Sunteți pe pagina 1din 7

SUVERANITATEA

Suveranitatea constituie una din trasaturile puterii de stat de a fi suprema in raport cu oricare altaputere sociala interna si independenta fata de puterea oricarui alt stat sau organism international. Desi este o notiune unitara in esenta ei, suveranitatea implica totusi doua elemente componente: 1) 2) Suveranitate externa; Suveranitate interna.

Ea face o jonctiune intre dreptul constitutional si dreptul international. 1. Suveranitatea externa semnifica independenta absoluta a statului si a fost exprimata ca principiu pentru prima oara de Juan B. in 1576 in lucrarea Despre Republica. Potrivit acestei conceptii, statul este eliberat de orice subordonare fata de o putere exterioara lui. Boden arata ca suveranitatea este absoluta, perpetua si individuala. 1. 2. Suveranitatea interna semnifica dreptul statului de a isi organiza puterea publica si anume: dreptul de a legifera, de a infaptui justitia si politia. Cu alte cuvinte, este vorba de suprematia de stat care se concretizeaza in dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii sai si de a le asigura aplicarea. Constituind una din trasaturile de stat, suveranitatea a aparut odata cu statul, si in decursul istoriei a evoluat, modificandu-si continutul in raport cu dezvoltarea sociala, economica si politica a statelor. Conceptia dominanta pana la aparitia statelor centralizate absolutiste a fost cea a lui Toma Dachino care sustinea in teoria sa ca puterea isi are originea in vointa divina al carui reprezentant pe pamant era Papa si caruia regii trebuiau sa i se supuna. In perioada formarii statelor centralizate absolutiste, suveranitatea devine o trasatura fundamentala a monarhului absolut, suveranitatea absolutista a monarhului insemna si independenta puterii laice fata de puterea bisericii. Abuzurile monarhilor absoluti care in ultima perioada a feudalismului constituia o piedica in calea dezvoltarii capitalismului, au determinat burghezia sa se transforme din aparatoare a monarhiei absolute in potrivnicul acesteia. Un rol progresist in pregatirea ideologica a revolutiilor burgheze l-a avut conceptia despre suveranitatea exprimata de J. Jeac-Rouseau in cartea sa Contractul social scrisa in 1756. J.J. Rouseau sustinea ca originea suveranitatii PAUZA cautata in vointele individuale ale

oamenilor care au cedat regelui exercitiul ei printr-un act de supunere exprimat intr-un contract. Conform teoriei lui Rouseau, regele si ceilalti conducatori ai statului nu sunt titularii suveranitatii, ci sunt functionari supusi poporului care pot oricand sa fie revocati. Conceptia lui J.J. Ruseau, a stat la baza suveranitatii populare si nationale care si-a gasit expresia in primele constitutii franceze in conceptia declaratiei dreptului omului si ale cetateanului si a constitutiei franceze din 1791, Suveranitatea apartine natiunii. Cu privire la suveranitate, a fost exprimata conceptia germana din secolul al XIX-lea, o doctrina cu totul diferita. Impotriva ideii suveranitatii populare a lui J.J. Ruseau, Hegel afirma in lucrarea sa Filosofia dreptului ca izvorul suveranitatii este monarhul nu poporul, intrucat poporul fara monarh nu este stat ci o masa neorganizata amorfa, o simpla adunatura. Hegel indentificand monarhul cu statul, afirma ca monarhul este titularul suveranitatii de stat. La sfarsitul secolului trecut, in Germania, s-a dezvoltat teoria jurisdicista a suveranitatii statului. In aceasta conceptie, statul este considerat o entitate abstracta deasupra cetatenilor, care isi are ratiunea de exista in normele de drept, iar izvorul suveranitatii il constituie vointa statului, statul fiind si titularul acestei vointe. Teoria lui J.J. Ruseau cu privire la suveranitatea nationala si suveranitatea populara a fost respinsa si de teorii pozitiviste de scoala realista a dreptului care a luat nastere la inceputul secolui trecut. Astfel, in conceptia lui Sean Duprins, suveranitatea este expresia guvernantilor bazata pe solidaritatea sociala. In ultima instanta, teoria lui Duprins sustine sa suveranitatea apartine guvernantilor, titularul ei fiind guvernul. Unii doctrinar contemporani se situeaza pe pozitii de PAUZA a importantei suveranitatii in conditiile actuale. Teoriei nihiliste ca teoria competentei a suveranitatii absolute considera ca suveranitatea este o ideie depasita. Alti doctrinari partizani ai teoriei suveranitatii relative se pronunta in favoarea ideii de limitare a suveranitatii in interesul cooperarii internationale. Cu privire la suveranitate se poate retine o trasatura comuna a diverselor curente din doctrina contemporana care prin argumente diferite justifica in fapt suveranitatea guvernantilor. Acest aspect apare pregnant in conceptia scolii germane. Din trecerea sumara in revista a principalelor grupuri de teorii cu privire la suveranitate se poate trage concluzia ca aceasta, suveranitatea, este o insusire esentiala a puterii de stat si apare odata cu statul, ca suveranitatea unui stat implica totodata respectarea suveranitatii celorlalte state si a normelor dreptului international.

