Sunteți pe pagina 1din 14

ca un camp de batalie trecuta, ca 0 arie demult treierata, ca un vechi truism mai banal decat na~terea procreap.

a moartea, 0 lozinca, salvarea, 0 iluzie, mama, 0 pata de sange, realul cel mai real care place mult mai mult doamnei viata decat orice fraza frumoasa, orice bomboana cu lapte invelita in staniol

dupa care ~i batrana femeie de serviciu Maria se da totdeauna in vant"

o profesie de credinta mai realista nu s-a scris in poezie de la acelea ale lui Bogza din anii '30. "Sa privim realitatea in fata", pretinde imperios Magda Carneci intr-unul din versurile cele mai memorabile ale intregii ei generatli. Niciodata, in volumele urmatoare, poeta n-a regasit acest ton ~i nici uimitorul curaj, date fund condip.i1edin deceniul 9, de a-i pune pe poep. in fata responsabilitatli lor esenp.ale.

MIRCEA CARTARESCU
(n. 1 iunie 1956) de comunicativ. $tia desigur d-i precede un inceput de reputap.e literara ~ivoia probabil s-o verifice. Auzisem de numele lui de la Ov.S. Crohmalniceanu, foarte entuziast de pe atunci in ce-l privqte. A citit un singur poem, extrem de lung, cu 0 voce nazala, mecanid ~i egala, fara efuziuni, dar care accentua versurile exact acolo unde te a~teptai mai pup.n. Abundent imagistic, chiar torenp.al, poemul a curs 0 vreme monoton, obositor, dar, dupa cateva zeci de versuri, a inceput sa-~i arate foqa: deloc dezorientat sau lasc, din contra, taios, lucid controlat, a mers pana la sfir~it intr-un crescendo care nu-p. permitea sa respiri. Tanarul era Mircea Cartarescu ~i va debuta cu volumul Farurt~ vitrine) fotogrqfti, (1980), care promitea un mare poet. Intiiul lucru care s-a observat la el era placerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cartarescu. Nu in sensul stupid, de incontinenta verbala; dci aproape totul e la locul lui, in aparent nesfiqitele lui poeme, ~i inteligenp sta cu ochii deschi~i la dpatiiul inventivitatli lexicale. Dar cuvintele ies, ta~nesc, curg ca dintr-un corn al abundentei; se atrag ~i se izbesc unele de altele cu zgomot; se rbstesc in

Prin 1978 ~i-a facut aparip.a la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la "Romana" (cum e numita in limbaj studentesc facultatea respectiva), usdp.v, negricios, cu 0 fata mid adunata pard toata in privirea foarte fixa. Nu parea nici stingherit, nici peste masura

vartejuri din ce in ce mai iuti; se lipesc unele de altele ca atomii in moleculele uria~e de materie vie; cad, plutesc, zboara, aluneca sau se rostogolesc. Din aceasta vorbire neobosid rasare viziunea lirica. De la dnarul Nichita Stanescu, niciun poet nu a mai dat 0 impresie la fel de ametitoare ca reconstruiqte prin cuvintele sale lumea. Centrul de greutate al volumului 11regasim in poemul intitulat Caderea. Punctul indepartat de plecare al Caderii este barbian ~i nichitastanescian. lnvocatia initiala a "Lyrei de aur" care sa "instrune" cantul, cum ar fi zis autorul Ritmun'lor pentru nun/de necesare, e urmata de sugerarea unui mod nou de a vedea lucrurile, prin intermediul unui ochi ce "tese-mprejur de sine/ un fel de lumina, pe care alt ochi/ ar primi-o ca noapte ~i-arinchina-o/ zeilor melancolici ai noptii". E yorba, in aceasta prima parte a Cdderii, de 0 viziune cosmogonica. Lumea increatului e 0 lume plana, survolata de 0 pasare in doua dimensiuni care poarta in cioc un disc (iata de pe acum ~i motivele principale) in care "exista toate lucrurile cu toate amanuntele lor", a~adar, ca pura virtualitate. India parte a poemului este despre virtualitate. In locul de unde porne~te spirala, "punctul devine linie/ care valure~te ~iprocreeaza/ ~i se-mpra~tie-n suprafata". Aceasta generare spontanee de forme geometrice produce un lirism abstract, inrudit cu acela din 11 e!egii.lminenta na~terii e evocata in a doua parte, unde suntem purtati intr-un silvestru univers blagian de zei ce stau "stran~i unul in altul langa bu~teanul de cedru", sub "urechea lui Dionis in~urubata in noapte". lmaginatia poetica izbucne~te in urmatoarea secventa, odata cu ecloziunea primavaratica de forme ale naturii. Primavara e personificad in botticelliene inchipuiri, fata de care acelea din anotimpul care urmeaza ne duc cu gandul la padurile tropic ale ale lui Rousseau Vamqul, delirante vegetal, unde tulpinele groase par ~erpi, iar plantele au mi~cari de reptila. Sau toamna putreda ~i iradianta, peste care trec acelea~i duhuri silvestre. 0 nota dramatica se percepe in ultimele doua parti, care anunta

declinul acestui ciclu de cosmice prefaceri: "plangu ~i ma dnguiesc cand ma gandesc/ la moarte", spune poetul in limbajul lui Dosoftei, anuntand intertextualitatea viitoare a poeziei lui. Sfaqitul se aseamana cu inceputul. Lucrurile reintra in unitatea primara, in virtualitatea absoluta. Viziunea e indi calma, dar ciclul Jocunle mecanice ilustreaza alta fata a poeziei lui Mircea Cartarescu, dar ~i in ele se remarca aceea~i alianta norocoasa, de inteligenta ~i de fantezie. Poetul ~tie sa struneasca debitul sau verbal colosal, sa nu se lase purtat de torent. EI reteaza deliberat aripile patetismului, alterneaza seriosul cu glumetul, introduce momente carnavalqti in viziunile funerare, e suav in atrocitate ~i abstract in plina efuziune a materialitatii. Amestecul acesta de abstract ~i concret, de idee ~i metafora e dozat foarte savant. Lirismul intelectual abstract al Elegiilor lui Nichita Stanescu ~i terifiantele viziuni materiale din Infernul lui loan Alexandru par sa incerce aici 0 sinteza care inseamna un suflu nou in lirica noastra. Exista, mai peste tot, citate (din poemele lui Eliot ori din romanul Tristram Shanrfy), referinte, cli~ee de vocabular, care indica 0 reutilizare, in scopuri proprii ~i in context schimbat, a unor limbaje poetice (~i nu numai) existente. Un comentator stupid a vorbit de plagiat. Spre deosebire de Cdderea, poemele din Jocun' mecanice vin cu 0 viziune mai putin clasic-mitologica, mai realista ~i cotidiana. Se umplu de elementele civilizatiei industriale, de locurile comune ale ma~inilor, robotilor, fizicii ~i chimiei. In al doilea rand, ironia se umfla ca un balon gata sa se sparga, gluma lirica ia proportii colosale. Dupa Farun~ vitrine) fotogreifii, eel mai stralucit debut din poezia postbelica, Mircea Cartarescu pare sa scrie in Poemele de amor care urmeaza despre iubiri defuncte, evocate insa cu o luxurianta bogatie de amanunte, care Ie fac prezente in toti porii poeziei ~i cu 0 exuberanta paradoxala, nici cu desavaqire serioasa, nici numai glumeap. lubirea fund la trecut, ea reinvie in prezentul poemului cu locurile, atmosfera, febra, fantasmele ~i vocabularul ei. Rareori un

