Sunteți pe pagina 1din 4

Formarea constiintei istorice

Constiinta istorica este o edificare a eului si a constiintei colective asupra a ceea ce Lucian Boia,in „Istorie si mit in constiinta romaneasca”,numeste istorie:”ce s-a petrecut cu adevarat si reconstituirea a ceea ce s-a petrecut,cu alte cuvinte,trecutul in desfasurarea sa obiectiva si discursul despre trecut”;reprezinta o modalitate de aparare a identitatii si a libertatii nationale in momente de cumpana ale istoriei,prin afirmarea,in cazul romanilor,a unei descendente ilustre si a continuitatii in acelasi spatiu etnic. Incepand cu secolul al XVII-lea , destinul culturii romanesti nu mai tine exclusiv de viata religioasa si de activitatea mitropolitilor,a preotilor sau a calugarilor.Atat in Moldova,cat si in Muntenia,actul de cultura inceteaza a mai fi concentrat exclusiv in jurul manastirilor si al bisericilor.Prin influenta ideilor umaniste,boierii luminati incearca sa recupereze trecutul istoric,pentru a nu fi „inecat in uitare’’ .In operele lor istoriografice,ei vor demonstra pentru prima data ideea unitatii de neam si de limba a romanilor.

Constituirea istoriografiei romanesti: Grigore Ureche

Grigore Ureche (1590-1647) este primul dintre marii scriitori umanisti;face parte dintr-o veche si bogata familie boiereasca din Moldova,atestata inca de pe vremea lui Stefan cel Mare.Tatal,Nistor Ureche,era filopolon,educandu-si fiul in mediul cultural al Colegiului de la Lvov,unde acesta studiaza disciplinele umaniste,dobandind cunostinte de istorie,latina si greaca.Mostenind o avere imensa,Grigore Ureche se implica in viata politica a Moldovei si devine mare spatar in 1634 si mare vornic al Tarii de Jos in 1642. Cronica sa a ridicat multe probleme,nelimpezite inca pe deplin si nu poate fi valorificata fara prezentarea conditiilor care au generat-o;din tinerete,autorul pare sa fi avut o pasiune speciala pentru studiile de istorie si etnografie,care i-au revelat date necunoscute despre trecutul poporului roman,despre trecutul si viata contemporana a altor popoare,largindu-i orizontul si formandu-i o conceptie realista despre viata oamenilor si conditiilor lor de trai. Conceptia lui despre lume s-a cristalizat in timpul studiilor in scolile polone,dominate de un fond umanist. Pe Ureche il preocupa inceputurile vietii poporului roman,existenta acestuia in comparatie cu alte popoare,conflicte cu largi repercursiuni politice,precum batalia pentru unirea bisericilor inceputa in secolul XV si neincheiata inca pe vremea lui. Cronicarul a fost inclinat spre invatatura si „truda”cartilor:acest lucru se deduce din stirile cronicei sale,”Letopisetul Tarii Moldovei”.Acesta a avut indrazneala,bazata pe stiinta,intaia oara in cultura noastra,sa afirme originea latina a poporului roman si limbii romane,sa vorbeasca despre unitatea poporului roman din Moldova,Muntenia si Transilvania.Aceasta este „incepatura” letopisetului-cum ii spune el-si ea constituie un moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al XVII-lea;in continuare,Ureche,folosind diferite izvoare,noteaza domniile si evenimentele istorice dinainte de Stefan cel Mare,de la intemeiere(1359),apoi prezinta epoca de glorie a acestuia.Imediat dupa aceea,se simte obligat sa infatiseze tablouri cu stiri istorice,geografice si etnografice,despre popoarele vecine:poloni,tatari,turci,unguri.Pe urma continua cu „scaderea”,adica cu partea finala a cronicii,zugravind sirul domniilor si evenimentelor dupa Stefan cel Mare,pana la sfarsitul secolului al XVI-lea(1594). Informatia si modul de alcatuire a cronicii presupun o adunare de stiri din diferite izvoare.Pe langa izvoare in limba latina si polona,Ureche s-a bazat in alcatuirea cronicii si pe un letopiset intern,”moldovenesc”,care,dupa spusele lui,cuprindea evenimentele istorice ale Moldovei,de la intemeierea ei pana la domnia lui Petru Schiopul. Valoarea literara incontestabila a cronicii se dobandeste insa tocmai prin ceea ce depaseste istoria propriu- zisa,prin organizarea discursului epic,prin naratiune,descriere si portret,realizandu-se o adevarata imagine a lumii medievale romanesti,o imago mundi,una din lumile posibile de care vorbesc naratologii moderni.Cronicarul este interesat de calitatea insemnarilor sale,nu de cantitate,supravegheaza evenimentele cu atentie,respectand,desigur,temporalitatea istorica fireasca,dar intervenind pentru a le da un summum de semnificatie.

