Sunteți pe pagina 1din 200

ANCA-LUIZA STĂNILĂ

MIHAI PARICHI

SOLURILE ROMÂNIEI

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STĂNILĂ, ANCALUIZA

Solurile României

/ Anca Luiza Stănilă, Mihai Parichi. – Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002

192p; 23,5 cm ISBN 973-582-651-8

I. Parichi, Mihai

631.4(498)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 ISBN 973-582-651-8

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Dr. ing. ANCA-LUIZA STĂNILĂ

SOLURILE

Dr. MIHAI PARICHI

ROMÂNIEI

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003

Universitatea SPIRU HARET

.

Universitatea SPIRU HARET

C U P R I N S

Introducere ………………………………………………………….

7

1. EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA …………………………………………………………

9

1.1. Perioada premergătoare organizării cercetării solurilor ………………… 9

1.2. Cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor ……………………………. 10

1.3. Perioada de extindere şi aprofundare a studiilor şi cercetărilor despre solurile ţării ………………………………… 10

2. FACTORII DE FORMARE A SOLULUI (PEDOGENETICI) ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ÎNVELIŞULUI DE SOL AL ROMÂNIEI ………………………………………………

15

2.1. Relieful ……………………………………………………………

15

2.2. Clima ………………………………………………………………

19

2.3. Vegetaţia şi fauna …………………………………………………… 19

2.4. Materialul parental (roca mamă) ……………………………………

22

2.5. Apa freatică şi stagnantă ……………………………………………

22

2.6. Timpul ……………………………………………………………… 23

2.7. Activitatea omului …………………………………………………

24

3. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI ………………………

25

4. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SOLURI

DIN ROMÂNIA …………………………………………………

31

4.1. Molisolurile ………………………………………………………….

31

4.1.1. Solurile bălane (SB) …………………………………………

31

4.1.2. Cernoziomurile (CZ) ………………………………………… 35

38

4.1.4. Cernoziomurile argiloiluviale (CI) …………………………… 43

4.1.5. Solurile cernoziomoide (CM) ………………………………… 47

4.1.3. Cernoziomurile cambice (CC)………………………………

4.1.6. Solurile cenuşii (CN) ………………………………………… 52

4.1.7. Rendzinele (RZ) ………………………………………………

56

4.1.8. Pseudorendzinele ……………………………………………

59

4.2. Argiluvisolurile ……………………………………………………

61

4.2.1. Solurile brun roşcate (BR) …………………………………….

62

4.2.2. Solurile brune argiloiluviale (BD) …………………………….

66

4.2.3. Solurile brun roşcate luvice (podzolite) (RP)…………………

71

4.2.4. Solurile brune luvice (podzolite) (BP)………………………… 75

4.2.5. Luvisolurile albice (SP) ……………………………………… 79

4.2.6. Planosolurile (PL) ……………………………………………. 85

5

Universitatea SPIRU HARET

4.3.

Cambisolurile ………………………………………………………

91

4.3.1. Solurile brune eu-mezobazice (BM) …………………………

4.3.2. Solurile roşii (terra rossa) (TR)………………………………. 95

91

4.3.3. Solurile brune acide (BO)……………………………………

99

4.4. Spodosolurile ………………………………………………………

103

4.4.1. Solurile brune feriiluviale (PB)………………………………

103

4.4.2. Podzolurile (PD) ……………………………………………… 112

4.5. Umbrisolurile ………………………………………………………

116

4.5.1. Solurile negre acide (NO)……………………………………

116

4.5.2. Andosolurile …………………………………………………. 118

4.5.3. Solurile humicosilicatice (HS) ………………………………

122

4.6. Solurile hidromorfe …………………………………………………. 125

4.6.1. Lăcoviştile (LC)……………………………………………… 126

131

4.6.3. Solurile negre clinohidromorfe (NF) …………………………. 134

4.6.4. Solurile pseudogleice (PG)…………………………………… 139

145

4.7.1. Solonceacurile (SC) …………………………………………. 145

150

4.8. Vertisolurile (VS) ………………………………….……………… 154

4.9. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate ………………………. 159

4.9.1. Litosolurile (LS)……………………………….……………… 160

162

4.7. Solurile halomorfe …………………………………………………

4.6.2. Solurile gleice (GC)…………………………………………

4.7.2. Soloneţurile (SN) ………………………………… ………

4.9.2. Regosolurile (RS)……………………………………………

4.9.3. Psamosolurile (PS) …………………………………………… 166

4.9.4. Protosolurile aluviale (AA)…………………………………… 170

4.9.5. Solurile aluviale (SA)…………………………………………. 174

4.9.6. Erodisolurile (ER)……………………………………………

178

4.9.7. Coluvisolurile (CO) …………………………………………

181

4.9.8. Solurile desfundate (DD)……………………………………… 182

184

4.10. Solurile organice (histosolurile) ……………………………………. 186

4.10.1. Soluri turboase (TB)………………………………………… 187

4.9.9. Protosolurile antropice (PA)…………………………………

5. MODIFICAREA UNOR ÎNSUŞIRI ALE SOLURILOR SUB INFLUENŢA OMULUI ………………………………………….

190

5.1. Influenţa lucrărilor agricole asupra solurilor …………………………

190

5.2. Influenţa irigaţiilor asupra solurilor …………………………………

190

5.2.1. Solul şi apele reziduale ………………………………………

191

5.2.2. Solul şi apele mineralizate …………………………………….

191

5.3. Influenţa pesticidelor asupra solurilor ………………………………

191

5.4. Influenţa amendării asupra solurilor …………………………………

191

5.5. Influenţa îngrăşămintelor asupra solurilor ……………………………

192

6. POLUAREA SOLURILOR …………………………………………… 193

194

Bibliografie selectivă ……………………………………………

6

Universitatea SPIRU HARET

INTRODUCERE

Solul este un mijloc de producţie natural, care se formează la suprafaţa uscatului, în timp, sub influenţa condiţiilor de mediu. Pe măsură ce ştiinţa şi tehnica au progresat, rolul său în obţinerea produselor agricole a crescut mult. Însemnătatea sa devine şi mai mare dacă avem în vedere că o bună parte din celelalte mijloace de producţie în agricultură, cum sunt apa, căldura, îngrăşămintele ş.a., acţionează tot prin intermediul solului. Cunoaşterea, folosirea cât mai corespunzătoare şi conservarea lui devine astfel o obligaţie permanentă a tuturor oamenilor, indiferent de ocupaţiile pe care le au. Resursele de sol ale agriculturii din România sunt constituite dintr-o diversitate foarte mare de soluri, de la cele mai fertile până la cele deosebit de sărace în elemente nutritive, în medie încadrându-se în clasa mijlocie de productivitate. Majoritatea terenurilor arabile sunt constituite din soluri de calitatea a II-a şi a III-a. Pe total agricol, domină solurile de clasa a IV-a şi a V-a, cele mai bune situându-se în zonele de câmpie din sudul şi vestul ţării. Pe circa 12 milioane ha teren agricol, din care aproape 7,5 milioane ha teren arabil, capacitatea de producţie a solurilor este afectată de una sau mai multe restricţii, cum sunt: secete frecvente, eroziunea prin apă, aciditate, salinitate, alcalinitate, compactare secundară, deficit de elemente nutritive, poluare chimică etc. Restricţiile existente determină reducerea producţiei agricole cu circa 20% pe an. Pentru refacerea integrală a capacităţii productive a solurilor agricole se estimează un necesar de investiţii de mai multe miliarde de dolari, pe o perioadă de cel puţin 25 ani. Această acţiune are în vedere atât reabilitarea şi reconstrucţia ecologică a solurilor agricole, cât şi protecţia mediului înconjurător, în lumina principiilor dezvoltării durabile a agriculturii şi a mediului rural. Dintre factorii şi condiţiile naturale care constituie mediul în care se desfăşoară procesul de producţie agricolă, solul, alături de condiţiile climatice, influenţează în modul cel mai direct acest proces. În definiţiile moderne ce s-au dat solului, fertilitatea, însuşirea acestuia de a asigura producerea de recolte vegetale, apare ca rezultantă a proceselor de

Universitatea SPIRU HARET

7

formare şi a caracteristicilor solului prin care acesta se deosebeşte net de roca mamă pe care s-a format. Însuşirea solului de a fi fertil sau rodnic reprezintă o caracteristică specifică şi fundamentală a acestuia, a cărei importanţă este inestimabilă. De aceea, solurile trebuie să fie temeinic cunoscute, atât ca formaţii naturale, distincte, cât şi în raporturile lor de interacţiune şi interdependenţă cu ceilalţi factori de mediu.

