Sunteți pe pagina 1din 110

CURS 1. Virosologie, bacteriologie şi parazitologie

Generalităţi

Obiectul de studiu al acestei discipline îl reprezintă organismele care provoacă daune sănătăţii omului. Din această categorie fac parte virusurile, bacteriile si paraziţii. Virusurile sunt entităţi infecţioase acelulare, reprezentate de complexe macromoleculare alcătuite din subunităţi moleculare repetitive (Fig. 1). Au alcătuirea cea mai simplă, datorită căreia nici astăzi nu există o părere unică privind încadrarea lor în lumea vie. Virusurile sunt strict dependente de gazda parazitată, neputându-se multiplica în afara ei, datorită absenţei unui sistem enzimatic care să replice materialul genetic. Astfel, toate virusurile sunt parazite.

CURS 1. Virosologie, bacteriologie şi parazitologie Generalit ăţ i Obiectul de studiu al acestei discipline îlhttp://news-frist.blogspot.com/2009/08/predicting-future-course-of- h1n1-virus.html ) Bacteriile sunt organisme unicelulare, de tip procariot (materialul genetic nu este delimitat de o membran ă ), al c ă ror mod de via ţă este saprofit sau parazit (Fig. 2). Bacteriile saprofite consum ă substan ţ a organic ă moart ă aflat ă în descompunere, realizând transformarea organicului în mineral. Bacteriile parazite se hr ă nesc pe seama unui organism gazd ă viu. 1 | P a g e " id="pdf-obj-0-58" src="pdf-obj-0-58.jpg">

Figura 1. Virusul H1N1

Bacteriile sunt organisme unicelulare, de tip procariot (materialul genetic nu este delimitat de o membrană), al căror mod de viaţă este saprofit sau parazit (Fig. 2). Bacteriile saprofite consumă substanţa organică moartă aflată în descompunere, realizând transformarea organicului în mineral. Bacteriile parazite se hrănesc pe seama unui organism gazdă viu.

Figura 2. Bacterie – bacil ( <a href=http://ict-science-to-society.org/Pathogenomics/bacteria.htm ) Termenul de parazit face referire la un organism ce traieşte pe seama altui organism. În cazul de fa ţă , în aceast ă categorie sunt incluşi fungii parazi ţ i, protozoarele parazite, viermii parazi ţ i si artropodele parazite. Fungii sunt organisme eucariote (materialul genetic este delimitat de o membran ă celular ă ), heterotrofe, al c ă ror corp este alc ă tuit din hife (filamente lungi uni sau pluricelulare) şi se numeşte miceliu (Fig. 3). Figura 3. Candida albicans –candidoza ( http://en.wikipedia.org/wiki/Candida_(fungus) ) Protozoarele sunt organisme animale unicelulare de tip eucariot (Fig. 4). 2 | P a g e " id="pdf-obj-1-2" src="pdf-obj-1-2.jpg">

Figura 2. Bacterie – bacil

Termenul de parazit face referire la un organism ce traieşte pe seama altui organism. În cazul de faţă, în această categorie sunt incluşi fungii paraziţi, protozoarele parazite, viermii paraziţi si artropodele parazite. Fungii sunt organisme eucariote (materialul genetic este delimitat de o membrană celulară), heterotrofe, al căror corp este alcătuit din hife (filamente lungi uni sau pluricelulare) şi se numeşte miceliu (Fig. 3).

Figura 2. Bacterie – bacil ( <a href=http://ict-science-to-society.org/Pathogenomics/bacteria.htm ) Termenul de parazit face referire la un organism ce traieşte pe seama altui organism. În cazul de fa ţă , în aceast ă categorie sunt incluşi fungii parazi ţ i, protozoarele parazite, viermii parazi ţ i si artropodele parazite. Fungii sunt organisme eucariote (materialul genetic este delimitat de o membran ă celular ă ), heterotrofe, al c ă ror corp este alc ă tuit din hife (filamente lungi uni sau pluricelulare) şi se numeşte miceliu (Fig. 3). Figura 3. Candida albicans –candidoza ( http://en.wikipedia.org/wiki/Candida_(fungus) ) Protozoarele sunt organisme animale unicelulare de tip eucariot (Fig. 4). 2 | P a g e " id="pdf-obj-1-32" src="pdf-obj-1-32.jpg">

Figura 3. Candida albicans –candidoza

Protozoarele sunt organisme animale unicelulare de tip eucariot (Fig. 4).

Figura 4. Protozoar – Giardia intestinalis ( <a href=http://www.avianbiotech.com/diseases/Giardia.htm ) Viermii sunt organisme eucariote pluricelulare, nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul lunguie ţ si cu tegumentul lucios, ce se g ă sesc de obicei in mediu umed (Fig. 5). Figura 5. Taenia solium – teniaza ( http://www.human-healths.com/tag/fish-tapeworm ) Artropodele sunt organisme animale eucariote pluricelulare, nevertebrate, al c ă ror corp este segmentat (crustaceele, scorpionii, p ă ianjenii, miriapodele, insectele) (Fig. 6). 3 | P a g e " id="pdf-obj-2-2" src="pdf-obj-2-2.jpg">

Figura 4. Protozoar – Giardia intestinalis

Viermii sunt organisme eucariote pluricelulare, nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul lunguieţ si cu tegumentul lucios, ce se găsesc de obicei in mediu umed (Fig. 5).

Figura 4. Protozoar – Giardia intestinalis ( <a href=http://www.avianbiotech.com/diseases/Giardia.htm ) Viermii sunt organisme eucariote pluricelulare, nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul lunguie ţ si cu tegumentul lucios, ce se g ă sesc de obicei in mediu umed (Fig. 5). Figura 5. Taenia solium – teniaza ( http://www.human-healths.com/tag/fish-tapeworm ) Artropodele sunt organisme animale eucariote pluricelulare, nevertebrate, al c ă ror corp este segmentat (crustaceele, scorpionii, p ă ianjenii, miriapodele, insectele) (Fig. 6). 3 | P a g e " id="pdf-obj-2-17" src="pdf-obj-2-17.jpg">

Figura 5. Taenia solium – teniaza

Artropodele

sunt

organisme

animale eucariote pluricelulare,

nevertebrate, al căror corp este segmentat (crustaceele, scorpionii,

păianjenii, miriapodele, insectele) (Fig. 6).

Figura 6. Ixodes ricinus – c ă puşa ( <a href=http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ixodes.ricinus.searching.jpg ) Multe dintre aceste organisme nu pot fi observate cu ochiul liber, având dimensiuni foarte mici, motiv pentru care se şi numesc microorganisme. MICROBIOLOGIA ( gr. mikros = mic , bios= via ţă , logos= ştiin ţă ) este ştiin ţ a care se ocup ă cu studiul celor mai mici organisme ce pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, denumite în sens larg microbi. Obiectul de studiu al microbiologiei îl reprezint ă microorganismele, grup heterogen ce are în comun dimensiunile microscopice, organizarea, în general, unicelular ă şi structura intern ă relativ simpl ă . În acest grup al microorganismelor sunt incluse: bacteriile, fungii microscopici, unele alge, protozoarele şi virusurile. Istoricul dezvolt ă rii microbiologiei ca ştiin ţă Denumirea şi clasificarea microorganismelor În 1735, Karl von Linné pune bazele taxonomiei. Taxonomia reprezint ă ştiin ţ a care se ocup ă cu studiul clasific ă rii organismelor. Astfel, dezvolt ă sistemul nomenclaturii binare ce const ă în denumirea fiec ă rui organism prin 2 nume latinizate sau cu origine greceasc ă . Primul nume reprezint ă genul şi se scrie cu majuscul ă , al doilea specia sau epitetul şi se scrie cu liter ă mic ă . Spre exemplu, Staphylococcus aureus este o bacterie foarte r ă spândit ă . Staphylococcus este genul şi aureus specia. În acest caz, genul face referire la forma şi dispunerea celulelor, adic ă staphylos înseamn ă grup, gr ă mad ă , iar coccus – sfer ă . Cu alte cuvinte, aceast ă bacterie este sferic ă , iar celulele sunt dispuse grupat. Aureus face referire la huloul auriu care se formeaz ă în jurul celulelor. Uneori, organismul poate fi definit dup ă un cercet ă tor, spre exemplu Escherichia coli sau bacilul coli este denumit dup ă cercet ă torul Theodor 4 | P a g e " id="pdf-obj-3-2" src="pdf-obj-3-2.jpg">

Figura 6. Ixodes ricinus – căpuşa (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ixodes.ricinus.searching.jpg)

Multe dintre aceste organisme nu pot fi observate cu ochiul liber, având dimensiuni foarte mici, motiv pentru care se şi numesc

microorganisme.

MICROBIOLOGIA (gr. mikros =mic, bios=viaţă, logos=ştiinţă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul celor mai mici organisme ce pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, denumite în sens larg microbi. Obiectul de studiu al microbiologiei îl reprezintă microorganismele, grup heterogen ce are în comun dimensiunile microscopice, organizarea, în general, unicelulară şi structura internă relativ simplă. În acest grup al microorganismelor sunt incluse: bacteriile, fungii microscopici, unele alge, protozoarele şi virusurile.