Suveranitatea de stat
Prin suveranitatea statului se intelege insusirea puterii de stat de a fi suprema pe teritoriul statului si a fi independenta fata de puterea oricarui stat, insusire exprimata un dreptul statului de a-si rezolva liber treburile interne si externe cu excluderea amestecului altor state si cu

respectarea corespunzatoare ale acestora si a regulilor generale admise ale dreptului international. Suveranitatea de stat in tarile romane s-a manifestat pe plan intern prin institutia domnitorului, domnul fiind stapan asupra tarii si supusilor, conducatorului armatei, omul care omul care hotara cu ajutorul si sub controlul unei adunari, solutionarea problemelor statului. Pe plan extern, suveranitatea statelor feudale romanesti s-a manifestat prin independenta acestorain relatiile externe. Cucerirea independentei de stat a Romaniei din 1877 a pus capat oricarei dependente politice fata de puterile straine. Pentru prima data in gandirea romana, ideea suveranitatii a fost elaborata de N. Balcescu. In conceptia sa, suveranitatea era un atribut al natiunii romane, a poporului, care si-a pastrat totdeauna intr-o viziune ampla si unitara ideea de suveranitate in documentul program dorintele partidei nationale din Moldova. In conceptia lui M.K, ideea de suveranitate este indesolubil legata de lupta pentru unire si independenta a tuturor romanilor. Suveranitatea de stat in tara noastra se reliefeaza ca fiind exclusivista, indivizibila si inalienabila, ea fiind deplina, atotcuprinzatoare si neinstrainabila. Suveranitatea poporului trebuie inteleasa ca fiind dreptul poporului de a decide asuprasoartei sale de a stabili linia politica a statului si alcatuirea organului lui PAUZA si dreptul de a-si exercita puterea prin organele sale reprezentative si prin referendum. In anumite conditii istorice, suveranitatea statului coincide sub raportul bazei ei sociale cu suveranitatea poporului. Aceasta coincidenta are loc numai in tarile democratice in care conducerea de stat a societatii este exercitata de popor prin organele sale reprezentative. Suveranitatea nationala dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea independenta a fiecarei natiuni indiferent daca poseda sau nu o organizare proprie in stat. In situatia in care natiunea si-a creat un stat propriu, suveranitatea nationala se impleteste cu cea de stat, actionand ca un tot unitar. Daca o natiune nu si-a faurit propriul sau stat, suveranitatea ei va fi temeiul ei de drept international, al luptei duse pentru a se constitui intr-un asemenea stat. Unii autori sustin ca notiunea de suveranitate nationala este echivanet cu dreptul de autodeterminare al natiunilor. Alti autori sustin ca suveranitatea natiunii nu se poate realiza decat in cadrul unei organizari statale. Numeroase documente de drept international atesta ca suveranitatea nationala implica dreptul popoarelor de a se constitui intr-un stat national si dreptul de a-si alege sistemul economic, politic si social. Totodata, suveranitatea nationala implica dreptul de a dispune liber de bogatiile si resursele naturale aflate pe teritoriul natiunii respective. Multi autori au argumentat caracterul perimat al suveranitatii, inutilitatea acestui concept, demonitizarea sa, demonstrand ca pastrarea suveranitatii statelor are consecinte nefaste asupra colaborarii acestora, asupra climatului intarnational. Unii autori sustin ca renuntarea la suveranitate este calea de mentinere pacii, este un mijloc de a facilita libera circulatie a oamenilor si a ideilor.