8

Universitatea SPIRU HARET

1. EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA

Geografia solurilor ca ramură a pedologiei pune accentul pe caracteristicile,

geneza şi distribuţia diferitelor soluri, pe relaţiile solurilor cu factorii de mediu, ca şi pe modul de folosinţă, ameliorare şi protecţie. Deşi cercetarea sistematică a solurilor în ţara noastră a început abia în primul deceniu al acestui secol, însemnări, observaţii şi unele date despre sol întâlnim încă din secolele trecute. În dezvoltarea cercetării solurilor în România, se pot deosebi mai multe perioade şi etape, după cum urmează:

perioada până la începutul secolului XX, fără studii sistematice de soluri;

perioada dintre anii 1906-1948, în care au loc cercetări organizate ale solului;

– perioada de după 1948, în care se extind şi se aprofundează cunoştinţele despre solurile ţării.

1.1. Perioada premergătoare organizării cercetării solurilor

Până la începutul secolului XX, observaţii sau cercetări privind solurile ţării noastre au caracter cu totul sporadic. Acestea ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir, în Descripţio Moldaviae (1716), şi îndeosebi de la Ion Ionescu de la Brad, care, în monografiile asupra fostelor judeţe Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868), prezintă şi unele descrieri ale solurilor pe regiuni naturale. Matei Drăghiceanu, cu ocazia efecturării cercetărilor geologice în judeţul Mehedinţi (1885), adaugă studiului său şi o hartă de sol, considerată de altfel şi prima hartă a solurilor din ţara noastră. În lucrarea sa Studii geologice, tehnice şi agronomice asupra judeţului Mehedinţi, dezvoltă chiar ideea alcătuirii unei hărţi a solurilor României. Tot în această perioadă, mai pot fi amintite informaţiile referitoare la sol din monografia Judeţului Bacău, datorate lui Şt. Radianu (1889), din teza de doctorat a lui N.O. Popovici-Lupu (1889), din cursul de geologie a lui Gr. Ştefănescu (1890), din lucrarea Le sol arable de la Roumanie (1900) a lui Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu Rusu, ca şi cele din studiile pedologice întreprinse în Bărăgan de către D.R.Rusescu.

1.2. Cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor

Această perioadă este marcată de înfiinţarea Institutului Geologic al României (1906), în cadrul căruia a funcţionat de la început o secţie de cercetare a solului (agrogeologia), condusă de Gheorghe Munteanu Murgoci.

9

Universitatea SPIRU HARET

Obiectivul principal al acestei secţii era identificarea şi caracterizarea tipurilor de sol ce apar pe teritoriul ţării, clasificarea acestora şi stabilirea răspândirii lor. Gh. Murgoci, împreună cu colaboratorii săi P. Enculescu şi Em. Protopopescu Pache, sprijinindu-se pe concepţia, metoda de lucru şi pe modul de interpretare al şcolii naturaliste ruse, alcătuieşte o hartă generală, cu tipurile genetice zonale. Aceasta a fost prezentată de altfel la Conferinţa Internaţională de Agrogeologie de la Budapesta (1909) şi publicată ulterior (1911), la scara 1:2.500.000, împreună cu un text explicativ. Pe lângă zonele de soluri, harta cuprinde şi o schiţă climatologică. De reţinut că prin legenda hărţii şi textul însoţitor se pun bazele principale ale nomenclaturii şi clasificării solurilor României, valabile şi astăzi în linii generale. După primul război mondial, cercetările privind solurile din ţara noastră şi răspândirea acestora încep să se extindă. Astfel, în câţiva ani se completează harta generală a ţării şi cu noile provincii alipite. Această hartă a „României Mari” este prezentată şi ea la a IV-a Conferinţă Internaţională de Pedologie, ţinută la Roma, în 1924. Mai târziu, este tipărită în culori la scara 1: 1.500.000, în 1927, şi prezentată, în acelaşi an, la primul Congres, internaţional de Ştiinţa Solului (Washington). Harta redă ariile geografice de răspândire ale principalelor tipuri genetice de soluri zonale sau intrazonale şi a fost considerată una dintre primele hărţi de soluri din lume, alcătuită pe baza concepţiei moderne genetice. Se poate aprecia că hărţile menţionate mai sus au constituit, timp de peste 25 de ani, baza de dezvoltare a studiilor de cartografie a solurilor şi a multor cercetări naturalistice. Cercetări detaliate au fost efectuate de Em. Protopopescu Pache (pe foaia Mizil la scara 1:50.000), de P. Enculescu (foaia Bacău şi o parte din regiunea subcarpatică dintre valea Bistriţei şi valea Cracăului, judeţele Braşov şi Trei Scaune), de C.V. Oprea (în judeţele Dolj şi Fălciu), de N. Cernescu (în regiunea Podişului Târnavelor) şi de Th. Saidel (sărăturile din Valea Călmăţuiului). În anii din timpul celui de-al II-lea război mondial şi după război (1940-1946), cercetările de sol sunt întrerupte, fiind reluate după anul 1948.

1.3. Perioada de extindere şi aprofundare a studiilor şi cercetărilor despre solurile ţării

Prin reforma învăţământului din anul 1948, se introduce pentru prima dată, în cadrul planului de învăţământ al facultăţilor de geologie-geografie şi de biologie-geo- grafie cursul de „Geografia solurilor”, prin care se dă studenţilor o imagine mai completă asupra peisajului geografic. După absolvire, o parte dintre aceştia au fost repartizaţi să-şi desfăşoare activitatea, de la bun început, în cadrul Serviciului de Pedologie al Întreprinderii de Prospecţiuni de pe lângă Comitetul de Stat al Geologiei. Astfel, numărul pedologilor care activau pe teren a crescut după anul 1950, de la 2-3, la câteva zeci. În condiţii corespunzătoare de lucru, cercetările pedologice se intensifică, trecân- du-se la ridicarea hărţilor de soluri la scări mijlocii şi mari.

10

Universitatea SPIRU HARET

Aplicând în continuare metoda genetico-geografică, sunt abordate domenii ce

vizează geneza, răspândirea, clasificarea şi sistematica solurilor, cartarea pedologică complexă, paleopedologia, mineralogia şi bonitarea solurilor. Sunt studiate diferite unităţi naturale, începând mai întâi cu cele de importanţă agricolă, cum sunt Câmpia Română, Câmpia de Vest, apoi Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei şi Transilvaniei, Piemontul Getic. Datele obţinute au fost concretizate în rapoarte pedologice anuale, însoţite, în afara hărţilor de sol, şi de o serie de hărţi corelative (relief, litologică, apă freatică, eroziune etc.).

O parte din rezultatele obţinute privind formarea, răspândirea şi evoluţia

solurilor din România au fost prezentate în sesiunile ştiinţifice de comunicări şi publicate în „Dări de seamă” ale Comitetului Geologic, în „Studii tehnice şi

economice, seria C”, iar mai târziu şi în revista de „Ştiinţa solului şi Analele ICPA”.

