Sunteți pe pagina 1din 224

PARTEA GENERALĂ

16

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE REFERITOARE LA DREPTUL PROCESUAL PENAL

Secţiunea I Ordinea de drept şi procesul penal

Orice încălcare a legii conduce la un conflict între voinţa legiuitorului şi cea a destinatarului care a avut o conduită contrară normei de incriminare. Conflictul creează un raport juridic substanţial 1 în cadrul căruia statul îşi exercită dreptul de a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligaţia să suporte consecinţele nerespectării legii penale. Tocmai de aceea este nevoie de intervenţia unor organe specializate ale statului care să soluţioneze conflictul apărut între stat şi infractor. Autoritatea judecătorească este cea căreia îi revine dreptul de a solu- ţiona litigiile de drept de natură penală apărute în urma manifestărilor ilicite. Prin urmare, procesul penal apare ca fiind acea activitate reglemen- tată de lege, desfăşurată de organele abilitate, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

1. Elementele definitorii ale procesului penal

Pentru a înţelege cât mai bine noţiunea de proces penal se impun a fi analizate principalele trăsături ale acestuia, după cum urmează:

a) procesul penal este o activitate;

b) activitatea este reglementată de lege;

c) activitatea se realizează într-o cauză penală.

Infracţiunea

constituie obiectul material al procesului penal, iar

raportul juridic de drept penal reprezintă obiectul juridic al acestuia 2 .

d) activitatea se realizează de diverşi subiecţi procesuali.

La desfăşurarea procesului penal participă organele judiciare, părţile

şi alte persoane.

1 V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 707. 2 N. Volonciu, Drept procesual penal, E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 15.

17

Organele judiciare sunt:

a) în faza de urmărire penală: organele de cercetare penală; procurorul;

b) în faza de judecată: instanţa de judecată; procurorul.

Părţile sunt: învinuitul sau inculpatul; partea vătămată; partea civilă; partea responsabilă civilmente. Alte persoane sunt: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc. Activitatea procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii (respectând astfel principiul operativităţii procesului penal) pentru a se putea constata în mod complet faptele ce constituie infracţiuni 1 . Constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infrac- ţiuni reprezintă un prim scop al procesului penal. Al doilea scop al activităţii procesuale îşi propune ca obiectiv ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. În sfârşit, ultimul deziderat al scopului general al procesului penal este de „educare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor”. Atât modul de desfăşurare a procesului penal, cât şi pedepsele aplicate în cadrul acestuia au şi valenţe educative, în sensul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte faţă lege din partea indivizilor, ca membri ai colectivităţii umane (art. 52 C.pen.).

2. Fazele procesului penal

Activităţile din cadrul fiecărei etape a procesului penal se desfăşoară într-o anumită succesiune stabilită de lege. Astfel, la judecarea cauzei în primă instanţă, în etapa dezbaterilor, potrivit art. 340, se dă cuvântul în următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabilă şi inculpatului. Activităţile proprii fiecărei faze se desfăşoară progresiv, fiecare pro- pulsând procesul, reprezentând un nou pas spre realizarea scopului penal. Între componentele fazelor există o interdependenţă (astfel, este evi- dentă legătura între activităţi ca: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată a inculpatului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive). Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal constituie sistemul acestuia. În structura tipică procesului penal se întâlnesc trei faze: urmărire penală; judecata; punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1977, p. 5.

18

2.1.

Urmărirea penală

Identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia, descope- rirea, ridicarea şi administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existenţa unei faze procesuale premergătoare judecăţii, această etapă purtând denumirea de urmărire penală. Activitatea de urmărire penală este efectuată de procuror, de organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi de organele de cercetare speciale. Procurorul are competenţa de a efectua personal orice act de urmărire penală şi de a coordona întreaga activitate de urmărire penală. Dar şi pentru soluţionarea unor cauze, procurorul poate delega organului de cercetare penală competenţa să efectueze anumite acte de urmărire penală. În această fază, instanţa de judecată intervine în mod excepţional numai în anumite situaţii, concret determinate de lege: autorizarea percheziţiilor domiciliare, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, autorizarea interceptării convorbirilor şi comunicaţiilor ş.a. Actele prin care este marcat momentul de început al urmăririi penale sunt: procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă precum şi a infracţiunii flagrante sau rezoluţia prin care se dispune începerea urmăririi penale. Momentul final al acestei faze este rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată şi rezoluţia sau ordonanţa prin care se încetează urmărirea penală, se scoate de sub urmărire penală sau se clasează cauza penală.

2.2. Judecata

Este cea de-a doua fază a procesului penal în care îşi desfăşoară acti- vitatea instanţele judecătoreşti, care continuă ceea ce au realizat în prima fază organele de urmărire penală. Activitatea la instanţă se desfăşoară în condiţii de publicitate (de regulă), de contradictorialitate şi de oralitate, astfel încât hotărârea instanţei să exprime adevărul cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie al făptuitorului. Momentul de început al fazei de judecată este marcat de rechizitoriu, când s-a efectuat urmărirea penală în cauză şi plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Momentul final al judecăţii se realizează prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

