Sunteți pe pagina 1din 54

SORIN ENACHE

MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI ELECTRONICE

NOTIŢE DE CURS

1

1.

MĂRIMEA FIZICĂ ŞI MĂSURAREA

1.1. Definiţii. Clasificări

Prin mărime se înţelege o proprietate comună pentru o clasă de obiecte, evenimente, stări, fenomene, procese etc. Mărimea ce se poate evalua experimental, aşa încât să i se poată ataşa o descriere simbolică (de tip numeric) se numeşte mărime fizică (sau mărime măsurabilă). Descrierea numerică ataşată se numeşte valoarea numerică a mărimii fizice.

După tipul simbolului matematic folosit pentru descrierea mărimii fizice se întâlnesc:

- mărimi fizice scalare, descrise doar prin intermediul unui număr real;

- mărimi fizice vectoriale, cu o descriere numerică n-dimensională, componentele fiind de tip număr real;

- mărimi fizice tensoriale, descrise printr-o valoare numerică de tip matrice de numere

reale, cu dimensiunile n,m; n este dimensiunea spaţiului în care este descris tensorul, iar m

numărul de componente ce descriu o dimensiune a acestui spaţiu.

După evoluţia temporală a valorii numerice într-un interval de timp prestabilit, mărimile fizice se grupează în mărimi de tip determinist şi mărimi de tip aleatoriu. Mărimile de tip determinist (cu evoluţie predictibilă) pot fi periodice sau neperiodice, după cum satisfac sau nu corelaţia x(t) = x(t + KT ) , cu k număr întreg iar T interval de timp de durată finită (numită perioadă). Mărimile de tip aleatoriu au o evoluţie imprevizibilă a valorii, putând fi descrise doar pe baza unor observaţii statistice.

Măsurarea unei mărimi fizice ataşate unui obiect sau eveniment real, reprezintă experimentul ce permite asocierea unei descrieri simbolice pentru mărimea fizică respectivă. Mărimea fizică ce face obiectul unei măsurări se numeşte măsurand. Procedura raţională de conducere a unei măsurări se numeşte metodă de măsurare. Obiectele fizice specifice folosite într-o măsurare se numesc mijloace de măsură; ansamblul mijloacelor de măsură implicate de o metodă de măsurare se numeşte structură de măsură. Dacă prin măsurare se evaluează nemijlocit măsurandul, metoda de măsurare şi măsurarea se numesc directe; dacă pentru evaluarea măsurandului se măsoară direct alte mărimi fizice, aflate- faţă de măsurand într-o corelaţie cunoscută apriori, metoda şi măsurarea se numesc indirecte. Dacă se realizează automat atât măsurarea cât şi memorarea valorii măsurate se spune că s-a realizat achiziţia valorii măsurate.

Se numeşte sistem de unităţi de măsură, o reuniune de unităţi de măsură distincte ce permite măsurarea tuturor mărimilor fizice din unul sau mai multe domenii ale fizicii. Un sistem de unitati de masura conţine trei categorii de unităţi de măsură: fundamentale derivate şi suplimentare.

2

Prin unităţi de măsură fundamentale ale unui sistem de unitati de masura, se intelege un ansamblu minim de unităţi de măsură independente care, prin relaţii dimensionale simple, permit exprimarea unităţilor de măsură derivate; unităţile de măsură suplimentare sunt de tip fundamental dar cu arie restrânsă de utilizare. Un sistem de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie general, în sensul de a permite măsurarea a cât mai multe mărimi fizice;

- să fie practic adică potrivit măsurărilor uzuale;

- sa fie coerent, ceea ce înseamnă că relaţiile prin care unităţile de măsură fundamentale definesc unităţile de măsură derivate nu conţin coeficienţi numerici;

- unităţile sale fundamentale să fie uşor de reprodus sub formă de etaloane.

Începând din 1961 în România este acceptat oficial doar Sistemul internaţional de unităţi (SI). SI are şapte unităţi de măsură fundamentală şi două suplimentare. Unităţile de măsură fundamentale din SI sunt: metrul (pentru lungime), kilogramul(pentru masă), secunda (pentru timp), kelvinul (pentru temperatură), amperul (pentru intensitatea curentului electric), molul (pentru cantitatea de substanţă), candela (pentru intensitatea luminoasă). Unităţile de măsură suplimentare din SI sunt: radianul şi sterradianul (pentru unghiul plan respectiv pentru unghiul solid).

1.2. Mărimi periodice

Orice mărime periodică de perioadă T, x(t), se poate dezvolta într-o serie trigonometrică de forma:

unde:

( )

x t

=

X

0

+ ∑

k =1

x

k

( )

t

,

- reprezintă componenta constantă (valoarea medie), definită prin:

X

0

X

0

=

1

T

T x t

0

(

) dt ;

, numită armonica de

, se numeşte fundamentală,

ordinul k a mărimii periodice x(t). Armonica de ordinul întâi,

toate celelalte armonici reprezentând reziduul deformant (deoarece ele determină abaterea mărimii alternative de la o formă sinusoidală). Descrierea analitică a armonicii de ordinul k este:

x

k

(t), k = 1

, mărime sinusoidală, de perioada

T k =

T

x

1

( )

t

/

k

-

în care:

x k

( )

t

=

2
2

X

k

cos(

- ω = 2π / T - pulsaţia mărimii periodice x(t);

- X

k

- valoarea efectivă a armonicii x (t) :

k

kωt ϕ

k

)

,

3

-

-

A

ϕ

k

k

, B

k

=

2 2 A + B k k
2
2
A
+ B
k
k

B

k

=

;

1

T

X k

sunt componentele în cuadratură:

A

k

=

1

T

T

0

(

x t

) cos

tdt

k

ω

,

- faza armonicii x (t) :

k

ϕ

k

= arctg

B

k

A

k

.