Pe baza datelor adunate, încep să fie întocmite o serie de sinteze, printre care

menţionăm harta în culori a solurilor României, scara 1:2.500.000, prezentată simplificat la conferinţa naţională de pedologie din 1958 (N. Cernescu, V.M. Fridland şi N. Florea) şi la scara 1:1.500.000, ca anexă la „Monografia geografică a R.S.România” (N.Florea, 1960). Ulterior, a apărut în culori harta solurilor ţării şi a regiunilor limitrofe, la scara 1:1.000.000, însoţită de un text explicativ (Institutul Geologic, 1964). Tot pe baza datelor pedologice adunate, în 1964 se trece la întocmirea şi editarea hărţii solurilor României, scara 1:200.000, pe foi Gauss. Primele exemplare din această hartă (foile Bucureşti, Brăila şi Călăraşi) au fost prezentate la cel de-al VIII-lea

Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, Bucureşti, 1964. La realizarea acestei hărţi, în calitate de redactori, redactori principali sau coordonatori, au participat un număr mare de pedologi (Conea Ana, Oancea C., Asvadurov H., Bălăceanu V., Parichi M., Spirescu M., Râşnoveanu I., Râşnoveanu Anişoara, Grigoraş C., Untaru Georgeta, Jalbă Marcela, Piciu, I., Curelariu Gh. şi alţii), coordonator general fiind N. Florea. Considerată o mare realizare pentru România, în 1970 este tipărită harta solurilor, scara 1:500.000, a cărei legendă a fost întocmită tot pe baza concepţiei

geneti- co-geografice. Sunt menţionate 13 grupe principale de soluri,

cuprinzând 72 de tipuri şi asociaţii de sol. În calitate de colaboratori şi-au adus contribuţia un număr mare de pedologi (Andrei Gr., Ghinea P., Muică N., Niţu I., Opriş M., Parichi M., Popovăţ Angela, Rapaport Camelia, Râşnoveanu Anişoara, Râşnoveanu I., Munteanu Maria, Tutunea C. şi alţii). Ca redactori şi redactori coordonatori sunt menţionaţi Florea N., Conea Ana, Munteanu I., Asvadurov H., Bălăceanu V., Oancea C., Spirescu M. Drept urmare a experienţei şi datelor acumulate în anul 1973, s-a elaborat un nou sistem de clasificare a solurilor din ţara noastră, bazat pe caracterele intrinsece ale solurilor. Principiile acestei clasificări au făcut obiectul unei comunicări, prezentată la Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului de la Moscova, în 1974. În urma experimentării, în anii 1973-1976, şi ţinând seama de cea mai mare parte a observaţiilor rezultate, s-a trecut la elaborarea unei forme îmbunătăţite a clasificării la nivel superior (1976) şi apoi, în 1980, la o formă finală a acesteia. Clasificarea

11

Universitatea SPIRU HARET

cuprinde la nivel superior trei ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul. Astfel, s-au stabilit 10 clase, 39 tipuri şi cca 470 subunităţi la nivel de subtip. Sistemul român de clasificare apare ca un elaborat al întregului colectiv de pedologi români. Cartarea solurilor în diferite zone ale ţării a adus importante date de pedologie regională ( 1) Câmpia Română – Asvadurov H., Cernescu N., Conea Ana, Cârstea St., Mateescu Sc., Tutunea C., Florea N., Gogoaşă T., Parichi M., Oancea C., Munteanu I., Predel Fl., Popovăţ M., Popovăţ Angela, Spirescu M.; 2) Podişul Moldovei – Butnaru V., Bucur N., Barbu N., Cârstea St., Mateescu Sc., Cazzaru Gh., Neacşu Marcela, Parichi M., Muică N., Munteanu I., Predel Fl., Gogoaşă T., Miloşovici C., Munteanu Maria; 3) Podişul Dobrogei – Conea Ana, Munteanu I., Florea N., Ghiţulescu Nadia; 4) Podişul Transilvaniei – Asvadurov H., Bălăceanu V., Cucută Al., Cernescu N., Nemeş M., Csape L., Conea Ana, Parichi M., Andrei Gr., Iacob S.; 5) Câmpia de Vest – Florea N şi colab.; 6) Dealurile piemontane din Vest – Munteanu I., Conea Ana, Tutunea C., Parichi M.; 7) Piemontul Getic – Spirescu M., Chiţu C., Asvadurov H., Parichi M., Muică N., Andreiaşi N., Tutunea C., Andrei Gr.) şi a contribuit la lămurirea a numeroase probleme de geneză, evoluţie şi geografia solurilor. Au fost deduse legile generale ale răspândirii solurilor ţării şi precizată legătura genetico- geografică a solurilor ţării cu cele ale teritoriilor învecinate şi corelaţia dintre învelişul de sol şi factorii fizi- co-geografici. Aproape în majoritatea cazurilor, studiile şi cercetările pedologice s-au grupat pe următoarele domenii:

geografia solurilor şi cartarea pedologică;

paleopedologie şi paleogeografie;

hărţi de sinteză;

clasificare şi sitematică.

Dintre acestea, geografia solurilor şi cartarea pedologică a cunoscut cea mai largă dezvoltare. S-au efectuat ridicări pedologice la scară mijlocie (1:200.000- 1:50.000), pe cca 3 din suprafaţa ţării. Astfel, cea mai mare parte din bazinul Prutului a fost cartat la scara 1:50.000 ca şi Câmpia Română, Câmpia de Vest, jumătatea nordică a Podişului Dobrogei, relieful depresionar din Transilvania şi cea mai mare parte din Podişul Getic. Hărţile de sol obţinute au constituit cea mai bună evidenţă a fondului funciar, la nivel global, şi au servit planificării agriculturii şi silviculturii, reprezentând totodată baza ştiinţifică a sistemului agrotehnic, a sistemului silvotehnic şi a celui ameliorativ. Numeroase proiecte de sistematizare a teritoriului pe unităţi naturale, întocmirea de studii şi memorii tehnico-economice pentru lucrările hidroameliorative, pentru întocmirea proiectelor generale de combatere a eroziunii s-au sprijinit pe materialul faptic al cartărilor pedologice complexe. Toate lucrările privind amenajarea terenurilor la irigat sau de combatere a excesului de umiditate au avut la bază o serie de proiecte care au necesitat studii pedologice complexe (în afară de sol, s-au efectuat o serie de observaţii cu privire la relief, litologie, apă freatică, starea de păstrare a solului etc.). Cerinţele agrope-

12

Universitatea SPIRU HARET

doameliorative şi agrochimice întotdeauna au fost stabilite pe informaţiile privind solul.