19

2.3. Punerea în executare a hotărârilor penale definitive

Prin aceasta se urmăreşte aplicarea concretă a sancţiunii prevăzute în hotărârea judecătorească şi finalizarea scopului procesului penal. În această fază îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată (ca şi instanţă de executare), procurorul, unele organe ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi alte organe abilitate (comandantul locului de deţinere sau, după caz, comandantul unităţii militare, unităţile economice, sanitare, consiliile locale ş.a.). Momentul de început al acestei faze este acela al întocmirii mandatului de executare de către instanţă şi trimiterea acestuia la organul competent să-l execute (organul de poliţie sau comandantul unităţii militare, după caz). Atunci când pedeapsa este închisoarea, momentul final îl reprezintă primirea procesului-verbal de constatare a începerii executării închisorii de către instanţa de executare. Dacă pedeapsa este amenda, momentul final îl va constitui depunerea la instanţa de executare a recipisei de achitare a amenzii penale. În cazul pedepsei complementare, momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârii penale constă în trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului competent să pună în executare în mod efectiv pedeapsa complementară (primării, asociaţii profesionale, autoritatea tutelară ş.a.), iar momentul final îl reprezintă primirea răspunsului de la autoritatea respectivă de luare a măsurilor corespunzătoare. Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranţă, momentul de început al fazei de executare este diferenţiat corespunzător fiecărei măsuri de siguranţă dispusă (comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal către direcţia sanitară din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura de internare medicală sau obligarea la tratament medical). În nici un caz momentul final al fazei de punere în executare a hotă- rârii penale nu trebuie confundat cu momentul terminării executării sanc- ţiunii penale. Nu toate cauzele penale cunosc structura clasică pe cele trei faze, existând situaţii când faza de urmărire penală lipseşte. Forma atipică a procesului penal este reprezentată de situaţia plângerii în faţa judecă- torului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, când s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţie, iar judecătorul apreciază că activităţile desfăşurate în etapa actelor premergătoare sunt suficiente pentru desfiinţarea soluţiei procurorului şi

20

soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

Secţiunea a II-a Dreptul procesual penal

Cum fiecare ramură a dreptului reglementează un anumit domeniu al relaţiilor sociale dreptul procesual penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conţin reguli procesuale şi procedurale necesare bunei desfăşurări a procesului penal. Dreptul procesual penal este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal. Dreptul penal apare ca o sumă de reguli de conduită generală, iar cele de drept procesual penal, ca reguli de conduită particulară, întrucât se adresează numai acelora care participă într-o anumită calitate la desfă- şurarea procesului penal 1 . Normele dreptului procesual penal sunt cuprinse în Codul de proce- dură penală, în legea de organizare judiciară şi în alte legi penale ce conţin norme procesual penale. Dreptul procesual penal ca ansamblu de norme juridice prin obiectul său este un drept public. Acesta abilitează şi învesteşte autorităţile publice competente să desfăşoare activităţi pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, prin aplicarea de sancţiuni penale.

1. Autonomia dreptului procesual penal

O lungă perioadă de timp, normele de procedură penală nu erau

distincte de cele ale dreptului penal.

O reglementare procesual penală completă, independentă de dreptul

material, apare în secolul al XIX-lea. Codul de procedură penală francez din 1808 este considerat ca fiind o reglementare modernă, sistematizată şi care a răspuns pe deplin necesităţii desfăşurării procesului penal. Codul de procedură penală român adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în mare parte asemănător Codului francez, a dăinuit şi el până în 1936, iar actualul Cod de procedură penală, cu unele modificări – mai mult sau mai puţin inspirate are o vechime de 38 de ani. Apreciem şi noi că specificul raporturilor juridice total diferite, cum sunt cele de drept penal, de drept civil ş.a. reclamă existenţa unor reguli de procedură distincte, care trebuie să fie cuprinse în coduri diferite.

1 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 10.

21

Obiectul dreptului procesual penal îl constituie relaţiile sociale ce iau naştere ca urmare a activităţii organizate de stat pentru tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni. Dreptul procesual penal reprezintă generalul, abstractul, în timp ce procesul penal reprezintă particularul, concretul. Dreptul procesual penal este alcătuit din totalitatea dispoziţiilor cu caracter legal privitoare la desfăşurarea progresivă şi coordonată a pro- cesului penal, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Dreptul procesual penal cuprinde două categorii de norme 1 :

a) norme procesual penale care: prevăd actele ce se impun a fi

îndeplinite pentru desfăşurarea procesului penal; condiţiile în care vor fi realizate, organele, părţile sau alte persoane participante la procesul penal; stabilesc drepturile şi îndatoririle acestor organe, părţi şi persoane; instituie garanţiile pentru respectarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor.;

b) norme procedurale care reglementează modalităţile concrete de

aducere la îndeplinire a măsurilor şi actelor procesuale. Acestea alcătuiesc conţinutul formal al procesului penal, fiind destinate realizării scopului activităţii procesual penale (întocmirea unui proces-verbal, redactarea unei hotărâri judecătoreşti, luarea unei declaraţii învinuitului sau inculpatului ori martorului ş.a.).

2.

Legăturile

dreptului

dreptului

procesual

penal

cu

alte

ramuri

ale

Dreptul românesc, în ansamblul său, constituie un sistem unitar, ceea ce denotă că între ramurile sale există numeroase legături care însă nu le afectează caracterul autonom.

2.1. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional

La baza fiecărei ramuri de drept se află normele juridice constitu- ţionale care proclamă principiile fundamentale ale dreptului românesc şi, deci, şi pe cele ale dreptului procesual penal. Numeroase prevederi ale Constituţiei se referă la justiţie. Astfel, capitolul VI din Titlul III este consacrat autorităţii judecătoreşti; capitolul II din Titlul II reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale, arătându-se în ce împrejurări pot fi efectuate percheziţiile şi cine le ordonă (numai magistratul), condiţiile restrângerii libertăţii persoanei; în Titlul III, capitolul VI, sunt prevăzute norme care stau la baza organizării instanţelor

1 Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997, p. 7.