Istoricul dezvoltării microbiologiei ca ştiinţă

Denumirea şi clasificarea microorganismelor

În 1735, Karl von Linné pune bazele taxonomiei. Taxonomia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul clasificării organismelor. Astfel, dezvoltă sistemul nomenclaturii binare ce constă în denumirea fiecărui organism prin 2 nume latinizate sau cu origine grecească. Primul nume reprezintă genul şi se scrie cu majusculă, al doilea specia sau epitetul şi se scrie cu literă mică. Spre exemplu, Staphylococcus aureus este o bacterie foarte răspândită. Staphylococcus este genul şi aureus specia. În acest caz, genul face referire la forma şi dispunerea celulelor, adică staphylos înseamnă grup, grămadă, iar coccus – sferă. Cu alte cuvinte, această bacterie este sferică, iar celulele sunt dispuse grupat. Aureus face referire la huloul auriu care se formează în jurul celulelor. Uneori, organismul poate fi definit după un cercetător, spre exemplu Escherichia coli sau bacilul coli este denumit după cercetătorul Theodor

Escherich. Specia coli face referire la locul unde trăieşte microorganismul, adică în colon. Organismele au fost iniţial clasificate în 2 regnuri: plantae şi animale, înainte de a fi descoperite microorganismele. Când s-a demonstrat clar existenţa acestora, acest sistem în 2 regnuri nu a mai corespuns realităţii. Carl Woese dezvoltă un nou sistem de clasificare ce grupează organismele în funcţie de caracteristicile moleculare ale acestora şi deci de cele celulare. Totuşi, oamenii de ştiinţă au căzut de acord asupra acestui sistem abia în 1978 şi, 12 ani mai târziu, a fost publicat noul sistem. Woese împarte organismele în 3 grupe mari, denumite domenii. Un domeniu este mai cuprinzător decât regnul. Aceste domenii sunt:

Eubacteria: bacterii care prezintă perete peptidoglicanic. Archaea: procariote care nu prezintă perete peptidoglicanic. Eucarya: organisme care au materialul genetic delimitat de o membrană nucleară şi sunt grupate în următoarele regnuri:

Protista (acesta încă se mai modifică): alge, protozoare, mucegaiuri unicelulare Fungi: drojdii, mucegaiuri pluricelulare şi ciuperci Plantae: muşchi, ferigi, alge, gimnosperme, angiosperme. Animalia: spongieri, celenterate, moluşte, viermi, artropode (insecte, crustacee, păianjeni, etc.) şi vertebrate (ciclostomi, peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere).

Studiul microorganismelor

În 1590, Zacharias Janssen pune la punct primul microscop în Middleburg, Olanda. Microscopul lui Janssen consta din 3 tuburi. Unul dintre ele se găsea la exterior şi le conţinea pe celelalte două. La ambele capete ale tuburilor interioare se găseau lentile utilizate pentru amplificarea imaginii. Modelul lui Janssen putea permite ajustarea imaginii prin răsucirea tuburilor interne. Astfel, imaginile puteau fi văzute de 3 sau 9 ori mai mari decât erau în realitate. În 1665, Robert Hooke, un cercetător englez, popularizează utilizarea microscopului prin observarea unei secţiuni prin plută, în care se puteau distinge cămăruţe mici, pe care le numeşte celule. Descoperirea lui duce la dezvoltarea teoriei celulare în secolul XIX de către Mathias Schleiden, Theodor Schwann şi Rudolf Virchow. Teoria celulară susţine că toate organismele vii au corpul format din celule. Experimentele lui Hooke l-au inspirat pe olandezul Antonie van Leeuwenhoek (1632-1723) să exploreze lumea microscopică. A îmbunătăţit microscopul lui Hooke, putându-se ajusta mai eficient mărirea imaginilor. Leeuwenhoek a putut observa microorganisme, pe care le-a şi descris cu deosebită precizie. Odată cu informaţiile aduse de acesta se punea problema originii acestor microorganisme, în acea perioadă fiind acceptată „teoria generaţiei spontane” (apariţia microorganismelor din materie moartă sau „de la sine”).

În sec. XVIII, Lazzaro Spallanzani (Italia) dovedeşte că prin fierbere prelungită, microorganismele dispar şi nu mai reapar dacă vasul este închis ermetic. Acesta descoperă existenţa bacteriilor patogene şi a celor anaerobe. Până în a II-a ½ a secolului XIX s-au realizat doar cercetări privind forma şi structura microorganismelor. Louis Pasteur (1822-1895) este considerat părintele microbiologiei. Studiile sale au demonstrat clar falsitatea teoriei „generaţiei spontane”. Cercetările sale asupra fermentaţiei au arătat natura biologică a procesului, specificitatea procesului (un microorganism are rol într-un anumit tip de fermentaţie) şi natura biologică a „bolilor” băuturilor fermentate. A introdus procedeul de pasteurizare (încălzirea la 56º C previne multiplicarea microorganismelor). Deasemenea, introduce problema prevenirii infecţiilor prin vaccinare. Descoperă vaccinul antiholeric aviar, vaccinul anticărbunos, antirabic. Alături de Robert Koch, este considerat fondatorul bacteriologiei medicale. Acesta din urmă a devenit cunoscut dupa izolarea bacilului antraxului, bacilului tuberculozei si a vibrionului holeric. În 1905 primeşte premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie datorită descoperirilor asupra tuberculozei. După ce Casimir Davaine demonstrează modul de transmitere directă a antraxului între vite, Koch studiază bacilul antraxului mai detaliat. Pune la punct o serie de metode de purificare a bacteriei din sânge şi de creştere a unor culturi pure. Descoperă cauza izbucnirii focarelor de antrax ca fiind rezistenţa timp îndelungat, în sol, a endosporilor. Introduce sterilizarea instrumentelor chirurgicale cu ajutorul temperaturilor ridicate. Îmbunătăţeşte metodele de cultivare a bacteriilor şi de colorare, putând astfel descoperi bacteria responsabilă de producerea tuberculozei. La mijlocul secolului al XIX-lea 1 din 7 decese era datorat acestei boli. Studiază in Egipt holera si identifică microorganismul responsabil de această boală, fără a putea demonstra existenţa lui. Probabil la fel de importante ca şi studiile asupra tuberculozei, sunt postulatele sale care stabilesc criteriile după care un organism poate fi considerat cauză a unei boli. Acesta trebuie:

să fie identificat în toate cazurile examinate

să fie preparat si menţinut intr-o cultură pură

să fie capabil să producă infecţia, chiar şi după cultivări repetate

să fie izolat de la un animal inoculat şi cultivat din nou

Ilia Mecinikov, contemporan cu Pasteur şi Koch realizează numeroase cercetări în imunologie, demonstrând însemnătatea reacţiilor celulare în apărarea organismului. Dimitrie I. Ivanovski (1869-1920) descoperă virusul mozaicului tutunului (VMT) şi începe dezvoltarea unei noi ştiinţe microbiologice - virusologia. Experienţele lui Ivanovski sunt confirmate de Martinus Beijerinck, considerat adevăratul fondator al virusologiei. VIRUSOLOGIA (lat. virus- otravă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul virusurilor.

Microbiologia a evoluat rapid după această perioadă, studiul bacteriilor permiţând descifrarea codului genetic, a mecanismelor sintezei proteice, a mecanismele reglării celulare etc. Studiile realizate pe Escherichia coli au permis dezvoltarea unor noi ştiinţe, cum ar fi biotehnolgiile microbiene, ingineria genetică.

Distrugerea microorganismelor

Eforturi imense au fost depuse spre sfârşitul secolului XVIII în dezvoltarea de tehnici antiseptice. Acestea au început cu un raport al medicului maghiar Ignaz Semmelweis privind scăderea considerabilă a numărului de cazuri de febră postnatală, atunci când s-au utilizat tehnici antiseptice. Joseph Lister (1827-1912), chirurg englez, a dezvoltat una dintre cele mai importante tehnici antiseptice. În timpul operaţiei, pacientul era pulverizat cu acid carbolic, apoi rana era bandajată cu pansamente îmbibate în acelaşi acid. Numărul de infecţii a scăzut net comparativ cu operaţiile fără metode antiseptice. Acidul carbolic sau fenolul a fost unul dintre primele antiseptice utilizate. Paul Ehrlich (1854-1915), chirurg german, a pus bazele utilizării medicamentelor, în vederea omorârii microorganismleor deja pătrunsee în corp. În 1908 primeşte premiul Nobel pentru sintetizarea medicamentului contra sifilisului, numit Salvarsan. Oamenii de ştiinţă s-au folosit de începutul pus de Ehrlich pentru a găsi medicamente ce pot vindeca pacienţii infectaţi. Una dintre cele mai mari realizări a venit în anul 1929, când Alexander Fleming descoperă Penicillium notatum, organismul care sintetizează penicilina, substanţă inhibitoare pentru foarte multe bacterii. Fleming cultiva Staphylococcus aureus în laborator. Deasemenea, făcea experimente pe mucegaiul Penicillium notatum. Accidental, culturile de Staphylococcus aureus au fost contaminate cu P. notatum, ducând la moartea bacteriilor. Penicilina a devenit una dintre primele antibiotice. În ceea ce priveşte microbiologia în România, cei mai importanţi cercetători au fost:

Victor Babeş (1854-1926). Acesta descoperă un sporozoar parazit al căpuşelor, numit Babesia, ce provoacă o boală rară si gravă, numita babesioza. Demonstrează pentru prima dată existenţa bacilului tuberculozei in urina bolnavilor infectaţi. Deasemenea, descoperă incluziunile citoplasmatice prezente in celulele nervoase, in cazul turbării, denumite ulterior corpusculii Babeş-Negri. Babeş a fost unul dintre iniţiatorii utilizării serului în tratamente, şi a fost primul care a introdus vaccinarea antirabică în România. De asemenea, descoperă incluziunile metacromatice (metacromatic- referitor la ţesuturi, a căror elemente se colorează diferit, cu acelaşi colorant), prezente în citoplasma unor bacterii Gram pozitive (bacilul difteric), numite corpusculii Babşs-Ernst.

Ioan Cantacuzino realizează studii în domeniul bacteriologiei, imunologiei, epidemiologiei. A făcut cercetări la Paris, alături de Ilia Mecinikov. Descoperirile sale au fost importante in tratarea holerei, tifosului exantematic, tubeculozei şi scarlatinei. Ca discipol al lui Mecinikov, s-a preocupat de studiul apărării organismului. În timpul primului război mondial, a fost şeful echipei de combatere a epidemiei de tifos. Alţi microbiologi români care au adus contribuţii importante au fost:

Constantin Levaditi, Constantin Ionescu-Mihăieşti, Mihai Ciucă, Dumitru Combiescu, Ştefan S. Nicolau (fondatorul şcolii româneşti de virusologie).

