Academia de Ştiinţe a Moldovei

Institutul Patrimoniului Cultural

Centrul Studiul Artelor

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 739.2 (478) (043.2)

Nicorici Liliana

Arta giuvaiergeriei
din Republica Moldova

17.00.04 - Arte vizuale (arta plastică, decorativă, aplicată)

Teză de doctor în studiul artelor

Conducător ştiinţific:
Tudor Stavilă ________
Dr. habilitat în studiul artelor

Autor:
Nicorici Liliana ________

Chişinău
2007

1
Cuprins:___________________________________________________________ 2
Introducere_______________________________________________________ 3
Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei ________________________________ 13
Istoriografia giuvaiergeriei_________________________________________ 23

Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi de dezvoltare

_________________________________________________________________ 31
1.1. Arta metalelor preţioase în ţările române _________________________ 31
1.2. Premise, condiţii şi particularităţi ale evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia
________________________________________________________________ 47

Capitolul II. Giuvaiergeria laică şi bisericească din Republica Moldova în secolele

XIX-XX___________________________________________________________ 66
2.1. Articolele de orfevrărie liturgică din Basarabia ____________________ 66
2.2. Portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în secolele XIX-XX ______ 81
2.3. Podoabe ceremoniale din Republica Moldova în secolele XIX-XX ____ 102

Capitolul III. Giuvaiergeria naţională la etapa contemporană şi perspectivele de

dezvoltare ________________________________________________________ 111
3.1. Unele consideraţiuni privind dezvoltarea sectorului de stat şi particular în
industria naţională a bijuteriilor ___________________________________ 111
3.2. Designul în giuvaiergerie – realizări şi tendinţe artistice ____________ 126
3.3. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii ____________________ 137
Încheiere _______________________________________________________ 145
Concluzii şi recomandări _________________________________________ 160

Rezumat _______________________________________________________ 163

Summary for doctoral____________________________________________ 164
Резюме ________________________________________________________ 165
Referinţe bibliografice ___________________________________________ 166
Bibliografie selectivă _____________________________________________ 173
Lista imaginilor şi tabelelor anexate ________________________________181
Dicţionar al termenilor utilizaţi în giuvaiergerie ______________________ 186

2
 Introducere

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere în istoriografia naţională.

Diferite motive au făcut ca în Republica Moldova arta giuvaiergeriei să fie neglijată, neexistînd
practic lucrări de specialitate, accesibile celor interesaţi, în centrul atenţiei aflîndu-se dezvoltarea
ceramicii, a covorului şi a costumului naţional. Teza dată constituie rezultatul unei munci
îndelungate şi este bazată pe o bogată documentaţie istorică şi recentă, materialul condensat în
capitolele tezei fiind capabil să răspundă celor mai importante întrebări din acest vast domeniu. Fără
o profundă studiere a evoluţiei artei bijuteriilor, a locului şi rolului în societate în diferite perioade
istorice, nu poate fi vorba de edificarea unui tablou veridic şi complet al dezvoltării artei decorative
moderne şi contemporane. Din aceste considerente cercetarea apariţiei şi evoluţiei giuvaiergeriei
devine un imperativ al timpului, multiple documente atestînd indubitabil existenţa meşteşugului
artistic de prelucrare a metalelor preţioase în Republica Moldova.
Din timpuri preistorice, omul a utilizat diferite materiale naturale sau artificiale pentru a se
împodobi pe sine sau obiectele sale, bijuteriile constituind în această ordine de idei valori sigure,
oferind posibilitatea satisfacerii unor ambiţii şi nevoi umane fireşti, vechi de cînd lumea. Pentru a
putea aborda problema dezvoltării giuvaiergeriei naţionale, este strict necesară formularea cu
precizie a termenilor podoabă şi bijuterie, care sunt deseori trataţi în mod arbitrar, fără a se ţine
cont de specificul acestora. Termenul bijuterie include articolele executate din materii prime nobile,
pietre preţioase, fine şi organice. Specialiştii din domeniu restrîng această categorie numai la
articolele confecţionate din aur, platină, diamante, safire, rubine, smaralde şi perle naturale.
Termenul podoabă include articolele confecţionate din materii prime ieftine şi sintetice, imitaţii de
pietre şi strassuri, ceramică şi materii plastice. Din aceste considerente, vorbim despre podoabe şi
nu bijuterii, atunci cînd ne referim la obiectele ieftine utilizate în scopuri magico-religioase, la
podoabe populare confecţionate din ceramică, aramă, alamă, crenguţe verzi, flori de hîrtie.
Termenul giuvaiergerie provine din limba turcă (cevahir înseamnă giuvaier) şi defineşte
meşteşugul artistic de a lucra vase liturgice şi obiecte de uz casnic, podoabe şi bijuterii prin
numeroase tehnici descoperite şi utilizate din antichitate: forjare, turnare, ştemuire, cizelare,
emailare, filigranare etc. Meşterul care lucrează cu metalele şi pietrele preţioase este numit
giuvaiergiu sau bijutier, aurar, argintar, orfevrar. N.Iorga foloseşte pentru desemnarea meşterilor
care lucrau metale preţioase (argint) termenul de argintar, iar pentru cei care lucrau aurul –
termenul de zlătari, preluat din slavonă şi care semnifică acelaşi lucru ca şi orfevrar. În Moldova
termenul zlătar era mult mai rar utilizat comparativ cu Transilvania şi Ţara Românească [39, p. 35-
42].

3
 Giuvaiergeria face parte, după unii specialişti, din artele miniaturale, numite de Nicolae Iorga
arte minore, sintagmă validată de echivalentele sale din limba franceză – arts mineurs, italiană –
arti minori, engleză – minor arts sau germană – Kleinkunst; conform opiniei lui M.Gramatopol,
traducerea corectă şi adecvată ar fi cea de artele mici [34, p. 8]. Dicţionarul de estetică [22] defineşte
termenul de miniaturale prin „caracter al operei de artă constînd nu atît în micşorarea proporţiilor,
în reducerea la minor a dimensiunilor obişnuite, cît mai mult în recursul la fineţe, la gingăşie, la
rafinament”. În afară de podoabe, în categoria artelor minore sunt incluse gliptica, sticlăria,
monedele, toreutica, fildeşurile, statuetele de bronz şi cele de teracotă, bijuteriile fiind o expresie
strălucită de îmbinare armonioasă între materie, tehnică şi funcţionalitate.
Podoabele, obiecte de artă decorativă, folosite de femei pentru a pune în valoare farmecul şi
eleganţa lor, au ocupat întotdeauna un loc aparte printre artele minore. Accesorii ale cultului magic
sau ale cultului pentru frumos, folosite cu modestie sau exuberanţă, ele au servit drept obiect de
studii controversate privind rolul şi importanţa lor în viaţa social-culturală. Pentru unii podoaba a
însemnat un rău absolut, fiind condamnată prin definiţie [48], Horaţiu îi ataca în odele sale pe cei
care purtau podoabe după moda persană; în secolul al XV-lea, Savonarola critica gustul pentru
bijuterii, iar în Anglia secolului al XVI-lea erau denunţate podoabele aduse de moda italiană [70, p.
6]. Pentru alţii, bijuteriile aduc mereu o noutate artistică, inspiră fantezie şi seducţie. Aceste două

opinii nu au ajuns şi, pare-se, nu vor ajunge niciodată la un anumit compromis, fiecare avîndu-şi
adepţii săi fervenţi. Se poate spune însă cu certitudine că, în anumite perioade, podoaba nu putea fi
considerată un simplu accesoriu de înfrumuseţare, ci un mijloc esenţial de expresie, identificare a
poziţiei sociale şi a situaţiei materiale, în deplină corespundere cu o trăsătură psihologică a naturii
umane – cea de a se împodobi pentru a fi observat, remarcat şi apreciat corespunzător. Rolurile de
podoabă şi de element distinctiv s-au dezvoltat în paralel, în timp, podoabele devin elemente
distinctive pentru anumite grupuri sociale, culturale şi naţionale, deopotrivă cu limba, tradiţiile şi
obiceiurile. Graţie acestor elemente, putem diferenţia costumele naţionale şi portul podoabelor din
Basarabia, ele variind în funcţie de zona geografică: nord, sud, centru.
In domeniul podoabelor, ca, de altfel, în toate domeniile vieţii, se simte procesul preluării
creatoare a realizărilor anterioare, adaptarea la realităţile timpului şi căutarea unor noi căi de
exprimare. Bijuteriile se întîlnesc din timpuri foarte îndepărtate, apariţia lor fiind stimulată de
ritualurile magico-religioase şi de comportamentul ceremonial, care impuneau „ceea ce trebuie să
faci şi să porţi” în anumite situaţii. În asemenea condiţii, apar podoabe pentru semnificarea
ceremoniei căsătoriei, bijuterii de botez sau cele de doliu, multe din ele devenind podoabe eterne
graţie sensului purtat. Totodată, bijuteriile devin o importantă parte componentă a ritului funerar,
practicat din cele mai vechi timpuri. Săpăturile arheologice scot în permanenţă la lumină variate

4
podoabe descoperite în mormintele cercetate, care permit stabilirea poziţiei sociale ocupate de
defunct, precum şi aprecierea cronologică şi etnică exactă a monumentului funerar respectiv.
Articolele de giuvaiergerie din Republica Moldova sunt o sinteză logică a tradiţiilor artizanale
geto-dacice, a influenţelor culturale greco-romane, bizantine, a popoarelor migratoare, slave,
orientale etc. Noutăţile civilizaţiilor învecinate erau aduse în zonă graţie călătorilor şi numeroşilor
negustori, arta bijuteriilor fiind plasată la răscrucea între Orient şi Occident. În aceste condiţii
devine dificilă stabilirea unei cronologii fixe privind etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei sau
specificarea unei anumite terminologii, bijuteriile fiind denumite în mod variat în regiunile
geografice învecinate, sursa cea mai importantă pentru studiere rămînînd a fi piesele muzeistice.
Necesitatea unui studiu din domeniul giuvaiergeriei, care ar include informaţii vaste despre arta
metalelor preţioase şi articolele de bijuterie din Republica Moldova, materiile prime utilizate şi
tehnologiile de lucru, se bazează pe mai multe considerente. Giuvaiergeria a existat mai mult timp
într-un spaţiu al anonimatului, figurînd în realitate, dar uitată, de facto, în cercetare. Mai mult ca
atît, în perioada sovietică, au fost implantate terminologia şi standardele specifice pentru URSS, de
exemplu, clasificarea pietrelor în preţioase şi semipreţioase, noţiuni neacceptate actualmente de
către GIA (Institutul de Gemologie din America), dar care sunt utilizate în continuare de specialiştii
din ţară, iar arta religioasă a fost un domeniu depăşit al ideologiei respective. Necorespunderea
terminologiei şi a sistemelor de apreciere din Moldova cu sistemele europene, precum şi utilizarea
unor tehnologii conservative, luînd în consideraţie lipsa mijloacelor financiare necesare, iar uneori
chiar frica şi nedorinţa de a lucra cu utilaj modern şi performant – creează condiţii nefaste pentru
dezvoltarea şi studierea giuvaiergeriei din Republica Moldova.
În ultimii ani se observă o creştere considerabilă a interesului cercetătorilor din domeniile
afiliate (arheologi, istorici, tehnologi, culturologi, critici de artă, etnografi) faţă de articolele de
giuvaiergerie, de unde rezultă şi importanţa subiectului privind giuvaiergeria naţională. Bijuteriile
prezintă o parte considerabilă din patrimoniul cultural al ţării, care merită atenţie nu numai prin
materiile nobile de confecţionare, dar şi prin fineţea executării, rafinament şi stil artistic. Cu toate
acestea, pînă în prezent, nu a fost scrisă nici o lucrare de sinteză dedicată giuvaiergeriei naţionale,
bijuteriile fiind mărturii impresionante ale existenţei umane, completînd tabloul general al istoriei
neamului.
Prezenta lucrare este o primă încercare de reconstituire a istoriei giuvaiergeriei din Republica
Moldova, avînd scopul de a specifica locul şi rolul ei în arta naţională şi europeană, realizările şi
perspectivele pentru viitor. Gradul de cercetare al multiplelor probleme consacrate orfevrăriei laice
şi de cult din Moldova depinde într-o mare măsură de caracterul izvoarelor şi de accesul la literatura
necesară, cea din România în acest sens este mult mai bogată, existînd o serie de lucrări generale şi

5
speciale privind prelucrarea artistică a metalelor preţioase. Date sumare despre istoricul artei
bijuteriilor se întîlnesc în variate studii şi articole publicate în reviste ştiinţifice sau chiar şi în presa
periodică, dar ele au o valoare inegală, ceea ce determină necesitatea prezentei lucrări.
Pe lista lucrărilor speciale consacrate fragmentar giuvaiergeriei se înscriu şi cele publicate de
către cercetătorii basarabeni. Una din primele lucrări de acest gen, în care au fost descrise paharele
şi potirele de argint de la hotarul secolelor XIX-XX, este articolul semnat de Constanţa Niculiţă
[74], în care sunt analizate apariţia potirelor de argint în Basarabia şi tehnologia de confecţionare,
locul şi rolul lor în arta decorativă. Aspecte importante legate de meseriile profesate în Basarabia şi
tabelul comparativ al meşteşugarilor din anul 1925, pot fi depistate în monografia lui Şt.Ciobanu
[12]. Foarte utile pentru studierea subiectului propus sunt lucrările semnate de E.Giurgea [29],
inclusiv, despre industria care se afla în curs de dezvoltare [28].
Cercetările arheologice autorizate pe teritoriul Basarabiei şi pe litoralul Mării Negre (oraşele
antice greceşti Olbia, Tyra, Panticapeia, Hersones) erau efectuate de primul arheolog şi muzeograf
moldovean, fondatorul Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău, Ion C. Surucean, în
colecţia căruia se aflau, pe lîngă vase greceşti, multe obiecte preţioase din bronz, aramă, argint şi
aur [17].
Un interes deosebit prezintă studiul lui E.Rikman [120], care analizează în linii generale
podoabele descoperite în tezaurul tripolian de la Cărbuna (brăţări de cupru, plăci decorative,
mărgele colorate), inventarul mormintelor culturii Cerneahov, care denotă o producţie locală de
mărgele din pastă colorată cu linii decorative policromatice şi de mărgele de carneol de culoarea
chihlimbarului. Autorul acordă o atenţie deosebită prelucrării decorative a metalului şi
confecţionării unor podoabe specifice, cum ar fi cazul fibulei în formă de peşte-pasăre [120, p. 49].
Pentru secolele XV-XVII E.Rikman menţionează bijuteriile aflate la modă: inele-sigilii
confecţionate din argint, cercei de tîmplă, brăţări, chiar şi diademe (fragmentul descoperit la
Cuhureşti, raionul Floreşti). Pentru această perioadă este caracteristic un stil decorativ unic în
ceramică şi giuvaiergerie, renumite centre artistice fiind semnalate la Suceava, Lăpuşna, Orhei.
Printre lucrările ce conţin anumite informaţii necesare elucidării temei date se înscriu şi unele
culegeri de imagini şi informaţii din domeniul artelor decorative din RSSM. De cele mai dese ori
însă, aceste lucrări poartă un caracter general, prioritatea fiind acordată ceramicii, covorului, în timp
ce prelucrarea artistică a metalului este prezentată prin lucrări executate în tehnica ştemuirii,
reprezentînd chipuri de muncitori şi kolhoznici [121], costume populare asociate cu podoabe
colorate [109] sau bijuterii ieftine [92].
Un aport considerabil în studiul problemei apariţiei şi evoluţiei artei decorative aduce
arheologul I.Niculiţă, care cercetează aspecte importante legate de arta metalelor la geto-daci [111].

6
Cercetătorul analizează fibulele geto-dacice în formă de litera S, denumite fibule tracice,
descoperite în staţiunea Butuceni, precum şi numeroasele brăţări de bronz, ceva mai rar de argint,
depistate în necropolele de la Poiana, Lărguţa, Mateuţi. Inventarul funerar este foarte bogat şi
constă din variate brăţări, oglinzi, inele şi nasturi de bronz, fibule de fier. O categorie aparte
formează mărgelele de sticlă şi cele de ceramică de forme variate şi elemente decorative [111, p. 73.].
Atenţie deosebită acordă I.Niculiţă artei decorative a tracilor de nord [112], menţionînd stilul
podoabelor tracice: simbioza stilului geometric şi zoomorf (spirale, cercuri, semiovale, zigzaguri),
combinări de motive, prezente şi la articolele de toreutică şi cele de ceramică, denotînd astfel
unitatea stilului în arta decorativ-aplicată a tracilor de nord. Arta geto-dacă se afla în concordanţă
directă cu credinţa şi mitologia poporului, unele podoabe servind ca amulete, altele ca daruri pentru
zei, altă categorie era menită pentru a fi depusă în mormintele demnitarilor înstăriţi.
Un loc deosebit în istoriografia naţională ocupă descrierile minuţioase ale costumului naţional
din Basarabia, imaginile anexate servind drept izvor autentic privind podoabele tradiţionale
populare purtate în secolele XIX-XX. Cele mai reprezentative lucrări privind podoabele în
contextul studierii costumului naţional sunt semnate de către V.Zelenciuc [89]. Analizînd costumul
naţional din diferite zone geografice, autorul menţionează prezenţa obligatorie a podoabelor
colorate şi a celor ceremoniale, mai ales la fete şi femei tinere. Autorul oferă date preţioase privind
podoaba cu funcţie distinctivă social-economică [90], denumirile şi destinaţia unor bijuterii specifice
Moldovei. O altă monografie privind vestimentaţia populaţiei din Moldova, al cărei coautor este,
[76] tratează evoluţia costumului orăşenesc în Ţara Moldovei în secolele XV-XIX. Indispensabile
studiului nostru sunt informaţiile privind portul bijuteriilor de către orăşenii secolului al XIX-lea,
dar şi atestarea unor meşteri-bijutieri din Soroca, altor manifestaţii legate de domeniul prelucrării
artistice a metalului. O valoare deosebită pentru determinarea podoabelor tradiţionale ce fac parte
din costumul naţional basarabean au culegerile de imagini şi informaţii privind costumul scenic,
acesta fiind asociat în mod obligatoriu cu podoabe, confecţionate de cele mai dese ori din pietre
sintetice, locul de frunte fiind ocupat de şiragurile de mărgele multicolore şi de salbele de monede.
În baza acestor lucrări putem discuta despre portul podoabelor în raioanele de centru [102], de nord
[100], la sudul Moldovei [103] şi în raioanele din stînga Nistrului [101]. Vestimentaţia, cu
specificarea portului podoabelor, din anumite regiuni din Republica Moldova este descrisă şi
analizată în lucrări de specialitate semnate de A.Zevina [116], Iu.Paliţ-Palade [56] şi V.Ciobanu-
Ţurcanu [18].
O importanţă incontestabilă pentru cercetarea subiectului propus prezintă lucrările lui P.Cocârlă
[19], în paginile cărora şi-au găsit reflectare aspecte importante ce ne interesează: meseriile
practicate şi evoluţia breslelor meşteşugăreşti din oraşele medievale ale Moldovei, legăturile

7
economice şi culturale dintre ţările române în ceea ce priveşte schimbul de meşteri, rolul oraşului
medieval moldovenesc ş.a. Informaţii pertinente privind muzeele basarabene, inclusiv Muzeul
Bisericesc din Chişinău, au fost selectate din lucrarea lui E.Ploşniţă [59]. Piesele de podoabă din
secolele XVI-XVIII sunt analizate într-o lucrare colectivă coordonată de Viorel M. Butnariu [71].
Studii recente consacrate unor aspecte legate de arta bijuteriilor (în special, inventar bisericesc sau
podoabe vechi şi medievale) sunt semnate de C.Ciobanu [58], E.Dragnev [24], T.Nesterov [52].
În aşa mod, trecerea succintă în revistă a literaturii de specialitate accesibile ne permite să
concluzionăm că istoria giuvaiergeriei din Republica Moldova de la origini pînă în prezent nu a fost
trecută cu atenţia de către cercetători. Începînd cu primele decenii ale secolului XX, acest subiect a
fost tratat, de regulă în mod tangenţial, fie în lucrări generale despre arta naţională, fie în contextul
unor analize succinte ale lucrărilor de artă decorativă prezentate la expoziţiile republicane şi
internaţionale, în majoritatea cazurilor problema fiind tratată sumar într-un context mai amplu sau
în alte limite cronologice.
Elucidarea fragmentară şi univocă în istoriografia naţională a podoabelor din secolul XIX (cele
din secolul XX fiind practic nestudiate) creează obstacole considerabile în procesul de analiză a
evoluţiei giuvaiergeriei din Moldova în perioada menţionată. Totodată, istoriografia naţională
practic nu dispune de studii gemologice privind metalele şi pietrele preţioase utilizate în arta
bijuteriilor, analiza designului se află la începuturile sale, fiind un domeniu absolut nou de
cercetare, la fel ca şi colecţionarea, restaurarea sau păstrarea bijuteriilor, iar tehnica şi tehnologia de
lucru pot fi studiate numai în baza lucrărilor de specialitate din ţările europene. Din aceste
considerente, apelul la istoriografia europeană este strict necesar. Pentru formarea unui tablou cît
mai amplu al dezvoltării giuvaiergeriei în Republica Moldova, s-a recurs la analiza istoriografică a
scrierilor gemologice, istorice şi a artelor decorative din ţările europene, din România, Ucraina şi
Rusia – ţări cu care Moldova întreţine legături directe economice şi culturale.
Reieşind din gradul de cercetare al problemei şi ţinînd cont de faptul că domeniul vizat nu a fost
deocamdată obiectul unui studiu special, se impune necesitatea unei cercetări aprofundate a
subiectului Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova, care se dovedeşte a fi extrem de actual.
Bineînţeles, autorul este conştient de faptul că în cadrul unei teze de doctorat este imposibil să
epuizezi informaţiile documentare existente şi părerile expuse pînă acum.

8
 Scopul şi obiectivele investigaţiei.

Analiza literaturii de specialitate denotă că, pînă în prezent, o lucrare interdisciplinară, în care
geneza, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare ale giuvaiergeriei din Republica
Moldova ar fi fost cercetate în complex, nu există. Ţinînd cont de actualitatea problemei respective,
de semnificaţia ei pentru istoria şi arta naţională, de importanţa ei ştiinţifică şi practică, scopul
prezentei lucrări constă în: - tratarea problemei dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova în
contextul istoriei artelor decorativ-aplicate naţionale ca fenomen istoric şi cultural, ca un segment al
culturii naţionale, - analizarea multilaterală a premiselor şi etapelor de evoluţie a giuvaiergeriei, -
descrierea şi analiza articolelor de giuvaiergerie conform etapelor cronologice şi dimensiunilor
spaţiale, - în baza acestor date elaborarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a giuvaiergeriei
din Republica Moldova. Pentru a evidenţia caracterul original şi valoarea artistică a creaţiilor din
domeniul artei bijuteriilor, autorul a ales drept obiect de studiu articolele confecţionate în secolul
XIX – începutul secolului XXI. Soluţia propusă nu este întîmplătoare, avînd în vedere importanţa
bijuteriilor din secolele XIX-XX în procesul de evoluţie a stilului şi a tehnicilor de lucru specifice
giuvaiergeriei naţionale. Reieşind din gradul de cercetare al problemei vizate şi în conformitate cu
scopul lucrării, am stabilit următoarele obiective de investigare:

1. analiza şi sinteza surselor literare şi de arhivă, a izvoarelor de studiu şi a istoriografiei din

domeniul giuvaiergeriei din care desprindem istoricul utilizării bijuteriilor în arealul cultural
românesc;
2. analizarea multilaterală a premiselor sociale, economice şi cultural-artistice ale dezvoltării
giuvaiergeriei, stabilirea etapelor cronologice şi a trăsăturilor generale de dezvoltare ale
giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX;
3. atestarea primelor ateliere de bijuterii şi evoluţia prin manufactură la uzine specializate şi
patronate, determinarea locului şi rolului bijutierului, activitatea expoziţională, evidenţierea
influenţei timpului istoric asupra domeniului studiat pe parcursul întregului cadru istoric
cuprins în lucrare;
4. delimitarea şi analiza dezvoltării giuvaiergeriei laice şi bisericeşti pe zone culturale,
elucidarea componentelor geografice, economice, demografice specifice fiecărei zone şi
accentuarea influenţei lor directe asupra evoluţiei ramurii prelucrării artistice a metalului;
clasificarea articolelor de giuvaiergerie şi specificarea funcţiilor podoabelor, a sensului
simbolic a culorilor şi formelor;

9
 5. analiza artistico-stilistică a podoabelor şi bijuteriilor conform etapelor cronologice şi
dimensiunilor spaţiale, perspectivele de dezvoltare pentru viitorul apropiat în designul şi
moda bijuteriilor; determinarea contribuţiei şi locului giuvaiergeriei naţionale în cadrul
culturii naţionale române, dezvăluirea semnificaţiei culturale a giuvaiergeriei.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei este constituit de metoda

istorico-teoretică complexă a abordării fenomenelor artistice care sintetizează evoluţia istorică a
giuvaiergeriei naţionale. Metoda istorico-comparativă permite să dezvăluim esenţa proceselor şi
fenomenelor studiate – atît prin asemănare, cît şi prin diferenţierea trăsăturilor caracteristice, să
efectuăm comparaţii în timp şi spaţiu, adică pe verticală şi pe orizontală. Metoda dispune de un
mare potenţial cognitiv, ea permite să fie scoasă în evidenţă esenţa fenomenelor cercetate în
cazurile în care ea nu este evidentă, dă posibilitatea de a ieşi dincolo de limitele fenomenelor
studiate şi, prin intermediul analogiilor, de făcut paralele şi generalizări istorice. În fine, este o
metodă flexibilă, care poate fi aplicată odată cu toate celelalte metode de investigaţie ştiinţifică.
Pentru aprecierea operelor de artă sunt utilizate metodele formal-stilistică, axiologică şi
interpretativă; pentru generalizarea opiniilor diferitor autori, pentru argumentarea tezelor şi
concluziilor din această lucrare au fost aplicate mai multe metode de cercetare: metoda istorică,
metoda analitică, metoda analizei şi sintezei, metoda sistematizării, metoda analogiei.
Suportul teoretic al tezei a fost constituit, în primul rînd, de lucrările autorilor clasici care au
scris despre apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei, prelucrarea artistică a metalelor, utilizarea
pietrelor preţioase în arta bijuteriilor: Platon, Pliniu, Theofrast, al-Biruny, G.Vasari, N.Iorga,
M.Gramatopol, Morant Henry de şi alţii. Spectrul cercetărilor utilizate cuprinde creaţiile artistice
ale bijutierilor din Republica Moldova, care furnizează informaţii referitoare la istoricul şi situaţia
actuală a dezvoltării artei bijuteriilor.

Noutatea ştiinţifică este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de rezultatele,

concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele giuvaiergeriei naţionale
şi constă în următoarele:
Noutatea ştiinţifică a lucrării este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de
rezultatele, concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele
giuvaiergeriei naţionale şi constă în următoarele:
1. în prezenta lucrare pentru prima dată în istoriografia naţională se studiază problema
evoluţiei şi perspectivele giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul artelor

10
 decorativ-aplicate. Autorul efectuiază analiza esenţială a pieselor de orfevrărie insuficient
cercetate şi puţin cunoscute anterior sau trecute cu vederea şi care au fost introduse în
circuitul ştiinţific prin intermediul acestei teze;
2. autorul tezei realizează o periodizare istorică a dezvoltării giuvaiergeriei naţionale din
secolele XIX-XX şi evidenţiază trăsăturile generale de dezvoltare a giuvaiergeriei
autohtone;
3. se introduce în circuitul ştiinţific sumarul datelor referitoare la evoluţia giuvaiergeriei
naţionale din Moldova în secolele XIX-XX, sunt specificate locul, rolul şi funcţiile
bijuteriilor în arta decorativă naţională;
4. autorul pentru prima dată face o analiză artistică a bijuteriilor create în secolele XIX-XX, în
funcţie de stilul epocii, materiile prime utilizate, tehnica şi tehnologia de lucru; urmăreşte
evoluţia statutului meşterului bijutier din cele mai vechi timpuri pînă la începutul secolului
XXI în paralel cu evoluţia breaslă → manufactură → ateliere, uzine şi patronate ale
bijutierilor;
5. prin intermediul tezei sunt puse în valoare un număr considerabil de creaţii artistice ale
meşterilor bijutieri, care anterior au fost tratate numai din punct de vedere arheologic sau
istoric sau au fost ignorate, acesta fiind cazul majorităţii articolelor din perioada vizată;
autorul analizează activitatea expoziţională a bijutierilor din Moldova, posibilităţile de
apreciere în ţară şi peste hotare ţinînd cont de tendinţele contemporane ale designului
bijuteriilor;
6. în lucrare se analizează inventarul liturgic din metale preţioase, este determinat rolul
lăcaşurilor sfinte în păstrarea şi promovarea orfevrăriei de cult;
7. autorul a apreciat realizările din domeniul giuvaiergeriei din secolele XIX-XX şi a schiţat
perspectivele dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în următoarele:

• autorul realizează periodizarea giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX şi efectuiază
clasificarea articolelor în funcţie de materiile prime utilizate şi modul de utilizare,
• pentru prima dată în istoria artelor decorative din Republica Moldova este reconstituită
evoluţia istorică a artei bijuteriilor,
• a fost efectuată descrierea şi analiza surselor literare, istorice, muzeistice şi plastice din
domeniul dat, analiza orfevrăriei de cult, a rolului bisericilor şi al oraşelor mari în promovarea

11
meşteşugului artistic, autorul descrie podoabele tradiţionale, exclusive şi de serie în contextul
evoluţiei artelor decorative, determină dezvoltarea şi tendinţele designului în giuvaiergerie,
• este definit locul şi rolul bijutierului în societate, evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor de lucru,
implementarea noilor realizări tehnologice;
• în baza concluziilor realizate în urma redactării tezei de doctorat, autorul a determinat locul
şi rolul giuvaiergeriei în arta naţională decorativ-aplicată, introducînd în circuitul ştiinţific
informaţiile depistate în urma investigării subiectului vizat.
Materialele acumulate şi rezultatele tezei pot fi utilizate în procesul didactic din instituţiile de
învăţămînt artistic, la elaborarea unor lucrări de sinteză şi a unor cursuri de prelegeri prin includerea
studierii giuvaiergeriei în cadrul studierii istoriei artelor decorative naţionale şi universale.
Materialele tezei pot constitui o bază considerabilă pentru scrierea unor lucrări ştiinţifice ulterioare
(monografii, teze de doctorat), manuale, cursuri de prelegeri universitare la istoria artelor; pot servi
drept suport real la studierea, la diferite niveluri (gimnazial, liceal, universitar) a istoriei universale
şi naţionale a artelor decorative. Informaţiile referitoare la tehnica şi tehnologia confecţionării
articolelor de bijuterii pot fi utilizate în calitate de surse didactice pentru instituţiile de învăţămînt
tehnic, instruirea viitorilor bijutieri şi educarea unei generaţii noi de bijutieri autohtoni; în calitate
de materiale suplimentare pentru cercetarea muzeografică, care include aspecte legate de repararea,
restaurarea şi conservarea pieselor de podoabă cu sau fără pietre depistate în tezaurele din
Republica Moldova.
Rezultatele prezentei teze pot fi luate ca bază pentru elaborarea unor măsuri şi recomandări
concrete privind dezvoltarea giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul evoluţiei artelor
decorative naţionale.