Evoluia i unificarea conceptelor suveranitate i egalitate n dreptul internaional Nimic nu ne este mai necesar n zilele noastre dect clarificarea noiunilor antice. Suveranitate, libertate, autoritate, personalitate acestea sunt cuvinte, a cror istorie i definiie ne-o dorim sau, mai degrab, dorim s le cunoatem istoria pentru c substana lor este, de fapt, definiia.1 Oamenii nu accept suveranitatea i nu se supun suveranitii. Ei accept autoritatea i puterea i se supun autoritii sau puterii. Autoritatea i puterea sunt realiti la fel de vechi i de omniprezente ca i societatea nsi, dar nu pretutindeni i nu ntotdeauna autoritatea i puterea sau bucurat de sprijinul societii sau au suferit de pe urma constrngerilor pe care suveranitatea, teorie sau supoziie despre puterea politic, ncearc s le impun. Dei ne referim cu uurin la suveranitate ca la un fapt concret ce poate fi dobndit sau pierdut, uzat sau nfloritor, ea nu este un fapt. Este un concept pe care oamenii l-au aplicat n unele circumstane o calitate pe care au atribuit-o puterii politice sau o pretenie pe care au ridicat-o fa de puterea politic pe care ei nii sau ali oameni o exercitau.2 Indiferent de atitudinea oamenilor din societile avansate chiar dac n aceste societi suveranitatea a fost utilizat pentru a exprima nelesuri diferite termenul de suveranitate a exprimat la origine i pentru o lung perioad de timp ideea existenei unei autoriti ultime i absolute n comunitatea politic. De la bun nceput, trebuie s menionm c despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi n societile n care statul nc nu s-a constituit. Conceptul de suveranitate va apare doar dup ncheierea procesului de integrare sau reconciliere ntre stat i comunitate. Pe de alt parte, conceptul n cauz se va manifesta oriunde i oricnd acest proces va fi ajuns ntr-un anumit stadiu de evoluie. Odat ce conceptul apare n orice societate, dezvoltarea sa de mai departe va fi definitiv legat de schimbrile din cadrul relaiilor dintre societate i guvernare. Alte idei, strns legate de noiunea de suveranitate i mai puin atribuite gndirii politice, au fost exprimate de oameni de-a lungul istoriei n cuvintele putere i conducere, imperiu i ar, rege i guvern, ele ns sunt mai puin exacte i specifice, mai puin tehnice i sofisticate dect ideea de suveranitate. Suveranitatea este un concept fundamental, n baza cruia oamenii au ncercat s argumenteze formele mai vechi de legitimare i responsabilitate sau pe care au sperat s i ntemeieze noile versiuni ale acestor mijloace, prin care puterea devine autoritate. Funcia sa n istoria politicii a fost fie s susin revendicrile puterii, fie s fortifice modul n care puterea politic poate fi tras la rspundere. Pentru prima dat suveranitatea a fost invocat la etapa de evoluie a societii, cnd schimbrile din relaia dintre comunitate i sistemul de conducere au fcut ca revendicrile i criteriile de verificare existente s fie inadecvate sau perimate. Orict de trziu ar fi aprut o astfel de etap n istoria oricrei societi, suveranitatea a fost de la apariia sa, doar o nou soluie pentru o problem existent, un nou mod de a privi puterea i conducerea, i orict de nou ar fi fost aceast soluie, atunci cnd ea a fost formulat pentru prima dat, ea nu a fost dect o dezvoltare a unor soluii mai vechi ale acestei probleme. Evoluia principiilor fundamentale ale dreptului internaional public este strns legat de evoluia tiinei dreptului internaional. A efectua un studiu asupra acestor principii este
1 2

