partile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de vointa. Mai mult, unii autori considera ca norma conflictuala privind starea si capacitatea cetatenilor romani este de ordine publica in dreptul international privat roman.

C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice Legea privind statutul persoanei fizice carmuieste, in materia dreptului civil, urmatoarele institutii juridice: a. Starea civila a persoanei fizice, si anume ansamblul de elemente personale care izvorasc din acte si fapte de stare civila, de care se leaga anumite efecte juridice specifice si care servesc pentru identificarea persoanei in familie si societate. Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, urmatoarele calitati:

 cu privire la casatorie (persoana este casatorita, necasatorita, divortata, vaduva etc.); cu privire la filiatie (persoana are filiatia stabilita sau nu; filiatia este din casatorie sau din afara casatoriei etc.); cu privire la adoptie (calitatea de adoptat, adoptator etc.); cu privire la rudenie (persoana este ruda sau nu cu o alta persoana); cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.) Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinta starii civile) si actiunile de stare civila. nregistrarea actelor si faptelor de stare civila nu este guvernata de legea personala ci de legea locului incheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autoritatii care efectueaza inregistrarea, auctor regit actum. b. Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este supusa legii nationale, aceasta lege determinand inceputul si incetarea personalitatii (art. 13 din LDIP), ca si continutul acesteia (art. 11 care face vorbire de capacitatea ... persoanei fizice). n continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice intra si capacitatea acesteia de a incheia acte juridice. n legatura cu continutul capacitatii de folosinta o analiza speciala o necesita in planul dreptului international privat, incapacitatile de folosinta care sunt speciale si lipsesc persoana fizica de a avea anumite drepturi si obligatii civile. n materia dreptului international privat, aceste incapacitati sunt supuse unor norme conflictuale diferite in functie de calificarea care li se acorda, de la caz la caz: incapacitatile cu caracter de sanctiune civila, ca de exemplu, decaderea din drepturile parintesti, sunt supuse legii nationale a persoanei fizice in cauza; incapacitatile cu caracter de ocrotire sunt, de regula, calificate in mod diferit in functie de sfera persoanelor intre care actioneaza. Astfel incapacitatile de folosinta absolute care opereaza intre persoana a carei capacitate este ingradita si toate celelalte (de exemplu, incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune prin donatie sau testament art. 806 C. civ. incapacitatea minorului peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune daca ar fi fost major art. 807 C. civ.), sunt supuse, in principiu, legii nationale a persoanei ingradite. n schimb, incapacitatile de folosinta relative care opereaza numai intre persoana a carei capacitate este ingradita si alte persoane determinate (de exemplu, incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donatie in favoarea tutorelui sau art. 809 C. civ. si 128 C. fam. incapacitatea sotilor de a incheia intre ei contracte de vanzare-cumparare art. 1307 C. civ.), fiind strict legate de un act juridic pe care legea il prohibeste, sunt supuse, in principiu, legii actului prohibit, lex contractus (daca este vorba de un contract), sau lex succesionis (daca este vorba de testament).

Regimul de drept international privat privind sfarsitul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este stabilit de art. 16 din LDIP. Conform textului, conditiile, efectele si anularea unei hotarari prin care se constata moartea prezumata, absenta sau disparitia, precum si prezumtiile de supravietuire sau de moarte sunt carmuite de ultima lege nationala a persoanei disparute. Daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea romana. c. Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice este supusa legii nationale (art. 11 LDIP). n continutul capacitatii de exercitiu a persoanei fizice intra capacitatea acesteia de a incheia personal acte juridice. Incapacitatile de exercitiu care se refera la toate categoriile de acte juridice ale incapabilului, sunt supuse legii nationale a acestuia (minor sau interzis judecatoresc). n aceasta materie, legea nationala a incapabilului va determina in special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate intocmi, sanctiunea incalcarii incapacitatii (cazurile de nulitate si felul acesteia, persoanele care o pot invoca etc.). Pentru reprezentarea legala a persoanei fizice lipsita de capacitatea de exercitiu ca si pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercitiu restransa art. 47 din Legea nr. 105/1992 dispune ca acestea sunt supuse legii care se aplica raportului juridic din care se naste atributia de reprezentare sau de asistare. Astfel, aceste institutii juridice vor fi supuse legii aplicabile in materia ocrotirii parintesti sau tutelei, in functie de izvorul reprezentarii legale, respectiv asistarii, dupa distinctiile revazute de art. 36 si art. 37 din LDIP. Art. 15 din LDIP, facand aplicarea principiului legii mai favorabile in materie de conflict mobil de legi, dispune in ceea ce priveste majoratul ca apartenenta unei persoane la noua lege nationala nu aduce atingere majoratului dobandit potrivit legii care ii era anterior aplicabila.

