Sunteți pe pagina 1din 58

Contracte civile

-note de curs-

Unitatea I Introducere în materia contractelor

Obiective:

Înţelegerea noţiunii de contract

Înţelegera noţiunii de obligaţie

Prezentarea modificărilor la nivel general aduse prin NCC

Înţelegerea noţiunnii de contracte nenumite

Cuvinte cheie:

Contract, încheierea contractelor la distanţă, contracte nenumite, contracte profesionale, contracte civile

1. Aspecte generale Conform NCC (art. 1166), contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Consecvent ideii de unificare a dreptului privat, NCC instituie reguli generale aplicabile tuturor contractelor, fără a face distincţia între contracte comerciale şi contracte civile. Cu caracter de noutate, Codul conţine dispoziţii generale cu privire la regulile aplicabile contractelor nenumite. Sunt contracte nenumite acele contracte cărora legea nu le oferă o definiţie. Nu trebuie să ajungem la concluzia că astfel de contracte nu ar fi legale, întrucât conform libertăţii contractuale, orice acord de voinţă este valabil, atâta timp cât nu încalcă legea şi bunele moravuri. Spre exemplu, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2011, contractul de rentă viageră era un contract nenumit. Acestor contracte li se aplică regulile generale, iar atunci când aceastea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168). Tot în secţiunea rezervată dispoziţiilor generale cu privire la contracte, Codul stipulează libertatea de a contracta (expresie a principiului autonomiei de voinţă civilă), precum şi obligaţia de a negocia, încheia şi

executa contractele cu bună credinţă. Buna credinţă este extinsă şi la purtarea negocierilor. Astfel partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Ca element de noutate –art. 1183, alin. (4), partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Art. 1184 adaugă şi cerinţa nedivulgării informaţiilor confidenţiale aflate pe parcursul negocierilor, chiar în situaţia în care contractul nu se va încheia. Conform art. 1182, alin. (2), contractul poate fi încheiat valabil dacă părţile cad de acord cu privire la elementele esenţiale ale contractului, având posibilitatea să cadă de acord la o dată ulterioară cu privire la elementele secundare. În situaţia unui dezacord cu privire la cele din urmă (legea recunoaşte expres şi posibilitatea ca o altă persoană să determine elementele secundare ale contractului), instanţa poate dispune completarea contractului. În ceea ce priveşte încheierea contractelor la distanţă, NCC adoptă (art. 1186) aşa numita teorie a recepţiunii. Alfel spus, contractul se consideră încheiat în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea. Contractul se va considera încheiat şi dacă în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părţi, al uzanţei sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. Conform art. 1321 NCC, contractul încetează, ca regulă generală, prin:

executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală (condiţionată în unele contracte, ca de pildă cel de locaţiune, de un termen de preaviz), expirarea termenului, îndeplinire sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de executare. Potrivit art. 1179, condiţiile generale pentru încheierea valabilă a unui contract sunt:

- capacitatea de a contracta;

- consimţământul valabil al părţilor;

- un obiect determinat, posibil şi licit;

- o cauză valabilă a obligaţiilor.

1.1. Contractele profesionale. Definiţie şi caracteristici Definiţie. „Contractele privind activitatea comercială sunt contractele încheiate de profesioniştii care exploatează o întreprindere economică

(comercianţii), având ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, în scopul obţinerii profitului.” 1 Caracteristici. Din definiţie, reies cele patru trăsături ale contractelor privind activitatea comercială. Astfel, contractele:

- sunt încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi economice;

- sunt încheiate de profesioniştii comercianţi;

- au ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor;

- au ca scop obţinerea unui profit.

1.2 Regulile formării şi executării contractelor privind activitatea comercială Principiul libertăţii contractuale Potrivit art. 1169 N.C.C., „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.” Ca urmare, „principiul libertăţii contractuale constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de lege, ordinea publică şi bunele moravuri.” 2 Consecinţele aplicării acestui principiu sunt următoarele:

a) libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului (pentru

încheierea contractului, cele două manifestări de voinţă se pot exprima în forme diferite, existând şi cazuri însă, în care legea obligă la exprimarea în formă scrisă, ca şi condiţie de validitate sau doar ca mijlod de probă);

b) libertatea probelor în litigiile privitoare la contractele legate de activitatea

comercială (sunt acceptate înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză, alte mijloace prevăzute de lege); c) libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului (jurisdicţie alternativă cu caracter privat; poate fi arbitraj instituţionalizat sau ad-hoc). Limitele principiului libertăţii contractuale (apărute în special în perioada modernă) sunt date de :

a) contractele de adeziune (conform art. 1175 N.C.C., sunt acele contracte în

care „clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru

1 Cărpenaru, Stanciu Drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 400 2 Ibidem, p. 402

aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”) b) contracte cu clauze interzise de lege (prin Legea nr. 193/2000, au fost stabilite reguli speciale de încheiere a contractelor între comerciant şi consumator, în scopul protejării celui din urmă; sunt interzise clauzele considerate abuzive, în detrimentul consumatorului);

2. Încheierea contractului Încheierea contractului se realizează prin întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte. Oferta de a contracta reprezintă propunerea unei persoane adresată unei alte persoane, de a încheia un anumit contract. Ea constituie „o manifestare de voinţă care exprimă intenţia ofertantului de a se obliga, în cazul în care oferta este acceptată de destinatar.” 3 Condiţiile ofertei sunt:

a) să fie precisă şi completă (să cuprindă toate elementele necesare încheierii

contractului, specifice pentru fiecare tip de contract);

b) să fie fermă (să fie făcută fără rezerve).

Oferta de a contracta poate fi exprimată expres (în scris, verbal, prin afişarea mărfii şi a preţului acesteia etc.) sau tacit. Potrivit art. 1188 alin. (2) N.C.C., emitentul ofertei de a contracta poate fi :

„persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului.” Destinatar al ofertei poate fi o persoană determinată, generic determinată sau

nedeterminată. Potrivit art. 1189 alin. (1) N.C.C., propunerea ce se adresează unor persoane nederminate, chiar dacă este precisă, nu reprezintă ofertă, ci, după, împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. În mod excepţional, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, uzanţe sau, în mod neîndoielnic, din împrejurări. Potrivit art. 1200 N.C.C., oferta produce efecte numai din momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Aşadar, până la ajungerea la destinatar, oferta poate fi retrasă fără

3 Ibidem, p. 407

consecinţe cu condiţia ca retragerea să ajungă la destinatar anterior ofertei sau concomitent cu aceasta. Dacă în ofertă este prevăzut un termen de acceptare, ofertantul este obligat la respectarea acestui termen (care curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar). Potrivit art. 1191, oferta este irevocabilă pe perioada în care autorul ei se obligă

să o menţină, dar şi atunci cînd ea poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor. Deoarece oferta cu termen nu poate fi revocată înainte de expirarea acestuia, orice declaraţie de revocare a unei astfel de oferte nu poate produce efecte. În ceea ce priveşte oferta fără termen de acceptare sunt posibile două situaţii :

- oferta adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte juridice dacă nu este acceptată imediat;

- oferta adresată unei persoane care nu este prezentă trebuie menţinută un

termen rezonabil, după împrejurări, considerat necesar pentru ca destinatarul să o

primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.

Pentru revocarea ofertei fără termen înaintea unei perioade rezonabile conform N.C.C., art. 1193 prevede răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat. Cazurile în care oferta devine caducă sunt prevăzute în art. 1195 N.C.C. :

- dacă oferta nu ajunge la destinatar în termenul stabilit sau în termen rezonabil;

- când este refuzată de către destinatar;

- în caz de deces sau incapacitate a ofertantului (dacă natura afacerii sau

împrejurările o impun). Potrivit art. 1196 N.C.C., acceptarea ofertei poate consta în orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Pentru ca încheierea contractului să fie valabilă, e necesar ca acceptarea ofertei (ca şi oferta) să se realizeze în forma cerută de lege. Acceptarea ofertei se poate face în mod expres sau tacit. Potrivit art. 1196 alin. 2 N.C.C., tăcerea sau lipsa acţiunii destinatarului poate avea valoarea unei acceptări de ofertă cu condiţia ca aceasta să rezulte din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între părţi, din uzanţe ori din alte împrejurări.

Noul Cod civil reglementează momentul şi locul încheierii contractului. Astfel, pentru contractul încheiat între persoane prezente, momentul încheierii contractul coincide cu momentul acceptării ofertei. Pentru persoanele absente, contractul este considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive ce nu îi sunt imputabile. De asemenea, Noul Cod civil reglementează şi momentul încheierii contractului în formă simplificată. Astfel, în situaţiile în care acceptarea ofertei se realizează printr-un act sau fapt concludent al destinatarului, fără a-l înştiinţa pe ofertant cu privire la acceptarea ofertei, contractul este considerat încheiat la momentul săvârşirii actului sau faptului concludent. În ceea ce priveşte locul încheierii contractului, acesta este localitatea în care se află ofertantul şi în care acceptarea ofertei ajunge la acesta. Pentru contractul în formă simplificată, locul încheierii acestuia este localitatea în care se află destinatarul ofertei.

Unitatea 2 Contractul de vânzare -cumpărare

Obiective:

Înţelegerea noţiunii de vânzare-cumpărare

Înţelegerea noţiunii de pact de opţiune

Prezentarea bunurilor în funcţie de aptitudinea de a fi vândute sau nu

Cuvinte cheie:

Vânzare-cumpărare, pact de opţiune, incapacităţi de a vinde, incapacităţi de a cumpăra

2. Contractul de vânzare -cumpărare

A.Definiţie “Vânzarea este contractul care transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, de la vânzător la cumpărător, în schimbul unei sume de bani” 4 . NCC defineşte vânzarea [art. 1650, alin. (1)] ca fiind “contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească”. Definiţia pe care o oferă NCC a fost deja criticată în literatura de specialitate 5 , întrucât transferul proprietăţii se produce de drept, prin acordul de voinţă al părţilor, vânzătorul neavând o obligaţie de transfer al proprietăţii, din moment ce transmiterea dreptului proprietăţii se realizează ex lege. Aşadar, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind acel contract în baza căruia o parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei altei părţi, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se, în schimb, să plătească vânzătorului o sumă de bani, numită preţ. Drepturile personale nepatrimoniale şi nici drepturile patrimoniale cu un caracter foarte personal (de ex. dreptul la pensie, dreptul la întreţinere), nu pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

B. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare -contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual- ca regulă generală el se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. De la această regulă generală există şi unele excepţii, de exemplu vânzarea- cumpărarea de bunuri imobile se poate face numai în formă autentică. De asemenea, în cazul vânzării-cumpărării unor astfel de bunuri trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii de publicitate, ca înscrierea în Cartea funciară. Mai mult decât atât, după intrarea în vigoare a NCC, înscrierea în Cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, altfel spus transferul de proprietate nu mai operează ca în vechea reglementare la momentul acordului de vointă, ci la momentul înscrierii în Cartea funciară.

4 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 329 5 Ibidem, pp. 368 şi urm.

-contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral), încheierea sa dând naştere la drepturi şi obligaţii reciproce pentru părţile contractante. -contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc obţinerea unor foloase de natură patrimonială. -contractul de vânzare cumpărare este un contract comutativ, adică existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor este cunoscută de către părţi încă de la momentul încheierii contractului. - contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate

C. Domeniu de aplicare

De obicei contractul de vânzare-cumpărare transferă dreptul de proprietate, dar prin vânzare se pot transmite şi alte drepturi: drepturi de uzufruct, drepturi de creanţă, drepturi de creanţă etc. Nu se pot transmite prin vânzare drepturi personale nepatrimoniale.

D. Încheierea contractului

Conform art. 1178 NCC (regula generală), contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formă pentru încheierea sa valabilă. Există însă şi vânzări care trebuie să fie încheiate în formă autentică (de ex. vânzarea unui teren). Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea absolută. Vânzarea este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiei asumate –NCC, art. 1172, alin. (1). Regula generală este că pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora legea nu le interzice, aşadar regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. Vânzarea-cumpărarea este un act de dispoziţie pentru părţi, de aceea este necesar ca ele să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Cei care nu au capacitate de exerciţiu pot încheia un astfel de contract doar prin intermediul ocrotitorului legal şi cu autorizaţia autorităţii tutelare.

E. Incapacităţi de a cumpăra

-judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii

juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra direct sau prin persoane

interpuse, sub sancţiunea nulităţii absolute, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. -sunt incapabili să cumpere, direct sau prin persoane interpuse:

a)mandatarii pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului în care au împuternicire expresă în acest sens; b) părinţii, curatorul, tutorele, administratorul provizoriu pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c)judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii şi alte persoane care ar putea influenţa vânzarea făcută prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează;

F. Incapacităţi de a vinde Conform NCC, art. 1655, alin. (1), persoanele prevăzute la art. 1164 alin. (1), care au incapacitatea de a cumpăra, nu pot de asemenea să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează sau a cărui administrare o supraveghează. Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite (art. 1656).

G. Bunuri ce pot fi vândute Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- să existe în circuitul civil Nu pot fi vândute acele bunuri care prin natura lor nu pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, care prin natura lor nu pot face obiectul dreptului de proprietate (de ex. aerul, lumina soarelui etc.). -să nu facă parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ- teritoriale; Astfel de bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, ele putând fi date în administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice, concesionate sau date în folosinţă gratuită, dar, aşa cum am mai arătat, nu vândute. -bunuri cu privire la comercializarea cărora există un monopol de stat – armamentul, muniţiile şi explozibilii, substanţele şi medicamentele ce conţin stupefiante.

Deşi se află în circuitul civil, comercializarea unor astfel de bunuri este restricţionată. -bunurile din patrimoniul cultural-naţional, documentele ce fac parte din fondul arhivistic naţional. Sancţiunea pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un bun care nu este destinat comerţului este nulitatea absolută. -lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor -lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil Bunurile certe se caracterizează prin trăsături proprii. În cazul bunurilor de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei (grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a. -obligaţia asumată trebuie să fie posibilă, întrucât nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obligaţiei se apreciază in abstracto, adică trebuie să fie o imposibilitate obiectivă pentru oricine, nu doar pentru debitorul obligaţiei. Trebuie să reţinem că, în material vânzării nu mai există interdicţia vânzării între soţi. Cu toate acestea, este menţinută în continuare revocarea donaţiei.

NCC reglementează, la art. 1683, vânzarea bunului altuia. Ca regulă generală, proprietatea trece în patrimoniul cumpărătorului în momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar. Conform noului Cod nu prezintă importanţă dacă, la încheierea contractului, părţile cunoşteau proprietarul lucrului vândut. În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea bunului, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi, dacă este cazul, daune-interese. Vânzarea unei moşteniri (deschise, întrucât vânzarea unei moşteniri nedeschise încă este nulă absolut, chiar cu acordul testatorului) se face întotdeauna, conform NCC, în formă autentică (art. 1747), sub sancţiunea nulităţii absolute.

H. Preţul Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului, constând într-o sumă de bani care corespunde valorii lucrului vândut. Lipsa preţului atrage nulitatea absolută a vânzării. Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

-să fie fixat într-o sumă de bani; - să fie determinat sau determinabil;

-să fie sincer şi serios Preţul este sincer atunci când cel menţionat în contract este acela convenit în realitate de părţi. Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-l plătească, iar din actul secret rezultă că el nu este datorat. În situaţia în care preţul este fictiv, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, putând echivala cu o liberalitate (donaţie deghizată), dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru validitatea acestui act. Preţul este serios dacă nu este derizoriu, adică dacă nu este disproporţionat cu valoarea lucrului vândut.

I. Cauza contractului

Cauza contractului de vânzare-cumpărare este un element constitutiv şi o condiţie de validitate acestuia. Cauza se compune din două elemente: scopul direct (imediat) şi scopul indirect (mediat). Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării bunului, iar al cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţlui. Scopul indirect îl constituie motivul determinant care a antrenat manifestarea consimţământului de a încheia contractul. Scopul indirect semnifică aşadar, nevoile pe care vânzătorul doreşte să şi le satsifacă din preţul obţinut, iar cumpărătorul cu bunul dobândit. Pentru validitatea contractului de vânzare cumpărare cauza trebuie să existe, absenţa sa atrăgând nulitatea absolută a vânzării. Cauza trebuie să fie reală, licită şi morală.

J. Pactul de opţiune

Pactul de opţiune este o instituţie nouă, introdusă de NCC. Conform art. 1668, alin. (1), în cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului. Dreptul de opţiune se notează în cartea funciară atunci când este vorba despre drepturi tabulare. Dreptul de opţiune se radiază din oficiu, dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale de către cealaltă parte.

Amintim că o promisiune este unilaterală când o singură parte se obligă să vândă sau să cumpere un lucru. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare (art. 1669), atunci când o parte refuză din motive care îi sunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. Potrivit art. 1670, „În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit”. Pactul de opţiune este un contract care conţine 6 : o ofertă (a promitentului), un termen de opţiune (acordat beneficiarului), precum şi posibilitatea finalizării unei vânzări (toate în cuprinsul unui singur act juridic.

Unitatea III Contractul de schimb; Contractul de locaţiune

Obiective:

Înţelegerea noţiunii de contract de schimb

Înţelegerea noţiunii de contract de locaţiune

Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor copermutanţilor

Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor locatorului şi locatarului

Cunoaşterea condiţiilor şi modului de încheiere a contractelor de schimb şi de locaţiune

Cuvinte cheie:

Schimb, locaţiune, locator, locatar, copermutant, închiriere de locuinţe

A. Contractul de schimb

1. Noţiune

6 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 339

Contractul de schimb este acel contract prin care fiecare dintre părţi, denumite copermutanţi, transmite sau după caz se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul (NCC art. 1763). Aşadar, prin contractul de schimb părţile îşi transmit reciproc proprietatea asupra unui lucru sau a unui alt drept real. Nu este necesar ca bunurile schimbate să fie de acelaşi fel.

2. Caractere juridice -caracter consensual; -caracter bilateral (sinalagmatic); -caracter oneros; Dacă nu există o echivalenţă între bunurile schimbate, copermutantul care primeşte bunul de o valoare mai mare va plăti celuilalt o sumă de bani numită sultă. - comutativ; -translativ de proprietate

3. Condiţiile de validitate În cazul contractului de schimb condiţiile de validitate sunt aceleaşi cu acelea ale contractului de vânzare-cumpărare. Fiecare dintre părţi este considerată vânzător în ceea ce priveşte bunul pe care îl înstrăinează şi cumpărător în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte. În lipsă de stipulaţie contrară, părţile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb (NCC art. 1765).

B. Contractul de locaţiune

1. Definiţie

Contractul de locaţiune presupune transmiterea folosinţei temporare a unui bun de la una dintre părţi, numită locator, celeilalte părţi, numită locatar, în schimbul unei sume de bani, numită chirie NCC, art. 1777.

2. Caractere juridice

-contract consensual, încheierea unui act scris este preferată însă în practică pentru a preîntâmpina eventualele litigii dintre părţi –ad probationem;

-contract cu titlu oneros; -contract comutativ;

-contract sinalagmatic; -contract cu executare succesivă în timp

3. Condiţii de validitate a) capacitatea părţilor Atât locatorul cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea juridică pentru a face acte de administrare, contractul de locaţiune fiind un astfel de contract. b) obiectul contractului de locaţiune -nu îl constituie lucrul în sine ci folosinţa acestuia, pe care locatorul trebuie să o asigure locatarului în mod continuu, pe tot parcursul contractului.

4. Încheierea contractului de locaţiune –la data la care părţile au convenit asupra

bunului şi preţului (art. 1781).

Atât contractele de locaţiune încheiate în formă autentică, cât şi cele încheiate prin înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale constituie titluri executorii, pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract (art. 1798).

5. Preţul locaţiunii poate consta atât într-o sumă de bani, cât şi în alte bunuri

sau prestaţii. Stabilirea preţului chiriei se face similar cu stabilirea preţului vânzării.

6. Durata contractului de locaţiune (art. 1783)- nu poate depăşi 49 de ani.

Atunci când părţile prevăd o perioadă mai mare, durata se va reduce de drept la 49 de ani. Ca regulă generală, persoanele care potrivit legii pot face doar acte de administrare pot încheia contractul de locaţiune pentru o perioadă de maxim 5 ani. Atunci când contractul este încheiat pe durată determinată, dar părţile nu arată

durata locaţiunii, locaţiunea se stabileşte (art. 1785):

-pe termen de un an în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist;

-pe durata pentru care s-a calculat chiria, în situaţia bunurilor mobile sau al camerelor sau apartamentelor mobilate; -pe durata locaţiunii imobilului, pentru bunurile mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.