Paralel cu studiile pedologice de teren au fost abordate şi unele probleme de geologia cuaternarului, deci de paleopedologie şi paleogeografie, îndeosebi legate de lămurirea raporturilor dintre loessuri şi solurile fosile situate între două strate de loess şi a condiţiilor în care s-au format şi evoluat acestea. S-au adus precizări în ceea ce priveşte definiţia loessurilor cu diferite texturi şi a materialelor loessoide (Conea Ana, Asvadurov H., Bucur N., Barbu N., Spirescu M., Florea N.). Într-o serie de cazuri, s-a încercat o reconstituire a peisajelor geografice şi a pedopeisajelor, luându-se în calcul şi influenţa neotehtonicii în formarea şi evoluţia unor soluri, cum sunt cele de tip vertic, cu mare extindere în partea centrală a Câmpiei Române şi piemontul Getic, ca şi în Câmpia şi piemonturile dintre Bârzava şi Nera (Parichi M., Seceleanu I., Asvadurov H.). Activitatea privind întocmirea hărţilor de sinteză a mai cuprins, în afara celor menţionate mai sus, realizarea unei noi ediţii a hărţii solurilor României la scara 1:1.000.000 (ediţia a II-a, 1970), apoi, în 1978, ediţia nouă la aceeaşi scară, având la bază clasificarea ICPA din 1976. Pentru Tratatul de Geografia României, volumul I, Geografia fizică, a fost realizată la scara 1:2.500.000 singura hartă de sol a ţării, având la bază noul sistem român de clasificare a solurilor (Florea N., Parichi M.) şi o schemă cu profilele caracteristice ale tipurilor de sol din România (Parichi M.). Valorea ştiinţifică a unei hărţi pedologice este determinată în primul rând de o corectă clasificare a solurilor. O grupare raţională a solurilor trebuie să conducă la delimitarea de unităţi cartografice, care să reflecte modul de manifestare a diferiţilor factori de formare a solului (relief, climă, vegetaţie, rocă). Întrucât clasificarea constituie generalizarea experienţei la un moment dat, ea trebuie verificată şi îmbunătăţită continuu în decursul cercetărilor. Astfel, aproape fiecare hartă de sol indiferent de scară cuprinde o noutate, aduce ceva nou în materie de clasificare şi sistematică. Harta zonelor de soluri (scara 1:2.500.000) întocmită de G. Murgoci (1909), Harta solurilor României (scara 1:1.500.000) redactată de G. Murgoci şi colaboratorii săi (1927) cuprindeau în general familiile de tipuri genetice cu caracter zonal (cernoziomuri, soluri brune, podzoluri etc.), precum şi unele complexe de soluri aparţinând unor familii de tipuri genetice intrazonale. Harta sau schiţa sinoptică a zonelor de soluri întocmită de Cernescu N. (1934) cuprindea areale geografice corespunzătoare zonelor bioclimatice. Cernoziomurile apareau grupate împreună ca aparţinând aceleaşi serii genetice, în timp ce în zona forestieră au fost deosebite ca zone distincte: zona solurilor brun roşcate de pădure, zona podzolirii secundare şi zona podzolirii primare. În prima ediţie a hărţii solurilor României, scara 1:500.000, tot Cernescu N. grupează solurile în şase familii de soluri, fiecare familie cuprinzând mai multe serii genetice. Imensul material faptic adunat, schimbul de experienţă între diferiţi specialişti, participarea la diferite expediţii în diferite părţi ale lumii şi la diferite întruniri internaţionale constituie motivul pentru care problema clasificării solurilor, şi în ţara

13

Universitatea SPIRU HARET

noastră, să fie abordată pornindu-se de la noi coordonate. S-a trecut astfel, de la clasificarea solurilor după condiţii externe la criterii bazate pe însuşirile intrinseci ale solurilor, măsurabile, pe procesele pedogenetice specifice. Prin urmare, treptat şi sub raportul clasificării şi sistematicii solurilor, s-a ajuns la un sistem natural de clasificare eliberat de idei apriorice. În prezent, se încearcă o nouă îmbunătăţire şi a actualului sistem de clasificare a solurilor.

2. FACTORII DE FORMARE A SOLULUI (PEDOGENETICI)

14

Universitatea SPIRU HARET

ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ÎNVELIŞULUI DE SOL AL ROMÂNIEI

De îndată ce o rocă ajunge la suprafaţa uscatului, agenţii climatici (temperatura, apa din precipitaţii care se infiltrează în rocă, apa curgătoare, vântul etc.) încep acţiunea de dezagregare (mărunţire) şi transformare chimică a acesteia. Treptat, materialul mărunţit devine din ce în ce mai fin, începe să reţină apa şi oferă hrană pentru instalarea plantelor superioare. Apare, deci, saltul calitativ de trecere de la un material care mai seamănă încă cu roca, la un corp natural care este solul.

În prezent, solul este considerat corp natural tridimensional, de material relativ afânat, situat la suprafaţa scoarţei terestre. El constituie o formaţiune cu alcătuire complexă minerală şi organică, care a luat naştere şi continuă să se dezvolte ca rezultat al acţiunii îndelungate şi multiple a unui complex de factori naturali. Printre aceştia, un rol deosebit îl au clima, vegetaţia, roca parentală, la care se adaugă relieful, apa freatică şi stagnantă. Influenţa lor se manifestă în timp, şi acesta este considerat unul din factorii de formare a solului. Nu trebuie să fie omisă influenţa exercitată de om prin activitatea sa productivă.

2.1. Relieful

În condiţiile ţării noastre, relieful reprezintă unul din factorii principali în formarea învelişului de sol, şi aceasta datorită complexităţii sale. Pe teritoriul României, apar forme de relief foarte variate, proporţional distribuite şi relativ simetric şi concentric aşezate. Munţi, dealuri, podişuri şi câmpii se succed din interior spre marginea ţării în jurul Podişului Transilvaniei (fig.1). Fiecare din această categorie ocupă aproximativ câte o treime din suprafaţa ţării. Prezentarea factorilor pedogenetici s-a început cu relieful, deoarece în condiţiile unui teritoriu accidentat, cum este, în parte, ţara noastră, acesta joacă un rol principal în formarea şi dezvoltarea învelişului de sol. Relieful influenţează formarea şi repartiţia solurilor din România, atât direct cât şi indirect. Influenţa directă a reliefului se observă îndeosebi în regiunile accidentate, unde eroziunea fiind foarte puternică determină o reîntinerire continuă a reliefului. Pe versanţi, solificarea se menţine într-un stadiu incipient sau practic nu se manifestă. Astfel, pe crestele munţilor solul lipseşte, la suprafaţă găsindu-se roca (fig.2). Pe versanţii puternic înclinaţi, pe depozite deluviale subţiri, solul se găseşte într-un stadiu incipient de dezvoltare şi, pe măsură ce înclinarea acestora scade, solul devine mai profund şi mai evoluat.

15

Universitatea SPIRU HARET

Fig.1 – Harta principalelor unităţi de relief din România
Fig.1 – Harta principalelor unităţi de relief din România

În cazul regiunilor deluroase, pe versanţii fără alunecări, acoperiţi cu o manta de deluvii, se constată, de asemenea, o anumită regulă în dezvoltarea şi răspândirea solurilor. Astfel, în treimea superioară a acestor versanţi apar de regulă soluri scurte,

16

Universitatea SPIRU HARET

slab evoluate, cu textură mai puţin fină, în timp ce spre baza lor solurile capătă grosimi din ce în ce mai mari, devin mai profunde şi au texturi mai fine. La poalele versanţilor se trece adesea la soluri influenţate freatic (autohidromorfe) (fig.3).

la soluri influen ţ ate freatic (autohidromorfe) (fig.3). Fig.2 – Stadii de evolu ţ ie a

Fig.2 – Stadii de evoluţie a solurilor în raport de înclinarea versanţilor:

1- stâncărie; 2- litosol rendzinic; 3- rendzină litică.

ă rie; 2- litosol rendzinic; 3- rendzin ă litic ă . Fig.3 – Dezvoltarea solurilor în

Fig.3 – Dezvoltarea solurilor în cazul versanţilor fără alunecări:

1 – soluri slab dezvoltate; 2 – soluri moderat dezvoltate; 3- soluri dezvoltate pe o grosime mare, adesea influenţate freatic; 4- material parental (deluviu).

Influenţa indirectă a reliefului asupra învelişului de sol se observă în toate regiunile şi se manifestă prin modificarea componentelor peisajului geografic, îndeosebi în ceea ce priveşte clima şi vegetaţia.