T

0

( )sin

x t

dt

k

ω

;

Pentru orice mărime periodică pot fi definite aşa numitele mărimi sintetice (valoarea efectivă, valoarea de vârf, valoarea de c.c., factorul de distorsiuni, factorul de formă, factorul de creastă).

Valoarea efectivă,

X ef

, reprezintă cea mai utilizată valoare sintetică.

Relaţia de definiţie are forma următoare:

X ef

=

1 T ∫ x 2 ( ) t dt . T 0
1
T
x
2 ( )
t dt .
T
0

Valoarea de vârf ,

X max , se defineşte ca fiind maximul, dintr-o perioadă T, al valorii

absolute x(t). Uneori se definesc distinct maximul pozitiv şi maximul negativ.

Valoarea de c.c.,

X

cc , numită şi valoare medie într-o perioadă, se defineşte cu relaţia:

X

med

=

1

T

T

0

( )

x t

dt .

Numai pentru o mărime alternativă care îndeplineşte condiţia

defineşte valoarea medie pe semiperioadă

X

med

X

=

med

:

2 T

T 0

/ 2

x

+

t dt

( )

;

x(t) = x(t + T / 2) ,

unde x

+

(t)

descrie evoluţia lui x(t) în semialternanţa pozitivă.

Întrucât există relaţia echivalentă:

X

med

=

1

T

4

T

0

( )

x t

dt

,

se

X med

se mai numeşte şi valoare medie redresată (un redresor ideal având o caracteristică intrare-

ieşire de tip funcţie modul).

Factorul de formă,

K

F , se defineşte prin:

K

F

= X

ef

/ X

med

,

unde

X

ef

şi X sunt definite anterior.

med

Pentru o mărime sinusoidală factorul de formă are valoarea:

în care

Factorul de distorsiune,

K

π K = ≅ 1,11 . F sin 2 2 d , se defineşte cu
π
K
=
≅ 1,11
.
F sin
2
2
d , se defineşte cu relaţia:
2
∑ X
k
k
= 2
K
=
,
d
X
1

X

În mod evident, pentru o mărime sinusoidală

k , k=1… , este valoarea efectivă a armonicii k (din dezvoltarea în serie Fourier).

K

d

=

0

.

Factorul de creastă,

K

c

, se defineşte prin relaţia:

Pentru o mărime sinusoidală

K

c

= X K c = 2 .
= X
K c
=
2
.

max

/ X

ef

.

5

2. MIJLOACE ELECTRICE DE MĂSURARE – MODALITĂŢI DE DESCRIERE A PERFORMANŢELOR

2.1. Noţiuni de bază

Obiectele fizice care se folosesc pentru a realiza o măsurare se numesc mijloace de măsurare. Principalele categorii funcţionale de mijloace de măsurare sunt:

- măsurile;

- aparatele de măsurat.

Măsura reprezintă un obiect fizic ce materializează, cu precizie cunoscută, o unitate de măsură, un multiplu sau submultiplu al acesteia. Pentru mărimile fizice din domeniul electromagnetismului, există măsuri doar pentru tensiune electromotoare continuă, curent electric continuu, rezistenţa electrică, capacitate electrică şi inductivitate (proprie şi mutuală).

Aparatul de măsurat este un obiect fizic care permite comparaţia unităţii de măsură cu un măsurand, rezultatul comparaţiei fiind prezentat sub o formă favorabilă utilizatorului. El este “plasat” între obiectul sau procesul analizat si operatorul care executa măsurarea (fig. 2.1 a). Ca urmare, sub forma sa cea mai simpla, un aparat de măsurat poate fi considerat ca un dipol căruia la intrare i se aplica un semnal X (fig. 2.1 b) prelevat de la obiectul analizat si care reprezintă măsurandul, iar la ieşire furnizează un semnal Y (un răspuns) sub o forma ce poate fi perceputa de operator ca rezultat al măsurării.

fi perceputa de operator ca rezultat al m ă sur ă rii. Fig. 2.1 În general,

Fig. 2.1

În general, sau mai bine zis în cazurile reale, răspunsul Y nu depinde numai de mărimea de intrare (semnalul X ) ci si de alte mărimi care influenţează aparatul, fără a fi “utile” (adică supuse măsurării). Aceste mărimi “perturbatoare” sunt denumite mărimi de influenta ; aşa sunt mărimile ce reprezintă influenţa mediului asupra aparatului de măsurat (ca: temperatura, presiunea, umiditatea, vibratiile s.a.), mărimi perturbatoare electromagnetice (determinate de:

câmpurile electrice, câmpurile magnetice, undele electromagnetice, semnalele transmise prin reţeaua comuna de alimentare cu energie electrica etc.). În afara mărimilor de influenta, răspunsul (mărimea de ieşire a aparatului mai depinde si de comenzile care au fost date aparatului de

6

măsurat, prin elementele de comanda cu care marea majoritate a aparatelor sunt dotate.