HINSLEY, F.H. Suveranitate. Chiinu. tiina, 1998, p. 1. Ibidem.

imposibil fr a cunoate momentele de apariie i evoluie a conceptului de egalitate n relaiile dintre state. Doctrina dreptului internaional confirm faptul c dezvoltarea tiinei dreptului internaional contemporan ncepe cu prima jumtate a secolului XVII i este strns legat de numele marelui gnditor olandez, numit printele tiinei dreptului internaional Hugo Grotius.3 Evident, c nu putem afirma faptul c anterior tiina dreptului internaional a lipsit cu desvrire. Dreptul exista n relaiile dintre state, ns, tiina nu atinsese acel nivel de dezvoltare, care ar fi corespuns cerinelor dreptului internaional clasic i contemporan. Etapa anterioar apariiei tiinei dreptului internaional poate fi numit etapa de pregtire. Aceast etap nglobeaz istoria lumii antice, inclusiv istoria ce reflect lupta i cooperarea dintre aa mari state ale antichitii ca Babilonul i Asiria, Egiptul i Cartagina, Roma i Grecia, China, India, Armenia etc. Analiznd normele jus gentium, unii autori au ajuns la concluzia c dreptul popoarelor coninea norme lipsite de influena local, norme mai flexibile, mai universale, care erau aplicate att pentru reglementarea diferendelor politice dintre state, ct i a relaiilor private, nscute din jus civile.4 n Roma antic jus gentium aciona paralel cu jus civile, la nceput ca un drept interstatal, iar mai trziu ca drept privat comun. Dup opinia savantului austriac A. Verdross aceste norme de baz reiese din premisa existenei statelor, ntruct nici tratatul internaional, nici cutuma internaional nu exist n afara lor, deoarece normele dreptului internaional pozitiv sau constituit n baza unitii contiinei juridice a popoarelor. Drept exemplu poate servi apariia dreptului internaional antic n cultura din Bazinul Mediteranean, nscut din jus gentium antic.5 Pn la constituirea jus gentium ca o totalitate de norme de drept, relaiile dintre state erau reglementate de tratate i cutume, ce se refereau la o ramur sau alta a dreptului internaional. Sunt cunoscute n acest sens normele ce reglementau relaiile n timp de rzboi i timp de pace, relaiile comerciale etc. Apariia principiilor dreptului internaional este strns legat de apariia nsi a cooperrii internaionale i a dreptului internaional, iar formularea teoretic a principiilor a fost posibil doar odat cu apariia i dezvoltarea tiinei dreptului internaional.6 n aspect contemporan, principiul egalitii a fost formulat abia n secolul XVII, dei ca norm cutumiar n relaiile dintre state el exist timp de milenii. Bineneles, la nceputuri egalitatea statelor nu aprea n calitate de principiu al dreptului internaional, dar un lucru este cert: egalitatea exist n relaiile dintre state la nceput ca idee, iar mai trziu n calitate de norm cutumiar. Important este c erau considerate egale doar statele independente, indiferent
3 4

DINH, N. Q., DAILLIER, P., PELLET, A. Droit international public. L.G.D.J. Paris, 1994, p. 24. GEAMNU, Gr. Drept internaional contemporan. Ed. a 2-a. Bucureti. Ed. Didactica i Pedagogica, 1975. V.1, p. 39. 5 , . . . . . . . - , 1959, . 43. 6 , . . . . 1958. . . - . . 1959, . 519.

