Sunteți pe pagina 1din 70
Ministerul Educa ţ iei, Cercet ă rii, Tineretului ş i Sportului Universitatea “Vasile Alecsandri”din Bac

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Universitatea “Vasile Alecsandri”din Bacău Departamentul de Kinetoterapie şi Terapie Ocupaţională Forma de Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

Adresa: Str. Mărăşeşti Nr.157, Bacău, România

Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 www.ub.ro

web:

u, România Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 www.ub.ro web: FACULTATEA DE Ş TIIN Ţ E ALE MI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

BAZELE GENERALE ALE ATLETISMULUI Note de curs pentru studii universitare de licenţă (IFR)

AUTOR:

PROF. UNIV. DR. ABABEI CĂTĂLINA

AN UNIVERSITAR 2012 – 2013

Cuprins

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

5

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

5

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE

5

STABILIREA NOTEI FINALE

6

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

6

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

7

Modulul I. Introducere în problematica atletismului ………………………………………………………8

1.1 Evoluţia atletismului pe plan mondial

8

1.2 Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs

12

1.3 Evoluţia atletismului în ţara noastră

19

1.4 Atletismul Handisport

22

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul I

27

Modulul II Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism

28

2.1 Convenţii şi repere

29

2.2 Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism

30

2.3 Componentele mişcării unui corp

31

2.4. Acţiunea muşchilor asupra oaselor

33

2.5

Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor

34

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul II

35

Modulul III Şcoala alergării

36

Scop

36

Obiective operaţionale

36

Exerciţiile din şcoala alergării

36

Alergarea uşoară (A.u.)

36

Alergarea cu joc de glezne (aJg)

38

Alergarea cu genunchii sus (aGs)

39

Alergarea cu pendularea gambei înapoi (aPGî)

40

Alergarea cu pendularea gambei înainte (aPgÎ)

41

Alergare cu gambele întinse înainte

42

Alergare cu gambele întinse înapoi

43

Alergare laterală cu paşi încrucişaţi

44

Alergarea laterală cu paşi adăugaţi (a.l.p.ad.)

45

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul III

45

Modulul IV Şcoala săriturii

46

Scop

46

Obiective operaţionale

46

Exerciţiile din şcoala săriturii

46

Săriturile pe loc cu desprindere pe două picioare

46

Săriturile pe loc cu desprindere pe un picior

48

Sărituri pe, de pe, peste obstacole

48

Săritura în lungime de pe loc

49

Pasul săltat (P.Sl)

50

Pasul sărit (P.Sr)

51

Combinaţii de sărituri

53

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul IV

57

Modulul V. Şcoala aruncării

58

Scop

58

Obiective operaţionale

58

Exerciţiile din şcoala aruncării

58

Aruncarea tip azvârlire

58

Aruncarea tip împingere

61

Aruncarea tip lansare

63

Aruncarea mingii de oină (mingii mici)

67

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul V

69

Bibliografie

70

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

După ce vor studia această disciplină, cursanţii vor putea să:

Realizeze o instruire practico-metodice individuală în scopul perfecţionării posibilităţilor de explicare, demonstrare practică a tehnicii probelor, a exerciţiilor fundamentale şi complementare necesare în practicarea atletismului de către persoane cu sau fără disabilităţi.

Să deţină o capacitate de observare şi corectare a greşelilor de execuţie

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

Capacitatea de aplicare a exerciţiilor corespunzătoare pentru corectarea greşelilor de execuţie

Capacitatea de a organiza şi conduce competiţii de atletism la nivel de şcoală

Capacitatea de a selecţiona exerciţiile din « şcoala alergării », « şcoala săriturii » şi « şcoala aruncării » în vederea iniţierii elevilor în practicarea probelor atletice, atât de către cei sănătoşi, cât şi de către cei cu diferite disabilităţi

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate

 

Număr ore semestru

Număr credite

Lucrări practice

28

1

Studiu individual

56

2

Verificare

finală pentru

Examen

Validare total credite: 3

programele de studii EFS şi SPM

 

Verificare

finală

pentru

Colocviu

Validare total credite: 3

programul

de

studii

Kinetoterapie

şi

Motricitate

 

Specială

NOTARE

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs) Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Oral, Test grilă, etc.)

Examen/Colocviu

Scris/Test grilă

Puncte sau procentaj

Răspunsuri la examen (scris/test grilă)

5 (50%)

Evaluarea pe parcurs a activităţii la lucrări practice

4(40 %)

Activităţi aplicative

1(10%)

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE

10 (100%)

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Nr.

Denumire modul

Timp mediu necesar

 

Crt.

SI

L.P.

Total

1

Introducere în problematica atletismului - Atletismul Handisport

2

-

2

2

Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism

4

-

4

3

Scoala alergării

50

10

4.

Şcoala săriturii

10

5.

Şcoala aruncării

8

78

Timp total necesar

56

28

84

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Cursul „Bazele generale ale atletismului”, reprezintă o sintetizare a materialelor prezente la

îndemâna celor care doresc să aprofundeze această disciplină. S-a urmărit respectarea temelor cuprinse în fişa disciplinei, teme care vin în sprijinul formării viitorilor specialişti. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se una sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune :

1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.

2. Rezolvarea temelor de autoevaluare

Participarea la lecţiile de lucrări practice

Modulul I. Introducere în problematica atletismului

Atletismul înmănunchează deprinderi motrice de largă utilitate practică din viaţa cotidiană a omului, ce izvorăsc din formele sale fundamentale de mişcare, exprimate prin: mers, alergări, sărituri şi aruncări. De-a lungul evoluţiei lor istorice, exerciţiile fundamentale de atletism, cu profund caracter natural, s-au diversificat într-o multitudine de probe. Aceste probe au fost ordonate, după structura lor specifică, în trei mari grupe: alergări, sărituri şi aruncări, la care s-au adăugat marşul şi poliatloanele, formând, în totalitatea lor, sistemul probelor atletice. Fiecare probă atletică din cadrul sistemului are un caracter autonom, determinat de structuri şi reguli de desfăşurare proprii. Atletismul este definit în dicţionarul de Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului (lucrare elaborată de Comisia română de terminologie, 1973) ca fiind un sistem de exerciţii naturale şi stilizate, practicat sub forma marşului, alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, în scopul dezvoltării calităţilor motrice şi obţinerii unor performanţe în competiţiile sportive. Aşa cum reiese din această definiţie, acceptată de majoritatea specialiştilor, în funcţie de scopul urmărit, atletismul se poate constitui ca mijloc al educaţiei fizice, prin exerciţiile sale de mers, alergări, sărituri şi aruncări sau ca o ramură sportivă, prin sistemul probelor atletice. De asemenea, nu se poate concepe şi realiza creşterea pregătirii fizice a unui sportiv de performanţă, fără aportul mijloacelor din atletism. Dezvoltarea calităţilor motrice de viteză, forţă dinamică şi rezistenţă, în scopul îmbunătăţirii pregătirii fizice, se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin mijloacele specifice atletismului. Din aceste motive, noţiunea de pregătire atletică tinde să înlocuiască, în multe ţări, pe cea de pregătire fizică, simbolizând tocmai perfecţiunea şi armonia atletului. Ca ramură sportivă ce urmăreşte obţinerea marilor performanţe în întreceri individuale, atletismul a cucerit de mult toate meridianele globului, impunându-se autoritar în ierarhia sporturilor prin incredibilele lui recorduri, înzestrate cu o valoare simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane.