Prin urmare, o reprezentare mai completa a aparatelor de măsurat este data de schema din figura 2.2.

de m ă surat este data de schema din figura 2.2. Fig. 2.2 În cazul unui

Fig. 2.2

În cazul unui aparat de măsurat cu m mărimi de ieşire (fig. 2.2) si m mărimi de măsurare

p ) si prevăzut cu q comenzi (c 1 , c 2 ,

(X 1 , X 2 ,

X

m ), supus unor p mărimi de influenta (s 1 , s 2 ,

,s

,c

q ) diferite, pentru fiecare mărime de ieşire se poate scrie o expresie de forma:

Y i

=

f

(

X

1

, X

2

,

,

X

n

, s , s

1

2

,

,

s

p

, c , c

1

2

,

,

c

q

)

, unde i = 1, 2,

,m;

Pentru anumite comenzi c i , variaţia mărimii de ieşire ΔY i poate fi exprimata în funcţie de variaţiile ΔX i si Δs i ; astfel, daca aceste variaţii sunt suficient de mici în urma dezvoltării în serie Taylor a funcţiei obţinem:

f

Δ

=

f

X

1

Δ

X

1

+

f

X

2

Aici derivatele parţiale

Δ

X

2

+

+

f

X

n

Δ

X

n

+

f

s

1

Δ

s

1

+

f

s

2

Δ

s

2

+

+

f

s

p

Δ

s

p

,

unde i

=

f

X

i

, reprezintă sensibilităţile utile ale aparatului de măsurat, iar

1,2,

f

s

i

,

m

sunt

aşa numitele sensibilităţi parazite ale aparatului. Sensibilităţile utile este bine sa fie cât mai mari, sa aibă valori precise si sa fie cât mai stabile în timp, deoarece ele determina în principal precizia aparatului si capacitatea lui de a măsura fără alte influente valorile semnalelor de la intrare. Determinarea exactă a sensibilităţilor parazite nu este necesară, însă trebuie sa fie mici (sub anumite limite admise de clasa aparatului),pentru ca rezultatul ΔY să depindă practic numai de ΔX , fără a fi alterat de variaţiile Δs ale mărimilor de influenta.

Mărimile de intrare ale aparatului de măsurat sunt caracterizate de: natura fizica mărimii (tensiuni electrice, curenţi electrici, rezistente etc.); intervalul de valori măsurabile (valoarea minima, valoarea maxima) si variaţia în timp (mărimi constante, variabile periodic, forma de unda etc.).

7

2.2. Elemente componente. Clasificări

Elementele componente ale aparatelor de măsurat sunt:

- dispozitivul de masurat : ansamblul partilor constructive care produce miscarea

sistemului mobil, a carui deplasare depinde de marimea de masurat;

- elemente de prelucrare a semnalelor: accesorii sau compo-nente care produc modificarea

semnalelor (ca marime, forma, faza) sau realizeaza diferite operatii matematice asupra semnalelor (adunare, scadere, inmultire, impartire, logaritmare, derivare, inte-grare) in scopul adaptarii lor la dispozitivele de masurat utilizate;

- traductor: element de intrare in lantul de masurare, care transforma marimea de masurat

intr-o marime electrica, adecvata schemei functionale sau instalatiei de masurat respective;

- elemente de referinta: parti constructive care furnizeaza marimi cu parametri

caracteristici de valoare cunoscuta cu precizie (tensiune, curent, rezistenta, inductivitate,

capacitate, durata) utilizate in aparate bazate pe metode de compensatie sau de punte;

- elemente auxiliare: parti constructive care participa la reali-zarea si corecta functionare a

aparatului: surse de alimentare, elemente de protejare impotriva factorilor perturbatori (temperatura, câmpuri electromagnetice, vibratii, umiditate), elemente de fixare si conso-lidare a

partilor constructive distincte, elemente de conectare, etc. Elementele mentionate pot fi interioare sau exterioare (caz in care se numesc accesorii).

Clasificarea aparatelor de masura se poate face dupa:

-

marimea

electrica

masurata:

galvanometre,

ampermetre,

voltmetre,

ohmmetre,

wattmetre, frecventmetre, contoare, punti (de rezistente, de capacitati, de inductivitati) etc.;

- dupa constructie si principiu de functionare:

Dupa constructie exista dispozitive:

- pentru obtinerea unei singure interactiuni (simple);

- pentru producerea a doua interactiuni (cupluri) de sensuri contrare (logometre). Dupa principiul de functionare :

- dispozitive magnetoelectrice;

- feromagnetice;

- electrodinamice;

- de inductie;

- termice;

- electrostatice;

- cu vibratii;

- magnetoelectrice cu redresoare;

- magnetoelectrice cu termoelemente, etc.