17

Universitatea SPIRU HARET

La nivelul ţării, influenţa indirectă a reliefului se reflectă în zonalitatea orizontal- altitudinală a solurilor. Astfel, zonalitatea orizontală a solurilor, foarte evidentă în câmpiile sau podişurile marginale, este înlocuită cu o zonalitate altitudinală în regiunea de dealuri şi munte. Pe versanţii puternic înclinaţi, cu sau fără alunecări, nu se constată o ordine în repartiţia solurilor. Pot apărea numai soluri erodate sau un întreg complex de soluri, cuprinzând de la soluri bine evoluate până la soluri tinere neevoluate, inclusiv soluri hidromorfe. Expunerea versanţilor influenţează substanţial dezvoltarea şi răspândirea solurilor. În aceleaşi condiţii de vegetaţie, expoziţiile umbrite şi reci determină înaintarea levigării, acidifierii şi podzolirii. Drept urmare, între limitele de răspândire a aceloraşi soluri, pe versanţii însoriţi sau umbriţi, se constată diferenţe pe altitudine. Regiunile de câmpii, podişuri şi dealuri joase, caracterizate printr-un relief puţin accidentat prezintă pe suprafeţe întinse soluri evoluate, cu profil dezvoltat şi bine diferenţiat. Aşa, de exemplu, în Câmpia Burnasului, cu ape freatice adânci (> 5 m), învelişul de sol este alcătuit din cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, ca şi din soluri brun roşcate. Numai formele de microrelief aduc variaţii în sol. Astfel, în crovuri apar de regulă soluri mai evoluate (cernoziomuri argiloiluviale pseudogleizate, luvisoluri albice) decât cele de pe suprafaţa plană dintre crovuri, şi aceasta ca urmare a acumulării unei cantităţi mai mari de apă provenită din precipitaţii. Unele interfluvii slab-moderat drenate, cu ape freatice la mică adâncime (1,5-5 m) (interfluviul Mostiştea-Ialomiţa), se caracterizează însă printr-un înveliş de sol mai variat, cuprinzând soluri automorfe, autohidromorfe şi chiar hidromorfe (cernoziomuri sau cernoziomuri cambice, cernoziomuri sau cernoziomuri cambice freatic umede, lăcovişti). Podişurile fiind mai bine drenate nu prezintă crovuri şi prin urmare nici soluri specifice acestora. În cadrul podişurilor creşte ponderea versanţilor, fapt care aduce şi mari variaţii în învelişul de sol Pe versanţii puternic înclinaţi, afectaţi de eroziune de suprafaţă şi adâncime, de alunecări şi prăbuşiri, majoritatea solurilor apar trunchiate. Dealurile se caracterizează în general prin interfluvii înguste bine drenate. În astfel de condiţii soluri zonale apar doar pe coamele cele mai largi, deoarece frecvent cele înguste au soluri erodate sau slab evoluate. Microrelieful de dune influenţează într-un mod specific formarea solurilor. Astfel, pe coamele dunelor supuse cel mai intens deflaţiei, apar psamosoluri tipice sau erodisoluri, în timp ce pantele acestora şi interdunele se caracterizează prin soluri evoluate (cernoziomuri, cernoziomuri cambice, soluri brune eu-mezobazice, soluri brune argiloiluviale cu orizont Bt lamelar), cu textură mai puţin nisipoasă, mai ales în cazul celor din interdune.

18

2.2. Clima

Universitatea SPIRU HARET

Prin elementele sale componente (temperatură, precipitaţii, umiditate, vânt, insolaţie etc.), clima ca şi relieful influenţează formarea solului, atât direct cât şi indirect. Temperatura influenţează forma sub care cad precipitaţiile, evaporarea acestora, precum şi starea de îngheţ şi dezgheţ a solului. Precipitaţiile joacă un rol important, deoarece apa ce pătrunde în rocă sau în sol transportă cu ea, de la un loc la altul, unele substanţe, sărăcind sau îmbogăţind orizonturile în aceste substanţe. Deplasarea unor soluţii în sol poate avea loc în mod descendent sau ascendent şi joacă un rol important în formarea caracterelor morfologice, fizice şi chimice ale profilului. Acţiunea climei ca factor pedogenetic al solurilor este evidentă din primele faze ale procesului de solificare, începând cu dezagregarea rocilor, alterarea mineralelor şi în special a silicaţilor, descompunerea substanţelor organice şi transportul produselor de alterare. În zonele de câmpie cu climat cald-secetos, o mare parte din precipitaţii se pierd prin evapotranspiraţie şi chiar o parte din apa ce se ridică din pânza freatică. În aceste condiţii, orizontul eluvial lipseşte iar orizontul iluvial se formează în apropiere de suprafaţă, prin depunerea sărurilor ce sunt transportate de curentul ascendent, care provine din apa freatică (predominant apar molisoluri şi soluri halomorfe). În zonele de câmpii înalte şi podişuri cu climă moderată termic-subumedă, apa din precipitaţii nu se evaporă în întregime, ci cea mai mare parte se infiltrează în sol, sau se scurge la suprafaţă. În drumul pe care-l parcurge spre stratele din bază, apa transportă soluţii sau substanţe coloidale, pe care le depune în orizonturile inferioare. Prin urmare, în aceste regiuni are loc un fenomen de eluviere sau levigare a compuşilor sau sărurilor din orizonturile superioare. Profilul diferitelor soluri este adânc şi cu orizonturi clar diferenţiate (predominant argiluvisoluri). În zonele înalte răcoroase umede şi foarte umede, precipitaţiile cad în mare parte sub formă de zăpadă. În aceste condiţii, dezagregarea rocilor şi alterarea mineralelor sunt foarte slabe. Procesele pedogenetice specifice se caracterizează prin acumularea humusului acid şi destrucţia înaintată a silicaţilor primari şi secundari, formarea argilei prin procese de alterare fiind relativ redusă. La altitudini mai mari de 2.000 m, în etajul alpin superior, descompunerea materiei organice este lentă şi incompletă, formată din acizi fulvici şi huminici, ca şi din substanţe organice intermediare (predominant spodosoluri şi umbrisoluri).

2.3. Vegetaţia şi fauna

Solul şi vegetaţia se influenţează reciproc, în sensul că vegetaţia determină formarea solului într-o anumită direcţie, iar solul determină la un moment dat schimbarea vegetaţiei. Pe teritoriul ţării noastre se individualizează trei zone de vegetaţie: zona de stepă, zona forestieră şi zona pajiştilor alpine. În general, unei zone de vegetaţie îi corespunde o anumită zonă de soluri. Întrucât formarea solurilor este influenţată, în afara factorilor bioclimatici, şi de alţi factori (relief, material parental, apa freatică, vârstă etc.), apar abateri de la paralelismul pedofitoclimatic.

19

Universitatea SPIRU HARET

făgete de dealuri); 4-Păduri de stejar şi mixte de tip central european (făgete-gorunete, go- runete, stejărete); 5- Păduri de stejar şi mixte de tip sud-euro- pean (cerete-gârniţete); 6-Pajişti

şi

pontic; 9-Vegetaţia teritoriilor

Pajişti de stepă cu graminee şi diverse ierburi xerofile de tip pontic; 8-Pajişti de stepă cu

Fig.4 – Harta zonelor de vegetaţie ale României (după N. Doniţă, V. Leandru, E. Puşcaru-Soroceanu) 1-Pajişti alpine; 2-Păduri de răşinoase de tip boreal subarc- tic (molidişuri); 3-Păduri de tip subatlantic din domeniul