CURS 2. Epidemiologia şi bolile

Epidemiologia se ocupă cu studiul distribuţiei şi factorilor determinanţi ai bolilor într-o populaţie. Cuvântul provine din grecescul epi – deasupra, pe, şi demos – populaţie. Epidemiologistul este cercetătorul specializat în identificarea şi prevenirea bolilor într-o populaţie dată. Acesta are în vedere etiologia (cauza) bolii şi încearcă să prevină şi să controleze răspândirea bolilor. Epidemiologia este considerată ramură a microbiologiei deoarece microorganismele sint cele care provoacă majoritatea bolilor. Poate fi considerată şi ramură a ecologiei datorită relaţiilor care se stabilesc între patogeni, gazdă şi mediu. Noţiunile cele mai importante legate de epidemiologia infecţiilor sunt:

morbiditatea: numărul de îmbolnăviri noi la un număr dat de locuitori

(10.000, 100.000); incidenţa: numărul de îmbolnăviri noi într-o perioadă dată de timp;

prevalenţa: număr de infecţii la un moment dat într-o colectivitate;

mortalitate: numărul deceselor printr-o anumită infecţie raportată la un anumit număr de locuitori;

letalitate: numărul de decese raportat la numărul de persoane

infectate; index de manifestare: numărul de boli clinic aparente raportat la numărul total de persoane infectate.

Clasificarea bolilor

În funcţie de spaţiu şi timp, infecţiile apar:

sporadic: cazuri izolate necorelate în timp şi spaţiu; acestea nu

reprezintă un pericol pentru populaţie. endemic: cazuri relativ frecvente, limitate în spaţiu şi nelimitate în timp. Numărul de persoane care contractează boala şi severitatea ei sunt atât de reduse , încât nu reprezintă o problemă de sănătate publică.

epidemic: cazuri numeroase ce apar într-un timp scurt şi într-o zonă geografică limitată (holeră, febră tifoidă, ciumă); aceasta duce la creşterea mortalităţii şi a morbidităţii. Reprezintă o problemă de sănătate publică. pandemic: cazuri foarte numeroase într-o perioadă de timp fără limite geografice (pandemiile de gripă, SIDA). Epidemiile se pot clasifica, în funcţie de sursă, în 2 categorii:

epidemii ce au o sursă comună: un număr mare de persoane se

îmbolnăveşte brusc de la aceeaşi sursă. Aceste epidemii sunt atribuite unei surse de apă contaminate sau unor alimente impropriu preparate. Spre exemplu, holera sau toxiinfecţiile alimentare apărute prin consumarea unor alimente de la o cantină. Numărul infecţiilor scade brusc, dacă sursa este eliminată epidemii propagate: apar prin transmiterea de la o persoană la alta. Agentul cauzator al bolii trece de la o persoană infectată la una sănătoasă. Numărul de cazuri noi apare mai lent, iar limitarea îmnbolnăvirilor este mai greu de realizat.

Rezervorul de germeni Rezervorul reprezintă locul în care microorganismele pot să-şi menţină capacitatea infecţioasă. Acestea includ organismul uman, animal, anumite medii nevii şi obiecte. Rezervorul uman reprezintă principalul rezervor viu de germeni. Importanţi sunt, purtătorii sănătoşi care reprezintă surse oculte de infecţie pentru persoanele din jurul lor. Purtătorii sănătoşi sunt acei indivizi la care germenii se multiplică la poarta de intrare fără să producă manifestări clinice şi nici imunologice. Nu trebuie confundată starea de purtător sănătos cu cea de purtător aparent sănătos la care semnele clinice sunt minime sau absente, dar sunt prezente semnele biologie şi imunologice (purtători de virus hepatitic B). Rezervorul uman joacă un rol important în răspândirea multor infecţii: streptococice, febra tifoidă, difteria, gonoreea, sifilisul, poliomielita, hepatita, SIDA etc. Rezervorul animal. Atât animalele sălbatice cât şi cele domestice pot constitui sursa multor infecţii. Bolile comune omului şi

9 | P a g e

animalelor se numesc antropozoonoze. Transmiterea poate avea loc prin contactul direct cu animalul infectat, prin contactul cu unele produse animale (piei, blănuri - cărbune pumonar), consumul de carne infectată (cărbune intestinal), muşcătura animalelor (rabie), înţepătura unor insecte (malaria) etc. Rezervoarele neanimate. Apa şi solul. Solul este sursa infecţiilor produse de unii fungii patogeni, precum şi de sporii bacteriilor strict anaerobe (spori de bacil tetanic şi botulinic). Apa se contaminează de la materiile fecale ale omului şi animalelor.

Transmiterea agenţilor infecţioşi

Agenţii infecţioşi se transmit în general prin 3 modalităţi:

Transmiterea directă a agentului infecţios este posibilă de la omul bolnav la cel sănătos prin:

contact direct prin atingere (rujeolă, varicelă, variolă etc.), sărut (hepatita B), contact sexual (sifilis, gonoree, SIDA etc.), contact indirect prin obiecte care au venit în contact cu bolnavul, ca, de pildă, batiste, lenjerie, veselă, termometre, siringi infectate etc., prin picăturile lui Pflügge pe care bolnavul le răspândeşte în timpul strănutului şi a tusei (virusurile gripale, paragripale etc.). Transmiterea prin vehiculi obişnuiţi se referă la transmiterea agenţilor infectioşi pe cale hidrică (salmonelle, shigelle), alimentară (botulism, toxiinfecţii alimentare), prin sânge (hepatita B, citomegalia, SIDA) etc. Transmiterea prin vectori. Cei mai importanţi vectori sunt artropodele. Unele dintre ele, ca de pildă muştele, sunt vectori mecanici care transportă agenţii infecţioşi dintr-un loc în altul. Vectorii biologici sunt cei care participă activ la transmiterea agentului infectios. Astfel, unele artropode ingeră agentul infecţios în timp ce sug sângele persoanei infectate (de pildă, ţânţarul anofel, care transmite malaria), găzduind o parte a ciclului evolutiv al acestuia şi transmiţându-l prin înţepătură altei persoane Patogenia infecţiilor În orice infecţie au loc următoarele evenimente:

contaminarea (întâlnirea cu agentul infecţios), pătrunderea şi multiplicarea în organismul gazdă prin eludarea rezistenţei antiinfecţioase, producerea injuriilor morfologice şi funcţionale, datorate în parte acţiunii directe a agentului infecţios şi cel mai frecvent, reacţiilor de apărare ale organismului, deznodământul infecţiei, care poate fi vindecarea cu sau fără sechele, exitusul sau coexistenţa pe timp îndelungat a celor doi parteneri ai infecţiei: agentul infecţios şi organismul. În majoritatea infecţiilor, evenimentele descrise mai sus se petrec consecutiv, într-o perioadă limitată de timp. În infecţiile produse de germenii condiţionat şi accidental patogeni, contaminarea, pătrunderea şi chiar şi colonizarea (multiplicarea la locul de intrare) se petrec cu mult timp înainte

ca infecţia să se declanşeze. Durata intervalului până la producerea acesteia depinde în mare măsură de statusul imunitar ale gazdei care poate permite sau nu producerea unei infecţii cu aceşti germeni. Aceste etape sunt însoţite de mecanismele de apărare antiinfecţioasă ale gazdei, ceea ce deosebeşte agenţii infecţioşi fiind maniera în care sunt capabili să eludeze aceste mecanisme.

Contaminarea Prima întâlnire a organismului cu microbii se produce în momentul naşterii; fătul- viaţă intrauterină sterilă din punct de vedere microbiologic; este apărat de membranele fetale, iar placenta permite pătrunderea unui număr foarte redus de microorgansime din circulaţia mamei:v.rubeolic, rujeolos, HIV, Treponema pallidum, Toxoplasma gonidii. În timpul naşterii nou-născutul vine în contact cu microorganismele prezente în canalul vaginal şi pe pielea mamei. El nu este expus acestei contaminări total neprotejat ci moşteneşte de la mamă, pe cale sanguină, un repertoriu bogat de anticorpi la care se adaugă cei din colostrul şi laptele matern. Aceştia îi asigură o protecţie relativă faţă de infecţii până când va începe să-şi dezvolte propriile mecansime de apărare antiinfecţioasă. Dintre microorgansimele cu care organismul vine în contact pe parcursul existenţei sale, o parte vor dispare de pe suprafaţa organismului, o parte vor coloniza pielea şi mucoasele şi doar o mică parte vor produce infecţii propriu-zise. Contaminarea poate fi endo şi exogenă. Infecţiile exogene sunt cele care rezultă în urma contactului cu agentul infecţios din mediul înconjurător. Agenţii infecţioşi pot contamina organismul în cele mai variate împrejurări:

pe cale alimentară, respiratorie, contact sexual, manevre medicale, promiscuitatea cu animalele, muşcăturile de insecte etc. Modul de contaminare sugerează aproape întotdeauna şi posibilităţile de prevenire nespecifice ale infecţiei. În infecţiile exogene produse de germenii înalt patogeni, timpul care trece de la contaminare până la apariţia simptomatologiei clinice este în general bine definit (perioada de incubaţie). Infecţiile endogene rezultă în urma contaminării cu germeni de pe suprafaţa mucoaselor şi a pielii. Aceste microorgansime produc infecţii dacă traversează barierele anatomice şi pătrund în ţesuturi (E.coli). Pe de altă parte, agenţi infecţioşi din flora normală a organismului, care nu produc infecţii la individul sănătos, le vor produce la indivizi cu deficienţe imune (supuşi unui tratament imunosupresor, cu deficienţe imune genetice, cu deficienţe imune dobândite). În ambele situaţii contaminarea are loc cu mult înainte de producerea infecţiei propriu-zise. Pătrunderea