12
 Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei

Graţie aspectului atractiv şi proprietăţilor fizico-chimice, metalele şi pietrele preţioase au fost

iniţial folosite pentru ornarea statuilor divinităţilor sau ca ofrande pentru îmbunarea acestora, pentru
confecţionarea obiectelor de cult şi a celor laice. Utilizarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor este
datată încă din Egiptul Antic, drept dovadă servesc obiectele de aur şi argint descoperite în
mormintele faraonilor, iar pe teritoriul Moldovei asemenea obiecte sunt atestate în necropole şi
tumuli străvechi.
Izvoarele folosite pentru scrierea acestei teze sunt diverse (după volum şi caracterul informativ),
atît ca şi conţinut, cît şi după gradul de obiectivitate, care permit, în ansamblu, elucidarea problemei
abordate. Despre folosirea metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe în calitate de bijuterii din cele
mai vechi timpuri este scris în Biblie [14], în care au fost descoperite numeroase fragmente în care
sunt descrise şi enumerate metalele preţioase folosite pentru confecţionarea podoabelor şi obiectelor
de orfevrărie (aur, argint, aramă), nume de meşteri argintari şi şlefuitori de pietre scumpe, se
regăsesc informaţii utile despre tehnicile de lucru din Antichitate: topirea metalului, turnătoria,
forjarea, prelucrarea cu dăltiţa, precum şi despre podoabele folosite pentru înfrumuseţare: inele,
cercei, brăţări, cununi, lănţişoare, cingătoare, talismane, verigi pentru nas, oglinzi.
Menţiuni despre folosirea metalelor, pietrelor şi confecţionarea bijuteriilor pot fi depistate în
mai multe texte religioase, de cele mai dese ori ele fiind unicele izvoare păstrate timp de secole. În
Egiptul Antic, din pietre fine erau tăiate fragmente şi simboluri din renumita Carte a Morţilor [105,
p. 257], primele pietre fiind menţionate în secolul XXV î.Hr. – cremenea, sardul şi lapislazuli.

Capitole din Arthasastra şi Buddhabhatta [44, p. 14-15] furnizează informaţii despre aprecierea
pietrelor, îndeosebi a diamantelor. Inscripţiile săpate pe pereţii grotelor de către dravidienii din
Antichitate sugerează existenţa uneltelor prevăzute cu vîrfuri de diamant pentru şlefuirea pietrelor,
în Europa tehnologiile privind şlefuirea pietrelor transparente fiind aduse din India în Evul Mediu,
iar tăierea diamantelor apare aici abia în secolul al XIV-lea.
În Europa primele atestări ale folosirii metalelor şi pietrelor preţioase pentru confecţionarea
bijuteriilor sunt localizate în regiunea Etruria, mai tîrziu în Grecia şi Roma Antică, informaţii
valoroase fiind depistate în Odissea lui Homer [78, p. 116], la Nicias, Sofocle, Platon şi Biruni. În
condiţiile dezvoltării gîndirii filosofice care se ocupa exclusiv de originea lumii şi antropogeneză,
rolul pietrelor şi podoabelor în viaţa omului trece pe planul doi, ele fiind studiate superficial de
sofiştii greci. Aristotel consacră doar cîteva pagini pietrelor, proprietăţilor şi utilizării lor,
autoritatea lui fiind, însă, atît de mare, încît chiar şi în secolele X-XI teoriile sale despre cristale şi
tehnica de prelucrare a pietrelor şi metalelor erau acceptate ca fundamentale. Theofrast se consideră

13
primul filosof care încearcă să studieze pietrele preţioase, bijuteriile şi rolul lor în viaţa omului.
Lucrarea De lapidibus (Despre pietre), pare a fi prima sistematizare a informaţiilor despre metale,
pietre preţioase şi utilizarea lor practică (clasificarea mineralelor în metale şi pietre sau pămînturi a
fost acceptată timp de 2000 de ani) [86, p.105]. Prima încercare ştiinţifică de a consemna sursele de
provenienţă şi proprietăţile pietrelor preţioase s-a făcut abia de către Pliniu cel Bătrîn (23-79 d.Hr.),
clasificarea pietrelor fiind realizată după criteriul utilizării practice, pietrele de aceeaşi culoare au
fost unite într-un grup.
Tratatele medievale, mai ales în epoca renascentistă, căutau izvoarele credinţelor tradiţionale
privind proprietăţile pietrelor preţioase, deosebindu-se substanţial de cele antice prin vehicularea
excesivă a ideilor mistico-religioase. Lucrări cu conţinut istorico-literar cu informaţii vaste despre
pietre şi arta podoabelor sunt semnate de poetul Omar Khayyam, lucrarea Despre arta determinării
cantităţii de aur şi argint în corpul constituit din acestea, reprezintă un studiu fundamental privind
regulile de apreciere a titlului metalelor preţioase, a bijuteriilor şi obiectelor executate din ele, fiind
desemnate prin termenul arta.
În lucrarea De Natura fossilium George Agricola (1494-1555) pune bazele mineralogiei
contemporane şi face prima clasificare a pietrelor preţioase, nelimitîndu-se la aspectul exterior [1].
Tratatele medievale păstrează reţete destinate exclusiv aurarilor, elaborate şi utilizate de către
meşteri aurari, argintari, fierari, monetari, bijutieri. În lucrarea Despre imitarea bijuteriilor feminine
[115, p. 176] este reprodusă reţeta aliajului aurului şi crisocolului unit cu aliajul de argint, cupru roşu,
plumb, sulf şi oţet, aliaje folosite şi pentru pictarea pe vasele de aur.
Un loc aparte în studierea pietrelor şi metalelor preţioase în epoca medievală îl ocupă lucrarea
fundamentală Mineralogia a savantului arab al-Biruni [81]. Graţie imensului material factologic
prezentat, această lucrare este considerată unul din cele mai bune manuale de mineralogie, istoria şi
arta bijuteriilor, incluzînd informaţii utile privind metodele de apreciere a pietrelor şi podoabelor.
Informaţiile tehnice din carte se bazează pe propria experienţă de bijutier: modul de apreciere a
metalelor şi pietrelor preţioase, procedeele de înnobilare a pietrelor (tratamente termice,
impregnarea cu ulei şi miere), depistarea falsurilor şi a imitaţiilor de pietre (sticla de Alexandria),
informaţii valabile şi la etapa actuală.
Deoarece studiul de faţă a fost elaborat în condiţiile unei insuficienţe de lucrări speciale
consacrate podoabelor şi bijuteriilor din Republica Moldova din secolele XIX-XX, au fost selectate
şi analizate diverse tipuri de izvoare: istoriografice, arheologice şi etnografico-folclorice. Sursele
utilizate ar putea fi clasificate în: izvoare materiale (piese arheologice, muzeistice), izvoare scrise
(texte religioase, documente, monografii, articole) şi izvoare plastice (picturi, portrete, fotografii,
schiţe). Lucrarea se bazează pe materialele depistate în fondurile muzeistice din republică, cataloage

14
speciale de artă decorativă, materiale expoziţionale, un loc deosebit ocupînd costumul naţional
feminin, tradiţiile ceremoniale de căsătorie şi botez, inventarul bisericesc. Au fost utilizate numai
acele documente care au fost considerate veridice şi autentice, fiind corelate cu izvoarele scrise şi
plastice, în baza izvoarelor scrise fiind elucidate aspectele legate de apariţia meseriei prelucrării
artistice a metalului, înfiinţarea manufacturii bijutierilor din Basarabia la 1817, materiile prime
utilizate, preţurile de realizare, modelele solicitate şi preferinţele în materie de bijuterii.
Categoria cea mai impunătoare a izvoarelor materiale este alcătuită de piesele arheologice şi
muzeistice, păstrate actualmente la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, Muzeul de Etnografie
şi Istorie Naturală din Chişinău, Muzeul de Arte Plastice din Moldova. Graţie acestor colecţii
mizeistice, în lucrare au fost folosite informaţiile privind anumite bijuterii laice şi bisericeşti din
Basarabia din secolul XIX – începutul secolului XX clasificate în:
• inventar liturgic, care include potire, candelabre, ferecături de icoane şi cărţi
religioase, mitre preoţeşti, cruciuliţe de botez şi de procesiune etc.;
• bijuterii personale – inele de căsătorie, cercei, brăţări, pandantive, clasificate în
funcţie de materiile prime şi modul de utilizare.
Primele bijuterii, confecţionate din scoici, dinţi sau gheare de animale şi păsări, au fost atestate
pe teritoriul Moldovei din epoca paleolitică, păstrîndu-se actualmente în fondurile muzeelor din
ţară. De o importanţă deosebită sunt podoabele descoperite în tezaurele popoarelor migratoare
(sciţii, goţii, hunii). O bijuterie scitică reprezentativă sunt cerceii compuşi din cîte un inel şi o placă
figurativă cu două feţe, de care sunt prinse pandantive-amforete (fig.1.).

fig. 1. Cercei de aur, bijuterie scitică (sec. IV-III î.Hr. s. Butor, Grigoriopol).
fig. 2. Torques de aur, bijuterie scitică (sec. IV î.Hr., Dubăsari). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei.

15
 Placa reprezintă imaginea unei zeiţe cu mîini-aripi şi corpul alcătuit din două frunze alăturate
dispuse simetric, lujere şi butoane. O altă bijuterie frecvent folosită de sciţii nomazi sunt
torquesurile (coliere) de aur de formă ovală cu capete zoomorfe stilizate reprezentînd lei, unite cu o
placă pe care sunt amplasate două răţuşte. Prezintă elemente decorative efectuate în tehnica
granulaţiei, amplasate simetric la ambele capete ale torques-ului, detaliile complicate păstrează
urme de prelucrare şi lipire a metalului, ce denotă cunoaşterea tehnicii de aliere a metalelor
preţioase şi conţinutul aliajului (flusului) de sudare utilizat în giuvaiergerie (fig.2.). Sarmaţii au
lăsat pe teritoriul Moldovei tezaure de aur şi argint: inel plurispiralic în 4-5 spire, cu plăcile
marginale decorate cu pietre ornamentale şi pastă sticloasă şi inele cu inserţie de turcoază în formă
de amforetă (mai bine spus, în formă de lacrimă, picătură) (fig. 3.).

fig. 3. Inel plurispiralic, cultura sarmaţilor (sec. II d.Hr. s. Mocra, raionul Rîbniţa). Piese de
podoabă, cultura sarmaţilor (sec. II-III d.Hr., tumulii Alexandrovca, Cimişlia). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 4. Pandantive lunule, cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov (sec. III-IV d.Hr. S. Dănceni,

Ialoveni). Mărgele. Cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov. (sec. IV d.Hr.,). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.

16
 Din secolele III-IV d.Hr. datează tezaurele bogate ale culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov,
reprezentate prin pandantive de aur în formă de semilună, variate mărgele de pietre ornamentale,
şlefuită în formă de dreptungiuri cu faţete simetrice, mărgele de ceramică ornate cu variate
simboluri geometrice decorative (fig.4). De menţionat că forma acestor pandantive se regăseşte în
podoabele de mai tîrziu, anume cerceii de tip moldovenesc, executaţi la fel în formă de semilună,
ceea ce denotă prezenţa unor tradiţii seculare în confecţionarea bijuteriilor în acest areal geografic şi
interferenţa culturilor nomade şi autohtone în domeniul artei decorative, Luna fiind simbolul şi
ocrotitoarea femeilor.
Tradiţia confecţionări bijuteriilor identificate în formă de semilună vine din antichitatea greacă.
Cerceii menţionaţi sunt în formă de colăcei lucraţi dintr-o bară tubulară, ornamentaţi cu fir torsionat
şi granulaţie fină de aur (tehnică specifică şi pentru bijutierii etrusci). Marginile cerceilor sunt
prevăzute în partea frontală cu capete de grifoni, în cea din spate prezentînd drept decor o rozetă cu
6 petale (fig.5.).

fig. 5. Cercei de aur, atelier de orfevrărie grecesc. (sec. VI î.Hr. s. Balabani, raionul Taraclia).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Printre podoabele medievale din Moldova cele mai răspîndite sunt inelele de tîmplă
confecţionate din argint, asociate cu pandantive în formă de ciorchine, element utilizat şi de etruscii
antici, sau inelele de tîmplă de aur, executate în formă de cerc (fig.6.). Asemenea elemente sunt
folosite frecvent şi în giuvaiergeria contemporană pentru a sublinia simbolul soarelui, cerceii
moldoveneşti fiind în vogă, mai ales, la fetele tinere, înalte şi zvelte (fig. 7.). Bijuteriile din fondurile
muzeistice din ţară permit restabilirea tabloului giuvaiergeriei naţionale în secolele XIX-XX, moda

17
şi preferinţele în materie de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile folosite în procesul
confecţionării articolelor de bijuterii.

fig. 6. Inele de tîmplă cu pandantive (sec. IX-XII d.Hr., cetatea medievală de la Echimăuţi,
Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 7. Inele de tîmplă de aur (sec. XI d.Hr., s. Făureşti, Criuleni). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei, (pentru comparaţie imaginea alăturată prezintă cercei pentru adolescenţi în
formă de cerc, sf. sec. XX).

Un loc deosebit de important ocupă obiectele de orfevrărie care se află în bisericile şi

mănăstirile din Republica Moldova. Inventarul liturgic şi podoabele bisericeşti constituie o
categorie aparte prin materiile prime folosite şi tehnicile de lucru, marea majoritate a obiectelor sunt
executate în atelierele din Basarabia din secolul XIX – prima jumătate a secolului XX şi păstrează
amprenta acelor timpuri. Au fost depistate icoane cu rame aurite sau argintate, chipuri de sfinţi
argintate sau emailate, cununi cu ornament decorativ bogat şi mitre preoţeşti, cum ar fi cazul celei

18
aparţinînd mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Actualmente, confecţionarea podoabelor
bisericeşti este legată mai mult de reparaţia, restaurarea artistică şi placarea cu metal preţios a
inventarului bisericesc, concomitent cu fenomenul negativ de confecţionare a podoabelor bisericeşti
sub modern.
Din multitudinea izvoarelor scrise merită o atenţie deosebită lucrarea domnitorului şi
cronicarului D.Cantemir Descrierea Moldovei [97], izvor important de studiere a istoriei, geografiei
şi tradiţiilor populare din Moldova. În lucrare sunt descrise atît zăcămintele de metale, obiceiurile
de încoronare şi înmormîntare a domnitorilor, cît şi bijuteriile oferite marilor dregători de stat ca
răsplată pentru îndeplinirea diferitor sarcini.
Deşi foarte restrînse cantitativ şi factologic, materialele din arhive au permis demonstrarea
ipotezei privind prezenţa prelucrării artistice a metalului preţios şi confecţionarea bijuteriilor pe
teritoriul Moldovei în secolele XIX-XX. Au fost atestate documente care scot în evidenţă cazuri de
contrabandă ilicită cu mărfuri de aur şi argint [7], activitatea casei de amanet [6], evaluarea şi
aprecierea articolelor de bijuterii [5]. Analiza minuţioasă a fondurilor din arhive pentru un segment
temporal mai larg ar permite depistarea unui număr mai mare de documente privind dezvoltarea
giuvaiergeriei în Republica Moldova. Totodată, Arhiva de Stat nu dispune de documente cu
referinţă la giuvaiergeria din perioada sovietică, aceste uzine secrete fiind supuse direct Ministerului
de Finanţe al URSS, mai mult ca atît, însuşi documentele despre fondarea uzinei de bijuterii din
Chişinău sunt păstrate actualmente la Moscova.
Informaţii importante privind dezvoltarea giuvaiergeriei pe teritoriul actual al Republicii
Moldova îşi fac apariţia odată cu înfiinţarea juridică a manufacturii bijutierilor în 1817, deşi tehnica
de executare, măiestria artistică şi iscusinţa meşterilor autohtoni ne permit să admitem cu siguranţă
existenţa unor specialişti anterior acestei date. Meşterii care prelucrau metalele preţioase erau
grupaţi în categorii aparte, precum ar fi argintari, aurari, zlătari, giuvaiergii, orfevrari, şi proveneau
în marea lor majoritate din rîndurile populaţiei orăşeneşti, deoarece anume în oraşe era distribuită
producţia lor.
Izvor inestimabil privind dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală a Basarabiei în
secolul XIX prezintă studiul cercetătorului Zamfir C.Arbure [3], care aduce valoroase informaţii
privind structura socială a populaţiei din abasarbia în secolul XIX, portul vestimentar şi al
accesoriilor respective, obiceiurile de nuntă şi utilizarea giuvaiericalelor.
Din categoria celor mai valoroase documente privind dezvoltarea giuvaiergeriei fac parte Opisul
Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău (1923) şi Catalogul Atelierelor
Arhiepiscopiei din Chişinău (1940), Catalogul Uzinei de Bijuterii (1991) şi Catalogul electronic
contemporan cu baza de date respectivă. Un loc deosebit ocupă cataloagele numeroaselor expoziţii

19
de artă picturală şi decorativă care au avut loc în RSS Moldova în a doua jumătate a secolului XX,
precum şi cataloagele expoziţiilor specializate din Moldova, Rusia, Ucraina şi România, la care au
participat meşterii de la Uzina „Giuvaier” cu creaţiile lor. Graţie acestor materiale documentare pot
fi cunoscute atît bijuteriile purtate în a doua jumătate a secolului XX, podoabele simple din anii ’60-
’70 ai secolului XX, cît şi exuberanţa de bijuterii de la începutul secolului XXI şi bijuteriile
exclusive din Moldova, semnificative prin materiile prime folosite, fineţea executării şi frumuseţea
deosebită.
Pentru studiul inventarului bisericesc a fost folosit Opisul Societăţii istorico-arheologice
bisericeşti basarabene [55]. În baza acestui catalog a fost identificat inventarul bisericesc din
muzeul societăţii, obiectele păstrate de la hotarul secolelor XVIII-XIX pînă la începutul secolului
XX. Graţie informaţiilor parvenite din acest catalog a fost efectuată clasificarea inventarului
bisericesc, analiza celor mai renumite obiecte preţioase, tehnica şi tehnologia de lucru din secolul al
XIX-lea, metalele şi pietrele preţioase folosite. Este demnă de toată atenţia activitatea Societăţii
istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău şi revista editată de societate, în care depistăm
informaţii preţioase privind inventarul bisericesc confecţionat din metale preţioase şi pietre scumpe
[64, p. 133]. Meşterii din Basarabia nu dispuneau la începutul secolului XX de o revistă de
specialitate autohtonă, dar putem admite că argintarii şi aurarii erau îndrumaţi de o revistă
specializată editată la Bucureşti, la 1938: Revista asociaţiei generale a bijutierilor, ceasornicarilor,
giuvaierilor şi meseriaşilor similari din România.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea apare fotografia, care reprezintă sursa
ilustrativă cea mai autentică, dar dispunem de un număr considerabil de redus de documente
fotografice de la hotarul secolelor XIX-XX, ele fiind mult mai răspîndite în a doua jumătate a
secolului XX – începutul secolului XXI. Unele documente fotografice pot fi culese în revistele
periodice de la începutul secolului XX, cum ar fi cazul portretului unei ţigănci dintr-un sat din
Orhei cu podoabe tradiţionale la gît, confecţionate din materii prime ieftine [75]. Revista Viaţa
Basarabiei, editată între anii 1932-1944, aduce şi ea informaţii sporadice privind articolele
bisericeşti, paharele şi cupele de argint, chihlimbarul românesc.
Informaţii preţioase privind mărfurile comercializate şi cele trecute prin vămile moldoveneşti,
portul de podoabe au fost descoperite în documentele basarabene, selectate de Gh.Ghibănescu [30],
precum şi în documente cu caracter general [31], în documente selectate de A.Veress [73] şi
C.C.Giurescu [33].
În perioada anilor ’40-’80 ai secolului XX, în istoriografie a dominat ideologia marxist-leninistă
ca unica bază metodologică şi ceea ce s-a scris, s-a realizat reieşind din postulatele acestei
metodologii. Materialele publicate în Moldova în legătură cu subiectul vizat au fost scrise

20
preponderent în limba rusă, informaţii parţiale au fost depistate în culegerile istorice privind
dezvoltarea Moldovei din cele mai vechi timpuri [94].
Pentru analiza portului bijuteriilor din principatele române pe parcursul secolelor a fost folosită
lucrarea lui N.Iorga, dotată cu informaţii valoroase privind bijuteriile purtate şi imaginile acestor
giuvaiericale [40], descrierea ştiinţifică profundă fiind asociată cu un vast material plastic, care
facilitează evident descrierea şi cercetarea bijuteriilor menţionate. Tradiţiile populare şi portul
podoabelor în Republica Moldova în secolele XIX-XX au fost studiate în baza colecţiilor
muzeistice, a unor culegeri de documente şi mărturii privind obiceiurile şi sărbătorile moldoveneşti
[65].
Atestarea juridică a manufacturii bijutierilor la 1817 în Basarabia şi evoluţia ei ulterioară pot fi
urmărite în baza documentelor respective de la hotarul secolelor XIX-XX, documente care oferă
informaţii incontestabile privind atestarea ramurii bijuteriilor în Moldova [141]. Pentru începutul
secolului XX dispunem de documente foarte importante privind existenţa atelierelor de
giuvaiergerie laică şi bisericească în Basarabia şi plasarea lor în oraş, materiile prime prelucrate
(aur, argint, platină, neizilber), chiar şi numele unor meşteri-giuvaiergii, care lucrau la comanda
nobilimii înstărite din Basarabia [11]. Atelierele moderne fondate la 1911 de către Arhiepiscopia
Chişinăului sunt cunoscute graţie Catalogului editat la 1940 [16], în care sunt prezentate şi
imaginile obiectelor confecţionate şi comercializate, materiile prime prelucrate, preţul articolelor,
valoarea celor de aur fiind întocmită şi la învoiala clientului.
În a doua jumătate a secolului XX sunt publicate cataloagele expoziţiilor de artă plastică,
sculptură, arhitectură şi artă decorativă. Giuvaiergeria însă, fiind practic un domeniu de artă închis,
nu face parte din aceste expoziţii, cu excepţia unor cazuri foarte rare, cînd sunt prezentate pocaluri
frumos ornate, podoabe de ceramică executate în stil moldovenesc tradiţional sau prezentarea
exclusivă a unor bijuterii din pietre ornamentale [131]. Documente mult mai bogate privind
giuvaiergeria naţională apar la hotarul secolelor XX-XXI, care atestă participarea giuvaiergiilor din
Republica Moldova la expoziţii specializate în ţară şi după hotarele ei, prezentînd bijuterii exclusive
ca executare tehnologică şi artistică. În acelaşi timp, documentele privind activitatea atelierelor şi
fabricilor existente pînă la 1972 sunt practic inaccesibile, ceea ce a creat dificultăţi considerabile
privind analiza documentară din domeniul cercetat.
Un loc deosebit ocupă bijuteriile personale, exclusive, realizate la comandă pentru unele
persoane particulare, de exemplu bijuteriile personale ale regretatei cîntăreţe Tamara Ciobanu sau
diadema Regina Operei Naţionale a cîntăreţei Maria Bieşu. Bijuteriile personale purtate în decursul
secolelor XIX-XX în Moldova pot fi studiate în baza izvoarelor plastice: portrete de muncitoare,
femei în costume naţionale, fotografii de la ceremonia căsătoriei. În baza acestor portrete sunt

21
descrise şi analizate bijuteriile tradiţionale ale naţionalităţilor ce populau Republica Moldova,
podoabele simple ale femeilor din anii ’60 ai secolului XX, podoabele tradiţionale de la hotarul
secolelor XX-XXI, imaginile oferind bogate informaţii privind atît bijuteriile contemporane care fac
parte din categoria bijuteriilor scumpe, cît şi podoabele ieftine din masă plastică, strassuri şi
ceramică. O valoare deosebită posedă revistele publicate în republică în a doua jumătate a secolului
XX – începutul secolului XXI, preponderent, destinate femeilor şi fetelor tinere: Femeea Moldovei,
Aquarelle, în paginile cărora au fost depistate numeroase sugestii privind rochiile de mireasă şi de
gală asociate cu podoabe, recomandări privind păstrarea şi curăţarea bijuteriilor preţioase, imagini
respective etc. Evident, schiţele realizate de către meşterii-bijutieri sunt un izvor de prim ordin de
studiere anume prin încercările de redare artistică a podoabelor în diferite modalităţi şi poziţii.
Patrimoniul cultural al unui popor este format nu numai din creaţiile păstrate în ţară, orice popor
deţine un drept imprescriptibil de proprietate morală asupra tuturor celor create pe teritoriul său, dar
înstrăinate de-a lungul timpurilor. Unele obiecte de artă au plecat peste hotare împreună cu
posesorii lor, care părăseau ţara din diferite motive, de obicei, se luau obiecte mici ca mărime, dar
enorme ca valoare, spre exemplu bijuterii, obiecte de artă, documente istorice. În această ordine de
idei se înscriu înstrăinarea prin comercializare, pierderile în timpul războiului, emigrarea, furtul şi
topirea bijuteriilor în lipsă de surse de existenţă, exportul etc.
În concluzie putem menţiona că Republica Moldova dispune de numeroase izvoare privind
apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în secolele XIX-XXI, unele fiind mai ample, altele reducîndu-
se doar la nişte menţiuni fragmentare. Doar colecţionarea, adunarea sistematică şi analiza
minuţioasă a documentelor depistate (şi a celor care urmează să fie descoperite) vor aduce rezultate
concrete în vederea investigării acestui domeniu neexplorat din arta decorativă din Moldova. În
ajutorul cercetătorilor contemporani sunt la îndemînă noile realizări tehnologice, bijuteriile
naţionale confecţionate la finele secolului XX sunt înregistrate într-un catalog electronic, ceea ce
facilitează evident procesul de investigaţie. Totodată, pentru elucidarea aspectelor comparative
privind evoluţia artei bijuteriilor din ţările vecine au fost accesate site-urile electronice purtătoare de
informaţii respective: monetăriastatului.ro; geosites.com; joya.ru.