poet a fost mai exact ~i mai inventiv in detaliile care aldtuiesc decorul inramplarilor lui sentimentale. Realitatea cotidiana a ora~ului - a Bucure~tiului modern - da buzna in poeme, "lactobarul de langa scala", "magazinele cu frape-uri, furouri ~i doftorii din pasaj", "intunericul bulevardului in dreptul teatrului mic", "strada toamnei ~iapoi taras sevcenco, pe langa liceulcantemir","ma~ina109", asfaltultrotuarelor, firmele, librariile, Foi~orul de foc, spitalele, teatrele, tirurile, tramvaiele, Ci~migiul ~i celelalte. Londra lui T.S. Eliot vazuta dinspre Burnt Norton e departe de a fi la fel de precisa. ~i apoi, persoana iubitei: dinata, laudata, luata peste picior, idealizata, transfigurata, imaginara. Prima parte din Femeie) femeie) femeie ... e 0 declaratie enorma de amor, un portret de interogatii nesfiqite, tandru, sfi~ietor, comic, sarcastic: "Cine umpluse cu levantid, pucioasa, asparagus, fladra, dragoste, biscuiti ~i carbid troleibuzul pe care 11 a~teptam in statie la tunari? cine a tis ca 0 betivand mangiind lubric coloanele garii de nord, inro~ind taxifurgonetele? cine trecea, oh, draga, cine trecea la vatra luminoasa cu bratele indrcate de crizanteme, lasand 0 dara de struguri printre orbii guitand fericiti?" In partea a doua poetul se dineaza, in acela~istil enorm, ca un Conachi in blugi, care se prapade~te, se ranguie, se uime~te: "Doamne, m-ai chinuit, m-am chinuit pentru tine ~iam varsat, ~iam plans isteric, ~imi-am bagat unghiile in podul palmelor pentru tine ~im-am infa~urat in perdea ~iam smuls-o ~i am dzut cu ea pe parchet pentru tine ~iam rupt cu dintii fata de perna doar pentru tine ~imi-am mestecat arata obsesia incat creierul meu a facut paradontoza ... "

Dar despartirea fund consumata, ce mai ramane? "acum, tu e~ti 0 superstitie, 0 hiperrealitate cu zeci de miliarde de fete". Acesta este un vers-cheie. Suferinta ~i senzualitatea sunt multiplicate in amintire, care hipertrofiaza lumea trecucl a iubirii, fericirea,decepe, corpul. Erosul e de fapt himeric, fantast. Blestemele, recriminarile in cascada, acuzatiile ("ai fost proasta, m-ai dezamagit, ma lepad de tine/ ce ai pastrat din adolescenp cu nuiele de pomi reflecrandu-se gri in vitrine?") ascund parerea de rau; sentimentalismul insa e jucat, trucat, pus in scena intr-un spectacol magnific de carnaliclti baudelairiene. Acest superb joc cu toate posibilitatile sentimentului este ~i 0 punere la incercare a limbajului poeziei de dragoste. Ar fi sa nu cunoa~tem bine natura liricii lui Mircea Cartarescu dad am privi-o in latura strict sentimentala. Avem de-a face, mai cutind, in ele, cu o tentativa de mistificare decat cu sinceritatea unui iubit deceptionat. Ce e amorul? Un prilej pentru Poemefe de amor, care reprezinra cea mai radicala ~i completa incercare de subversiune, din literatura noastra, a poeziei inteleasa ca expresie sau confesiune sentimentala. Dovada 0 constituie amplul poem 0 seara fa opera. El debuteaza cu un Argument al drui inteles adevarat nu se lumineaza decat mai rarziu. 0 prima idee este d poezia se face cu cuvinte ~i acestea stau oarecum la dispozitia poetului, care nu Ie inventeaza, ci Ie folose~te. Orice poezie de dragoste este, in acela~i timp, noua, originala, ~i rezultara din recombinarea tuturor poeziilor de dragoste existente. 0 seara fa opera este un splendid poem programatic ~i polemic pe aceasta tema. Nu exista un grad zero al vocabularului poetic. Poeziile mai curand refleccl 0 traditie literara decat sunt expresia unor trairi. La limita, o poezie de dragoste poate fi sinteza unei anumite lirici erotice, ca un text nascut din alte texte, intr-o coexistenta pa~nid. 0 sinteza, fara indoiala, animata de spirit parodic, dar nu mai putin autentid decat transcrierea in versuri a iubirii poetului. Observam de la inceput in 0

seara la opera d poetul lucreaza cu "limbaje"

cunoscute, pasti~andu-le sau parocliindu-Ie, incorpodndu-Ie sau absorbindu-le. Poemul lui Mircea Cartarescu contine mai multe astfel de registre lirice. intiia parte este scrisa in stil exclamativ-juvenil, labi~ian (referinta la Labi~ este deschisa, prin procedeul intertextualitatii), de~i sporit de 0 fantezie asociativa. A doua parte, prin contrast, ne ofed mostre de stil prozaic-dezabuzat, derizoriu, "realist", in sensul platitudinii. $i a~a mai departe. in poem apar doua personaje: "poetul" ~i Maimutoiul care este, fire~te, un alter-ego. "Poetului" ii revine registrul "biografic". El e plin de amintiri, parasit de iubita, adresandu-se reprobator mamei (aicise distinge cu ochiulliber un element a~a-zicand psihanalitic). Maimutoiul este artistul in cealalta ipostaza, care nu transcrie emotii reale, trmte, ci rescrie poezii de amor. Iubita care i se arata Maimutoiului este 0 himed dimoviana ("brusc, in zidul de plumb din spatele lui se desfacu 0 fereastra/ ~i prin ea, cu un teribil de sexy glas/ se ivi 0 domni~oara de plexiglas./ era fara indoiala cea mai frumoasa femeie din lume/ covaqita de lenjuri, poleieli, crotali, cm ferate, papaclii, parfumuri, creme ~i spume"). Duetul care urmeaza constituie miezul poemului. Declarap.ile reciproce de amor refac, cu virtuozitate, istoria liricii noastre de dragoste de la Vadre~ti la Arghezi, prin Conachi, Bolintineanu,Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bacovia, Barbu ~i Blaga ("stai, ajunge, lasale-ncolo de poezii, d nu de vorbe proaste imi arde mie... / pm, nu mai era decat nichita"). Intentia nu e minimalizatoare, dad mai trebuie spus, ci recuperatoare. Procedeul acesta al revalorifidrii unor expresivitati (pasti~a, parodie ete.) a fost folosit, in proza, de Proust ~i mai ales de Joyce, iar in poezie, de T.S. Eliot (de exemplu in Patrtf Quartete) ~i de altii. Putem vedea in el una din modalitatile fundamentale ale poeziei moderne de dupa Rimbaud. in Little Gidding, Eliot face expliciclrelatia dintre cuvantul vechi ~i cuvantul nou: "For last year's words belong to last year's language/ And next year's