de teritoriu sau influen. De aici putem trage concluzia c independena constituia premisa i condiia necesar a suveranitii statelor. n lumea antic realizarea de ctre state a ideii egalitii presupunea prezena relaiilor de bun vecintate i cooperare. Totui, nu putem susine c ideea egalitii apare n aceast perioad ca o axiom n relaiile dintre statele independente. Istoria ne dovedete c diverse state, n perioadele de nflorire ignorau categoric aceast ipotez.7 Drept exemplu pot servi Statul Roman i Statul Elen, care se considerau naiuni superioare iar pe toi ceilali i tratau ca pe nite barbari, cu care era imposibil de a stabili relaii prieteneti.8 Din cele expuse se poate trage concluzia c ideea egalitii statelor n lumea antic era ntr-o stare embrionar, iar n practic se aplica destul de rar. Dup destrmarea Imperiului Roman i rspndirea cretinismului ideea egalitii n relaiile dintre state renvie. Odat cu recunoaterea principiului egalitii, dreptul internaional intr ntr-o nou etap de dezvoltare, lucru confirmat prin edictele bisericeti da la Constana (1414-1418) i Basel (1432-1448). Referindu-se la stabilirea unor relaii normale i sistematice ntre statele independente, N.A. Zaharov meniona c dup ce cultura i morala cretin au pus la baza acestor relaii respectul i egalitatea reciproc, aceste relaii au cptat un caracter juridic.9 Ideea suveranitii statului a aprut la nceput nu ca una juridic, ci ca una politic, care mai trziu a mbrcat forma unui concept juridic. Ca fondator al teoriei contemporane a suveranitii este considerat francezul Jean Bodin, care a formulat-o n secolul XVI. Conceptul suveranitii de stat era cunoscut n antichitate i n Evul Mediu ntr-o oarecare msur, dar anume Jean Bodin a fost acel care a introdus n teoria politic legtura dintre noiunile stat i suveranitate.10 Unii autori relev direct c suveranitatea constituie elementul politico-juridic necesar al statului, care este caracteristic statelor din toate timpurile.11 Dreptul internaional ca tiin de sine stttoare apare n lucrrile postglossatorilor. Dorind s coreleze teoria dreptului cu noile cerine ale vieii, ei aplicau normele jus gentium i ale dreptului natural. Francezii Jean For i Bartol au naintat principiul suveranitii statelor.12 Principiul suveranitii statelor este recunoscut definitiv n timpul monarhiilor feudale absolute. n Evul Mediu, ideea suveranitii n Europa, n special n Frana, ncepe s se dezvolte nu numai din punct de vedere politico-moral (ca n Grecia antic) sau ca un concept al dominaiei mondiale (ca n Roma Antic), dar i strict din punct de vedere juridic, cnd pe primplan sunt puse independena i supremaia statului ca noiuni clasice. Conceptul aprut n Frana, potrivit cruia suverane sunt doar persoanele cu funcii nalte n stat, n secolul XVI a fost nlocuit prin conceptul despre suveranitatea monarhului, cruia i aparine puterea nelimitat n stat i el apare pe arena internaional ca unicul reprezentant. Din acea perioad se atest n dreptul internaional principiul par in parem non habet imperium.
7

CLOC, I., SUCEAV, I. Drept internaional umanitar. Casa se editur i pres ansa SRL. Bucureti. 1992, p.16-20. 8 POPESCU, D., NSTASE, AD., COMAN, FL. Drept internaional public. Ed. Lumina Lex. Bucureti. 1994, p. 26. 9 , .. . . - . 1975, . 18. 10 , .. . . - . 1965, . 146. 11 , .. . . . 1958, . 200. 12 , ., , .. . . 1997, . 36.