Sunteți pe pagina 1din 7

SECOLUL AL XIX-LEA

1. Cadrul istoric general a fost marcat de contextul politic diferit al provinciilor

româneşti. Transilvania a făcut parte, până la primul război mondial, din imperiul austro- maghiar, în timp ce Ţara Românească şi Moldova au urmat calea desprinderii de suzeranitatea otomană prin perioada guvernării ruseşti şi a Regulamentelor Organice, a unirii principatelor şi a Războiului de independenţă. Proclamarea regatului României, în 1881, prin

care a debutat o perioadă de mare stabilitate politică, fapt care a avut influenţe favorabile asupra dezvoltării economice.

- modernizarea treptată, a societăţii, s-a bazat (sub puternica influenţă occidentală)

pe formarea structurilor capitaliste, pe elaborarea legislaţiei statului burghez, pe creşterea economică, în special cea industrială etc. %n consecinţă, în mediul urban se modifică

semnificativ componenţa populaţiei, odată cu sporirea profesiunilor eminamente urbane.

2. Transformarea teritoriului: apariţia şi extinderea rapidă (după 1860) a reţelei de

cale ferată, care a condus la urbanizarea unor teritorii şi la scăderea rolului teritorial al unor importante localităţi de până atunci. Dezvoltarea accentuată a transportului pe Dunăre - în

urma păcii de la Adrianopol şi a înfiinţării Comisiei Europene a Dunării - şi maritim, prin creşterea importanţei portului Constanţa. 3. Modernizarea urbană revine administraţiilor locale, eligibile; principalul instrument de control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile de sistemartizare (Timişoara, Braşov, Bucureşti). Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi cele central-europene (ca până atunci), în Transilvania.

4. Categorii de intervenţii urbanistice:

- oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente: porturile dunărene, din perioada regulamentară până în anii `50. Exemple de oraşe noi (T. Măgurele, T. Severin,

Olteniţa etc.) şi de restructurare ale fostelor raiale (Giurgiu, Brăila). Caracteristicile planurilor şi importanţa lor pentru urbanismul românesc.

- extinderea oraşelor existente; semnificative sunt exemplele de extinderi regulate, prin parcelări de diferite dimensiuni: Galaţi, Constanţa, Predeal.

- transformarea oraşelor existente:

- modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea

clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie (bulevardele bucureştene) şi

aplicarea parţială a modelului haussmannian

- modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni

urbane; parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor (parcurilor), bazate pe modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli de construcţie (parcul Filipescu, parcul Ioanid din Bucureşti), ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine. - unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros), prin demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania; aplicarea limitată, parţială, a principiilor ringului vienez. Exemple: Timişoara, Braşov, Sibiu, Cluj.

- amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere. Exemple.

3

- modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit

anterior, prin arhitectura de factură occidentală a secolului al XIX-lea şi prin ordonarea

fronturilor stradale;

5. Programe de arhitectură

- apariţia şi consacrarea unor noi programe de arhitectură, în concordanţă cu noua

civilizaţie urbană; categorii de echipamente publice: clădiri pentru învăţământ, pentru cultură, administraţie, instituţii bancare, pieţe şi hale alimentare etc., şi exemplificare.

- locuinţa societăţii burgheze: ideea de confort modern; apariţia unor noi tipologii a locuinţei: de la reşedinţa nobiliară la imobilul de raport - cazul Bucureştiului.

- independenţa relativă a programelor faţă de curentele arhitecturale.

6. Principalele orientări stilistice

- contextul cultural: orientarea din ce în ce mai accentuată spre civilizaţia şi cultura

europeană; modernizarea a fost sinonimă cu occidentalizarea. Apartenenţa Transilvaniei, a

Banatului şi a Bucovinei la sfera de influenţă culturală central-europeană a asigurat o asimilare firească a arhitecturii secolului al XIX-lea. %n Ţara Românească şi Moldova a avut loc însă o mutaţie radicală, arhitecturile occidentale reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost facilitat de:

- prezenţa arhitecţilor străini (stabiliţi temporar sau definitiv în România), veniţi în special din Franţa, dar şi din Germania, Austria şi Italia. - formarea primilor arhitecţti români în şcolile din străinătate

- înfiinţarea, în 1891, a şcolii de arhitectură din Bucureşti, după modelul învăţământului practicat la Ecole des Beaux Arts din Paris.

a. Clasicismul

- principalele caracteristici ale arhitecturii neo-clasice europene

- clasicismul din România, activ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a situat

departe de opţiunea formală clară şi de dezbaterea doctrinară; el a avut un caracter

"aplicativ", pragmatic, asociindu-se o nouă accepţiune a frumosului (simplitatea şi rigoarea expresiei plastice) - legată şi de deşteptarea sentimentului istoricităţii (latinismul Şcolii Ardelene şi elenismul Academiilor domneşti din Bucureşti şi Iaşi) - cu noi cerinţe funcţionale.