22

judecătoreşti; în Titlul II, capitolul I, este consfinţită egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, arătându-se totodată că nimeni nu este mai presus de lege. Modificarea principiilor fundamentale constituţionale atrage, în mod inevitabil, şi modificarea normelor procesuale.

2.2. Dreptul procesual penal şi dreptul penal

Dreptul penal substanţial nu este de aplicare imediată, el se transpune în realitatea obiectivă prin intermediul normelor dreptului procesual penal, întrucât, fără organizarea şi desfăşurarea unui proces, normele de drept penal sunt fără aplicare. La rândul său, dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de conţinut, deoarece normele penale stabilesc care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni pot fi aplicate. Legătura strânsă dintre cele două ramuri ale dreptului public rezultă şi din faptul că drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului penal se realizează numai prin intermediul raportului procesual penal. Între dreptul procesual penal şi dreptul penal există legătura dintre conţinut (dreptul penal) şi formă (dreptul procesual penal). Între fapta săvârşită şi sancţiunea aplicată se interpune întotdeauna un proces penal. Unele instituţii juridice au caracter mixt, fiind reglementate atât de normele dreptului penal, cât şi de cele ale dreptului procesual penal (plângerea prealabilă, regimul minorilor infractori ş.a.).

2.3. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil

Forme ale aceleiaşi activităţi de judecată sunt reglementate de cele două ramuri ale dreptului. Aceleaşi instanţe de judecată au competenţă să soluţioneze atât cauze penale, cât şi civile, administrative, de familie, de muncă ş.a. Justiţia se realizează atât prin judecarea cauzelor penale cât şi civile.

Între cele două ramuri de drept se constată numeroase elemente de identitate, acestea putând fi observate în însăşi principiile fundamentale care stau la baza procesului penal şi civil, precum şi în normele juridice care privesc administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii. Uneori, în procesul penal se exercită şi acţiunea civilă, iar când, din diferite motive, procesul penal este suspendat, partea civilă poate părăsi procesul penal apelând la instanţa civilă pentru satisfacerea pretenţiilor sale. Unele principii ale activităţii judiciare se manifestă aproape identic în ambele procese (principiul legalităţii, aflării adevărului, garantarea dreptului la apărare, egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor ş.a.).

23

Principiile de ordin organizatoric referitoare la activitatea instanţelor se regăsesc în ambele reglementări (independenţa judecătorilor, supunerea lor numai legii, publicitatea, contradictorialitatea şi oralitatea şedinţelor de judecată, existenţa căilor de atac ordinare, dar şi a celor extraordinare).

2.4. Dreptul procesual penal şi dreptul civil

Dreptul civil este titularul unor instituţii juridice, cum ar fi partea civilă, partea responsabilă civilmente, acţiunea civilă ş.a., care sunt folosite frecvent şi în procesul penal, întrucât numeroase infracţiuni produc prejudicii materiale victimelor şi angajează răspunderea civilă a făptuitorului. Despăgubirea se realizează, de obicei, pe calea exercitării acţiunii civile în procesul penal.

2.5. Dreptul procesual penal şi dreptul familiei

Legătura dintre ele se manifestă prin intermediul unor instituţii cum sunt: chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire a minorilor ş.a. Unele infracţiuni (abandonul de familie ş.a.), care aduc atingere relaţiilor de familie, sunt judecate conform normelor procesual penale.

2.6. Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ

O serie de activităţi judiciare din sfera procesual penală sunt înfăptuite de organe administrative (înmânarea citaţiilor prin intermediul serviciului poştal; încheierea unor acte de constatare de către organele inspecţiei de stat şi cele ale administraţiei publice, executarea mandatului de aducere de către poliţie, întocmirea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale de către lucrătorii din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative). Pe lângă litigiile penale şi civile deduse justiţiei, pot apărea şi situaţii de contencios administrativ. Astfel, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 1 cuprinde numeroase norme procedurale privind soluţionarea cauzelor în contencios administrativ.

2.7. Dreptul procesual penal şi criminalistica

Metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică se aplică şi în procesul penal 2 . Anumite activităţi procesuale şi procedurale se desfăşoară conform regulilor de tactică şi metodică criminalistică 3 (cercetarea locului

1 M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004

2 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 5.

3 Al. Ionaş, I. Măgureanu, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni, Braşov, 2001, p. 7.

24

faptei, percheziţia, reconstituirea, ascultarea persoanelor în procesul penal ş.a.).

Procedeele tehnico-ştiinţifice studiate la criminalistică permit identi- ficarea, relevarea, ridicarea şi valorificarea urmelor infracţiunilor, care devin apoi probe în procesul penal.

2.8. Dreptul procesual penal şi medicina legală

Soluţionarea legală a unor cauze privind viaţa şi integritatea corporală a persoanelor ar fi dificilă şi, uneori, chiar imposibilă fără sprijinul medicinii legale. Necesitatea acestui ajutor a fost resimţită din cele mai vechi timpuri 1 .

2.9. Dreptul procesual penal şi psihiatria judiciară

Cunoştinţele specialiştilor în psihiatrie sunt necesare pentru a stabili dacă persoana care a săvârşit infracţiunea este sau nu responsabilă pentru faptele sale. Ori de câte ori organul judiciar are dubii cu privire la integritatea psihică a făptuitorului şi în cazul săvârşirii infracţiunilor intenţionate ce au avut ca urmare decesul victimei, legea dispune obliga- tivitatea efectuării de expertize psihiatrice. Pentru ca minorul care a săvârşit o infracţiune şi are vârsta între 14 şi 16 ani să fie tras la răspundere penală, se impune ca organul judiciar să dovedească că fapta a fost săvârşită cu discernământ, fiind necesară, în acest sens, o expertiză psihiatrică.