Pentru

indicarea

principiului

de

functionare

se

utilizeaza

simboluri caracteristice

inscrise pe cadranul aparatului, dupa modul de prezentare a rezultatului masurarii :

- aparate indicatoare prevazute cu dispozitive de citire a indicatiei, putând fi la rândul

lor :

 

- de pozitie - indica valoarea actuala a marimii;

- integratoare - cu indicatia in functie de integrala definita a marimii, intr-un interval de

timp;

- aparate inregistratoare, care pot fi:

8

- inregistratoare si indicatoare pentru supravegherea uneia sau mai multor marimi;

- pentru inregistrarea avariilor (viteza diagramei creste automat pentru intervale de

câteva secunde);

-

pentru inregistrarea modului de lucru a protectiei;

-

dupa clasa de precizie si legat de aceasta, dupa destinatie :

-

aparate de laborator - de clasa 0,5; 0,2; 0,1 sau mai mica decât 0,1 si care pot fi

folosite ca:

-

aparate de lucru (masurari curente);

-

aparate de verificare (a aparatelor de lucru);

-

aparate etalon (pastreaza si transmit unitatile de masura catre aparatele de verificare);

- aparate de exploatare, de clasa 0,5; 1; 1,5; 2,5; 5, care pot fi de serviciu (tehnice) sau de tablou, cu functii de masurare, de supraveghere sau de control a marimilor respective;

- alte criterii :

- anumite caracteristici tehnice pe care le satisfac (rezistenta la socuri, vibratii, acceleratii, climatice, antiex);

- forma cutiei sau scarii gradate (rotunde, dreptunghiulare);

- felul montajului: (aparent; ingropat in panou);

- pozitia de functionare: cu cadran vertical, orizontal sau inclinat sub un anumit unghi.

2.3. Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurat

Aceste caracteristici se refera la comportarea aparatelor de măsurat în raport cu obiectul supus măsurării, cu mediul ambiant si cu operatorul uman si, cele mai importante, sunt:

- intervalul de măsurare (domeniul de măsurare) care se exprima prin limitele, minima si maxima, ale valorilor ce pot fi măsurate cu un aparat dat. Domeniul de măsurare se împarte în mai multe subdomenii, numite game (scări) de măsurare

- rezoluţia reprezintă cea mai mica variaţie a rezultatului măsurării care poate fi observată de operator pe dispozitivul de afişare de la ieşirea aparatului de măsurat si se exprima ca diferenţa dintre două numere consecutive ce pot fi percepute la afişaj. - sensibilitatea (S) este raportul dintre variaţia ΔY a mărimii de ieşire si variaţia corespunzătoare Δ X a mărimii de intrare. sensibilitatea relativa (Sr) se defineşte numai pentru aparatele cu mărimi de ieşire electrica sau la convertoarele (traductoarele) utilizate la măsurări:

S r

=

Δ

y

y

Δ

x

x

;

constanta aparatului (K) se defineşte numai pentru aparatele de măsurat la care sensibilitatea nu depinde de mărimea de intrare X

K =

1

S

=

X

Y

;

prag de sensibilitate (δS) prin care se înţelege cea mai mica variaţie a măsurandului ce poate fi pusa în evidenta cu ajutorul aparatului de măsurat, în condiţii reale de funcţionare a lui. Acest parametru determina: precizia maxima pe care o poate avea un aparat de

9

măsurat si valoarea minima măsurabilă a măsurandului. El depinde, în principal, de:

rezoluţia aparatului de măsurat, de perturbaţiile (proprii si exterioare aparatului) si de sensibilitatea indicatorului de nul (la aparatele care folosesc la măsurare metodele de zero); precizia instrumentala este calitatea aparatului de a da rezultate cât mai apropiate de valoarea adevărată a măsurandului si ea se exprima printr-un număr numit clasa de precizie a aparatului (sau, pe scurt, clasa aparatului) care se determina în funcţie de eroare maxim tolerată;

- supraîncarcabilitatea reprezintă capacitatea aparatului de a suporta o valoare de intrare mai mare decât valoarea maxima de regim permanent, pe o anumita durata (“scurta” sau “lunga” ce se precizează), fără ca parametrii de funcţionare ai instrumentului sa se modifice;

- fiabilitatea metrologica este data de catre durata de timp (pe termen lung) în care aparatul funcţionează stabil (adică încadrat în limitele parametrilor de performanta, în special clasa de precizie).

10

3. EVALUAREA ERORILOR DE MĂSURARE

3.1. Generalitati

3.1.1. Eroarea de masurare

Valoarea adevărată a oricărei mărimi fizice nu poate fi cunoscută decât teoretic. Datorită

unor cauze multiple, atunci când un măsurand

măsurări MAS, valoarea numerică

fi decât o aproximare a lui

M

x , cu valoarea adevărată X

0 , face obiectul unei

X

m obţinută prin măsurarea, zisă valoare măsurată, nu poate

X

0 .