1.1 Evoluţia atletismului pe plan mondial

Atletismul poate fi considerat sportul de cea mai autentică provenienţă olimpică, deoarece începuturile sale se confundă cu istoria Jocurilor Olimpice, a căror parte integrantă o constituia. Toate

serbările sau competiţiile din Grecia antică cuprindeau întreceri de atletism sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor. Alergările erau probele cele mai populare şi se desfăşurau pe o pistă cu nisip lungă de o stadie, ce măsura aproximativ 192 m sau 600 de tălpi ale lui Hercule, puse cap la cap, după cum relatează una din legendele născute din fantezia prodigioasă a poporului elen. Lăţimea pistei era de aproximativ 30 m, întoarcerea concurenţilor făcându-se prin ocolirea unui stâlp. Alergările de viteză se numeau dromos, când se desfăşurau pe lungimea unei stadie şi diaulos, când se desfăşurau pe lungimea a două stadii. Alergările de rezistenţă se numeau hippicos, când se desfăşurau pe lungimea a patru stadii şi dolichos, când se alerga între 8 şi 24 de stadii. Probabil că denumirea modernă de stadion provine de la aceste stadii.

Săriturile se practicau sub forma săriturii în lungime fără elan şi cu elan. Săritura în lungime cu elan făcea parte din cadrul pentatlonului antic. Aruncările erau practicate prin două probe: aruncarea suliţei şi aruncarea discului. Celebra statuie a discobolului realizată de sculptorul Miron, atunci când Jocurile Olimpice se desfăşurau în toată splendoarea lor sub cerul Eladei, imortalizează mişcarea superbă a aruncătorului, transmiţând-o peste veacuri ca un simbol al atletismului. Punctul de mare atracţie al Jocurilor Olimpice antice l-a constituit pentatlonul. Învingătorii pentatlonului, scria Aristotel în Retorica, sunt atleţi perfecţi, fiindcă au fost dăruiţi de natură deopotrivă cu forţă, viteză, îndemânare şi curaj. Pentatlonul, proba atletului complet, cuprindea săritura în lungime cu elan, alergarea de viteză (pe o stadie), aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta. Pentatlonul se disputa într-o singură zi, într-o îmbinare armonioasă a probelor sale şi fixa ierarhia valorilor atletice, dând strălucire întrecerilor sportive din Grecia antică. Începând cu anul 776 î.e.n. şi până în anul 392 e.n., Jocurile Olimpice antice s-au desfăşurat aproape fără întrerupere, fiind întreţinută vie, timp de 12 secole, flacăra întrecerilor atletice. Împăratul Teodosiu I, sub influenţa ideologiei creştine timpurii, interzice, în anul 394 e.n., printr-un edict, desfăşurarea Jocurilor Olimpice, iar în anul 426 e.n. împăratul Teodosiu al II-lea ordona distrugerea templelor şi clădirilor din Olimpia. Jocurile din Olimpia au fost pentru greci, care aveau, fără îndoială, o vocaţie deosebită pentru cultivarea armoniei dintre corp şi spirit, un simbol al perfecţiunii fără echivalent, contribuind la realizarea unei faţete sclipitoare a ceea ce s-a numit "miracolul grec". În Evul Mediu, exerciţiile de atletism îşi pierd strălucirea şi caracterul prosper, oferit cu atâta generozitate de Grecia antică. Patria atletismului modern se consideră a fi Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a dezvoltării atletismului în această ţară, ia fiinţă în anul 1850 primul Club atletic pe lângă colegiile şi Universitatea din Oxford. Paternitatea atletismului modern, pe care şi-o arogă englezii, este susţinută şi prin standardizarea de către ei a unor terenuri şi materiale atletice, rămase neschimbate până în zilele noastre, ca de exemplu:

la alergări: lăţimea culoarului de alergare (1,22 m = 4 picioare), distanţa dintre garduri (9,14 m echivalentă cu 10 yarzi), distanţele de alergări în yarzi etc; la sărituri: lărgimea pragului la săritura în lungime (1,22 m = 4 picioare); la aruncări: greutatea ciocanului şi a greutăţii (7,257 kg = 16 livre), diametrul cercului de aruncare a greutătii şi ciocanului (2,135 m = 7 picioare). Evenimentul de referinţă de la sfârşitul secolului al XlX-lea l-a constituit lansarea, la data de 25 noiembrie 1892, în amfiteatrul Universităţii Sorbona, a ideii de renaştere a Jocurilor Olimpice antice într-o viziune şi organizare modernă. Autorul acestui demers răsunător a fost ilustrul om de cultură, francezul Pierre de Coubertain. Acesta a văzut în Jocurile Olimpice moderne o sărbătoare sportivă de mare anvergură, ce urma să adune la startul întrecerilor tineri şi tinere de pe toate continentele globului, fără deosebire de rasă, religie şi ideologie, reprezentând un instrument de concordie, solidaritate şi pace. La data de 23 iunie 1894, la Paris, reprezentanţi ai 49 de asociaţii din 12 ţări au hotărât reînfiinţarea Jocurilor Olimpice moderne. Prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, în semn de recunoştinţă faţă de cele antice şi de patria lor, s-a desfăşurat la Atena în anul 1896, cu participarea a 12 ţări. Atletismul este prezent la această primă ediţie inaugurală cu 12 probe, rezervate exclusiv bărbaţilor, înregistrându-se şi primele recorduri olimpice: 100 m în 12.0, 400 m în 54.2, 800 m în 2:11.0, 1500 m în 4:33.2, maraton în 2h 58:50.0, 110 mg în 17.6, înălţime cu 1,81 m, lungime cu 6,35 m, prăjină cu 3,30 m, triplusalt cu 13,71 m, greutate cu 11,22 m şi disc cu 29,15 m. La începutul veacului trecut, atletismul este preluat şi dezvoltat în foarte multe ţări din Europa şi din alte continente, fapt ce a determinat înfiinţarea, la data de 17 iulie 1912, la Stockholm, a Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator (I.A.A.F.). La primul Congres de constituire a acesteia au participat delegaţi din 17 ţări: 13 europene, 3 americane şi una africană. Acest eveniment de seamă din istoria atletismului modern, vine să legitimeze şi să organizeze întreaga activitate atletică naţională şi internaţională pe baze unitare, închegând o colaborare fructuoasă între naţiuni, spre un ţel final comun, dezvoltarea atletismului. Ca urmare a activităţii I.A.A.F., în anul 1913 se decide, la al doilea Congres al acesteia, ca atletismul să cuprindă 30 de probe, iar Jocurile Olimpice să reprezinte singurele Campionate Mondiale de atletism. Tot la acest Congres se elaborează, pentru prima dată, un regulament tehnic pentru toate concursurile de atletism şi se hotărăşte omologarea recordurilor mondiale. În anul 1921 este fondată Federaţia Sportivă Internaţională a Femeilor (F.S.I.F.), iar în anul 1923 se decide aderarea atletismului feminin la I.A.A.F. În urma acestei hotărâri, se va înregistra prima participare a femeilor la Jocurile Olimpice de la Amsterdam din anul 1928, la patru probe atletice, ştigătoarele realizând şi primele recorduri olimpice la: 100 m (12.2 s), 4 x 100 m (48.3 s), înălţime (1,59 m) şi disc (39,62 m).

Dezvoltarea accentuată a atletismului pe bătrânul nostru continent va duce la organizarea, în anul 1934, la Torino, a primei ediţii a Campionatelor Europene de Atletism, numai pentru bărbaţi. C.E. se desfăşoară din patru în patru ani, la mijlocul intervalului olimpic (în anii pari). Începând cu anul 1966, se organizează C.E. de sală (în primii patru ani sub denumirea de Jocuri Europene de Atletism) în fiecare an, iar din anul 1990, la doi ani o dată, în anii pari. Începând cu anul 1938, participă la C.E. şi femeile, la 9 probe. După o perioadă de stagnare, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi câţiva ani după acesta, atletismul contemporan cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, determinată în special de fundamentarea ştiinţifică a teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv şi a modernizării bazei materiale. Creşterea continuă a performanţelor atletice este determinată, în foarte mare măsură, de progresul convergent şi acţiunile interdisciplinare ale teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv din atletism cu:

ştiinţa sportului, biomecanica, fiziologia efortului fizic, biochimia, medicina sportivă, farmacologia, psihologia sportivă, tehnologia informatică, managementul în sport etc. Toate aceste eforturi, conjugate interdisciplinar, au dus în final la creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a atleţilor, ce se manifestă în fiecare an prin rezultate competiţionale spectaculoase, atestând faptul că bătălia pentru noi recorduri este departe de a fi încheiată. Ea este susţinută de redutabile şcoli naţionale de atletism, pe probe sau grupe de probe, ce îşi dispută întâietatea pe drumul, din ce în ce mai abrupt, care duce spre medalii sau recorduri. Datorită valenţelor sale formative şi competitive deosebite, atletismul face parte din toate sistemele moderne de educaţie fizică şi sport, mapamondul atletic necunoscând azi pete albe. Ca urmare a dezvoltării impetuoase a atletismului la scară mondială, s-a simţit nevoia lărgirii sistemului său competiţional, cu un campionat deschis spre atleţi din toată lumea. Se înfiinţează astfel, începând cu anul 1983, Campionatele Mondiale de Atletism (C.M.) în aer liber. Prima ediţie s-a desfăşurat în acelaşi an la Helsinki, ele fiind organizate în anul premergător J.O. Până în 1993, C.M. se desfăşurau o dată la patru ani, din 1993 acestea au loc o dată la doi ani, în anii impari. În anul 1985 iau fiinţă C.M. de sală, care se desfăşoară din doi în doi ani, în anii impari. Ca urmare a adaptării atletismului mondial la cerinţele sportului profesionist, la Congresul I.A.A.F. din anul 2001, aceasta îşi schimbă denumirea în Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism (iniţialele rămânând aceleaşi). Într-o lume modernă, dominată din ce în ce mai mult de sedentarism şi stres, mijloacele atletismului, în special alergările sub forma joggingului, sunt preluate de milioane de oameni de toate vârstele, ca un principal mijloc de întreţinere a sănătăţii, creşterii condiţiei fizice şi relaxării psihice. Atletismul beneficiază, în zilele noastre, de stadioane minunate, concepute într-o arhitectură de avangardă, din coloşi de beton, metal şi sticlă, cu piste sintetice armonios colorate, care le conferă strălucirea unor temple, străjuite de camere de luat vederi şi calculatoare.

Punctul de referinţă pentru dezvoltarea bazei materiale a atletismului l-a constituit introducerea

materialului sintetic pe pistele atletice, începînd cu Jocurile Olimpice din anul 1968 de la Ciudad de Mexico. Alte repere importante de progres în acest domeniu sunt constituite de următoarele realizări:

- piste circulare cu 8 culoare (şi chiar cu 10 în linie dreaptă) şi sectoare acoperite sintetic;

- apariţia prăjinilor din fibre de sticlă, la începutul deceniului al 7-lea, care au ridicat vertiginos valoarea performanţelor la această probă;

- introducerea saltelelor moi de burete la săritura cu prăjina şi la săritura în înălţime, fapt ce a facilitat apariţia tehnicii cu răsturnare dorsală;

- echipament de concurs şi, mai ales, pantofii cu cuie, de o calitate excepţională, ce îmbină comoditatea

cu eficienţa;

- cronometrajul electronic şi competiţii în întregime asistate de reţele de calculatoare şi camere de luat vederi.

Atletismul modern are o existenţă organizată de peste 100 de ani şi nu pare deloc o disciplină plafonată. Drumul său este în continuare ascendent, alimentat de aspiraţia perpetuă a fiinţei umane spre perfecţiune şi autodepăşire.