2.10. Dreptul procesual penal şi psihologia judiciară

Studiile valoroase realizate în domeniul psihologiei umane au fost adoptate cu efecte benefice de către organele judiciare în activitatea de ascultare şi confruntare a persoanelor, de cunoaştere a comportamentului uman în diverse situaţii, pentru stabilirea adevărului judiciar în cauze penale.

1 Codul lui Hamurabi, rege al Babilonului (1792-1750 î.e.n.), conţine dispoziţii referitoare la folosirea medicilor pentru clarificarea unor aspecte în cauze de omor.

25

Secţiunea a III-a Ştiinţa dreptului procesual penal

Ştiinţa dreptului procesual penal nu se confundă cu cea a dreptului pe- nal, întrucât reprezintă un ansamblu de norme juridice menite desfăşurării optime a procesului penal şi studiului instituţiilor procesual penale, evoluţiei lor istorice determinate de politica statală şi de realităţile economice şi sociale specifice fiecărei orânduiri sociale, raporturile juridice procesuale. Metodele ştiinţei dreptului procesual penal sunt:

a) metoda dialectică, prin care sunt studiate instituţiile procesual

penale în dezvoltarea lor istorică. Sunt avute în vedere împrejurările istorice,

politice, socio-economice, care au dat naştere instituţiilor respective, folosindu-se legile dialecticii;

b) metoda logică. Normele procesual penale pot fi înţelese numai

analizându-se logic rolul şi importanţa pe care o au în societate, de apărare a

ordinii de drept şi de menţinere a orânduirii sociale; c) metoda istorică. Instituţiile procesual penale sunt studiate ca feno- mene sociale care au luat naştere în anumite condiţii istorice determinate, care se modifică în raport cu schimbările social-economice ale diferitelor perioade istorice şi în funcţie de voinţa politică a puterii de stat din epoca respectivă;

d) metoda comparativă. Are menirea, pe de o parte, de a aprecia

normele de drept procesual penal în raport cu normele juridice ale altor discipline ale dreptului, iar, pe de altă parte, de a studia normele procesual penale române în relaţie directă cu cele similare din alte state, pentru a selecţiona şi adapta sistemului procesual român pe cele mai democratice şi mai eficiente. Ştiinţa dreptului procesual penal este alcătuită din două părţi, care corespund structurii Codului de procedură penală: o parte generală şi una specială. Partea generală studiază: regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, competenţa, probele şi mijloacele de probă, măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, actele procesuale şi procedurale comune,

participanţii la procesul penal. Partea specială studiază modul în care se derulează activităţile procesual penale pe timpul procesului penal. Sunt studiate în această parte a ştiinţei dreptului procesual penal: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale şi procedurile cu caracter special. Dispoziţiile din partea specială vor fi îmbinate întotdeauna cu reglementările din partea generală.

26

Secţiunea a IV-a Normele dreptului procesual penal

Normele juridice procesual penale au, în general, aceleaşi trăsături ca şi cele aparţinând celorlalte ramuri de drept. Ele reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc între autorităţile statului (organele judiciare), părţi şi alte persoane care participă la desfăşurarea procesului penal, pe de o parte, şi persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, pe de altă parte. Acestea sunt norme speciale de conduită, spre deosebire de normele dreptu- lui substanţial, care se adresează tuturor cetăţenilor. Normele de drept procesual penal indică:

autorităţile publice care au dreptul şi, totodată, obligaţia să tragă la

răspundere persoanele care au săvârşit infracţiuni, stabilind în acelaşi timp structura şi atribuţiile acestora;

persoanele fizice sau juridice care pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiţiei, atribuţiile, drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora;

actele şi mijloacele ce pot fi folosite de organele judiciare, de părţi şi de alte persoane în desfăşurarea procesului penal;

sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale

(nulitatea, decăderea, amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar, sancţiuni penale). Structura tehnico-juridică aplicabilă tuturor normelor de drept este valabilă şi pentru normele dreptului procesual penal, în sensul că ar trebui să conţină ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. După gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, acestea pot fi:

determinate [în art. 85 alin. (9) se prevede că atunci când minorul nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ atât ipoteza, cât şi dispoziţia sunt determinate în mod clar], în alte situaţii [art. 467 alin. (2) prevede că „dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe”], ipoteza fiind relativ-determinată. În norma juridică, dispoziţia poate fi şi ea determinată sau relativ-determinată [art. 368 alin. (1) în care se prevede că părţile pot renunţa expres la calea de atac în termenul de exercitare a acesteia]. Puţine norme juridice procesual penale au însă o formă tipică. Din punct de vedere formal, majoritatea lor nu exprimă în context sancţiunea. Ca regulă, sancţiunile se referă, în principal, la nulitatea actelor încheiate cu încălcarea prevederilor procesual penale.

27

1.

Clasificarea normelor de drept procesual penal

a) După forţa juridică prin care se impun datorită sancţiunii pe care o prevăd, normele dreptului procesual penal sunt:

- norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna

nulitatea actelor întocmite sau decăderea din drepturi;

- norme relative stipulează sancţiunea nulităţii actelor încheiate

cu încălcarea dispoziţiilor legale, dar numai dacă vătămarea drepturilor persoanei nu poate fi înlăturată altfel; - norme dispozitive sau permisive a căror încălcare atrage aplicarea de amenzi sau sancţiuni disciplinare; - norme divizate, care se prezintă, de regulă, sub forma normelor de trimitere [art. 193 alin. (6) care stabileşte că restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în cursul procesului penal are loc potrivit legii civile];

- norme de excepţie (suspendarea urmăririi penale în cazul îm-

bolnăvirii grave a învinuitului sau inculpatului) 1 . b) După sfera de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:

generale sau de drept comun şi speciale. Norma generală se aplică întotdeauna tuturor cauzelor penale, orice derogare sau excepţie urmând să fie menţionată în mod expres. Norma specială se completează cu norma generală. Norma specială derogă întotdeauna de la norma generală când reglementează aceleaşi relaţii sociale. Normele speciale au aplicabilitate numai în anumite cazuri sau situaţii cu caracter derogator (cum ar fi normele care se aplică numai în cazul urmăririi sau judecării unor infracţiuni flagrante, art. 465-479). Acestea sunt prevăzute în Codul de procedură penală, dar pot fi cuprinse şi în legi speciale (ca cele referitoare la descoperirea, urmărirea şi judecarea infracţiunilor de corupţie, prevăzute de Legea nr. 78/2000).