cu inundaţii prelungite; 10-Ve- getaţie stepică insulară

şi

xeromezofile,

tip

alternând cu păduri de stejar; 7-

munte,

graminee

fag

de

de

de

xerofile

făgete

(amestec

cu

ierburi

silvostepă

răşinoase,

graminee

fagului

diverse

de

Zona de stepă corespunde părţii de sud şi est a Câmpiei Române, Dobrogei centrale şi sudice, estului şi sudului Moldovei şi unor teritorii restrânse din Câmpia Banato-Crişană. În condiţiile vegetaţiei de stepă, la suprafaţă, dar mai ales în sol, anual rămân circa 40 t/ha de substanţă organică, ce se descompune relativ rapid. Rezultă acizi humici saturaţi în calciu, de culoare neagră, şi în cantităţi mici, acizi fulvici. Zona de pădure are cea mai mare extindere pe teritoriul ţării noastre şi corespunde unor regiuni foarte variate sub raport pedoclimatic, geomorfologic şi litologic. Limitele acestei zone sunt foarte neregulate, cu numeroase intrânduri, atât în zona de stepă, cât şi în zona alpină. În prezent, pădurile ocupă circa 25% din teritoriul ţării (fig.4). Procesele esenţiale ale solificării, cum sunt formarea şi descompunerea materiei organice, bioacumularea şi, respectiv, circuitul biologic al substanţelor nutritive, au loc într-un ritm mai puţin rapid şi chiar lent sub păduri de foioase şi conifere. Zona alpină ocupă suprafeţe restrânse pe crestele cele mai înalte ale munţilor, începând de la 1.600-1.700 m altitudine. Vegetaţia alpină tipică este reprezentată prin pajişti şi ierburi scunde, alternând cu grupări mixte de ierburi şi subarbuşti (jneapăn, smirdar). În aceste condiţii, dezvoltarea proceselor de alterare a mineralelor primare este urmată de eliberarea de hidroxizi ferici. Migrarea acestora însă este limitată spre baza orizontului A sau într-un orizont B slab exprimat. În afară de floră şi microfloră, solurile conţin şi o bogată faună. Aceasta are o acţiune multiplă asupra solului. Humusul de tip mull şi moderul sunt în mare măsură rezultatul activităţii faunei. Astfel, mullul este format cu participarea activă a râmelor, iar moderul tipic cu participarea diverselor artropode. Acţiunea animalelor aflate în sol asupra resturilor organice constă în mărunţirea acestora, în amestecul resturilor organice cu partea minerală a solului şi în prelucrarea chimică a acestor resturi care servesc drept hrană plantelor.

20

Universitatea SPIRU HARET

2.4. Materialul parental (roca mam ă ) De ş i ca factor de formare a

2.4. Materialul parental (roca mamă)

Deşi ca factor de formare a solului roca este subordonată climei şi vegetaţiei, influenţa ei se manifestă în compoziţia granulometrică, în structura şi, îndeosebi, în compoziţia chimică a solului. După natura lor petrografică, rocile generatoare de sol se împart în două mari grupe: roci consolidate-compacte şi roci mobile sau afânate. Pe roci compacte se formează soluri subţiri, în general, bogate în material scheletic. Soluri ceva mai profunde apar pe unele roci bazice (gabrouri, bazalte, calcare, gipsuri), foarte sărace în SiO 2 şi bogate în minerale uşor alterabile.

21

Universitatea SPIRU HARET

Rocile mobile neconsolidate (sedimentare), caracteristice îndeosebi regiunilor de câmpie, deal şi podiş, influenţează formarea solurilor prin compoziţia lor granulometrică, mineralogică şi chimică. Nisipurile fiind permeabile, mult mai uşor levigate dau soluri sărace în humus şi elemente nutritive. Pe calcare se dezvoltă soluri de tipul rendzinelor, iar pe marne, pseudorendzine, cu profil scurt şi bogate în humus. Pe depozite argiloase, greu permeabile şi bogate în elemente minerale, iau naştere soluri mai puţin levigate şi debazificate, în general mai bogate în humus şi elemente nutritive. Larga răspândire a loessului şi a depozitelor loessoide în regiunile de câmpie şi de podiş ale ţării a favorizat desfăşurarea clară a zonalităţii orizontale a solurilor sub forma unor făşii succesive, oarecum paralele cu lanţul carpatic.

2.5. Apa freatică şi stagnantă

Apa freatică intervine în formarea şi evoluţia solurilor numai când ea se găseşte la mică adâncime. În zona caldă-secetoasă influenţa în geneza şi evoluţia solului a stratului acvifer freatic, situat la mică adâncime, se datoreşte atât fenomenelor determinate de supraumezirea solului, cât şi fenomenelor care reprezintă consecinţa evaporării intense a apei din sol în anotimpul secetos. Apele freatice nemineralizate sau slab mineralizate aflate la mică adâncime (0-1,5 m) provoacă procese intense de gleizare, mlăştinire sau turbificare, în timp ce apele mineralizate determină în special procese de salinizare a solurilor. În zona cu climă moderată termic-subumedă de câmpii înalte şi podişuri, datorită predominării precipitaţiilor asupra evaporaţiei, influenţa apei freatice în formarea solului se realizează în special pe calea umezirii suplimentare sau excesive a solului; în acest caz, evaporarea apei în interiorul sau la suprafaţa solului are un rol practic neînsemnat. Şi în această zonă, în cazul apelor freatice foarte slab mineralizate, sărace în baze, foarte aproape de suprafaţă se formează soluri de mlaştină, turbe mezotrofe şi oligotrofe. Uneori, în regiunile deluroase (Câmpia Transilvaniei, Câmpia Jijiei), spre partea inferioară a versanţilor slab înclinaţi, pot lua naştere pânze de ape temporare, sub influenţa cărora se formează cernoziomuri cambice, temporar freatic umede. Apa de stagnare, provenită din precipitaţii sau scurgeri de suprafaţă, se acumulează temporar în exces în sol, datorită unui drenaj extern de slab, ca şi unei permeabilităţi reduse, fie a materialului parental, fie a unui orizont genetic al solului respectiv. Stagnarea apei în sol duce, ca urmare a alternării perioadelor aerobe şi anaerobe, la marmorarea solului şi chiar la formarea unui orizont de pseudoglei cenuşiu vineţiu pestriţ caracteristic, cu concreţiuni de oxizi de fier şi mangan. Fenomenul de pseudogleizare se întâlneşte începând din zona moderată termic- subumedă în arealul argiluvisolurilor, a solurilor formate pe materiale parentale argiloase şi pe relief orizontal sau în microdepresiuni de tip crov unde se formează luvisoluri albice.

22

Universitatea SPIRU HARET

Sub raportul regimului hidric, în România au fost deosebite 2 tipuri principale, fiecare cu câte 3 subtipuri (N. Cernescu, 1958): regimul hidric percolativ, cu subtipurile netranspercolativ (cu indice de ariditate Iar-sub 24), alternotranspercolativ (Iar între 24-35) şi transpercolativ (Iar>35); regimul hidric freatic-percolativ (caracterizat prin prezenţa apei freatice la adâncime relativ mică, astfel încât intervine în regimul de apă al solului), cu subtipurile exudativ, alternoexudativ şi freatic- transpercolativ.

2.6. Timpul

Formarea şi evoluţia solului este condiţionată de timp. Cele mai tinere soluri apar în lunci. Vârsta creşte spre terase, câmpii, podişuri, dealuri şi munţi. În teritoriile vechi, vârsta absolută a solurilor depinde adesea şi de alte cauze: de vârsta depozitelor de solificare când acestea au fost depuse ulterior (deluvii, coluvii, proluvii, depuneri eoliene) sau de alte fenomene, ca eroziunea puternică, alunecări, prăbuşiri etc., care înlătură vechiul înveliş de sol şi determină un nou ciclu în procesul de solificare. În zona forestieră deluroasă se întâmplă ca solurile teraselor să fie mai evoluate decât cele de pe relieful înconjurător, deşi ca vârstă absolută sunt mai tinere. Acelaşi fapt se constată în regiunile de câmpie, în cazul în care depozitele de solificare ale teraselor sunt mai grosiere ca ale câmpului înalt. Numai solurile luncilor, datorită vârstei recente a reliefului şi materialului parental, sunt atât absolut, cât şi relativ cele mai tinere formaţiuni pedologice. Solurile cele mai puţin evoluate apar în lunca internă a râurilor. Sub aspectul vârstei, au fost deosebite trei mari grupe de vârste (B. Gčze, 1959):

soluri „actuale”, a căror geneză pare a fi determinată predominant de condiţiile existente în locul respectiv; soluri „moştenite”, rezultate sub influenţa unor condiţii climatice anterioare celor existente astăzi în locul pe care se găsesc şi care sunt utilizate de vegetaţie. În această categorie, se diferenţiază soluri „moştenite” monofazice, care nu au încetat de a fi supuse unei influenţe climatice apropiate de cea care a predominat la geneza lor, şi soluri moştenite polifazice, a căror parte moştenită se observă la baza profilului, cum este cazul solurilor din Piemontul Getic (brune luvice, luvisoluri albice cu suborizont Bt închis); soluri fosile formate numai sub influenţa unor condiţii climatice anterioare celor care domină azi în locul în care sunt situate şi practic nemaifiind utilizate de vegetaţie. Ele sunt acoperite, de regulă, de materiale mai mult sau mai puţin groase (loess, nisip), pe seama cărora s-au format soluri actuale.