7. Incapacităţi –prevederile art. 1654 şi 1655 cu privire la incapacităţile de a

vinde şi de a cumpăra se aplică şi în cazul contractului de locaţiune. 8. Obligaţiile locatorului (art. 1786-1795) –conform NCC, sunt obligaţii principale ale locatorului (chiar fără vreo stipulaţie expresă):

-să predea locatarului bunul dat în locaţiune; Locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare corespunzătoare utilizării acestuia (art. 1787). Cheltuielile predării lucrului închiriat cad în sarcina locatorului. Dacă predarea lucrului se face cu întârziere, locatarul are dreptul să ceară o diminuare a chiriei, proporţional cu durata întârzierii. -să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii; Locatorul are obligaţia de a efectua toate reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în stare corespunzătoare întrebuinţării, pe toată durata locaţiunii, conform destinaţiei stabilite prin contract, sau în lipsa unei astfel de prevederi, potrivit destinaţiei prezumate, sau după împrejurări, după natura bunului, destinaţia sa anterioară, orice cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte. Trebuie să reţinem că această obligaţie priveşte doar reparaţiile importante şi necesare, nu şi cele uzuale, de o mai mică importanţă, care sunt în sarcina locatarului. Dacă după încheierea contractului apare necesitatea unor reparaţii ce sunt în sarcina locatorului, iar acesta, deşi ia cunoştinţă, nu efectuează reparaţiile necesare, acestea pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să restituie, atât sumele cheltuite de locatar cât şi dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor. -să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii. Similar cu vânzătorul, locatorul are o obligaţie de garanţie, cu privire la lucrul închiriat, obligaţie ce presupune atât garanţia împotriva tulburărilor de drept şi de fapt, cât şi garanţia contra viciilor. În primul rând, locatorul trebuie să îl garanteze pe locatar că nu îi va cauza tulburări prin fapta proprie, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă (art. 1789). Conform art. 1790 NCC, locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului. Articolul se referă la viciile ascunse (conform alineatului următor, locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului. Totuşi, locatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieţii, săntăţii sau integrităţii corporale a locatarului) care împiedică sau micşorează folosirea bunului, chiar dacă nu au fost cunoscute la încheierea contractului, dacă au existat dinainte sau au survenit pe parcursul locaţiunii. Neînlăturarea viciilor în cel mai scurt termen dă naştere dreptului locatarului de a obţine o scădere proporţională a chiriei, sau, în cazul viciilor grave, rezilierea contractului, în condiţiile legii. În situaţia în care aceste vicii aduc un prejudiciu

locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune interese (dacă nu le-a cunoscut şi nu era dator să le cunoască). Locatorul este ţinut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului (tulburare de fapt), decât dacă tulburările începute înaintea predării bunului îl împiedică pe locatar să îl preia. Locatorul este ţinut să il garanteze pe locatar şi în cazul tulburărilor de drept (chiar şi în lipsa unei tulburări de fapt). Locatorul trebuie să il despăgubească pe locatar pentru toate prejudiciile suferite din această cauză. Dacă locatarul cunoştea cauza de evicţiune la data încheierii contractului, atunci el nu are dreptul la daune- interese.

8. Obligaţiile locatarului Obligaţiile principale ale chiriaşului sunt (NCC, art. 1796):

-obligaţia de a lua în primire bunul; Locatarul are obligaţia de a lua în primire lucrul la data încheierii contractului şi la locul unde se afla la momentul încheierii contractului. În cazul în care locatarul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, locatorul poate cere rezilierea contractului sau daune interese (sau ambele). -obligaţia de a plăti chiria; Locatarul are obligaţia de a plăti chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin

contract. În lipsă de stipulaţie contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite potrivit uzanţelor. Dacă nu există uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte, potrivit dispoziţiilor art. 1797, alin. (2), NCC:

- în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;

- în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o

lună, dar mai mică de un an; - în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an. Cu privire la locul plăţii chiriei, regula generală este că aceasta se plăteşte la domiciliul debitorului (este cherabilă). În caz de refuz al plăţii, locatorul poate:

-să ceară executarea silită; -să ceară rezilierea contractului; -să invoce excepţia de neexecutare -obligaţia locatarului de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă;

Locatarul are obligaţia de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă, conform destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă, conform destinaţiei prezumate, în funcţie de natura bunului, destinaţia anterioară sau cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte. Observăm că locatarul nu poate schimba destinaţia bunului fără acordul locatorului. De asemenea, locatarul are obligaţia de a notifica de îndată pe locator cu privire la necesitatea efectuării reparaţiilor (ce sunt în sarcina locatorului, întrucât, în lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere care au un caracter curent sunt în sarcina locatarului). -obligaţia de restituire a bunului La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorate din cauza vechimii (art. 1821). În acest sens Codul instituie prezumţia că bunul a fost primit în stare corespunzătoare întrebuinţării sale potrivit destinaţiei stabilite. Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate. Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei, inclusive cea cauzată de incendiu. Cazul fortuit este exonerator de răspundere. Răspunderea este extinsă şi cu privire la membri familiei locatarului, la sublocatar sau altor persoane cărora le-a fost îngăduită folosirea, deţinerea sau accesul la bun. Cu privire la îmbunătăţirile aduse bunului închiriat (art. 1823), locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul său prealabil. În situaţia în care nu a existat acordul său prealabil, locatorul poate cere readucerea bunului la starea iniţială şi plata de despăgubiri pentru orice eventuală pagubă. Lipsa acordului prealabil duce la pierderea dreptului de retenţie al locatarului. 9. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune Sublocaţiunea este contractul prin care locatarul transmite unei alte persoane numită sublocatar dreptul de folosinţă temporară asupra lucrului închiriat de la locator, în schimbul unei chirii 7 . Sublocaţiunea este în fapt un nou contract de locaţiune. Locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres (art. 1805). În situaţia în care bunul este mobil, este necesar

7 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 446

acordul scris al locatorului. Sublocaţiunea sau cedarea locaţiunii nu este posibilă dacă prin contract se prevede interdicţia de a face o astfel de operaţiune juridică. În caz de neplată a chiriei, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta o datorează locatarului. În ceea ce priveşte cesiunea contractului de locaţiune, aceasta se face numai cu acordul locatorului. Cesiunea contractului este operaţiunea juridică prin care se realizează transferul către un terţ al calităţii de contractant, împreună cu drepturile şi obligaţiile ataşate acestei calităţi. Aşadar, în cazul cesiunii contractului de locaţiune, cesionarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile locatarului.

10. Încetarea contractului de locaţiune Ca regulă generală, locaţiunea încetează la data expirării termenului contractului. Contractul încheiat pe o perioadă nedeterminată poate înceta prin denunţare unilateral, din partea oricăreia dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art. 1277). Termenul de preaviz poate fi convenţional sau legal, iar când lipseşte se va stabili după uzanţe. În cazul încetării contractului la expirarea termenului (încetare de drept) nu este necesară o înştinţare prealabilă. Conform Legii mr. 71/2011, dispoziţiile art. 1810 referitoare la tacita relocaţiune sunt aplicabile tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după intrarea în vigoare a noului Cod. Din aceste dispoziţii rezultă că prin tacita relocaţiune se încheie un nou contract de locaţiune (nu se prelungesc efectele celui vechi) 8 , cu aceleaşi clauze, dar pe durată nederminată. Rezilierea –atunci când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile contractual, celalată parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul. Rezilierea, ca regulă generală este dispusă de instanţă, dar poate opera şi de drept, atunci când există un pact comisoriu. Distrugerea bunului –dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept (art. 1818). Desfiinţarea titlului locatorului –dacă dreptul locatorului este desfiinţat, contractul de locaţiune încetează de drept. Înstrăinarea lucrului închiriat prin acte între vii- conform art. 1811, dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea încheiată anterior, astfel:

8 Ibidem, p. 450

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în

cartea funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii

este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului. Cu caracter de noutate, Codul civil reglementează şi regulile speciale aplicabile închirierii de locuinţe, ca varietate a contractului de locaţiune. Aplicarea contractului de închiriere de locuinţe este extinsă şi asupra spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist (art. 1778).

Unitatea IV Contractul de arendare; Contractul de antrepriză

Obiective:

Înţelegerea noţiunii de arendare Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile contractului de arendare Înţelegerea noţiunii de antrepriză Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile contractului de antrepriză

Cuvinte cheie:

Arendare, arendator, arendaş, antrepriză, antreprenor

1. Contractul de arendare Contractul de arendare nu este un contract distinct, ci o varietate a contractului de locaţiune. Prin urmare regulile generale ale locaţiunii se vor aplica în cazul arendării. Definiţie -Contractul de arendare este acel contract prin care una dintre părţi (arendator), transmite terenuri sau alte bunuri agricole celeilalte părţi (arendaş), în scopul exploatării periodice, în schimbul unui preţ numit arendă.

Bunuri ce pot fi arendate conform art. 1836 C. civ., pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi (observăm că enumerarea nu este una limitativă):

- terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă; - animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole. Aşadar, se pot arenda şi terenurile agricole neproductive, animalele, contrucţiile, utilajele etc. Dacă durata este nedeterminată, arendarea se consideră făcută pentru perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul (art. 1837). Încheierea contractului Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de arendare se face în formă scrisă (art. 1838). Prin urmare, contractul de arendare este un contract solemn. Arendaşul are obligaţia de a depune un exemplar al contractului (care se încheie de regulă în trei exemplare), la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, unde urmează să fie înregistrat într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local. Dacă bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate. Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere. Conform art. 1845 C. civ., contractul de arendare care se încheie în formă autentică şi cel înregistrat la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu pentru plata arendei la termenele şi modalităţile stabilite în contract. Obligaţiile arendatorului -obligaţia de a preda bunurile către arendaş în stare corespunzătoare exploatării agricole şi de efectuare a reparaţiilor importante; -obligaţia de asigurare a folosinţei liniştite şi utile a bunului dat în arendă (garanţie împotriva tulburărilor de drept şi de fapt).

Obligaţiile arendaşului -plata arendei (în bani sau produse) în locul şi la termenele stabilite prin contract; -obligaţia de a folosi bunurile ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. Conform art, 1839 C. civ., arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului arendat numai cu acordul scris şi prealabil dat de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor în materie funciară. -obligaţia de a asigura bunurile agricole pentru riscul pieirii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale. Nerespectarea acestei obligaţii nu atrage însă nicio sancţiune legală. -obligaţia de restituire a lucrurilor, la încetarea contractului, în starea în care le-a primit. Încetarea contractului Ca regulă generală arendarea încetează la expirarea termenului. Conform art. 1850, contractul de arendare mai poate înceta şi prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului. În situaţia în care arendatorul vinde bunurile arendate, cumpărătorul este ţinut să respecte arenda. Reînnoirea contractului de arendare Conform art. 1848, contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cel puţin un an. Aceste termene se reduc la jumătate dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă.

2. Contractul de antrepriză A. Definiţie şi caractere generale Potrivit art. 1851 NCC, alin. (1), prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o lucrare, materială sau intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ. Contractul va fi de vânzare şi nu de antrepriză dacă executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului. Delimitarea contractului de vânzare de cel de antrepriză presupune totuşi anumite dificultăţi, mai ales în situaţia în care antreprenorul achiziţionează şi materialele necesare pentru realizarea lucrării. Spre deosebire de vânzare, unde

preţul este întotdeauna stabilit în bani, în cadrul contractului de antrepriză, preţul poate fi stabilit într-o sumă de bani sau în alte bunuri sau prestaţii. Persoanele care au desfăşurat o activitate de prestare de servicii sau executare de lucrări, în baza unui contract cu antreprenorul, au şi în reglementarea noului Cod o acţiune directă împotriva beneficiarului, dacă nu au fost plătite de antreprenor (până la concurenţa sumei datorate) –NCC art. 1856.

B. Subantrepriza (art. 1852)

Antreprenorul poate încredinţă unuia sau mai multor subantreprenori executare unor părţi sau elemente ale lucrărilor sau serviciilor (dacă respectivul contract nu a

fost încheiat intuitu personae). Antreprenorul răspunde faţă de beneficiar pentru fapta subantreprenorului cât şi pentru propria faptă.