2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

Noţiunea de izvor de drept poate fi determinată în sens material şi în sens formal. În sens material, prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă a societăţii. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, apreciem noi, şi de factorul politic şi social.

1 Art. 239 alin. (1) C.proc.pen.

28

În sens formal, izvoarele dreptului procesual penal sunt normele juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal, drepturile şi obligaţiile organelor judiciare, ale părţilor şi ale altor persoane chemate să participe la realizarea procesului penal, actele ce pot fi încheiate şi măsurile ce pot fi luate în vederea soluţionării legale a cauzelor penale. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt: Constituţia, codul de procedură penală, codul de procedură civilă, codul civil, codul penal, codul familiei, legile speciale, unele convenţii internaţionale.

2.1. Constituţia

Ca izvor al tuturor ramurilor de drept, pentru dreptul procesual penal, Constituţia stabileşte regulile cu caracter general 1 care pot şi trebuie să fie aplicate pentru înfăptuirea justiţiei. În unele prevederi ale Constituţiei, sunt indicate chiar măsuri concrete cu caracter procesual sau sunt asigurate: inviolabilitatea domiciliului, cores- pondenţei, imunitatea parlamentarilor şi a Preşedintelui ţării; dreptul de a utiliza căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; de a folosi interpret când persoana implicată în proces nu cunoaşte limba română; se garantează dreptul la apărare pe tot parcursul procesului penal.

2.2. Codul de procedură penală

Este principalul izvor al dreptului procesual penal, întrucât el conţine majoritatea normelor juridice care au ca scop disciplinarea şi organizarea tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni. Primul Cod modern de procedură penală a intrat în vigoare la 2 noiem- brie 1864, în timpul domnitorului Al.I. Cuza şi s-a aplicat în Principatele Unite până la 19 martie 1936, când, pentru întreg teritoriul unificat al ţării, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală. Acest cod, care a fost modificat în mod substanţial în 1948 şi în anii 1949 şi 1960, a fost abrogat la 1 ianuarie 1969, când locul său a fost preluat de actualul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 29/1969. Şi acest Cod a fost modificat de mai multe ori, prin mai multe acte normative, dintre care amintim Decretele nr. 154/1970; nr. 335/1971; nr. 545/1972; nr. 83/1973; Legea nr. 7/1973; Decretele nr. 203/1974; nr. 235/1974; nr. 365/1976; Decretul-lege nr. 3/1989. Au mai fost aduse modificări esenţiale prin Legile nr. 32/1990, nr. 104/1992, nr. 92/1992, nr. 45/1993, nr. 141/1996,

1 A se vedea supra, Secţiunea a II-a, §5, pct. 5.1. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional, p. 12.

29

nr. 142/1997, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, Legea nr. 296/2001, Legea nr. 704/2001, Legea nr. 756/2001, Legea nr. 169/2002, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, Legea nr. 281/2003, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66/2003, nr. 109/2003, nr. 55/2004, Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006. Codul de procedură penală constituie legea generală în materie.

2.3. Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă cuprinde reguli care prezintă un mare interes pentru procesul penal (în art. 406 şi urm. C.proc.civ. sunt enumerate bunurile care nu pot fi supuse sechestrului; art. 446 C.proc.pen. prevede că dispoziţiile civile dintr-o hotărâre penală privitoare la despăgubiri civile şi la cheltuieli judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit reglementării civile ş.a.).

2.4. Codul civil

Din Codul civil, numeroase dispoziţii îşi găsesc aplicabilitate în solu- ţionarea unor aspecte ale cauzelor penale [art. 14 prevede că repararea pagubelor în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit legii civile, în sensul aplicabilităţii în procesul penal a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. ce reglementează răspunderea delictuală; art. 24 alin. (3) menţionează că persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente, consacrând astfel instituţia părţii responsabile civilmente din dreptul procesual penal; art. 1000 C.civ. dispune cu privire la categoriile de persoane responsabile civilmente care pot fi atra- se pentru a răspunde civil în procesul penal].

2.5. Codul penal

Codul penal cuprinde şi unele norme care au un conţinut procedural (înlocuirea răspunderii penale art. 90-91 C.pen.; lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor art. 131-132 C.pen. ş.a.).

2.6. Codul familiei

Potrivit dispoziţiilor art. 44, chestiunile prealabile se judecă potrivit regulilor din materia căreia îi aparţine aceea chestiune (în cazul abandonului

30

de familie, nerespectarea obligaţiilor de întreţinere faţă de persoanele pentru care inculpatul are asemenea obligaţii ş.a.).