Prin eroare de măsurare se intelege măsura cantitativă a abaterii valorii măsurate

X faţă

m

0 -eroarea de măsurare numindu-se

adevărată- sau poate fi o valoare etalon (obţinută experimental printr-un procedeu de măsurare declarat etalon faţă de MAS)- eroarea de măsurare numindu-se convenţională. Descrierea valorică erorii de măsurare se poate face:

- în unităţi de măsură ale măsurandului, valoarea numindu-se eroare absolută şi definindu-

se prin:

de valoarea de referinţă

X

e

. Valoarea de referinţă poate fi

X

ΔX = X

m

X

e

(aleasă convenţional), valoarea eroare

relativă (sau raportată), exprimarea erorii relative poate fi adimensională, procentuală (de obicei) sau în ppm cazul măsurărilor de precizie), relaţiile de definiţie fiind respectiv:

- raportat faţă de o mărime de referinţă

X

R

γ

X

=

Δ X

R

;

γ

X

% =

γ

X

10

2

;

γ

X ppm

=

γ

X

10

6

Valoarea de referinţă

X

R

este de obicei

X

e

; uneori în special în cazul descrierii erorilor

instrumentale,

X

R reprezintă deschiderea domeniului de măsurare al mijlocului de măsurat.

3.1.2. Masurarea izolata, masurarea repetata

În cazul măsurărilor curente o o operaţie sau un proces de măsurare se aplică o singură dată, măsurarea numindu-se izolată. Uneori, în special în cazul măsurărilor de precizie, operaţia sau procesul de măsurare se execută de mai multe ori (5…30 de repetări), măsurarea numindu-se repetată. Corect efectuată o măsurare repetată permite analiza statistică a şirului valorilor măsurate rezultând o descriere îmbunătăţită a valorii adevărate a măsurandului şi o descriere completă a erorilor ce afectează măsurarea. Pentru a fi corectă, o măsurare repetată îşi corelează rata de repetiţie a măsurăâii cu viteza de variaţie a fenomenului fluctuant analizat.

Pentru interpretarea calitativă a rezultatelor unei măsurări repetate se folosesc uneori reprezentări grafice de tip: histogramă, poligon de frecvenţe,s.a. Construcţia acestor reprezentări implică operaţiile:

11

- Se stabilescte domeniul

X

X

- în care se află valorile măsurate- se împarte în

şi Δ se definesc

min

max

N subdomenii de deschidere egală Δ , zise intervale de grupare; valorile prin:

s

N

s

[ n] N S = , Δ =
[ n]
N S =
,
Δ =

X

max

X

min

N

S

[ ] semnificând parte întreagă; valoarea Δ se descrie cu o rezoluţie superioară aceleia a valorilor măsurate;

, numărul valorilor din şir ce aparţin subdomeniului I,

exprimarea fiind de tip absolut sau raportată la numărul valorilor din şir. Histograma se prezintă ca o succesiune de dreptunghiuri de aceeaşi lăţime

Δ şi cu

înălţimea

superioare ale dreptunghiurilor ce alcătuiesc histograma. Principala utilizare a reprezentării grafice priveşte identificarea calitativă a legii de distribuţie a erorilor aleatoare ce au efectuat măsurarea.

- Se identifică

F ,i = 1

i

N

s

F ; poligonul de frecvenţe se obţine unind, prin segmente, mijloacele laturilor

i

3.2. Clase de erori

3.2.1.Clase de erori dupa sursa

După sursa ce le generează, componentele abaterii valorii măsurate

X

0

m faţă de valoarea

, sunt grupate în: erori de model, erori de instrumentaţie, erori de metodă, erori de

X

adevărartă

interacţiune şi erori de influenţă.

Erori de model

Adoptarea, pentru procesul fizic ce se studiază a unui model simplificat determină, pentru o metodă şi un mijloc de măsurare date, erori de măsurare suplimentare, zise erori de model.

Exemple:

a) Erorile suplimentare ce apar atunci când sunt neglijate influenţele, asupra procesului

fizic analizat, a unor factori de mediu (temperatura, presiune, umiditate,ş.a.) sau factori de tip electromagnetic (câmpuri, piese metalice adiacente, s.a). Caz tipic: măsurarea rezistenţei unui receptor ce conţine în schema echivalentă o sursă de t.e.m.; această sursă este determinată fie de

faptul că receptorul este un traductor generator- de tip termoelectric, electrochimic, etc.- fie ea echivalează cuplaje inductive şi capacitive parazite, procese de polarizaţie electrică, etc. b) Eroarea suplimentară ce apare dacă semnalul analizat este distorsionat, iar determinarea valorii efective se face indirect: prin măsurarea valorii de vârf sau a valorii medii redresate şi folosirea cerelaţiei din sinusoidal a acestor valori cu valoarea efectivă;

c) Eroarea ce apare, la o măsurare repetată, datorită instabilităţii valorii adevărarte a

mărimii măsurate. Cazuri tipice: măsurarea rezistenţei de contact, a rezistenţei de izolaţie, etc.

Erori de instrumentaţie

Se datoresc imperfecţiunilor constructive ale mijloacelor de măsurat utilizate, fiind, în

majoritatea operaţiilor de măsurare, erorile dominante.

12

Erori de metodă

Sunt determinate de utilizarea, în evaluarea măsurandului, a unor relaţii de calcul simplificate. Exemple tipice sunt: măsurarea rezistenţei prin metoda voltmetru+ampermetru, măsurarea puterii cu wattmetrul, s.a.