1.2 Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs

Anul 1844 este anul de naştere al sprintului modern, dacă-l putem considera astfel. În acest an alergătorul profesionist englez John Seward reuşeşte să fie cronometrat pe distanţa de 100 iarzi lansat în 9, ¼. Trebuie să păstrăm rezerve privind exactitatea timpurilor din acele vremuri, deoarece este cunoscut că primul cronometru a fost construit în 1862 de către elveţianul Adolphe Nicole, ceea ce lasă o umbră de îndoială asupra exactităţii performanţelor respective. Cronometrajul

1731

: Folosirea pentru prima dată a cronografului, la o cursă de cai din Anglia.

1798

: Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul lui

Marte din Paris, astronomul Franţaz Bouvard foloseşte două „excelente ceasuri marine, construite de doi

artişti celebri”, cu care obţine timpi de 1/50 de secundă.

1800

: Cronometrajul lui Bouvard.

1885

: Cronofotografia lui Marey.( Foto nr. 1-3)

foto.nr 1

foto nr. 2

foto nr. 3

foto.nr 1 foto nr. 2 foto nr. 3 1895 : Cronometrajul de mân ă la 1/5
foto.nr 1 foto nr. 2 foto nr. 3 1895 : Cronometrajul de mân ă la 1/5
foto.nr 1 foto nr. 2 foto nr. 3 1895 : Cronometrajul de mân ă la 1/5

1895

: Cronometrajul de mână la 1/5 este adoptat ca singurul legal.

1902

: Prima înregistrare electrică la 1/100.

1912

: Este folosit cronometrajul manual la 1/10.

1921

: La cel de-al V-lea congres al IAAF (Federaţia Internaţională de Atletism Amator), pe 27 mai 1921,

la Geneva (Elveţia), la care au participat 30 de delegaţi din 15 ţări – 1/10 de secundă devine singura fracţiune de secundă acceptată pentru recordurile mondiale.

1922 : Cronometrajul de mână la 1/10 înlocuieşte cronometrajul la 1/5 sec. pentru cursele pe distanţa de

până la o milă.

1924

: Cronometrajul electric la 1/100 funcţionează, dar timpii sunt daţi la 1/5.

1930

: La cel de-al X-lea congres al IAAF, de pe 20 şi 21 mai 1930, de la Berlin (47 delegaţi din 28 de

ţări) este oficializat cronometrajul electric, iar IAAF recunoaşte recordurile la 1/10. O cameră filmează sosirile şi înregistrează la 1/100 (Kirby).

1932 : La Jocurile de la Los Angeles toţi timpii au fost înregistraţi la sutime de secundă datorită unui

aparat scump şi incomod. (Tolan, învingătorul de la 100 m, a fost înregistrat cu 10”29, iar cel de-al doilea, Metcalfe, cu 10”32. Dar Tolan a fost declarat câştigător cu 10”3, iar Metcalfe, pe locul doi, cu acelaşi timp, deşi se afla la o distanţă de 50 cm de învingător.) Al XI-lea congres al IAAF, pe 8 şi 9 august 1932, la Los Angeles (68 de delegaţi din 28 de ţări):

- cronometrajul la 1/10 de secundă s-a extins la toate cursele până la 1000 m.

- Gustavus T. Kirby (SUA), pionier al aparatului de cronometraj electric folosit la Jocurile Olimpice din 1932 este felicitat în mod oficial. Diverse sisteme electronice au fost experimentate la Jocurile de la Berlin (1936), Londra (1948) şi Helsinki (1952).

1952 : Până în 1952, era nevoie de 3 cronometre pentru a se omologa oficial o performanţă.La Jocurile

Olimpice de la Melbourne, cronometrajul probelor de atletism se face aproape la miime.

1960 : Federaţia Internaţională adoptă principiul cronometrajului electronic care înlocuieşte cronometrajul manual. 1964 : Cronometrajul electronic devine oficial la Jocurile de la Tokio. 1972 : Este folosit oficial cronometrajul electric la 1/100. 1976 : Sunt omologate doar recordurile la 1/100. 1980 : La cel de-al XXXII-lea congres al IAAF, din 21 – 23 iulie 1980, de la Moscova (170 delegaţi din 82 de ţări) s-a decis ca toate cursele până la 10 000 m să fie cronometrate electronic şi înregistrate la 1/100 de secundă.

1.2.1 Prima pistă, primele materiale şi primele probe „noi”de atletism

1798 : Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul lui Marte din Paris, se foloseşte o nouă unitate de măsură, metrul, pentru a stabili distanţa de parcurs pentru concurenţii din cursele după-amiezii. În jurul anului 1850, primii sportivi englezi se confruntau, în competiţiile universitare, într-o disciplină confuză, „săritura în lărgime”. Dar pentru a sări până la 9 metri depărtare trebuie să te înalţi. Acesti sportivi îşi luau elan cu ajutorul unor beţe groase de lemn. Aşa a luat naştere săritura cu prajina:

beţe grele din stejar, brad sau frasin, de 10 kg, ale căror capete erau prevăzute cu cuie lungi. (Cu acest gen de prajină, americanul William Hoyt va deveni în 1896 primul campion olimpic cu o săritură de 3 m 30). 1868 : Startul era dat cu cimbalul (instrument de percuţie). Prima folosire a pantofilor prevăzuţi cu crampoane, de către W. B. Curtis (SUA), zis şi "Father Bill", pe 11 noiembrie, la New York. El a fost cronometrat cu 9 secunde pe o distanţă de 100 de yarzi (1 yard = 0,9144 metri). În anul 1850 se construieşte prima pistă de atletism tot în Anglia. Poate părea curios că majoritatea îmbunătăţirilor din atletismul de început aparţine englezilor. Nu este întâmplător. Şi aceasta deoarece curentele favorabile educaţiei fizice, numărul mare de colegii, universităţi şi în general mişcarea sportivă cunosc un avânt timpuriu, Anglia fiind leagănul atletismului modern. Competiţiile sportive continuă să crească în amploare şi astfel putem consemna prima întrecere între studenţi, la Cambrige, în anul 1857, iar la Oxfod , în anul 1860. Cele două universităţi desfăşoară o activitate din ce în ce mai susţinută, rivalitatea sportivă creşte în intensitate şi în urma unei propuneri, la 5 martie 1864, se întâlnesc în cadrul primului meci echipele universităţilor Oxford şi Cambrige, meci organizat de Oxford. Cea mai proeminentă figură în sportul dinainte de 1900 a fost fără îndoială Lon E. Myers (SUA). Acesta a fost primul mare campion de sprint pe care l-a cunoscut epoca modernă a sportului. Născut la 16.02.1858, în Virginia, la Richmond, Myers 81,73 m, şi 51 Kg) a avut rezultate care i-au permis să fie cel mai bun alergător american pe distanţe de 50 iarzi- 5,5, 100 iarzi – 10,0, 220 iarzi- 22,5, 440 iarzi –

48,8, 880 iarzi – 55,5 şi 4:27,6 la 1 milă., ceea ce denotă calităţi cu totul extraordinare în ciuda aspectului fizic (firav).

