Sunteți pe pagina 1din 3

Jura obligationum. Obligatiile 1.

Definitii: In timpul lui Justinian, obligatia era considerata o legatura de drept care ne impune necesitatea de a plati ceva conform dreptului cetatii noastre. In viziunea lui Gaius obligatiile se nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect anumite prestatiuni. In caz de conflict de interese intre respectivele parti ale raporturilor obligationale ele au la dispozitie asa- numitele actiuni personale, actiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva. Actiunea personala este aceea prin care actionam impotriva cuiva care ne este obligat, adica prin care intelegem sa i se impune sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Pentru romani obligatiile fac parte integranta din jus rerum. Ele sunt doa 343b11d r niste varietati ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot instraina, pentru ca rostul unei obligatii este tocmai acela de a produce o modificare in structura patrimoniului unei persoane.1 Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus da o definitie ce a ramas celebra. El arata ca substanta obligatiei nu consta in ceea ce ne da proprietarul unui lucru corporal sau in ceea ce ne face titularul unei servituti, ci in ceea ce constrange un tert sa dwa, sa faca sau sa nu faca ceva.2 Obligatia este, asadar, o legatura juridica intre persoane determinate sau determinabile, in virtutea careia una dintre ele, in calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie sa execute in favoarea alteia numita subiect activ sau creditor, o prestatiune oarecare determinata sau determinabila, constand in dare, facere sau non facere. 2. Subiectele obligatiei.

Intr-un raport de obligatie avem doua subiecte: A. Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie sa efectueze prestatia in favoarea altei persoane, in virtutea unei legaturi juridice de natura a-l constrange. B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea in proces care in virtutea unei legaturi juridice poate sa ceara altei persoane sa execute ceva. Desigur, atat caracterul pasiv, cat si cel activ sunt privite doar sub raport procesual. 3. Elementele obligatiei.

Analizand definitiile obligatiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus, descoperim urmatoarele elemente ale obligatiei1: A. Juris vinculum. Legatura juridica sugereaza existenta unui raport juridic de putere intre creditor si debitor. Este o legatura de jure ti nu una de facto. Chiar din epoca straveche, debitorul intra in puterea creditorului prin acordul public al magistratului. B. Jus in personam. Obligatia da nastere la drepturi, care depind in exercitarea lor de vointa creditorului. Desigur si debitorul isi manifesta dorinta, fie executandu-si obligatia, fie refuzand sa o execute si, prin urmare, ramanand la dispozitia creditorului, care putea, raportandu-ne la diferite epoci sa-l ucida, sa-l aserveasca, sa-l vanda peste Tibru sau sa obtina condamnarea sa pecuniara. Fiind strans legata de persoana creditorului si de cea a debitorului, obligatia nu poate genera decat drepturi personale, de creanta, chiar daca obiectul juridic al acestor drepturi consta in prerogative reale.

C.

Voluntas- este autonomia de vointa, interpretata in sens pur formal juridic.

D. Consensus consimtamantul. Prin efectul acordului de vointe, intre partile raportului juridic obligational se naste o veritabila lege care se impune respectivelor parti de la sine si care pentru eventualul judecator al cauzei are valoare de reper juridic fundamental. E. Dies sau tempus. Elementul timp este esential intr-un raport juridic obligational, intrucat nu exista obligatii care sa depaseasca limita existentei sale viagere. Pe de alta parte, in mod natural, orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa juridica si a vedea astfel stinsa obligatia. F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniara este un alt element al obligatiei, intrucat nu exista obligatii care sa nu poata fi cuantificate in bani. 4. Obiectul juridic al obligatiei consta in dare, facere si non facere.

Dare, inseamna transferul proprietatii sau constituirea unui drept real asupra unui bun. Oricat de paradoxal ar parea, obligatia de dare era destul de rara, intrucat mancipatiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degraba, constituiau ocazia abandonarii unei puteri asupra lucrului si a unei concomitente luari in stapanire a aceluiasi bun de catre dobanditor. Facere, inseamna a realiza o activitate oarecare, in profitul unei parti, a raportului obligational si in virtutea imperativului de executare a obligatiei. Nu orice activitate inseamna facere, ci ea trebuie sa corespunda actiunii comune in caz de delict, sau precizarii partilor in caz de contract. Non facere inseamna simpla abtinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie sa-i produca un prejudiciu creditorului sau, fie de la a incalca o clauza impusa de creditorul sau, in scopul de a nu presta ceva in folosul unui tert. Praestare este termenul generic folosit de catre romani pentru a denumi toate cele tei feluri de obligatii. Practic, prin el poate fi acoperita intreaga gama a actiunilor umane. 5. Efectele obligatiilor sunt: masurile conservatorii, sanctiunile judiciare si despagubirile corespunzatoare. 1. Masurile conservatorii. Intr-un raport obligational, cea mai defavorabila situatie pentru un creditor este insolvabilitatea creditorului sau, care poate fi spontana, dar si fraudulos provocata. Insolvabilitatea poate fi provocata prin: contractarea de catre debitor a unor datorii noi, lasarea bunurilor sale in paragina, efectuarea de gratuitati, neglijarea exercitarii eventualelor drepturi fata de alti debitori etc. Pentru a evita inconvenientele insolvabilitatii provocate, creditorii chirografari (cei a caror creanta nu era garantata printr-un gaj sau o ipoteca), au dobandit dreptul de a lua masurile conservatorii. Aceste masuri erau actiunea oblica si actiunea pauliana. Actiunea oblica este aceea prin care creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, in vederea conservarii patrimoniului acestuia. Prin actiunea pauliana creditorii ataca actele frauduloase incheiate de catre debitorii lor cu un tert, acte prin care se urmarea in mod explicit sau implicit fraudarea lor. Esentiala pentru exercitarea actiunii pauliene era denuntarea caracterului fraudulos al actului incheiat de catre debitor cu tertul.

2. Sanctiunile judiciare constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor de a actiona in justitie, in vederea executarii prestatiei promise si, eventual, dupa obtinerea sentintei judecatoresti, dreptul de a cere concursul fortei publice pentru punerea in executare silita a sentintei. 3. Despagubirile aferente reveneau creditorilor fie datorita neexecutarii obligatiei, fie datorita executarii necorespunzatoare a acesteia si luau forma unor dobanzi sau penalitati. 6. Izvoarele obligatiei. Obligatiile se nasc, spune Gaius in comentariile sale, dintr-un delict sau dintr-un contract. Mai tarziu au fost asimilate faptelor juridice, unele contracte si delicte atipice sub forma quasi contractelor si quasi delictelor. In consecinta, au fost asimilate delictelor acele fapte pur voluntare ale indivizilor, din care rezulta un oarecare angajament: plata nedatorata, imbogatirea fara justa cauza si gestiunea de afaceri. Au fost asimilate delictelor, sub aspectul consecintelor, pornindu-se de la considerentul existentei unei responsabilitati personale, unele fapte din categoria raporturilor de putere (actiunea indreptata impotriva lui pater al carui fiu a comis un delict). Ultimul izvor recunoscut era legea, Iulius Paulus aratand ca obligatiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzactiilor intre particulari (es. obligatia de a constitui dota copilului la casatorie)