Sectiunea a 2-a CONDIIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC 1. Generalitati Prin conditii de fond ale actului juridic intelegem aspectele de fond care se refera la incheierea actului juridic, efectele, executarea, transmiterea si stingerea raportului juridic. Conditiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus), iar daca este vorba de contracte, legii contractului (lex contractus). Asa cum s-a subliniat, legea competenta pentru a reglementa conditiile de fond si efectele contractului se numeste lex contractus. Vom retine ca lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului de drept ales, dar nu si normele sale conflictuale. Lex contractus este intrun fel antiteza regulii locus regit actum. Dintr-un inceput trebuie sa retinem ca, de regula, lex actus sau lex contractus este aleasa de parti prin clauza ellectio juris si este desemnata prin notiunea de lex voluntatis. Daca partile nu recurg la o astfel

de alegere, legea aplicabila fondului actului va fi determinata in cadrul unui sistem de drept in functie de criterii obiective. Asadar, lex contractus poate fi lex voluntatis sau o alta regula determinata de lege.

2. Principiul autonomiei de vointa Se admite de majoritatea sistemelor de drept ca partile sa desemneze ele insele, in mod direct, legea aplicabila anumitor raporturi juridice; si aceasta chiar si atunci cand dreptul material ar fi complet si imperativ (exceptie, ordinea publica). Asadar, autonomia de vointa in dreptul international privat este acea facultate rezervata partilor unui act juridic de a inlatura dreptul intern normal aplicabil, substituindu-l cu alt drept pozitiv; ea nu reprezinta doar o posibilitate de a acoperi lacunele dreptului intern sau de a deroga de la normele sale dispozitive apeland la norme imprumutate dintr-un drept strain. Transpusa pe plan international, autonomia de vointa este de fapt o regula conflictuala subiectiva. Principiul autonomiei de vointa se justifica deoarece: un raport juridic trebuie sa fie supus legii locului cu care are cele mai stranse legaturi. Ori, partile sunt cele mai in masura sa indice cu ce lege contractul lor este cel mai intim legat; dreptul intern al unor state este adesea neadaptat relatiilor internationale, caz in care un drept strain poate fi administrat mai comod, mai lesnicios; el raspunde nevoii de previzibilitate a hotararilor si prin aceasta securitatii dreptului; acela care intra in mod frecvent in relatii cu elemente de extraneitate, are interesul de a supune raporturile sale juridice unui drept determinat, de obicei acelasi. Fara a incerca o retrospectiva istorica trebuie insa sa mentionam, din nou, ca Dumoulin este considerat parintele autonomiei de vointa; aceasta regula s-a dezvoltat cu adevarat doar in secolul al XIX-lea. n Italia, Maneini preia acest concept si il dezvolta in cadrul teoriei sale, fiind apoi preluat si in dispozitiile preliminare ale Codului civil italian din 1942 (art. 25). n Germania, principiul a fost preluat destul de tarziu (1951), dar este categoric fixat. n Franta, o hotarare a Curtii de Casatie din 5 dec. 1910 statua ca legea aplicabila contractelor, fie in ceea ce priveste formarea lor, fie relativ la efectele si conditiile lor, este aceea pe care partile o adopta (speta American Trading Company in Journal de droit international, 1912, p. 1152). Legislatia austriaca in materie din 1978 confirma de asemenea aceasta regula. n Anglia, autonomia de vointa este un principiu fundamental al normelor conflictuale engleze (afacerea Vita Food Produets, v. Unus Shipping Co. Ud. -1939); SUA, dupa unele ezitari, a introdus-o in par. 187 Restatement secound (1971). n Elvetia, regula autonomiei de vointa a fost consacrata legislativ in art. 116 LDIP; pana in 1952 dominanta era teoria amputarii conform careia numai efectele contractului erau lasate autonomiei de vointa a partilor.

Conventiile internationale consacra expres principiul autonomiei de vointa: Conventia de la Haga privind vanzarea internationala (1955); Conventia de la Haga privind legea aplicabila regimului matrimonial (1978); Conventia CEE privind legea aplicabila contractelor (1980); Conventia de la Haga cu privire la legea aplicabila contractelor de vanzare internationala de marfuri (1985), etc. Principiul autonomiei de vointa a fost si criticat. n adevar, s-a spus ca printr-o autonomie de vointa nemarginita partile s-ar putea sustrage legii interne, apeland la o lege straina. Astfel, daca partile unui contract intern, ar crea o legatura cu un element de extraneitate, ele ar beneficia de libertatea recunoscuta in materia contractului international; dar in acest mod, poate, ele se sustrag legii imperative care le-ar dezavantaja.