Erori de interacţiune

Exprimă cantitativ influenţele energetice reciproce (pe cale electromagnetică, mecanică,

termică, etc.) proces fizic analizat-mijloc de măsurat.

Exemple:

a) Utilizarea unui mijloc de măsurat (de tip pasiv- precum aparatele de măsurat electro-

mecanice sau activ- precum aparatura electronică) la măsurarea unor mărimi de tip intensitate sau putere.

b) Perturbarea câmpului termic, magnetic sau de forţe (ca distribuţie şi/sau valoare), la

introducerea unor senzori de tip sondă.

Erori de influenţă

Descriu influenţa factorilor de mediu şi electromagnetici asupra performanţelor aparatului

de masura nu asupra procesului fizic analizat.

3.2.1. Clase de erori dupa caracter

Prin raportare la criteriul previzibil-imprevizibil, deci după caracter, se identifică trei clase de erori; (gruparea face abstracţie de sursa erorilor); erori accidentale, erori sistematice, erori aberante.

Erori accidentale (aleatoare)

Erorile accidentale (Random Errors) se datoresc unor cauze incomplet cunoscute, ale căror acţiuni sunt imprevizibile şi necontrolabile. Se pun în evidenţă numai în cazul unei măsurări repetate, prin apariţia, întotdeauna, a unor diferenţe între valorile măsurate; dacă aceste diferenţe nu apar înseamnă că mijlocul de măsurat folosit nu are rezoluţie suficientă sau că rata măsurărilor este incorectă. Descrierea cantitativă a erorilor accidentale se face prin legi statistice. În domeniul măsurării mărimilor electrice legile statistice acceptate frecvent sunt: legea normală (Gauss) şi legea Student.

Descrierea erorilor accidentale pentru lege normală de distribuţie Această lege permite descrierea erorilor accidentale adevărate (deci definite prin raportare la valoarea adevărată a măsurandului) ce afectează o măsurare repetată cu un număr mare de măsurători (peste 30…50). Legea presupune pentru erorile accidentale trei proprietăţi fundamentale:

-simetria: probabilitatea egală de apariţie a erorilor de acelaşi modul dar cu semne contrare:

-concentrarea: erorile cu modul mai mic sunt mai frecvente; -existenţa unei limite maxime a valorii: frecvenţa de apariţie a unor erori cu modul mai mare decât 3σ este practic nulă.

13

μ - valoarea medie a erorilor aleatoare ce

afectează o măsurare repetată este nulă. În aceste condiţii:

- densitatea de repartiţie a erorilor aleatoare de tip normal, x fiind valoarea curentă a

erorii;

- se identifică probabilitatea, P, cu care erorile accidentale sunt, în modul, mai mici decât z0; uneori P se numeşte nivel de încredere.

Pe baza proprietăţilor enunţate rezultă că

Descrierea erorilor accidentale pe baza legii Student. Descrierea după legea Student a erorilor accidentale- ce au afectat valorile

n

rezultate printr-o măsurare repetată, implică definirea: valorii medii, X , a şirului valorilor măsurate- prin media aritmetică a valorilor- şi a abaterii standard, s, - prin formula lui Bessel:

X

i

, i =1

~

X =

n

X

i =1

i

n

n ~ 2 ∑ ( X − X ) i i = 1 , s
n
~
2
∑ ( X
X )
i
i = 1
, s =
.
n
− 1

Legea Student permite descrierea valorii erorilor accidentale convenţionale (raportate faţă de valoarea medie a şirului de măsurări), afirmând, cu probabilitatea P, că limita maximă a modulului erorilor accidentale ce afectează orice valoare din şir este:

Δ

p

M

=

t

s

;

t(n, P) este parametrul distribuţiei Student.

Erori aberante (greşeli) Aceste erori se datoresc experimentatorului, ce a utilizat greşit mijloacele de măsurat sau metoda de măsurare. Erorile de acest tip pot fi puse în evidenţă doar la o măsurare repetată, prin apariţia unor valori măsurate aberante (mult diferite de restul valorilor); beneficiind de cunoaşterea legii de distribuţie a erorilor accidentale s-au elaborat teste de eliminare a valorilor măsurate aberante.

Erori sistematice Erorile sistematice (Fixed Errors) au un caracter determinist, deci li se pot determina cauza şi evoluţia influenţei lor asupra unei măsurări. Identificarea caracteristicilor erorilor sistematice nu se pot face printr-o măsurare repetată ci doar din informaţii suplimentare referitoare la: instrumentaţia folosită, condiţiile de mediu, modelul procesului fizic analizat, metoda de măsurare folosită; fiecare categorie de cauze generează o categorie de erori sistematice respectiv: de instrumentatţie, de influenţă, de model de metodă. Caracterul complex al evoluţiei unor categorii de erori sistematice (în special cele legate de instrumentaţie), cât şi cerinţele diferite ce privesc evaluarea erorilor de măsurare au determinat gruparea erorilor sistematice în două categorii: complet şi incomplet definite. Erorile sistematice complet definite, sunt acelea pentru care se pot uşor determina valoarea şi semnul (implicit şi legea de variaţie).