2.7. Legile speciale

Sunt izvoare ale dreptului procesual penal şi unele legi speciale cu caracter organizatoric, dar şi cele care se referă la aspecte de fond privind desfăşurarea procesului penal (Legile nr. 7/1973; nr. 32/1990; nr. 104/1992; nr. 92/1992; nr. 45/1993; nr. 141/1996; nr. 281/2003; nr. 356/2006). În statul de drept, este firesc ca numai legea să constituie izvor de drept pentru dreptul procesual penal, fiind domeniul cel mai important şi reprezentativ care îşi aduce contribuţia la realizarea justiţiei penale. Cu toate acestea, sunt acceptate ca izvoare de drept şi unele decrete. Astfel, sunt izvoare ale dreptului procesual penal şi decrete cu putere de lege 1 care conţin dispoziţii procesual penale (Decretele nr. 154/1970; nr. 235/197; Decretul nr. 203/1974 – prin care au fost introduse secţiile maritime şi fluviale la instanţele de judecată din Constanţa şi Galaţi; Decretul-lege nr. 3/1989, prin care au fost desfiinţate organele de cercetare penală specială ale securităţii ş.a.), dar şi ordonanţe ale Guvernului (Ordonanţa de urgenţă nr. 207/2000, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2002, Ordonanţa de urgenţă nr. 66/2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 60/2006).

2.8.Unele convenţii internaţionale

Convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat, care conţin norme procesual penale, sunt izvoare ale dreptului procesual penal. Constituie astfel de izvoare convenţiile de asistenţă juridică pe care România le-a încheiat cu mai multe state (Bulgaria, Polonia, Austria, Tunisia, Italia, Grecia, Ungaria, Naţiunile Unite; Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor reprezentanţilor Naţiunilor Unite, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente de cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York în 10 decembrie 1984, ratificată de România în 1991; Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, la care România a aderat în 1998).

1 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 25.

31

3. Interpretarea normelor juridice procesual penale

Deoarece cazurile concrete de aceeaşi natură nu sunt identice, organul judiciar are facultatea de a interpreta şi aplica, la situaţia concretă, norma juridică care corespunde cel mai bine. S-a apreciat că legiuitorul şi interpretul parcurg acelaşi drum, dar în sens invers 1 . Interpretarea normelor de drept este diferenţiată în funcţie de următoa- rele criterii:

3.1. Interpretare legală

Interpretarea legală este făcută chiar de către organul care a adoptat legea. Interpretarea se realizează în cuprinsul actului normativ unde se află norma juridică interpretată. Această interpretare, numită şi autentică, este obligatorie pentru subiecţii cărora li se adresează şi are aceeaşi forţă juridică ca şi norma interpretată 2 . În Codul de procedură penală există asemenea interpretări. Astfel, art. 229 ne arată ce înţelegem prin învinuit, art. 23 precizează cine este inculpatul. Referindu-se la alte părţi din procesul penal, defineşte cine este partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente (art. 24).

3.2. Interpretare judiciară

Se realizează de instanţele de judecată în procesul aplicării normei juridice respective, fără a avea caracter obligatoriu şi pentru alt organ judiciar, chiar în cazuri asemănătoare. Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac deseori trimiteri la soluţii pronunţate de alte instanţe. Apreciem totuşi că instanţele judecătoreşti de la nivel inferior Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să se conformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea atunci când constată că se face o interpretare judiciară diferită de către instanţele judecătoreşti. În felul acesta, ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri.

1 M. Rotondi, Interpretazione della legge. Nuovo Digesto italiano, p. 736. 2 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 27.

32

3.3.

Interpretare doctrinară

Se realizează de către cercetători, specialişti în domeniul dreptului şi se bazează pe forţa argumentelor ştiinţifice. Interpretarea doctrinară nu este obligatorie, dar fiind bine motivată, poate conduce la noi reglementări legale sau la modificarea celor vechi ori poate influenţa organele judiciare în aplicarea legii.

3.4. Interpretare gramaticală

Presupune lămurirea conţinutului normelor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi. Dacă, din punct de vedere etimologic, cuvintele au un sens comun şi, în acelaşi timp, un sens ştiinţific, se va reţine sensul ştiinţific. În interpretarea gramaticală, funcţia conjuncţiilor sau, ori, fie este aceea de a determina o alternanţă (art. 494 care stabileşte instanţa compe- tentă să soluţioneze cererea de reabilitare judecătorească).

3.5. Interpretare sistematică

Interpretarea sistematică ajută la lămurirea conţinutului unei norme juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din alte ramuri ale dreptului 1 . Astfel, în cazul arestării învinuitului, se face aplicarea dispoziţiilor art. 146, care arată condiţiile necesare arestării, printre care nu este menţionată şi aceea de a se fi început urmărirea penală. Corelând însă prevederile acestui text cu cele ale art. 229, se desprinde con- cluzia că printre condiţiile necesare arestării învinuitului se numără şi cea privind începerea urmăririi penale 2 .

3.6. Interpretarea logică sau raţională

Constă în lămurirea sensului unor norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională mai frecvent folosite sunt interpretarea a forţiori, potrivit căreia în mai mult se cuprinde şi mai puţin şi interpretarea per a contrario, conform cu care o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde pentru cazurile la care legea nu s-a referit, întrucât organul judiciar ar crea el noi norme juridice, ceea ce legal nu se poate accepta.

1 N. Volonciu, Drept procesual penal, E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 36. 2 I. Neagu, op. cit., p. 28.

33

4. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

Aplicarea legii procesual penale se raportează la spaţiu şi timp.

4.1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu

Codul de procedură penală nu face referire la aplicarea lui în spaţiu. Întrucât în art. 1 din Cod se face referire la valorile fundamentale pe care dispoziţiile sale sunt chemate să le apere, deducem că ele n-ar putea fi apărate într-un alt spaţiu decât cel aflat sub puterea statului român şi a organelor sale judiciare.