1.2.2 Startul de jos, cine este totuşi inventatorul?

1.2.2 Startul de jo s, cine este totu ş i inventatorul? Problema descoperirii startului de jos

Problema descoperirii startului de jos este încă controversată de mai mulţi autori şi inventatori, astfel că nu se poate spune cu toată certitudinea care este descoperitorul startului de jos care a revoluţionat în cel mai înalt grad evoluţia ulterioară a performanţelor în probele de sprint. Primul despre care se spune că ar fi utiliza startul de jos este William B. Curtis, la data de 11.11.1868, la New York. După o serie de cercetări efectuate de către RL Quercetany, rezultă că primul care ar fi utilizat startul de jos în forma actuală a fost scoţianul Bobby Mc. Donald. Aceasta se întâmpla în 1884. Pe de altă parte, antrenorul Universităţii Yale, Mike Murphy, scrie în cartea sa de atletism că el ar fi inventat startul de jos. Murphy a fost antrenorul lui Charles Sherill, primul atlet care a fost văzut luând startul de jos la mai multe concursuri, demonstrând prin victoriile obţinute avantajele categorice ale noului procedeu. Începutul secolului al XX-lea: Walter Christie a pus la punct startul modern cu atletul său, Forest Smilthson (cel mai rapid din SUA, în 1908, la cursa de 60 de metri).

Alte reglementări importante:

1900 : Sosirea este marcată cu un fir care este rupt de primul sosit. La săritura cu prăjina este inventat principiul tamponului, prin săparea unei găuri în sol, care să asigure stabilitatea prijinii.

1904 : Jocurile Olimpice de la Saint Louis : prima evoluţie a unui atlet de culoare (George Poage, SUA –

clasat al 3-lea la 200 m garduri şi la 400 m garduri)

23 aprilie 1904, Oakland (California) : Apariţia prajinii din bambus. Mai supla şi mai uşoară, ea a contribuit la stabilirea unui nou record mondial, de 3 m 69, de către Norman Dole.

1912

: - Este luată în considerare viteza vântului (maxim 2m/s pentru omologarea unui record)

-

La Jocurile Olimpice de la Stockholm : apariţia fotografiei de finiş pentru departajarea concurenţilor sosiţi aproape simultan

-

Prima folosire a pistolului electric

-

Introducerea controlului medical: din 1912, pentru a lua startul la maraton este cerut un certificat medical (aceasta n-a prevenit însă moartea prin epuizare şi deshidratare a portughezului Fernando Lazaro).

1913

: În august, înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Atletism.

1922

: Utilizarea pantofilor cu cuie, special pentru probele de garduri şi sărituri, cros şi sprint (foto nr 4)

de garduri ş i s ă rituri, cros ş i sprint (foto nr 4) Foto nr.

Foto nr. 4 - Crampoane folosite în 1922

1924 : La Jocurile Olimpice de la Paris, iubitorii sportului pot urmări probele în direct, la radio. Comentatorul se afla în nacela unui balon, deasupra stadionului. Pentru prima dată la Jocurile Olimpice pe un stadion răsună difuzoare.

Fotografia de finiş, încă neclară, a fost prezentă şi la Jocurile Olimpice de la Paris .Este pentru prima dată când s-a hotărât şi s-a aplicat limitarea starturilor greşite: orice altlet care provoca două starturi greşite era penalizat cu a suta parte din distanţa cursei (1 metru pentru cursa de 100 m, 2 pentru cea de 200 m, 4 m pentru cea de 400 m etc.). Al VII-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 14, 15 şi 16 iulie 1924, la Paris (67 delegaţi din 28 de ţări) :

- Pentru a se reduce cheltuielile de organizare a Jocurilor Olimpice, IAAF accepta suprimarea din program a următoarelor patru probe : 10 km marş, cross, 3000 m pe echipe şi pentatlon.

- Pentru cursele de viteză, mai este folosită marcarea culoarelor cu tăruşi de 15 cm, dar utilizarea corzilor între ţăruşi este considerată periculoasă şi corzile sunt înlocuite cu panglici.

1926: Al VIII congres al IAAF, de pe 5-8 august 1926, de la Haga (Olanda) - 36 de delegaţi din 19 ţări:

-

Federaţia de Atletism a Olandei prezintă primul aparat de proiecţie cu încetinitorul, aparat care va

fi folosit în 1926, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam.

-

O linie trasată cu creta va înlocui panglicile şi ţăruşii care delimitau culoarele la cursele de viteză.

-

Pentru Jocurile Olimpice se prevede introducerea primelor probe feminine de atletism.

1928

: Al IX-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 27 iulie, 6 şi 7 august la Amsterdam ( 95 de delegaţi din

31 de ţări):

- Se adoptă prima regulă anti-dopaj.

- Se cade de acord asupra definiţiei marşului: „Marşul este înaintarea pas cu pas, astfel încât să se menţină un contact neîntrerupt cu solul”.

- 1930 : Apariţia blocurilor de start - "starting blocks" – care înlocuiesc găurile săpate în pistă.

Americanul Lorenzo del Riccio inventează principiul fotografiei de sosire. Al X-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 20 şi 21 mai 1930, la Berlin (47 de delegaţi din 28 de ţări):

-

Este oficializat cronometrajul electric.

-

Folosirea recent apărutelor blocurilor de start rămâne interzisă.

1932

: Jocurile Olimpice de la Los Angeles

-

Este inaugurat podiumul primilor trei clasaţi.

-

Pentru departajarea învingătorului la 100 m este folosită o cameră : "Two Eyes camera" de la Wester Electric

1934

: IAAF admite folosirea blocurilor de start ("starting blocks") pentru cursele de viteză (până la 800

m). Al XII-lea congres al IAAF, din 28-29 august 1934, de la Stockholm (Suedia) – 42 delegaţi din 22 de ţări

:

-

Primele campionate ale Europei vor avea loc în perioada 7-9 septembrie 1934, la Torino (Italia).