22
 Istoriografia giuvaiergeriei

Istoria giuvaiergeriei universale constituie un capitol important şi impunător de mare în istoria

artelor decorative, din care considerente vom urmări doar în linii generale dezvoltarea artei
bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în scopul de a efectua o analiză comparativ-istorică şi
artistico-stilistică a giuvaiergeriei naţionale.
Arta confecţionării bijuteriilor îşi face apariţia în Egiptul Antic, unde meşterii-pitici, folosind
metalele şi pietrele preţioase de origine locală sau importate din Afganistan şi Persia, au elaborat
practic toate tehnicile de lucru din acest domeniu [125]. Apogeul dezvoltării prelucrării artistice a
metalului a fost atins de meşterii etrusci, care posedau tehnicile de lucru utilizate actualmente
(renumita tehnică de granulaţie a fost timp de secole obiectul de studiu al bijutierilor, secretul fiind
descoperit de Casa de Bijuterii Alessandro Castellani, specializată în bijuterii antice). Etruscii, apoi
grecii au folosit turnarea şi ciocănirea metalului, filigranarea, brunarea şi opacizarea suprafeţei
metalice, obiectele respectînd o monocromie severă, tehnologiile de lucru fiind preluate ulterior de
către meşterii din Roma Antică. Romanii purtau broşe „fibulae”, coliere „monilia”, pandanive
„pectoralia”, brăţări „armilae”, inele „anuli”, cercei „inaures”, inele-sigliii „sphragos” [21], au
înfiinţat numeroase ateliere de gravare a pietrelor ornamentale, atestate şi pe teritoriul Daciei
Romane [35, p. 71]. Meşterii-bijutieri deţineau un spectru larg de activitate, confecţionau articole de
orfevrărie, armurărie, monede, podoabe şi geme gravate, diferenţierea muncii fiind efectuată tocmai
în Evul Mediu tardiv, cînd se delimitează şi ramura ceasornicarilor [57, p. 71-76]. Pentru Evul Mediu
european sunt caracteristice folosirea pietrelor tăiate en cabochon (piatră şlefuită de formă ovală,
concavă), primele încercări de şlefuire a pietrelor transparente, emailul policromatic turnat la rece,
contrastul pietrelor montate în aur, apariţia bijuteriilor în corespundere cu religia profesată (aurul-
foiţe se folosea încă de egipteni pentru placarea obiectelor) [145, p. 16].
Meşterii renascentişti, apoi cei manierişti, creează obiecte valoroase reliefate, folosind emailul şi
mozaicul de diverse tipuri, redescoperă arta gravării pietrelor. În secolul XVIII stilul artistic
dominant este capriciosul rococo, iar la începutul secolului XIX acesta este înlocuit de stilul empire,
sunt caracteristice tehnicile de lucru utilizate şi actualmente, dar folosite exclusiv manual. Situaţia
se schimbă radical la mijlocul secolului XIX, cînd este introdusă mecanizarea numeroaselor procese
tehnologice, îşi fac apariţia pietrele sintetice şi renumitele strassuri, cultivarea perlelor, placarea
obiectelor cu metale preţioase (din lipsă acută de materie primă necesară), elaborarea tehnicii de
lucru cu platina şi paladiul recent descoperite. Bijuteriile epocii date se caracterizează printr-un
eclectism total, împotriva căruia s-au revoltat bijutieri renumiţi, precum Lalique prin crearea stilului
1900. Pentru secolul XX este caracteristică diversitatea stilistică, renaşterea unor forme antice sau

23
medievale, a stilului geometric şi vegetal, crearea bijuteriilor originale ca protest contra situaţiei
politice şi economice din lume.
Problema dezvoltării giuvaiergeriei şi-a găsit reflectare în lucrări ştiinţifice cu cel mai diferit
caracter: monografii, articole, teze ştiinţifice etc. Din multitudinea acestor lucrări ne vom referi doar
la acelea în care şi-a găsit reflecţie (într-o măsură sau alta) tema abordată de noi. In pofida
interesului deosebit manifestat încă din Antichitate faţă de bijuterii şi pietre preţioase, analiza şi
sistematizarea cunoştinţelor din acest domeniu apare abia în Evul Mediu, cu precădere în ştiinţa
medievală arabă şi în istoriografia italiană renascentistă.
Istoriografii italieni, mai ales cei din Cinquecento, încep să oglindească în profunzime omul şi
raporturile sale cu istoria, filosofia şi arta. Un capitol fascinant în istoriografia renascentistă revine
operei pictorului şi arhitectului aretin Giorgio Vasari (1511-1574) [72], conform opiniei autorului
practic toţi pictorii, arhitecţii sau sculptorii italieni îşi încep activitatea fiind ucenici ai meşterilor-
aurari: Luca della Robbia (1400-1482), Lorenzo Ghiberti, care a deprins meşteşugul aurăritului de
la tatăl său, Bartoluccio Ghiberti. Vasari ne aduce informaţii destul de preţioase despre statutul
aurarului, menţionînd că meseria de pictor şi sculptor era mult mai plătită decît cea a giuvaiergiului.
În sens larg, opera lui Vasari este foarte importantă pentru analiza şi cercetarea tehnicilor de lucru
folosite de către aurarii şi argintarii italieni renascentişti.
Un exemplu strălucit de scriere autobiografică este Vita di Benvenuto Cellini scritta di se stesso
(Viaţa lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuşi). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este
remarcabilă prin faptul că evocă epoca secolului al XVI-lea din Italia, condiţile de trai şi de creaţie
ale artistului. Lui Benvenuto Cellini (1500-1571) îi aparţine meritul redescoperirii tehnicii
pierderea cerii, tehnică utilizată de către renumiţii bijutieri etrusci. Lucrînd aurul şi argintul, de la
micile giuvaiere trece la vase mari de argint, cizelate şi sculptate, învaţă singur arta emailului, a
gravurii şi a baterii monedelor, în toate artele aducînd propriile invenţii. Patronul său, meşterul
Lucagnolo, care lucra numai vase grele de argint, rîdea de bijuteriile lui Cellini şi le numea
„bordellerie” [10, p. 242.]. Autobiografia lui B. Cellini ocupă un loc deosebit de important în
istoriografia italiană renascentistă, furnizînd informaţii preţioase şi destul de obiective privind viaţa
şi activitatea unui giuvaiergiu, tehnica şi tehnologiile de lucru, inovaţiile introduse în arta
bijuteriilor.
Cronologic, istoriografia giuvaiergeriei poate fi divizată în cîteva etape convenţionale, ţinînd
cont de accesul cercetătorilor din Moldova la literatura de specialitate din ţările europene. Pentru
secolul XIX nu este practic semnalată în Basarabia prezenţa literaturii de specialitate privind istoria
artei bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase sau tehnologiile de confecţionare. Perioada anilor
1918 – anii ’90 ai secolului XX este marcată prin dominanta ideologiei sovietice, cînd erau traduse

24
şi strict cenzurate numai o anumită categorie de lucrări, cu precădere despre aspecte neesenţiale din
giuvaiergerie, literatura de specialitate din ţările europene fiind practic inaccesibilă. După 1990, în
bibliotecile din Republica Moldova îşi fac apariţia lucrări cu caracter ştiinţific privind arta
bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase, tratamentul şi operaţiile tehnologice necesare pentru
confecţionarea unei podoabe.
Interesul ştiinţei faţă de arta decorativă apare în secolul al XIX-lea, odată cu editarea primelor
lucrări din domeniul istoriei şi artei grecilor antici sau a sciţilor nomazi, distingîndu-se cîteva
direcţii prioritare, cum ar fi analiza cataloagelor, analiza intuitivă, tipologică, tehnologică, studiul
artei, fără a avea, totuşi, hotare strict determinate între ele. Din categoria investigaţiilor ştiinţifice
fac parte lucrările care analizează modalitatea folosirii nestematelor în giuvaiergerie, metodele de
apreciere şi evaluare a bijuteriilor cu sau fără pietre, condiţiile de păstrare şi alte aspecte tangenţiale.
La hotarul secolelor XIX-XX George Frederick Kunz∗ publică studiul fundamental Gems and
Precious of North America [105], la care a lucrat peste 20 de ani. Lucrarea cuprinde un vast material
factologic privind istoria giuvaiergeriei şi este remarcabilă prin elucidarea aspectelor legate de
clasificarea pietrelor preţioase folosite în giuvaiergerie, de istoria pietrelor biblice, de proprietăţile
nestematelor, bazîndu-se pe literatura de specialitate puţin cunoscută în spaţiul post-sovietic, nefiind
tradusă nici în rusă, nici în română pînă în 2004.
Cercetător de temeinică formaţie şi de o remarcabilă abnegaţie profesionisă, N. Iorga a scris
lucrări consacrate comerţului românesc [37] şi dezvoltării industriei în ţările române [38]. Studiile
sale conţin o contribuţie ştiinţifică substanţială la aprofundarea istoriografică a dezvoltării
giuvaiergeriei în ţările române. Autorul urmăreşte schimbările parvenite în dezvoltarea breslei
meşteşugăreşti, apariţia industriei la români, descrie portretele doamnelor din ţările române şi portul
giuvaiericalelor, locul şi rolul lor în arta decorativă. Deosebit de important este studiul lui N.Iorga
privind artele minore din România [39], în care investigaţiile sunt axate în jurul a trei compartimente
fundamentale: icoane, argintării şi miniaturi. Savantul analizează apariţia şi rolul icoanei şi al
miniaturii în arta românească, şcolile locale, influenţa şcolilor rusă şi bizantină, evoluţia istorico-
stilistică a obiectelor. Argintăriile sunt analizate în baza fondurilor selectate în exclusivitate pentru
Muzeul de Artă Religioasă din Bucureşti, deschis la acea vreme, şi includ variate ferecături de
icoane, relicvarii, potire şi candelabre.
În România, cercetarea ştiinţifică a pietrelor preţioase şi organice folosite în giuvaiergerie a fost
realizată de chimistul şi mineralogul Petru Poni (1841-1925) [60]. Chihlimbarul din România,
descris pentru prima dată la 1895 de către profesorul Constantin Istrate în studiul Rumanita sau

∗
Mineralog american şi specialist în pietre preţioase, consultant al firmei Tiffany and Company din 1879, colaborator al
Serviciului Geologic american şi al Muzeului de Istorie Naturală din New York.

25
succintiul din România, este cunoscut şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. Tot în
această perioadă apare studiul general asupra pietrelor şi mineralelor semnat de V.Simionescu [68].
O deosebită atenţie este acordată studiilor gemologice de către cercetătorul român L.Mrazek [50], în
lucrările căruia sunt atestate primele informaţii despre ambra românească.
A doua jumătate a secolului XX este mult mai fructuoasă la compartimentul lucrări consacrate
pietrelor preţioase utilizate în giuvaiergerie şi arta bijuteriilor. Un suport esenţial în cercetarea
aspectelor legate de giuvaiergerie este acordat de Lexiconul tehnic român [45], care oferă la un nivel
foarte accesibil informaţii utile privind pietrele preţioase, ornamentale şi organice folosite în
monturile de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile performante.
Autorii unor lucrări dedicate meseriilor legate de confecţionarea podoabelor din metale
preţioase sunt Şt.Pascu [57], Şt.Olteanu şi C.Şerban [54], în care se fac referinţe şi la activitatea
breslelor din Moldova şi Ţara Românească, ceea ce permite cercetarea comparativă a etapelor de
dezvoltare a prelucrării metalelor preţioase. Evident, materialul este expus în baza unei argumentări
documentare şi arheologice solide a prezenţei ramurii giuvaiergeriei pe teritoriul ţărilor române din
cele mai vechi timpuri.
O deosebită atenţie merită literatura de specialitate consacrată civilizaţiei geto-dacilor. Dacii
foloseau din cele mai vechi timpuri metalele preţioase (aur, argint) şi pietrele preţioase (agat,
cornalină, jasp, carneol) pentru a confecţiona podoabe personale şi monede, veselă de cult şi laică,
pentru a orna piesele de harnaşament. Arta dacilor a fost studiată de-a lungul timpului de mai mulţi
specialişti, în mod predilect fiind cercetate giuvaierele, piesele de harnaşament şi de armurărie.
Menţionăm lucrările lui Octavian Floca [25], Hadrian Daicoviciu [20], Radu Florescu [27] şi, mai
recent, Liviu Mărghitan [47].
Cît priveşte epoca medievală, studii speciale privind arta bijuteriilor şi a metalelor preţioase au
fost semnate de către Marin Matei Popescu [61] şi de către Corina Nicolescu [53]. Evoluţia
podoabelor, funcţia şi rolul lor în societate sunt apreciate de Georgeta Stoica în lucrarea consacrată
podoabelor populare tradiţionale din localităţile româneşti [70]. A.Dobjanschi şi V.Simion [23] s-au
aplecat asupra epocii lui Vasile Lupu – perioadă de înflorire a artei medievale graţie patronajului
acordat de către domnitor tuturor domeniilor artei, tratează importante aspecte referitoare la
giuvaiergerie, portul domnesc şi de la curte, bijuteriile perioadei analizate.
Problema analizei marilor comori şi tezaure de aur şi pietre preţioase dintotdeauna a atras
atenţia specialiştilor din domeniul istoriei, arheologiei, artei. Ştefan Burda şi-a axat lucrarea [15] pe
descrierea comorilor de metale şi bijuterii găsite pe teritoriul ţărilor române, prezintînd evoluţia
artei prelucrării artistice a metalelor şi confecţionarea bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în

26
conformitate cu etapele istorice de dezvoltare, lucrarea fiind asociată cu un vast material ilustrativ şi
descrierea minuţioasă a pieselor de orfevrărie depistate.
Lucrarea mineralogului şi specialistului englez în pietre preţioase, George Frederick Herbert
Smith [127], poate fi considerată, în a doua jumătate a secolului XX, una din cele mai pertinente
monografii privind materiile prime utilizate în giuvaiergerie, tehnologia de prelucrare a pietrelor
preţioase, precum şi unele comentarii privind pietrele istorice şi biblice, faţetarea nestematelor etc.
În istoriografia rusă sunt semnalate lucrări de valoare consacrate artei decorative, cum ar fi cele
elaborate de V.Vasilenko [83], B.Rîbakov (care aplica, de preferinţă, metoda intuitivă de cercetare a
bijuteriilor slave) [123], A.Svirin [126], lucrări generale privind bijuteriile de factură slavă [122], o
culegere de studii privind arta bijuteriilor [142], lucrări fundamentale de tehnologie semnate de
V.Marcenkova [108], I.Leamin [107], A.Fedotov [136].
Menţionăm, de asemenea, studiile privind utilizarea pietrelor preţioase în giuvaiergerie şi
tratamentul lor semnate A.Fersman [137], G.Bank [79], A.Barski [80], B.Srebrodolski [128],
culegerea privind tehnica şi tehnologia confecţionării bijuteriilor [130].
Ţinînd cont de faptul că, la începutul secolului XX, argintarii şi zlătarii se reuneau, de cele mai
dese ori, într-o breaslă (manufactură) unică cu ceasornicarii, lucrarea lui V.Loghinov [106] dispune
de informaţiile necesare pentru analiza evoluţiei acestor ramuri artistice, clasificarea articolelor şi
tehnologiile de confecţionare. Lucrările cercetătorului P.Utkin sunt consacrate portului,
vestimentaţiei şi bijuteriilor din anii ’50-’60 ai secolului XX [133], în care sunt cercetate aspecte
generale şi particulare din istoria giuvaiergeriei sovietice şi rolul podoabelor în viaţa omului.
Un loc deosebit în istoriografia rusă din a doua jumătate a secolului XX ocupă monografiile
semnate de către M.Postnikova-Loseva. Lista lucrărilor acestei autoare este destul de impunătoare,
cu un larg evantai tematic: emailul rus, filigranul, denumit cu termenul rus „scani”, argintăria şi
aurăritul în Rusia în secolele XV-XX [85], centre principale şi meşteri bijutieri care au lucrat în
Rusia în diferite perioade [117]. Ultima lucrare prezintă un studiu fundamental din domeniul
giuvaiergeriei, bazat pe analiza documentelor şi obiectelor de artă din cele mai importante centre
ruse şi are o importanţă deosebită din mai multe considerente pentru teza elaborată de noi.
Analizînd centrele principale de dezvoltare a giuvaiergeriei în Rusia şi URSS, autoarea descrie
apariţia şi evoluţia serviciului de marcare a bijuteriilor (implicit în Moldova, ca parte componentă a
URSS). În baza acestor informaţii au fost studiate mărcile de control aplicate pe bijuteriile din
Republica Moldova în secolul XX şi a fost demonstrată existenţa unor fabrici şi uzine care aveau
secţii specializate în confecţionarea bijuteriilor, atestate cu mult înainte de înfiinţarea Uzinei de
Bijuterii din Chişinău în 1972.

27
 Deosebit de importantă pentru istoriografia europeană privind artele decorative este monografia
lui Henri de Morant [77], care prezintă un studiu vast privind dezvoltarea artelor decorative din cele
mai vechi timpuri ale civilizaţiei umane. Putem urmări evoluţia prelucrării artistice a metalului în
civilizaţiile egipteană, greacă şi romană, la popoarele nordice, în epoca renascentistă. Atenţia
cercetătorului este îndreptată în primul rînd asupra vaselor laice şi de cult din metale preţioase,
asupra unor lucrări de proporţii cum ar fi porţi, garduri, ferestre metalice. În baza unui vast material
documentar şi ilustrativ, H. de Morant tratează multe aspecte ale artei bijuteriilor, specifice stilurilor
artistice.
Metalul galben, aurul, a atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri, fiind descoperit atît
în piramidele egiptene, cît şi în tumulii scitici. Un amplu studiu consacrat exclusiv aurului este
semnat de către N.Murgu şi M.Isărescu [51], care scot în evidenţă etapele de dezvoltare a
giuvaiergeriei, studiază bijuteriile din aur, în special podoabele de aur din Dacia Romană.
Este demn de menţionat studiul consacrat istoriei oraşului Iaşi, oraş în care breasla aurarilor,
argintarilor şi giuvaiergiilor era destul de dezvoltată. Autorii, istoricii C.Cihodaru şi G.Platon [41],
oferă ample informaţii privind activitatea breslei aurarilor şi argintarilor din capitala Moldovei.
Atelierele de gravare a pietrelor ornamentale şi de confecţionare a cameelor din Dacia Romană
au atras atenţia cercetătorilor români mai ales în anii ’80-’90 ai secolului XX. În Dacia Antiqua,
M.Gramatopol studiază minuţios procedeele tehnologice de prelucrare a metalului preţios în Dacia,
demonstrează existenţa atelierelor de gravare a pietrelor preţioase dure, uneltele de lucru utilizate şi
articolele de podoabă confecţionate [35]. O valoare impunătoare denotă studiul realizat de
M.Gramatopol privind evoluţia artelor miniaturale din cele mai vechi timpuri [34]. Pentru prima
dată sunt abordate într-o singură lucrare cele opt domenii ale artelor miniaturale, domenii care se
întrepătrund de multe ori, sugerînd unitatea lor sub raportul folosirii materialelor, tehnicilor de lucru
şi al tematicilor. Autorul scoate în evidenţă specificul artizanal şi decorativ al artelor minore prin
indicarea localizării apariţiei, apogeului cronologic, principalelor etape de dezvoltare şi a ecourilor
în lumea scitică, tracică şi celtică, în afară de progresele realizate în civilizaţiile antice renumite. Un
merit deosebit al lucrării este citarea vechilor autori care au scris despre artă şi artişti.
Despre unul din cele mai renumite zăcăminte de aur exploatat în Dacia antică ne vorbeşte în
studiul său Aurel Sîntîmbrean [69]. Trebuie de menţionat că Muzeul de la Roşia Montana face parte
din patrimoniul statului român graţie valorii sale istorice şi artistice inestimabile.
Un studiu valoros privind arta metalelor preţioase în România, cu capitole consacrate stilului
podoabelor confecţionate, materiilor prime utilizate şi bijuteriilor renumite, este semnat de Victor
Simion [67]. De un ajutor real este lucrarea lui Vasile Florea [26], care oferă informaţii valoroase
privind apariţia şi dezvoltarea artelor decorative în ţările române, stabilind în baza documentelor

28
numele celor mai renumiţi aurari şi zlătari, operele de artă executate, tehnicile de lucru folosite de-a
lungul anilor de către meşterii bijutieri în procesul confecţionării articolelor de orfevrărie laică şi de
cult.
Cel mai amplu studiu la etapa actuală privind apariţia şi evoluţia artelor decorative rămîne,
totuşi, Большая иллюстрированная энциклопедия древностей [82]. Foarte detaliat şi minuţios, în
baza unui bogat material factologic şi ilustrativ, se discută pe marginea materiilor prime utilizate în
argintărie şi aurărie, sunt descrise tehnicile de lucru, podoabele şi rolul lor în civilizaţie, articolele
preţioase şi modalitatea de păstrare şi restaurare a obiectelor de anticariat, se menţionează meşterii
iluştri din domeniul giuvaiergeriei, primii colecţionari şi cele mai vestite colecţii de bijuterii şi
obiecte artistice remarcabile. Sunt definite stilurile artistice, progresele şi stagnările în domeniu
condiţionate de situaţia economico-politică sau de personalităţi marcante. Autorii, ţinînd cont de
maxima „Mai întîi au fost podoabele, apoi veşmintele”, urmăresc cu atenţie apariţia şi evoluţia
fiecărui gen de bijuterii, inel, cercei, agrafă sau pandantiv, în toate ţările europene, începînd din
Antichitate, informaţiile fiind completate cu imagini color de cea mai înaltă calitate.
După anul 1990, apar numeroase monografii despre giuvaiergerie, de cele mai dese ori aceste
lucrări au un caracter compilativ, deosebindu-se neesenţial de lucrările apărute în anii ’70-’90 ai
secolului XX. Se evidenţiază studiul lui Ida Schottek [66], în care sunt descrise metodele de
apreciere a metalelor şi pietrelor preţioase, se efectuează o scurtă analiză a istoriei giuvaiergeriei pe
parcursul evoluţiei civilizaţiei umane, precum şi studiul realizat de Corina Ionescu [36].
În fine, cea mai reprezentativă lucrare privind utilizarea diamantului în arta bijuteriilor se
consideră a fi monografia excepţional de bogată în informaţii editată de specialistul german
Paghele-Taysen Vverena [113], care este recunoscut de specialiştii europeni cu renume drept un
îndrumar calitativ privind aprecierea şi evaluarea diamantelor şi a bijuteriilor cu diamante,
tratamentul lor, incluziunile şi culorile pietrelor, stabilirea preţului de comercializare.
În linii generale, putem spune că pînă la etapa actuală, problema evoluţiei giuvaiergeriei este
reflectată tangenţial, adică cu referire, de preferinţă, la metalul preţios, diamante şi alte pietre
preţioase [44] sau la perspectivele creşterii preţurilor la materiile prime, designul bijuteriilor, noile
cercetări din domeniul litoterapiei, tehnicii şi tehnologiei. În această ordine de idei, constatăm că în
istoriografia românească arta bijuteriilor suferă în mare parte de o lipsă de atenţie, deoarece este
considerată un domeniu de activitate destul de conservativ şi, practic, fără realizări considerabile în
secolele XIX-XX. Acest gol istoriografic încearcă să-l umple Mircea-Dragomir Andrei şi Heinz
Karl, ale căror cercetări sunt axate anume pe giuvaiergeria contemporană, utilizarea materiilor
prime specifice, performanţe tehnologice şi aprecierea bijuteriilor [2].

29
 Printre recentele lucrări de proporţii din domeniul giuvaiergeriei în spaţiul post-sovietic se
plasează studiile semnate de V.Usenco [132], S.Zubrilina [91] şi S.Reabţeva [124], ultimul dedicat în
exclusivitate analizei şi descrierii portului feminin de bijuterii ca fiind cel mai bine reprezentat în
baza săpăturilor arheologice.
Un aport considerabil în investigarea subiectului propus îl contribuie revistele de specialitate,
precum şi cele de popularizare a ştiinţei. A se vedea de asemenea Сборник трудов
ВНИИювелирпром, culegere editată după 1970 la Moscova, Наука и жизнь, Декоративное
искусство СССР, care după 1992 ia titlul Декоративное искусство, revistele de specialitate
editate în Rusia: Ювелирный мир, Ювелирное обозрение, şi în Ucraina: Ювелирный Вестник
Украины, Jewelry Business.
În linii generale, trebuie de menţionat că istoriografia modernă şi contemporană din domeniul
giuvaiergeriei este foarte amplă la capitolul materii prime şi specifice, articole de exclusivitate din
colecţiile muzeistice din întreaga lume. Totodată, nu există un punct de vedere unic privind
dezvoltarea şi rolul artei bijuteriilor, sunt cunoscute multiple opinii exprimate de şcoli istoriografice
din diferite perioade.

30
 Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi
de dezvoltare

1. 1. Arta metalelor preţioase în ţările române

Arta metalelor preţioase în ţările române este atestată din neoliticul timpuriu, fiind o sinteză a
cunoştinţelor şi aptitudinilor obţinute în credinţă, artă şi meşteşug. Creaţiile artistice neolitice
denotă legături intense cu civilizaţiile învecinate, în contextul unor condiţii similare de apariţie şi de
dezvoltare a meseriilor artistice practicate de către om, reprezentate practic de o singură categorie
de articole: idoli antropomorfi (care deseori imită figurile de pe obiectele de ceramică, fără a-şi
pierde din originalitate) şi a căror confecţionare este explicată prin credinţele magico-sacrale ale
oamenilor. Epoca bronzului pe teritoriul carpato-dunărean este caracterizată de o evoluţie continuă
în toate domeniile de activitate, ceea ce permite, deja la finele neoliticului, crearea unor obiecte tot
mai individuale. Către finele bronzului bijuteriile de aur îşi pierd cu încetul sensul simbolic sacral,
luînd o anumită semnificaţie legată de unele particularităţi geografice, dar fără specificarea
trăsăturilor etnice şi spirituale. Arta metalelor preţioase practicată de către geto-daci reprezintă
următoarele trăsături distinctive:
1. este o artă a simbolurilor solare, abstracte, cu o permanentă tendinţă spre geometrism
dinamic şi primele încercări de realizare a unor reprezentări antropomorfe;
2. prezintă o creaţie extrem de bogată ca formă, dar cu un ornament practic canonizat,
excepţională numai graţie măiestriei artistice şi îmbinării elementelor decorative;
3. în pofida influenţelor popoarelor nomade, mai mult sau mai puţin evidente, rămîne a
fi o artă originală complet diferită de arta popoarelor învecinate, din punct de vedere al formei,
ornamentului şi tehnicii, fiind un argument incontestabil al unităţii spirituale şi etnice a geto-dacilor;
4. folosirea aurului pentru confecţionarea variatelor podoabe menite să servească
aristocraţia şi cultul suprem al Soarelui, de unde rezultă abundenţa articolelor de bijuterie, vase,
harnaşament, arme confecţionate din aur ceea ce ne permite să desemnăm epoca bronzului în care s-
a dezvoltat civilizaţia geto-dacă ca fiind epoca aurului [15, p. 20].
Din secolul VI î.Hr. motivele zoomorfe sunt răspîndite mult mai larg şi devin predominante.
Totodată, există argumente convingătoare privind utilizarea tehnicii de ştanţare, graţie obiectelor
găsite în arealul studiat, confecţionate în stilul zoomorf, care predomină asupra stilului local
geometric. Pe teritoriul populat de daci au fost depistate numeroase bijuterii de aur şi argint lucrate
în stil geometric şi cu capete de leu sau şarpe, brăţări mono- şi plurispiralice, cercei de tîmplă,
pandantive, cupe de argint în formă de păsări, peşte, ritoane, variate cnemide cu motive
antropomorfe, coifuri, vîrfuri de săgeţi, harnaşament pentru cai. În general, pentru geţi este specifică

31
folosirea motivelor încărcate şi destul de sofisticate, îmbinarea armonioasă a decorului geometric şi
vegetal, antropomorf şi zoomorf, a trăsăturilor realiste şi a stilizărilor adînci, predilecte fiind
motivele fantastice [112, p. 170], iar tehnica de lucru este foarte variată: ştanţare, poansonare, gravare,
filigranare, incrustarea pietrelor. Trebuie de menţionat că bijuteriile de argint şi de aur sunt specifice
în exclusivitate pentru mormintele bogate ale căpeteniilor militare şi ale preoţilor, pe cînd
mormintele sărace posedă podoabe din materiale ieftine şi uşor accesibile. Pentru secolele IV-III
î.Hr. cele mai specifice podoabe ale geţilor sunt brăţările de bronz şi argint (mai rar), care sunt de
două tipuri: brăţări cu capete care nu se unesc, plate în interior şi concave în exterior, decorate cu
cîte 3 bile fine şi brăţări mono- şi plurispiralice, din sîrmă cu capete aplatizate, cu capuri stilizate de
şarpe, gravate, ştanţate (de exemplu, cele de la Mateuţi) [111, imag. pp. 104, 106]. Asemenea podoabe
getice fac parte din colecţiile Muzeului de Arheologie şi Istorie a Moldovei: piese de podoabă
(brăţări din bronz pluri- şi monospiralice) descoperite în fortificaţiile Saharna Mare, Butuceni,
Stolniceni, în mormîntul de la Olăneşti (fig.8).

fig. 8. Podoabe, piese vestimentare, cultura Saharna (necropola Saharna-Ţîglău, aşezarea Hlijeni II.
Sec. IX - mijl. sec. VIII.î.Hr.). Brăţări de bronz, fibulă, aplică de harnaşament (sec. V-IV î.Hr.).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Pentru epoca fierului este caracteristică sinteza tuturor cunoştinţelor acumulate de lumea geto-
dacă, ale cărei produse vin în contact cu lumea şi arta greacă, apoi cu cea romană. Dacia este practic
invadată de produsele orfevrăriei romane, dispar obiectele-emblemă de altădată, locul principal
fiind ocupat exclusiv de bijuterie. În acest context, Dacia îşi justifică renumele de ţară a grîului şi a
aurului, ambele foarte necesare Imperiului Roman. Putem afirma cu certitudine că, din punct de
vedere al giuvaiergeriei, nu se simte radical momentul părăsirii Daciei de către autorităţile romane.
Producţia de bijuterii va continua un timp oarecare pînă la apariţia marilor tezaure centralizate
(ulterior, aceste articole de factură daco-romană vor sta la baza orfevrăriei bizantine). Existau şi
meşteri argintari ambulanţi, care se stabileau temporar în localităţi mai mici.

32
 Femeile poartă cercei de bronz şi de aur de forme variate, inele de tîmple, ace de cap ori pentru
fixarea veşmintelor, diademe, paftale de cingători şi discuri ornamentale, brăţări, colane pe care le
folosesc deopotrivă cu bărbaţii. Cei mai bogaţi poartă toate aceste podoabe de aur pur, precum tot
de aur erau şi vasele lor de zile mari. Meşterii aurari daci cunoşteau tehnica suflării cu aur, a
incrustării cu pietre preţioase şi a filigranării. Dimensiunile, în general mici, ale uneltelor de
orfevrărie şi toreutică, au permis ca acestea să fie salvate în situaţiile extreme de către proprietari
(fig.9). Dotarea atelierelor denotă complexitatea operaţiilor pe care meşterii le puteau executa:
unelte de deformat (ciocane mari şi mici de o varietate mare); unelte de susţinut (nicovale de
diferite forme şi dimensiuni); unelte de apucat (cleşti de dimensiuni diferite, menghine); filiere, care
serveau la obţinerea firului de sîrmă subţire; unelte auxiliare (dornuri, punctatoare, creuzete, tipare
de turnat) etc [148].

fig. 9. Unelte folosite de orfevrarii geto-daci. Sigla metalurgilor daci.