word await another voice". Refolosirii limbajelor poetice existente, intertextualitatii Ie putem adauga procedeul opus al infuziei de limbajeconsiderate, din unghiul traditiei, nepoetice. Altfel spus, Mircea Cartarescu tinde spre 0 dubla subversiune: ironizarea poeticului ~i valorificarea lirid a prozaicului. in ce 0 privqte pe a doua, grija lui cea mai mare este sugerata tot de T.S. Eliot: "The common word exact without vulgarity/ The formal word precise but not pedantic" . Volumul urmator, Totu!, are trei motto-uri care sugereaza trei feluri distincte de a se revela ale totalitatii: cosmic ("Totul se afla in toate partile, fiecare lucru este in toate lucrurile, soarele e in toate stelele ~i fiecare stea e toate stelele ~i soarele", Plotin), metafizic ("Torol pe lume-i frumos, neasemuit de frumos pentru d-i adevarat", Dostoievski) ~ipsihologic ("A suferit totul, insa intr-o singud clipa desavaqita", Kafka). Trebuie sa recunoa~tem d proiectul poetului nu e lipsit de 0 mare ambitie; ~i sa adaugam d aceasta ambitie este slujita, cum se cuvine, de un mare talent. Volumul cuprinde doua poeme (Geneza ~i Totu~ ~itrei cicluri (Idile, Vit/uni ~i Momente). Nici aceasta aldtuire nu e intimplatoare. in fond, Geneza reprezinta 0 punere in tema, iar Totul un epilog, intre care se situeaza cele trei grupaje. in definitiv, Vit/unile lui Mircea Cartarescu rezulta dintr-o imbrati~are a universului real, nu numai cu gandul, nici numai cu sufletul, ci cu intreg trupul, cu bratele, cu mu~chii,cu venele, cu ganglionii,cu viscerele. Cunoa~terea este 0 metafizid a corporalului. Instrumentul privilegiat ramane privirea: una de foarte sus, din polul plus, concreta ~i fantasta, minutioasa ~i integratoare. Viziunile contin un amestec de banal ~ide senzational, sunt hazlii ~i fabuloase, induio~atoare ~i pline de cruzime, copilarqti ~i fermedtoare. Proiectii ale unor dorinte ~i rasfaturi, ele iau forma unor jocuri extraordinare de-a realitatea. Poetul se joad cu ora~ul ca un copil cu ni~te cuburi, modifid spapul ~i timpul, dlatorqte pe covorul fermecat al ispitelor, printre patiserii, benzinarii, baruri,

~coli, spitale ~i magazine, intr-un Bucurqti fabulos-oriental. Viziunile sunt 0 mie ~i una de nopp ale acestei fantezii naucitoare. Erotismul este, pe cat de indraznq, in reprezentarile lui anatomice, pe atit de candid. Anatomizarea universului a incercat-o, inaintea lui Mircea Cartarescu, poetul Viijunii sentimentelor. Dar dad la Nicruta Stanescu metaforele corporalitapi erau suave, delicate, inflorescen~e miraculoase ale oaselor ~i mu~chilor, la Mircea Cartarescu ele au un aspect visceral, teribil ~i uneori grotesc. Ochiul e dublat de toate celelalte sim~ri ~i mai ales de pipait: proximitatea obiectelor scrumba proporpile, intorcand pe dos, ca 0 manu~a, trupul ~i sufletul. Metaforele ambilor poep sunt mult mai pupn legate de sentiment, de inima, de cat de trup. Viziunile aces tea sunt, prin excelen~a, impure, aldtuind un straniu epos burlesc, in care fantasmagoricul intilne~te fotograficul, intelectul se rasfa~a in imagini kitsch, iar oniricuI se scalda in proza de zi cu zi. Un magic limbaj de contraste da na~tere unei lumi noi, proaspete ~i pregnante, boqoasa de obiectele ~i de situapile cele mai obi~nuite. Acela~i lirnbaj il observam in Idile. Ciclul cuprinde poezii mai vecru, dupa toate indiciile, dar in care fantezia asociativa funcponeaza la fel. Nota comuna este elogiul adresat femeii iubite. Respectiva formula poetid e cunoscuta de mult: quasida arab a a trecut la trubaduri ~i la autorii Rena~terii italiene. Originalitatea elogiului consta la Mircea Cartarescu in stilul enorm-ironic allaudei. Ca ~i Poemele de amor, poeziile din Idile se bazeaza pe un joc superior nu numai cu sentimentele, dar ~i cu formele literare in care ele s-au exprimat. Amestecand stilurile erotice, Mircea Cartarescu reinnoie~te poezia extravaganta a lui Minulescu: volubilitate emoponala, pigment exotic, referin~e la realitatea imediata a unui anumit mediu, incongruen~e deliberate, epatare intenponata, delir onomastic, Poetul i~i canta iubirea in cele mai variate registre: serios, comic, ~lagar de muzid u~oara, argou bucurqtean, stiluri profesionale etc. Marin Sorescu incercase in Descantoteca 0 demistificare asemanatoare a limbajului erotic.

Ceea ce este caractenstic este modul in care emopa este exprimata fara false pudori, prin apelul la toate componentele cotidianului, varate cu anasana pretutindeni in aliajulliric in pofida acestui talme~-balme~, a aspectului glume~ (~i cruar "mi~tocar") ~i a cli~eelor, Idilele sunt incantatoare tocmai prin delicate~ea secreta a sentimentului, proiecpa ingenua a dorin~ei. Momentele se constituie dintr-un efort de a recupera poetic banalul cotidian. Am semnalat ~i alta data orientarea "prozaid" a unei parp din poezia contemporana (petre Stoica, Ioana Ieronim, Marin Sorescu). Este 0 reacpe la modelul dominant in anii '60-'70 al poeziei "lirice", evazive ~i rafinate. Elemente ale acestei maniere se gasesc pretutindeni in versurile lui Mircea Cartarescu, dar Momentele Ie reunesc aproape programatic intr-o poezie care se situeaza voit la antipodul evaziunii moderniste, al metafizicii lirice, al miturilor ~i al transfigurarii de orice fel. Ele privesc realitatea de la nivelul realit:lpi, facandu-se ecoul faptului divers, al biografiei, in sensul cel mai strict. Desigur, poezia aceasta ruperrealista vorbqte despre realitate fara sa cada in banal. in cantul al doisprezecelea din Levantul poetul de clara: "Cand pornii poema asta cat eram de cilibiu, J oad imi parea a face sa traiasd-n epopee Spanga de barbat alaturi de pept fraged de . femee, Stiluri mult sofisticate sa aduc dintr-un condei Cum dlugarul infloare pergamintul da nunel Ticluiam, cu muzicrue da clavir ~i da spineta, V reo istorie pe apa, vreun soi de opereta, Plictisit fund de joasa poesie-a vremii noastre ... " Gasim in aceste versuri aproape toate motivapile - psihologice, stilistice, culturale care I-au determinat pe poet sa incerce 0 specie,