în zone anatomice care sunt în relaţie directă cu exteriorul

(tubul digestiv, căile respiratorii, căile urinare, căile genitale, conjunctiva etc.) - fără traversarea barierelor epiteliale. Microrgansime:

V. cholerae (holera), C.diphteriae, E.coli (infecţiile urinare) etc., în ţesuturile profunde - cu trecerea microorganismelor prin barierele anatomice reprezentate de piele şi mucoase. Unele microorganisme pot trece direct prin pielea intactă cum sunt leptospirele şi unii viermi, ca, de exemplu, filariile, iar altele pot traversa epiteliul mucoasei respiratorii, digestive, a tractului genitourinar şi conjunctiva, direct în sânge sau în ţesuturile profunde prin leziuni traumatice, muşcătura unor animale (virusul rabic, Pasteurella multocida), înţepăturile unor insecte (Plasmodium falciarum) sau prin diverse acte medicale efectuate fără respectarea normelor de asepsie (HIV, virusul hepatitei B, etc.). Multiplicarea Numărul de microorgansime care pătrund în organism (mărimea inoculului) este în mod obişnuit prea mic pentru a produce simptome. Agenţii infecţioşi trebuie să învingă mecanismele de apărare antiinfecţioasă ale gazdei şi să se înmulţească la un nivel corespunzător pentru ca prezenţa lor în organism să se facă simţită. În general, microorganismele se multiplică mai încet in vivo decât in vitro, tocmai din cauza reacţiilor de apărare pe care le declanşează. Intervalul - de la pătrunderea agentului infecţios până la apariţia simptomatologiei clinice se numeşte perioadă de incubaţie. Un aspect foarte important, determinant în evoluţia infecţiei, este sediul multiplicării microorgansimelor: extra- sau intracelular. Microorgansimele cu habitat extraclelular sunt supuse acţiunii complementului, lizozimului, anticorpilor, fagocitozei etc., pe când cele cu habitat intracelular sunt protejate de aceşti factori, înmulţirea lor fiind protejată. Eliminarea lor din organism se face prin distrugerea celulelor în care se află, ceea ce atrage după sine producerea unor leziuni tisulare. Localizarea infecţiei Un proces infecţios poate fi localizat atunci când germenii se multiplică într-o zonă relativ limitată a organismului (abces sau furuncul). Infecţia se poate propaga de la poarta de intrare prin continguitate din aproape în aproape şi prin diseminare la distanţă pe cale sanguină sau/şi limfatică. În cel din urmă caz rezultă infecţia sistemică sau generalizată. Dintr-un proces infecţios localizat, germenii pot fi vehiculaţi de sânge sau limfă la diferite organe iniţiind o localizare secundară. Un aspect particular al diseminării microbilor în organism este transportul mediat celular şi translocarea. Transportul mediat celular este modalitatea pe care o folosesc microorganismele care rezistă digestiei intracelulare a fagocitelor (de exemplu, chlamydiile, gonococii etc.). Ele se vor înmulţi în aceste celule şi vor fi vehiculate la distanţă. Translocarea este proprietatea unor germeni de a traversa un epiteliu pentru a ajunge în circulaţie (de exemplu, bacilul tific este translocat de către celulele epiteliale ale mucoasei digestive şi ajunge în circulaţie).

Prezenţa bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie iar multiplicarea lor în sânge septicemie. Toxemia este prezenţa în sânge a unei toxine secretate sau eliberate de microb fie în afara organismului (toxina botulinică prezentă în conserve), fie în organism (endotoxina bacteriilor gram-negative când se produce o liză masivă a acestora în sânge). ETAPELE EVOLUTIVE ALE INFECŢIEI perioada de incubaţie: intervalul de timp care trece de la pătrunderea microbului în organism până la apariţia primelor simptome. boli cu perioadă de incubaţie scurtă de 1-7 zile (toxinfecţii alimentare, meningite, difterie, gonoree etc.), cu incubaţie medie de 8-21 de zile ( febra tifoidă, tetanus etc.)

şi cu incubaţie lungă de zeci de zile (hepatita B, 60-180 de zile)

şi foarte lungă de ani de zile (tuberculoză, SIDA, lepră etc.). Bolile

infecţioase ciclice (cu evoluţie regulată), ca de pildă rujeola, rubeola, varicela, variola etc., au o perioadă fixă de incubaţie. debutul bolii reprezintă apariţia primelor simptome şi poate fi brusc sau insidios. perioada de stare. În această perioadă se manifestă semnele clinice şi paraclinice caracteristice bolii. perioada de convalescenţă în care se refac leziuni şi se restabilesc funcţiile perturbate. Această perioada este importantă deoarece acum pot apărea recăderi, complicaţii sau cronicizarea infecţiei. În cazul unei evoluţii favorabile se produce vindecarea cu sau fără sechele. În cazuri nefavorabile, boala evoluează spre exitus sau spre cronicizare.

EFECTELE NOCIVE ALE INFECŢIEI Alterări organice şi funcţionale datorate agenţilor infecţioşi Alterări mecanice. Obstrucţiile mecanice se datorează reacţiei inflamatorii a gazdei ca răspuns la prezenţa microorganismului. Orice organ tubular poate fi obstruat în anumite infecţii, uneori cu urmări nefaste.

obstrucţia căilor respiratorii - în difterie. pătrunderea germenilor dintr-o infecţie a urechii medii la meninge poate duce la dilatarea ventriculilor cerebrali prin obstruarea circulaţiei LCR. în infecţiile parazitare. Dacă agenţii infecţioşi au dimensiuni mari şi sunt în număr suficient, ei pot obstrucţiona unele căi anatomice vitale. ( Ascaris lumbricoides, poate obstrua un canalicul biliar, iar dacă se găseşte în număr mare produce un ghem care obstruează tubul digestiv) Alterări organice şi funcţionale datorate agenţilor infecţioşi Distrugere celulară Bacteriile distrug celulele prin toxinele pe care le secretă.

Acestea

acţionează

fie

în

(Shigella),

fie

la

distanţă

apropierea

porţii

de

de

locul

unde

sunt

intrare

produse

13 | P a g e

(Corynebacterium diphteriae). La acţiunea toxinelor se mai adaugă cea a enzimelor hemolitice şi leucolitice. Virusurile cu efect citopatogen produc liza celulelor în care se înmulţesc.

Alterări farmacodinamice ale metabolismului. Toxina tetanică modifică metabolismul celulelor motoare ducând la paralizii spastice, iar cea botulinică interferează eliberarea de acetilcolină la nivelul sinapselor colinergice rezultatul fiind paralizia flască. În ambele cazuri moartea se produce prin paralizia muşchilor respiratori. Toxina holerică creşte nivelul de AMP-ciclic în celulele epiteliului intestinal, ceea ce are ca rezultat eliminarea unor cantităţi mari de apă în intestin cu producerea consecutivă a diareei. Moartea survine prin deshidratare. Alterări datorate reacţiilor de apărare antiinfecţioasă Puroiul: un amestec de leucocite vii şi distruse, bacterii şi un exudat. El rezultă în urma migrării rapide a leucocitelor în focarul infecţios, stimulate de substanţe chemotactice produse chiar de bacterii dar şi de ţesuturi sau leucocite. După distrugerea lor, leucocitele eliberează în jur hidrolaze puternice din granulaţiile lizozomale. Aceste enzime lezează ţesuturile învecinate, extinzând zona afectată. Abcesul. Când puroiul se constituie într-o colecţie, vorbim de un abces. De exemplu, furunculul se produce prin obstrucţia unei glande sebacee, ceea ce oferă stafilococului auriu, prezent în mod normal pe piele, oportunitatea de a se înmulţi eficient şi de a produce infecţia. Localizarea unui abces este esenţială pentru prognostic. Astfel, furunculele cutanate sunt dureroase, dar prognosticul nu este grav în general, pe când localizarea unui abces la nivel cerebral este fatală. Pacienţii cu deficienţe genetice ale funcţiilor leucocitare suferă de infecţii purulente recurente, chiar şi în condiţiile unui tratament corect cu antibiotice. Reacţia de fază acută. Prezenţa bacteriilor în ţesuturi elicită o reacţie generalizată cunoscută sub denumirea de răspuns de fază acută şi care este un mecanism al rezistenţei antiinfecţiose naturale. Dacă intensitatea acestei reacţii depăseşte nivelul fiziologic, ea determină tulburări foarte grave. Bacteriile induc secreţia IL-1 care acţionează asupra centrului termoreglării, rezultatul fiind febra. IL-1 stimulează, de asemenea, sinteza unor substanţe numite prostaglandine care şi ele acţionează asupra centrului termoreglării şi sunt responsabile de starea generală de disconfort pe care o resimţim în timpul unei infecţii. Endotoxinele bacteriilor gram-negative pot induce şi ele răspunsul de fază acută. În doze mici, endotoxinele produc febră şi mobilizează unele mecansime de apărare antiinfecţioasă. În cantităţi mari, ele induc şocul endotoxic şi coagularea intravasculară diseminată.