4.1.1. Principiul teritorialităţii legii procesual penale

Principiul teritorialităţii legii procesual penale decurge din principiul suveranităţii statului asupra întregului său teritoriu, definit în art. 142 C.pen. Având în vedere prevederile art. 143 C.pen., în legătură cu expresia „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”, unde sunt incluse şi infracţiunile săvârşite pe nave şi aeronave aflate sub pavilion român, deducem că legea procesual penală se va aplica şi în cazul săvârşirii unor infracţiuni pe acestea. În materie procesual penală are importanţă locul desfăşurării procedurii judiciare, şi nu locul unde s-a săvârşit fapta. Fiecare stat îşi desfăşoară activitatea de procedură judiciară pe teritoriul său. În principiu, organul judiciar nu poate desfăşura activităţi de procedură pe teritoriul altui stat şi nici alt stat în ţara noastră. În toate reglementările procesual penale se găsesc astfel de dispoziţii, potrivit dictonului locus regit actum. În domeniul procesual penal, aplicarea principiului teritorialităţii legii procesual penale, în mod excepţional, este limitat pentru interese majore determinate de colaborarea internaţională pentru sancţionarea unor fapte penale. Lupta contra infracţionalităţii pe plan mondial poate crea situaţia urmăririi şi judecării infractorilor în altă ţară decât unde s-a săvârşit infracţiunea şi, ca urmare, desfăşurarea în acel loc a unor activităţi, cum ar fi: ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de martori sau părţi, extrădarea unor persoane ş.a.

34

Excepţiile române 1 sunt:

de

la

principiul

teritorialităţii

a) Comisii rogatorii internaţionale:

legii

procesual

penale

la solicitarea organelor române, organul judiciar străin va

îndeplini acte procedurale pe teritoriul său după legea acelui loc, urmând ca actul să producă efecte juridice în procesul penal din ţara noastră, în faţa organelor judiciare române;

la solicitarea organelor judiciare străine, organele române, în mod similar, vor efectua activităţi judiciare, actele încheiate prin comisii rogatorii fiind admise ca valabile în procesele penale din ţara solicitantă.

b) Extrădarea, care este de două feluri:

activă – o cerere din partea unui stat de a i se preda un

infractor;

pasivă – remiterea infractorului de către statul solicitat; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală 2 reglementează procedura extrădării, dacă nu se prevede altfel pe baza convenţiilor internaţionale bilaterale. Actele care se anexează cererii de extrădare produc efecte juridice conform legii române, adică, în baza lor, persoana este arestată prin dispoziţia judecătorului, Curtea de apel constatând îndeplinirea condiţiilor legale pentru extrădare.

c) Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare

străine. Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi a actelor juridice străine se face la sesizarea procurorului de către instanţa din raza teritorială în care se află condamnatul.

d) Imunitatea de jurisdicţie. Prin Convenţia de la Viena din 1961,

ratificată de România în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că acesta nu poate fi cercetat, reţinut, arestat, chemat în instanţă sau obligat să depună mărturie (art. 31 Convenţie). Principiile imunităţii sunt extinse, în parte, şi la personalul consular, prin convenţii consulare bilaterale ale statului nostru 3 .

e) Legea penală, ca şi cea procesual penală nu se aplică în cazul unor

infracţiuni săvârşite de către persoane aparţinând unor armate străine sau aflate în trecere pe teritoriul statului nostru, precum şi atunci când acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară străină sau chiar civilă, în anumite condiţii, cum ar fi cele de reciprocitate.

1 N. Volonciu, op. cit., p. 64.

2 M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.

3 I. Anghel, Dreptul consular, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

35

4.2. Aplicarea legii procesual penale în timp

Legea procesual penală se află în continuă modificare şi se impune a se cunoaşte ce lege procesuală se va aplica în situaţia succesiunii acestora. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare, de regulă, de la publicarea în Monitorul Oficial al României, şi până în momentul ieşirii din vigoare. Uneori, intrarea în vigoare poate avea loc mai târziu, la data prevăzută în lege. Sub aspectul ieşirii din vigoare a legii procesual penale, se disting două situaţii:

a) când durata în timp a legii este determinată în cuprinsul ei. În acest

caz, legea va ieşi din vigoare prin ajungerea la termenul stabilit;

b) prin abrogarea totală sau parţială; căderea legii în desuetudine sau

prin încetarea împrejurărilor excepţionale pentru care a fost adoptată. Articolul 15 alin. (2) din Constituţie arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Legea procesual penală, în principiu, nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă, spre deosebire de legea penală. Deci, o reglementare aflată în vigoare nu se aplică actelor procedurale îndeplinite anterior şi nici invers. Nu este posibil ca o lege ieşită din vigoare să se aplice în continuare. Caracterul activ al legii nu poate fi apreciat în raport de data când s-a săvârşit infracţiunea, ci în legătură cu data când se desfăşoară activitatea procesuală faţă de care legea de procedură este activă. Chiar dacă infracţiunea a fost săvârşită sub vechea lege de procedură, dar a fost desco- perită sub noua lege, întregul proces se va desfăşura conform legii procesuale aflate în vigoare în timpul procesului penal. Ceea ce s-a îndeplinit legal sub legea veche, rămâne valabil. Este posibil ca, pe par- cursul desfăşurării unui proces penal, să apară mai multe legi procesuale succesive (legi intermediare). Regula tempus regit actum cuprinde sub incidenţa sa toate actele şi lucrările efectuate în cauza penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare. În baza celor precizate mai sus, putem spune că prin aplicarea legii procesual penale în timp se înţelege aplicarea ei în perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii din vigoare. În situaţiile tranzitorii, prin normele legale este reglementată trecerea de la o lege veche la cea nouă şi pot fi cuprinse în conţinutul noii legi. Printre legile care au prevăzut dispoziţii tranzitorii pentru aplicarea lor, menţionăm Legea nr. 7/1973, Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 356/2006. Uneori, dispoziţiile tranzitorii sunt cuprinse în alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 31/1968. Dispoziţiile unor altfel de acte normative nu au aplica-

36

bilitate generală valabilă pentru toate situaţiile tranzitorii ele având un caracter particular.