Pentru teritoriul fostei Dacii, în Evul Mediu, este caracteristică o dezvoltare continuă a artei
giuvaiergeriei, în care se asociază armonios elementele decorative geometrice locale, arabescurile
bijuteriei romane, vechile motive greceşti sau persane. În calitate de simboluri utilizate se observă
îmbinarea unor motive străvechi cu altele mai noi (romane tardive) sau cu cele persane.
Sfîrşitul primului mileniu este marcat şi prin unele realizări care prevestesc o artă voievodală, în
care se subliniază rolul decisiv al păturii conducătoare. Totodată, se simte şi influenţa artei creştine,
semnalată, mai ales, prin numărul considerabil al cruciuliţelor de botez în contextul creştinării
populaţiei locale. Pentru secolele XIV-XV în ţările române este specifică înflorirea goticului în arta
aurului, care devine o artă nobiliară, de curte, goticul fiind îmbinat cu elemente de tradiţie romano-
bizantină locală. Arta voievodală, prin însemnele puterii şi podoabele personale, va purta peste
secole, sub diverse forme, ideea romanităţii creştine în Peninsula Balcanică şi Orient, devenind tot
mai fastuoasă, mai încărcată, chiar barocă, din ce în ce mai individualizată. Ca inovaţii se folosesc
forme şi tehnici noi sau perfecţionate, de exemplu filigranul şi emailul, în care arta metalelor

33
preţioase din ţările române a îmbinat cel mai armonios elementele celor două lumi atît de diferite:
Europa şi Orient.
Cele mai valoroase obiecte de artă legate de prelucrarea metalului preţios şi-au luat zborul din
atelierele transilvănene, care puteau concura chiar şi cu producţia atelierelor europene. Se consideră
că prima menţiune privind arta prelucrării metalelor datează cu anul 1346, unde este atestat un
„aurifaber” (zlătar) din Transilvania [67, p.18]. Comparativ cu Moldova, în Ţara Românească
activitatea argintarilor este puţin mai redusă, lucrările lor fiind inferioare celor ieşite din atelierele
din oraşele moldoveneşti. Existenţa unor tradiţii locale puternice de giuvaiergerie în Moldova este
confirmată documentar, mai ales prin prezenţa meşterilor încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare
(Antonie din Suceava, Stanciu Aurarul, care se presupune a fi meşterul de curte al domnitorului)
[23, p.89]. Ulterior, tradiţiile sunt preluate şi continuate de meşterii Toma, Petre Zlătarul, Ioachim

Zlătarul din Suceava şi, în fine, la 1669 devine inevitabilă reglementarea activităţii prin crearea la
Iaşi a primei bresle a argintarilor din Moldova. Ateliere de prelucrare a metalului preţios sunt
semnalate în Suceava, Bacău, Cotnari, Roman [19, p. 69], existînd o continuitate pînă în secolul XX.
În afară de atelierele orăşeneşti, care realizau, în fond, o producţie laică, activau numeroase ateliere
pe lîngă vechi centre mănăstireşti din Moldova (Putna, Neamţ, Rădăuţi), care decad cu încetul din
secolul al XVII-lea, odată cu organizarea breslelor de profil şi preluarea comenzilor de către
atelierele orăşeneşti. Meşteşugul prelucrării artistice a metalelor era de cele mai dese ori (cu rare
excepţii) răspîndit în oraşele Moldovei sau pe lîngă mănăstiri, avînd următoarele specialităţi:
argintari, bănari, giuvaiergii, zlătari. Ultimii mai confecţionau, pe lîngă obiecte de podoabă, şi
obiecte destinate serviciului divin, lucrînd numai la comandă. Din aceste considerente, numărul
impunător de obiecte din metale preţioase, laice şi religioase, precum şi numele meşterilor păstrate
de secole ne conduc spre concluzia existenţei unor tradiţii seculare moldoveneşti de prelucrare a
metalului preţios şi de confecţionare a bijuteriilor. Cele mai frecvent întîlnite tipuri de bijuterii erau
cerceii de tîmplă de argint cu trei mărgele, cerceii ajuraţi cu granulaţie fină şi cerceii în formă de
cîrlig – un semn de interogare stilizat cu inserţii de pietre ornamentale sau mărgele ajurate,
predominînd motivele floristice decorative.
În secolul al XV-lea, în Moldova se confecţionau şi se purtau cercei variaţi ca formă, de o înaltă
tehnică de execuţie şi dintr-un aliaj în care predomina argintul. Inelele erau mai simple şi lucrate
într-o tehnică inferioară celei cu care erau lucraţi cerceii. Aceste articole demonstrează cu precădere
cunoaşterea şi folosirea tehnicii filigranului şi a emailului policromatic, iar inelele de buclă erau
executate din bronz, dintr-o simplă verigă cu o spirală la capăt, motivul persistent în giuvaiergeria
naţională, fiind preluat de la geto-daci [54, p.94]. Odată cu secolul al XVII-lea tehnicile de prelucrare
a aurului devin universale, făcîndu-şi apariţia ştanţarea, ajurarea, incizia, cizelarea. Sunt folosite

34
preponderent motive florale, vegetale: floarea de margaretă, palmeta, frunza de acant, vrejul de viţă-
de-vie, tratate geometric, stilizate şi asociate cu email policromatic şi pietre scumpe (rubin, smarald,
perle, topaz, crisopraz). În fine, orfevrăria medievală este foarte unitară şi se va menţine pînă la
finele Evului Mediu, în pofida modei fanariote. Fenomenul Renaşterii brîncoveneşti va evolua spre
pierderea individualităţii şi originalităţii, ca după 1800, în unison cu întreaga Europă, să obţină
elemente noi, moderne, pierzînd specificul naţional. Arta română din epoca modernă, în linii
generale, prezintă o simbioză armonioasă a stilurilor gotic şi romanic, renascentist şi baroc, cu
influenţe din culturile greacă şi bizantină.
Pentru perioada menţionată este caracteristică o evoluţie semnificativă a ramurii prelucrării
artistice a metalului preţios, simţită prin tehnica de executare, ornamentare şi valoare artistică. La
1634 apare prima menţiune despre organizarea în breaslă şi a zlătarilor din Bucureşti; la Iaşi, în
secolul al XVII-lea, zlătarii locuiau pe diferite uliţe, îndeplinind comenzi pentru domnie şi marii
boieri, iar la curtea domnească lucra cîte un zlătar sau un argintar, băştinaş sau invitat din
străinătate, de exemplu, zlătarul domnesc Petrache. La Suceava ei erau stabiliţi pe Uliţa lui Crimca,
meşteri zlătari lucrau şi la Bacău, Cotnari, Roman. Zlătarii acelor timpuri cunoşteau tehnici
performante, placarea cu metale preţioase, emailarea, filigranul, incrustarea pietrelor preţioase,
forjarea metalului. Ei practicau, de regulă, turnarea pieselor în forme speciale, tehnică aplicată
numai în cazul confecţionării pieselor mici, care ulterior erau asamblate pentru a obţine un obiect
mai mare. Pentru lucrarea potirelor meşterii transilvăneni foloseau ştanţarea, perforarea, ajurarea şi
gravarea. Din secolul al XVI-lea se lucrează şi în tehnica modelării în relief prin ciocănire – tehnica
au repoussé.
În domeniul prelucrării metalelor preţioase, materia primă necesară o formau aurul şi argintul,
ultimul în cantităţi considerabil de mari comparativ cu aurul. Exploatarea aurului se realiza nu
numai din aflorismente (locurile unde prin erodare roca auriferă apărea la suprafaţă), ci şi din
nisipul aurifer al rîurilor de munte. Aurul se găsea în trei forme: în filoane (aur primar), în
sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere (diluviuni) şi în aluviuni. Dacii exploatau
aurul din toate formele lui, utilizînd mine şi galerii sau spălarea nisipului aurifer (aurul
transilvănean conţine 25-26% argint, are o culoare deschisă slab verzuie, uşor de recunoscut).
Tehnica culegerii aurului este cunoscută din diverse relatări din secolele XVII-XVIII. Acestea arată
că ţiganii rudari „au o mare dibăcie în găsirea metalului. Instrumentele lor constau dintr-o scîndură
lată de 2-3 picioare şi lungă de 4-5 picioare (1 picior = 0.30478 m) cu adîncituri tăiate transversal.
Ea este mărginită în ambele părţi de o stinghie de lemn. Cîrpe de lînă sunt întinse pe această
scîndură ţinută ca un plan înclinat peste care curge nisipul amestecat cu apă. Sedimentul mai greu
cade în adîncituri sau este reţinut de cîrpe care pe urmă sunt spălate într-un butoi şi apoi printr-un

35
jgheab nisipul este separat de aur... aurul era apoi topit şi realizat sub forme de bare. Rudarii se
pricep să topească aurul în mici tipare, folosind în acest scop mici furnale joase şi aprinzînd focul
cu foale de mînă făcute din piele de căprioară” [54, p. 189]. La D.Cantemir depistăm informaţii
privind zăcămintele de metale preţioase, el relatînd că: „Munţii noştri nu au lipsă nici de acele
daruri, care aduc munţii, adică metaluri. Însă mai înainte nu au îngăduit săparea lor atît
îndestularea domnilor, cît şi lipsa pentru băieşi [mineri, săpători]... Dar cum că munţii nu sînt
săraci de acest fel de comori, ne adeverează pîraiele care curg dintr-înşii. Pentru că acelea, fiind
înguste şi împlîndu-se de multe ori cu apă de ploaie sau cu topirea omătului, să varsă din gîrla lor
şi, după ce scad iarăşi, rămîne apoi, pre locul acela unde s-au vărsat apele, nişte năsip, în care se
găsesc mulţime de grăunţe de cel mai curat aur, pre care le strîng ţiganii şi, curăţandu-le, scot atîta
aur dinstr-însele, încît pot să aducă domniei, în tot anul, în loc de bir, cîte 1600 dramuri…” [97, p.
37]. În mod exclusiv, rudarii aparţineau domniei, atît în Ţara Românească, cît şi în Moldova, iar

domnia a dăruit mănăstirilor venitul dajdiei ţiganilor rudari. Cei din Moldova erau dependenţi cu
dajdia la mănăstirea Neamţ, unde lucrau pe malul Bistriţei, iar la începutul secolului al XVIII-lea
numărul ţiganilor rudari se ridica la cîteva sute de oameni. Cantitatea de firişoare de aur cules din
aluviuni era de cîteva ocale pe an. Ateliere cu resturi de creuzete de lut de dimensiuni mici,
confecţionate din material refractar şi folosite la topirea argintului, au fost depistate la Suceava,
Piatra-Neamţ, s-au găsit chiar mici nicovale de argintar. Spălarea şi colectarea nisipului aurifer se
considerau ocupaţii ale romilor: „Ţiganii sînt împrăştiaţi prin toată Moldova… Şi nimic alt nu
lucrează decît meşteşugul zlătăriei [aurăriei] şi al hierăriei…” [97, p.150].
Uneltele şi soluţiile necesare pentru lucrul bijutierului care nu se găseau în ţară, de exemplu apa
tare, erau procurate din Polonia sau Transilvania. La 1564 Alexandru Lăpuşneanu cerea bistriţenilor
apă tare necesară incrustării pietrelor preţioase. În perioada secolelor XV-XVI se menţionează şi
primele specializări în arta incrustării mărgăritarelor (perlelor) pe diverse obiecte de metal preţios şi
în cea a confecţionării salbelor de mărgăritare. Aceşti meşteri poartă denumirea de măngănari sau
giuvaiergii, primul fiind menţionat la 1578 Fiera măngănarul din Bucureşti [54, p.105].
Cererea de obiecte de giuvaiergerie este legată nemijlocit de necesitatea în inventar bisericesc
sau mănăstiresc, precum şi de cerinţele păturii aristocratice, familia domnească fiind principalul
comanditar. În cadrul ceremoniei de încoronare „noului domnitor… îi punea mitropolitul pre cap o
coroană de aur împodobită cu multe pietri scumpe…” [97, p. 66], iar la înmormîntarea domnilor: „…
preoţii cei mai aleşi îl îmbracă (pe domn) cu hainele şi giuvaierurile domneşti…” [97, p. 123].
Logofătul cel mare purta la „grumaz”, ca semn al puterii cu care era investit, gherdan cu lanţ de aur
şi în mîna sa – toiag aurit; vornicul de Ţara de Jos, hatmanul sau arhistratigul a toată oastea purtau
toiag aurit [97, p. 99]. Postelnicul cel mare purta la curte un toiag de argint, iar spătarul cel mare se

36
îmbrăca în haine de fir şi cu un turban cu pietre scumpe. Vătavul de aprozi, ca însemn al
dregătoriei, purta în mîini un bici cu mănunchiul învelit cu argint [97, p. 107]. Chiar şi vătavul cu cei
8 paici (curieri) erau încinşi cu brîie de argint, cu sabii şi cu lănci cu „mănunchele” şi vîrfurile
legate cu argint, poleite cu aur. Harnaşamentul cailor demonstra statutul social al stăpînului,
responsabilitatea îngrijirii fiind lăsată pe seama unui cămăraş de rafturi, care avea asupra sa „şeile şi
frînele sau rafturile cele împodobite cu aur şi cu argint şi toate podoabele ale cailor”, iar unul din
caii arabi ai împăratului avea harnaşament compus din „raft [frîu] de aur bătut cu pietri scumpe şi
cu harşa [pocladă] cusută cu aur şi cu argint, iar călăreţii săi purtau cumănace de argint şi poleite
cu aur, ce sînt făcute în chip de păhar” [97, p. 77]. Cererea la metale preţioase era dictată şi de
valoarea materiei prime utilizate, care era un veritabil mijloc de tezaurizare, amanetare şi schimb
comercial.
Pentru perioada secolului XVII, mai ales pentru domnia lui Vasile Lupu (care a adus la Iaşi
obiceiurile fastuoase ale Bizanţului), s-au păstrat numeroase obiecte, care pot fi grupate în
următoarele categorii:
• lucrări care continuă linia tradiţională a prelucrării metalului, optînd pentru stilistica
gotică instituită încă în epoca lui Ştefan cel Mare;
• lucrări influenţate vădit de stilistica orientală, atît în ce priveşte formele, cît şi
ornamentele; decorul se apropie de ornamentele de factură orientală; utilizarea gravării, a reliefului
aplatizat în locul tradiţionalei tehnici „au repoussé”;
• piese care realizează sinteza între formele artistice mai vechi cu tradiţii locale şi
elementele noi, orientale;
• piese decorative aduse din străinătate pe calea schimbului comercial, comandate sau
dăruite. Articolele de factură germană, italiană, balcanică prezintă un capitol aparte pentru sesizarea
preferinţelor artistice şi studierea particularităţilor generale în creaţia artistică locală şi cea străină
(în timpul războiului ruso-austro-turc din 1789-1792, un bîlci din Iaşi a fost vizitat de călătorul
austriac, geologul Hacquet, care a observat obiecte din Germania, Austria, Grecia, Anglia, Franţa,
Italia (de unde se importau pietre preţioase şi mărgăritare) [41, p. 418].
Majoritatea monumentelor de orfevrărie din Moldova s-au păstrat din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea. Existenţa unor trăsături comune între aceste obiecte ne permite să
argumentăm constituirea unei şcoli locale unitare de prelucrare a metalelor preţioase. Din cele
expuse anterior rezultă că, în această epocă, în Moldova, sunt continuate tradiţiile giuvaiergeriei
naţionale şi sunt create premise pentru dezvoltarea lor ulterioară, ţinînd cont de diversitatea
stilurilor şi a tendinţelor artistice, influenţate atît de curentele europene, cît şi de cele orientale.

37
 În general, mulţi cercetători înclină spre aserţiunea existenţei unui stil tipic în giuvaiergerie:
„stilul romania” [67, p. 102], care ar prezenta o simbioză a stilurilor gotic, romanic, baroc şi rococo
cu variate influenţe bizantine, greceşti, orientale. De aşa manieră, arta metalelor preţioase din ţările
române se prezintă ca o artă cu tradiţii bogate, aflată la intersecţia artei şi culturii catolice şi
ortodoxe, un fel de hotar artistico-cultural dintre Vest şi Est. Arta metalelor preţioase în secolul al
XVII-lea, ca şi în secolele precedente, este practicată cu precădere în Transilvania şi în special în
mediul săsesc, iar demnitarii ţărilor române rămîn principalii comanditari. Lucrările pieselor în
metal se conformizează cu predelecţiile impuse de epocă, şi aici fiind reluat programul decorativ pe
care îl întîlnim în arta prelucrării lemnului şi pietrei. Complet se înscriu în morfologia artei baroce
obiectele de cult cu care sunt înzestrate bisericile şi mănăstirile din ultimul pătrar al secolului XVII
în ţările române [24].
Orfevrăria din epoca modernă este predominată de bijuterie, obiectele de aur îşi pierd caracterul
de însemne personale, de nobleţe sau putere, se transformă în podoabe ornamentale, simple şi foarte
decorative. Obiectele de aur sunt purtate de toţi cei care sunt în stare să le procure, devenind
însemne ale bogăţiei şi abia, în fine, ale unei spiritualităţi. Tendinţa spre o artă internaţională de la
începutul secolului al XIX-lea ne poartă spre o diversitate de stiluri, renovarea motivelor antice şi
clasice, impuse de stîngăcia modernizării. Podoabele impresionează mai mult prin cantitatea
metalului folosit, abundenţa şi strălucirea pietrelor scumpe, dar nu şi prin măiestrie, gust şi fineţe.
Moda devine universală, ea aparţine tuturor popoarelor, promovează un stil compus, definit de
îmbinarea unor elemente decorative din Europa, Orient, Africa, America. Noul stil 1900 va
contribui la predominarea rafinamentului în detrimentul fastului cu orice preţ.
Constatarea premiselor şi tradiţiilor giuvaiergeriei din Moldova este indisolubil legată de oraşul
Iaşi, capitala ţării, de unde ar putea proveni mulţi meşteri-bijutieri care lucrau în Basarabia. Evident,
în urma schimbului comercial şi cultural, relaţiile dintre Iaşi şi oraşele basarabene sunt destul de
ample şi devine logică analiza succintă a evoluţiei ramurii bijuteriilor din capitala Moldovei.
Descoperirea aici a unei creuzete de grafit pentru topirea metalului preţios denotă prezenţa
zlătarilor, care lucrau la comanda orăşenilor înstăriţi şi erau scutiţi de dări. Datele documentare şi
arheologice certifică dezvoltarea giuvaiergeriei la Iaşi pe linie ascendentă, graţie schimburilor
comerciale, a cererii permanente din partea aristocraţilor, dar şi din partea domniei odată cu
transformarea oraşului în capitală [41, p.113]. Catagrafiile din anii 1808, 1820, 1831 ale populaţiei
ieşene plasează pe primele locuri argintarii, luaţi împreună cu giuvaiergiii, zlătarii şi cercelarii. Unul
din documentele datate cronologic cu anul 1783 şi aparţinînd soacrei Ilincăi Cuculeasa [41, p. 399]
descrie „...o floare mare de aur cu diamanturi şi cu rubinuri ce au avut-o făcută dumnealui
(ginerele Atanase Panu-Cernovodeanu), în care (floare) sunt diamanturi triizeci şi trii chetricele şi

38
au tras două caraturi, iar rubinele şi smaragdurile sînt patru pietre mari şi au tras trii caraturi...”.
Fragmentul citat este important şi prin faptul că reproduce denumirea pietrelor preţioase utilizate la
hotarul secolelor XVIII-XIX, precum şi unităţile de măsură utilizate – caratul, acceptat la acea
vreme în ţările europene, inclusiv şi în Moldova.
În cercetările sale N.Iorga ajunge la concluzia că „...nici o breaslă a blănarilor nu stătea alături
ca bogăţie şi însemnătate cu a zlătarilor, cărora pe urmă li s-a zis cu un nume turcesc „cuiungii”.
Urmînd exemplul saşilor din Ardeal, ca Luca argintarul, chemat de Al. Lăpuşneanu, ei „ferecau”
cu aur şi argint. Meşterii lucrau „sponce de argint”, nasturi de mărgăritare cu căsuţe de aur...”
[38, p. 54]. În Moldova, la 1744 s-a descoperit un singur ţigan zlătar, dar acela pare să fie aurar,

culegător de aur în rîuri („ei făceau domniei şi boierilor tot felul de lucruri de artă din metalul
scump care era încredinţat îndemănării şi gustului lor”). N.Iorga delimitează evident meseriaşii
care lucrau metalele nobile, prezentînd următoarea clasificare: aurari, argintari, zlătari, care, deşi
lucrează toţi cu metale nobile şi pietre scumpe, se deosebesc după statut, funcţii şi posibilităţi.
Practic, toate specialităţile erau unite în bresle, autoritatea fiind exercitată de către starostele breslei,
iar ucenicii erau luaţi la lucru şi studii numai cu permisiunea sa [38, p. 118]. Zlătarii, cărora li se mai
zice cuiungii, breaslă cuiungerească, au încă la 1775 legături profesionale de tip nou. Pentru a-i
pedepsi pe „cei ce vor căde în vină pentru schimbatul aurului, argintului şi a altor giuvaieruri” este
cuiungi-başa, care-i supraveghează. Pentru cei ce se ocupă cu giuvaiere a fost instituită o funcţie
specială, un giuvaiergi-başa, care la 1793 este Filip Argintarul şi un oarecare Elizar, evreu, iar la
1819 – Toma Argintarul [38, p. 153]. În funcţia acestui staroste (cuiungi-başa sau giuvaiergi-başa)
intra asigurarea membrilor breslei cu materii prime şi condiţii de lucru, reglementarea conflictelor.
Numărul redus al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei, înscris pe lista breslelor speciale, se
explică printr-un simplu motiv. Spre deosebire de Europa, în Moldova medievală şi modernă
înscrierera meşteşugarilor în bresle nu era un lucru strict şi obligatoriu. Mulţi meseriaşi lucrau în
afara breslei, cu toate că breslaşii aveau anumite înlesniri fiscale. Acest fenomen este puţin cercetat,
deşi sugerează anumite informaţii despre activitatea breslelor, şi anume că ele, se pare, strîmtorau
într-o măsură oarecare activitatea liberă a meşterilor, ţineau sub control realizarea produselor finite,
distribuirea materiei prime [19, p. 77]. Totodată, în secolele XVII-XVIII în oraşele moldoveneşti cel
mai puţin reprezentate sunt meseriile artistice, din motivul că meşterii lucrau la comandă, mai ales
pentru aristocraţia bogată, la care se adaugă şi concurenţa permanentă şi aprigă cu meşterii invitaţi
de peste hotare [99, p. 51.]. Întemeiate în secolele XVI-XVII, breslele meşteşugăreşti din oraşele
moldoveneşti (inclusiv cele ale giuvaiergiilor, zlătarilor şi argintarilor) s-au păstrat şi pe parcursul
secolului al XIX-lea. După 1832 a fost înlesnită formarea breslelor, proces dirijat de un nou organ
administrativ al oraşului, care controla viaţa publică orăşenească. După anul 1812 evoluţia breslelor

39
în Moldova de peste Prut şi Basarabia a fost diferită. În Basarabia acestea s-au menţinut pînă în a
doua jumătate a secolului XIX, cedînd treptat locul manufacturilor, iar în principatul Moldovei
breslele au fost desfiinţate oficial în anul 1873. În anul 1902 fostele bresle au fost transformate în
corporaţii, iar prin legea din 1912 – în sindicate, pentru ca în cele din urmă să fie legalizate prin
legea de la 12 octombrie 1938 din nou ca bresle, ca asociaţii meşteşugăreşti individuale [19, p. 84].
Moldova, bogată în argintării, înşiră în catastifuri şi foi de zestre străchinuţe de dulceaţă,
linguriţe, bumbi, bastoane şi are de asemenea, la 1775, fiind menţionat şi un staroste de cuiungii [38,
p. 154]. Breasla argintarilor din Iaşi avea venituri foarte mari, ca urmare, apare necesitatea de cîţiva

epitropi pe lîngă staroste însărcinaţi cu administrarea averii şi a veniturilor breslei [41, p. 402]. Încă
din 1799 se reia practica comenzilor de giuvaieruri în Ardeal şi începe o concurenţă riguroasă a
meşterilor străini în interiorul ţării, mărfurile de origine transilvăneană, austriacă, germană
concurînd cu cele de origine orientală. Aceste mărfuri influenţează evident portul doamnelor şi
domnilor, modul de trai, mobilierul, vesela. La hotarul secolelor XVIII-XIX era puternică
concurenţa dintre tendinţele artistice franceze şi orientale. La 1805 un oarecare Andreas Wolf din
Sibiu nota că „boierii localnici îşi cheltuiau averea pe un lux inutil, ca exemplu obiecte de podoabe
etc. Juvaerurile de pe degete şi din pieptănătura unor femei, juvaeruri lucrate de meşteri evrei,
imigraţi, costau o adevărată avere” [41, p. 408].
Pînă în secolul al XVIII-lea, în Moldova nu a funcţionat nici o fabrică. În mod tradiţional,
majoritatea meşterilor lucrau în ateliere mici, singuri sau cu familia, iar tehnica de lucru era în
continuare manuală. Existau trei categorii de meşteri, care, în funcţie de venituri, plăteau patenta de
120, 80 şi 50 de lei anual [41, p. 497]. Concurenţa crescîndă a mărfurilor importate din Orient şi
Europa a contribuit la decăderea meşteşugului local, abandonul sau emigrarea argintarilor. Breslele
de aurari şi zlătari nu sunt sprijinite de către stat şi, la începutul secolului XIX, practic sunt în declin
financiar, cauzat şi de atitudinea domniei, care prefera mărfurile străine. Deja la 1843, în Moldova
sunt importate bijuterii din Germania, Franţa, Turcia (mai ales tacîmuri de chihlimbar) [37, p.160].
Desigur, meşterii locali nu puteau rezista acestei concurenţe acerbe şi sunt nevoiţi să plece din ţară
sau să facă altă meserie. Creşterea comerţului cu obiecte de lux, mai ales bijuterii aduse din Leipzig,
Viena, Levant, Rusia, favorizează apariţia unor magazine de specialitate, unele cu mărfuri exclusiv
importate [41, p. 502].
În prima jumătate a secolului XIX, în ţările române apar diferite curente artistice, care cuprind şi
creaţia obiectelor din aur, platină şi pietre preţioase. Îmbinarea elementelor din diferite stiluri a
contribuit la apariţia stilului 1900, care se distinge printr-un rafinament excesiv. În a doua jumătate
a secolului al XIX-lea giuvaiergeria din ţările române se dezvoltă similar cu cea universală, după
1848 creaţia meşterilor locali nu se deosebeşte de producţia europeană, tendinţele artistice şi moda

40
venind de la Paris. Bijuteriile şi însemnele puterii sunt executate de meşteri-bijutieri din Paris,
Viena sau Berlin [15, p. 47], însuşi A.I.Cuza comandă sau primeşte articole lucrate la Paris de Stern
sau Cartier, piese decorate cu diamante (aduse din Africa de Sud), faţetate după moda de atunci la
Amsterdam sau Antwerpen. Este o artă complet lipsită de spirit naţional, abia după 1920 se resimte
tendinţa spre particularizarea creaţiei, exemplu elocvent fiind bijuteriile şi însemnele puterii
comandate de către Casa Regală din Bucureşti. Cu toate acestea, arta metalelor preţioase din
România îşi păstrează în mare parte personalitatea, mai ales prin semnificaţia articolelor şi
ornamentarea lor. Aspiraţiile poporului român de emancipare naţională, de apărare a individualităţii
etnopolitice au contribuit la promovarea în giuvaiergerie a unui anumit spirit al istoriei poporului.
Însemnele puterii sunt preluate în majoritatea cazurilor de la domnitorii medievali, sunt mai bogate
în pietre preţioase, arta naţională renăscînd odată cu domnia lui Cuza. În asemenea condiţii îşi fac
apariţia opere valoroase cu bogate simboluri şi trăsături naţionale [66, p. 177.].
Problemele legate de dezvoltarea industriei bijuteriilor din România, de aprecierea şi marcarea
giuvaiericalelor devin şi mai importante odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007 şi aprobarea noilor legi care reglementează activitatea ramurii. (Cu atît mai mult că noile
reglementări din România vizează într-o măsură considerabilă şi industria bijuteriilor din Moldova
la capitolul tehnologie şi materie primă, creare de modele noi şi comercializare de bijuterii.).
Activitatea în domeniul giuvaiergeriei (procurarea metalului şi confecţionarea de bijuterii) este
strict reglementată de către stat prin anumite legi şi decrete. Marcarea centralizată de către stat a
bijuteriilor confecţionate în România începe din 1 aprilie 1905, iar pentru perioada interbelică
putem înainta ipoteza aplicării mărcii legate de control pentru bijuteriile confecţionate în provincia
Basarabia în conformitate cu legislaţia în vigoare din România. În perioada 1905 - 25 septembrie
1926 poansoanele cu marca legată de control al articolelor de aur avea gravat capul de bour, iar
pentru bijuteriile confecţionate în perioada 1926 - 12 iulie 1955 – capul de lupoaică. Din anul 1955
marca legată de control aplicată bijuteriilor din România prezenta bustul de muncitor cu ciocanul pe
umăr. Prin decretul nr. 90-1990 Banca Naţională exercită controlul asupra producţiei, prelucrării,
circulaţiei metalelor preţioase, controlul unităţilor de stat, atelierelor de lucru, stabilind titlul
metalului pentru aur 375 şi pentru argint 750. Marcarea obligatorie, evaluarea şi aprecierea
metalului şi a bijuteriilor se efectuează numai de Banca Naţională prin aplicarea „Mărcii legate de
control” de către Inspecţia de Metale Preţioase.
Actualmente, articolele de giuvaiergerie sunt confecţionate, în marea lor majoritate, de
Monetăria de Stat din România (înfiinţată la 1870), fiind un produs tradiţional al acestei instituţii.
De la obişnuitele verighete şi inele pînă la cercei, coliere şi broşe complicate, gama de articole de
acest gen cuprinde orice tip de bijuterie clasică sau inedită, iar modelele pot fi cele ale Monetăriei

41
sau propuse de client. În afară de bijuterii, Monetăria confecţionează şi diferite medalii, monede
comemorative, insigne şi variate accesorii. S-au păstrat pînă la noi şi numele unor gravori români de
mare talent: Resh, Carniol, Radivon, care au lucrat în secolul trecut.
Marcarea se face prin aplicarea titlului pe bijuterii, exprimat în miimi – 585, 750, urmat de
marca de responsabilitate individuală, care este atribuită de Protecţia Consumatorului şi este
înregistrată tot acolo. Potrivit datelor Patronatului Bijutierilor din România (PBR), România
produce şi importă anual circa trei tone de bijuterii din aur, ceea ce înseamnă că, la o populaţie de
21,7 milioane de locuitori, consumul mediu pe locuitor este de 0,14 grame. Sistemul de calitate al
Monetăriei Statului (în cadrul căreea în 1958-1959 se înfiinţează Sectorul de bijuterii al Monetăriei
– Atelierul Bijuterii) a fost reconfirmat în 2002 de către Comisia de supraveghere, acreditare şi
certificare a Ministerului român de Interne, conform standardului internaţional SR EN ISO 9002
[150].
În România, ca sortiment, pe primul loc sunt comercializate, în proporţie de 60%, inelele de
damă, urmate de pandantive, lănţişoare şi cercei cu 20%, brăţări 10%, în timp ce bijuteriile pentru
bărbaţi ocupă ultimul loc, cu o pondere pe piaţă situată sub 10%. În opinia patronatului, neeliminarea accizului la bijuteriile din
aur poate duce chiar la dispariţia branşei bijutierilor. Prin intermediul Legii 163/2005, accizul la bijuteriile noi fabricate în
România a fost mărit de la 20% la 25%, din considerentul că ar fi produse de lux (scapă procesului
de accizare doar verighetele). Dar pentru bijutierii români, lovitura de graţie este dată de noul Cod
fiscal, care păstrează această reglementare şi după 1 ianuarie 2007. În asemenea condiţii, noul Cod
fiscal duce la faliment sute de bijutieri români. Concomitent, Codul vamal elimină total, de la
aceeaşi dată, accizul pentru bijuteriile produse în străinătate şi importate prin intermediul agenţilor
economici. Conform unui studiu al Grupului de Economie Aplicată, în domeniu ar funcţiona circa
3.200 de firme, cu 35.000 de salariaţi. Pe piaţa UE, cu excepţia Letoniei, unde cuantumul încă în
vigoare este de 20%, nu mai există accize pentru bijuterii. Începînd de la 1 iulie 2002, şi Lituania a
eliminat accizul de 5%, în perioada imediat următoare o măsură similară fiind luată şi în Bulgaria.
La momentul dat, în România sunt înregistrate cîteva organizaţii legale în funcţia cărora intră
asigurarea cu materii prime calitative de lucru a bijutierilor profesionişti, apărarea drepturilor de
autor etc. – aşa-numitele patronate. În aceast context, putem afirma cu certitudine că breslele
medievale ale bijutierilor din oraşele româneşti au evoluat trecînd prin variate corporaţii şi asociaţii
meşteşugăreşti la patronate, care desfăşoară o activitate prodigioasă în domeniul artei
giuvaiergeriei.
Cît priveşte instituţiile de învăţămînt din România din domeniul giuvaiergeriei, lucrurile stau
rău. Din anii ’50 ai secolului XX nu mai există o şcolarizare calitativă pentru bijutieri. După 1989 a
fost închisă unica instituţie de învăţămînt de la Arad, care instruia bijutieri şi ceasornicari. La acest

42
capitol situaţia din Republica Moldova pare a fi într-adevăr ceva mai bună. Meşterii bijutieri care
activează actualmente au făcut studii de specialitate la instituţiile de învăţămînt de profil din Rusia
şi Ucraina. Totodată, tinerii bijutieri erau pregătiţi la un nivel înalt în cadrul Uzinei de Bijuterii din
Chişinău, activînd iniţial ca ucenici. Ulterior, în funcţie de calităţile profesionale demonstrate, ei
puteau deveni modelieri sau bijutieri calificaţi, susţinînd în permanenţă examene de specialitate
pentru a obţine diferite calificări profesionale. De asemenea, în cadrul Facultăţii de Arte Plastice a
Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă” există o specializare în prelucrarea artistică a
metalului. Sub conducerea profesorului Olga Tiron, studenţii elaborează schiţele viitoarelor
bijuterii, după care le realizează în materiile prime accesibile şi tehnicile studiate. Astfel, studenţii
confecţionează bijuterii din metale ieftine, panorui şi vase decorative în tehnica turnării metalului,
filigranare, forjare etc.