Răspunsul umoral (formarea de anticorpi specifici). În circulaţie şi în ţesuturi anticorpii se combină cu agenţii infecţioşi sau cu unele produse ale acestora (toxine, enzime etc.). Aceste complexe antigen-anticorp vor induce, în mod normal, un răspuns inflamator prin intermediul sistemului complement în scopul eliminării agenţilor înfectioşi sau a neutralizării produşilor lor toxici. Nu are întotdeauna un efect protector. La persoane cu predispoziţie alergică este posibilă sensibilizarea organismului faţă de anumite antigenele bacteriene ceea ce duce la instalarea unor stări de hipersensibilitate mediate umoral (de tip I, II sau III). Astfel, de pildă, sunt foarte bine cunoscute mecanismele umorale prin care se produc complicaţiile alergice poststreptococice cum sunt cardita reumatismală (HS de tip II) şi glomerulonefrita acută (HS de tip III). Răspunsul celular mediat de limfocitele T citotoxice şi macrofage poate depăşi în intensitate limitele fiziologice fiind asociat cu inflamaţia cronică. Acest aspect se întâlneşte mai frecvent în infecţiile cu germeni cu habitat predominent intracelular (tuberculoză, lepră) şi virusuri. MANIFESTĂRILE CLINICE ALE INFECŢIEI Manifestările clinice ale infecţiei sunt multiple, fiind influenţate de o serie de variabile:

factorii genetici ai gazdei şi ai agenţilor infecţioşi, doza infectantă, calea de pătrundere, factorii de patogenitate ai microbilor, rezistenţa antiinfecţioasă a gazdei, considerente anatomice, factorii de mediu şi de alţi factori până în prezent necunoscuţi. Unele infecţii au, în general, acelaşi tablou clinic la majoritatea indivizilor (holeră, ciumă, dizenterie, rabie etc.). Alteori, evoluţia este diferită în funcţie de rezistenţa individului şi patogenitatea agentului infecţios. Astfel, la unii indivizi infecţia poate fi urmată de starea de boală, deci evoluează cu manifestări clinice, iar la cei la care organismul este capabil să-şi mobilizeze rapid şi eficient mijloacele de apărare, menţinând multiplicarea agenţilor infecţioşi la un prag scăzut, de o infecţie inaparentă, care va determina doar modificări imunologice, decelabile prin teste de laborator. Între aceste două extreme există diferite nuanţe care pot fi reprezentate sub forma unui “iceberg”. (infecţia cu virus poliomielitic). După aspectul evolutiv, infecţiile sunt :

Infecţiile acute: evoluează într-un timp limitat, rezultatul fiind în general vindecarea. Exemple: bolile infecto-contagioase ale copilăriei (rujeolă, varicelă, rubeolă, orellion etc.). În infecţiile cronice: agentul patogen acţionează timp îndelungat în organism. Ele rezultă fie din cronicizarea unei infecţii acute (hepatita B), fie în urma infecţiei cu germeni care dau boli cu evoluţie cronică (tuberculoză, sifilis, lepră etc.).

Infecţiile latente : agentul infecţios se găseşte în organism pentru o perioadă îndelungată, se înmulţeste intermitent şi produce recidive (infecţia herpetică). Infecţiile lente: afectează încet şi progresiv sistemul nervos central. Unele sunt de natură virală, ca, de exemplu, panencefalita subacută sclerozantă produsă de virusul rujeolic.

CURS 3. Imunitatea

Sistemul imunitar al unui organism asigură protecţia acestuia împotriva invaziei de către alte organisme sau de către substanţe străine, cum ar fi bacteriile, virusurile, fungii, viermii, polenul, ţesuturile transplantate sau veninul. Părţi din aceste substanţe se numesc antigene sau imunogene. Antigenele pot fi polizaharide sau proteine şi provoacă un răspuns imun din partea organismului. Imunitatea reprezintă răspunsul specific al organismului gazdă când un alt organism sau o substanţă îl invadează. Corpul reacţionează la antigene prin formarea de anticorpi. Anticorpii sunt proteine sintetizate de către corp şi care se combină specific cu antigenele, pe principiul lacătului şi al cheii. Sistemul imunitar recunoaşte un anumit corp sau substanţă ca fiind propiu sau străin. Antigenul este recunoscut de către sistemul imunitar ca fiind străin. De asemenea, celulele canceroase sunt recunoscute ca fiind străine. Antigenul determină din partea organismului formarea de anticorpi şi de limfocite specializate care îl atacă. Dacă respectivul antigen invadează din nou, aceşti anticorpi şi limfocitele specializate îl recunosc, inactivându-l şi distrugându-l. Acesta este numit răspunsul imun împotriva antigenului. Există două modalităţi principale de imunitate: imunitatea naturală şi imunitatea dobândită. Imunitatea naturală este o caracteristică a speciei şi reprezintă protecţia organismului împotriva diferitelor microorganisme, ca urmare a lipsei de receptori a organismului pentru acele microorganisme. Acest tip de imunitate se întâlneşte la toţi indivizii aceleaşi specii. Spre exemplu, omul nu se poate infecta cu virusul mozaicului tutunului.

Imunitatea dobândită

Dezvoltarea anticorpilor şi a limfocitelor specializate se numeşte imunitate dobândită, deoarece este câştigată de către organism de-a lungul vieţii, prin mijloace naturale sau artificiale. În funcţie de calea prin care este dobândită, imunitatea se clasifică în două moduri. Un prim mod de clasificare este :

Naturală: când nu se intervine din exterior

Artificială: când se intervine prin diferite tehnici puse la punct de om (vaccinuri, seruri imune) Aceste două tipuri de imunitate se clasifică la rândul lor, în funcţie de efortul depus de organism, în două tipuri:

16 | P a g e

Activă. Imunitatea dobândită activ are loc atunci când un individ este expus unui agent patogen şi îşi formează anticorpi şi limfocite specializate. Imunitatea naturală se dobândeşte prin intrarea în contact cu patogenul, iar cea artificială se dobândeşte prin vaccinare. Vaccinul este o substanţă care conţine microorganisme slăbite sau inactive. Pasivă. În cazul imunităţii pasive, anticorpi deja formaţi sunt introduşi sau trecuţi individului. Acesta nu îi produce singur. Cea naturală are loc când anticorpii IgG de la mamă trec la făt prin placentă sau când IgA sunt trecute nou-născutului prin colostrul matern. Cea artificială are loc prin seruri imune, ce conţin anticorpi.

∑ Activ ă . Imunitatea dobândit ă activ are loc atunci când un individ este expus

Serul şi anticorpii Prin separarea electroforetică a proteinelor serice se obţin diferitele tipuri de imunoglobuline. Există trei tipuri principale: α, β şi γ. Imunoglobulinele γ reunesc cei mai mulţi anticorpi. Un ser bogat în anticorpi este denumit ser globulinic. Imunoglobulinele γ pot fi injectate la o altă persoană, aceasta devenind imună la antigenele a căror anticorpi existau printre imunoglobulinele respective. Imunitatea dobândită astfel nu durează decât circa trei săptămâni, deoarece anticorpii se degradează.

17 | P a g e

Tipuri de imunitate Imunitatea mediată umoral (prin intermediul anticorpilor) Imunitatea mediată prin anticorpi, numită şi imunitate medaită umoral, utilizează anticorpii în fluidele extracelulare, precum secreţii mucoase, plasmă şi limfă. Aceşti anticorpi sunt produşi de celulele B sau limfocitele B. Acestea atacă în principal bacteriile, toxinele bacteriene şi virusurile care invadează fluidele corpului. Deasemenea, atacă şi ţesuturile transplantate. Imunitatea mediată umoral a fost descoperită de cercetătorul german

Emil von Behring, la începutul secolului XX, în căutarea lui de a creea o tehnică de imunizare împotriva difteriei. Imunitatea mediată celular Imunitatea mediată celular implică limfocite specializate numite limfocite T care atacă organismele străine direct şi nu prin intermediul anticorpilor. Limfocitele T sunt, deasemenea, eficiente împotriva viermilor, fungilor şi protozoarelor. În plus, aceste celule reglează diferite aspecte ale sistemului imunitar. Imunitatea mediată celular a fost explicată de cercetătorul rus Ilia Mecinikov care, la începutul secolului al XIX-lea, a observat că celulele fagocitare sunt mult mai active la animalele imunizate.

Antigenele Un anticorp recunoaşte antigenul specific prin una sau mai multe regiuni prezente la nivelul antigenului, numite epitopi, sau determinanţi antigenici. Epitopii trebuie să aibă o anumită formă, dimensiune şi structură chimică pentru ca anticorpul să poată interacţiona cu ei şi să poată distruge antigenul. Antigenele au o masă moleculară de aproximativ 10.000 Da sau chiar mai mult, deşi unele substanţe străine pot avea o masă moleculară mult mai

mică şi nu sunt percepute ca antigene. Acestea se numesc haptene şi pentru a deveni antigene, trebuie să se cupleze cu un transportor (o proteină). Anticorpii atacă doar haptena, nu şi transportorul. Spre exemplu, penicilina este o haptenă, nefiind percepută de organism ca antigen. Totuşi, în unele cazuri, când penicilina se ataşează de proteine serice, se produce o reacţie alergică. Persoanele care răspund în acest mod, sunt alergice la penicilină. O reacţie alergică este un răspuns tipic imun. Antigenele pot fi proteine, polizaharide cu moleculă mare, lipide sau acizi nucleici. Totuşi, antigenele de tip lipide sau acizi nucleici trebuie să se combine cu proteine sau polizaharide, altfel nu sunt considerate antigene.

Anticorpii Anticorpii sunt cunoscuţi şi sub denumirea de imunoglobuline, un grup de proteine solubile. Un antigen poate determina producţia a diferiţi anticorpi, în funcţie de epitopii săi. Epitopii sau determinanţii antigenici sunt cunoscuţi ca situs-ul de legare al antigenului. Numărul de situsuri de legare ale antigenului este denumit valenţa anticorpului. Există cel puţin 2 epitopi pe fiecare antigen, unde un anticorp uman se poate lega. Acesta este cunoscut ca şi anticorp bivalent deoarece valenţa lui este 2.