C. Încheierea contractului

Încheierea valabilă a contractului de antrepriză presupune respectarea cerinţelor

generale pentru validitatea contractului prevăzute la art. 1179 (capacitatea de a contracta, consimţământ valabil, obiect determinat, posibil şi licit, o cauză valabilă a obligaţiilor). D. Incapacităţi Art. 1853 NCC prevede că dispoziţiile art.1.655 alin.(1) se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză. Aşadar, nu pot să încheie un contract de antrepriză pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, următoarele categorii de persoane:

- mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia

cazului prevăzut la art. 1.304 (cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost

împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese); - părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

- funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,

precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a

căror administrare o supraveghează. E. Obligaţiile şi drepturile antreprenorului -obligaţia de a executa lucrarea în condiţiile şi termenii stabiliţi prin contract; -obligaţia de a procura, păstra şi întrebuinţa materialele (art. 1857);

Ca regulă generală, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale, pentru a căror calitate este răspunzător. În cazul în care antreprenorului i-au fost încredinţate materiale de către beneficiar, primul are obligaţia de ale păstra şi de a le întrebuinţa conform destinaţiei lor, să justifice modul de întrebuinţare şi să restituie ceea ce nu a fost folosit. -obligaţia de a informa beneficiarul (art. 1858); Antreprenorul are obligaţia de a informa pe beneficiar despre orice pericol cu privire la trăinicia, folosirea sau destinaţia lucrării cauzat de:

-materialele procurate sau celelalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziţie; -instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar; -existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă. Dacă în urma informării la care ne-am referit, beneficiarul nu ia măsurile necesare, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului notificându-l în acest sens. Antreprenorul are de asemenea obligaţia de a rezilia contractul dacă lucrarea ameninţă sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusive terţilor. -obligaţia de a garanta contra viciilor şi pentru calităţile convenite (art. 1863) Antreprenorul are obligaţia de a garanta contra viciilor lucrării şi pentru calitatea convenită (similar cu dispoziţiile privind garanţia contra viciilor lucrului vândut). -obligaţia de a justifica orice creştere a preţului (art. 1865) Această obligaţie a antreprenorului există în situaţia în care la încheierea contractului a existat o estimare cu privire la preţul lucrărilor sau al serviciilor. Beneficiarul are obligaţia de a plăti doar acele creşteri ce nu puteau fi prevăzute de antreprenor la momentul încheierii contractului. -obligaţia de a da socoteală despre stadiul lucrărilor, serviciile prestate şi cheltuielile effectuate Antreprenorul are această obligaţie, la cererea beneficiarului, în situaţia în care preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate. În situaţia în care contractul este încheiat pentru un preţ global (art. 1867 foloseşte denumirea de preţ forfetar –dinainte stabilit la o sumă globală şi invariabilă), beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate

cere o diminuare, chiar dacă lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă sau a costat mai puţin, la fel cum antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului. Art. 1869 NCC instituie şi dreptul la ipotecă legală pe care îl are antreprenorul, pentru garantarea preţului datorat pentru lucrare. Întinderea ipotecii este în limita sporului de valoare realizat, iar în cazul bunurilor immobile antreprenorul are obligaţia de a realiza înscrieri în Cartea funciară. F. Obligaţiile şi drepturile beneficiarului Beneficiarul are dreptul de a verifica lucrarea în cursul executării ei, pe propria cheltuială, cu condiţia de a nu stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor. -obligaţia de plată a preţului (art. 1864); Dacă obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul are obligaţia de a plăti antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel. -obligaţia de recepţie a lucrării (art. 1862); După ce primeşte înştiinţarea din partea antreprenorului că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia de a verifica lucrarea, într-un termen rezonabil (potrivit naturii lucrării şi uzanţelor în domeniu) şi de a o recepţiona (să o ridice atunci când este cazul), dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract. Ca urmare a neexecutării culpabile a acestei obligaţii de către beneficiar, lucrarea se socoteşte recepţionată fără reserve. În accepţiunea Codului, recepţionarea fără rezerve duce la pierderea dreptului de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite. G. Pieirea lucrului înainte de recepţie (art. 1860) În situaţia în care lucrul piere sau este deteriorat înaintea recepţiei (iar cauzele nu sunt imputabile beneficiarului), antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei. Dacă materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut să suporte cheltuielile refacerii doar în situaţia în care pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele (dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului). H. Pieirea sau deteriorarea lucrului după recepţia lucrării În această situaţie antreprenorul rămâne răspunzător în temeiul garanţiei contra viciilor şi pentru calităţile convenite.

I. Încetarea contractului I.1.Cauze generale de încetare Beneficiarul poate rezilia contractul în următoarele situaţii (art. 1872):

- respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;

- lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi, într-un termen stabilit

de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;

- pentru neexecutarea altor obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în

temeiul contractului. Rezilierea din culpa beneficiarului (art. 1873) Neîndeplinirea obligaţiilor de către beneficiar care duce la imposibilitatea începerii sau continuării cotnractului, dă naştere dreptului antreprenorului de a cere rezilierea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul). I.2. Cauze special de încetare Conform art. 1870, decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului, decât în situaţia în care aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa. Decesul antreprenorului sau incapacitatea de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul (fără culpa sa) atrage încetarea contractului dacă acesta a fost încheiat intuitu personae. Această prevedere exista în vechiul cod, în viziunea căruia contractul de antreprinză era un contract încheiat intuitu personae. Beneficiarul are obligaţia (în cazul încetării contractului) să recepţioneze partea deja executată, dacă o poate folosi şi de a plăti valoarea lucrărilor efectuate şi a altor cheltuieli făcute în vederea finalizării lucrării, în măsura în care aceste lucrări îi sunt de folos. J. Reguli speciale cu privire la contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii Această formă de antrepriză se referă la acele lucrări care, potrivit legii, necesită obţinerea autorizaţiei de construire. Beneficiarul are obligaţia de a permite antreprenorului de a folosi căile de acces, instalaţiile de alimentare cu apă şi a altor utilităţi. La finalizarea unei părţi de lucrare, antreprenorul şi beneficiarul au obligaţia de a constata împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi cu clauzele contractului. După recepţia provizorie, care are loc la finalizarea construcţiei, riscurile trec asupra beneficiarului, până la terminarea lucrării (art. 1878).

Unitatea V Contractul de mandat; Contractul de comision şi contractul de consignaţie

Obiective:

Înţelegerea noţiunii de mandat Înţelegerea noţiunii de contract de comision Înţelegerea noţiunii de contract de consignaţie Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile

Cuvinte cheie:

Mandat, mandatar, mandant, comision, consignaţie

A. Noţiunea de contract de mandat

Reglementarea mandatului în NCC nu aduce modificări substanţiale în materie, cu excepţia faptului că reglementează distinct contractul de comision şi contractul de

consignaţie, ca varietăţi ale contractului de mandat. Art. 2009 al Codului civil defineşte mandatul ca acel contract prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.

B. Mandatul cu titlu gratuit, mandatul cu titlu oneros (art. 2010)

Codul instituie două prezumţii conform cărora mandatul dintre persoanele fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit, iar mandatul dintre profesionişti este prezumat a fi cu

titlu oneros. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei nu este stabilită prin contract, ea va fi stabilită conform legii, uzanţelor sau, în lipsă, în funcţie de valoarea serviciilor prestate.

C. Caracterele juridice ale contractului de mandat

Mandatul este un contract :

-consensual ;

-încheiat intuitu personae, întrucât se bazează în principal pe încrederea pe care o are mandantul în mandatar ; -ce poate fi încheiat cu titlu gratuit, caz în care este unilateral, dar şi cu titlu oneros, caz în care este un contract sinalagmatic (bilateral).

D. Mandatul cu reprezentare Contractul de mandat se poat încheia în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate fi şi tacită. Atunci când mandatul este dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Art. 2014 instituie prezumţia acceptării (în absenţa unui refuz neîntârziat) mandatului care priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului sau pentru care acesta şi-a oferit serviciile. D.1. Durata mandatului Atunci când prin contract nu este stipulat un alt termen, contractul de mandat încetează la 3 ani de la încheierea lui. D.2. Întinderea mandatului (art. 2016) Încheierea de acte de dispoziţie presupune o împuternicire expresă în acest sens a mandatarului. Mandatul general autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi administrare, însă mandatul se extinde şi asupra actelor necesare executării lor, chiar fără stipulaţie expresă. D.3. Obligaţiile mandatarului -obligaţia de a executa contractul; Mandatarul nu poate depăşi limitele stabilite prin mandat, cu excepţia situaţiilor în care îi este imposibil să îl înştiinţeze pe mandant şi există o prezumţie rezonabilă că acesta ar fi aprobat abatarea dacă ar fi avut cunoştinţe de împrejurările ce o justifică. -obligaţia de diligenţă; Ca şi în vechea reglementare, legea este mai restrictivă în privinţa mandatului cu titlu oneros faţă de mandatul cu titlu gratuit. Astfel, dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţă pe care o manifestă în propriile afaceri. -obligaţia de a da socoteală (art. 2019);

Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. Mandatarul are, de asemenea, obligaţia de a conserva bunurile mandantului pe care le deţine. -obligaţia de a răspunde pentru obligaţiile terţilor, în situaţia în care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască insolvabilitatea acestora la data încheierii contractului; D.4. Obligaţiile mandantului -obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului şi de a restitui cheltuielile rezonabile, împreună cu dobânzile legale aferente -obligaţia de a repara prejudiciul suferit de mandatar în executarea contractului -obligaţia de a plăti remuneraţia mandatului (în cazul mandatului cu titlu oneros), chiar în situaţia în care mandatul nu a putut fi executat (dacă nu este vorba despre culpa mandatarului). Art. 2029 NCC reglementează şi dreptul de retenţie al mandatarului asupra bunurilor primite, pentru garantarea creanţelor izvorâte din mandat. D.5. Încetarea mandatului Art. 2030 reglementează cauzele speciale de încetare a mandatului (la acestea se adaugă şi cauzele generale de încetare a contractelor):

-revocarea de către mandant; Mandantul poate reova oricând mandatul, indiferent de clauze şi de forma sa, cu excepţia situaţiei în care există o pluralitate de mandanţi (art. 2028) şi un singur mandatar, situaţie în care mandanţii răspund solidar. În urma revocării, mandantul este ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar şi să repare eventualele prejudicii cauzate de revocare. În situaţia revocării procurii autentice notariale, notarul public este obligat să transmită revocarea către registrul naţional notarial. -renunţarea mandatarului; Mandatarul poate renunţă oricând la mandat, cu condiţia notificării mandantului cu privire la renunţare. În cazul mandatului cu titlu oneros, mandatarul are dreptul la remuneraţie pentru actele pe care le-a încheiat până la renunţare. La rândul său, mandatarul are oblgiaţia de a-l despăgubi pe mandant pentru prejudiciile sufeite prin efectul renunţării (cu excepţia cazului când continuarea executării i-ar fi cauzat lui însuşi o pagubă însemnată şi neprevizibilă la data acceptării mandatului).

- moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Mandatul poate continua chiar şi în situaţia în care aceste cauze se împlinesc,

dacă are ca obiect încheierea unor acte succesive, în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate care este în curs de desfăşurare (cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor sau al moştenitorilor).

E. Mandatul fără reprezentare

E.1. Definiţie (art. 2039) Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile ce rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă de mandat. Observăm că în cazul acestui mandat, terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul, totuşi mandantul se poate substitui mandatarului şi poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar. E.2. Bunurile dobândite de mandatar (art. 2041) Mandantul are dreptul de a revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa, de către mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor mobile dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă. Cu privire la bunurile imobile, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.