epopeea, de multa vreme uitata intr-un col~ al Muzeului Literaturii. Acoperira de un praf gros, cu fiarele ruginite ~i sforile putrede, ma~inaria nu mai parea recuperabila. Se straduise s-o fad, acum un veac ~i jumatate, intreaga echipa romantid, in cap cu Negruzzi, ~i,inaintea ei, de unul singur, mult ingeniosul Budai-Deleanu. Pe urma, in cursul timpului, au mai aparut doar cativa fanatici care nu-~i pierdusera increderea in zborurile poetice de lunga durata. Nebagati in seama, abia inregistrati de istoriile literare (e drept d niciunul nu s-a dovedit prea mqter), acqti ultimi nostalgici au fost, ei in~i~i,ingropati in uitare - in epoca moderna. Modernismul este in fond acela care a creat Muzeul Literaturii: ca sa aiba unde abandona, cu un protocol ipocrit, tot ce nu-i mai facea trebuin~a. Novator ~iintolerant, lipsit de memorie, credea d scapa astfel de fantasmele care-i bantuiau subcon~tientul. $i, cu asta, totul parea a se fi incheiat, cu vizitele periodice ale ~colarilor cuprin~i de 0 plictiseala cronid sau cu stradaniile, din ce in ce mai rare ~i ele, ale unor inva~ati excentrici de a afla la ce folosise candva 0 biela sau 0 manivela in~epenita ori de a contempla pur ~i simplu ~urubaria misterioasa a unor stravechi vehicule literare. Ar fi neadevarat sa afirm d experimentul lui Mircea Cartarescu ne ia prin surprindere. Nu numai pentru d poetul a mai scris a seara la opera ~i alte lucruri care nu semanau deloc cu ce credeam noi (~i el insu~i) d se cheama poezie, dar ~i pentru d, de cativa ani buni, literatura pare sa-~i fi redescoperit gustul pentru trecutul ei, mai exact, pentru acea parte din trecut pe care ultima suta de ani i-o ascunsese. Chiar dad nu se reduce la arat, postmodernismul nu poate fi in~eles fara aceasra moda retro, fara dorin~a de a scoate din muzeu genuri, specii ~i procedee literare uitate. E drept a preciza d Mircea Carrarescu era eel mai indicat s-o fad. De la prima carte (Levantul este a patra), el s-a aratat atras de farmecul acestor vechituri, i-a placut sa rescrie, sa trans forme, cu un cuvant sa recupereze. A avut un sim~ suplimentar pentru tehnicile poetice iqite din uz. $i,

desigur, disponibilitate pentru stilurile ori registrele de expresie cele mai diverse. Pe acest fond ludic ~i sentimental, el era me~terul pe care epopeea romaneasd 11a~tepta ca s-o repuna in functiune. In comentariul sau din Contrapunct, Ion Bogdan Lefter considera d experien~a va ramane fara urmari, arat pentru autorul insu~i, cat ~i pentru poezia romaneasd, mai ales din pricina d intraductibilitatea acestei epopei, "in~esate de subtilitati lingvistice ~i livre~ti", o va lipsi de ecoul capabil a face din ea 0 "performan~a internationala". E u~or de contraargumentat d nu s-a inramplat deloc a~a cu poemele similare ale lui Ezra Pound sau, in roman, cu Ulisele lui Joyce. De altfel, Ov.S. Crohmalniceanu, in succintele considera~ de pe coperta a doua a volumului, vorbqte de 0 "formidabila reactivare de for~e latente ale poeziei romanqti din cele mai vechi timpuri pana azi, adevarat manifest literar postmodern", ~iarat de fermedtor incat s-ar putea "sa impace cu poezia ~i pe cei care au renunpt s-o mai citeasd". Dincolo de farmecul imediat al Levantului, sesizabil de dtre multi cititori, exisra o imensa eruditie poetid la care poe~, ei, n-au cum sa ramana nepasatori. Termenul de comparatie ideal ar fi fost Tiganiada) dad ea ar fi aparut cand a scris-o Budai-Deleanu ~i nu aproape trei sferturi de veac mai rarziu. Gata-gata sa pa~easd ceva asemanator (sub trecutul regim politic, Levantul n-ar fi putut sa fie tiparit), epopeea lui Cartarescu este, ca ~i Tiganiada, nu doar 0 reluare simpla ~i improspatata a unui gen, dar 0 inventie extraordinara, in masura in care adevaratul ei subiect este istoria insa~i a poeziei romane~ti. 0 istorie foarte precisa, de~i in registru comic. Performanp excePtionalaeste tocmai aceasta comedie a literaturii pe care, ca ~i Tiganiada, Levantul 0 scrie cu 0 fantezie ~i cu 0 virtuozitate fara egal. In istoria multor literaturi, exista un astfel de moment in care cineva simte nevoia sa rescrie in perspectiva comid istoria unui gen. Don Qufjote n-a fost, in cea spaniola, decat rescrierea parodid a romanului cavaleresc. Dar el a dat