14

Suma algebrică a erorilor sistematice complet definite ce afectează o măsurare se numeşte eroare de justeţe. Erorile sistematice incomplet definite, au o evoluţie complexă, dificil de identificat; s-a convenit descrierea lor doar prin valoarea maxim posibilă. Fiind descrise prin valoarea maximă şi având semn neprecizat compunerea mai multor erori sistematice incomplet definite este o problemă controversată.

a , cu i = 1…r,sunt limitele maxime ale valorilor absolute ale erorilor sistematice

Dacă

i

incomplet definite ce au afectat o măsurare (evaluate separat după sursa lor), variantele mai des propuse pentru compunerea acestor erori (cu scopul determinării unei descrieri globale a erorilor sistematice de semn neprecizat) sunt:

-compunerea aritmetică, când eroare absolută globală se determină prin:

Δ

Max

r

= ∑ a

i = 1

i

.

Această limită, -ce pune în evidenţă “cazul catastrofic” de combinare a erorilor, când toate erorile ar avea valoarea maximă şi acelaşi semn, - este considerată puţin probabilă şi de obicei nu este folosită; -compunerea pătratică, când valoarea globală a erorilor sistematice incomplet definite, se defineşte ca fiind radăcina pătratică a sumei pătratelor valorilor maxime ale erorilor ce se compun:

T

Δ

= (

i= 1

a

2

i

)

1/ 2

.

Metoda se inspiră din felul în care se compun erorile aleatoare, fără să ofere însă un nivel de încredere pentru afirmaţia ce o face.

, s-a devedit în numeroase experienţe

corespunzătoare, această regulă de compunere este cea mai folosita în cazurile măsurărilor uzuale (măsurări de laborator sau operaţii de etalonare curente).

Deoarece valoarea

T

Δ

, mai mică decât

Δ Max

Convenţia de descriere a semnului erorilor Pe baza convenţiei matematice, că absenţa semnului înseamnă valoare pozitivă, se pot crea confuzii privind semnul erorilor; de aceea în faţa valorilor concrete ale erorilor de semn neprecizat, se figurează semnul ± , iar, pentru erorile cu semn precizat, se figurează explicit semnul, oricare ar fi el.

15

4. Măsurarea curenţilor

În general pentru măsurarea curentului electric este necesară întreruperea circuitului şi introducerea unui ampermetru A, de rezistenţă r A , în circuitul parcurs de curentul de măsurat. Înainte de introducerea ampermetrului în circuit, curentul electric are valoarea I şi se numeşte valoarea adevărată a curentului de măsurat:

I =

U AB

U AB

R

c

,

unde U AB este tensiunea la bornele AB iar R C este rezistenţa circuitului parcurs de curentul I.

A

U

B

r I A m A AB
r
I
A
m
A
AB

R C

Fig. 4.1. Influenţa consumului ampermetrului în circuitul de măsurare.

Ca urmare a introducerii ampermetrului în circuit, curentul măsurat I m , mai mic decât I, va avea valoarea:

I

m

=

U AB

R

c

+

r

A

,

unde r A este rezistenţa internă a ampermetrului. Eroarea relativă ce apare ca urmare a introducerii ampermetrului în circuit este:

ε

I

=

1

1

I

m

I

R

C

+

r

A

R

C

=

I

1

R

C

= −

r A

R

C

+

r

A

≅ −

r

A

.

R

C

Pentru ca această eroare să fie cât mai mică trebuie ca rezistenţa ampermetrului să fie cât mai mică faţă de rezistenţa circuitului.

4.1. Ampermetre magnetoelectrice

Ampermetre magnetoelectrice sunt alcătuite dintr-un miliampermetru conectat la bornele unui şunt.

16

Ampermetre

magnetoelectrice

se

construiesc

cu

şunturi

interioare

pentru

domenii

cuprinse între 0,1 şi 100 A şi cu şunturi exterioare pentru curenţi de până la 10 kA.

I

unturi exterioare pentru curen ţ i de pân ă la 10 kA. I r 0 I
r 0 I 0 A
r 0
I 0
A

R S

Fig. 4.2

unde I este curentul de măsurat, I 0 este curentul prin ampermetru, r 0 este rezistenţa internă a ampermetrului iar R S este rezistenţa şuntului. Dacă ampermetrul trebuie să măsoare un curent I, de n ori mai mare ca domeniul de măsură al acestuia I 0 , (I = nI 0 ), rezistenţa şuntului se calculează cu relaţia:

R

I

S

(

=

I

nI

0

I

0

)

=

r I

0

0


R

S

=

r

0

n

1

.

Schema electrică a unui şunt multiplu este prezentată in figura 4.3.

a unui ş unt multiplu este prezentat ă in figura 4.3. Fig. 4.3. Schema electric ă

Fig. 4.3. Schema electrică a unui şunt multiplu.