F.

Contractul de comision

F.

1. Definiţie

Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau

vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision (art. 2043).

F. 2. Încheierea contractului

Contractul se încheie în scris, dacă legea nu prevede altfel forma scrisă este cerută numai ad probationem. F.3. Obligaţiile părţilor Terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale (art. 2045). În cazul în care terţul nu îşi execută obligaţiile, comitentul se poate subroga, la cerere, în drepturile comisionarului şi poate exercita acţiunile ce decurg din contractul cu terţul. Comisionarul are obligaţia, la cerere, să cedeze comitentului

acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie. Comisionarul nu răspunde faţă de comitent pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ. Comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia aflate în detenţia sa. Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit (art. 2053).

G. Contractul de consignaţie

G.1. Definiţie Art. 2054 NCC defineşte contractul de consignaţie ca fiind o varietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. G.2. Încheierea contractului Contractul se încheie în formă scrisă –ad probationem. G.3. Preţul vânzării Preţul este stabilit de părţile contractante sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă, la momentul vânzării. Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar consignatarul este ţinut de această modificare de la momentul încunoştiinţării.

H. Contractul de expediţie

Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii (NCC, art. 2064). Expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului (art.

2070).

Unitatea VI Contractul de societate

Noul Cod civil (la art. 1881-1954) reglementează contractul de societate, prevăzând reguli generale privind contractul de societate, dar şi reguli speciale referitoare la societatea simplă şi asocierea în participaţie.

Dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de societate reprezintă dreptul comun în materia societăţilor, Potrivit art. 1887, legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate. A. Definiţie Contractul de societate reprezintă contractul în care două sau mai multe persoane

se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1881 NCC). Reprezintă un element de noutate, introdus prin Noul Cod civil, faptul că societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică. Contractul de societate are drept elemente caracteristice următoarele:

- fiecare asociat se obligă să pună în comun aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii ce sunt necesare desfăşurării unei activităţi;

- obligaţia asociaţilor este reciprocă în desfăşurarea unei activităţi;

- beneficiile se împart tuturor asociaţilor ori aceştia beneficiază de economia de ar putea rezulta din desfăşurarea activităţii. B. Caractere juridice Contractul de societate este :

- un contract bilateral sau plurilateral;

- un contract cu titlu oneros;

- un contract comutativ;

- un contract consensual, forma scrisă fiind cerută doar ad probationem.

C. Condiţii de validitate Condiţiile de validitate a contractului de societate sunt cele prevăzute de art.

1179 NCC, condiţii generale necesare pentru încheierea unui contract :

- capacitatea de a contracta;

- consimţământul părţilor;

- un obiect determinat şi licit;

- o cauză licită şi morală.

Referitor la prima dintre condiţiile de validitate, calitatea de asociat poate deţinută de orice persoană fizică şi juridică, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel.

O menţiune specială se face pentru situaţia soţului care nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul celuilalt soţ. Consimţământul e necesar să se facă în formă scrisă, lipsa acestuia ducând la sancţionarea contractului cu nulitatea relativă.

D. Forma contractului

Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară numai ad probationem, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dacă se are în vedere înfiinţarea unei societăţi cu personalitate juridică, atunci contractul trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Contractul trebuie să prevadă, în mod obligatoriu, următoarele elemente: asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii (art. 1884 NCC).

E. Durata contractului

Dacă în contract nu se prevede altfel, durata contractului este nedeterminată. Dacă iniţial asociaţii au prevăzut o durată determinată, aceştia au posibilitatea prelungirii societăţii, înainte de expirarea acesteia (art. 1885 NCC). F. Regimul juridic al aporturilor asociaţilor Pentru societăţile cu personalitate juridică, Noul Cod civil prevede că aporturile asociaţilor intră în patrimoniul acesteia. În cazul în care, însă, este vorba despre o societate fără personalitate juridică, aporturile asociaţilor devin coproprietatea acestora sau, dacă au convenit expres acest lucru, vor trece în folosinţa lor comună. Pentru situaţia în care aportul asociaţilor constă în bunuri imobile sau în alte drepturi reale imobiliare, la art. 1883, se prevede necesitatea încheierii contractului în formă autentică. De asemenea, transferul bunurilor aportate este supus formelor

de publicitate prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de date înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice. G. Formele de societate La art. 1888 NCC sunt enumerate formele de societate:

- societăţi simple – forma clasică de societate, lipsită de personalitate juridică;

- societăţi în participaţie – formă de asociere fără personalitate juridică;

- societăţi cooperative – societăţi cu personalitate juridică, reglementate prin legea nr. 1/2005;

- societăţi în nume colectiv;

- societăţi în comandită simplă;

- societăţi cu răspundere limitată;

- societăţi pe acţiuni;

- societăţi în comandită pe acţiuni;

- alt tip de societate anume reglementat prin lege.

Societăţile în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni sunt destinate activităţii comerciale şi reglemenate prin legea nr. 31/1990. De asemenea, societăţile enumerate au personalitate juridică. H. Dobândirea personalităţii juridice La art. 1889 NCC se prevede că, prin contractul de societate ori printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se dispune altfel, societate capătă personalitate juridică prin şi la data înmatriculării la registrul comerţului. Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi se desfăşoară pe baza regulilor aplicabile societăţii simple. În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, răspunderea pentru datoriile sociale aparţine societăţii. Pentru aceste datorii, răspunedrea asociaţilor este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă nu se dispune altfel prin lege. I. Răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori Art. 1886 NCC reglementează răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori. Astfel, la alin. (1) se prevede că aceştia răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiţii de formă a contractului de societate sau a unei formalităţi necesare pentru constituirea societăţii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalităţii juridice de către aceasta. La alin (2) al aceluiaşi articol se prevede că pentru situaţia modificării contractului, dispoziţiile menţionate se aplică administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii aflaţi în funcţie la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se îndeplinească formalităţilor referitoare la această modificare.

II. Societatea simplă

Pentru societatea simplă se aplică regulile generale privind contractul de societate şi regulile speciale prevăzute pentru acest tip de societate (art. 1890-1948 NCC).

A. Încheierea contractului de societate Contractul de societate simplă nu are reguli proprii privitoare la forma în care se încheie, fiindu-i aplicabile regulile prevăzute la art. 1884 NCC şi cele care rezultă din natura bunurilor ce constituie aport. Societatea simplă este o societate lipsită de personalitate juridică. Însă, dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou înfiinţate. În această situaţie, dobândirea personalităţii juridice se face fără dizolvarea prealabilă a societăţii simple. Asociaţii şi societatea nou-înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice. Ca regulă generală, modificarea contractului de societate se face cu respectarea aceloraşi dispoziţii prevăzute de lege pentru încheierea contractului, dacă nu există o stipulaţie contrară şi dacă nu se dispune altfel prin lege. Art. 1893 NCC reglementează situaţia societăţilor supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, dar şi situaţia societăţilor de fapt. Aceste două tipuri sunt asimilate societăţilor simple. Societăţile de fapt se întâlnesc în cazurile în care două sau mai multe persoane desfăşoară o activitate producătoare de beneficii, fără a apela la vreo formă juridică; exemplul clasic este acela al concubinilor care desfăşoară diverse activităţi comerciale. B. Efectele contractului de societate a) drepturile şi obligaţiile asociaţilor între ei Conform prevederilor legale, asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în bunuri, după caz (art. 1894 NCC). Capitalul social subscris se divide în părţi egale, denumite părţi de interes, care se distribuie asociaţilor proporţiona cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau prin contractul de societate nu se prevede altfel. Tot prin lege se prevede şi posibilitatea ca asociaţii să se oblige, cu titlu de aport societar, la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice. În schimbul acestui aport, asociaţii participă, conform actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate. Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi penru vărsarea aporturilor la care s-au obligat prin contractul de societate. Până la vărsarea

aporturilor la capitalul social, drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate (art. 1895 NCC). Referitor la aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se prevede că acesta se efectuează prin transferul drepturilor acestora şi predarea efectivă a bunurilor în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale. Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar. Chiar dacă în contractul de societate nu se stipulează expres, aporturile ce constau în bunuri fungibile sau consumptibile devin, în toate cazurile, proprietatea asociaţilor; aceste bunuri nu pot fi subscrise cu titlu de aport în folosinţă (art. 1896 NCC). Potrivit art. 1897 NCC, asociatul care aportează o creanţă răspunde pentru existenţa creanţei la momentul aportului şi încasarea acesteia la scadenţă, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală care începe să curgă de la scadenţă şi orice alte daune ce ar rezulta dacă creanţa nu se încasează în tot sau în parte. De asemenea, se prevede că asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător. Pentru aportul în numerar se prevede că asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere (art. 1898 NCC). În ceea ce priveşte aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice, acesta este datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la aport este membru al societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care fac obiectul aportului. Referitor la părţile de interes se prevede că transmiterea acestora se face în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de societate. Transmiterea părţilor de interes către persoane din afara societăţii este permisă cu consimţământul tuturor asociaţilor; dacă prin contract nu se prevede altfel, părţile de interes se pot transmite prin moştenire. La art. 1902 NCC, se precizează că participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate sau ale legii speciale aplicabile, după caz.

Dacă nu s-a convenit altfel, partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social. De asemenea, dacă nu s-a convenit altfel, partea de profituri şi pierderi a asociatului al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic. C. Adunarea asociaț ilor Potrivit art. 1910 NCC, asociaț ii, chiar lipsiț i de dreptul de administrare au dreptul să participe la luarea hotătârilor colective ale adunării asociaț ilor. Dacă prin contract sau prin lege nu se prevede contrariul, hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaț ilor. În schimb, hotărârile privind modificarea contractului sau numirea unui administrator unic se iau cu consimț ământul tuturor asociaț ilor. Hotărârile sunt adoptate de asociaț ii reuniț i în adunarea asociaț ilor. Modalitatea de convocare ș i de desfăș urare a acesteia pot fi prevăzute în contract; în situaț ia în care nu se prevede în contract, hotărârea poate fi adoptată ș i prin consultarea scrisă a asociaț ilor. Hotărârea adoptată poate fi contestată de către asociatul nemulț umit la instanț a de judecată, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă asociatul a fost prezent, ș i de la data comunicării, dacă a fost absent. D. Administrarea societăț ii Legea prevede două moduri de administrare a societăț ii: administrarea de către persoane anume învestite (administratorii) ș i administrarea de către asociaț i. Art. 1913 NCC prevede că numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum ș i orice aspect legat de administrarea societăț ii se stabilesc prin contract sau prin acte separate. Cu privire la administratori, se prevede că aceș tia pot fi asociaț i sau neasociaț i, persoane fizice sau persoane juridice, române sau străine. Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociaț i, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăț ii. În absenț a opoziț iei asociaț ilor, administratorul poate face orice act de administrare în intereseul societăț ii. Opoziț ia poate fi depusă în scris, de către oricare dintre asociaț i, înainte ca operaț iunea pentru care se depune să fie încheiată. Cu privire la răspunderea administratorilor, aceș tia răspund personal faț ă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau din