Structura unui anticorp bivalent este numită monomer şi constă din 4 lanţuri proteice. Acestea sunt 2 lanţuri grele (heavy) – H şi lanţuri uşoare (light) – L. Aceste proteine sunt conectate între ele şi formează o structură cu aspect de Y, suficient de flexibilă, încât să poată dobândi aspect de T. În această moleculă se disting două regiuni: regiunea variabilă (braţele Y-ului) şi regiunea constantă (piciorul Y-ului). Regiunea variabilă are o conformaţie spaţială complementară cu epitopii antigenelor. Regiunea constantă se numeşte regiune Fc. Această regiune permite legarea de anticorpi complementari, dacă ambele situsuri de legare pentru antigene sunt ocupate. Altfel, anticorpii complementari sunt liberi să se ataşeze de antigene şi să reacţioneze cu ele. Există 5 tipuri de regiuni constante asociate cu 5 clase de imunoglobuline.

Structura unui anticorp bivalent este numit ă monomer şi const ă din 4 lan ţ uri

Structura unui anticorp bivalent

IgG (imunoglobulinele G) IgG neutralizează toxinele bacteriene şi atacă bacteriile şi virusurile aflate în circuitul sanguin, prin creşterea eficacităţii fagocitelor. Aproximativ 80% dintre anticorpi aparţin acestei clase. IgG pot străbate pereţii vaselor şi placenta, pătrunzând în fluidele tisulare. IgM (imunoglobulinele M) IgM reprezină prima clasă de anticorpi ce răspund la un antigen sau la o infecţie iniţială şi reprezintă cam 10% din anticorpii din ser. IgM au dimensiuni relativ mari şi au structură pentamerică, fiind formaţi din 5 monomeri uniţi printr-un lanţ peptidic (join-chain). Datorită dimensiunii, IgM rămân în lumenul vasului sanguin. IgM sunt responsabile de hemaglutinare, în timpul transfuziilor incorecte, precum şi de sporirea eficacităţii fagocitelor. IgM sunt primele care apar în momentul iniţial expunerii la antigene. IgA (imunoglobulinele A) IgA sunt cei mai întâlniţi anticorpi în secreţii şi în membranele mucoase. Reprezintă 15% din anticorpii serici. IgA protejează copiii de infecţii gastrointestinale şi luptă împotriva antigenelor ce atacă sistemul respirator. Plasmocitele din membranele mucoase produc anticorpi secretori IgA, ce sunt apoi trecuţi ptin celule mucoase şi atacă antigenele de la

suprafaţa mucoaselor, precum bacteriile şi virusurile. IgA au o durată de viaţă limitată.

IgD (imunoglobulinele D) IgD sunt prezente în sânge şi în limfă, acestea sunt receptori la suprafaţa limfocitelor B. asigură de asemenea protecţie împotriva viermilor paraziţi.

IgE (imunoglobulinele E) IgE interacţionează cu bazofilele şi cu mastocite care eliberează mediatori chimici, de tipul histaminelor care produc reacţii alergice. IgE reprezintă mai puţin de 1% din totalul anticorpilor serici. Asigură apărare împotriva viermilor paraziţi.

Celulele B Celulele B sau limfocitele B se dezvoltă din celuole stem ale măduvei osoase şi ale ficatului fătului. Acestea sunt transportate la nivelul ganglionilor limfatici şi în splină, unde utilizează receptori antigenici pentru a putea identifica antigene. Odată ce un antigen este identificat, limfocitele B şi T activează un grup de limfocite ce produc anticorpi utilizaţi în răspunsul imun mediat umoral. Limfocitele T nu produc anticorpi. Când limfocitele B intră în contact cu antigenii extracelulari, devin plasmocite producătoare de anticorpi, cicrca 2000/s. Când limfocitele B sunt stimulate de antigene, se produc şi celule cu memorie. O celulă cu memorie este o celulă care asigură organismului o imunitate de lungă durată împotriva unui anumit antigen. În momentul în care antigenul se leagă de receptorul antigenic, limfocitele B se multiplică într-o manieră clonală. Un anticorp se leagă la un epitop al unui antigen şi formează un complex antigen-anticorp. Acest complex este specific. Totuşi, când există cantităţi mari de antigene, acestea pot fi legate de anticorpi nespecifici, ceea ce face ca respectivul complex să nu prezinte o interacţiune perfectă. Dacă limfocitele B nu intră în contact cu antigenele, sunt distruse prin apoptoză. Apoptoza reprezintă moartea programată a celulelor, care vor fi eliminate din organism prin intervenţia fagocitelor.

Clase de anticorpi Strategii de combatere a antigenelor Formarea complexelor antigen-anticorp este util ă în r

Clase de anticorpi

Strategii de combatere a antigenelor

Formarea complexelor antigen-anticorp este utilă în răspunsul la organisme infecţioase sau substanţe străine deoarece le îndepărtează din organism. Metodele de apărare prin formarea complexelor antigen-anticorp constau în aglutinare, opsonizare, neutralizare, citotoxicitate mediată umoral şi celular şi activarea complementului. Aglutinarea determină legarea antigenelor într-un agregat ce va fi uşor distrus de fagocite.

Opsonizarea reprezintă acoperirea bacteriilor încapsulate de anticorpi

ce se leagă şi de fagocite, facilitând liza bacteriilor. Neutralizarea determină blocarea antigenelor de a se lega de celulele ţintă, ducând la neutralizarea antigenelor.

Citotoxicitate mediată umoral şi celular reprezintă legarea anticorpilor de toxinele bacteriene, împiedicân legarea şi pătrunderea în celulele ţintă. Activarea complementului este utilizată când agenţii infecţioşi sunt înveliţi în proteine reactive ce determină ataşarea IgM şi IgG la agent, determinând liza membranei celulare şi ingestia de către fagocite.

Imunitatea de durată Când antigenele sunt întâlnite pentru prima oară, are loc un răspuns imun primar ce determină creşterea titrului anticorpilor. Titrul reprezintă cantitatea de anticorpi din serul unui organism infectat. Când antigenul atacă pentu prima dată organismul cantitatea de anticorp este extrem de redusă. Apoi titrul anticorpului creşte gradual şi scade odată cu distrugerea sau neutralizarea antigenului. Când organismul intră în contact pentru a doua oară cu antigenul, are loc un răspuns imun secundar ce duce la transformarea rapidă a limfocitelor cu memorie în plasmocite producătoare de anticorpi. Un limfocit B cu memorie este un limfocit B produs ca urmare a răspunsului primar şi care nu s-a transformat atunci în plasmocit. Anticorpii utilizaţi pentru dignostic Anticorpii sunt utilizaţi în diagnosticarea bolilor, din moment ce prezintă activitate specifică. Aceasta este utilă în identificarea unui agent patogen necunoscut. Anticorpii pot fi produşi în laborator prin clonarea unor celule cultivate producătoare ale anticorpilor respectivi. Aceşti anticorpi se numesc anticorpi monoclonali. Celule maligne ale sistemului imunitar, numite celule mielomice sunt utilizate deoarece se divid continuu. Acestea fuzionează cu limfocite ce produc un singur tip de anticorpi formând celule numite hibridomale. Acestea se divid în continuu şi produc mari cantităţi de anticorpi. Anticorpii monoclonali sunt utilizaţi pentru dignosticarea infecţiilor streptococice şi infecţiilor clamidiale. Deasemenea, testele de sarcină utilizează anticorpi monoclonali ce leagă hormonii prezenţi în urină, în timpul sarcinii. Mesagerii chimici Celulele sistemului imunitar comunică între ele prin utilizarea de mesageri chimici ce trimit semnale pentru a declanşa diverse reacţii. Aceşti mesageri chimici se numesc citokine. Există circa 60 tiprui citokine. Citokinele utilizate pentru comunicarea între leucocite se numesc interleukine. Există 17 interleukine identificate numeric. Citokinele sunt utilizate ca agenţi terapeutici care combat bolile. Spre exemplu, interleukina- 1 este utilizată în distrugerea tumorilor la animale. Limfocitele T Limfocitele T se dezvoltă în măduva osoasă şi migrează în timus, unde se maturizează. Apoi migrează în sistemul limfatic pentru a proni lupta împotriva antigenelor. Odată ce organismul devine adult, abilitatea de a creea limfocite T se diminuează. Limfocitele T atacă un antigen specific situat la suprafaţa celulei. Aceste celule se numesc celule ce prezintă antigene (antigen-presenting

cells) – APCs, cum ar fi, macrofagele sau celulele dendritice. După ce antigenul este ingerat de APC, fragmente din antigen sunt plasate la suprafaţa celulei. Aceste fragmente trebuie să se aflea în apropierea moleculelor proprii ale suprafeţei celulare. Moleculele proprii fac parte din complexul de histocompatibilitate, grup de proteine unice pentru fiecare persoană şi utilizate în distingerea propriului de nonpropriu. Când un receptor antigenic întâlneşte fragmente din antigenul complementar, celulele T se transformă în celule T efectoare ce îndeplinesc răspunsul imun. Un limfocit T este o celulă stimulată antigenic. Unele limfocite T atacă antigenele în timpul răspunsului primar, în timp ce altele devin celule cu memorie şi au rol în răspunsul secundar imun. Există 4 tipuri de celule T:

Celule T Helper determină formarea de limfocite t citotoxice, activează macrofagele, produc citokine şi sunt esenţiale în formarea de anticorpi de către limfocitele B. Celulele T citotoxice distrug celulele infectate de către virusuri şi bacterii. Celulele T responsabile de prelungirea hipersensibilităţii (TD) sunt asociate cu reacţiile alergice. Celulele T supresoare opresc răspunsul imun când nu există antigene.

Limfocitele T sunt identificate şi după receptorii de suprafaţă, numiţi grupuri de diferenţiere (clusters of differentiation) – CD. Acestea sunt de două tipuri:

CD4-Celule T helper CD8-Celule T citotoxice şi supresoare

Macrofagele şi celulele Natural Killer (NK) Macrofagele sunt celule fagocitare ce ingerează antigene. Acestea sunt în repaus până când primesc citokine de la celulele T Helper, moment în care se măresc şi sunt pregătite să atace antigenele. Macrofagele distrug celulele infectate cu virusuri şi bacteriile localizate intracelular. Deasemenea, elimină celulele tumorale. Celulele NK sunt limfocite care distrug alte celule, precum celulele tumorale. Celulele NK sunt întotdeauna active şi în căutare de celule infectate. Acestea sunt diferite de celelalte celule ale sistemului imunitar care se activează doar în prezenţa unui antigen.