3. Lex voluntatis Aceasta notiune nu reprezinta altceva decat aplicarea in dreptul international privat a principiului autonomiei de vointa care guverneaza conditiile de fond ale actului juridic civil. Potrivit acestui principiu asa cum s-a aratat partile actului pot sa determine nu numai continutul sau, dar pot sa aleaga si sistemul de drept care se va aplica actului lor ca lex causae. n conceptia Legii nr. 105/1992, lex voluntatis se aplica atat actelor unilaterale cat si celor bilaterale. n adevar, art. 69 alin.1 din lege stabileste: conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasa de catre autorul sau, iar art. 73: contractul este supus legii alese prin consens de parti. Alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstante. ntelegerea privind incidenta legii aplicabile contractului poate fi modificata prin acordul partilor (art. 76 alin.1 din LDIP). Aceasta modificare convenita ulterior datei incheierii contractului are efect retroactiv (ex tunc); ea insa nu va putea asa cum statueaza art. 76 alin. 2 din LDIP: a) sa infirme validitatea formei acestuia, sau b) sa aduca atingere drepturilor dobandite intre timp de terti. Trebuie precizat ca vointa partilor nu se poate manifesta valabil decat in limitele pe care insasi legea le permite; ele, prin vointa lor, nu pot sa creeze efecte juridice peste lege sau in afara legii. Partile insa au posibilitatea sa-si aleaga legea aplicabila si printr-o intelegere constatata printr-un inscris separat de contractul propriu-zis. Clauza contractuala prin care partile aleg legea aplicabila contractului lor principal se numeste pactum de lege utenda (clauza de alegere) sau clauza (conventie) de electio juris. Clauza de alegere a legii aplicabile este ea insasi un contract. n acest sens art. 81 alin.1 din LDIP statueaza: existenta si validitatea de fond a consimtamantului partilor referitor la legea aplicabila contractului sunt determinate de insasi legea pe care au ales-o. Aceasta inseamna ca validitatea clauzei de alegere va fi apreciata de organul jurisdictional in raport de legea pe care partile au desemnat-o pentru a fi aplicabila contractului lor. Aceasta regula are si exceptii care sunt reglementate in art. 77-79

din LDIP. n alte cuvinte, daca legea aleasa de parti declara nevalabila alegerea convenita, contractul va fi carmuit de legea care rezulta din localizarea obiectiva a acestuia. De subliniat ca cele doua contracte, contractul principal si pactum de lege utenda, pot sa fie supuse unor legi diferite. Primul contract trebuie sa fie permis de legea forului, care arata conditiile si limitele alegerii legii aplicabile contractului, acesta din urma fiind supus legii determinate de parti . Existenta si validitatea de fond a contractului contestat de una dintre parti se determina in conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat daca era socotit ca valabil (art. 82 din Legea nr. 105/1992). Alegerea tacita de catre parti a legii aplicabile contractului lor poate avea loc in cazul in care aceasta alegere rezulta asa cum am aratat, neindoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie din circumstante. Organul de jurisdictie chemat sa statueze va aprecia vointa tacita a partilor dupa indicii subiective, cum ar fi de pilda: referirea partilor in contractul lor la o uzanta aplicabila doar intr-o anumita tara; utilizarea de catre parti in contract a unor institutii juridice specifice numai unui anumit sistem de drept, etc.. n ce priveste momentul exprimarii vointei partilor privitor la legea aleasa, de regula, acest moment se situeaza anterior momentului declansarii litigiului. Totusi, alegerea poate fi facuta si ulterior ivirii litigiului si chiar in fata organului de jurisdictie, insa cel mai tarziu pana la inceperea dezbaterilor in fond. De alta parte, art. 75 din LDIP dispune ca partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei anumite parti a contractului. Partile pot, asadar, sa aleaga pentru o parte a contractului lor o lege a unui stat, iar pentru alte elemente ale contractului o alta lege, a altui stat. Din interpretarea art. 73 din LDIP, care se refera la legea aleasa prin consens de catre parti, pare sa rezulte ca vointa partilor ar fi nelimitata in alegerea legii aplicabile. Totusi, libertatea partilor in alegerea legii aplicabile contractului este limitata. S-a afirmat ca aceste limite sunt de doua feluri, si anume: generale, atunci cand constituie cauze de inlaturare de la aplicare a oricarei legi competente de a guverna un raport juridic in temeiul unei norme conflictuale, si speciale, care constau in exceptii de la principiul libertatii de vointa a partilor in materia contractelor. Referitor la corelatia dintre lex voluntatis si ordinea publica de drept intern, exista un consens in a considera ca partile au posibilitatea de a alege o lege straina ca aplicabila contractului lor chiar daca dreptul intern contine o norma juridica imperativa in materia respectiva. De pilda, s-a decis ca termenele de prescriptie extinctiva din Decretul-lege nr. 167/1958, cu toate ca au un caracter imperativ in dreptul intern, nu sunt de ordine publica in dreptul international privat. n dreptul englez, solutia care cauta sa afle pentru fiecare contract legea sa proprie the proper law of the contract are avantajul de a evita scindarea contractului, aplicandu-i o singura lege. Asa cum s-a aratat, localizarea contractului se face astfel: in primul rand se ia in considerare lex voluntatis; in absenta acesteia se cauta vointa implicita, iar daca aceasta nu poate fi aflata se cauta vointa ipotetica; in sfarsit, daca nici acesta nu poate fi descoperita, se va recurge in mod decisiv la lex executionis sau la lex loci contractus .