Constiinta responsabilitatii in fata istoriei: Miron Costin

Miron Costin (1633-1691) Nascut dintr-o familie de mari boieri refugiati in Polonia,unde primesc cetatenia polona si titlul de nobili,a murit decapitat,langa Roman,in decembrie 1991,acuzat de organizarea unui complot impotriva domnului Constantin Cantemir.A urmat Colegiul de la Bar,cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba latina,dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice.

Poemul filozofic „Viata lumii” a fost scris intre 1671 si 1673,avand o tema cunoscuta inca din Antichitate,”desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte” sau fortuna labilis(soarta schimbatoare),foarte raspandita in literatura Evului Mediu.

„Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron-voda incoace,de unde este parasit de Ureache vornicul din Tara de Gios”(1675)este principala opera a lui Miron Costin,care ii confera un loc incontestabil in istoria literaturii romane. Dorinta cronicarului ar fi fost,cum spune in „Predoslovie”,sa-si inceapa scrierea de la „descalecatul cei dintai”,dar vremurile aspre(„acele cumplite vremuri”)il impiedica sa-

si implineasca intentiile. Abia mai tarziu,intre anii 1686-1691,Miron Costin incearca sa completeze

spatiul istoric de paisprezece secole ramas necercetat de la cei dintai descalecat,prin scrierea lucrarii

„De neamul moldovenilor si din ce tara au iesit stramosii lor”,aducand in discutie problema cea mai arzatoare,aceea a originii romanilor.Ideea aparitiei unui veritabil document al romanismului este impusa de lipsa informatiilor istorice din veacurile trecute si de infamantele „adaosaturi”,” basne”si „scorneli”introduse in cronica lui Grigore Ureche de impostori de felul lui Simion Dascalul,care trebuie combatuti cu vehementa si in acelasi timp cu argumente,pentru ca „nice ieste saga a scrie ocara veacinica unui neam.Cand ocarasc intr-o zi pe cineva ieste greu a rabda;dara in veaci?”.”De neamul moldovenilor”este,in acelasi timp,si un raspuns la teoriile eronate despre originea romanilor ale unor istorici ca Aeneas Sylvius Piccolomini sau Szamskozy Istvan. „Letopisetul Tarii Moldovei” acopera saizeci si sase de ani din istoria Moldovei,cuprinzand evenimentele petrecute intre anii 1595 si 1661.Din acestia,cronicarul are o experienta directa,memorialistica,numai pentru perioada 1653(cand se intoarce in tara din Polonia) si 1661,pentru anii anteriori apeland la izvoare scrise,in special poloneze.In centrul cronicii sale se afla domnia de nouasprezece ani a lui Vasile Lupu,in functie de care se stabilesc si celelalte doua parti ale scrierii:primii treizeci si noua de ani,cuprinzand o succesiune destul de accelerata de domni,si ultimii opt ani,prezentati prin participarea directa la evenimente.

Adevarata contributie a lui Costin in scrisul romanesc este sintaxa.Cunoscator al frazei latine,el a desfasurat-o in moldoveneste in spiritul si cu ajutorul limbii noastre,pastrandu-i toate registrele si

toate fluierele.Cu el,sintaxa literara apare inceputa si cu desavarsire incheiata,in stare de a exprima orice gand.Tipul sintactic al epocii arhaice este coordonarea in acord cu stilistica graiului vorbit,care

o complica marind volumul emisiunei periodice prin agregari monotone de propozitii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjunctie(si,deci)

.

Dintre cronicarii moldoveni,Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate,prin eruditie,orizont cultural,valoarea si amploarea documentarii,tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene,viziunea moralista,uneori polemica si virulenta,asupra destinului uman si al popoarelor,nu in ultimul rand prin rafinamentul stilistic,rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile litarare ale epocii.

Istorie si fictiune : Ion Neculce

Ion Neculce(1672-1745) este,cronologic vorbind,al treilea mare cronicar moldovean,dupa Grigore Ureche si Miron Costin,continuator al cronicilor acestora,prin care se reconstituie istoria Moldovei,”de la al doilea descalecat”,de la intemeierea din 1359,pana la evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor.Astfel,Grigore Ureche scrie „Letopisetul Tarii Moldovei”de la 1359 pana la 1594,Miron Costin continua „Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron-voda incoace”,de la 1595 pana la 1661,iar Ion Neculce cuprinde perioada de la 1661 pana la 1743,in cea mai importanta opera cartureasca a sa,”Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.

Infatisand o perioada istorica la care,in buna parte,este contemporan,Ion Neculce nu scrie dupa izvoare decat pentru primii cinci ani,de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda,pentru urmatorii,pana la 1643,”ce au scris singur,dintru a sa stiinta,cat s-au intamplat de au fost in viiata sa”.Tonul pe care il adopta este al naratorului impersonal,obiectiv(vorbind despre el insusi la persoana a3-a),care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca,ci pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric:”Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce,biv-vel-vornic in Tara de Sus,a scrie intru pomenirea domnilor”.Cu toata aceasta declaratie initiala,in genere respectata,de-a lungul scrierii invinge impresia directa,de participant sau de martor apropiat al evenimentelor,care confera cronicii lui Neculce calitati literare remarcabile,de povestitor autentic,cel mai important de pana la Ion Creanga.