CURS 4 Principii de sterilizare şi dezinfecţie

23 | P a g e

Sterilizarea este definită ca fiind omorârea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor şi virusurilor de pe un obiect sau produs. Dezinfecţia reprezintă îndepărtarea patogenilor de pe obiecte sau de pe tegument. Termenul asepsie scoperă toate măsurile luate în vederea prevenirii contaminării obiectelor sau leziunilor. Dezinfecţia şi sterilizarea utilizează atât agenţi chimici, cât şi fizici. O măsură a eficacităţii acestui proces o reprezintă valoarea D, care exprimă timpul necesar reducerii cu până la 90% a numărului de microorganisme. Agenţii pentru sterilizare sunt:

aerul cald uscat (180º C, 30 minute; 160º C, 120 minute)

aerul cald umed (121º C, 15 minute, o presiune atmosferică; 134ºC 3

minute, 2 atmosfere). razele γ sunt utilizate în radiosterilizare

Dezinfecţia este realizată, de obicei, cu ajutorul agenţilor chimici, dintre care

cei mai importanţi sunt: aldehidele, alcoolii, fenolii, halogenii şi surfactanţii (detergenţii).

Termeni şi noţiuni generale

Sterilizarea reprezintă omorârea tuturor microorganismelor şi virusurilor sau completa lor eliminare de pe un material, cu o cât mai mare precizie. Un obiect sterilizat şi împachetat astfel încât să nu fie contaminat este numit steril. Metodele standard de sterilizare cu aplicaţii medicale sunt capabile să provoace distrugeri iremediabile microorganismelor patogene, precum bacterii, protozoare, fungi, viermi (inclusiv ouă). Proceduri speciale sunt necesare pentru inactivarea prionilor (ex. autoclavarea: 121º C timp de 4 ore şi 30 minute). Descoperirile din ultimii ani indică faptul că arheobacteriile hipertermofile rezistă la temperaturi de peste 100º C şi la autoclavare la 121 ºC timp de o oră. Aceste forme de viaţă extreme, alături de prioni, nu pot fi distruse prin metode standard de sterilizare.

Dezinfecţia este un tratament orientat către prevenirea transmiterii anumitor microorganisme. Scopul procedurilor de dezinfecţie este acela de a face un obiect incapabil să răspândească microorganisme.

Conservarea este un termen general ce face referire la măsurile adoptate în vederea prevenirii sporulării microorganismelor pe difierite produse (farmaceutice, medicamente).

Decontaminarea

reprezintă

microorganisme de pe un obiect.

îndepărtarea

sau reducerea numărului de

Scopul măsurilor şi tehnicilor aseptice este acela de a preveni contaminarea microbiană a obiectelor şi leziunilor. Măsurile aseptice implică utilizarea unor agenţi chimici care să acţioneze contra patogenilor din sau de pe ţesuturi.

Mecanisme de acţiune

Când microorganismele sunt distruse prin căldură, proteinele lor (enzimele) sunt denaturate ireversibil. Radiaţiile ionizante duc la formarea unor grupe reactive ce distrug ADN-ul şi proteinele. Expunerea la radiaţii UV modifică structural ADN-ul (dimeri timinici), împiedicând replicarea. Aceste distrugeri pot fi reparate până într- un anumit punct prin expunerea la lumină (fotoreactivare). Majoritatea agenţilor chimici (alcooli, fenoli, aldehide, metale grele, oxidanţi) denaturează proteinele ireversibil. Surfactanţii (amfoterici şi cationii) atacă membrana citoplasmatică. Derivaţii acridinici se leagă de ADN, prevenind replicarea şi transcripţia.

Metode fizice de sterilizare şi dezinfecţie

Căldura

Aplicarea căldurii este o metodă simplă, ieftină şi eficientă de distrugere a petogenilor. Metodele ce utilizează căldura variază, în funcţie de necesităţi.

Pasteurizarea. Aceasta este un tratament antimicrobian utilizat pentru alimentele în formă lichidă:

La temperaturi joase: 61,5º C, 30 minute; 71º C, 15 secunde

La temperaturi ridicate: expunerea câteva secunde la 80-85º C

Ultrapasteurizarea:

încălzirea

la

150º

C

timp

de

2 secunde

jumătate într-un container presurizat, cu aburi.

Dezinfecţia. Aplicarea unor temperaturi mai scăzute decât cele necesare sterilizarea. De reţinut! fierberea instrumentelor, acelor, seringilor, etc. nu constituie sterilizare. Mulţi spori bacterieni nu sunt distruşi prin această metodă.

Sterilizarea prin căldură uscată. Valorile recomandate pentru sterlizarea la cald sunt: 180º C timp de 30 minute, 160º C timp de 120 minute, în timp ce obiectele pentru sterilizat trebuie să atingă aceste temperaturi, pe toată durat procesului.

Sterilizarea prin căldură umedă. Autoclavele presurizate şi saturate în aburi sunt utilizate pentru următoarele valori:

  • - 121º C, 15 minute, o atmosferă

  • - 134º C, 3 minute, 2 atmosfere

Radiaţiile

Radiaţiile nonionizante. Razele UV (280–200 nm) reprezintă un tip de raze nonionizante care sunt rapid absorbite de către o varietate de materiale. Razele UV sunt astfel folosite doar pentru a reduce patogenii aflaţi în aer

(teatre chirurgicale, diferite echipamente) şi pentru dezinfecţia suprafeţelor netede.

Radiaţiile ionizante. Sunt utilizate două tipuri:

Radiaţiile gamma constau în în unde electromagnetice produse prin dezintegrare nucleară (radioizotopul Co 60).

Radiaţiile corpusculare constau în electroni produşi de generatoare şi acceleraţi pentru a le creşte nivelul energetic.

Echipamentele de radiosterilizare sunt scumpe. La scară largă, astfel de echipamente sunt utilizate doar pentru sterilizarea bandajelor, materialelor pentru suturi, echipamente medicale din plastic şi farmaceuticele sensibile la căldură. Doza necesară depinde de nivelul de contaminare şi de cât de sensibile sunt microorganismele la radiaţii.

Filtrarea

Lichidele şi gazele pot fi sterilizate şi prin filtrare. Majoritatea filtrelor disponibile reţin doar bacteriile şi fungii, dar cu ajutorul filtrelor ultrafine, virusuri şi chiar molecula mari pot fi filtrate. Filtrele membranare permit reţinerea diferiteleor particule, datorită porilot de dimensiuni mici. Cel mai bine cunoscut tip de filtru este acela din coloizi organici. aceste materiale pot fi procesate astfel încât se obţin straturi filtratoare foarte subţiri cu dimensiunile porilor calibrate. În filtrele obişnuite ca grosime, lichidele sunt trecute printr-un material fibros (azbest). Eficacitatea acestui tip de filtru se bazează pe adsorbţie. Datorită posibilelor efecte toxice, sunt scoase din uz.

Metode chimice de sterilizare şi dezinfecţie

Etilen oxid. Acest gaz reactiv este infalambil, toxic şi puternic iritant al mucoaselor. Etilen oxidul poate fi utilizat pentru sterilizarea la temperaturi joase (20-60º C). Gazul are o capacitate mare de penetrare şi poate trece prin unele folii de plastic. Un dezavantaj îl reprezintă faptul că nu poate distruge microorganismele uscate şi necesită un nivel relativ de umiditate, în camera de sterilizare, de 40-90%. Etilen oxidul se comercializează sub formă de soluţii în plastic, cauciuc şi materiale similare. Itemii sterilizaţi necesită o perioadă până este îndepăratat etilen oxidul total de pe suprafaţa lor.

Aldehidele. Formaldehida este cea mai importantă dintre acestea. Poate fi utilizază în aparate speciale de sterilizare. Utilizarea sa principală, este în dezinfecţie. Formaldehida este un gaz solubil în apă. Este iritant al mucoaselor; contactul cu pielea poate produce inflamaţii sau eczeme alergice. Are un spectru larg de acţiune asupra bacteriilor, fungilor şi virusurilor. La concentraţii ridicate, poate distruge şi sporii. Această substanţă este utilizată ca dezinfectant al suprafeţelor şi obiectelor, la o concentraţie de 0,5-5%. În trecut, era utilizată

sub formă gazoasă pentru a dezinfecta aerul din încăperi (5g/m 3 ). Mecanismul de acţiune se bazează pe denaturarea proteinelor. O altă aldehidă utilizată în dezinfecţii este glutaraldehida. Alcooli. Tipul de alcool utilizat în dezinfecţii este etanolul (80%), propanolul (60%) şi izopropanolul (70%). Alcooli sunt eficenţi împotriva bacteriilor şi fungilor, mai puţin împotriva virusurilor. Nu pot distruge sporii bacterieni. Datorită acţiunii rapide şi a pătrunderii bune în piele, utilizarea lor se face în dezinfecţia igienică şi chirurgicală a pielii, mai ales a mâinilor. Un dezavantaj îl reprezintă faptul că nu au un efect îndelungat. Alcooli dentaurează proteinele.

Fenolii. Lister a fost primul care a utilizat fenolul în medicină. Astăzi, derivaţii fenolului sunt înlocuiţi cu cu grupări organice şi/sau halogeni (alchilaţi, arilaţi, fenoli halogenaţi). O caracteristică comună a substanţelor fenolice este slaba acţiune asupra sporilor şi virusurilor. Fenolii denaturează proteine. Ei se leagă de materiale organice destul de de slab, fiin potriviţi pentru dezinfecţia excreţiilor.