2.7. Activitatea omului

Contribuţia omului în procesul de formare sau de conservare a solurilor a evoluat în decursul timpului în funcţie de relaţiile socio-economice şi politice, de progresele ştiinţei, de dezvoltarea industriei, agriculturii etc. În vederea luării în cultură a terenurilor, omul a defrişat pădurea înlocuind-o cu pajişti, modificând astfel, influenţa luminii, căldurii şi a apei asupra învelişului de sol. Faţă de solurile aflate sub pădure, cele intrate în regim de pajişti şi fâneţe şi-au modificat, în noile condiţii, nu numai caracterele morfologice, ci şi o bună parte din însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice.

23

Universitatea SPIRU HARET

Amenajarea la irigat a unor terenuri (Câmpia Olteniei) a necesitat printre altele ample lucrări de modelare-nivelare care au condus la modificarea învelişului de sol în proporţie de până la 90%. Acţiunea mecanică asupra solurilor a mers până la imposibilitatea recunoaşterii tipologiei profilului. Predominante au devenit protosolurile antropice şi erodisolurile – soluri neevoluate. Modificări însemnate privind solurile din ţara noastră au fost aduse în urma aplicării unor măsuri agropedoameliorative, agroameliorative şi hidroameliorative (desecare-drenaje). Îngrăşămintele chimice aplicate în vederea sporirii fertilităţii solurilor au determinat, de asemenea, schimbări în însuşirile chimice ale solurilor în ceea ce priveşte reacţia. Gunoiul de grajd şi amendamentele calcaroase adăugate solurilor brune luvice au condus în schimb la o ameliorare a reacţiei pH, a gradului de saturaţie în baze, la sporirea cantităţii de materie organică din sol şi a unei mai bune aprovizionări cu substanţe nutritive a solului. Lucrările de desecare-drenaj au schimbat relaţiile sol-apă şi au redus procesele de descompunere aerobă, ceea ce se traduce printr-o creştere a conţinutului de humus în sol. Folosirea neraţională a apelor poate contribui la degradarea solurilor prin sărăturarea terenurilor destinate culturilor irigate, aşa cum s-a întâmplat în Câmpia Olteniei şi Câmpia Bărăganului. Nu trebuie uitată lucrarea solului prin arături de-a lungul pantei şi nu pe curbele de nivel, cum uşor se poate constata în mai toate regiunile agricole din România, continuând astfel, să favorizeze procesele de eroziune.

3. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI

24

Universitatea SPIRU HARET

9 –

soluri

soluri

brune acide, soluri brune

eu-

soluri

soluri

brune luvice şi luvisoluri

– Soluri brun roşcate

şi soluri brun roşcate

Soluri brune feriilu-viale,

luvi-ce; 6 – Soluri brune

albi-ce; 7 – Soluri brune

– Soluri bălane; - Cernoziomuri; – Cernoziomuri cam-

luvice şi luvisoluri albice;

bice; 4 – Soluri cenuşii;

Fig. 5 – Harta solurilor (scara 1:3 000 000)

brune

şi

eu-mezobazice,

humicosilicatice

şi

argi-loiluviale,

So-luri

brune acide;

mezobazice

podzoluri

1
2

8

5

3

Dezvoltarea intensă a pedologiei pe plan internaţional şi progresul cunoştinţelor pe plan naţional au condus, cum era şi de aşteptat cu două decenii în urmă, la necesitatea reexaminării şi precizării principiilor şi criteriilor de clasificare a solurilor, punându-se accentul de această dată pe însuşirile intrinseci cuantificabile ale solurilor. Ca urmare, solurile au fost clasificate pe baza proprietăţilor lor, respectiv ale profilului de sol, folosindu-se orizonturile diagnostice şi alte proprietăţi care pot fi măsurate şi identificate, în primul rând pe teren. Clasificarea prezintă două niveluri, superior şi inferior. La nivel superior, cuprinde trei ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul. Astfel, s-au stabilit 10 clase, 39 tipuri şi cca 470 subunităţi la nivel de subtip. La nivel inferior, au fost incluse patru unităţi taxonomice, şi anume: varietatea de sol, familia de sol, specia de sol şi varianta de sol. Încadrarea în aceste unităţi se face pe baza mai multor caractere diagnostice sau indicatori pedologici. Varietatea de sol reprezintă o subdiviziune a subtipului de sol, rezultată prin subîmpărţirea acestuia pe baza indicatorilor de gleizare (G), pseudogleizare (W), salinizare (S), alcalizare (A) etc. Familia de sol constituie o subîmpărţire a subtipului şi varietăţii în funcţie de natura materialului parental şi compoziţia granulometrică a acestuia. Specia de sol precizează caracteristicile texturale ale solului în primii 20 cm sau în stratul arat şi în AC sau în prima parte a orizontului B, de regulă în primii 50 cm ai acestuia. Varianta de sol reprezintă o subdiviziune cu caracter în primul rând antropic, determinată de modul de folosinţă a terenului şi de alte modificări ale solului legate de utilizarea lui în producţie, fie de o eventuală poluare a solului. Condiţiile orohidrografice, climatice şi de vegetaţie specifice teritoriului ţării noastre au făcut ca pe o suprafaţă restrânsă să se dezvolte majoritatea solurilor globului pământesc. România prezintă o diversitate de soluri, de la cele specifice zonelor semiaride la cele întâlnite în zonele umede şi reci. Majoritatea solurilor din ţara noastră sunt distribuite într-o zonalitate orizontală în regiunile de câmpie şi dealuri şi într-o zonalitate verticală în regiunile montane. Condiţiile locale (de rocă, relief, drenaj) determină o împestriţare a învelişului de sol cu asociaţii de soluri, imprimând un caracter aparte regional şi chiar local fiecărui teritoriu. Învelişul de sol al ţării noastre cuprinde următoarele clase de soluri: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri, soluri hidromorfe, soluri halomorfe, vertisoluri, soluri neevoluate şi soluri organice (turboase) (fig.5).

25

Universitatea SPIRU HARET

26 Universitatea SPIRU HARET

26

Universitatea SPIRU HARET

27 Universitatea SPIRU HARET

27

Universitatea SPIRU HARET

28

28 Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Un sfert din ţară este ocupat de molisoluri (26,7%). Acestea sunt răspândite cu precădere în regiunile de câmpie şi podişuri, fiind reprezentate prin soluri bălane, cernoziomuri, cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri cernoziomoide, soluri cenuşii, pseudorendzine şi rendzine. Dintre toate cea mai largă răspândire o au cernoziomurile (8,7) şi cernoziomurile cambice (8,8%) (tabel nr.1). Un alt sfert din ţară este ocupat de argiluvisoluri (25,5%), reprezentate prin soluri brun-roşcate, brune argiloiluviale, brun roşcate luvice, brune luvice, luvisoluri albice şi planosoluri. Se întâlnesc atât în câmpie şi podişuri, cât mai ales în regiunile de dealuri propriu-zise şi depresiuni. Dominante apar solurile brune luvice, care participă cu cca 15%. Cambisolurile, spodosolurile şi imbrisolurile, împreună reprezentând un alt sfert (25,5%), sunt solurile caracteristice regiunilor montane. Ponderea este deţinută de cambisoluri, care participă cu peste 19%. Cu excepţia solurilor aluviale răspândite sub formă de făşii de o parte şi de alta a râurilor (9,2%), restul de 13,1% din suprafaţa ţării este ocupat de soluri cu distribuţie locală (intrazonală), dintre care menţionăm: solurile hidromorfe (3,2%), solurile halomorfe (0,8%), regosolurile şi erodisolurile (3,9%), vertisolurile (1,6%), solurile mlăştinoase (1,1%) şi psamosolurile (1%). În tabelul 2, este prezentată lista solurilor după clasificarea actuală, la nivel de clasă şi tip de sol.