na~tere romanului modern. Gare cum ar fi aratat poezia noastra, dadi Tiganiada se tiparea la inceputul secolului XIX ~i nu la sfaqitul lui? Nu putem aprecia exact ce mecanisme intepenite va izbuti Levantuf sa urneasdi in poezia romaneasdi actuala. Tot ce putem face deocamdata e sa ne amuzam citindu-l. Trama epidi ne aduce pana la un punct aminte de poemele romantice de pelerinaj, cum ar fi Chifde Harold al lui Byron sau Conrad al lui Bolintineanu. Referinta la ambele este directa in Levantuf. Un june boier patriot ~i poet, pe nume Manoil (este numele eroului din romanul lui Bolintineanu), dilatore~te pe un caiac din Corfu la Zante, admirand peisajul meridional ~i scriind elegii (alte topoi comune). Ni~te pirati greci, condu~i de Iaurta, cruorul ~i temutul, ocupa vasul ~i ii spanzura pe marinari. Manoil este crutat f.tinddi are aerul unui englez ~i a studiat la Cambridge impreuna cu Zotalis, fiul piratului. Peripetiile vor fi, toate, de acest gen. Derizorii sau cruar absurde, ele vor fi insa mereu umflate pana la a aparea demne de nobila epopee. Invitat de Iaurta la un colosal festin, pe 0 insula, Manoil ii revela acestuia propria origine aromaneasdi (recidndu-i versuri populare) ~i-i face 0 scurta relatare a istoriei neamului sau (incepand cu versul lui Iancu Vadirescu: "Se intinde 0 campie pre subt poale de Carpati"), amestecand pe Apolodor cu mqterul Manole ~i socotind toata istoria demna de pana lui Victor Hugo, helas! E ~i ceva din Zoosophia lui Ion Gheorghe aici. Manoil ~i piratii ajung la Zante, unde 0 int:ilnesc pe Zenaida, sora lui Manoil, ~i unde citesc 0 scrisoare a lui Iancu Aricescu , incrus de domnul valah pentru fabulele lui. Poetul Ie cere sa scape tara de titan, dezvaluindu-le di intr-o anume zi ~i la 0 anume ora domnul se va afla la Turnul Coltei ca sa priveasdi prin luneta cometa. Numai grecul Leonidas Ampotrofagul de la Hosna (insurat cu vajnica ploie~teandi ~i republicana Zoe) ii poate ajuta, dici a construit un balon zburator (numit de poet ~imongolfier sau zeppelin) ~i alte ma~ini de razboi. A~a di toate personajele de pana aici,

plus zuavul Languedoc de Brilliant, se duc la Hasna, langa Samos, ca sa apeleze la tehnologia lui Leonidas. De acolo, piratii pe apa, iar ceilalti in balon, se indreapta spre Giurgiu, un de ~i-au dat indlnire. Trec peste alte indmplari, ca sa semnalez doar faptul di Iaurta nimere~te peste o tabara de tigani avand ca buliba~a pe Zotalis, a~a di tatal ~i fiul i~i reunesc foqele. Ei vor sa prade Valarua ~i sa se foloseasdi de naivul Manoil in scopurile lor mai mult crapuloase decat patriotice. Zboara la Bucure~ti ~i, intrand sub pamant, cu balon cu tot, ajung in sala tronului. Puterea f.tind 0 amagire, nu e nicio dificultate in a inlocui pe Voda cu Iaurta. Planul cu kidnap area lui voda din Turnul Coltei fusese scrumbat ca urmare a tradarii secretului de ditre Iancu Aricescu (in speranta di va sdipa din incrusoare, fabulistul scrisese 0 oda pentru domnitor ~i-i vanduse pe diuza~i). Epopeea se incheie in acest fel ridicol. Sigur, trama epidi n-are importanta in ea insa~i. Se poate pune intrebarea de ce 0 epopee cu o astfel de trama este numaidecat comidi. Tiganiada ~i Don Qui/ote sunt scrieri esentialmente comice. Nu insa ~i Cantos-utile lui Pound, de~i cel dint:ii dintre ele este 0 reluare a Odiseei. Dar Pound scria intr-un moment in care intoleranp moderna facea ca textul cultural anterior sa fie cu grija cernut printr-o sita cu gauri foarte mici ~i care nu lasa sa treadi decat ceea ce convenea spiritului nou ~i dominant. De aici 0 atitudine intrucatva rigida fata de trecut, pe care o regasim ~i la avangardi~ti cand 11recitesc pe Lautreamont ~i in general in intreaga actiune recuperatoare a modernilor. In clipa in care textul anterior nu mai este convocat doar din nevoia de a motiva ideologic textul actual, ci ~i din pura placere, atitudinea poetilor se scrumba. Limbajul, figurile de stil, tropii ~i procedeele inainta~ilor lor ii delecteaza ~i-i indeamna la 0 lectura lipsita de parti-pris. Rezultatul noii perspective de lectura este exact acela de la Budai-Deleanu aflat in fap epopeilor antice, renascentiste sau baroce de dinainte: 0 rescriere din ungru ludic. Jocul de-a literatura pare mai

important lui Cartiirescu insu~i decat orice altceva. Cartea se na~te din carte ~i se pierde in carte. Motivul borgesian (alt autor evocat in LevanfJ, care va reveni in proza, apare explicit in final, unde Auctorele spune adio Cititorului: 11 vedem pe Manoil sco~and din raft 0 carte pe a carei copertii scrie Levantul. Restul poeziilor, in general mai recente, sunt interesante, dar manieriste. Proza lui Mircea Cartarescu nu e cu nimic inferioara poeziei. Nuvelele din Nostalgia, ca ~i scurtul roman intitulat Travesti au cateva caracteristici comune: un fantastic hiperrealist, crescand in boule-de-neige pe parcursul narapunii, oniricul, viziunile cosrnice, obsesiile sexuale ~i 0 simbolistica sofisticata. Aspectul metaliterar e vizibil peste tot. Travesti conpne, de altfel, vindecarea prin scris a nevrozei autorului. Indmplarile extraordinare din Ruletistul sunt relatate de un Serenus Zeitblom. Metaliterarul e cateodata la Cartiirescu la fel de fabulos ca ~i literarul. In Rem, unul dintre naratori e un fel de paianjen care se hrane~te din substan~ainsa~i a povestirii. De altfel, insectele ~i pasarile, splendid-infioratoare, nu lipsesc din niciuna din proze. In Orbitor, corpul ~i aripile, de care e vorba in subtitlu, sunt ale unui paianjen gigantic. Toate prozele au structura unor povestiri in povestire, ca la papu~ile rusqti care intra una in alta. Chiar daca toate procedeele au mai fost folosite, Cartarescu Ie imprima 0 puternica originalitate. Modelele ~i Ie declara (in Jurna~ fara sfiala: Pinchon, Borges, Marquez, Cortazar, Proust, Joyce. Top scriitori postffioderni, dupa clasificarea proprie din Postmodernismul. FantasticuI de tip ~tiinpfic vine din Istoriile insolite ale lui Crohmalniceanu. Protagonistul e, aproape fara exceppe, copilul sau adolescentul. Maturitatea II repugna lui Cartarescu, ca ~i lui Gombrowicz ~i M. Eliade. Travesti descrie un caz de androginism. Fantasma unei surori gemene se afla la originea unor puseuri homosexuale. Are loc 0 himerica metamorfoza, barbatul trecand in corpul femeii, adt prin oglindire (uneori doar in OCM partenerului) sau prin sex, oarecum in sensul devo-