Halogenii. Clorul, iodul şi derivaţi ai acestor halogeni sunt potriviţi ca dezinfectanţi. Clorul şi iodul au un efect microbicidal general şi distrug sporii.

Clorul denaturează proteinele prin legarea de gurpările amino libere. Acidul hipocloros, pe de altă parte, este produs sub formă de soluţii apoase, apoi se desface înacid clorhidric şi oxigen, acţionând ca un agent oxidant. Clorul este utilizat pentru dezinfectarea apei de băut, a apei din piscine (0,5 mg/l). Hipoclorura de var (clorura de var) poate fi utilizată ca dezinfectant nespecific al excrementelor. Cloraminele sunt compuşi organici ai clorului care desfac clorul în soluţie apoasă. Sunt utilizaţi în curăţarea şi spălarea produselor şi deinfecţia excrementelor.

Iodul are proprietăţi similare

cu

ale

clorului. Cele mai

importante

preparate pe bază de iod sunt soluţiile de iod şi iodură de potasiu în

alcool (tinctura de iod), utilizate pentru dezinfecţia pielii şi a leziunilor mici. Iodoforii sunt complexe ale iodului cu surfactanţi (polivinilpirolidona). Iodoforii au efecte mai puţin iritante decât iodul pur, dar au şi efecte mai slabe germicide.

Oxidanţii. Acest grup include ozonul, peroxidul de hidrogen, permanganat de potasiu şi acidul peracetic. Majoritatea sunt utilizaţi ca antiseptici moderaţi ai mucoaselor, pielii sau rănilor.

Surfactanţii. Aceste substanţe (cunoscute şi ca agenţi activi de suprafaţă, tenside sau detergenţi) includ detergenţii anionici, cationici, amfoterici sau anionici, dintre care cai cationici şi amfoterici sunt cei mai eficienţi. Efectele bactericide ale acestor substanţe sunt doar moderate. Nu au efect asupra bacilului Koch (cu excepţia amfotensidelor), sporilor sau virusurilor necapsulate. Eficacitatea lor este bună împotriva bacteriilor Gram-pozitive, dar mai slabă

asupra bacteriilor Gram-negative. Avantajele includ nivelul scăzut de toxicitate, lipsa mirosului, toleranţa bnă a pielii şi efectul curăţitor.

Dezinfecţia practică

Scopul dezinfecţiei chirurgicale a mâinilor este acela de a îndepărta cât mai multe microorganisme. Procedura este aplicată după spălarea puternică a mâinilor. Utilizarea alcoolului este cea mai potrivită în astfel de cazuri, cu toate că nu are efect sporicid. Alcooli sun astfel combinaţi cu alţi dezinfectanţi (compuşii amoniului). Iodoforii mai pot fi utilizaţi.

Scopul dezinfecţiei

igienice a mâinilor este

acela de

a curăţa

mâinile

contaminate cu patogeni. Şi în acest caz, alcooli sunt principalii agenţi folosiţi ..

Alcooli şi compuşii iodului se pretează pentru dezinfectarea pielii pacienţilor în vederea pregătirii pentru operaţii sau injecţii.

Agenţii cu miros puternic sunt opţiunea logică pentru dezinfecţia excreţiilor (fecale, spută, urină etc.). Nu este necesară distrugerea sporilor. Prepartele fenolice sunt utilizate în acest caz. Canalizările contaminate ale spitalelor pot fi dezinfectate termic (80-100ºC), dacă este necesar.

Dezinfecţia suprafeţelor este o parte importantă a igienii spitalelor. Combinaţia între curăţenie şi dezinfecţie este foarte eficientă. Agenţii corespunzători includ derivaţi ai aldehidelor şi fenolilor în combinaţie cu surfactanţii.

Dezinfecţia instrumentelor este utilizată doar pentru ustensilele ce nu cauzează leziuni mucoaselor şi pielii (ex. instrumente dentare utilizate în lucrul pe substanţa dură a dintelui). Aceste pregătiri trebuie să aibă şi un efect cuăţitor. Dezinfecţia lenjeriei poate fi realizată prin substanţe chimice sau în combinaţie cu tratamente termice. Substanţele utilizate includ derivaţi ai fenolilor, aldehide şi clor, precum şi şi compuşi surfactanţi. Dezinfecţia trebuie să aibă loc în timpul spălării.

Clorul este agentul ales pentru dezinfecţia apei potabile şi a celei din piscine. Este uşor de dozat, acţionează rapid şi are un spectru larg de acţiune. Nivelul recomandat al concentraţiei pentru apa de băut este de 0,1-0,3 mg/l. , iar pentru apa din piscine 0,5 mg/l.

Dezinfecţia finală a unei încăperi este procedura aplicată în spital după finalizarea tratamentului unui pacient infectat şi se aplică încăperii, cât şi mobilierului. Evaporarea şi atomizarea formaldehidei (5g/m 3 ), metoda preferabilă, necesită o perioadă de expunere de 6 ore. Această procedură este acum înlocuită cu metode ce implică dezinfecţia de suprafaţă şi prin pulverizarea de produse conţinând formaldehidă. Dezinfecţia din spitale este importantă în prevenirea circulaţiei infecţiilor între pacienţii aceluiaşi spital. Procedura trebuie să fie notată pentru fiecare caz în parte.

CURS 5 Virusologie – parte generală

Definiţie. Virusurile sunt complexe constituite din proteine şi genom viral (ADN sau ARN). Sunt lipsite atât de structură celulară, cât şi de procese metabolice independente. Se multiplică doar în celulele gazdă, bazându-se pe propria informaţie genetică şi exploatând sistemul enzimatic al acesteia.

Virusurile sunt entităţi infecţioase ce diferă radical de alte microorganisme printr-o serie de caracteristici:

Nu prezintă organizare celulară, ci sunt alcătuite doar din material genetic şi proteine.

Nu prezintă un sistem metabolic propriu, depinzând de sistemele enzimatice ale celulei gazdă, pe care le exploatează în vederea sintezei propriilor componente. Îşi introduc materialul genetic în celula gazdă, aceasta acceptă materialul genetic şi începe să sintetizeze structurile proprii virusului.

Virusurile infectează bacterii (bacteriofagii), plantele, animalele sau omul.

Particula virală matură este cunsocută sub denumirea de virion. Acesta prezintă

două tipuri de constituenţi:

esenţiali: genomul viral, capsida (învelişul proteic)

 

accesorii:

peplosul

(anvelopa

virală),

spiculele

sau

glicoproteinele

implantate în învelişul extern

A. Genomul. Materialul genetic viral este reprezentat de ADN sau ARN, în funcţie de acest aspect virusurile sunt caracterizate drept ribovirusuri sau dezoxiribovirusuri. ADN-ul este de obicei dublu catenar, linear sau circular.

I. Structura virusurilor ARN -ul este de obicei monocatenar, cu excep ţ ia reovirusurilor (responsabile de
  • I. Structura virusurilor

I. Structura virusurilor ARN -ul este de obicei monocatenar, cu excep ţ ia reovirusurilor (responsabile de

ARN-ul este de obicei monocatenar, cu excepţia reovirusurilor (responsabile de diareea la copii mici între 6 luni şi 2 ani). La unele familii de virusuri, ARN-ul este segmentat. Virusurile cu ARN monocatenar sunt împărţite la rândul lor în 2 categorii:

  • a. Cu lanţ “+”: atunci când ARN-ul are aceeaşi polaritate cu ARNm, sinteza proteinelor putându-se realiza utilizând genomul ca atare;

  • b. Cu lanţ “-”: atunci când ARN-ul are polaritatea complementară ARNm

şi nu se poate realiza sinteza proteinelor decât prin transcrierea informaţiei într-o catenă complementară. B. Capsida. Capsida este învelişul virusului ce protejează acidul nucleic şi este mai mult sau mai puţin conectată cu genomul. Capsida împreună cu genomul formează nucleocapsida, mai ales în cazul unei strânse relaţii între cele două componenete (myxovirusuri – virusul rujeolei). Capsida este formată din unităţi repetitive numite capsomere. Numărul acestora variază, dar este constant în cadrul aceleaşi specii. Capsomerele sunt sferice sau cilindrice şi conţin câteva polipeptide. Capsida protejează acidul nucleic împotriva degradării. La toate virusurile, mai puţin la cele protejate de anvelopă,

capsida este responsabilă de ataşarea virusului la celula gazdă şi determină specificitatea antigenică.

  • C. Anvelopa. Anvelopa care înconjoară capsida, la o serie de familii virale, este dependentă de membranele celulei gazdă (nucleară sau celulară, uneori cea a reticulului endoplasmatic). Anvelopa are o structură lipoproteică, lipidele aparţin membranei, proteinele aparţin atât gazdei, cât şi virusului şi sunt integrate sub formă de spicule. Virusurile care prezintă anvelopă nu sunt adsorbite la suprafaţa celulei gazdă prin capsidă, ci prin anvelopă. Îndepărtarea acesteia cu ajutorul unor solvenţi organici sau detergenţi reduce infectivitatea acestora.

capsida este responsabil ă de ataşarea virusului la celula gazd ă şi determin ă specificitatea antigenic
  • D. Alte componente virale. Enzime virale. Virusurile necesită un număr de enzime diferite, în funcţie de tipul de genom şi modul de infecţie. La unele specii virale, enzimele sunt componente ale particulei virale. Ex. neuraminidazele necesare pătrunderii şi eliberării myxovirusurilor; ARN- polimeraza ARN – dependentă, prezentă la virusurile “-”; ADN-

polimeraza la virusul variolei, ADN-polimeraza ARN-dependentă (revers- transcripţie) la virusul hepatitei B şi la retrovirusuri. Hemaglutinina. Unele virusuri sunt capabile de aglutinarea eritrocitelor umane datorită existenţei hemaglutininei la nivelul anvelopei, capabilă de acest proces. Hemaglutinina joacă