- Ţara Românească şi Moldova. Bisericile şi reşedinţele ample (palate, case domneşti

şi boiereşti) au constituit domeniul principal de manaifestare al clasicismului. %n ambele cazuri, are loc o evoluţie similară: într-o primă fază formele clasice au fost aplicate doar la

exterior, pentru ca apoi să aibă loc şi transformarea planimetrică. Analiza unor exemple de biserici (Ruset, din Botoşani, respectiv bisericile din Leţcani, Teiul Doamnei - cu plan central - şi Frumoasa din Iaşi - pe plan longitudinal) şi de reşedinţe (palatul de pe ziduri, Frumoasa şi Universitatea veche, ambele la Iaşi, Casa Creţulescu din Bucureşti, respectiv Casa Balş şi Casa Başotă din Iaşi, Palatul domnesc al lui Grigore Ghica, Bucureşti). Activitatea lui Alexandru Orăscu (1817-1894) şi principalele sale construcţii clasiciste.

- Transilvania. %n general, clasicismul din Transilvania recurge la o simplitate şi

austeritate extremă, utilizând un număr redus de elemente esenţiale. Analiza unor exemple semnificative: palatul Toldalaghi-Korda şi Primăria din Cluj, Edificiul şcoalelor române din Braşov, biserica reformată din Cluj şi Catedrala romano-catolică din Satu Mare.

4

b. Romantismul

- Arhitectura a fost reflexul marilor idei romanrice: originalaitatea şi afirmarea geniului creator individual, libertatea absolută de creaţie, căutarea expresivităţii şi a caracterului operei (în defavoarea frumosului), a pitorescului etc. Recuperarea trecutului

(altul decât cel al antichităţii) a condus la descoperirea valenţelor arhitecturii gotice, fără însă ca ahitecturile romantice să se identifice cu neogoticul.

- Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcţia utilizării cu

preponderenţă a fragmentului gotic, într-o compoziţie în care acesta îşi pierde conotaţia originală. Analiza unor exemple semnificative: parcurile din perioada regulamentară, palatul

Şuţu, transformările aduse de Schlatter mănăstirilor Tismana şi Bistriţa, casa Librecht, palatul de la Ruginoasa, castelul de la Bonţide, monumentele funerare etc. Romantismul tărziu al Palatului administrativ de la Iaşi.

c. Eclectismul

- curent cultural care cuprinde cele mai importante manifestări arhitecturale ale sec.

XIX. Procedeul eclectic constă, în arhitectură, în concordanţă cu spiritul pozitivist al secolului, în trei momente distincte: alegerea unor monumente ale trecutului şi demontarea

lor în elemente componente, clasificarea acestora şi, apoi, remontarea lor după principii istorice (compoziţie stilistică) sau după tipologii caracteristice destinaţiei. Scopul operativ - crearea unui obiect arhitectural nou faţă de cele anterioare, coerent în părţile sale. Eclectismul a contribuit la lărgirea câmpului de observare şi analiză, ca primă aplicare a metodei experimentale în arhitectură.

- arhitectura eclectică a fost în relaţie directă cu academiile de arhitectură şi, implicit,

cu academismul, înţeles ca încercare de verificare obiectivă a produsului artistic şi ca metodă

de învăţare. Cea mai importantă academie a fost Ecole des Beaux Arts de la Paris; prin celebrul său tratat, Julien Guadet a propus o viziune unificată a teoriei şi practicii, o metodă de lucru bazată pe utilizarea nediferenţiată a exemplelor oferite de istorie.