4. Localizarea obiectiva a actului juridic n situatia in care partile nu au ales legea aplicabila actului juridic ca lex voluntatis, organul de jurisdictie procedeaza la localizarea actului juridic dupa criterii obiective, situandu-l in cadrul unui sistem de drept. Rezulta ca in raport cu lex voluntatis localizarea obiectiva a actului juridic are un caracter subsidiar. n adevar, pentru actele juridice unilaterale, art. 69 alin.2 stabileste ca in lipsa de lege aleasa se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit; pentru contracte, art. 77 alin. 1 statueaza ca in lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai stranse. Din corelarea celor doua texte rezulta ca aplicarea legii statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse se infatiseaza ca o regula subsidiara atunci cand lex voluntatis lipseste; sau, altfel spus, criteriul principal de localizare obiectiva a actelor juridice este aplicarea legii statului cu care actul juridic are legaturile cele mai intime. Trebuie retinut ca notiunea de criterii de localizare se deosebeste de cea de indicii de localizare a actului juridic; daca prima notiune presupune elemente principale stabilite de lege, cu ajutorul carora actul juridic este plasat in zona unui anumit sistem de drept, a doua presupune elemente secundare care nu sunt statuate in lege, ci sunt opera organului de jurisdictie care extrage din vointa tacita a partilor localizarea actului juridic. Legiuitorul roman a calificat notiunea de legaturile cele mai stranse statuand in art. 77 alin. 2 ca se considera ca exista atare legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta ori fondul de comert sau sediul statutar. Pe de alta parte, ca o particularitate a acestei localizari in alin. 3 al aceluiasi articol se statueaza: contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta temporara asupra unui imobil are legaturile cele mai stranse cu legea statului unde acesta se afla situat; adica, se va aplica lex rei sitae. Notiunea de prestatie caracteristica este definita de art. 78 care spune ca prin prestatie caracteristica se intelege: a) prestatia partii care, in temeiul unui contract translativ, precum vanzarea sau altele similare, instraineaza un bun mobil (de exemplu, vanzatorul, donatorul, etc.); b) prestatia partii care, in temeiul unui contract de inchiriere sau altele similare, pune la dispozitia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun (locatorul sau comodantul); c) prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si in general, de partea care, in contractele de servicii, o aduce la indeplinire (mandatarul, depozitarul, antreprenorul, transportatorul, etc.); d) prestatia garantului in contractele de garantie, de cautiune sau altele similare (creditorul gajist, fideiusorul sau orice alt garant).