culpă în administrarea societăț ii. De asemenea, este precizat că, în situaț ia în care mai mulț i administratori au lucrat împreună, aceș tia vor răspunde solidar. În situaț ia unei pluralităț i de administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau să fie obligaț i să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul societăț ii, cu bună-credinț ă. Actele de administrare a societăț ii ș i cele de dispoziț ie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaț ilor care nu au calitatea de administrator, sub sancț iunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Dacă nu existăo prevedere legală conrară, oricare dintre asociaț i are dreptul de a consulta registrele ș i situaț iile financiare ale societăț ii, de a lua cunoș tinț ă de operaț iunile acesteia ș i de a consullta orice document al societăț ii, cu condiț ia să nu stânjenească prin aceasta operaț iunile societăț ii ș i să nu afecteze drepturile celorlalț i asociaț i. Cu privire la reprezentarea în justiț ie a societăț ii, aceasta este efectuată de către administratorii cu drept de reprezentare, sau, în lipsa numirii, de către oricare dintre asociaț i, dacă în contract nu a fost prevăzut acest drept doar pentru unii dintre asociaț i. E. Obligaț iile asociaț ilor faț ă de terț i Executarea obligaț iilor faț ă de creditorii societăț ii sunt garantate cu bunurile comune ale asociaț ilor ce constituie ce constituie patrimoniul social. În situaț ia în care creditorul nu este îndestulat din aceste bunuri, fiecare asociat va răspunde cu bunurile proprii, proporț ional cu aportul său la patrimoniul social. În măsura în care creditorul personal al unuia dintre asociaț i nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă ș i să se atribuie debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaț ilor. Art. 1921 NCC reglementează situaț ia asociatului aparent, definit ca orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terț ilor deliberat o aparenț ă convingătoare în acest sens. Acesta răspunde faț ă de terț ii de bună-credinț ă întocmai ca un asociat. În situaț ia în care terț ul este indus în eroare de către un asociat aparent, societatea nu va răspunde decât dacă i-a dat terț ului motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat sau în cazul în care, cunoscând manevrele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terț ului în eroare.

Pentru asociaț ii oculț i se prevede, la art. 1922 NCC, obligaț ia de a răspunde faț ă de terț ii de bună-credinț ă ca ș i ceilalț i asociaț i. Sub sancț iunea nulităț ii absolute, este interzisă emiterea de către societate a instrumentelor financiare (valori mobiliare, titluri de stat etc.). F. Pierderea calităț ii de asociat Potrivit art. 1925 NCC, calitatea de asociat se pierde prin cesiunea părț ilor în societate, executarea silită a acestora, moartea, încetarea personalităț ii juridice, falimentul, punerea sub interdicț ie judecătorească, retragerea ș i excluderea din societate. Noul Cod civil reglementează retragerea din societate în funcț ie de durata pentru care aceasta a fost constituită. Astfel, asociatul unei societăț i cu durată nedeterminată sau al cărei contract prevede dreptul de retragere se poate retrage din societate, notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinț ă ș i retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societăț ii. Pentru societatea cu durată determinată, se prevede că asociatul unei astfel de societăț i sau sau al unei societăț i având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majorităț ii celorlalț i asociaț i, dacă în contract nu se stipulează altfel. În situaț ia în care acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanț ei a cărei hotărâre va ț ine cont de legitimitatea ș i temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările ș i buna-credinț ă a părț ilor. Excluderea din societate se realizează prin hotărârea judecătorească, pentru motive temeinice. G. Încetarea contractului de societate ș i dizolvarea societăț ii Condiț iile generale de încetare a contractului de societate, prevăzute de art. 1930 NCC, sunt următoarele:

- realizarea obiectului societăț ii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;

- consimț ământul tuturor asociaț ilor;

- hotărârea instanț ei, pentru motive legitime ș i temeinice;

- împlinirea duratei societăț ii, cu excepț ia cazului în care se aplică

dispoziț iile art. 1931 NCC (privind prelungirea tacită a contractului);

- nulitatea societăț ii;

- alte cauze stipulate în contractul de societate.

La alin. (2) se face precizarea că societatea care intră în dizolvare se lichidează.

Art. 1938 NCC enumeră alte cauze de încetare a societăț ii (cu condiț ia ca în contract să nu fie prevăzut altfel):

- moartea ori punerea sub interdicț ie a uneia dintre persoanele fizice asociate; - încetarea calităț ii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;

- falimentul unui asociat.

H. Societatea în participaț ie

A. Definiț ie

Societatea în participaț ie este definită drept “un contract prin care o persoană (asociatul titular) convine cu una sau mai multe persoane (asociaț i participanț i) să pună în comun anumite bunuri, să efectueze împreună una sau mai multe operaț iuni, să împartă beneficiile rezultate ș i să suporte pierderile aferente”. 9

Societatea în participaț ie se constituie exclusiv prin acordul de voinț ă al asociaț ilor, fără a fi necesară înregistrarea la registrul comerț ului.

B. Caracteristici

a) societatea în participaț ie este un contract rț ile sunt reprezentate de asociatul titular (ce care are iniț iativa asociereii) ș i asociatul sau asociaț ii participanț i, iar obiectul de activitate poate fi civil sau comercial. b) societatea în participaț ie este lipsită de personalitate juridică (este un contract ce produce efecte între părț i).

Unitatea VII Contractul de depozit; Contractul de ȋ mprumut

1. Contractul de depozit A. Definiţie Reglementarea contractului de depozit este similară cu cea din vechiul Cod. NCC reglementează, ca varietăţi ale acestui contract, depozitul necesar şi depozitul hotelier. Conform art, 2103 NCC, depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi

9 D. Cărpenaru, Stanciu, op. cit., p. 507

de a-l restitui în natură. Esenţială pentru încheierea cotnractului de depozit este remiterea bunului (cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt

titlu). B. Încheierea contractului Legea prevede forma scrisă –ad probationem. Ca regulă generală depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor, uzanţe sau profesia depozitarului nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.

C. Delimitarea de împrumutul de consumaţie în cazul bunurilor consumptibile

prin natura lor Atunci când depozitul priveşte fonduri băneşti (art. 2105) sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor. În această situaţie se aplică regulile de la împrumutul de consumaţie. Cu toate acestea, dacă

intenţia principală a părţilor a fost păstrarea bunurilor în interesul celui care le predă, se vor aplica regulile contractului de depozit. Legea instituie şi o prezumţie cu privire la această intenţie, atunci când restituirea se cere anterior expirării termenului pentru care bunurile au fost primite.

D. Obligaţiile depozitarului

Fără stipulaţie contrară, depozitarul răspunde doar când este dovedită lipsa diligenţei sale pentru păstrarea propriilor sale bunuri. În cazul depozitarului remunerat sau depozitarului profesionist, sau depozitarului căruia i s-a permis să se folosească de bunul depozitat (depozitarul nu se poate folosi de bunul depozitat fără acordul expres sau prezumat al deponentului), el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă.

Obligaţia de a restitui bunul Dacă în locul bunului care i-a fost ridicat sau a pierit depozitarul a primit o sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să le predea deponentului. Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat sau pierdut, precum şi pe adevăratul

proprietar al bunului, el trebuie să-l informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut şi să-l someze să-şi exercite drepturile.

E. Obligaţiile deponentului

-obligaţia de a plăti remuneraţia către depozitar, la primirea bunului (sau la altă dată convenită în contract); -obligaţia de a rambursa depozitarului cheltuielile făcute pentru păstrarea bunului şi pentru eventualele pierderi suferite ca urmare a depozitării bunului

F. Depozitul necesar

Conform art. 2124 prin depozit necesar înţelegem încredinţarea bunului unei

persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputinţă alegerea persoanei depozitarului şi întocmirea unui înscris constator al contractului. Indiferent de valoare, depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. De reţinut, în cazul acestei varietăţi a contractului de depozit, că depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât dacă are un motiv serios pentru aceasta.

G. Depozitul hotelier

Tot ca o varietate a contractului de depozit, depozitul hotelier este reglementat de NCC. Hotelierul (persoana care oferă publicului servicii de cazare), este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin furt, distrugere sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel. În acest sens, sunt considerate bunuri aduse în hotel:

- bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;

- bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei

sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada

cazării clientului;

- bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia pentru care hotelierul, un membru

al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului. - de asemenea, conform art. 2137, sunt asimilate hotelurilor şi localurile destinate spectacolelor publice, sanatorii, spitale, restaurante, pensiuni, vagoane de dormit şi altele asemănătoare. De asemenea, hotelierul răspunde şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul

sau parcarea hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit se găsesc în acestea. Ca regulă generală, hotelierul nu răspunde pentru animalele de companie. G.1. Răspunderea hotelierului Ca regulă generală, Codul instituie răspunderea limitată a hotelierului, până la concurenţa unei valori de o sută de ori mai mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului (art. 2128). Hotelierul răspunde nelimitat doar în următoarele situaţii:

- dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta răspunde;

- dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;

- dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era obligat să le primească.

Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea sau distrugerea este cauzată:

- de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii săi;

- de un caz de forţă majoră;

- de natura bunului

G.2. Obligaţiile hotelierului -obligaţia de a primi în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor săi; Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât dacă acestea sunt excesiv de valoroase, incomode sau periculoase. G.3. Dreptul de retenţie Hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi efectelor personale fără valoare comercială. H. Sechestrul convenţional Art. 2138 defineşte sechestrul convenţional ca fiind depozitul „prin care două sau mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului”.

2. Contractul de împrumut 1. Definiţie NCC distinge între împrumutul de folosinţă (comodat) şi împrumutul de consumaţie (mutuum)-art. 2144. B. Împrumutul de folosinţă (comodatul) B.1. Definiţie Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp (art. 2146). În general calitatea de comodant o poate avea orice persoană. Caractere:

Comodatul este un contract:

-real, pentru ȋ ncheierea sa, pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi predarea bunului care formează obiectul contractului; -esenţialmente gratuit -unilateral -intuitu personae B.2. Obligaţiile comodatarului -obligaţia de a păzi şi conserva bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar; -obligaţia de a nu folosi bunul decât în conformitate cu destinaţia sa (A determinată prin contract sau prin natura bunului). -obligaţia de a suporta cheltuielile făcute pentru a folosi bunul (şi dreptul de a-i fi rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului, care nu puteau fi prevăzute şi atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor sau când lucrările erau urgente B.3. Pieirea sau deteriorarea bunului Comodatarul nu răspunde pentru pieirea sau deteriorarea ce rezultă din normala folosinţă a bunului. Prelungirea folosinţei sau folosirea cu altă destinaţie duce la răspunderea comodatarului pentru pieire sau deteriorare, chiar în caz de forţă majoră, afară de cazul când se dovedeşte că bunul ar fi pierit sau s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forţe majore. De asemenea, conform art. 2150, comodatarul răspunde pentru pieirea bunului (chiar în caz de forţă majoră) dacă l-ar fi putut feri întrebuinţând un bun propriu sau când neputând salva decât unul din cele două l-a preferat pe al său. B.4. Obligaţiile părţilor Comodantul răspunde pentru viciile ascunse, în măsura în care le cunoştea la momentul încheierii contractului şi nu l-a prevenit pe comodatar. Este de asemenea ţinut să repare eventualele prejudicii. Comodatarul nu poate invoca, în nicio situatie dreptul de retenţie. Principala obligaţie a comodatarului este restituirea bunului, chiar înainte de termen, la cererea comodantului, dacă acesta are nevoie urgentă şi neprevăzută de bun.