In cronica propriu-zisa,structurata in douazeci si cinci de capitole,cate unul pentru fiecare domnie din perioada respectiva,Neculce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta,luptele interminabile pentru domnie,fiscalitatea timpului,aliantele pentru apararea crestinatatii,evenimentele mai deosebite din viata tarii,intamplarile mai neobisnuite.

Din punct de vedere literar,ceea ce se remarca in primul rand la Neculce este darul povestirii.Nu numai in „O sama de cuvinte” sunt naratiuni epice si anecdote,ci si in Letopiset.Ca si cum si-ar da seama ca relatarea istorica rece poate sa plictiseasca,Neculce stie s-o invioreze la tot pasul cu incidente captivante.Alaturi de darul povestirii,cronicarul are,ca nimeni altul pana la el,darul portretizarii figurilor evocate,insusite de romancier.Personajele sale istorice sunt,in marea lor majoritate,eroi de roman.Chiar atunci cand acestia nu sunt personalitati istorice si nu au roluri epice,Neculce stie sa le creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul printr-un gest,o sctiune simpla,o predispozitie,un obicei,un tic.Cand insa eroul e complex,atunci autorul il releva sub toate laturile,fizic si moral,comentandu-i fiecare trasatura.Alte elemente care contribuie la realizarea impresiei de arta in cronica lui Ion Neculce sunt tablourile de epoca,detaliile de decor,indicatiile ceremoniale, nu lipsite de fast ,pitoresti.

Din punct de vedere stilistic,Neculce se aseamana cu Ion Creanga,in sensul ca amandoi utilizeaza modul povestirii populare in totala necunostinta de procedeele culte,preferand traditia orala in locul celei culte.Ceea ce caracterizeaza in primul rand expunerea lui Neculce este hazul,provenit de cele mai multe ori din ironie,dintr-o dispozitie serioasa,menita a atrage fin atentia asupra unui lucru,pe ocolite,cu aerul de a glumi,intentia fiind de a moraliza,de a satiriza,chiar de a protesta.

Paremiologia,vorbirea in pilde,una dintre caracteristicile stilului popular,este o insusire naturala a artei lui Neculce,cunoscator al intelepciunii celei vechi,din scripturi,sentinte,proverbe si zicale.In general,pildele dau scrisului cronicarului o anumita demnitate etnica,tendinta de a instrui si educa,in acelasi timp,fiind unul din scopurile sale,comunicat fara inconjur.

Umanism si Iluminism

Umanismul este curentul dezvoltat in magnifica epoca a culturii numita Renastere. Termenul de "umanism" are doua sensuri: unul larg, de dragoste fata de oameni, si unul restrans, de interes fata de valorile antichitatii greco-romane. In legatura cu Renasterea, termenul de "umanism" se foloseste in ambele sensuri.

Pentru scriitorii si artistii umanisti din Renastere creatiile antice devin modele, surse de inspiratie. Renasterea isi faureste un ideal de "om universal", multilateral, un om caruia, precum personajelor antice, "nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strain":armonios dezvoltat fizic si cultivat ca intelect, pasionat iubitor de cunoastere si de frumos, om de cultura si de actiune in acelasi timp.

Umanismul pune accentul pe ratiune, pe libertatea si deminitatea omului, opunandu-se dogmatismului si fanatismului medieval.Astfel, armonia dintre om si natura, admiratia fata de antichitate, increderea in libertatea, demnitatea si perfectibilitatea fiintei umane, increderea in ratiune si prezenta unui om universal, multilateral sunt trasaturi ale umanismului pe care marii autori umanisti (F. Petrarca, G. Boccacio, L. Ariosto, F. Rebelais, P. Rosnard, T. Tasso, Th. Morus, Erasmus din Rotterdam, William Shakespeare sau Dimitrie Cantemir) au adus-o la noi culmi pe piedestalul literaturii.

Iluminismul este curentul literar care caracterizeaza pe plan ideologic si cultural secolul al XVII- lea. Iluministii pun un accent deosebit pe cunoasterea stiintifica, afirmandu-se ca o puternica miscare cu caracter laic, anticlerical.Conceptiile iluministe in domeniul social si politic au influentat Revolutia Franceza, care s-a revendicat in mare parte de la ideile lui Voltaire si J. J. Ruseau.

Iluminismul preconizeaza emanciparea poporului prin cultura si acorda un interes deosebit raspandirii ei prin scoli si prin lucrari de popularizare.J. Swift, Montesquieu, Voltaire, D. Diderot, J.J. Ruseau, G.E. Lessing, S. Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Dinicu Golescu au fost marii reprezantanti ai acestui curent literar de amre importanta in secolul al XVII-lea prin ideile sale reformatoare prin ideea emanciparii poporului prin cultura, prin promovarea rationalismului pe un fundal ce combate panatismul si dogmele clericale si prin incercarea de raspandire a culturii in popor.