rarii de catre mascul a femelei unei oribile insecte. Cea mai inchegata dintre nuvele este Gemenii, sfar~ita intr-una din incaperile Muzeului Antipa, la care se ajunge prin nesfar~ite coridoare subpamantene, cu un act sexual care excita fauna moarta, trezitii brusc la 0 agitape obscena ~i zgomotoasa. Imaginapa prozatorului e baroca. Nu exista nimic comparabilin proza romaneasca, excepdnd-o pe a lui Eminescu ~i Blecher. Romanulin trei volume Orbitor era, intr-un fel, anunpt de un pasaj din Rem: "Visez la un creator care, prin arta lui, sa ajunga cu-adevarat sa influen~eze via~a oamenilor, a tuturor oamenilor, ~i apoi via~a intregului univers, pana la stelele cele mai indepartate, pana la capatul spapului ~i al timpului. Iar apoi sa se substituie universului, sa devina el insu~i Lumea. Numai a~a cred ca un om, un artist, ~i-ar putea indeplini menirea. Restul e literatura ... ". Aceasta viziune expansionista, a~a-zicand, centrifugala, existii deja in versurile din Totu!. In Orbitor, ea este completata de una centripeta: in mijlocul cosmosului, ca 0 mis-en-abfme, se afla cartea pe care autorul 0 scrie cu corpul lui - "cartea ilizibila, dementa, ale carei bucle de cerneala aveau sa fie direct conectate la venele mele, la canalele mele limfatice, ~i ale carei pagini erau chiar pielea mea ~i ~esutul meu cerebral" - ~i spre care tinde intregul univers avandu-l drept protagonist pe autor, cu via~a lui ~i a familiei lui, cu ascenden~ din secolele trecute, asemenea unui ramuros arbore genealogic, cu prietenii, cuno~tin~ele, iubitele ~i fantasmele lui. Orbitor este rezultatul superb al acestui proiect paranoic, unic in intreaga noastra literatura. Construcpa trilogiei e mai degraba simbolica decat riguroasa. Romanul e inegal ~i dezarticulat. Volumul al treilea este mult sub valoarea primelor doua, coborand vertiginos, intr-un reportaj pe alocuri vulgar al Revolupei din '89. Imaginapa, pana aici stralucitoare ~i nobila, pare brusc secatuita de rutina gazetiireasca a unor articole precum acelea, rareori inspirate, stranse in Baroane!, ~ide frecventarea pamfletului politic (cume chiar acela

care da titlul culegerii) lipsit de arta cuvantului. Cu putine exceptii, cum ar fi 0 nunta halucinanta, cu scene de acuplare frenetice $i pline de fantezie ca la dispretuitul Henry Miller, ultimul volum din Orbitor pare a nu mai regasi reteta originala din precedentele, in care coexistii realismul eel mai plat $i minutios cu goticul negro, descrierea minimala cu himerismul novalisian, firescul cu absurdul, biograficul cu fantasticul. Personajele tree prin porti misterioase dintr-o realitate in alta, patrund prin scorbura copacului intr-o lume paralela, in palate eminesciene, sau privesc prin Ientile de telescop miriade de galaxii ori, din contra, vad la microscop mirifice lumi infmitesimale. Nimeni n-a mai scris la noi 0 proza atat de densa ~i de profunda, populatii de fapturi deopotriva reale ~i simbolice, de fluturi ori de paianjeni colosali, atrasa magnetic de promiscua subterana psihanalitid ~iluminatii totodatii de splendide curcubeie cere~ti. Orbitor este adt romanul dutiirii timpului pierdut, cat ~i un metaroman la fel de sofisticat ca acela proustian, cu incursiuni nu insa in socialitate ori mondenitate, ci in arheologia ~i anatomia ftintei, comparabila cu aceea din intampltirife lui Blecher, intr-o sexualitate obscura ~i flamboaianta, libera ~i interzisa, cum nu gasim in niciunul din romanele emancipate ale generatiei '27, nici chiar in acela al lui Arghezi. Cartarescu insu~i i~i define~te bine metoda ca "plimbari de carti prin continuum-ul realitate - halucinatie - vis ca printr-un triplu imperiu". Capitolele mediane din Aripa stanga ~i din Corpuf, precum ~i primul din Aripa dreapta (a~adar trei din noua) sunt cele mai traditionale ca spirit. Povestea, de exemplu, a Mariei, mama, ~ia surorii ei mai mari, venite din satul argqean in Bucurqtii razboiului, ca sa-~i fad un rost, indlnirea cu Costel, tatal, arata in Cartarescu un remarcabil observator realist, care nu e insa interesat pana la capat de aceasta latura a romanului, introducand in plin tablou de epod o scena fantastid: tinerii indragostiti descopera intr-un lift de fabrid ramas intact dupa bombardament 0 femeie gigantid ~i care alapteaza

un fluture pe masura; femeia ii insotqte in peregrinarea lor, zburand literalmente prin aerul incenu~at, binevestind Mariei na~terea copilului ei; de altfel, pe coapsa Mariei e tatuat, ca un semn din na~tere, un fluture. Astfel de fabuloase indmplari impanzesc desenul realist al romanului. Impregnata de mistere este ~i latura politid (oricat de restransa) din Orbitor. Securitatea citqte in urzeala covoarelor pe care Ie lucreaza Maria secrete militare ~i 0 ancheteaza pe biata femeie pana cand, izbita de irationalul faptelor, lasa totul balta. Romanul insu~i, pe care autorul 11scrie in mansarda lui, e confiscat tot din pricina banuielii d fantasmagoriile din el ascund un cifru destinat informarii du~manilor tarii. Securitatea 11 monitorizeaza ~i pe Herman, prietenul naratorului, in teasta druia medicii au descoperit 0 tumoare in forma de fetus uman. E vorba, in unele dintre aceste cazuri, ~i de altceva decat de spargerea tiparului verosimilitatii prin intruziuni ale fantasticului: situa1e sunt in fond ni~te metafore ale scrisului, ale literaturii, ca transpunere pe un suport oarecare, hartia, covorul, a realitiitii, operatie principial suspecta in oeM Securitatii ~i,in definitiv, ai Cititorului.Ideea era deja in Pe strada Mantufeasa a lui M. Eliade. Dad orice autobiografie este ~i o inventie, in orice inventie se pot ascunde fapte foarte reale. Liminarul act de a povesti ori chiar de a vorbi e dubios: tocmai ftindd e fundamental mincinoasa, naratiunea 11intereseaza pe anchetatorul-cititor. Orbitor este, in buna masura, impregnat de ideea unei astfel de interpretari paranoice. Cu toate sdderile sale, dar ~i cu pagini geniale, este un roman exceptional. Era oarecum de a~teptat ca autorul Nostalgiei ~i mai ales al Orbitorufui sa tina un jurnal intim. Acela fkut public, acoperind intervalul dintre 1990 ~i 2003, reprezinta doar 0 mid parte dintr-un jurnal inceput prin 1976, dupa cum Cartarescu marturise~te la un moment dat, ~i care cuprinde toti "anti mei de viata con~tienta ~i de scris". Jurnafuf tiparit (in doua volume deocamdata) debuteaza cu perioada unei crize de creatie. Dupa Nostalgia ~i Levantuf, ~i inainte