În cazul în care gama de măsurare este setată pe domeniul k, curentul I k funcţie de rezistenţele şunturilor va fi:

rezultă că:

I

0

(

r

0

I

+ R

k

=

T

+ R

(

R

1

+

k

+

1

R

2

+

+

+ R

+

R

n

n

)

)

=

+

(

I

r

0

k

+

I

a

R

T

R

1

+

R

2

+

+

R

k

)(

R

I

0

,

1

+ R

2

+

k

=

1,2,

,

+ R

n

k

)

Rezistenţa R T este realizată în general din manganină şi serveşte la compensarea erorilor de

temperatură. Astfel rezistenţa totală r 0 + R T variază mai puţin cu temperatura (R T = 1 manganină).

5 r 0 ,

17

4.2. Ampermetre feromagnetice

Ampermetrele feromagnetice sunt aparate de măsura analogice folosite pentru măsurarea curentului alternativ de frecvenţă industrială Dispozitivul feromagnetic este format dintr-o bobină fixă parcursă de curentul de măsurat de formă cilindrică în interiorul căreia se află două piese confecţionate din material feromagnetic, dintre care una este fixată în interiorul carcasei bobinei iar cealaltă este mobilă fiind prinsă pe axul dispozitivului indicator. Cuplul activ este creat de forţele de respingere ce apar intre cele două piese feromagnetice polarizate în acelaşi sens. Expresia energiei magnetice care acţionează asupra sistemului este:

W

mag

=

1

,
2

Li

2

unde W mag este energia instantanee a câmpului magnetic al bobinei, i curentul ce trece prin bobină iar L este inductanţa bobinei. Cuplul activ mediu ce acţionează asupra sistemului va fi dată de derivata energiei magnetice funcţie de unghiul de deviaţie:

M a med

=

dW

mag

=

1

i

2

dL

=

1

I

2

dL

d

α

 

2

d

α

2

dα

,

unde I este valoarea efectivă a curentului alternativ, L depinde de poziţia pieselor feromagnetice în interiorul bobinei, deci de unghiul de deviaţie. Cuplul rezistent este proporţional cu unghiul de deviaţie:

M

= −

r

Dα

.

Astfel că deviaţia acului indicator este dată de relaţia:

α

=

1

2 D

I

2

dL

d

α

.

Deoarece inductanţa bobinelor este proporţională cu pătratul numărului de spire N, L = Λ N 2 , deci deviaţia poate fi exprimată sub forma:

α

=

1

2

D

(

NI

)

2

d

Λ

d

α

.

Deviaţia maximă α max depinde de solenatia nominala (NI) nom Ampermetrele feromagnetice se realizează prin dimensionarea corespunzătoare a bobinei parcurse de curentul de măsurat. La ampermetrele cu un singur domeniu de măsurare, odată cu creşterea curentului nominal se micşorează numărul de spire al bobinei, ajungându-se pentru curenţi de 200 ÷ 500 A ca bobina să fie realizată dintr-o singură spiră. Pentru măsurarea unor curenţi de ordinul mA numărul de spire necesar este de ordinul sutelor.

18

La ampermetrele cu domenii multiple, bobina este realizata din mai multe secţiuni, schimbarea domeniului de măsurare realizându-se fie prin schimbarea conexiunii serie sau în paralel a secţiunilor fie prin schimbarea bornei de utilizare (figura 4.4, în care este reprezentata schema extinderii domeniului de măsurare).

reprezentata schema extinderii domeniului de m ă surare). Fig. 4.4. Extinderea domeniul de m ă sur

Fig. 4.4. Extinderea domeniul de măsură.

Domeniul de frecvenţă al ampermetrelor feromagnetice de laborator este de 15 ÷ 500 Hz.

4.3. Ampermetre termoelectrice

Sunt singurele aparate clasice care măsoară curenţi de frecvenţă foarte mare, zeci şi sute de MHz. Ampermetrele cu termocuplu se utilizează cu precădere la măsurarea valorii efective a curenţilor de radiofrecvenţa, măsurând valoarea efectiva a acestora, indiferent de forma de unda si de frecvenţă şi sunt constituite dintr-un milivoltmetru magnetoelectric conectat la capetele reci ale unui termocuplu. Funcţionarea acestora se bazează pe efectul Seebeck care constă în apariţia unei tensiuni continue (tensiune termoelectrica) la capetele ,,reci'' ale unui cuplu format din doi electrozi, atunci când capetele ,,calde'' (sudate) ale acestuia sunt încălzite la o anumita temperatură de către curentul de măsurat I, fig. 4.5.

ă de c ă tre curentul de m ă surat I, fig. 4.5. Fig. 4.5. Miliampermetru

Fig. 4.5. Miliampermetru termoelectric.

Astfel, daca T este temperatura capetelor sudate, tensiunea termoelectromotoare E T dată de o relaţie de forma:

E

T

~ T ~ I

2

,

este

Curentul ce va trece prin ampermetrul magnetoelectric I t va fi dat de relaţia:

I t

=

E

t

r

0

19

= kI

2

.

Deviaţia acului indicator a ampermetrului magnetoelectric va fi:

α =

SI

t

=

k

I

I

2

,

unde S este sensibilitatea la curent a dispozitivului magnetoelectric.

Deviatia unghiulara α

va fi deci proporţională cu pătratul curentului continuu sau cu

pătratul valorii efective a curentului alternativ.

4.4. Ampermetrul electronic de curent continuu

Schema de principiu este alcătuită dintr-un amplificator operaţional ce are conectat în reac