Unele aspecte din istoria giuvaiergeriei din Ucraina şu Rusia.

Ucraina. Evoluţia giuvaiergeriei în Ucraina învecinată a influenţat incontestabil arta decorativă
din Republica Moldova, ţările întreţinînd legături comerciale şi culturale seculare, cu atît mai mult
că bijuteriile din Moldova în secolele XIX-XX erau supuse marcării la Biroul de Marcare din
Odesa. Actualmente saloanele de bijuterii din Republica Moldova comercializează într-o cantitate
impunătoare articole de giuvaiergerie de factură urcraineană, care lucrează, de preferinţă cu aur cu
titlul 583 (în Republica Moldova se utilizează titlul 585), articolele respective creînd concurenţă
semnificativă pentru cele autohtone la capitolul calitate, frumuseţe şi preţ. De-a lungul anilor, în
Ucraina au studiat şi meşteri originari din Moldova, care au făcut studii în domeniul giuvaiergeriei,
designului şi gemologiei la facultăţile respective de la Colegiul de Artă Decorativă şi Aplicată din
Ivano-Frankovsk, Lvov sau Vîniţa, Academia de Artă din Lvov, Academia de Stat de Artă şi Design
din Harkov şi Institutul de Stat de Artă Decorativ-aplicată şi Design din Kiev.
În linii generale, giuvaiergeria din Ucraina posedă aceleaşi trăsături generale de dezvoltare,
specifice provinciilor Imperiului Rus, ulterior, republicilor unionale din URSS, iar după declararea
independenţei se trece la o etapă calitativ nouă de evoluţie. Arta bijuteriilor se dezvoltă în oraşele
mari din Ucraina graţie aspiraţiilor faţă de frumos şi excepţional, tradiţie denaturată după 1917, cînd
renumitul bijutier Faberge pleacă peste hotare [132, p. 63]. În anii ’60-’70 ai secolului XX se deschid
posibilităţi noi pentru dezvoltarea meseriei artistice de prelucrare a metalului datorită constituirii
Fondului Artistic al Ucrainei, care coordona activitatea designerilor şi tehnologia confecţionării,
bazată pe producerea în serie şi individuală a bijuteriilor. În Ucraina activau uzinele de bijuterii din
Kiev, Dnepropetrovsk, Harkov, Odesa, Simferopol, care, fiind lipsite de dreptul de a lucra cu
metalele preţioase, confecţionau articole de podoabă din alpaca, neizilber, titan, materii prime

43
netradiţionale. La 1985 a fost fondată Societatea Bijutierilor, care obţine dreptul de a lucra cu
argintul, membrii săi creînd în atelierul pictorului V.Homenko adevărate opere de artă. O etapă
calitativ nouă în dezvoltarea giuvaiergeriei din Ucraina reprezintă deschiderea Uzinei de Bijuterii
din Odesa „Aurum”, creată în baza Fabricii de Bijuterii şi Ceasuri existentă din 1944, deschisă, la
rîndul său, în baza unui atelier în 1939. La uzină exista şi un sector care se ocupa de executarea
bijuteriilor exclusive, care participau la variate concursuri, expoziţii internaţionale. Sistemul de
producere închis al bijuteriilor nu permitea dezvoltarea eficientă, iar trecerea la economia de piaţă la
finele secolului XX a lăsat mulţi meşteri fără de lucru şi perspective, mulţi din cei mai buni
emigrînd în ţările dezvoltate. Uzina de Bijuterii din Odesa, fiind similară cu cea din Chişinău, este
participantă la expoziţii internaţionale de giuvaiergerie, chiar şi la cele organizate de concernul De
Beers. Renaşterea tradiţiilor artei bijuteriilor din Odesa decurge în condiţii noi istorice şi
economice, acest oraş fiind întotdeauna renumit prin meşteri bijutieri. Odată cu destrămarea URSS,
se desfiinţează şi vechiul sistem de marcare al articolelor preţioase confecţionate la uzinele de
bijuterii din Ucraina, a fost efectuată reforma în domeniul giuvaiergeriei, care include o nouă
marcare a bijuteriilor ucrainene: stema de stat, titlul metalului preţios conform standardelor
europene şi iniţialele uzinei de producere, aceste calificative servind pentru identificarea şi
aprecierea bijuteriilor ucrainene∗. Obţinerea independenţei statale a favorizat crearea în Ucraina a
unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea vertiginoasă şi liberă a creaţiei artistice.
Rusia. În secolele XIX-XX, în arta bijuteriilor sunt semnalate aceleaşi tendinţe stilistice
caracteristice pentru ţările europene. Se preferau articole gravate, primii paşi în acest domeniu fiind
efectuaţi de către M.Lomonosov în atelierele Academiei de Ştiinţe din Rusia. La 1839, în
Observatorul Astronomic de la Pulkovo au fost deschise primele ateliere de gravare, în care lucrau
meşteri renumiţi ca G.K. Brauer, V.F. Herbst, G.A. Freyberg-Kondratiev [136, p. 6]. După 1922,
pentru gravarea obiectelor de artă se foloseşte pantograful, ceea ce a simplificat cu mult munca
bijutierului, dar a generat tirajarea obiectelor. În a doua jumătate a secolului XIX apar fabrici cu un
număr considerabil de lucrători, sistem de comenzi reglementate, producere eficientă bazată pe
tehnologii performante, fiecare atelier şi fabrică posedînd un stil propriu şi individualitate: filiale ale
Casei de Bijuterii Faberge şi ale întreprinderii conduse de Porfirie Oloveanişnikov, specializată în
orfevrărie bisericească; Andrei Postnikov îndeplinea comenzile curţii regale engleze şi ruse; Pavel
Sazikov, unul din cei mai buni meşteri-argintari ai timpului; Iakov Mişukov care crea după desenele
academicianului Sciusev; Alexandr Liubavin deţinea titlul de „meşter-argintar principal al Curţii”;

∗
Marca Uzinei de Bijuterii din Vinitza, Ucraina include următoarele componente: 7 - ultima cifra a anului de aplicare a
titlului, K – întreprinderea de marcare, B – uzina din Viniţa „Kristal”; titlul aplicat include: 585 – titlul metalului, B –
uzina din Vinitza, frunză stilizată de arţar – simbolul întreprinderii cu dreptul de aplicare a mărcii legate de control.

44
Ivan Hlebnikov - specialist în emailare şi brunare, promotor al stilului modern. La 1930 se deschide
la Moscova Institutul Ştiinţific de Cercetare în domeniul industriei artistice, care se ocupa şi de
reglementarea activităţii în domeniul giuvaiergeriei, la 1947, la Moscova a fost deschisă Uzina
specială de prelucrare a aliajelor metalelor preţioase. Actualmente, Uzina specială „Zolotoboi”
este unica întreprindere din spaţiul post-sovietic care se ocupă de confecţionarea foiţelor fine de aur,
utilizate preponderent în orfevreria bisericească.
Se consideră că în URSS industria producătoare de bijuterii ca domeniu specializat de activitate
apare la 1966 [130, p. 5], toate întreprinderile fiind unite sub conducerea unui minister de resort, care
a şi comandat construirea, practic în toate republicile unionale şi în toate oraşele mari, a unor uzine
de bijuterii, cea din Chişinău fiind ultima planificată. Uzinele aveau o specializare foarte îngustă, ce
consta în anumite operaţii tehnologice, producţia era transmisă la altă uzină pentru continuarea sau
finisarea operaţiilor. În a doua jumătate a secolului XX legăturile dintre bijutierii din RSSM şi
Federaţia Rusă erau foarte strînse, ţinînd cont de subordonarea unei conduceri unice, specializarea
îngustă a uzinelor, interzicerea atelierelor particulare şi a meşterilor individuali, dar şi de faptul că
stagiile de recalificare şi perfecţionare se ţineau la unele uzine şi şcoli din Rusia.
Efectuînd o mică incursiune în istoria marcării metalelor preţioase şi a bijuteriilor în Rusia,
aflăm că la 1810 ţarul Alexandru I organizează Ministerul Finanţelor şi, pe lîngă el, Departamentul
Afacerilor Miniere, în activitatea căruia intra coordonarea activităţii Curţii Monetare din Sankt
Petersburg şi a Camerei de Marcare. La 1840 existau 63 de camere de aplicare a mărcii legate de
control, care activau în conformitate cu Regulamentul privind camerele de marcare şi apreciere a
aurului şi argintului în lingouri şi articole. După formarea URSS, la 1922, activau 14 direcţii de
marcare, iar din 1925 se trece la sistemul metric (în locul sistemului de zolotnic): pentru aur titlurile
583, 750, 958 şi pentru argint – 800, 876, 916 [106, p. 68]. La 1990, în URSS deja erau 25 de
inspecţii de marcare. Odată cu destrămarea URSS, la 1992 au fost introduse marcări noi ale
inspecţiilor de marcare şi cifrul inspecţiei de stat. La 1 ianuarie 2001 au fost introduse regulamente
noi privind marcarea, prima literă aplicată bijuteriilor din metale preţioase devenind litera „A” a
alfabetului rus, care simbolizează cifrul primului an al noului mileniu. Din 1 ianuarie 2006 primul
semn aplicat este litera „E”, după care urmează litera alfabetului rus care desemnează cifrul
inspecţiei de stat, apoi cifrul producătorului de bijuterii (nu mai mult de două litere). Toate semnele
mărcii trebuie să fie aplicate în contur şi includ, la fel, anul fabricării, marca legată de control fiind
necesară pentru depistarea producătorului şi în caz de litigii, rezolvarea lor la nivel legislativ, cu atît
mai mult, că bijuteriile ruse practic au invadat piaţa Republicii Moldova deopotrivă cu piesele de
origine ucraineană, turcă şi italiană. Comercializarea bijuteriilor se efectuează numai în cazul
prezenţei marcării necesare, care se realizează la Inspecţia de Stat a Ministerului de Finanţe şi

45
prezintă un semn special aplicat pe articole. Din 1958 bijuteriile sovietice, respectiv cele produse în
RSSM, erau marcate cu semnul stelei cu cinci colţuri asociată cu secera şi ciocanul pentru toate
articolele de aur şi argint. Acest simbol mai este utilizat şi actualmente, în pofida instituirii, în 1994,
a semnului în formă de profilul unui cap de femeie în cocoşnic, îndreptat la dreapta. Totodată,
fiecare bijuterie trebuie să conţină însemnul propriu al uzinei de producere, care constă din semne
individuale şi anul controlului. Din 1988, după ultima cifră, care înseamnă anul confecţionării, se
plasează litera care conţine cifrul inspecţiei de stat care aplică marca legată de control. Din 1990
ultima cifră a anului este asociată cu două puncte verticale plasate în faţa cifrului întreprinderii
producătoare. Marca de bază se aplică strict în centrul stelei cu cinci colţuri, asociată de literele
inspecţiei de titrare şi anul confecţionării. Mărcile suplimentare nu au importanţă în lipsa celor de
bază şi se aplică de cele mai dese ori asupra unor detalii ale ceasurilor, de formă pătrată pentru cele
de aur şi argint, „НП” pentru articolele restaurate cu titlul mai jos de cel stabilit iniţial. Actualmente
marcarea se efectuează tot mai des prin metoda electrică, cu ajutorul laserului, strînmtorînd tot mai
evident metoda mecanică [149].
Saloanele de bijuterii din Moldova prezintă pentru consumatorul mediu şi variate articole de
giuvaiergerie de origine turcă. Acumularea experienţei tehnologice a permis transformarea unui
meşteşug rafinat într-o ramură economică prosperă. Turcia exportă bijuterii de aur în peste 80 de
state ale lumii, pe pieţe extrem de pretenţioase cum sunt Statele Unite ale Americii, Emiratele
Arabe Unite, Elveţia şi Japonia.
In linii generale, putem constata că giuvaiergeria din Republica Moldova la anumite etape de
dezvoltare a fost puternic influenţată de cadrul istoric şi situaţia politico-economică, comportînd
trăsături specifice giuvaiergeriei din Imperiul Rus, România, URSS, ca după obţinerea
independenţei la 1991, parcurgînd o îndelungată perioadă de stagnare şi declin, să treacă pe o
treaptă calitativ nouă de dezvoltare, schiţînd priorităţile şi perspectivele pentru evoluţia
giuvaiergeriei naţionale. În această ordine de idei, arta bijuteriilor din Republica Moldova prezintă o
simbioză logică a stilurilor şi tendinţelor manifestate pe parcursul secolelor, inspirată din arta
neolitică şi geto-dacă, romană şi bizantină, a popoarelor nomade şi orientale, supusă legităţilor de
dezvoltare din România şi Rusia, cunoscînd perioade de declin, stagnare sau progres semnificativ.
Cu toate acestea, giuvaiergeria naţională îşi păstrează individualitatea sa, denumirile proprii ale
pietrelor sau podoabelor, dovadă servind colecţiile muzeistice din ţară, care denotă atît producţie
locală şi existenţa meşterilor specialişti în domeniu, cît şi originalitatea podoabelor şi bijuteriilor
depistate, specifice arealului geografic studiat: salbe de monede, gherdane, zgărdiţe, cercei
moldoveneşti etc.

46
 1.2. Premise, condiţii şi particularităţi ale evoluţiei giuvaiergeriei în
Basarabia

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Republicii Moldova au scos la lumina zilei

numeroase piese de podoabă datînd din cele mai îndepărtate timpuri, dovadă a existenţei
meşteşugului de prelucrare artistică a metalului preţios. Ca urmare, putem vorbi despre cele mai
solicitate podoabe folosite în antichitate: coliere, salbe de colţi, mărgele de sticlă colorată; fibule şi
brăţări de bronz din epoca bronzului. Geto-dacii purtau numeroase brăţări mono- şi plurispiralice,
inele pentru tîmple etc., păstrate actualmente la muzeele din Chişinău: piese de podoabă depistate în
necropolele Ciocîlteni, Mălăieşti, Grătieşti (mărgele şlefuite de formă pătrată şi semiovală din
cornalină şi pietre de culoare albastru-închis, mărgele din ceramică executate din variate figuri
geometrice, decorate cu buline şi linii albe). Romanizarea şi creştinarea geto-dacilor au influenţat
evident arta confecţionării bijuteriilor, fiind descoperite podoabe şi obiecte de orfevrărie laică şi de
cult caracteristice artei decorative dacice cu influenţe manifeste romane şi creştine, inclusiv primele
cruciuliţe de botez şi cruci de procesiune creştine. Pe parcursul secolelor giuvaiergeria cunoaşte
progrese şi regrese considerabile, ţinînd cont de lipsa materiilor prime nobile pe teritoriul Moldovei,
precum şi de urmările nefaste ale valurilor de migraţie a popoarelor nomade sau ale frecventelor
conflicte armate. Tezaurele depistate în arealul geografic menţionat posedă numeroase giuvaieruri
confecţionate atît din metale nobile, cît şi materiale nepreţioase: fibule digitale şi în formă de
lunule, podoabe de argint, engolpioane, cercei, inele de argint pentru tîmple, torquesuri de aur,
depistate la Ialoveni, Hansca, Brînzeni, Pepeni prezintă o lume cu o bogată viaţă spirituală [58, p.
52.]. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei păstrează numeroase articole

vestimentare de factură laică şi religioasă ornate cu mărgele colorate sau albe, brăţări şi bijuterii
(secolele VIII-IX, cultura materială Petruha), encolpioane (secolele XI-XIII), podoabe şi accesorii
descoperite în secolul XIV la Costeşti, raionul Ialoveni, inele boiereşti din secolele XV-XVI
(fig.10.).
Podoabele conservate de-a lungul secolelor diferă ca valoare şi calitate, din care considerente
am recurs la descrierea şi analiza celor mai semnificative giuvaiericale, ceea ce ne-a permis
restabilirea tabloului general al evoluţiei artei bijuteriilor în Republica Moldova, predelecţiile
demnitarilor locali faţă de anumite articole, materiile prime de lucru şi tehnica de confecţionare.
Interes deosebit revine pieselor de podoabă din tezaurele din secolele XVI-XVIII, spre exemplu,
patru verigi de tîmplă de argint (Brătuşeni, raionul Edineţ), cu montură sferoidală, compusă din
două hemisfere executate prin turnare şi sudate meridional. Pe montură se află opt cercuri din fir
filigranat, majoritatea cu piramide triunghiulare alcătuite din granule. Spaţiile dintre cercuri sunt

47
acoperite cu bucle spiralate, iar pe suprafeţele laterale sunt dispuse plăcuţe dreptunghiulare cu
tuburi de sîrmă [71, p. 18]. În tezaurul de la Oneşti (Hînceşti), au fost descoperite 16 piese de
podoabă: două verigi de tîmplă, similare după executare cu cele descrise anterior, 11 nasturi şi trei
inele [71, p. 22]. Inelul sigilar are montura de formă hexagonală cu chenar adîncit, iar în mijloc o
monogramă, pe centru, la capetele monturii, sunt gravate cîte trei pătrate cu laturile intersectate de
mici segmente, în fiecare pătrat este înscris un „X” gravat. Al doilea inel posedă montură sudată,
turnată în formă de stea cu nouă raze, cu mici granule dispuse piramidal, iar şatonul are forma ovală
şi conţine o piatră din sticlă albastră. Al treilea inel, de argint, prezintă montura în formă de rozetă
cu şase petale, împodobite cu granule mari şi fir torsionat, iar şatonul este de formă cilindrică,
înscris într-un cerc executat în filigran şi conţine o inserţie mică albastră.

fig. 10. Inele, aplice şi pandantive (sec. XIV. s. Costeşti, raionul Ialoveni). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.

În aceeaşi ordine de idei ar fi cazul să menţionăm şi tezaurul de la Musait (Vulcăneşti), compus

din 68 de obiecte de podoabă şi accesorii vestimentare, tezaur care cuprinde un cercel de argint,
executat dintr-o verigă de care sunt prinse trei lănţişoare în formă de zale, 15 verigi de tîmplă cu
montură sferoidală, toate de argint, cu masa cuprinsă între 6-17 grame [71, p. 25]. Un sigiliu este
octogonal, uşor rotungit la colţuri, posedă inscripţia expusă circular în exergă: „Acesta e sigiliul lui
Andreica”. Au mai fost descoperite şi descrise 30 de aplice şi patru broşe de argint cu masa de 16-
24 g: de formă florală, cu zece petale, executată prin batere şi decupare, fiecare petală prezintă o
floare stilizată, cu un mic şaton rotund, ce conţine o piatră mică şi colorată, şatonul central pătrat, de
dimensiuni mai mari [71, p. 29]. Totodată, putem prezenta şi descrierea unui surguci, compus din
două plăcuţe executate prin turnare (bombată şi plată), suprafaţa exterioară fiind decorată în tehnica

48
filigranării şi împărţită în trei registre prin două benzi late, din sîrmă în meandră, dispuse orizontal.
Fiecare registru conţine un şaton cu o piatră colorată, de cel din mijloc este prins un pandantiv. Din
argint sunt confecţionate şi cele 43 de aplice şi 15 pandantive (Bălăbăneşti, Criuleni), pandantivele
fiind confecţionate din aspri, cu mici inele de fixare [71, p. 40].
Piesele de podoabă din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă de executare,
cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu argintul şi aliajul de sudare,
confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale
epocii. În linii generale, arta metalelor preţioase din Moldova din secolele XVI-XVIII se afla,
conform pieselor analizate, la un nivel înalt de dezvoltare, asigurînd baza necesară pentru
dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX. Din cele menţionate anterior reiese concluzia inevitabilă
că giuvaiergeria din Republica Moldova de la începutul secolului XIX avuse la bază o dezvoltare
fructuoasă în domeniul prelucrării artistice a metalului preţios, meşteri iscusiţi şi ateliere
performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice şi de cult, meşteşugul fiind susţinut şi
protejat de domnie, preoţime şi boierimea înstărită.
Studiind bijuteriile din fondurile muzeistice şi cataloagele de specialitate, putem schiţa
următoarele trei etape decisive în evoluţia giuvaiergeriei:

Etapa istorică Perioada

1812 – 1900 1812-1850
1850-1900
1900 - 1972 1900-1918
1918-1945
1945-1972
1972 – începutul secolului XXI 1972-1991
1991 - începutul secolului
XXI

Tabel 1. Etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX.

Dezvoltarea economică corespunzătoare, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene,

comerţul intens intern şi extern, sunt doar căteva din condiţii indispensabile pentru avîntul
giuvaiergeriei. În baza informaţiilor şi mostrelor muzeistice depistate vom încerca specificarea
premiselor economice, sociale şi cultural-artistice care au favorizat dezvoltarea ulterioară a ramurii
prelucrării artistice a metalului preţios în Basarabia, ceea ce constituie un pas decisiv în tendinţa

49
noastră de argumentare a tezei privind existenţa şi evoluţia giuvaiergeriei în Basarabia din secolele
XIX-XX. Devenirea giuvaiergeriei poate fi urmărită graţie documentelor comerciale (importul de
materii prime), a imaginilor şi informaţiilor din presa periodică, mostrelor păstrate în colecţii
particulare şi fonduri muzeistice, izvoarelor plastice şi scrierilor literar-istorice. Situaţia economică
dificilă din Basarabia, conflictele militare permanente au redus substanţial numărul de obiecte de
artă din regiune, multe din ele fiind vîndute, retopite, pur şi simplu confiscate. După 1812 Basarabia
fusese în patru rînduri bază a forţelor militare ruseşti antrenate în războaie. În anii 1812-1918 au
fost emise zeci de dispoziţii şi circulare, conform cărora toate tezaurele formate din diverse
antichităţi, piese de aur, argint, trebuiau declarate autorităţilor, care le transmiteau muzeelor din
capitala Imperiului sau Muzeului Antichităţilor din Odesa, deschis la 1839. O serie de obiecte
liturgice din metal preţios au fost vîndute la licitaţiile publice, care se organizau în Basarabia
conform circularei nr. 5626 din 20 decembrie 1849 a Consistoriului Duhovnicesc. La 5 mai 1850 A.
Kociubinski, protoiereu la catedrala Înălţării din Akkerman, semnala că „au fost vîndute 12 linguri
de masă de argint, titlul 84, 20 de furculiţe de argint, 9 linguriţe de ceai, de argint, o linguriţă de
argint, un polonic mare, lănţişor de aur, 5 cruci de argint, o pereche de cercei de coral în montură
de aur” [9]. Trebuie de menţionat că în Basarabia, în epoca modernă, au existat remarcabile colecţii
şi muzee particulare, fapt specificat şi de zemstva gubernială la 1913. O categorie răspîndită de
colecţii reprezintă cele eterogene, care cuprindeau opere de pictură, sculptură, valori numismatice şi
variate obiecte de podoabă, argintărie, bijuterii, medalii [59, p. 33]. Dintre colecţiile istorice
cunoscute în epocă prezintă un interes deosebit colecţiile Nataliei Sicard, a lui Ion Surucean, a
familiilor Catargi, Donici ş.a.
Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi, care
utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor care
se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale şi
vamale adecvate pe plan intern şi extern. De la începutul secolului XIX, în Basarabia îşi fac apariţia
meşteşugari care se ocupă exclusiv cu meseria respectivă, ea devenind unica lor sursă de existenţă.
Cel mai mare centru meşteşugăresc din Basarabia în secolul XIX era oraşul Chişinău, după care
urmau Izmail, Tighina, Cetatea Albă, Hotin, Soroca, principalul centru de comercializare fiind
tîrgul de la Chişinău. Deja în anii ’40 ai secolului XIX sunt atestaţi circa 340 de meşteri care se
ocupau preponderent de confecţionarea articolelor de metal. Pe lîngă podcovari, ceasornicari,
fierari, în această listă sunt incluşi şi bijutierii. Cei 340 de meşteri erau împărţiţi în trei categorii în
funcţie de profesia exercitată, în ultima categorie fiind incluşi meşterii care deserveau un cerc foarte
restrîns de oameni – gravori, argintari, aurari. O particularitate distinctă a oraşelor basarabene este
creşterea numărului negustorilor din contul micii burghezii şi al ţăranilor veniţi din satele judeţelor

50
Orhei, Chişinău, Soroca, Hotin, Bender. Totodată, sporeşte vădit numărul meşteşugarilor, îşi fac
apariţia meserii legate de prelucrarea artistică a metalului, anume gravura şi confecţionarea
bijuteriilor. S-a păstrat chiar un registru al meşteşugarilor din Soroca, în care, în a doua jumătate a
secolului XIX, erau înscrişi, printre cei 224 de meşteşugari, şi 3 argintari şi aurari [8]. Magazinul de
galanterie al lui P. Bokov avea un circuit de capital de 25 mii ruble, iar magazinul de obiecte din aur
şi argint, care aparţinea lui Ţ.Grobduk – peste 40 mii ruble [76, p. 77].
Tarifele vamale din secolele XVIII-XIX mărturisesc despre importul de mărfuri din diverse ţări
străine [93, p. 392-402], în documente fiind atestate podoabe şi mărgele mărunte de sticlă din Florenţa.
La finele secolului XVIII, mai ales după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, s-a mărit importul de mărfuri
ruseşti în Moldova, printre care chihlimbar, diamante, aur; conform listelor vamale, figurează şi
mărgăritare importate din Turcia [76, p. 79.]. La 1897 a fost efectuat Recensămîntul populaţiei din
Rusia şi al meseriilor profesate, informaţiile depistate fiind condensate în tabelul de mai jos.

Meseria practicată Nr. Nr. Dintre ei Oraş Sat

meşterilor membrilor muncitori
independenţi familiei
Confecţionarea de bijuterii, 427 775 1202
tablouri, inventar bisericesc
Prelucrarea metalelor. 90 88
Meserii artistice legate de
metale preţioase (1774) 81 16
Tabel 2. Tabelul meseriilor din Basarabia conform Recensămîntului din 1897 comparariv cu anul
1774.