de Orbitor, Cartarescu trece printr-o chinuitoare incertitudine, deopotriva profesionala ~i existentiala, dad aceste doua laturi pot fi cu adevarat distinse la el una de alta. "Jurnalul a ramas singura mea legatura cu un sentiment similar trait ~i teoretizat de Gombrowicz (al carui Jurna/ll e cunoscut lui Cartarescu): "Doua lovituri succesive au distrus, aproape cu desavar~ire, lumea scrisului meu. Prima e dsatoria, maturitatea, care la randul lor sunt un fel de simbol pentru ceva mai adanc, de pard literatura mi-ar fi fost 0 iubita pe care am in~elat-o, dispre~uit-o ~i parasit-o. De fapt, singuratatea ~i nefericirea, frustrarea erotid erau modul poeziei mele de tinere~e~i al prozelor mele". Jurnalul este, el, ,,0 scriere imatura, care arata catre imaturitatea mea adand, definitorie". (A doua lovitura nu mai este dezvaluita, dar 0 putem banui dintr-o marturisire ulterioara: dificultatea de a suporta via~a de familie, cu inerentele ei lipsuri materiale ~i cu nepotriviri de caracter. Un prim mariaj II prilejuie~te autorului 0 jumatate de pagina extrem de dura in sinceritatea ei, cu tot accentul ironic pus in stilul indirect, liber de la inceput ~i in sublinierea finala: "Fa literatura, dragu~le. Scrie literatura care sa-ti adud bani ~i glorie. Sa-ti schimbe via~a ~i sa te fad sa redevii om in OCM tai. Dincolo urla televizorul, iar in mintea mea nu e decat problema artei insolubila: cum sa rezist, cum sa impac lucrurile, sa nu se termine totul cu 0 catastrofa. Cum sa rezistam dracului impreuna in ciuda defectelor noastre de caracter: 0 sa iau in fiecare diminea~a un extraveral ~i poate n-am sa mai reactionez la atmosfera asta continua de tipete, vase sparte, suparari bru~te, nervi izbucniti din nimic intr-o clipa, irationalitate. ~i 0 sa ma retrag pur ~isimplu, 0 s-o las sa se sfa~ie singura, dad are neaparat chef sa sfa~iepe cineva. Dupa anul ingrozitor care a trecut ~i in care Dumnezeu ~tie cat am facut pentru ea, acum i~i revine ~i se intoarce la firea ei adevarata: irascibila, confruntationala, exact ce-mi trebuie pentru marea mea cariera'). Cartea lui Cartarescu este unul din putinele noastre jurnale interioare. In afara de

propriile tram, vise ~i lecturi, el nu consemneaza mare lucru. Exceprand saptamanile revolutionare de dupa decembrie '89 (care vor reveni in cele mai slabe pagini ale Orbitorului, 0 dovada in plus a incuriozita~ lui Cartarescu fa~a de inramplari din afara ftin~eilui ~i,in general, fa~a de oameni, dupa cum el insu~i 0 ~tie foarte bine cand i~i define~te, chiar in Jurnaf, romanul). A avut de aceea 0 presa proasta, acuzat de egocentrism, ca ~i cum nu tocmai interioritatea ar fi esentiala intr-o astfel de scriere. Criticii l-ar fi vrut, s-ar zice, dupa modelul consacrat de traditia jurnalului la noi, un reportaj al uneia dintre cele mai importate perioade istorice. Cartarescu s-a increzut, el, pana la capat in natura artei proprii: "Cand toti se vor duce spre social, politic ~i istoric [... J, (eu) voi merge in raspar, spre interior". Nu vom gasi notate in Jurnal inramplarile altora, nici portrete, ~i nu ftindd nu i-ar izbuti, dovada acesta al lui Ai. Paleologu: "E ca un batran galion indrcat cu lucruri vechi ~i pretioase, cum nu se mai fac azi, ~i care curand se va duce la fund cu 0 lume intreaga ~i cu secrete de constructie a caracterului ce se vor pierde"), ci, cel mult, un autoportret in mi~care,necomplezent ~i onest, cateodata brutal, "penibil", raspunzand cat se poate de limpede proiectului pe care scriitorul I-a avut in minte de la inceput ~ipana la sfar~it: "Caci ce e jurnalul meu, in definitiv, decat o lunga, exagerat de lunga, scrijelitura pe un perete de celula, pe un monument istoric, pe lemnul unei banci din parc sau pe coaja unui copac, de fapt, 0 inscriptie stramba pe zidul zgrun~ros al existen~ei, care inscriptie, in prea multe cuvinte, nu spune de fapt decat ce spune pu~dria~ul sau vandalul sau ~colarul cu briceag: amfast aici. Eu, Mircea Cartarescu, am fost aici". Protagonistul Jurnalului este un ins care nu se simte niciodata confortabil in propria piele (exceprand 0 unid ~i fulgeratoare poveste de dragoste), nici cand scrie, nici cand nu scrie; e depresiv ~i maniac; e bantuit de fantasme erotice ~i de vise jungiene, care capata deseori aspect co~maresc; e schizoid, contradictoriu,

halucinand pe trezie ~ilucid in obsesii pe care ~i Ie psihanalizeaza singur, raportindu-le ~i la alpi Oabirinturile subterane de care ii sunt pline visurile Ie regase~te la Kafka, Sabato, Pynchon ~i Eminescu); in fine, sufera de mania persecupei, dar ~i de orgoliu, e "neprevizibil" ~i "neomologabil", cum admite nesilit, convins ca ii e dat sa faca "nu arta secolului viitor, ci pe a lui M.C.". Jurnalul eo capodopera a genului. Mircea Cartarescu a scris ~i critica literara. Postmodernismul romanesc (1999) reprezinta, prin tema, 0 premiera editoriala. Dupa cateva zeci de studii, iata 0 carte intreaga despre discutatul fenomen literar. Teza de doctorat la origine (a~a cum Visul chimeric a fost una de licen~a, despre un Eminescu dotat cu obsesiile onirice ale lui Cardrescu insu~i), Postmodernismul a fost la fel de contestat ca ~i Jurnalul. In fond, e 0 lucrare foarte serioasa, cu 0 buna bibliografie ~i cu originale analize, mai degraba academica, neraspunzand niciuneia dintre exigen~ele, formulate de insu~i Cartarescu, ale criticii postmoderne. Acceptarea unui discurs plural ~i relativismul valoric, invocate de autor, nu fac inca 0 critirjictionde tipul propus de Federman. De altfel, cu exceppa Simonei Popescu, nimeni n-a mai pretins la noi ca scrie critirjiction. Definipa pe care Cartarescu 0 da postmodernismului e insa verificad de poezii ~i de proza proprie. Intrebarea e daca 0 critirjiction poate fi ~i 0 critica, nu doar 0 ficpune, cum se incimpla in metaromanele postmoderne, cardresciene ori nabokoviene. Despre inlocuirea hermeneuticii ~i esteticii moderne cu 0 "erotica textuala" postmoderna a vorbit deja Susan Sontag. Adevarata problema este in premisa carpi: in postmodernism, esteticul ~i-ar pierde autonomia ~i taxonomia ar disparea. E insa aici un intreg nod de contradicpi intre 0 arta care s-ar implica intr-o masura mai mare decat oricand in epoca moderna in "dilemele etice ~i politice" ~i de tot felul ale omului ~i societapi, ~i 0 critica fara vocape hermeneutica, simpla "odihna in obiectul estetic". De ce ar accepta critica sa ramana la contem-