-

O comisie mixtă IAAF/FSFI ia în consideraţie viitorul atletismului feminin.

-

Tabelul de cotaţie Finlandaz devine tabelul oficial al IAAF.

1936

: La Jocurile Olimpice de la Berlin : firma germană Telefunken instalează pe stadion o cameră

electronică ce-i permite televiziunii germane (foto nr.6) să Startul este dat cu ajutorul pistolului (foto nr.5)

realizeze 8 ore pe zi de reportaj în direct.

Foto nr 5

Foto nr. 6

Un comentator la JO din 1936 1936 : Al XIII congres, 10 ş i 11
Un comentator la JO din 1936 1936 : Al XIII congres, 10 ş i 11

Un comentator la JO din 1936

1936

: Al XIII congres, 10 şi 11 august 1936, Berlin (ALL) : 89 delegaţi

din 34 de ţări.

După un vot de mulţumire către FSFI pentru întreaga sa activitate, participanţii la congres au hotărât să preia controlul atletismului feminin.

Adoptarea primei reguli privind folosirea amenometrului şi măsurarea vitezei vântului. Limita acceptabilă pentru ca un record să fie valabil este de 2m/sec. (Foto nr 7)

 
   
   
 

foto nr 7- Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936 – Măsurarea vântului.

1938

: La al XIV-lea congres al IAAF, din 28 februarie – 1 martie 1938, de la Paris (37 delegaţi din 17 de

ţări), starting-block-urile devin regulamentare.

După 1942 :

1948 :

- Apariţia oficială a blocurilor de start la Jocurile Olimpice de la Londra.

Al XVI-lea congres al IAAF, 9-10 august 1948, la Londra (92 delegaţi din 45 de ţări) :

-

printre noile federaţii afiliate apare şi Federaţia URSS;

-

Devine obligatoriu certificatul de feminitate.

1949

: Folosirea primei prăjini din fibră de sticlă, inovaţie abandonată până în 1958.

1950

: Prăjina – se descoperă un aliaj de cupru-aluminiu.

1958

: Generalizarea prăjinilor din fibră de sticlă.

1960, Roma : Pentru prima dată Jocurile Olimpice sunt retransmise de Eurovision.

- Recordurile sunt omologate numai dacă pista măsoară maxim un sfert de milă (402,34 m), adică, în general, 400 m.

În anii 60: Apariţia prăjinilor din fibră de sticlă este asociată apariţiei saltelelor din spumă, ceea ce revoluţionează disciplina săriturilor cu prăjina.

1964 : Jocurile Olimpice de la Tokyo :

- Pentru prima dată competiţiile sunt retransmise prin Mondovision.

- apariţia pistelor sintetice de tip „Tartan”.

1972

: Primul sistem de cronometrare video.

1992

: Ansamblul Scan-o-vision al Jocurilor Olimpice de la Barcelona permite o înregistrare de înaltă

precizie (1/1000 de secundă).

1.3 Evoluţia atletismului în ţara noastră

La începutul secolului al XX-lea, atletismul românesc începe să fie mai bine organizat, consemnându-se întreceri în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Galaţi etc, la probele de alergări pe distanţe între 100 m şi 2000 m, la sărituri (lungime, înălţime, triplusalt, prăjină) şi la aruncarea greutăţii. Ca urmare a acestor acţiuni, la 1 decembrie 1912 are loc la Bucureşti şedinţa de constituire a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), primul organ central de conducere şi îndrumare a întregii mişcări sportive, avându-l ca preşedinte şi membru fondator pe Ferdinand, viitorul rege al României. Tot în acest an se înfiinţează Comisia de Alergări pe Jos şi Concursuri, organism din care a luat naştere Comisia de Atletism a F.S.S.R. cu rolul F.R.A. din zilele noastre, în care s-a şi transformat prin atribuţiile sale. Prima ediţie a Campionatului interşcolar de atletism a fost organizată la 26 mai 1912, în incinta hipodromului Băneasa. Campionatul a fost dotat cu un trofeu transmisibil (o statuetă de bronz

reprezentând un alergător) şi a fost câştigat de echipa Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. La acest concurs au fost consemnate următoarele rezultate: 100 m: 13.0, 400 m: 57.0, 500 m: 1:30, prăjină: 2,20 m, aruncarea greutăţii: 9,91m. În anul 1914, se înregistrează şi primele Campionate ale României, la 15 probe atletice. După Primul Război Mondial, activitatea atletică se reia cu mai multă vigoare şi pe o arie mai întinsă, afirmându-se noi centre de atletism la Cluj, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov etc. Urmările catastrofale şi schimbările politice nefaste, produse de cel de al II-lea Război Mondial în România, au generat o perioadă de stagnare în evoluţia atletismului românesc. În anul 1948 se organizează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale României. Primul concurs atletic de sală se organizează la Bucureşti, în anul 1950. În perioada care a urmat anilor 1950, atletismul românesc îşi croieşte, cu mari eforturi, drumul afirmării sale legitime în ţară şi străinatate. Începând cu anul 1960, anul Olimpiadei de la Roma, atleţii români deschid, prin aurul Iolandei Balaş (înălţime) şi bronzul Liei Manoliu (disc), seria marilor succese ale atletismului românesc, care îl vor ridica adesea pe primele trepte ale podiumului de premiere la competiţiile olimpice, mondiale, europene şi balcanice.

1.3.1 Sistemul de organizare şi cel competiţional

Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism (fosta Federaţia Internaţională de Atletism Amator), la care sunt afiliate federaţiile de atletism naţionale. Funcţiile de conducere, coordonare şi control ale I.A.A.F. sunt exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de ordin tehnic, organizatoric, control antidoping, financiar etc. Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului mondial, I.A.A.F. a statornicit un sistem competiţional larg, care cuprinde, periodic şi intercalat, următoarele principale competiţii la care participă şi ţara noastră:

Seniori:

C.M. în aer liber (în anii impari); C.M. de cros (anual); C.M. de alergare pe şosea - C.M. ekiden (în anii pari); C.M. de sală (în anii impari); C.M. de semi-maraton (anual); Cupa Mondială de marş (în anii impari);

Finala de Grand Prix (anual); Cupa Mondială (în anii pari dintre J.O.) Juniori:

C.M. în aer liber (în anii pari); C.M. în aer liber - pentru cadeţi sub 23 ani (din 1999); C.M. de cros (în anii pari); Asociaţia Europeană de Atletism organizează, la rândul său, următoarele competiţii pentru seniori, tineret şi juniori:

C.E. în aer liber (în anii pari dintre J.O.); C.E. de sală (în anii pari); C.E. de cros (anual); C.E. de marş (anual); C.E. de tineret în aer liber (în anii impari); C.E. de juniori în aer liber (în anii impari); Cupa Europei, pe echipe (anual). I.A.A.F. ţine evidenţa şi omologhează recordurile mondiale de la competiţiile în aer liber la 68 probe (37 la bărbaţi şi 31 la femei), de la competiţiile de sală, la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei) şi de la competiţiile în aer liber ale juniorilor la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei). Asociaţia Europeană de Atletism (E.A.A.) ţine evidenţa şi omologhează recordurile europene realizate la competiţiile în aer liber şi la competiţiile de sală, precum şi la competiţiile în aer liber ale juniorilor, la aceleaşi probe menţionate la I.A.A.F. Datorită valorilor ridicate ale rezultatelor la aceste competiţii, la majoritatea dintre ele se stabilesc baremuri de participare şi numărul de participanţi dintr-o ţară.

În ţara noastră, întreaga activitate atletică este condusă de către Federaţia Română de Atletism (F.R.A.) ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport. Federaţia este condusă de un preşedinte şi un secretar general. Din federaţie mai fac parte antrenorii federali pe grupe de probe. Ea îşi exercită atribuţiile sale prin Biroul Federal şi prin comisiile şi colegiile centrale ale Federaţiei (Colegiul Antrenorilor, Colegiul Arbitrilor, Comisia de Competiţii, Comisia de juniori), organisme obşteşti formate din specialişti în aceste domenii. Federaţia Română de Atletism este afiliată la Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism. Pentru buna desfăşurare a activităţii competiţionale, F.R.A. stabileşte, din timp, un Calendar competiţional intern şi internaţional, care cuprinde planificarea concursurilor pentru toate categoriile de vârstă.

1.4 Atletismul Handisport

La puţină vreme după cel de-al II-lea Război Mondial, în 1948, doctorul Ludwig Guttman, neurochirurg la spitalul Stroke Mandeville, pune la punct un program de activităţi fizice (baschet, tir cu arcul) pentru foşti aviatori ai Royal Air Force care sufereau de paraplegie în urma unor răniri. Cum Jocurile Olimpice se desfăşurau în acel moment la Londra, el a hotărât să organizeze, chiar în ziua desfăşurării ceremoniei de deschidere a Jocurilor, prima întâlnire sportivă pentru persoanele cu handicap locomotor, care se deplasau în scaun rulant. Din 1951, competiţiile de acest gen se structurează şi se dezvoltă până la campionate ale Europei şi ale lumii la numeroase discipline. În 1960, Roma găzduieşte 300 de atleţi din 10 ţări la primele Jocuri Paraolimpice de vară. În octombrie 2000, la Sydney, numărul lor a fost de 5000, reprezentând 170 de ţări. Comitetul Internaţional Paraolimpic (IPC) a fost fondat în 1989, la Düsseldorf, ca instanţă internaţională a tuturor sporturilor pentru atleţi cu handicap. IPC organizează Jocurile Paraolimpice şi stabileşte calendarul internaţional de desfăşurare a campionatelor mondiale multi-handicap şi jocurile mondiale pe diferite discipline sportive. Este singura instituţie internaţională sub egida căreia sunt regrupate toate sporturile şi sportivii cu orice fel de handicap. Sediul său este la Bonn, iar logo-ul este format din trei valuri – verde, roşu şi albastru – simbolizând mintea, corpul şi sufletul, cele trei componente esenţiale ale oricărei fiinţe umane : « Spirit, body and mind ».

Atleţii se încadrează în diferite categorii, în funcţie de nivelul de capacitate în sport şi, adeseori, în funcţie de proba vizată (vezi tabelul) :

sportivi amputaţi de membrele inferioare şi superioare

infirmi locomotori-cerebrali (IMC – tulburări ale posturii şi ale mişcării mai mult sau mai puţin severe) ;

sportivi cu deficinţe de văz;

ceilalţi (sportivi cu tulburări de locomoţie care nu aparţin categoriilor anterioare, ca, de exemplu, persoanele suferind de nanism). (tabel nr.1)

Tabel nr.1

Amputaţi Amputaţi IMC IMC Deficienţi Scaune « membre « membre « poziţie « scaun de
Amputaţi
Amputaţi
IMC
IMC
Deficienţi
Scaune
« membre
« membre
« poziţie
« scaun
de văz
rulante
inferioare »
superioare »
verticală »
rulant »
Lungime
X
X
X
X
Înălţime
X
X
X
Triplu salt
X
X
Greutate
X
X
X
X
X
X
Suliţă
X
X
X
X
X
X
Disc
X
X
X
X
X
X
Viteză
X
X
X
X
X
X
Semifond
X
X
X
X
X
Fond
X
X
X
Maraton
X
X
X
Pentatlon
X
X
X
X

De subliniat este faptul că aceste informaţii pot varia în funcţie de gravitatea deficienţei sportivului.

Atletismul francez are rezultate notabile. La Jocurile Paraolimpice de la Sydney, din octombrie 2000, atleţii francezi au câştigat 24 de medalii din 86 posibile : 9 de aur, 7 de argint şi 8 de bronz. La campionatul mondial al persoanelor valide de la Edmonton (4-11 august 2001), Dominique André, care avea tibia amputată, s-a clasat al treilea la 200 m, cu un record personal de 24"26. Cea de-a III-a Ediţie a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu Handicap a avut loc între 20 – 28 iulie 2002, la Villeneuve d'Ascq, sub egida Comitetului Internaţional Paraolimpic, a Federaţiei Franceza Handisport şi a Comitetului Regional Olimpic şi Sportiv al regiunii Nord – Pas-de- Calas.

Al doilea eveniment ca importanţă, după Jocurile Paraolimpice de vară, campionatul mondial a reunit 2000 de participanţi (1400 atleţi cu deficienţe fizice şi de văz, dintre care 500 în scaun rulant, şi 600 de însoţitori) din 120 de ţări de pe cinci continente.