Secţiunea a V-a Faptele şi raporturile juridice procesual penale

Faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau naştere, modifică sau sting raportul juridic procesual penal ori împiedică naşterea lui. În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt:

a) acţiuni, acestea fiind fapte dependente de voinţa oamenilor şi care

dobândesc conotaţie juridică, întrucât sunt prevăzute într-o normă de drept.

Când sunt conforme cu cerinţele legale, se numesc acţiuni licite şi sunt

ilicite atunci când contravin normei juridice care le reglementează. Acţiunile ilicite (omorul, furtul, înşelăciunea ş.a.) vor duce la naşterea raportului juridic procesual penal.

b) evenimente, care se produc independent de voinţa oamenilor, dar

şi ele pot determina consecinţe juridice (îmbolnăvirea inculpatului poate

conduce la luarea măsurii internării medicale ori suspendarea procesului penal; moartea făptuitorului determină încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal). După efectele pe care le produc, faptele juridice procesual penale sunt:

constitutive – cele care nasc raporturi juridice procesuale ;

modificatoare modifică raporturile juridice procesuale ;

extinctive cum ar fi: împăcarea părţilor, retragerea plângerii

prealabile, decesul inculpatului după declanşarea procesului, toate acestea ducând la încetarea procesului penal;

impeditive 1 sunt cauze care împiedică desfăşurarea procesului

penal, intervenind înainte de declanşarea acestuia, spre deosebire de cele extinctive, care intervin după declanşarea procesului.

1. Raportul juridic procesual penal

Raportul juridic procesual penal este acel raport care apare în cursul desfăşurării procesului penal şi este reglementat de norme procesual penale. Raportul juridic procesual penal apare ca urmare a încălcării normei penale de către făptuitor şi are următoarele elemente:

a) subiecţii raportului juridic procesual penal. Aceştia sunt partici-

panţii la realizarea procesului penal. Subiectul prezent în toate raporturile

1 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 15.

37

este statul, reprezentat de organele sale competente să soluţioneze cauzele penale. În orice raport juridic procesual penal este prezent şi făptuitorul. În raportul juridic pot apărea şi alţi subiecţi, cum ar fi: partea vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente ş.a.

b) conţinutul raportului juridic procesual penal, în care sunt incluse

drepturile şi obligaţiile stabilite prin normele juridice procesul penale pentru subiecţii care participă la realizarea procesului penal .

c) obiectul raportului juridic procesual penal constă în tragerea la

răspundere penală a făptuitorului de către stat, dacă se dovedeşte, la finalul cercetărilor, că a existat raportul penal material. Pentru a se constata însă existenţa sau inexistenţa acestui raport, statul, prin organele sale abilitate, administrează toate probele posibile. În funcţie de rezultatul cercetărilor întreprinse, în final, procurorul sau instanţa de judecată soluţionează cauza penală.

Raporturile juridice procesual penale prezintă unele particularităţi faţă de celelalte raporturi juridice, în sensul că:

a) sunt de autoritate (de putere), realizând drepturile şi obligaţiile ce

izvorăsc din raportul de drept penal material. Aceste raporturi iau naştere prin manifestarea autorităţii exercitate de către stat prin intermediul orga- nelor judiciare. Aceste drepturi sunt obligatorii pentru organele judiciare.

b) de regulă, iau naştere, indiferent de acordul de voinţă al părţilor.

Manifestările de voinţă, în majoritatea raporturilor procesuale, sunt unilaterale, venind din partea subiectului autoritar, dominant, ca o conse- cinţă a aplicării principiului oficialităţii 1 . Uneori, manifestarea de voinţă

trebuie să vină din partea altor subiecţi (a persoanei vătămate, când punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă). Sunt situaţii când raportul juridic de drept procesual penal se naşte prin acordul de voinţă al unui subiect (acordul rudei apropiate de a fi ascultată ca martor, acordul dat de persoana faţă de care există obligaţia de a fi păstrat secretul profesional, pentru a se depune mărturie ş.a.).

c) existenţa unui subiect cu rol dominant, care conduce procesul

penal (procurorul şi instanţa de judecată). Subiectul dominant trebuie să fie

totdeauna prezent în raporturile procesuale.

d) drepturile organelor judiciare au şi valoare de obligaţii (procurorul

are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală, dar, totodată, în anumite împrejurări, acest drept devine obligaţie, când condiţiile legale sunt înde- plinite, adică există faptă penală, făptuitor şi îi este stabilită vinovăţia).

1 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 17.

38

Există şi raporturi juridice de altă natură decât procesual penală, în sensul că nu participă subiectul dominant, caz în care nu aparţin însă dreptului procesual penal.

2. Garanţii procesuale

Prin garanţii procesuale se înţeleg acele instrumente, mijloace şi instituţii juridice care contribuie la rezolvarea cauzei penale cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale. De exemplu, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg şi nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret 1 . În reglementarea procesual penală din România, asigurarea interpretului se realizează de organele judiciare, în mod gratuit, pentru ca toţi cetăţenii să aibă posibilitatea de a-şi realiza drepturile procesuale. Cele mai importante garanţii procesuale sunt:

a) obligaţia organelor judiciare de a desfăşura, din oficiu, activit