plapa pura fa~a de 0 arta pentru care frumosul nu mai valoreaza nimic luat in sine raportat la dilemele cu pricina? ~i cum ar garanta critica perpetuarea artei, cand "totul devine arta", adica exact atunci cand e mai multa nevoie de funcpa ei apreciatoare ~i ierarhizatoare? Abia 0 astfel de odihna a spiritului critic ar transforma obiectul estetic in unul de consum. Postmodernismul lui Cartarescu are totu~i meritul de a fi impus un concept ~i de a fi fixat fizionomia literara a generapei '80. "Nu vreau sa raman in azilul de batrani al istoriilor literare", declara Cardrescu in preambulul uneia dintre culegerile de articole publicate inipal in periodice ~i din cauza carora i s-ar fi intimplat "cel mai trist lucru cu putin~a": "dintr-un poet am devenit un autor". Declarapa e 0 cochetarie, care provine din prejudecata ca literatura se limiteaza la ~tiutele genuri clasice. Daca Arghezi, altfel spus, n-ar fi fost decat autorul milior de texte publicistice ~i nu al Cuvintelor potrivite ori al Cimitirului Buna- Vestire, el n-ar fi contat ca scriitor. Ar fi fost 0 pierdere pentru opera lui Arghezi, care insa nu l-ar fi exclus din istoria literara. Pe de alta parte, asemenea texte, mai mult sau mai pupn ocazionale, cum sunt cele din Pururi tanar infafurat in pixeli, din Baroane! ori din ce va mai scrie de aici inainte Cartarescu nu pot fi citite cu adevarat in afara unei opere intinse, variate ~iinegale, atinsa uneori de aripa geniului, minora alteori in Enciclopedia zmeilo1) 0 agreabila carte pentru copfu de toate varstele, sau in De ce iubim femeile o tandra scrisoare de dragoste cu 0 unica destinatara, in rama unei pove~ti spuse pe scurt ~iin Jurna/' al carei titlu conpne un plural publicitar ~i 0 falsa intrebare fara raspuns, dar unitara prin proiect ~i prin cateva obsesii majore. Citite prin raport cu nuvelele ~icu Orbitor, unele dintre tabletele din Pururi tanar nu sunt altceva decat fragmente din acela~i jurnal intim, memorialistica ori ficpune biografica precum celelalte. Articolele din Baroane! sunt comentarii politice, 0 specie in care spiritul analitic al lui
J

Cartarescu nu e, vai, mai deloc intrebuinpt, rod al unor mediocre puseuri pamfletare fara verva stilistica. Dar ~i unele ~i altele fac parte din

opera unui profesionist al literaturii, unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX ~i din primele ale secolului XXI.

BOGDANGHIU
(n. 5 iulie 1958) la poem. Insa este evident ca interesul poetului insu~i s-a deplasat cu timpul de la poem ca unic obiect al poeziei spre alte obiecte, intre care poemul ocupa ~i el un loc, poate privilegiat, dar nu mai e singurul. Ca ~i la Romulus Bucur, se precizeaza la Bogdan Ghiu formula unui intimism caligrafic ~i reflexiv. Nu insa ironic, mai curand sentimental (dqi de inima se ferqte poetul cel mai tare - ~tie el ce ~tie!), autorul Manualului i~i evoca ~i el adolescenp (pe tema veche a lui ubi sun~, face cu umor delicat, pentru fetip lui, inventarul realitatii imediate, sau retine, cu intreg haloul lor afectiv, micile gesturi cotidiene (aprinsul tigarii, bunaoara). In intersti\iile textualismului de ieri mijqte 0 poezie de impresii de moment, de observa\ii ~i de reflec\ii foarte vii. Nu trebuie sa ne in~ele referirea la foaia de hartie ~i la scris: Legatura dintre noi, de exemplu, este 0 curata poezie erotica, alintata, camilpetresciana: "in timp ce scriu, de cealalta parte a paginii (pe verso) e~ti tu. Te ascunzi ~i foaia te ascunde. Scriind te (pre)simt, iti simt trupul tremurator, inegal, nemi~cat, una cu pamantul. Te pipai. Ma impiedici sa scriu corect, frumos. De ce stai sub foaia mea de hartie, dincolo de ea? Ie~i afara, vino deasupra, hinga mine, in locul meu! Imi sustii foaia de hartie. Contactul nostru e chiar aceasta foaie de hartie. Textul pe care 11 scriu se datoreaza (mai ales) reliefului trupului tau". Textualismul a. devenit aici aproape metaforic, la fel ca in Sfatunle (mai mult sau mai putin) practice pe care Manualul se simte obligat sa Ie dea ~i in care izbitoare e formularea figurata: "Cand scrieti, nu apasati/ prea tare./ S-ar putea ca obiectul/ de care va sprijiniti/ (pe care, altfel spus, va bazati) / sa nu

Dintre poe\ii optzeci~ti (a debutat in volumul colectiv Cinci, 1982), Bogdan Ghiu e printre putinii care au ramas, pana tarziu, fideli textualismului, sub semnul caruia E. Simion, de exemplu, I-a a~ezat de timpuriu ~i definitiv. "Vreau sa spun ca tratez cuvintele/ Ca pe ni~te adevarati semeni", declara Ghiu insu~i intr-una din numeroasele arte poetice din Manualul autorului (1989). In mult mai variata lui clasificare din Istona tragica fi grotesca a fntunecatului deceniu literar noua, Radu G. Teposu 11 ignora. Terxtualismul e prezent difuz in toata lirica lui Ghiu, nu doar in metapoeme, in forma referintei obsedante la pagina alba, la cuvant, la litera, la actul scrisului,

Nicolae Manolescu

ISTORIA CRITICA A LITERATURII RoMANE


5 secole de literatura

RALELA45

Descrierea CIP a Bibliotecii N ationale a Romaniei MANOLESCU, NICOLAE Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literaturii / Nicolae Manolescu. - Pite~ti : Paralela 45, 2008 Index ISBN 978-973-47-0359-3 821.135.1.09 821.135.1-95