Meseriile mici şi medii se dezvoltau mult mai repede şi mai avantajos comparativ cu fabricile şi
uzinele, care îşi fac apariţia la hotarul secolelor XIX-XX. La 1901 avem înregistrate nouă ateliere
mari cu 3115 meşteri, printre care şi un atelier de argintari, aurari şi giuvaieri. Numărul relativ redus
al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei denotă că ei funcţionau la comandă şi că nu fiecare meşter
avea posibilitatea de a lucra cu metale preţioase şi pietre scumpe, preţul acestora fiind enorm în
comparaţie cu mărfurile comercializate în oraşele basarabene.
Despre nivelul de dezvoltare în Moldova a comerţului cu mărfuri preţioase (metale, pietre,
bijuterii) ne poate vorbi Catastihul vamal (de unde se deduc influenţele politice şi economice
exercitate în ţările române, preţul obiectelor şi bunurile comercializate). Conform Catastihului
vămilor Moldovei din 1765 [30, p. 12], din cele 265 de articole semnalate fac parte şi mărfurile

51
trecute prin vămile de pe Nistru. Subliniem în mod deosebit mărfurile scumpe trecute prin vămile
Moldovei, preţul lor de desfacere, cunoscute în baza informaţiilor selectate din catastihul sus-
menţionat [30, p. 16-41].
Denumirea mărfii Cantitatea Preţul
Dinte de fil, elefant 1 oca 44 aşpri
Chehrimbar 9 oca 3 groşi şi 70 aşpri
vechi
Corale şi mărgeane 1 oca 42 aşpri
Mărgele 14 oca 1 gros vechi
Oglindă de Cele mici De la 10 aşpri
chihlimbar Cele mari De la 55-95 aşpri
Stecle cristal Un sentuc 5 groşi
mare 3 groşi
Un sentuc mic
Fildeş 44 ocale 50 aşpri
∗1 oca de argint echivala cu 5 lei. Prezintă o măsură de greutate turcă, egală cu 400 drahme=1.282
grame=2.25 livre.

Tabel 3. Tabelul mărfurilor comercializate prin vama Moldovei (este păstrată termenologia
originală)

Graţie materialului factologic studiat, putem conchide că în Moldova, la hotarul secolelor

XVIII-XIX erau importate mărfuri scumpe, printre care chihlimbar, coral, cristal, fildeş, mărgean,
mărgele colorate, folosite pe larg în confecţionarea podoabelor personale şi ornarea inventarului
bisericesc. În aceste catastihuri (1761, 1765) mai sunt enumerate obiecte de mozaică „psifechia”,
aurul „zer” şi numeroase obiecte de aur „zerzeli” [30, p. 47], ceea ce denotă interesul populaţiei faţă
de obiectele de lux, utilizarea metalelor nobile pentru confecţionarea bijuteriilor, talismanelor,
mătăniilor antidemonice. O mărturie relevantă despre portul bijuteriilor luxoase este oferită de un
neamţ din Frankfurt, care a trecut prin Moldova la 1786 şi a menţionat sărăcia economică şi adesea
culturală a unor regiuni, s-a mirat de prezenţa lingurilor de lemn şi, deseori, a unui singur pahar de
argint pentru toţi oaspeţii. Totodată, boierii purtau blănuri foarte scumpe, de 1-2 mii piaştri, iar
cucoanele lor erau acoperite cu giuvaiere! [63, p. 71].
Dovadă a prezenţei meşterilor argintari sunt cele patru scrisori care demonstrează relaţiile de
vînzare-cumpărare a unui loc dintr-un sat din ţinutul Iaşi de la un oarecare Văsăiu Zlătarul, numele
Zlătarul denotînd meseria profesată sau moştenită de la tatăl său [31, p. 233]. Argumente

52
convingătoare prezintă foaia de zestre dată de un oarecare Pascal fiicei sale Catrina căsătorită cu
stolnicul Catargiul din judeţul Iaşi (hotarul secolelor XVIII-XIX) [31, p. 274-275]. Reproducem parţial
acest document pentru a demonstra folosirea pe larg a bijuteriilor din metale şi pietre scumpe (în
paranteze este indicat preţul articolului la momentul dat). O altă foaie de zestre, eliberată în ţinutul
Soroca, este mult mai modestă şi aparţine Zoiţei Meleghi măritată cu Panaite Grecul, şi include
următoarele obiecte: o pereche de „sărji” de aur cu mărgăritare, două inele şi o „păreche paftale de
argint cu colan” [32, p. 135]. Consultînd tabelul, putem evidenţia termenii utilizaţi pentru desemnarea
pietrelor scumpe, a bijuteriior folosite în perioada studiată: mărgăritare, diamanturi, zamfir,
smaranduri, diamanţăle, matustat (jasp), ş.a. Meşteri argintari sunt atestaţi şi în alte oraşe
basarabene, spre exemplu, în 1824, în judeţul Hotin un oarecare argintar Bercu Davidovici, plătea
anual impozit un leu (în total, tagma evreilor plătea anual 1217 lei) [32, p. 10].

1. sfînta icoană a Maicii Preacinstitei, ferecată cu argint peste tot;

2. 12 şiruri de mărgăritare – (300 lei);
3. un harhar de aur tot cu diamanturi şi cu leftul lui, iar cu diamanturi (170 lei);
4. un left de chipt cu tot felul de pietre adică cu zamfir şi cu diamanturi şi cu alt fel de
pietre (200 lei);
5. o păreche de cercei cu smaranduri şi cu diamanturi (120 lei);
6. o păreche de cercei cu balaş şi cu diamanţele (50 lei);
7. o păreche de cercei tij cu diamanturi şi cu rubinuri (40 lei);
8. o păreche brăţări cut cu 8 rubinuri una şi cu diamanturi (200 lei);
9. un inel cu diamant (150 lei);
10. un inel cu zamfir albu (30 lei);
11. 2 inele cu diamănţăle (50 lei);
12. un inel cu zamfir (30 lei);
13. un inel cu matustat;
14. o salbă de 40 galbeni;
15. o păreche de paftale de argint poleite;
16. o pereche tij sade de argint;
17. 12 linguri argint cu cuţitele lor;
18. 2 solniţe de argint;
19. strachină de argint cu linguriţa de dulceţuri.

Tabel 4. Foaia de zestre a Catrinei Pascal.

53
 După 1812, Basarabia este supusă legilor economice din Imperiul Rus, care reglementează
procesul de deschidere a unor ateliere noi, fabrici sau uzine, relaţiile comerciale cu Rusia sau
tranzitarea mărfurilor prin vămile din Basarabia. La 1825 este promulgată Legea „Reguli pentru
comerţul cu Basarabia”, în care sunt stipulate articole privitor la comerţul regiunii cu ţările străine.
Mărfurile orientale puteau trece prin Vama Sculeni, Reni, austriece – prin Noua Suliţă, cele
exportate în Rusia trec prin vama de pe Nistru prin Dubăsari sau Movilău (vămile de pe Nistru au
fost anulate la 1830), taxa vamală fiind achitată la intrare în vămile de la Prut, Dunăre şi Nistru.
Conform listei mărfurilor transportate prin vămile din Basarabia, putem stabili mărfurile aduse în
Basarabia sau exportate. Din Imperiul Austriac prin Noua Suliţă se importau în Basarabia articole
de metal, prin vămile de la Sculeni, Leova şi Lipcani, se ducea comerţ cu Ţara Moldovei, de unde
se importau articole de metal, mărfuri orientale şi perle [94, p. 93], unele mărfuri luau ulterior calea
spre Podolsk, Kiev, Harkov. În primii ani după anexare, în Basarabia se importau foarte multe
articole de metal, pietre preţioase din ţările vecine, dar după noile regulamente vamale din 1825-
1830, s-a trecut la importul exclusiv din Rusia, deoarece aici preţurile erau mai reduse comparativ
cu preţurile mărfurilor importate din Europa.
Dezvoltarea industriei producătoare de bijuterii din Basarabia este strîns legată de situaţia
politică şi social-economică din ţară. Ca domeniu de activitate comparativ cu agricultura, industria
din Basarabia, în linii generale, în secolul al XIX-lea se afla pe al doilea sau chiar al treilea plan,
accentul fiind pus pe cultivarea grînelor şi pe creşterea oilor. Mărfurile industriale, după cum am
constatat anterior, erau importate, iar meşterii autohtoni cu mare greu puteau să reziste concurenţei
aprige din partea mărfurilor străine. Producţia industrială din Basarabia nu satisfăcea nici pe departe
necesităţile interne ale consumatorilor, din care considerente această provincie totdeauna a avut
nevoie de a importa cantităţi foarte mari de materii fabricate sau semifabricate. Conform unor
cercetători [29, p. 216], în Basarabia secolului XIX nu exista decît industrie mijlocie sau mică în cea
mai mare parte, industria mare fiind puţin reprezentată.
Pentru elucidarea mai amplă a evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia în secolul XIX ar fi necesară
reconstituirea tabloului istoric şi cultural al oraşului Chişinău. Cererea în bijuterii personale şi
podoabe bisericeşti (pentru un tîrg de circa 7000 de locuitori) este dictată, în primul rînd, de situaţia
economică stabilă din oraş, poziţia financiară a orăşenilor, numărul bisericilor şi mănăstirilor din
Basarabia, precum şi de activitatea în capitală a unor oameni cu renume, care au lăsat amprente
deosebite în istoria Basarabiei. Strada îngustă pe care activau cele mai mari prăvălii se numea
„Bazar”; tot aici şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor cu diferite feluri de aur, formînd
prototipul actualelor case de amanet şi schimb valutar. Bijuteriile erau accesorii semnificative
pentru diferite ceremonii, manifestări culturale şi baluri, care urmau fără întrerupere în casa

54
sărdarului Iordache Varfolomei ş.a. Cu regret, deocamdată nu dispunem de suficiente documente
istorice, dar însăşi atestarea balurilor în Chişinău în secolul XIX este un argument important în
favoarea unei vieţi mondene intense. Deja la 1843 sunt evidente tendinţele de deschidere a
magazinelor de modă [13, p. 57], bijuteriile fiind totdeauna legate de prezenţa femeilor din înalta
societate. Evident, prezenţa la baluri şi viaţa de lux sunt de neconceput fără bijuterii remarcabile,
menite să înfrumuseţeze femeia şi să sublinieze statutul familiei sale în societate.
Putem conchide cu certitudine că la începutul secolului XIX la Chişinău activau cîteva ateliere
mici de giuvaiergerie şi persoane particulare care profesau giuvaiergeria, ceea ce a contribuit, prin
decizia guvernatorului regiunii de la 12 mai 1817, la asocierea argintarilor şi aurarilor din oraş într-
o corporaţie a bijutierilor [141, p. 79].
Prin Hotărîrea din 17 mai 1817 a fost formată conducerea acestui atelier, în frunte aflîndu-se un
staroste – „ţehmister”, cu 2-4 ajutori, în funcţie de mărimea atelierului. Toate atelierele se
subordonau Departamentului Meseriilor în frunte cu un burgomistr, ales prin vot secret de membrii
atelierilor care funcţionau în oraş şi confirmat de Duma Orăşenească [141, p. 80].
În luna mai 1833 a fost publicată interdicţia de a se ocupa cu meşteşugul ales fără licenţă –
autorizaţie specială acordată de Departamentul Meseriilor, iar la 1854 au fost elaborate şi stabilite
însemnele corporaţiei, marca aplicată pe articolele de bijuterii confecţionate în acest atelier unificat.
Documentele semnalează chiar prezenţa în Chişinău a unei străzi a aurarilor (Золотая Улица), care
se intersecta cu strada Pavlovski. Strada de Aur, numită ulterior Haralampievskaia, reprezenta
centrul comercial al oraşului, unde erau plasate prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti. Dacă e să facem
o analogie cu oraşele din Moldova, unde meşteşugarii de aceeaşi specialitate se instalau, de obicei,
pe aceeaşi stradă, putem presupune că această Stradă de Aur putea fi şi ea un loc de amplasare fie a
meşterilor aurari, fie a prăvăliilor respective.
Corporaţia aurarilor şi argintarilor a activat pe parcursul secolului al XIX-lea, activitate
demonstrată numai de actele administraţiei ruse menţionate anterior, deoarece nu dispunem de
obiecte executate în atelierele membrilor breslei.
Totodată, asocierea argintarilor şi aurarilor într-o corporaţie cu organ unic de conducere şi statut
juridic, ne conduce la ideea că, în Basarabia, la începutul secolului al XIX-lea, exista un număr
considerabil de meşteri care prelucrau metalul preţios, avînd tradiţii bogate şi realizări de succes. Cu
regret, giuvaiergeria este un domeniu în care obiectul poate fi foarte uşor topit, schimbat sau vîndut,
ca urmare pierzîndu-se toate semnele existenţei sale.
La începutul secolului XX, în Chişinău activau, pe lîngă atelierele Arhiepiscopiei de pe bd.
Regele Carol II, cîteva ateliere mai mici şi meşteri particulari, care se ocupau de confecţionarea la
comandă a podoabelor laice. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante, cunoşteau

55
turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere conlucrau cu
ramura ceasornicarilor, numele celor mai apreciaţi şi cunoscuţi bijutieri din Chişinău din prima
jumătate a secolului XX fiind plasate în tabelul anexat.

Numele meşterului Adresa atelierului sau

Gravori şi giuvaiergii domiciliului
Ataţcaia Cema Puşkin, 50
Gheiman Capel (se ocupau de preferinţă cu „Original”, Puşkin, 56
desfacerea aurului şi argintului în bucăţi, casă
de amanet)
Alucher Ş. Şmidt, 102
Bergher H. Puşkin, 52
Copan şi Salita Haralambie, 83
„Decadens” Puşkin, 27
Hamidus Armenească
Lerner Ştefan cel Mare, colţ Puşkin
Manţovici M. Haralambrie, 88
Manţovici Catargi, 8
Procupeţ Şmidt, 109
Pezenson Palatul Primăriei
Vaizer A. Ştefan cel Mare, 98

Tabel 5. Tabelul bijutierilor din Basarabia din prima jumătate a secolului XX.

În conformitate cu „Tabloul meseriilor din 30 iunie 1925”, citat de Şt.Ciobanu, putem stabili
numărul meşterilor giuvaiergii care activau la 1925 în oraşele basarabene şi concluziile
corespunzătoare [12, p. 438]:
• bijutierii basarabeni erau uniţi într-o breaslă sau corporaţie cu ceasornicarii, din 159
de maiştri 31 lucrau în judeţ, iar 128 – la oraş;
• numărul total al lucrătorilor atelierelor era de 15 persoane, dintre care unul lucra în
judeţ (ceea ce denotă că bijutierii din provincie preferau să lucreze singuri şi îşi desfăceau marfa în
prăvăliile din atelier), iar 14 lucrau în oraş; ucenicii erau luaţi la lucru numai în atelierele din oraş,
fiind 8 la număr;

56
 • numărul total al giuvaiergiilor şi ceasornicarilor, în 1925, era de 182 de persoane,
dintre care 150 lucrau la oraş, iar 32 – în judeţ. Ca atare, era o corporaţie mai puţin numeroasă,
grupul de meserii care prelucrau metale nepreţioase fiind reprezentat prin 4 005 meşteri, lemnari –
3 121, pietrari – 420, pălărieri, modiste – 384 persoane, arte grafice – 303, în total fiind atestaţi
16 271 de meşteşugari.
Anuarul editat de către S.Şapoşnikov oferă informaţii preţioase şi spoturile publicitare ale
meşterilor bijutieri. Subliniem în mod deosebit atelierul de pe strada Alexandru cel Bun, lîngă
Cofetăria Centrală, atelier în care erau confecţionate şi comercializate ceasornice, aur, argint şi
briliante (diamante). Un alt atelier situat pe aceeaşi stradă, Alexandru cel Bun, vizavi de Banca
Oraşului, se afla într-o casă particulară, proprietar fiind Ţalic Grobdruc (fig.11).

fig. 11. Atelierul lui Ţalic Grobdruc, publicitatea privind activităţile profesate.

Aici se procura aur, argint, briliante şi platină după cursul zilei, se realizau obiecte de aur,
argint, cu briliante, melhior, „norblin” (termen neidentificat, posibil un aliaj ieftin care imită
metalele nobile, alpaca sau neizilber), servicii de ceai şi de masă confecţionate din metale preţioase
şi aliaje ieftine, ceasuri de mînă, de perete şi de buzunar de la cele mai renumite firme. Pe str.
Alexandru cel Bun, lîngă Pasaj, se mai afla un atelier-magazin de giuvaiergerie şi ceasornicărie,
unde se vindeau articole de aur, argint şi briliante. Confecţionarea de medalii comemorative, sigilii
şi matriţe era efectuată în atelierul lui V. Gukştein, situat pe str. Mihai Viteazul 64, precum şi în

57
„Atelierul de gravură-giuvaiergerie şi fabrică de ştampile”, care îi aparţinea lui Ş. Elgurt, str.
Puşkin 36, în Casa Primăriei. Devine evident că practic toate atelierele de giuvaiergerie se aflau pe
actuala stradă Puşkin, una din cele mai vechi străzi din Chişinău, alte cîteva ateliere funcţionau
chiar în Palatul Primăriei, ceea ce demonstrează susţinerea administraţiei oraşului în vederea
dezvoltării giuvaiergeriei. Bijuterii din metale preţioase şi aliaje ieftine erau confecţionate la finele
secolului XIX – prima jumătate a secolului XX şi în alte oraşe basarabene, mai ales între anii 1918-
1940, cînd are loc un schimb intens de meşteri şi tehnologii între Basarabia şi România.
Efectuînd o comparaţie a dezvoltării oraşelor din secolele XIX-XX, constatăm că industria
bijuteriilor din Basarabia din secolul al XIX-lea era la început de cale, fiind un meşteşug nou, legat
de cerinţele bisericilor şi mănăstirilor basarabene. Astfel, catagrafia din 1750 din Iaşi a înregistrat
13 zlătari din mahalaua Bărboi şi un giuvaiergiu, iar peste două decenii – deja 21 de zlătari şi 1-2
giuvaiergii care locuiau pe Podul Vechi [54, p. 282]. La începutul secolului al XIX-lea meşteşugul
tradiţional practicat de argintari, giuvaiergii şi bijutieri era concentrat în marile oraşe şi tîrguri.
Breasla din Iaşi număra un giuvaiergiu, 74 de argintari cu trei starosti la conducere [54, p. 387]. La
1832, în oraşele Dorohoi, Botoşani, Bacău, Focşani, Vaslui, Huşi şi Iaşi au fost înregistraţi 3
gravori, 60 de giuvaiergii, 16 bijutieri, iar în preajma revoluţiei din 1848 sunt consemnaţi la Bîrlad
20 de argintari (breaslă unită cu potcovarii), la Botoşani 15 argintari (uniţi cu ceasornicarii), la
Piatra Neamţ şi la Iaşi cîte 16 argintari [54, p. 388]. În epoca regulamentară, la Bucureşti, spre
comparaţie, funcţionau ateliere cu 4 alămari, 67 argintari, 12 ceasornicari, 12 giuvaiergii, la Craiova
– 9 argintari, la Brăila, Cîmpulung, Călăraşi cîte 2 argintari, la Focşani un giuvaiergiu.
În Chişinăul începutului de secol XX funcţiona Casa Orăşenească de Amanet cu filiale la
Căuşeni şi Talmaz [6]. Acest fapt a servit drept motiv pentru interzicerea de Ministerul Finanţelor şi
Cancelaria Secretă pentru Creditare, pe data de 6 martie 1913, a activităţii Societăţii de Acţiuni
Casa de Amanet Юго-Западный Ломбард, promovată de către negustorii şi meşterii Ţudic
Duvidov Rozenfeld, feciorul său Duvid Ţudic (str. Haralampievskaia colţ cu Mihailovskaia) şi
Gheţeli Iosifov Libian din s. Pîrliţa, judeţul Bălţi. De menţionat că, pentru a permite deschiderea
unei case de amanet, care lucra, de preferinţă, cu metale şi pietre preţioase, poliţia secretă din
Chişinău selecta informaţii privind activitatea financiară, mijloacele băneşti aflate în circulaţie,
venitul net, apartenenţa religioasă şi politică, calităţile morale şi cazierul juridic. Sunt nişte
reglementări foarte stricte chiar şi comparativ cu legislaţia actuală din ţară. Statutul Casei de
Amanet din Chişinău repeta în linii generale statutul caselor similare din Odesa, cel mai important
fiind art. 47 (Plata pentru păstrarea şi asigurarea obiectelor depuse în valoare de 1% de la preţul
articolului, adică 12% anual), iar art. 49 prevedea micşorarea plăţii pînă la 0,5% pentru obiectele

58
amanetate pe un termen de peste 6 luni. Articolele Statutului prevedeau şi posibilitatea de a majora
procentul pentru păstrare şi asigurare pînă la 30% şi mai mult.
În deceniul al treilea al secolului XX prelucrarea metalelor (inclusiv giuvaiergeria) constituia
doar 13,7% din industria locală, primul loc fiind ocupat de industria alimentară. În Basarabia, din
30 septembrie 1923 activitatea atelierelor era dirijată de o lege specială, conform căreia în fiecare
ţinut se crea o comisie de examinare, care acorda dreptul de a profesa o meserie anumită, stipulat de
următoarele prevederi: puteau practica o meserie persoanele care aveau cetăţenia României, vîrsta
de cel puţin 25 de ani, activau în domeniu nu mai puţin de 5 ani şi deţineau un atelier propriu [95,
p.105]. În fine, deosebirile dintre condiţiile impuse pentru practicarea meseriei în secolul XX şi cele

care reglementau activitatea breslelor nu sunt atît de esenţiale, doar că ultimele mai impuneau
deţinerea unei cantităţi de materii prime proprii, plata anumitor cotizaţii în calitate de membru al
breslei, activităţi filantropice ş.a., iar la etapa actuală printre condiţiile obligatorii la deschiderea
unui atelier de confecţionare se enumeră obţinerea licenţei, fiind salutate studiile în domeniul artei
bijuteriilor sau tehnologic!
Giuvaiergeria este o artă destul de conservatoare şi, respectiv, apolitică, fiind lipsită de ideile
protestului social şi politic, spre deosebire de pictură, grafică şi alte genuri artistice. Încercările de a
politiza giuvaiergeria în prima jumătate a secolului XX au suferit eşec în toate ţările, avînd
„rezultate” numai în Uniunea Sovietică. Dacă în Rusia, pînă la 1917 putem menţiona o anumită
stilistică şi individualitate, legate de evoluţia modernului şi postmodernului, atunci după 1917 ne
confruntăm cu tirajarea bijuteriilor, lipsa de frumuseţe, pierderea individualităţii, interzicerea
confecţionării podoabelor cu motive creştine şi a inventarului bisericesc. Monopolul statal asupra
acestei ramuri artistice, lipsa legăturilor meşterilor cu consumatorul şi a informaţiilor din casele de
bijuterii europene, reducerea schimbului liber de idei şi tehnologii sunt doar cîţiva factori negativi
care nu au permis dezvoltarea firească a giuvaiergeriei în RASS Moldovenească, care se afla la
această etapă în componenţa URSS. Dar şi în această perioadă se încerca crearea unor articole
excepţionale, multe din ele rămase numai în colecţiile particulare ale meşterilor care lucrau
clandestin. Prezenţa numeroaselor ateliere, dotate cu utilaj performant şi materii prime nobile din
oraşele basarabene în perioada 1918-1940 denotă un progres semnificativ în dezvoltarea
giuvaiergeriei în această regiune spre deosebire de stagnarea din regiunea din stînga Nistrului.
După 1945, în RSSM mai mult ca probabil să fi existat şi un sector închis de confecţionare a
bijuteriilor, dovadă servind marca de control aplicată la Biroul din Odesa asupra articolelor de
giuvaiergerie confecţionate în RSSM în anii ’50-’60. La 1953, ca urmare a măsurilor luate
împotriva meşteşugarilor particulari, în oraşele din Moldova au fost atestaţi doar 0,5% de meşteri
artizani particulari, care se ocupau de confecţionarea suvenirelor, podoabelor şi obiectelor de

59
ceramică. Evaluarea şi comercializarea articolelor de giuvaiergerie din atelierele locale era posibilă
numai dacă ele dispuneau de un marcaj special, care indica titlul obiectului şi monograma
producătorului.
Articolele de giuvaiergerie trebuie să deţină informaţii veridice care precizează puritatea
metalului şi calitatea pietrelor. Se ştie că în Anglia, din secolul XIV, se foloseşte marcarea
complexă a breslei bijutierilor (aşa-numitul „Hallmark”), care cuprinde marca de fineţe şi calitate a
metalului, marca oraşului emitent, data confecţionării şi însemnele personale ale meşterului bijutier
sau monograma. Articolele ce poartă această marcă sunt considerate adevărate capodopere, aceasta
servind, totodată, ca semn al autenticităţii, lipsa unei marcări reduce evident valoarea şi preţul
obiectului de anticariat. Necesitatea şi prezenţa aplicării mărcii legate de control şi a monogramei
producătorului prezintă una din condiţiile obligatorii pentru dezvoltarea giuvaiergeriei, evidenţa
meşterilor specializaţi, controlul calităţii articolelor confecţionate, formînd în acest mod posibilităţi
transparente pentru evoluţia meşteşugului.
În fondurile ANRM au fost depistate documente importante privind necesitatea marcării
articolelor confecţionate de fabricanţii şi meseriaşii din Rusia, inclusiv din Basarabia, eliberate de
Departamentul Manufactură şi Comerţ Intern la 1845 [4]. Departamentul impunea folosirea mărcii
de control prevăzute de către lege şi confiscarea mărfurilor fără marca legată de control sau marcate
necorespunzător (art. 70 al Statutului Departamentului). Aceste măsuri severe faţă de marcarea
mărfurilor au fost luate odată cu raportul din 29 mai 1846 privind aplicarea incorectă a titlului de
către meseriaşii basarabeni. Ca urmare, poliţia municipală din Chilia, Bender şi Soroca a explicat
tuturor fabricanţilor condiţiile legale şi necesitatea aplicării corecte a titlului la articolele preţioase.
La mijlocul secolului XIX marcarea obligatorie a articolelor de bijuterii fabricate în Rusia şi
provinciile sale se efectua conform Hotărîrii nr. 1007 a Ministerului Finanţelor şi a Departamentului
Afacerilor Miniere din 8 iunie 1848. Conform punctului 3 al art. 573 al Statutului meşteşugarilor
din 1842, toţi negustorii şi meseriaşii care întreţineau ateliere şi prăvălii în care se comercializau
articole din argint, aur şi platină, lingouri şi alte obiecte de preţ, erau obligaţi să respecte cu stricteţe
Regulamentul privind aplicarea mărcii şi titlului corespunzător, care se efectua la camerele de
marcare [5]. Erau scutite de aplicarea titlului numai piesele vestimentare cusute cu fir de aur şi
argint, deoarece ele erau deja marcate de camera corespunzătoare şi nu necesitau o marcare
suplimentară conform art. 567.
Sursele analizate ne conduc spre concluzia că numărul meşteşugarilor care profesau
confecţionarea bijuteriilor şi podoabelor de cult la mijlocul secolului al XIX-lea era destul de mare,
ceea ce a şi servit drept motiv pentru guvernatorul militar al Basarabiei de a iniţia o corespondenţă
oficială privind deschiderea la Chişinău a unui birou de marcare [5]. În urma argumentelor

60
prezentate de guvernator, conform Hotărîrii din 22 septembrie 1858 a Departamentului Afacerilor
Miniere a Rusiei, în oraşul Chişinău a fost deschisă din contul şi cu întreţinerea vistieriei
basarabene, o Cameră de Aplicare a Titlului şi de Marcare de categoria a II-a. În funcţia de
inspector principal al camerei este desemnat specialistul de clasa I, Bokov, fost angajat al Camerei
Regionale de Marcare din Vologda. Negocierile privind deschiderea Camerei de Marcare au fost
purtate începînd cu anul 1847, cînd toate articolele confecţionate în Basarabia erau apreciate şi
evaluate corespunzător legislaţiei în vigoare la Camera Regională de Marcare din or. Odesa. În
acemenea circumstanţe, în anii ’40 ai secolului al XIX-lea (2 iunie 1842 - septembrie 1845), existau
condiţii favorabile pentru neaplicarea titlului sau necorespunderea lui – încă un argument în
favoarea deschiderii unei camere de marcare la Chişinău. Ca exemplu, dosarul intentat împotriva
meşterului Marc Ivanov, care întreţinea un atelier la domiciliu. Colonistul bulgar confecţiona
bijuterii de argint cu titlul 85,5 (86 zolotnic=titlul 900 în sistemul metric sau 21 carate), folosind în
acest scop piaştri spanioli. În urma controlului efectuat au fost depuse pentru marcare şi aprecierea
titlului bijuterii cu masa de 5 puduri 23 funţi, care, în realitate, s-au dovedit a fi confecţionate din
metal cu titlul 82 (84 zolotnic=titlul 875 sau 21 carate). Pentru necorespunderea şi falsificarea
titlului bijuteriilor, în baza art. 655 al Statutului meşteşugarilor, Marc Ivanov a fost sancţionat cu o
amendă de 50 de ruble argint şi confiscarea articolelor. A urmat interdicţia strictă pentru toţi
meşterii de a marca şi evalua bijuteriile în afara Camerei de Marcare Odesa.
Documentele de arhivă privind aplicarea titlului şi marcării corespunzătoare scot în evidenţă noi
aspecte ale subiectului investigat: locul şi rolul camerelor de marcare, clasificarea acestora, cea de
la Chişinău fiind de categoria a II-a şi se afla sub autoritatea unui birou regional. Şi în cadrul
specialiştilor de la camerele de marcare exista o gradare funcţională, Bokov fiind specialist de clasa
I. Rămîne de domeniul unor cercetări ulterioare soarta şi activitatea Camerei de Marcare Chişinău,
deschisă la mijlocul secolului al XIX-lea, categoriile camerelor şi ierarhia specialiştilor. Mai mult
ca posibil că această Cameră de Marcare din Chişinău a funcţionat în permanenţă sub stăpînirea
ţaristă, însă era neatestată din mai multe considerente. O cauză ar fi obligaţiunea marcării la
Chişinău, apoi certificarea respectivă la Camera de Marcare din Odesa: situaţie în care mulţi
bijutieri preferau să plece direct la Odesa pentru aprecierea articolelor confecţionate. Ulterior,
Camera de Marcare Chişinău devine filiala celei din Odesa. Actualmente, la Chişinău funcţionează
Camera de Stat pentru Marcare şi Aplicarea titlului metalului preţios, fără însemnele căreia nu se
pot comercializa bijuteriile şi alte obiecte decorative de valoare (simbolul „G” este aplicat la Uzina
„Giuvaier”, fiecare atelier particular îşi are însemnele sale înregistrate în instanţele respective).
Totodată, deschiderea Camerei de Marcare la Chişinău denotă o cotitură radicală în dezvoltarea
giuvaiergeriei naţionale, fiind un pas semnificativ privind aprecierea valorică a bijuteriilor

61
confecţionate în Basarabia şi prezenţa premiselor economice şi culturale pentru cea de-a doua etapă
istorică de evoluţie (1850-1918). Articolele fabricate pe teritoriul Basarabiei pînă în 1918 erau
supuse aprecierii la Odesa, unde se afla Direcţia supravegherii marcării (Одесское пробирное
управление) şi Екатеринославский губернский пробирер, avînd şi marca legată de control
legiferată: litera greacă χ [117, p. 306]. Noile marcări ale titlului au fost introduse, conform legii, la 1
ianuarie 1899, ulterior au urmat Reguli speciale de marcare a articolelor de aur şi argint,
promulgate în 1908, 1927, 1947, 1954.