Din interpretarea art. 78 alin. 2 din LDIP rezulta ca prevederile art. 78, mai sus citate, au caracterul unor prezumtii relative. Aceasta inseamna ca partea interesata poate rasturna aceste prezumtii in masura in care dovedeste ca acel contract are legaturile mai stranse cu legea altui stat decat indica prezumtiile enumerate. Circumstantele sau imprejurarile care dovedesc aceasta legatura vor fi stabilite de organul de jurisdictie (instanta de judecata sau organul arbitral) in functie de indiciile obiective de localizare a contractului, cum ar fi de exemplu: partile isi au domiciliul sau resedinta, fondul de comert ori sediul social in acelasi stat, contractul priveste un imobil, etc.. n orice caz, tendinta inregistrata in jurisprudenta recenta din majoritatea statelor continentale este aceea a supunerii contractului international, in tacerea partilor, legii prestatiei caracteristice. Este ceea ce rezulta si din economia Conventiei unilaterale referitoare la legea aplicabila obligatiilor contractuale, incheiata in cadrul Comunitatii Economice Europene la Roma, la 15 iun. 1980, care acceptand in principiu competenta legii care prezinta legaturile cele mai apropiate cu contractul (Cap. 1, art. 4), presupune ca legatura cea mai semnificativa exista intre contract si tara de sediu a partii obligate sa indeplineasca prestatia caracteristica.

5. Localizarea lex loci actus Pentru localizarea obiectiva a actelor unilaterale si a contractelor, in subsidiar se aplica legea locului incheierii actului (lex loci actus). n adevar, din analiza art. 69 din LDIP rezulta ca in lipsa de lex voluntatis (pentru conditiile de fond ale actului juridic unilateral) se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul a fost intocmit; pentru contracte art. 79 statueaza ca, daca contractul nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica a uneia dintre parti, atunci el este supus cat priveste conditiile de fond, legii locului unde a fost incheiat (lex loci contractus). Locul incheierii contractului trebuie calificat dupa lex fori. Textul art. 79 alin. 2 arata ca partile aflate in state diferite care au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera incheiat in tara domiciliului sau sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptata.

6. Accesorium sequitur principale n conceptia Legii nr. 105/1992 regula este ca actul juridic accesoriu este carmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal. Principiul accesorium sequitur principale nu va primi aplicare daca partile, expres sau tacit, isi manifesta vointa pentru aplicarea actului accesoriu a unui alt sistem de drept decat cel care carmuieste actul principal. Accesorium sequitur principale se aplica deopotriva actelor juridice unilaterale cat si contractelor, cu unele exceptii ( art. 70 ).

7. Lex contractus si retrimiterea Potrivit art. 85 din LDIP, legea straina aplicabila contractului cuprinde dispozitiile sale de drept material, in afara de normele ei conflictuale. Altfel spus, daca partile au prevazut pentru contractul incheiat un anumit sistem de drept strain sau, in absenta unei astfel de alegeri, organul de jurisdictie plaseaza contractul intr-un astfel de sistem, se vor aplica normele substantiale din acel sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale. Asadar, legea aplicabila contractului exclude retrimiterea. Daca insa legea aplicabila nu este straina, ci romana, atunci trimiterea se va face la intregul sistem de drept roman, retrimiterea fiind posibila.

8. Domeniul de aplicare a legii actului juridic cu referire speciala asupra contractului A. Conditii de fond a) Capacitatea de a contracta este carmuita de legea nationala a persoanei fizice si respectiv de legea sediului social, in temeiul art. 11 si respectiv 40 din LDIP, iesind din sfera de aplicare a lui lex contractus. Asa cum s-a subliniat si in doctrina, deoarece incapacitatea prevazuta de lex patriae poate sa nu fie cunoscuta cocontractantului, actul este valabil daca potrivit cu lex loci actus persoana era deplin capabila, iar cocontractantul a fost de buna credinta; cu unele exceptii. b) Consimtamantul este supus legii contractului. Lex contractus va guverna conditiile de fond ale consimtamantului. n ce priveste tacerea, art. 83 statueaza ca efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamantul la un contract sunt supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice in cauza. Asadar, valoarea juridica a tacerii nu depinde de legea contractului. Partile pot insa sa convina ca simpla tacere sa valoreze acceptare. c) Obiectul si cauza sunt carmuite de lex contractus. Regimul juridic al bunului care constituie obiectul derivat al contractului este carmuit in conformitate cu art. 49 din LDIP de lex rei sitae. S-a observat in mod judicios ca inserarea in contract a unor clauze care contrazic normele cu caracter imperativ din lex contractus, in principiu, trebuie sa ramana valabile; se va impune insa ca partile sa dovedeasca ca au inteles sa supuna clauzele contractuale unei legi diferite. d) Sanctiunile nerespectarii conditiilor de fond sunt supuse legii contractului. Asadar, regimul juridic al nulitatii, precum si al prescriptiei extinctive este carmuit de lex contractus.