- pătrunderea eclectismului în România (atât în Transilvania cât şi în Vechiul Regat),

spre sfârşitul secolului, a concis cu o perioadă de creştere economică şi, prin urmare, de avânt constructiv. Eclectismul a devenit, cu mare rapiditate, un limbaj de consum, aflat la îndemâna arhitecţilor (români şi străini), a constructorilor sau a proprietarilor înşişi. Această situaţie explică imensa cantitate de clădiri eclectice, de la cele mai reprezentative construcţii administrative, până la locuinţele modeste de serie, care au marcat decisiv configuraţia oraşelor. Analiza unor exemple, cu semnalarea referinţelor istorice.

5

ARHITECTURA NEO-ROMANEASCA până la primul război mondial

1. Premise

- arhitectura neo-românească se înscrie în mişcarea romantismului european, de

redeşteptare a spiritului şi a identităţii naţionale, care, în cazul particular al României, a dominat întregul secol al XIX-lea, nu numai în sfera ideologiilor artistice, ci în primul rând,

pe aceea a politicului. %n privinţa arhitecturii nu mai era vorba de recuperarea istoriei, în general, ci pe aceea naţională.

- precursori: Alexandru Odobescu şi Dimitrie Berindei, care afirmă, la mijlocul

secolului, necesitatea unei arhitecturi româneşti, ca şi sursele principale ale acesteia: vechea

arhitectură cultă şi arhitectura populară.

- sporirea interesului pentru monumenele istorice şi pentru protejarea lor; reacţia la restaurările lui Lecomte de Nouÿ şi prima lege pentru protecţia monumentelor.

2. Ion Mincu (1850-1912)

- formaţia sa profesională; sursele sale de inspiraţie: importanţa acordată bisericii

Stavropoleos pentru proiectarea unei noi arhitecturi în forme naţionale.

- lucrările - manifest: casa Lahovari (1886), Şcoala centrală de fete (1890), Bufetul

de la Şosea (1892), proiectul pentru Primăria capitalei (1900-1904); analiza stilistică. Alte construcţii ale lui I. Mincu.

3. Şcoala de arhitectură

- începuturile învăţământului românesc de arhitectură (1891) şi formarea studenţilor

în spiritul arhitecturii iniţiate de Mincu: proiectele în "stil neo-românesc" şi releveele după

vechile monumente naţionale.

4. Principalii protagonişti ai perioadei: Petre Antonescu, Grigore Cerchez,

Nicolae Ghica Budeşti, Cristofi Cerchez. Analiza unor clădiri semnificative pentru căutările lor plastice.

CULTURA ARHITECTURALA A PERIOADEI INTERBELICE

1. Condiţiile generale politice şi economice: noua realitate a ţării după Marea

Unire - populaţia şi suprafaţa tării; Constituţia din 1923 şi unificarea administrativă. Regimul politic. Dezvoltarea economică: criza de supraproducţie din 1928-32 şi momentul de vârf din 1938.

2. Contextul cultural: afirmarea noilor generaţii de intelectuali; pluralismul expresiei

artistice. Disputa tradiţionalism - modernitate şi căutarea identităţii spirituale naţionale; o

perspectivă diferită asupra spaţiului rural şi asupra valorilor istorice.

3. Arhitectura şi urbanismul:

- culturi diferite ale urbanului: Vechiul Regat şi teritoriile care au aparţinut imperiului

austro-ungar

- dezbaterea de idei şi protagoniştii; noutatea în peisajul arhitectural românesc. Rolul

principalelor reviste de arhitectură: "Arhitectura" (1906-1944); "Urbanismul" (1932-1942); "Simetria" (1939-1947); "Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice" (1908-1945).

6

- cadrul legislativ: prezenţa problemelor de sistematizare în legile administrative;

"Instrucţiunile şi normele pentru întocmirea planurilor de sistematizare" din 1939; legislaţia

locuinţei.

- teoria urbanismului: importanţa lui Cincinat Sfinţescu - "Urbanistica generală şi

specială", "Superurbanismul". Alte contribuţii teoretice: Ion Davidescu, Duiliu Marcu, Alexandru Zamphiropol.

- amenajarea teritoriului: proiecte pentru amenajarea litoralului şi a văii Prahovei

- importanţa planurilor de sistematizare în comparaţie cu intervenţiile propriu zise;

analiza unor exemple de planuri de sistematizare: Sibiu, Bucureşti, Iaşi

- categorii de operaţii urbanistice: localităţi noi (staţiuni maritime) şi cartiere în

oraşele existente; proiecte şi intervenţii în zonele centrale: amenajări de spaţii publice urbane.