Marca aplicată bijuteriilor În perioada anilor 1927-1958, în procesul de

confecţionate în Rusia, inclusiv marcare se păstrează litera greacă şi marca:
Basarabia, pînă la 1908:
• marca rotundă, cu cap de femeie în • marca rotundă asociată cu codul inspecţiei şi
cocoşnic rusesc, care se aplica chipul muncitorului cu ciocan în mînă se aplica
articolelor din metale preţioase; bijuteriilor de aur, argint, platină;
• marca în formă de lopăţică, • marca „НП” (низкая проба – titlu jos) se
aplicată pentru articolele de aur şi aplica bijuteriilor cu titlul mai jos de cel stabilit;
argint cu gramajul de pînă la 8,5 g • marca în formă de lopăţică se aplică
(mai puţin de doi zolotnic); articolelor cu gramajul pînă la 10 g;
• marca ovală se aplica podoabelor • marca ovală – pieselor cu greutatea mai mult
cu masa peste 8,5 g; de 10 g;
• marca oval-alungită aplicată la • marca oval-alungită – pentru bijuteriile
vamă articolelor importate din importate, se aplica de instanţele respective
străinătate; imediat la trecerea vămii;
marca în formă de ciocănaş era marca în formă de ciocănaş era prevăzută pentru
prevăzută pentru articole cu titlul bijuteriile vechi, articolele de anticariat de o
inferior, care nu pot fi topite. valoare deosebită istorică, arheologică şi artistică.

Tabel 6. Tabel comparativ al mărcilor de control aplicate bijuteriilor pînă la 1908 în provinciile
Imperiului Rus, inclusiv Basarabia [117, p. 305] şi în perioada 1927-1958 în URSS [117, p. 306-
307].

Din 1908 capul femeii de pe marca de control aplicată este îndreptat spre dreapta, fiind asociat
cu litera respectivă a Direcţiei de Marcare, adică χ. În perioada anilor 1918-1940 bijuteriile

62
confecţionate în atelierele basarabene erau marcate corespunzător legislaţiei din România întregită.
Următoarea etapă se restrînge la perioada anilor 1927-1946, cînd bijuteriile din RASSM, iar ulerior
şi RSSM erau marcate tot la Odesa, dar se modifică radical conţinutul mărcii aplicate: în locul
capului de femeie în cocoşnic apare capul muncitorului cu ciocanul, asociat cu aceeaşi literă greacă
[117, p. 194]. Din 1930 în URSS se introduce marcarea obligatorie a articolelor confecţionate în

ateliere şi combinate industriale specializate.

Din 1 iulie 1958, în URSS a fost introdus un nou marcaj al bijuteriilor, care reprezenta emblema
secera şi ciocanul pe fundalul unei stele cu cinci colţuri, asociată deja cu literele alfabetului rusesc.
Pînă în anii ’70, adică pînă la deschiderea Uzinei de Bijuterii la Chişinău, producţia atelierelor de
giuvaiergerie din RSSM continua să fie apreciată şi marcată la Biroul de Marcare din Odesa,
Ucraina.
Meşterii-bijutieri din republicile unionale şi autonome din URSS erau uniţi într-o Asociaţie a
Bijutierilor, fondată la Moscova în anii ’20 [117, p. 198], aflată în subordinea Comisariatului
Norodnic al Finanţelor. În 1937 a fost organizat Главювелирторг, care avea în structura sa 20 de
birouri în URSS. În 1959 această instituţie a fost reorganizată, fiind deschis cîte un birou în fiecare
republică unională. Pentru anii 1927-1958 deţinem următoarea informaţie privind repartizarea şi
specializarea muncitorilor din domeniul giuvaiergeriei:
• muncitori de specializare îngustă, emalieri, bijutieri, ştanţieri;
• modelieri, muncitori de o calificare mai înaltă, care executau modele-etaloane pentru
viitoarele bijuterii, ele fiind aprobate la consilii artistice specializate;
• pictori-bijutieri, medalieri cu studii medii şi superioare de specialitate.
Al Doilea Război Mondial a lăsat o amprentă crispantă asupra artelor decorative, materiile
prime preţioase fiind practic interzise (mai ales platina şi diamantele), iar pentru confecţionarea
podoabelor se folosea ceramica, strassuri, sîmburi de fructe. În anii 1953-1965, în RSSM funcţionau
ateliere de giuvaiergerie şi sectoare specializate în cadrul unor uzine şi fabrici din Chişinău. Aceste
mărturii servesc la argumentarea tezei privind dezvoltarea continuă a giuvaiergeriei naţionale în
secolele XIX-XX. La momentul dat dispunem de mărcile aplicate de Biroul de Marcare Odesa, în
perioada 1953-1965, asupra articolelor de giuvaiergerie confecţionate în atelierele din RSSM.
Informaţiile oferite de cercetătorul M.Postnikova-Loseva [117, p. 312, 320] acordă posibilitatea
stabilirii mărcilor aplicate articolelor de giuvaiergerie ieşite din fabricile şi atelierele din Moldova în
anii 1953-1965, cînd Biroul de Marcare din Odesa era responsabil de evaluarea articolului şi
aplicarea mărcii corespunzătoare. Astfel, putem deduce în baza mărcii aplicate că confecţionarea
bujuteriilor din materii prime preţioase şi aliaje ieftine în RSSM se efectua la: Uzina

63
Электроширпотреб din Chişinău, Fabrica Электрометаллоремонт din Chişinău şi Fabrica de
articole de metal şi reparaţie.

Nr. 2103. Marca ЗЭО. Uzina „Электроширпотреб”. 1960. Biroul Marcare Odesa,
Nr. 2171. Marca КЭ4. Fabrica de la Chişinău „Электрометаллоремонт”. 1964. Odesa.
Nr. 2450. Marca ФМ1. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1961. Odesa.
Nr. 2451. Marca ФМ2. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1962. Odesa.
Nr. 2472. Marca ФЭ3. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1963. Odesa.
Nr. 2473. Marca ФЭ5. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1965. Odesa.
Tabel 7. Marcarea articolelor de giuvaiergerie de la Uzinele din Chişinău pînă la 1970.

Totodată, am constatat, între anii 1946-1954, activitatea unei filiale mici de marcare din
subordinea Biroului de Marcare Odesa [117, p. 307]: în baza codurilor birourilor de marcare ale
Ministerului de Finanţe al URSS utilizate de la 1 iunie 1946 pînă în 1954 am stabilit marca aplicată
de către filiala de marcare din Chişinău: ν, simbolul fiind o podcoavă stilizată, care se aplica pe
marca bijuteriilor produse în această perioadă de timp.
Analizînd informaţiile furnizate de literatura accesibilă, conchidem că, în secolul XIX, în
Basarabia, existau condiţii şi premise indispensabile pentru continuarea tradiţiilor giuvaiergeriei
naţionale:
1. piesele de podoabă, care fac parte din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă
de executare, cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu metalele şi aliajul de sudare,
confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale
epocii, asigurînd baza necesară pentru dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX;
2. prezenţa meşterilor autohtoni este demonstrată prin obiecte de artă confecţionate cu mult
înainte de oficierea manufacturii în 1817. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante,
cunoşteau turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere
conlucrau cu ramura ceasornicarilor;
3. giuvaiergeria din Basarabia de la începutul secolului XIX avuse la bază meşteri iscusiţi şi
ateliere performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice şi de cult, meşteşugul fiind
susţinut şi protejat legal de domnie, preoţime şi aristocraţia înstărită;
4. dezvoltarea economică stabilă, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene, comerţul
intens intern şi extern, importul de materii prime nobile sunt condiţii indispensabile pentru avîntul
giuvaiergeriei. Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi,

64
care utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor
care se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale
şi vamale adecvate pe plan intern şi extern;
5. numărul relativ redus al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei denotă că ei funcţionau la
comandă şi că nu fiecare meşter avea posibilitatea de a lucra cu metale preţioase şi pietre scumpe,
preţul acestora fiind enorm în comparaţie cu mărfurile comercializate în oraşele basarabene;
6. necesitatea şi prezenţa aplicării mărcii legate de control şi a monogramei producătorului
prezintă una din condiţiile obligatorii pentru dezvoltarea giuvaiergeriei, evidenţa meşterilor
specializaţi şi evaluarea calităţii articolelor confecţionate, formează în acest mod posibilităţi
transparente pentru evoluţiei meşteşugului (marca de control se aplica la Camera de Marcare din
Odesa şi în filiala de la Chişinău);
7. în baza documentelor analizate am stabilit repartizarea şi specializarea muncitorilor din
domeniul giuvaiergeriei în funcţie de specificul meseriei profesate: emailieri, bijutieri, ştanţieri,
modelieri, pictori-bijutieri, şlefuitori de pietre, montatori, medalieri, repartizare similară cu cea din
breslele medievale de profil: aurari, argintari, zlătari, cercelari, măngănari;
8. relaţii culturale fructuoase între meşterii basarabeni şi, îndeosebi, cei ieşeni, demonstrate
prin interpătrunderea stilurilor şi tendinţelor artistice, care influenţau portul şi moda feminină,
vesela şi bijuteriile specifice, publicarea unor cataloage de specialitate cu descrieri şi imagini ale
podoabelor confecţionate în Basarabia, ceea ce creează perspective frumoase pentru dezvoltare.

65
Capitolul II. Giuvaiergeria laică şi bisericească din Republica Moldova în
secolele XIX-XX

2. 1. Articolele de orfevrărie liturgică din Basarabia

Domeniul nostru de cercetare este restrîns la secolele XIX-XX şi analiza celor trei etape de
evoluţie a giuvaiergeriei stabilite anterior. Obiectul cercetărilor include inventarul liturgic şi
podoabele de cult executate din materii prime preţioase, tehnica şi tehnologia de confecţionare,
progresele şi stagnările în evoluţia orfevrăriei bisericeşti, perspectivele de dezvoltare şi locul
orfevrăriei naţionale în istoria şi giuvaiergeria universală. Rolul principal în colectarea şi păstrarea
obiectelor de preţ le revine muzeelor. La începutul secolului XX Chişinăul dispunea de un Muzeu
Bisericesc al Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău, instituţie cu o recunoscută
personalitate. Pe parcursul perioadei interbelice cauza muzeelor bisericeşti a fost susţinută constant
de oamenii de cultură şi ştiinţă, a fost mereu în atenţia înaltelor feţe bisericeşti, iar muzeele
eparhiale erau instituţiile cele mai bune şi mai sigure de păstrare şi valorificare a obiectelor vechi
bisericeşti cu valoare artistică şi istorică. În primii ani de activitate a Societăţii (1904-1912), în
muzeu au intrat numai 12 obiecte de valoare. Din 1912 începe colectarea sistematică a lucrărilor
preţioase şi a cărţilor vechi. În 1912 au fost adunate 86 de obiecte bisericeşti, în 1913 – 100, în 1914
– 254. În 1915 a fost întreprinsă o excursiune istorico-arheologică prin Basarabia. La 1916 a fost
efectuată o nouă expediţie, dar revoluţia din 1917 a oprit procesul de colectare a inventarului
bisericesc preţios din Basarabia. Numărul obiectelor s-a redus şi odată cu deschiderea unor muzee
locale, cum ar fi cazul celor din Izmail şi Bălţi, Căpriana, Reciula, Curchi. În 1925, la muzeul din
Chişinău se aflau 537 icoane şi obiecte bisericeşti preţioase, iar în 1923 a fost editat catalogul
acestor obiecte. Primele ateliere de confecţionare a obiectelor bisericeşti din metale preţioase sunt
atestate la începutul secolului XIX în Chişinău, unde se executau diferite obiecte de artă de către
meşterii localnici şi de cei invitaţi de peste hotare, folosindu-se metale scumpe şi pietre colorate.
Prin intermediul Catalogului obiectelor din colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice
bisericeşti basarabene vom studia aceste articole, care sunt clasificate în funcţie de modul de
utilizare şi destinaţia lor:
• veşminte preoţeşti – mitre, sacose, mînecuţe etc;
• icoane argintate, ferecături de icoane şi cărţi sfinte, incrustate cu pietre, strassuri;
• vesela de cult – potire, candele;
• podoabe personale – cruci şi cruciuliţe.
Din prima categorie de articole cele mai multe la număr sunt mitrele – 8 [55, p. 6]. Una din ele a
fost primită de la mănăstirea Căpriana la 18 iunie 1916, restul de la capela arhiepiscopală la 27

66
martie 1912. Aceste mitre au fost lucrate cu ciocanul în aur sau argint, garnisite cu chipuri sfinte
lucrate în email, pietre preţioase şi perle. Două din ele (cu numărul de înregistrare 303 şi 387),
probabil, au aparţinut mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, inclusiv cea de la Căpriana. Pentru
analiză şi comparaţie prezentăm descrierea mitrelor preoţeşti din colecţia Muzeului Societăţii
istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia:
• Nr. 303. Mitră de culoare roşie, crucea împodobită cu pietre mărunte în formă de
cruciuliţe, de pe timpul lui G. Bănulescu-Bodoni, primită de la mănăstirea Căpriana în 1916 [55, p.7];
• Nr. 387. Mitră de culoare roşu-carmin, probabil aparţinînd mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, ornată cu chipuri lucrate în email şi garnisite cu perle: Schimbarea la Faţă a
Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, Ioan Botezătorul, Ioan Gură de Aur şi cei patru Evanghelişti;
• Nr. 388. Mitră violetă de catifea, cu patru chipuri de email într-o ferecatură de argint:
Ioan Botezătorul, Mîntuitorul, Ioan Gură de Aur, Maica Domnului. Chipurile sunt împodobite cu
acvamarine („acvamarini” în original), ametist („ametişti”), smarald („smaralzi”), sticle colorate,
iar chipurile şi cusătura presărate cu mărgăritare. Mitra e încoronată cu o cruce purtînd 5 ametiste, 4
smaralde, 2 sticle de culoare albastră, un smarald mare şi un ametist mărunt;
• Nr. 389-390-391. Mitre de culoare roşie, împodobite cu patru chipuri de evanghelişti,
cu sticle de culoare diferită şi mărgăritare mari, crucea din sticle de culori diferite;
• Nr. 392. Mitră de argint, lucrată cu ciocanul şi chipuri în email împodobite cu sticle
de culori diferite. Cruce de argint aurit şi 5 mărgăritare, multe sticle lipsesc;
• Nr. 393. Mitra învelită cu o reţea de metal alb, cu patru chipuri sfinte.
Printre veşmintele bisericeşti aflate în Muzeul Bisericesc din Chişinău se enumeră sacose cusute
cu mărgele, galon aurit şi flori argintii, cu cruci aurite şi clopoţei de argint aurit, care au fost primite
în dar de la capela arhiepiscopală şi de la catedrala din Chişinău la începutul secolului XX şi se
consideră că ar fi aparţinut arhiepiscopului Pavel Lebedev şi mitropolitului Gavriil Bănulescu-
Bodoni [55, p. 8]. Menţiunea că veşmintele preoţeşti sub nr. 408 [55, p. 9] sunt lucrate la Viena şi
inexistenţa unor asemenea note la restul obiectelor ne conduc spre afirmaţia, că toate, cu excepţia
nr. 408, au fost făcute de meşteri localnici, mai ales că unele din ele sunt caracterizate ca stîngace,
grosolane, fapt ce denotă o anumită lipsă de iscusinţă la începutul activităţii acestor meşteri.
Mînecuţele (18 la număr) şi brîiele (12), la fel cusute cu fire de aur, avînd cîte 16-30 inele mici de
argint, cruciuliţe de perle sau de aur, reprezintă donaţii de la bisericile Corneşti, Vulpeşti, Dobruja.
Ca dovadă a producţiei băştinaşe este discul confecţionat din argint nemarcat, lucrat cu mîna,
precum şi steluţa şi linguriţa de argint nemarcat [55, p. 21]. Obiectele respective datează cu începutul
secolului al XIX-lea şi aparţin preotului Grigorie Crocos din comuna Beşalma, Tighina.

67
 Mai sunt cunoscute discul de metal, provenit de la preotul Pavel Mateevici, comuna Chijdieni,
Bălţi, şi un disc de aramă de la preotul M. Friptul, parohia Puhoi, Chişinău. O steluţă de argint
datînd cu anul 1822 şi avînd iniţialele „I.K” a fost adusă din comuna Buciumeni, Bălţi [55, p. 22]. O
singură steluţă din această categorie de obiecte (de la mănăstirea Vărzăreşti) este marcată şi poartă
titlul argintului folosit de bijutierii localnici – titlul 12 (din 24 de părţi de argint pur, 12 sunt argint,
restul – metale aliate). Printre vasele sfinte din colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice s-
au păstrat un potir de cositor (1809-1810) de la preotul Artemon Buruiană, com. Stolniceni, şi altul
de la preotul V. Gonţa, parohia Puţintei. Mai avem un pahar de argint, nemarcat, de la începutul
secolului XIX, adus de preotul Gr.Crocos, şi patru potire de cositor din Saharna, un potir de aramă,
un pahar de argint aurit în formă de coloană – o lucrare fină, donate de protoiereul Ignatie
Coroviţchi, Cetatea Albă. După cum putem observa, aria de colectare a articolelor de orfevrărie de
cult este destul de mare, colecţia muzeului fiind completată în permanenţă cu obiecte din mai multe
regiuni ale Basarabiei, aduse de către preoţi şi de unii enoriaşi.
Printre obiectele de orfevrărie se mai enumeră chivote lucrate din argint cu ornament ajurat,
demonstrînd cunoaşterea tehnicii „à jour”, un pahar din sticlă colorată şlefuită cu iniţialele
arhiepiscopului Dimitrie, sfeşnice de argint cu inscripţia gravată pe postament: „1816, Aprilie 23,
Serafim Arhimandritul şi igumenul m-rei de Hîrbovăţ” [55, p. 22]. Muzeul dispunea de două candele
de argint de la iconomul Stavrofor Iosif Belodanov, o candelă de aramă şi o candelă de argint cu trei
colţuri, foarte fin executată, de la biserica catedrală din Izmail. În 1912 muzeul primeşte în dar de la
catedrala din Chişinău un chivot mare de argint cu icoana Sf. Nicolae, făcută cu cheltuiala
companiei de invalizi din Basarabia şi din judeţul Cahul la 1846.
Categoria icoanelor din colecţia Muzeului Bisericesc din Chişinău cuprindea 31 de icoane cu
ferecătură de argint aurit nemarcat, metalul preţios fiind lucrat în tehnica forjării la rece sau la cald,
tehnică folosită preponderent pentru confecţionarea vaselor de orfevrărie [55, p. 28]. Completăm
această listă cu icoane lucrate pe scîndură, dar îmbrăcate cu veşmînt de argint nemarcat, cu o
coroană gravată de argint, cu mărimile de 31x28 cm. Mai sunt descrise numeroase icoane îmbrăcate
cu veşminte de argint nemarcat, specific pentru meşterii locali basarabeni, precum şi icoane cusute
cu mărgele colorate. În general, colecţia muzeului cuprinde peste 100 de iconiţe mici, unele lucrate
în aramă, turnate primitiv, majoritatea fiind aduse de la parohia Sf. Teodor Tiron din Chişinău.
Cruciuliţele sunt prezente în Catalogul Muzeului Societăţii istorico-arheologice basarabene într-
un număr considerabil şi prezintă articole de aramă lucrate fin, împodobite cu sticlă colorată sau
garnisite cu sidef sau email [55, p. 37]. Una din ele, datînd cu anul 1818 şi purtînd inscripţia latină
„I.N.R.I.”, a fost adusă de preotul Teodor Bogos de la biserica din Făleşti, Bălţi. Caracterul local al
cruciuliţelor este demonstrat prin abundenţa exemplarelor de aramă, uneori turnate primitiv, fără

68
pietre sau cu sticle colorate. Şapte cruciuliţe de acest tip au fost donate de protoiereul Constantin
Erhan din Tighina, iar două cruciuliţe de metal (executate în tehnica turnării) de preotul N. Ştefîrţă
[55, p. 39]. Completăm acest şir de podoabe personale cu medalioane de metal cu chipul Sf. Nicolae.

Mai menţionăm o cruce cu postament de argint nemarcat garnisită cu fîşii de argint, o cruce de lemn
pe postament lucrat din sidef. În colecţia dată există şi podoabe care demonstrează o tehnica înaltă
de executare, de exemplu crucea de la Căpriana, datată cu anul 1829, cu garnitură de argint, chipuri
gravate şi colţuri ornamentate. Cea mai luxoasă lucrare se consideră crucea de chiparos purtînd
inscripţia gravată: „Aparţine ieromonahului Enfilon Zagravschi, a. 1877, luna Aprilie”, primită de
la arhimandritul Teognost. Lemnul crucii este acoperit cu fîşii de argint, cu pietre colorate şi patru
boabe de chihlimbar. O altă cruce de chiparos în garnitură de argint şi chipuri sfinte gravate, colţuri
ornate cu argint lucrate foarte fin vine de la mănăstirea Căpriana (1820).
Printre cruciuliţele de aramă şi argint o atenţie deosebită se va acorda panaghiei de argint cu
lanţ, cu mărgăritare mari artificiale, sticle colorate, lucrată la 1781 şi aparţinînd preotului Ioan
Egorov. Acest exemplar demonstrează prezenţa meşterilor argintari şi bijutieri cu mult înainte de
oficializarea breslei respective în 1817. În baza materialului expus în acest catalog, putem constata
că în Basarabia numărul cruciuliţelor de botez confecţionate preponderent, din metale nepreţioase,
era destul de impunător.
Unele aspecte privind orfevrăria de cult din Basarabia din secolul XIX pot fi analizate în baza
inventarului bisericesc din locaşurile sfinte basarabene. Biserica Sf. Mihail şi Gavriil din Buiucani
de la începutul secolului XIX, din vechile odoare cu care a fost iniţial bogat înzestrată (menţiunea
din 1773) păstrează, la începutul secolului XX, doar cîteva din ele, restul fiind pierdute, confiscate
sau furate. Putem menţiona potire datate cu anul 1814 cu medalioane emailate, potire cu elemente
decorative filigranate, cruci cu chipuri sfinte, ferecătură de carte, executată din argint sau metal
nepreţios placat cu aur [74, p. 27]. Era bogat ornată şi biserica Adormirii Maicii Domnului din
Cetatea Chilia, unde la 1875 se aflau icoane în ferecături de argint, iar de prin 1850, în biserică se
găsesc vase şi obiecte bisericeşti foarte preţioase [62, p. 7]. Mănăstirea Sfînta Treime din Rudi,
Soroca, la 1828, deţinea două ceşti, un disc şi o steluţă de argint, o linguriţă mare, o cruce, un
chivot, toate de argint, o candelă şi şase sfeşnice confecţionate din aramă [64, p. 6].
Făcînd o analiză detaliată a lucrărilor expuse în Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti
din Chişinău, publicat în 1923, constatăm înzestrarea slabă a bisericilor şi mănăstirilor din
Basarabia cu inventar executat din materii prime preţioase în secolul XIX – începutul secolului XX
şi abundenţa lucrărilor de aramă şi alte metale nepreţioase. Articolele de argint, placate cu argint şi
cele de aur se întîlnesc mult mai rar. Cauzele acestei lipse de articole preţioase se ascund în
permanentele conflicte militare ruso-turce purtate pe teritoriul Moldovei, deposedarea bisericilor de

69
bunurile materiale, topirea şi folosirea articolelor din metale preţioase în calitate de mijloc de plată,
de achitare a datoriilor sau ca sursă de existenţă. Putem spune că podoabele bogate erau mai mult o
raritate, fiind procurate graţie stăruinţelor feţelor bisericeşti sau donaţiilor din partea persoanelor
înstărite. Chiar şi la etapa actuală inventarul bisericesc din materii prime preţioase poate fi găsit în
majoritatea cazurilor în bisericile şi mănăstirile vechi cu renume.
O colecţie bogată de obiecte de orfevrărie se află în custodia Muzeului de Etnografie şi Istorie
Naturală, unul din cele mai vechi muzee din Chişinău. El întruneşte în fondurile sale ferecături de
icoane executate în argint sau aramă argintată, ferecături de cărţi sfinte, potire şi sfeşnice lucrate în
tehnica forjării metalului, vase sfinte şi diverse obiecte de cult, cruci acoperite cu sidef şi mătănii de
lemn, precum şi cununi simple de aramă, tehnica de lucru denotînd existenţa unor ateliere de
argintari şi bijutieri în Moldova în secolele XIX-XX, în care se confecţionau obiecte de orfevrărie
bisericească. Putem aduce ca exemplu şi un potir care datează cu secolul al XIX-lea, executat din
bronză placată cu aur, fiind decorate atît piciorul potirului, cît şi partea superioară, cu figuri şi
simboluri, embleme cu figuri de sfinţi executate în tehnica forjării metalului, fără email. Într-o
tehnică similară este executat chivotul din bronz aurit, cu figura lui Hristos răstignit pe cruce şi cu
elemente decorative ciocănite, sau candelabrul cu elemente stilistice vegetale şi simboluri creştine.
Nu putem afirma cu siguranţă că aceste articole sunt exclusive, dar, luînd în consideraţie tehnica
manuală de executare a bijuteriilor şi a obiectelor de orfevrărie din secolul al XIX-lea şi numărul
redus al obiectelor din fondurile muzeistice, putem conchide că aceste obiecte nu erau tirajate, în
sensul larg al cuvîntului. De obicei, potirele, chivoturile sau icoanele ferecate posedă, pe lîngă ideea
fundamentală identică pentru toate articolele, trăsături specifice de ornare şi de executare. În această
ordine de idei menţionăm potire cu chipuri de sfinţi executate în mod diferit, candelabre cu variate
elemente decorative, icoane cu ferecături care se deosebesc radical între ele, ornamentul de bază
fiind asemănător (fig.12). Posedarea celor mai mici detalii şi fragmente decorative distincte îi
acordă obiectului trăsături particulare, fapt care ne permite să afirmăm prezenţa unor articole
excepţionale din orfevrăria naţională. În acelaşi timp, la mănăstirile din ţară au existat întotdeauna
argintari, de obicei călugări, care se ocupau de confecţionarea inventarului bisericesc, a cruciuliţelor
de botez, ultimele fiind într-adevăr tirajate în cea mai mare parte.
Un loc deosebit în orfevrăria naţională îl ocupă ferecăturile de icoane şi cărţi bisericeşti,
executate în tehnica ciocănirii metalului, cu decor vegetal, email policromatic sau detalii filigranate.
Asemenea ferecături posedă ornament şi decor variat, cu scene biblice, chipuri de sfinţi şi îngeri –
tradiţii renăscute şi continuate actualmente de meşterii-bijutieri contemporani. Ferecăturile
reprezintă de cele mai dese ori chipul Maicii Domnului cu Pruncul, chipuri de sfinţi, ornate cu
pietre colorate şi detalii filigranate (fig.13.).

70
fig. 12. Chivot, potir şi candelabru (din alpacă), sec. XIX, argint suflat cu aur. Sfeşnic, chivot
bisericesc, cupă de metal cu capac, candelabru, potir pentru împărtăşanie cu medalioane emailate,
cunună din metal (ţesătură, pictură şi inserţii de strassuri). Sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie
Naturală, Chişinău. Icoană de cununie cu elemente decorative, cununa de mireasă, a doua jumătate
a secolului XIX, colecţie particulră. Ferecătură de icoană. Alamă argintată, sec. XIX. Muzeul de
Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău.

În afară de ferecături de icoane şi cărţi sfinte, în fondurile muzeistice din ţară au fost depistate
cruci garnisite cu metal preţios şi pietre colorate, mătănii de sidef sau de lemn utilizate în procesiuni
sacre (fig. 14.).

71
fig. 13. Icoana Maica Domnului Oranta, argint ciocănit, strassuri multicolore, sec. XVIII. Ferecătura
icoanei “Zămislirea Sf. Ana“, aur ciocănit, aurit, filigranare. Sec. XIX. Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 14. Ferecătură de icoană, alamă aurită, sec. XIX. Cruce de lemn, căptuşită cu sidef, mătănii
călugăreşti confecţionate din lemn. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău. Linguriţi,
farfurie şi suport pentru efectuarea serviciului divin, argint placat cu aur, motive decorative gravate
şi scene biblice, sfîrşitul secolului XIX, biserica Sf.Petru şi Pavel, Chişinău.