C. Împrumutul de consumaţie (mutuum) C.1. Definiţie

Conform art. 2158, „împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Caractere:

Împrumutul de folosinţă este un contract:

-real -unilateral -ca regulă generală cu titlu gratuit, ȋ nsă ȋ mprumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros -translativ de proprietate, transferul de proprietate având loc ȋ n momentul predării bunului C.2. Prezumţiile cu privire la împrumut (art. 2159) Cu privire la împrumut, Codul civil instituie două prezumţii:

-împrumutul în general, este prezumat a fi cu titlu gratuit; -împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros. C.3. Transferul proprietăţii Ca urmare a încheierii contractului împrumutatul devine proprietar şi suportă riscul pieirii bunului (art. 2160). C.4. Restituirea şi răspunderea pentru vicii Dacă nu este posibilă restituirea de bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia făcută. Împrumutătorul este ţinut, similar cu comodantul, să repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat. D. Împrumutul cu dobândă Atunci când în temeiul contractului se naşte şi o obligaţie de plată, cu termen a unei sume de bani sau a altor bunuri de gen, sunt aplicabile dispoziţiile împrumutului cu dobândă (art. 2167). Dobânda poate fi stabilită în bani sau în alte prestaţii. Suma de bani împrumutată produce dobândă din ziua în care este remisă împrumutatului.

Unitatea VIII Contractul de donaţie

A. Definiţie Contractul de donaţie este un contract unilateral, esenţialmente gratuit şi solemn, prin care o parte, numită donator, transmite irevocabil dreptul său de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real ori drept de creanţă, unei alte părţi, numită donatar, sporind patrimoniul acesteia, fără să primească ceva în schimb. Donaţia este o liberalitate, aşa cum este şi legatul. Prin liberalitate ȋ nţelegem acel act juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, ȋ n tot sau ȋ n parte ȋ n favoarea altei persoane. B. Caractere juridice -donaţia este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina donatorului. Donatarul are numai o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator, care rezultă din lege şi nu din contract. -donaţia este un contract esenţialmente gratuit (o liberalitate). În cazul donaţiei cu sarcină, contractul este oneros în limitele valorii sarcinii şi gratuit numai pentru ceea ce depăşeşte valoarea sarcinii. -contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate. Prin donaţie se realizează un transfer de drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul donatorului,

ȋ n patrimoniul donatarului, fără un echivalent

-contractul de donaţie este un contract solemn. Conform art. 1011, alin. (1) NCC donatia se ȋ ncheie prin ȋ nscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu excepţia donatiilor indirecte, celor deghizate şi darurilor manuale.

C. Formarea contractului În cazul în care părţile încheie contractul prin reprezentant, mandatul (procura) trebuie să îmbrace, la rândul ei, forma autentică (principiul simetriei de formă, potrivit căruia toate actele care sunt în legătură cu un act autentic trebuie să se încheie în formă autentică). Pentru donator, procura trebuie să fie şi specială, deoarece suntem în prezenţa unui act de dispoziţie. Forma autentică este cerută ca o condiţie ad validitatem, nerespectarea acesteia antrenând sancţiunea nulităţii absolute a contractului. În cazul în care contractul se încheie între părţi care nu sunt prezente nici personal şi nici prin reprezentant, donaţia se compune din două acte: oferta de a dona

şi acceptarea donaţiei, ambele acte trebuind să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acceptarea donaţiei poate fi făcută numai de către donatar şi trebuie să fie notificată donatorului în limitele termenului stabilit, iar dacă nu s-a fixat un termen, înainte de revocarea ofertei şi, în tot cazul, în timpul vieţii donatorului sau înainte ca acesta să fi devenit incapabil. În cazul în care donaţia are ca obiect mai multe bunuri mobile, trebuie întocmit unui act estimativ. Actul estimativ trebuie să cuprindă descrierea fiecărui bun mobil donat, precum şi evaluarea lui.

Capacitatea părţilor - Regula este aceea că poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Prin urmare, capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia. Pentru validitatea contractului de donaţie, donatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, iar donatarul capacitatea de a primi cu titlu gratuit.

- Incapacităţi de a dispune prin donaţie

*minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune prin contractul de donaţie nici personal şi nici prin reprezentanţii lor legali, chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare. Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale şi nici să garanteze obligaţiile altora. Incapacitatea de a dispune prin donaţie constituie o incapacitate de folosinţă, încălcarea ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a donaţiei.

*de asemenea, sunt nule, faţă de creditori, actele şi înstrăinările cu titlu gratuit, făcute de faliţi, dacă ele sunt realizate cu cel puţin 6 luni înainte de data încetării plăţilor. *tutorele nu poate, ȋ n numele minorului să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia, cu excepţia darurilor obişnuite potrivite cu starea materială a minorului.

- Incapacităţi de a primi prin donaţie

* Persoanele neconcepute. Este capabil de a primi prin donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiei, de unde rezultă că nu poate primi o donaţie o persoană care nu are existenţă fizică.

* Persoanele juridice care n-au dobândit personalitate juridică. Acestea vor putea primi donaţii, în cursul constituirii, de la data actului de înfiinţare, dar numai dacă bunurile dobândite prin donaţie sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Persoanele juridice, o dată înfiinţate, vor putea primi donaţii numai dacă acestea corespund scopului lor determinat prin lege, actul de înfiinţare ori statut (principiului specialităţii capacităţii de folosinţă). * Medicii, farmaciştii şi preoţii. Medicii şi farmaciştii, care au tratat o persoană în cursul bolii de care aceasta moare, nu pot primi donaţiile pe care bolnavul le-a făcut în favoarea lor în acest interval. Această interdicţie se întemeiază pe o prezumţie absolută de sugestie şi captaţie, iar nerespectarea ei atrage sancţiunea nulităţii absolute. *Prevederile mai sus menţionate sunt aplicabile şi preoţilor care au asistat pe donator din punct de vedere religios în cursul bolii de care acesta a murit. Vor fi valabile donaţiile remuneratorii făcute cu titlu particular, dacă sunt potrivite cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar *Persoanele juridice pot accepta donaţii numai dacă acestea corespund scopului stabilit prin lege, prin actul de ȋ nfiinţare sau statut (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă)

Consimţământul părţilor Pentru validitatea donaţiei, consimţământul trebuie să fie exprimat în formă autentică şi să fie neviciat prin eroare, dol sau violenţă. Eroarea poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donaţiei. În practică, mai frecvent, este întâlnit dolul, care se manifestă aici sub forma sugestiei şi captaţiei. Violenţa, fie ea fizică sau morală, poate proveni atât de la donatar, cât şi de la un terţ. Sancţiunea vicierii consimţământului este nulitatea relativă a donaţiei.

Obiectul contractului de donaţie Bunul care formează obiectul contractului de donaţie trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în viitor. Dintre bunurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma

obiectul donaţiei. De asemenea, bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual. Dacă bunul donat este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar. Contractul de donaţie care are ca obiect lucrul altuia este lovit de nulitate absolută.

Cauza contractului de donaţie Cauza donaţiei trebuie să fie reală, licită şi morală. Cauza cuprinde două elemente: intenţia de a gratifica şi motivul determinant. Intenţia de a gratifica constă în transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun ori a altui drept real sau de creanţă. Intenţia de a gratifica este comună tuturor contractelor de donaţie, ea înfăţişându-se ca un element abstract, obiectiv şi invariabil al cauzei donaţiei. Motivul determinant este scopul efectiv urmărit de către donator - element subiectiv, variabil şi concret în fiecare contract de donaţie.

D. Principiul irevocabilităţii donaţiilor Donatia nu este valabila atunci cand cuprinde clauze ce permit donatorului sa o revoce prin vointa sa (NCC, art. 2015).

Astfel, este lovita de nulitate absoluta donatia care:

a) este afectata de o conditie a carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului;

b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor, daca

valoarea maxima a acestora nu este determinata in contractul de donatie; c) confera donatorului dreptul de a denunta unilateral contractul; d) permite donatorului sa dispuna in viitor de bunul donat, chiar daca donatorul moare fara sa fi dispus de acel bun. Daca dreptul de a dispune vizeaza doar o parte din bunurile donate, nulitatea opereaza numai in privinta acestei parti. Este posibilă totuşi aşa numita „ȋ ntoarcere convenţională”. Contractul poate sa prevada intoarcerea bunurilor daruite, fie pentru cazul cand donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul cand atat donatarul, cat si descendentii sai ar predeceda donatorului. In cazul in care donatia are ca obiect bunuri supuse unor formalitati de publicitate, atat dreptul donatarului, cat si dreptul de intoarcere sunt supuse acestor formalitati.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor

Aşa cum am arătat, donaţiile sunt irevocabile. Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, sunt revocabile prin ele însele:

*donaţiile între soţi. Soţul donator are dreptul de a revoca contractul de donaţie oricând în timpul căsătoriei sau după încetarea acesteia, şi chiar după decesul soţului donatar, împotriva moştenitorilor celui gratificat. Donaţia între soţi devine irevocabilă în clipa morţii donatorului. Cu toate acestea, după decesul donatorului, moştenitorii lui vor putea cere revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine din partea donatarului. Revocarea donaţiilor dintre soţi operează prin simpla voinţă a soţului donator, care nu este ţinut să o motiveze. Voinţa soţului donator de a revoca donaţia făcută celuilalt soţ poate fi exprimată expres (prin solicitarea restituirii bunului) şi chiar tacit (de exemplu, în cazul în care donatorul dispune de bunul donat prin testament în favoarea altcuiva). * donaţiile de bunuri viitoare Deosebit de donaţiile mai sus arătate, care sunt revocabile prin esenţa lor, legea prevede următoarele cazuri de revocare a donaţiilor, care sunt independente de voinţa donatorului şi care nu constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor:

1. revocarea pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor impuse de donator; 2. revocarea pentru ingratitudinea donatarului; Donaţia de bunuri viitoare are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la moartea sa. Dreptul de a cere revocarea unei asemenea donaţii are caracter strict personal şi aparţine doar donatorului. Revocarea poate fi expresă, făcută prin înscris autentic sau testament, ori tacită, atunci când ea rezultă din orice dispoziţie ulterioară contrară a donatorului, incompatibilă cu menţinerea donaţiei. În cazul în care donatarul moare înaintea donatorului, donaţia de bunuri viitoare devine caducă.

E. Efectele donaţiei Principalul efect al donaţiei este transmiterea dreptului real care formează obiectul contractului, din patrimoniul donatorului ȋ n patrimoniul donatarului. In executarea donatiei, dispunatorul raspunde numai pentru dol si culpa grava.