Tabel nr. 2

 

Clasa

Caracter diagnostic

 

Tipul de sol

I. Molisoluri

Orizont A molic şi orizont subiacent cu caracter de orizont molic cel puţin în partea superioară (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 6 şi 7)

1. Sol bălan

2. Cernoziom

3. Cernoziom cambic

4. Cernoziom argiloiluvial

5. Sol cernoziomoid

 

6. Sol cenuşiu

7. Rendzină

8. Pseudorendzină

II.

Argiluvisoluri

Orizont B argiloiluvial (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 1, 6 şi 7)

9. Sol brun roşcat

 

10. Sol brun argiloiluvial

11. Sol brun roşcat luvic

 

12. Sol brun luvic

13. Luvisol albic

14. Planosol

III. Cambisoluri

Orizont B cambic (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 1, 5, 6, 7)

15. Sol brun eu-mezobazic

16. Sol roşu (terra rossa)

17. Sol brun acid

IV. Spodosoluri

Orizont B spodic

 

18. Sol brun feriiluvial

19. Podzol

V.

Umbrisoluri

Orizont A umbric şi orizont cu caracter de orizont umbric cel puţin în partea superioară

20. Sol negru acid

 

21. Andosol

22. Sol humicosilicatic

VI.

Soluri hidromorfe

Orizont

G

(gleic)

sau

W

23. Lăcovişte

 

(pseudogleic),

a

căror limită

24. Sol gleic

29

Universitatea SPIRU HARET

 

Clasa

Caracter diagnostic

   

Tipul de sol

 

superioară este situată în primii 125 cm sau, respectiv, 50 cm

25.

Sol negru clinohidromorf

(sol negru de fâneaţă)

 

26. Sol pseudogleic

VII. Soluri halomorfe

Orizont sa (salic) sau na (natric), situat în primii 20 cm sau orizont Btna

27. Solonceac

28. Soloneţ

VIII.

Vertisoluri

Orizont vertic de la suprafaţă sau sub orizontul arat

29. Vertisol

IX. Soluri neevoluate, trunchiate sau desfundate

Orizont

A

(în

genere

slab

30. Litosol

format

)

urmat

de

material

31. Regosol

parental;

sau

profil

intens

32. Psamosol

 

trunchiat

ori

deranjat

prin

33. Protosol aluvial (aluviune)

desfundare

 

34. Sol aluvial

 

35. Erodisol

36. Coluvisol

37. Sol desfundat

38. Protosol antropic

X.

Soluri

organice

Orizont turbos de peste 50 cm grosime

39. Sol turbos

(histosoluri)

4. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SOLURI DIN ROMÂNIA

30

Universitatea SPIRU HARET

4.1. Molisolurile

În această clasă au fost cuprinse solurile al căror caracter diagnostic este dat de orizontul A molic (Am), închis la culoare (crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi < 5,5 în stare uscată) şi de un orizont subiacent, cu caracter de orizont molic cel puţin în partea superioară. Molisolurile sunt reprezentate prin soluri bălane, cernoziomuri, cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri cernoziomoide, soluri cenuşii, rendzine şi pseudorendzine.

4.1.1. Solurile bălane (SB)

Definiţie. Aceste soluri sunt caracteristice zonei celei mai uscate din ţară şi sunt definite printr-un orizont Am cu crome > 2 la materialul în stare umedă; orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale; orizont Cca şi carbonaţi de la suprafaţă. Răspândire. Sunt puţin răspândite şi se întâlnesc în Dobrogea în sectorul Medgidia-Cernavodă, în jurul complexului lagunar Razelm-Sinoe, de-a lungul Dunării; în avale de Oltina şi sub formă insulară în estul Câmpiei Române pe grindul Chilia din Delta Dunării, ca şi pe insula Popina din lacul Razelm. Suprafaţa ocupată de aceste soluri totalizează 205 mii ha. Condiţii fizico-geografice. Solurile bălane s-au format în condiţiile unui relief plan sau slab înclinat, cu altitudini ce nu depăşesc 150 m. Principalele forme de relief sunt culmi domoale, versanţi prelungi, câmpii joase litorale şi terase joase. Materialul parental este reprezentat prin loess, depozite loessoide sau luturi. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale, cuprinse între 10,7 şi 11,3 0 C, cu o prelungită perioadă de secetă estivală. Resursele hidrice sunt deosebit de moderate, precipitaţiile medii multianuale fiind cuprinse între 350-430 mm şi repartizate neuniform în perioada de vegetaţie. Indicele de ariditate variază între 17-25, iar în ceea ce priveşte evapotranspiraţia potenţială aceasta depăşeşte frecvent 700 mm, rezultând astfel un deficit de umiditate de peste 270 mm. Vegetaţia sub care s-au format şi evoluat solurile bălane a fost de stepă semiaridă, de pajişti xerofite (Stipa joannis, S. lessingiana, Festuca valessiaca, Arthemisia austriaca), care nu alcătuiau un covor ierbos bogat din cauza aridităţii climatului.

Cu totul local, în formarea acestor soluri au intervenit şi apele freatice mineralizate. Procese pedogenetice. Caracteristicile proce-

31

Universitatea SPIRU HARET

Fig.6 – Profil de sol b ă lan sului de formare a solurilor b ă

Fig.6 – Profil de sol bălan

sului de formare a solurilor bălane sunt legate de condiţiile de climă şi vegetaţie. Astfel, datorită aridităţii climatului alterarea şi levigarea au avut o manifestare neînsemnată. Ca urmare, în procesul de solificare au rezultat cantităţi mici de argilă şi numai în partea superioară, unde umezirea solului este mai frecventă. Argila din sol provine din materialul parental. Levigarea nu a dus decât la spălarea parţială a CaCO 3 , astfel că solul conţine încă de la suprafaţă CaCO 3 rămas de la materialul parental. În ceea ce priveşte bioacumularea, sub influenţa vegetaţiei ierboase şi în condiţiile levigării slabe s-a format humus de tip mull calcic un orizont Am, dar având o culoare nu prea închisă. Desigur, această bioacumulare relativ puţin intensă se datorează vegetaţiei slab dezvoltate. Subdiviziuni. În cadrul acestui tip de sol se diferenţiază următoarele subtipuri:

sol bălan tipic (SBti), având orizont Am cu

crome > 2 la materialul în stare umedă, orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale şi orizont Cca (Am-A/C-Cca);

sol bălan vermic (SBvm) asemănător celui

tipic, dar având caracter vermic;

sol bălan salinizat (SBsc) asemănător celui

tipic, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm şi, eventual, orizont Go în primii 200 cm (Amsc-A/Csc-Cca sau CcaGo);

sol bălan alcalizat (Sbac) asemănător celui

tipic, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm şi eventual orizont Go în primii 200 cm (Amac-A/Cac-Ccaac sau CcaGoac). Caracteristici morfologice. Solul bălan tipic prezintă un profil de tip Am-A/C-Cca şi următoarele însuşiri morfologice (fig.6):

Orizontul Am are o grosime de 30-40 cm şi prezintă o culoare brună închisă sau brună foarte închis