Competi ţ ia a beneficiat ş i de participarea a 3000 de voluntari 24

Competiţia a beneficiat şi de participarea a 3000 de voluntari

24

Competi ţ ia a beneficiat ş i de participarea a 3000 de voluntari 24
Competi ţ ia a beneficiat ş i de participarea a 3000 de voluntari 24

Mascota celei de-a III-a Ediţii a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu Handicap

Mondiale de Atle tism pentru Persoanele cu Handicap Câteva repere : • Stadion cu 23 000

Câteva repere :

Stadion cu 23 000 de locuri

1400 de sportivi cu deficienţe :

400

deficienţi de văz

500

sportivi în scaun rulant

300

sportivi cu amputări

200

sportivi cu infirmităţi locomotoare-cerebrale

200 de probe, adică mai mult de 900 de medalii acordate

700 de voluntari zilnic

44 000 de mese servite

14 campusuri de cazare

100 de oficiali : juriu, arbitri (FFA)

60 000 litri de apa pentru sportivi

75 de ore de competiţii.

1.4.1 Atletismul la persoanele cu handicap din România

În decembrie 1990 un grup de iniţiativă constituit din persoane cu afinităţi pentru activitatea sportivă a persoanelor cu handicap s-a constituit în grupul fondatorilor Federaţiei Române a Sportului pentru Handicapaţi, cum s-a numit federaţia noastră la începuturile sale. Membrii acestui grup au fondat federaţia care s-a constituit prin ordinul ministrului tineretului funcţionând în mod obştesc în cadrul Direcţiei Sportul pentru Toţi. Anul 1992 a venit să confere

oficializare federaţiei prin dorinţa Guvernului de atunci ca România să aibă reprezentanţi la primele Jocuri Paralimpice pentru persoane cu handicap mintal, Madrid, Spania. Participarea reprezentanţilor noştri a avut un impact social extraordinar prin obţinerea a 23 medalii - 10 aur, 6 argint, 7 bronz, la atletism, fotbal redus, nataţie, tenis de masă. Anul 2001 reglementează statutul juridic al federaţiei noastre. Prin aplicarea Legii 69 / 2000 federaţia noastră, la fel ca şi toate celelalte federaţii naţionale sportive devine persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică. Tot atunci s-a modificat şi denumirea sub care există în prezent - FEDERAŢIA ROMÂNA A SPORTULUI PENTRU PERSOANE CU HANDICAP. Deşi scopul principal al FRSPH nu este unul de obţinere a performanţelor, este de remarcat că din anul 1992 până în prezent sportivii cu handicap diferit, reprezentanţi ai României la competiţii internaţionale oficiale au obţinut rezultate remarcabile.(Tabel nr. 2 şi 3)

Rezultate obţinute de sportivii români, în 1992 la Jocurile Paralimpice pentru persoane cu handicap mintal, Madrid

Tabel nr.2

Medalii

Numele si Prenumele

Disciplina

Proba

3 medalii de aur

Satmari Pirosca

atletism

greutate, disc

 

Ciobanu Valeria

atletism

lungime

5

medalii

     

de argint

Lingurar Floare

atletism

ştafeta de 4 x 100m plat

 

Ghiţă Carmen

atletism

ştafeta de 4 x 100m plat

 

Voicu Georgeta

atletism

ştafeta de 4 x 100m plat

 

Ciobanu Valeria

atletism

ştafeta de 4 x 100m plat

 

Gravis Stelian

atletism

lungime

 

Dumitru Viorel

atletism

Disc

3

medalii

     

de bronz

Apuşcăşiţei Lenuţa

atletism

800m

 

Ţigleanu Mircea

atletism

lungime

 

Dumitru Viorel

atletism

greutate

Tabel nr.3

Alte competiţii şi rezultate:

1997

Jocurile Mondiale Tăcute, Copenhaga, competiţie similară Jocurilor Olimpice, rezervate persoanelor cu handicap de auz - 2 medalii de argint la atletism, heptatlon şi triplusalt prin Tunde Golyho şi o medalie de bronz la suliţă prin Tunde Varga

1998

Campionatul European de Cros pentru persoane cu handicap de auz - medalie de argint prin Tunde Golyho

 

Campionatul European de Atletism în sală, medalie de argint pentru Tunde Golyho la 100mg şi medalii de bronz pentru Tunde Golyho la triplusalt şi Marius Marinau la

3000m

1999

Campionatul European de Atletism pentru surzi, Grecia, medalie de aur şi record mondial la suliţă pentru Tunde Varga, medalii de argint la înălţime şi triplu salt pentru Tunde Golyho

2001

Jocurile Mondiale Tacute, Roma, Italia - medalie de aur prin Tunde Varga la sulita - record olimpic

2003

Campionatul European de Atletism pentru surzi, Tallinn, Estonia - medalie de bronz prin Tunde Varga-Kuszma

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul I

Menţionaţi minimum 5 momente importante din evoluţia atletismului pe plan mondial

Care sunt concursurile care alcătuiesc sistemul competiţional, în atletism, pe plan mondial?

Cum este organizat atletismul pe plan naţional?

Cine a promovat atletismul handisport?

Care sunt competiţiile oficiale pentru persoanele cu disabilităţi?

Care sunt probele la care aceştia pot participa?

Modulul II Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de atletism

Practicarea unei probe atletice este condiţionată de însuşirea tehnicii acesteia. În domeniul atletismului, tehnica se defineşte ca fiind totalitatea fazelor şi acţiunilor motrice, care prin forma şi

conţinutul lor raţional, asigură posibilitatea practicării unei probe atletice, în concordanţă cu prevederile regulamentare.

La nivelul actual al performanţelor sportive, fără o muncă precisă şi aprofundată de perfecţionare a

tehnicii nu se poate progresa spre rezultate deosebite. Lipsa unei tehnici raţionale devine chiar un factor limitativ în punerea în valoare a calităţilor psiho-motrice ale atletului. Perfecţionarea tehnicii este un proces de durată ce se desfăşoară pe parcursul întregii activităţi sportive, având o pondere mai mare la nivelul de pregătire al juniorilor pentru activitatea atletică. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii are un pronunţat caracter individualizat, fiind determinată de particularităţile somatice şi motrice ale fiecărui sportiv.

Însuşirea şi perfecţionarea probelor atletice trebuie strâns corelată cu dezvoltarea calităţilor

condiţionale (viteză, forţă, putere, rezistenţă) şi ale celor coordinative (îndemânare, orientare în spaţiu) precum şi cu educarea atenţiei, perseverenţei, iniţiativei creatoare etc. Fiecărei probe atletice îi corespunde un anumit mecanism de bază, de însuşirea căruia depinde posibilitatea rezolvării raţionale şi eficiente a acţiunii motrice respective. Mecanismul de bază reprezintă succesiunea obligatorie a unor mişcă