5. Curentele arhitecturale. A fost perioada cu cea mai mare varietate de orientări şi

căutări stilistice, existând diferenţe notabile între Vechiul Regat şi teritoriile alipite după primul război mondial. Arhitecţii au practicat, deseori, arhitecturi diferite. Principale curente:

- permanenţa arhitecturii clasicizante: prelungiri ale eclectismului şi, după 1935,

manifestări ale clasicismului modern; corespondenţe ale acestuia cu ideologia perioadei,

arhitecţi şi exemple.

- arhitectura Art-Deco, ca primă fază a modernităţii. Caracterisitici principale,

exemple semnificative.

- arhitectura modernă

- arhitectura neo-românească. Schimbarea de atitudine faţă de sursele tradiţionale de

inspiraţie: de la arheologia decorativă spre semnificaţiile profunde ale arhitecturii populare; rolul decisiv al lui G. M. Cantacuzino în această modificare de optică. Protagonişti şi

realizări importante. Arhitectura neo-românească - stil oficial.

6. Arhitectura modernă

a. Asimilarea

- circulaţia ideilor şi contactele cu mediile avangardiste europene: importanţa lui

Marcel Iancu şi a revistei "Contimporanul" (în perioada 1924-1930).

- climatul cultural general al societăţii româneşti: noua arhitectură este asimilată

noului spiritul al epocii. Principalii beneficiari: intelectualitatea cu deschidere culturală,

diferite societăţi şi instituţii şi, în mai mică măsură, statul. Arhitectura modernă devine însă rapid un nou limbaj de consum, alături de arhitectura neo-românească.

- difuzarea arhitecturii moderne - favorizată de boom-ul economic al deceniului 4 - a

fost diferită în regiunile ţării: centre mai importante. b. Principale caracteristici:

- o nouă interpretare funcţională şi spaţială a programelor de arhitectură: şcoli, clădiri

de birouri, hale alimentare, sanatorii, locuinţele sociale etc. Cristalizarea apartamentului şi a

imobilului de raport modern în Bucureşti.

- expresia plastică şi spaţiul interior. Varietatea repertoriului formal concretizată prin

realizările diferiţilor arhitecţi. Atenţia acordată detaliului. Limitele de asimilare a gândirii moderne, în absenţa discursului critic: raportul dintre faţada şi volumetria, de factură modernă, şi planul tributar tradiţiei compoziţionale academiste. Influenţele celorlalte curente arhitecturale. Principali exponenţi.

7

- modificarea radicală a imaginii urbane; fragmente urbane unitare (bd. Magheru şi

cartierul Vatra Luminoasă din Bucureşti, faleza de la Eforie Nord etc.) şi importanţa lor în

noua configuraţie estetică. c. Horia Creangă (1892-1943) - cel mai important reprezentant al arhitecturii

moderne româneşti. Formaţia beaux-artistă (Paris, 1919-1924) şi începuturile activităţii în România. Etape ale arhitecturii sale:

- până în 1929: căutări în direcţia simplificării formei (cu puternice accente Art-

Deco), şi în direcţia coerenţei spaţial-funcţionale - vila dr. Petru Groza, Deva, 1927, vila Medrea şi imobilul Pop-Gheorghiu din Bucureşti.

- 1929 - cca. 1936: modernismul deplin, caracterizat prin raţionalitatea organizărilor

funcţionale şi prin utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern, însoţit de teme compoziţionale proprii. Clădiri importante: imobilul ARO, bd. Magheru (1929-1931), vilele Miclescu, Bunescu şi Cantacuzino, imobilele Davidoglu, Dumitrescu, Ottulescu, Burileanu- Malaxa etc. - după 1936: reducerea severă a formei spre esenţial având drept consecinţă dispariţia poeticii etapei anterioare. Influenţa decisivă pe care a avut-o proiectarea clădirilor industriale de la Uzinele Malaxa. Alte construţii importante: cele două ARO (Calea Victoriei, Bucureşti şi hotelul din Braşov), Palatul Culturala din Cernăuţi, Halele Ober, pavilioanele de expoziţii din parcul Herăstrău.

ARHITECTURA ŞI URBANISMUL DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

1. Contextul:

- schimbarea regimului politic: dispariţia statului democratic - ideologia comunistă

domină integral societatea, iar statul totalitar devine proprietarul aproape absolut al tuturor domeniilor economiei (naţionalizarea din 1948, colectivizarea agriculturii din 1962).