B. Conditii de forma Conditiile de forma ale actului juridic si totodata ale contractului, atunci cand forma este ceruta ad validitatem, sunt carmuite, in principiu, de lex contractus. Asa cum am mai aratat, in cazul in care legea

aplicabila conditiilor de fond impune, sub sanctiunea nulitatii, o forma solemna, nici o alta lege nu este competenta sa inlature aceasta cerinta (art. 72 din LDIP).

C. Interpretarea contractului Sub acest aspect, regulile de interpretare a contractului sunt carmuite de lex contractus. n acest sens, art. 80 lit. a statueaza ca legea aplicabila fondului contractului se aplica indeosebi interpretarii naturii sale juridice si a clauzelor pe care le cuprinde. Mentionam ca partile pot defini ele insele in cuprinsul contractului termenii conveniti. Interpretarea unor termeni se va face dupa imprejurari (de exemplu, uzantele in materie, interpretarea data de Incoterms, etc.).

D. Efectele contractului Lex contractus guverneaza in aceasta materie urmatoarele: efectele contractului, adica drepturile si obligatiile izvorate din el; principiile efectelor contractului; exceptia de neexecutare si rezolutiunea pentru neexecutarea contractului (art. 80 lit.c); riscul contractual (art. 91 lit.e din LDIP);

E. Executarea contractului Executarea contractului este carmuita si ea de lex contractus. Art. 80 alin.1 lit.b statueaza regula ca legea fondului contractului guverneaza si executarea obligatiilor izvorate din contract. Aceasta norma reglementeaza indeosebi: modalitatile de executare a obligatiilor contractuale; executarea voluntara; locul si data platii, etc.; durata in timp a contractului; punerea in intarziere a debitorului; invocarea teoriei impreviziunii (rebus sic stantibus); sub acest aspect clauza de impreviziune hardship se va opune legii contractului. n ceea ce priveste modul de executare a obligatiilor izvorate din contract, acesta trebuie sa se conformeze potrivit art. 80 alin.2 din LDIP legii locului de executare. Asadar, sub acest aspect

creditorul este obligat sa respecte lex loci executionis sau lex loci solutionis pentru executarea unor sume de bani. Vanzarile la bursa ca si vanzarile la licitatie publica sunt supuse legii locului unde se afla bursa ori unde are loc licitatia, adica lex loci executionis. De mentionat ca anterior aparitiei Legii nr. 105/1992, lex loci executionis era considerat ca unul din criteriile principale de localizare a contractului.

F. Legea monedei n spiritul legii noastre de drept international privat, moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercita asupra intinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabila datoriei (art. 126 alin.1 si 2). Asadar, lex monetae este carmuita de lex contractus, aceasta din urma putand fi lex voluntatis sau legea stabilita de organul de jurisdictie.

G. Raspunderea contractuala Aceasta este carmuita de legea contractului. Legea 105/1992 statueaza ca legea aplicabila fondului litigiului se aplica si consecintelor neexecutarii totale sau partiale a obligatiilor izvorate din contract precum si evaluarii prejudiciului pe care aceasta neexecutare l-a cauzat (art. 80 alin.1 lit.c). Aceasta inseamna ca lex contractus se aplica totodata si fortei majore si celorlalte cauze de exonerare de raspundere, evaluarea prejudiciului, daunelor-interese compensatorii si moratorii, etc.. H. Stingerea obligatiilor contractuale Este carmuita de legea contractului. Cesiunea de creanta, potrivit art. 120 din LDIP, este carmuita de lex voluntatis, iar in lipsa ei de legea contractului, a delictului, etc., adica in functie de izvorul creantei cedate. Subrogatia conventionala se supune, in lipsa lui lex voluntatis, legii obligatiei al carei creditor este inlocuit, iar pentru subrogatia legala legiuitorul roman o supune legii in temeiul careia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor art. 121 din lege. Remiterea de datorie si tranzactia sunt supuse lex contractus, iar compensatia, legii creantei careia i se opune stingerea prin compensatie. Novatia si delegatia sunt, de asemenea, guvernate de lex contractus art. 122 din lege. Prescriptia actiunii in raspundere contractuala este supusa legii contractului, lege pe care partile au cunoscut-o din momentul incheierii contractului. Asa cum s-a aratat, aceasta solutie este admisa in majoritatea sistemelor de drept, cu exceptia dreptului anglo-saxon. n cadrul acestui sistem prescriptia extinctiva este considerata o institutie de procedura si este carmuita de lex fori, chestiune care este de natura a lega legea aplicabila de hazardul competentei jurisdictionale.