Principala obligaţie a donatorului este de a preda bunul donat. Donatorul va răspunde pentru evicţiune numai dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea rezultă din chiar fapta sa sau dintr-o ȋ mprejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la ȋ ncheierea contractului. În cazul donaţiei cu sarcină ȋ nsă, ȋ n limita valorii acesteia, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul. Obligaţiile donatarului:

În cazul donaţiei obişnuite, fără sarcini, donatarul nu are nicio obligaţie juridică faţă de donator, ci doar o obligaţie morală de recunoştinţă. În cazul donaţiei cu sarcini, sarcina este o obligaţie pe care donatarul trebuie să o execute din momentul acceptării donaţiei. Daca, din cauza unor situatii imprevizibile si neimputabile beneficiarului, survenite acceptarii liberalitatii, indeplinirea conditiilor sau executarea sarcinilor care afecteaza liberalitatea a devenit extrem de dificila ori excesiv de oneroasa pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a conditiilor.

F. Donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale 1. Donaţiile indirecte Sunt situaţii în care o persoană doreşte să gratifice pe o alta, dar nu prin intermediul contractului de donaţie propriu-zis, ci prin intermediul unui alt act juridic. În această situaţie ne aflăm în prezenţa unei donaţii indirecte, care pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale actului prin intermediul căruia se realizează. Conform NCC, art. 1011, nu se ȋ ncheie ȋ n formă autentică donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale. În practică se întâlnesc, în principal, următoarele categorii de donaţii indirecte:

a. Renunţarea la un drept. În cazul în care renunţarea la un drept este făcută cu intenţia de a gratifica, atunci ea dă naştere unei donaţii indirecte. Donaţia indirectă constituie în realitate un accesoriu al operaţiunii principale, care este renunţarea la un drept şi de care va beneficia cel chemat în baza legii să se bucure de dreptul respectiv. b. Remiterea de datorie constituie un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii, constând în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu consimţământul (expres sau tacit) al debitorului, ea fiind, în principiu, gratuită. Remiterea de datorie nu este supusă condiţiei formei autentice cerute pentru validitatea contractului de donaţie, ea putând fi făcută în orice formă, scrisă, verbală

sau chiar tacită, atunci când ea decurge din anumite fapte ale creditorului, din care rezultă neîndoielnic intenţia acestuia de a-l libera pe debitor. c. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica reprezintă o donaţie indirectă, scutită de forma solemnă cerută pentru donaţii. 2. Donaţiile deghizate Donaţia este deghizată atunci când este simulată, ascunsă sub forma unui act juridic diferit, cu titlu oneros. Donaţiile pot fi făcute şi prin persoane interpuse. Se recurge la această formă a simulaţiei în cazul în care se urmăreşte să se facă o liberalitate unei persoane incapabile să primească liberalităţi de la donator. Persoana interpusă, capabilă de a primi donaţia, va remite apoi bunul donat donatarului incapabil. Sunt prezumate a fi persoane interpuse părinţii, copiii şi soţul persoanei incapabile. 3. Darurile manuale Darul manual este o varietate a contractului de donaţie care are ca obiect numai bunuri mobile corporale, încheindu-se valabil prin acordul de voinţă a părţilor şi prin remiterea (tradiţiunea) efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi. Aşa fiind, darul manual este un contract real şi nu solemn. Nici bunurile viitoare nu pot forma obiectul darului manual, deoarece predarea presupune deţinerea materială a bunului. Nu are importanţă valoarea bunului mobil care formează obiectul darului manual, putând fi chiar şi un bun de o valoare deosebită. Condiţia specială care trebuie îndeplinită pentru validitatea acestuia este tradiţiunea reală a bunului. Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă o deplasare fizică a bunului de la donator la donatar, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o remitere implicită, cum ar fi predarea de către donator donatarului a cheilor de contact ale unui autoturism, însoţită de predarea actelor maşinii. Pentru valabilitatea darului manual trebuie respectate toate regulile de fond cerute de lege pentru donaţii. Bunurile mobile corporale cu o valoare de pana la

25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Darul manual se incheie valabil prin acordul de vointe al partilor, insotit de traditiunea bunului.

Unitatea IX

Contractele aleatorii Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin vointa partilor, ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor si incert [NCC, art. 1173, alin. (2)]. Contractele aleatorii au caracter oneros (alea era cuvântul latin pentru zar). În cadrul acestor contracte ȋ ntinderea sau chiar existenţa obligaţiei pentru una din părţi sau pentru ambele depind de un eveniment viitor şi incert ȋ n care există şanse de câştig sau de pierdere pentru toate părţile contractante. Reţinem că spre deosebire de contractele aleatorii, ȋ n contractul comutativ, la momentul ȋ ncheierii sale, ȋ ntinderea drepturilor şi obligaţiilor este determinată sau determinabilă.

1. Contractul de rentă viageră Prin contractul de rentă viageră (NCC, art. 2242) o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze ȋ n folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constând ȋ n sume de bani sau alte bunuri fungibile. Renta viagera se constituie pe durata vietii credirentierului daca partile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vietii debirentierului sau a unei terte persoane determinate. A. Caractere juridice -cu titlu oneros sau gratuit Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, dar şi cu titlu gratuit. În cazul ȋ n care renta viageră este stipulată ȋ n favoarea unui terţ, chiar dacă este cu titlu gratuit, nu este supus formei prevăzute pentru donaţii.

-caracter consensual, se formează prin acordul de voinţă al credirentierului şi al debirentierului -sinalagmatic –naşte obligaţii pentru ambele părţi -translativ de proprietate -aleatoriu -cu executare succesivă

B. Efectele contractului *Obligaţiile debirentierului -plata rentei este principala obligaţie Codul civil permite ȋ nfiinţarea rentei pe durata vieţii mai multor persoane. Dacă unul dintre credirentieri moare, renta nu se stinge parţial, ci va fi plătită integral celorlalţi credirentieri, până la decesul ultimului dintre ei, dacă părţile nu au convenit altfel. In caz de neindeplinire a obligatiei de plata a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul si vanzarea bunurilor debirentierului, pana la concurenta unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor. Aceasta suma se stabileste, in conditiile legii, pe baza unei expertize intocmite in conformitate cu metodologia de calcul aplicabila in cazul asigurarilor de viata, tinandu-se seama, printre altele, de ratele deja incasate de credirentier, de varsta si de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier. In lipsa de stipulatie contrara, ratele de renta se platesc trimestrial in avans si indexate in functie de rata inflatiei. Atunci cand credirentierul decedeaza inainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a platit in avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei platite aferente perioadei in care creditorul nu a mai fost in viata.

*Obligaţiile credirentierului Obligaţiile credirentierului sunt similare cu cele ale vânzătorului, atunci când prestaţia constă ȋ n transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, ȋ n schimbul căreia este stipulată obligaţia debitorului de a plăti renta. -obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului -obligaţia de a preda bunul -obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor ascunse ale lucrului transmis -obligaţia de conservare a bunului până ȋ n momentul predării

2. Contractul de întreţinere (art. 2254)

A. Definiţie

NCC defineşte contractul de întreţinere ca fiind acel contract prin care o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţînerii şi îngrijirii pentru o anumită durată. În lipsă de stipulaţie contrară, întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii.

B. Încheierea contractului

Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de întreţinere se încheie în formă autentică. C. Obligaţia de întreţinere Debitorul întreţinerii datorează prestaţii stabilite în mod echitabil, ţînându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului. În principal, obligaţia debitorului este de a asigura creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, precum şi îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală, precum şi cheltuielile de înmormântare (atunci când întreţinerea este viageră). Întreţinerea este datorată şi dacă în cursul executării contractului bunul care a constituit capitalul a pierit sau şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză independentă de creditorul întreţinerii.

3. Jocul şi pariul A. Definiţie În primul rând trebuie să reţinem că pentru contractul de joc sau pentru pariu, riscul este esenţial, în sensul că lipsa sa, pentru una dintre părţi atrage anularea contractului. Aşadar, jocul şi pariul sunt contracte aleatorii în virtutea cărora părţile se obligă să plătească o sumă de bani sau un alt lucru câştigătorului în funcţie de producerea unui eveniment sau a unui fapt ce depinde de îndemânarea, cunoştinţele, dibăcia contractanţilor sau de hazard. Nici NCC nu distinge între contractul de joc şi cel de pariu. B. Lipsa dreptului la acţiune (art. 2264) Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune (decât atunci când au fost permise de autoritatea competentă). Totuşi, cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei sau a plăţii făcute de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Drept consecinţă, datoriile născute din contractul de

joc sau de pariu nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină sau alte asemenea acte juridice. Dispoziţiile enunţate mai sus nu se aplică pariurilor făcute între persoanele care iau ele însele parte la curse, jocuri de îndemânare sau orice alt fel de jocuri sportive, însă dacă suma pariului este excesivă instanţa poate respinge acţiunea sau poate reduce suma.

Unitatea X

Tranzacţia

A. Definiţie Conform art. 2267, tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Tranzacţia poate fi:

- judiciară (atunci când se încheie în faţa instanţei de judecată, care ia cunoştinţă de motivele contractului şi verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege);

- extrajudiciară (încheiată de părţi fără ştiinţa instanţei de judecată şi fără verificarea de către aceasta a condiţiilor cerute de lege pentru încheierea convenţiei).

B. Aplicare

Nu pot face obiectul tranzacţiei elementele ce ţin de capacitatea sau starea civilă

a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii. Se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile ce derivă din săvârşirea unei infracţiuni. Bunurile la care se referă tranzacţia trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinate sau, cel puţin, determinabile, să fie posibile, licite şi morale.

C. Încheierea contractului

Pentru a putea încheia contractul părţile trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile ce formează obiectul contractului (art. 2271).

Contractul se încheie în formă scrisă –ad probationem. D. Caractere juridice -contract consensual

-sinalagmatic -comutativ (nu aleatoriu)

-de regulă produce efecte declarative (recunoaşte drepturi preexistente)

E. Condiţii de validitate

Pentru a tranzactiona, partile trebuie sa aiba deplina capacitate de a dispune de drepturile care formeaza obiectul contractului. Cei care nu au aceasta capacitate pot

tranzactiona numai in conditiile prevazute de lege.

F. Efectele tranzacţiei

-Efectele extinctive ale tranzacţiei În ceea ce priveşte drepturile la care părţile renunţă în mod reciproc, contractul de tranzacţie produce efecte extinctive. Prin urmare, pentru viitor, părţile nu vor mai putea formula pretenţii legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei. Dacă, totuşi, vreuna dintre părţi va promova o acţiune în legătură cu drepturile

tranzacţionate, cealaltă parte va putea invoca înţelegerea definitivă intervenită între părţi, consemnată prin tranzacţie.

- Efectele declarative ale tranzacţiei

În situaţia în care, prin tranzacţie, părţile se rezumă la a recunoaşte drepturi

existente, efectele contractului sunt declarative. Datorită acestui caracter al lor, efectele tranzacţiei sunt retroactive, operând din chiar momentul naşterii drepturilor respective.

- Efectele translative şi constitutive ale tranzacţiei

Prin intermediul contractului de tranzacţie, în vederea stingerii litigiului existent între ele ori a preîntâmpinării unui litigiu, părţile pot chiar să promită şi o anumită prestaţie (de exemplu, să transfere dreptul de proprietate asupra unui bun ori să

plătească o anumită sumă de bani), în schimbul renunţării de către cealaltă la pretenţiile sale. În astfel de cazuri, contractul de tranzacţie generează efecte translative de drepturi.