%ntreaga economie este dirijată centralizat, are loc industrializarea forţată a economiei.

- efectele asupra arhitecturii şi urbanismului:

- este desfiiţată libera practică a arhitecţilor; aceştia devin funcţionari ai

statului în Institute de proiectare, controlându-se şi limitându-se, astfel, în mod sever, posibilităţile de creaţie urbanistică şi arhitecturală; relaţia arhitectului cu autoritatea statului. - politica de industrializarea forţată a avut drept consecinţă creşterea rapidă a populaţiei urbane (cu mari dificultăţi de acomodare la modul de viaţă urban), impulsionarea

dezvoltării oraşelor, sporirea necesarului de locuinţe (spaţii de cazare) şi a dotărilor colective, realizarea unor numeroase noi zone industriale. Dirijarea investiţiilor s-a făcut după un program strict centralizat. - exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului urban este simbolică,

iar investiţia particulară devine nesemnificativă. S-au creat astfel premisele proiectării şi realizării unor intervenţii urbanistice de foarte mari dimensiuni.

- statul a dispus de toate verigile actului de construcţie: întocmirea temei, elaborarea proiectului, terenul, finanţarea, execuţia.

2. Evoluţia arhitecturii şi urbanismului a fost rezultanta influenţei, determinante, a

politicii statului (şi a pcr) şi a curentelor epocii; evoluţia simultană şi divergentă cu acestea.

8

Intervenţia totală a politicului a avut loc prin hotărârile cc al pcr şi a consiuliului de miniştri din 1952, prin care s-a decis reconstrucţia socialistă a oraşelor, înfiinţarea Institutului de Arhitectură (după o perioadă de funcţionare ca facultate a Politehnicii) şi a tuturor structurilor organizatorice a domeniului.

- etape principale ale evoluţiei politice: cucerirea şi consolidarea puterii politice,

perioada stalinistă, `dezgheţul` anilor `60 şi începutului anilor `70, revenirea la regimul totalitar absolut până în 1989.

- etape ale arhitecturii şi urbanismului:

a. prelungirea, în anii `50, a culturii arhitecturale interbelice, prin limbajul raţionalist şi căutările unei arhitecturi de factură naţională

b. episodul arhitecturii realismului socialist (prima parte a anilor `50)

c. arhitectura ”funcţionalistă”, spre sfârşitul anilor `50, şi evoluţia ei în

următoarele 2 decenii - cea mai fertilă perioadă a arhitecturii româneşti postbelice

d. variante ale postmodernului şi recrudescenţa arhitecturii clasicizante ca

expresie a regimului totalitar, după 1977.

3. Urbanismul

- studiile de sistematizare teritorială; amenajarea litoralului

- teoria urbanismului

- practica profesională: dispariţia de facto a dreptului la proprietatea funciară urbană

a facilitat difuzarea principiilor Chartei de la Atena, aplicate în ansambluri urbanistice de dimensiuni mai mari sau mai mici, în interiorul localităţilor sau la extinderile acestora. Diferenţa principiilor urbanistice faţă de cele anterioare (bazate pe mica proprietate şi pe parcelare) produce o ruptură radicală a morfologiei urbane. Relaţia dintre modernizare şi distrugere. Planul de sistematizare apare la începutul anilor `60; caracterul sumar al schiţei de sistematizare.

- succesiunea tipurilor de intervenţii urbanistice: completări de fronturi, mici ansambluri de locuit sau de dotări; cvartalele staliniste; restructurarea unor artere importante ale oraşelor; marile ansambluri de locuit realizate la periferia localităţilor sau în zonele slab construite - caracteristicile urbanistice ale acestora; legea străzilor din 1975 şi recuperarea spaţiului străzii; retorica monumentalului. Intervenţiile asupra centrelor (istorice) ale oraşelor. Exemplificări pentru toate categoriile 4. Arhitectura - tipuri de programe de arhitectură

- locuinţa - cel mai important program de arhitectură realizat după război, din punct

de vedere cantitativ; tipizarea şi industrializarea şi efectele asupra configuraţiei oraşelor.

- dotări de interes public: categorii, exemple, arhitecţi importanţi.

5. Restaurarea monumentelor: rolul Direcţiei Monumentelor Istorice; desfiinţarea

acesteia în 1977.