Către începutul secolului XX numărul obiectelor de orfevrărie de cult se măreşte considerabil

datorită cererii crescînde din partea bisericilor şi mănăstirilor şi a apariţiei unor noi ateliere. Despre

72
diversitatea podoabelor de cult putem discuta în baza unui document autentic, datat cu anul 1940, şi
anume Catalogul de obiecte bisericeşti, graţie căruia putem urmări producţia atelierelor de obiecte
bisericeşti înfiinţate la 1911 şi, ceea ce este nu mai puţin important, desfacerea articolelor de
giuvaiergerie în magazinul de obiecte bisericeşti. Atelierele deschise la 1911 şi magazinul respectiv
aparţineau Arhiepiscopiei Chişinăului şi se aflau pe bd. Carol II, nr. 91, principala arteră a oraşului,
ceea ce favoriza considerabil realizarea pieselor de orfevrărie.
La momentul editării catalogului menţionat atelierele erau complet reorganizate şi perfecţionate,
au fost procurate maşini electrice moderne, la care se executau toate piesele necesare pentru
împodobirea bisericilor. Practica atelierelor particulare din România, unde giuvaiergeria se afla la
un nivel destul de înalt, a jucat rol pozitiv în dezvoltarea şi calificarea meşterilor basarabeni.
Conform acestui catalog, puteau fi comandate articole prin intermediul magazinului (metodă
folosită şi actualmente), după orice model, din toate regiunile ţării şi lucrate în orice tehnică
cunoscută. Catalogul oferă informaţii privind preţurile de comercializare a articolelor confecţionate:
informaţie utilă pentru analiza preţurilor la metalele preţioase despre vinderea unor articole după
învoială în corespundere cu cursul aurului şi argintului la momentul negocierii.
Nu putem stabili cu certitudine numărul atelierelor din prima jumătate a secolului XX ce ţineau
de Arhiepiscopia Chişinăului, deoarece Catalogul oferă numai denumirea obiectelor şi descrierea
lor artistică, cu imagini alb-negru. Din cele 156 de obiecte expuse în catalog, 122 sunt icoane ale
Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, icoane de mărimi diferite (cea mai mică, de 9x7 cm, la
preţul de 100 lei, cea mai mare, de 42x37cm, la preţul de 1300 lei) [16, pp. 21-29, nr. 1-122]. Toate
icoanele sunt încadrate în rame de stejar aurit, unele de metal argintat, cu aureolă aurită, fără pietre
sau strassuri, lucrate în tehnica forjării metalului la cald sau la rece. Examinînd reprezentarea
acestor icoane, putem afirma că atelierele confecţionau la comandă numărul necesar de icoane, care
se deosebeau prin mărime, chipurile sfinte reprezentate şi ornamente (fig.15.).
Pentru începutul secolului XX sunt specifice în continuare mai mult obiecte executate din
metale nepreţioase (aurite sau argintate ulterior), metale folosite şi actualmente pentru
confecţionarea podoabelor şi vaselor de cult – alamă, nichel, alpaca, bronz.
Categoria obiectelor de orfevrărie de cult include mirniţe, vase pentru Sfînta Euharistie (potir,
disc, steluţă şi linguriţă) din alamă argintată sau aurită [16, p. 29, nr. 123-124]; cadelniţe şi candele cu
sau fără lanţuri argintate, cu zurgălăi auriţi, executate în tehnica forjării metalului, gravură
simbolică, filigranare artistică, emailare (foarte înalt apreciată la hotarul secolelor XIX-XX),
steaguri cu broderie cu fire de aur sau argint şi lucrate în tehnica de poleire cu metal preţios sau
vernisare (acoperire cu lac special preparat în baza acidului succinic din chihlimbar), lanţuri
împletite de diferite modele şi tipuri.

73
fig. 15. Icoana „Hristos Pantacrator”, ferecătură de argint suflat cu aur, executată în tehnica forjării
metalului, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Icoana asemănătoare, ieşită din
atelierele Arhiepiscopiei Chişinăului din 1911.

Fiecare biserică sau mănăstire dispunea în mod obligatoriu de 1-2 perechi de cununi necesare
pentru oficierea serviciului divin, un exemplar similar fiind expus şi la magazinul sus-menţionat [16,
p. 30, tip. 53, nr. 150]. Cununile prezentate sunt confecţionate din alamă argintată, căptuşite cu catifea,

incrustate cu sticle colorate, iar partea de jos este executată prin forjare cu ciocanul. Sunt interesante
şi cele două cununi (păstrate în colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice din Chişinău), care
erau confecţionate din tinichea, cununa miresei avînd numai trei semicercuri. Ulterior, asemenea
obiecte, datorită cererii crescînde, sunt confecţionate în serie prin metoda turnării metalului în
forma necesară. Din acest motiv, asemenea piese pot fi văzute în majoritatea bisericilor din
Basarabia (Căpriana, Saharna ş.a.).
Pentru executarea unor lucrări prin tehnica turnării metalului este necesară confecţionarea unei
matriţe inversate din ceară, lut ş.a. Actualmente circa 80% din bijuterii se confecţionează anume în
această tehnică, ceea ce denotă prezenţa unor meşteri calificaţi care execută matriţele şi asigură
astfel 50% din lucrul efectuat de bijutier.
Din aceste considerente, munca unui bijutier vădeşte multe paralele cu cea a sculptorului, nu
fărăr temei, în Florenţa renascentistă practic toţi pictorii şi sculptorii îşi începuseră activitatea ca
ucenici de giuvaiergiu, studiind această meserie la nivelul cuvenit [72, p. 529]. Vasari menţionează o
serie de artişti plastici cărora meseria de bijutier le-a acordat cunoştinţe şi măiestrie în arta aleasă,
pictură sau sculptură: Luca della Robbia, Lorenzo Ghiberti, Domenico Chirlandaio, Verrocchio, B.
Cellini, fraţii Pollaiuollo, Franceso Francia ş.a.

74
 Cele 12 modele de cruci, cruciuliţe de botez şi panaghii sunt executate din alamă argintată (3 lei
bucata), argint aurit (30-70 lei bucata). Unele prezintă ornament şi tehnică simple, altele,
dimpotrivă, demonstrează măiestrie de executare (gravare pe metal, turnarea metalului în forme
speciale, tehnică fină de granulaţie, incrustare de pietre scumpe [16, p. 30, tip. 47]. Ţinînd cont de lipsa
menţiunilor privind pietrele preţioase în catalogul studiat şi de preţul articolelor, putem admite că
pietrele utilizate la această etapă ar fi fost nişte strassuri, frecvent întîlnite în secolele XIX-XX
(fig.16.).

fig. 16. Articole de giuvaiergerie din Catalogul obiectelor bisericeşti din 1941: cruciuliţe creştine şi
cununi de căsătorie.

Cea de-a treia etapă de cercetare a orfevrăriei de cult cuprinde a doua jumătate a secolului XX –
începutul secolului XXI şi, la rîndul său, este divizată în două perioade:
• 1945 – anii ’90 ai secolului XX;
• hotarul secolelor XX-XXI.
Pentru prima perioadă este specifică interzicerea activităţii bijutierilor particulari, închiderea
atelierelor de giuvaiergerie, a majorităţii bisericilor şi mănăstirilor din ţară. Producţia obiectelor de
cult era strict reglementată de către stat. Ca urmare, se observă o lipsă de articole originale de
orfevrărie bisericească, situaţie care rămîne aproape neschimbată şi după deschiderea Uzinei de
Bijuterii din Chişinău (1972), primele podoabe de cult fiind confecţionate aici abia după 1985, ele
fiind destul de simple şi modeste.
În asemenea condiţii posibilitatea activităţii bijutierului individual pare a fi destul de redusă, ei
lucrînd clandestin, la comandă. Un exemplu de bijuterie făcută de un meşter anonim este o
cruciuliţă executată manual în deceniul şapte al secolului XX, unele segmente păstrînd amprenta
uneltelor folosite, căci suprafaţa nu a fost pe deplin şlefuită. Ramurile crucii sunt ornate cu elemente
decorative vegetale, frunze şi petale de flori stilizate. În centru se află figura lui Hristos răstignit pe

75
cruce, motiv frecvent utilizat în simbolica bijuteriilor de cult. Capetele ramurilor crucii sunt ornate
cu inserţii de fianit incolor în montura frecvent utilizată „dinţi de lup”. Cu regret, numărul unor
asemenea obiecte este infim, ceea ce nu ne permite să trasăm contururile acestui fenomen artistic
(fig.17.).

fig. 17. Cruciuliţă-pandantiv, sf. anilor ’70, sec. XX, meşter necunoscut. Cruciuliţă de botez, aliaj de
metal nepreţios, înc. anilor ’70, secolul XX, colecţie particulară.

La finele secolului XX crescuse considerabil cererea populaţiei de podoabe personale de cult:

cruciuliţe sau iconiţe purtate în calitate de pandantiv. În ultimii ani sortimentul bijuteriilor de cult s-
a diversificat evident comparativ cu anii ’80-’90 ai secolului XX, cînd se fabricau doar cîteva
modele stricte şi tirajate într-o cantitate impunătoare. Tendinţele actuale cer calitate şi artistism,
măiestrie de executare şi un număr redus de exemplare, dar confecţionarea unei bijuterii exclusive
necesită cunoştinţe fundamentale de design, protecţia drepturilor de autor şi posibilităţi financiare –
condiţii pe care le întrunesc numai marile case de bijuterii (Cartier, Buccellatti etc.). Restul uzinelor
sau atelierelor particulare sunt impuse să reziste economic, situaţie specifică mai ales ţărilor în curs
de dezvoltare.
Actualmente, podoabele de cult sunt confecţionate de meşteri calificaţi de la Uzina de Bijuterii
„Giuvaier”, care propun articole de bijuterie şi orfevrărie de cult executate după tehnologii
avansate, destinate bisericilor şi populaţiei. Categoria cea mai prodigioasă a creaţiei bijutierilor
contemporani este reprezentată prin cruciuliţe-pandantiv, purtate la gît pe lănţişoare de diferite
lungime. Cruciuliţele sunt executate din argint, argint aurit, aur cu titlu înalt, folosind tehnica de

76
turnare a metalului, filigranul, gravarea şi emailarea. Unele modele sunt simple, cu ramurile drepte,
fără ornamente decorative complicate, cu sau fără pietre (de obicei, fianit colorat sau incolor). Alte
modele prezintă ornamente sofisticate, cu ramuri filigranate, pietre incrustate şi chipul lui Hristos
răstignit. Faţă de cruciuliţele destinate copiilor se impun criterii destul de riguroase: ele se execută
din materii prime de calitate, cu titlul metalului preţios înalt, fără metale aliate care ar putea provoca
alergie la copiii sensibili, îndeosebi cruciuliţele de argint sunt procurate din cauza proprietăţilor
bactericide ale acestui metal. Cruciuliţele pentru copii au ramurile puţin rotungite pentru a evita
riscul zgîrierii pielii, mai ales că cruciuliţele de botez se poartă din fragedă copilărie. Podoabele de
cult precum cruciuliţele şi icoanele-pandantive, de obicei, sunt produse în serie, ele fiind de cele
mai dese ori destinate consumatorului mediu, este adevărat că în partide mult mai mici comparativ
cu sfîrşitul secolului XX. Totuşi, în Republica Moldova se confecţionează şi bijuterii exclusive,
luînd în consideraţie aspiraţia fiecărei persoane de a avea o bijuterie personalizată. Evident, acestea
sunt mai scumpe, deoarece o bijuterie exclusivă este executată la comandă şi este unică (fig.18.).

fig. 18. Pandantive-cruciuliţe creştine contemporane.

Ca podoabe de cult, se poartă la fel iconiţe cu chipul Maicii Domnului cu Pruncul cu inscripţii
gravate, iconiţe-diptic sau triptic, medalioane cu fotografii sau iconiţe mici, iconiţe ştanţate cu
ajutorul unor matriţe. De menţionat că matriţe de bijutier, în Moldova, sunt atestate din Antichitate,
ca exemplu poate servi matriţa unei oglinzi-pandantiv, actualmente păstrată la Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie (fig.19.).

77
fig. 19. Pandantive-iconiţe şi medalioane de argint cu chipul Maicii Domnului cu pruncul.

Din categoria obiectelor de giuvaiergerie contemporană destinate bisericilor şi mănăstirilor fac

parte, de asemenea, ferecături din metale preţioase ale icoanelor, vase sfinte, candele şi cădelniţe
etc., de obicei lucrate în atelierele de pe lîngă biserici şi de către meşteri particulari. Lucrarea
anexată posedă ornament decorativ foarte complicat, în centrul ferecăturii fiind plasat un medalion
oval cu chipul lui Dumnezeu-Tatăl, iar în cele patru colţuri ale copertei - medalioane ştanţate cu
chipuri de sfinţi şi apostoli, executate cu mult talent, lucrate din alamă aurită, în tehnica ştanţării
metalului (fig.20.).

fig. 20. Ferecătură contemporană a Evangheliei. Coperta 1-2. Meşter necunoscut, sf. sec. XX.

78
fig. 21. Matriţa-poanson, cultura sarmaţilor, sec. II-III. Secolul II d.Hr. Muzeul Naţional de Istorie şi
Arheologie.

În cazul dat este o operă de artă şi poansonul-ştanţă, executat într-o tehnica mixtă de gravare
adîncă şi au repoussé. Prezentarea minuţioasă a numeroaselor detalii din scenele biblice de pe
ambele coperte ale ferecăturii denotă un farmec deosebit, rafinament artistic şi măiestrie
tehnologică de executare. În zilele noastre, ferecăturile de icoane sau de cărţi sfinte sunt foarte
populare, ele sunt comandate meşterilor particulari, utilizîndu-se idei preluate în cărţi vechi, colecţii
muzeistice, fiind practic nişte imitaţii ale obiectelor de anticariat în stil clasic sau modern. Preţul
unei asemenea ferecături executate „sub modern” este în jur de 5 mii de lei (în cazul folosirii
metalelor nepreţioase), cele argintate şi aurite au un preţ mai mare. De menţionat, că actualmente
mai bine de 50% din bijuteriile confecţionate sunt produse prin metoda ştanţării, prin intermediul
matriţelor şi poansoanelor respective, bine cunoscute atît meşterilor în antichitate, cît şi celor
contemporani (fig.21-22.).

fig. 22. Matriţa-poanson contemporană pentru confecţionarea pandativelor-iconiţe.

Materialul documentar şi factologic privind orfevrăria de cult ne permite să argumentăm

incontestabil existenţa orfevrăriei de cult în Republica Moldova în secolele XIX-XX. Studiind
diverse aspecte în dezvoltarea giuvaiergeriei europene şi naţionale în acest cadru istoric, putem
constata următoarele:

79
 • în Basarabia existau condiţii favorabile şi premise economice, sociale şi artistice
pentru apariţia şi dezvoltarea ascendentă a giuvaiergeriei, articolele fiind lucrate la comanda
bisericilor, mănăstirilor, nobilimii, păturii conducătoare etc.;
• giuvaiergeria naţională din secolele XIX-XX poate fi divizată în cîteva etape şi
perioade de dezvoltare, determinate de numeroase aspecte semnificative: tehnicile de lucru folosite
în atelierele europene şi basarabene, materiile prime utilizate, tendinţele artistice şi stilistice, care
evoluează de la podoabe complicate, fastuoase la cele simple, democratice şi invers, marca de
control şi titlul aplicat conform standardelor, folosirea corespunzătoare a pietrelor şi alte momente
ce ţin nemijlocit de evoluţia giuvaiergeriei naţionale şi de încadrarea în contextul cultural european;
• giuvaiergeria naţională cunoaşte perioade de declin şi progres condiţionate de cadrul
istoric şi dezvoltarea social-economică, politică şi culturală a ţării, comportînd trăsături şi tendinţe
artistice specifice perioadei analizate, fiind supusă anumitor legi şi tendinţe de dezvoltare din ţară,
avînd de cele mai dese ori, un caracter închis, secret, evoluînd în contextul giuvaiergeriei europene;
• în secolul al XIX-lea, în Basarabia funcţionau ateliere de confecţionare a podoabelor
sfinte, cruciuliţe, icoane ferecate etc, din metale preţioase, cu sau fără pietre sau imitaţii colorate,
lucrate practic în toate tehnicile cunoscute la acel timp, unele denotînd artistism şi rafinament, altele
lucrate rudimentar şi stîngaci;
• la începutul secolului XIX, în Basarabia activau meşteri autohtoni iscusiţi. Cu regret,
nu s-au păstrat numele acestora, dar se cunosc materiile prime şi tehnicile folosite de ei. Dintre
metale se prefera argintul, iar cele mai răspîndite tehnici de lucru erau emailarea şi filigranarea,
forjarea şi gravarea metalului. Dintre pietrele preţioase cele mai utilizate erau perlele, acvamarinul,
ametistul, smaraldul, într-un număr considerabil se foloseau sticlele colorate – imitaţii ale pietrelor
naturale;
• în această ordine de idei, orfevrăria de cult din Republica Moldova din secolele XIX-
XX se încadrează armonios în dezvoltarea artelor decorative din ţară şi ţările europene, prezentată
prin numeroase vase liturgice, cruci de procesiune sau cruciuliţe de botez, fiind de fapt, lipsă în
perioada sovietică din cauza ideologiei dominante, din care considerente perioada 1945-1991 este
extrem de redusă cantitativ şi calitativ la capitolul inventar liturgic şi podoabe de cult.

80
 2.2. Portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în secolele XIX-XX

În funcţie de natura materialelor utilizate în giuvaiergerie se deosebesc: bijuteria fină, care

foloseşte metalele preţioase aur, argint, platina şi pietre preţioase, şi bijuteria ieftină, care foloseşte
aliajele ce imită metalele preţioase şi pietre sintetice. Ca atare, sunt elaborate anumite reguli privind
asocierea pietrelor şi metalelor într-o bijuterie – briliantele se combină în mod clasic cu rubinul,
safirul şi smaraldul; pietrele sintetice nu se combină cu cele naturale; chihlimbarul se poartă separat
de alte pietre; pietrele ornamentale nu se asociază cu diamantul şi se montează în argint sau aur cu
titlul jos; şatoanele pentru diamant şi smarald se execută, de preferinţă, din aur alb sau platină.
Dar există şi excepţii de la regulile severe, mai ales ţinînd cont de tendinţele avangardiste ale
designului contemporan al bijuteriilor: materiale plastice se combină cu diamantul; se evidenţiază
piatra sintetică sau strassul montat în metale preţioase; se folosesc materii netradiţionale (titan,
oţel), culorile bijuteriilor fiind formate prin nuanţare specială. Podoabele din metale nepreţioase cu
pietre sintetice de culori aprinse, actualmente, sunt apreciate destul de înalt în lumea mondenă,
autorii lor fiind situaţi la acelaşi nivel cu creatorii de vestimentaţie.
Articolele de giuvaiergerie, în funcţie de modalităţile de utilizare, pot fi clasificate în
următoarele grupe: articole de orfevrărie de cult, podoabe şi bijuterii personale, insigne, medalii şi
monede comemorative, suvenire şi articole decorative, vesela laică şi de cult etc. Bijuteriile
personale, la rîndul lor, pot fi clasificate în funcţie de port, vîrstă, materii prime:
1. podoabe pentru mîini - inele cu următoarele caracteristici: inel simplu; verighetă cu sau fără
pietre, incrustată sau gravată; inel de logodnă cu sau fără piatră; inel cu elemente decorative, cu
şaton de diferite tipuri, cu pietre naturale, organice sau sintetice. Aparte se plasează inelele destinate
iniţial exclusiv bărbaţilor – inelele-sigilii, utilizate încă din Antichitate în calitate de sigilii
personale. Abia în Evul Mediu tîrziu inelul cu piatră de dimensiuni mari devine bijuterie purtată şi
de către doamne.
Brăţara prezintă podoabă în formă de cerc, cu variate elemente decorative, inele împletite
manual sau la utilaj special, cu numeroase varietăţi de împletire. În Antichitate se purtau la braţ,
antebraţ, încheietura mîinii şi erau menite să-l apere pe posesor de muşcături de şarpe, scorpion şi
de duhuri rele. Se deosebesc brăţările destinate doamnelor şi cele bărbăteşti, care diferă prin
construcţie, mărime şi masivitate. În ultimul timp brăţările se poartă şi la glezne, devin populare
inelele pentru piercing, purtate în nas, buze (fig.23.).
2. podoabe pentru gît - lănţişoare, podoabe similare, după tehnica de executare, brăţărilor, dar
de o lungime mai mare, care pot fi purtate pe gît sau pentru înfrumuseţarea decolteului, asociate cu
variate pandantive şi medalioane.

81
fig. 23. Inele de argint cu inserţii de corindon sintetic violet, cu inserţie ovală de carneol; brăţări de
aur cu motive floristice, de argint cu inserţii de fianit incolor şi corindon sintetic.

Tot din această categorie fac parte iconiţele-pandantiv diptic sau triptic, cruciuliţele de botez.
Colierul prezintă o podoabă în formă de cerc sau lănţişor cu mai multe elemente decorative şi
pandantive executate în acelaşi stil artistic, de preferinţă purtat de femei (fig.24.).

fig. 24. pandantive de argint în formă de literă stilizată şi porumbel filigranat; colier de aur cu
inserţii de fianit incolor.

Ceva mai complicat este colierul dublu, în care sunt împletite mai multe lănţişoare cu diferite
pandantive şi elemente decorative, destinat exclusiv femeilor, precum monisto, confecţionat din
pietre organice sau granat (de la grecescul „monismo” – de aur), sau renumitele salbe de galbeni
purtate în Moldova, precum şi salbele executate din monede turceşti (mahmudiene) sau monede

82
austriece, ruse, bracteat-podoabele purtate de popoarele nordice. Mărgelele prezintă bijuterii
confecţionate din mai multe boabe de mărgele înşirate pe o aţă sau alte materiale sintetice, sunt
executate din nestemate de diferite mărimi, pietre organice sau din materiale plastice ieftine.
3. podoabe pentru cap - cercei, executaţi din materii scumpe cu sau fără pietre, purtaţi cîte un
cercel sau mai mulţi într-o ureche. Portul cerceilor a fost introdus de către persani (la bărbaţi, în
urechea stîngă), în prezent cerceii redevin un accesoriu şi pentru unii bărbaţi care vor să se
evidenţieze (fig.25.). Diadema, podoabă în formă de cerc rigid cu elemente decorative şi inserţii de
pietre, este purtată de membrii familiilor regale, în saloanele mondene şi de mirese la cununia
religioasă. Coroana este purtată din cele mai vechi timpuri de regi şi împăraţi, avînd sens simbolic
determinat, o varietate aparte fiind tiara Papei de la Roma şi mitrele preoţeşti, executate cu deosebit
gust şi rafinament.

fig.25. Cercei de aur perle, corindon-safir albastru, cu email de culoare turcoaz, fianit incolor.

4. podoabe pentru vestimentaţie şi coafură - broşa simplă sau cu elemente decorative şi inserţii
de pietre, purtată pe rochie, sacou. Se mai utilizează acul pentru cravată folosit pentru fixarea
cravatei, nasturi şi butoane din metale scumpe sau pietre (fig.26.); fibule folosite pentru fixarea
hainelor.

fig.26. Breloc, ac pentru cravată cu coral roşu; butoane simbolice de argint pentru cămaşă.

Aparte pot fi clasificate fibulele şi agrafele pentru ornarea şi fixarea coafurii, podoabe executate
din materii scumpe şi pietre organice. În secolul XIX, aceste obiecte erau ornate cu motive vegetale,

83
spice din diamante, coafurile în formă de struguri erau fixate cu agrafe din fildeş, baga, apreciate
chiar mai scump decît aurul. Tot la acest capitol se referă colanele executate după tehnologia
confecţionării brăţărilor, purtate la brîu, şolduri, ornate cu diferite amulete şi pandantive, alese ca
accesorii pentru pălării, genţi, încălţăminte.
5. setul de bijuterii sau garnitura prezintă un ansamblu de piese asociate conform materiilor
prime, tehnicii de execuţie şi stilului. De obicei, există garnituri alcătuite din cercei, inel, brăţară,
lănţişor, pandantiv sau numai inel–cercei, lănţişor–pandantiv (fig.27.). În ultimul timp a crescut
interesul pentru garniturile de bijuterii pentru bărbaţi, care includ lănţişoare şi brăţări, inele-sigilii,
pandantive-cruci, ace pentru cravată, nasturi decorativi, butoane pentru cămaşă.

fig. 27. Set de bijuterii: cercei şi inel de aur cu inserţii de perle negre.

Din cele mai vechi timpuri podoabele confecţionate din scoici, dinţi de animale, ghiare, pietre
frumos colorate etc., jucau rolul de distincţie social-economică, de talismane şi amulete (fig.28.),
frecvent depistate pe teritoriul Republicii Moldova în urma săpăturilor arheologice.

fig. 28. Mărgele de os şi cochilii de moluşte (20 000 î.Hr., Climăuţii de Jos). Muzeul Naţional de
Istorie şi Arheologie a Moldovei.

Cele mai simple podoabe în ţările române erau realizate iniţial din ramuri verzi şi din flori,
simbolizînd tinereţea, viaţa, fecunditatea, ulterior fiind utilizate materiale mai puţin fragile (sticla,
sîrma, oglinzile, mătasea etc). Colierele şi podoabele din mărgele de sticlă şi nestemate constituie
un capitol important al creaţiei artistice, în care imaginaţia se îmbină armonios cu măiestria. Se
utilizau şi mărgele „veneţiene”, mai ales în nordul Moldovei, aduse aici prin Dalmaţia din Peninsula

84
Italică sau din manufacturile din Bosnia. Mărgelele preţioase lucrate ingenios formau podoabe
delicate de o fantezie deosebită.
Persoanele încoronate, doamnele şi domniţele Ţării Româneşti şi Moldovei se stăruiau să
urmărească, de asemenea, tendinţele şi cerinţele modei. Informaţiile referitoare la bijuteriile purtate
în Moldova sunt destul de succinte, fiind selectate din cărţile domneşti, fonduri muzeistice şi, nu în
ultimul rînd, din tablourile şi portretele epocii respective. La hotarul secolelor XVII-XVIII se simte
influenţa modei franceze şi orientale [38, p. 55-56], la începutul secolului al XVIII-lea din
Constantinopol se aduc „linguri cu coadă, de Ţeligrad”, se folosesc „sfeşnice leşeşti”, sfeşnice mari
de arămi de Ţarigrad, din Orient se aduc obiecte de alamă galbenă. Într-o listă din Moldova, la
1784, găsim „sfeşnice de argint, tacîmuri, talgere, scatulce, tave cu zarfuri argint, stropitoare
argint”, toate articole de menaj orientale [38, p. 96-97]. Încă de la 1799 se reia obiceiul comenzilor în
Ardeal, începe concurenţa negustorilor şi meşteşugarilor străini în interiorul ţării [38, p. 154], care
contribuie la declinul meşteşugului localnicilor şi al breslelor, care nu mai sunt susţinute de stat.
Cele mai ample informaţii privind portul bijuteriilor la doamnele din Moldova sunt selectate în
studiul renumitului savant N.Iorga [40]. În paginile care urmează, vom face o descriere şi analiză
succintă a bijuteriilor regale care pot fi văzute pe portretele doamnelor din Moldova şi Ţara
Românească, aflate pe frescele murale din biserici şi mănăstiri.
Portretul Doamnei Evdochia, soţia lui Ştefan cel Mare, cercetat după fresca din biserica Sf.
Nicolae din Iaşi, ne prezintă la gît o salbă întreită de mărgăritare. Portretul Mariei Comnena
Paleologa, soţia lui Ştefan cel Mare, o înfăţişează purtînd pe cap cunună cu pietre scumpe în partea
de jos şi cercei lungi bizantini. Doamna Maria a lui Radu, soţia lui Ştefan cel Mare, poartă cunună
similară cu cea a Evdochiei şi cercei lungi ca la Maria de Mangop. Pe portretul din biserica Pătrăuţi
se poate vedea cununa de mărgăritare pusă pe capul ei, iar pe fresca din biserica mănăstirii Voroneţ
este înfăţişată cu podoabe neobişnuit de bogate, haine presărate cu pietre scumpe şi cusute cu aur.
Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, poartă cununa bogată cu pietre scumpe, mărgăritare, iar pe
fresca din biserica Humor – cunună cu pietre şi mărgăritare ca cea purtată de Petru Rareş, cercei de
mărgăritare, care coboară foarte jos pe piept. Fresca din biserica mănăstirii Rîşca ne prezintă cununa
domnească şi o salbă de mărgăritare. Fresca din biserica Rădăuţi ne-o arată pe soţia lui A.
Lăpuşneau, Ruxanda, cu cunună şi cercei lungi de perle. Doamna Maria, soţia lui Petru Şchiopul
(pictura din biserica mănăstirii Galata) preferă moda apuseană, destul de trecătoare, şi poartă un
surguciu de pene, susţinut de un nod de pietre preţioase, coroana princiară devenind practic
invizibilă. Soţia lui Ieremia Movilă, Doamna Elizabeta, este reprezentată pe fresca din biserica
mănăstirii Suceviţa împreună cu fiicele sale, toate poartă cunună de aur pe cap, cea a Doamnei fiind
ornată cu pietre scumpe.

85
 Muzeul Metropolitan din Iaşi o reprezintă pe Doamna Tudosca, soţia lui Vasile Lupu, cu trei
lanţuri de aur foarte sofisticate, masive, petrecute după gît şi atîrnînd mai jos de brîu. Guleraşul este
înlocuit cu trei rînduri de mărgăritare care coboară pe piept, pectorale de aur incrustate cu
numeroase pietre preţioase, cerceii au la bază doi trandafiri mari de fir, care acoperă urechile, iar în
loc de cunună – o pălărie-căciuliţă, inspirată de portul doamnelor ruse şi surguciu turcesc.
Giuvaierele purtate de către familia domnească a lui Vasile Lupu merită o atenţie deosebită,
deoarece prezintă adevărate opere de artă, domnitorul denotînd gust rafinat şi cerinţe pe măsură.
Trecînd prin Iaşi între anii 1633-1639, călătorul italian Nicolo Barzi aminteşte buzduganul lui V.
Lupu de aur curat, harnaşamentul cailor bătut cu pietre preţioase şi mărgăritare, giuvaiere de
diamanturi şi rubine de mare preţ purtate de către domn [23, p. 12]. În portretele brodate de la Trei
Ierarhi, Doamna Tudosca poartă rochie cu frunze mari de aur, pălărie brodată cu mărgăritare,
brăţări, coliere de aur şi pietre scumpe, lanţuri de aur grele şi lungi, fiind la modă, cu trandafiri de
aur în urechi, batistă fină cu broderie de aur – totul demonstrează fastul şi bogăţia de pe timpul lui
V. Lupu.
Din portretele secolului al XVIII-lea putem aprecia o bijuterie foarte des folosită – egreta, un fel
de fibulă-agrafa, destul de complicată după executare şi compoziţie, care se folosea pentru ornarea
coafurilor sau pălăriilor şi era completată cu pene, în special, de struţ. Egretele aveau de cele mai
dese ori formă de havuz, cu efect artistic plăcut şi apreciat de înalta societate. Doamna Anastasia,
soţia lui Gheorghe Duca, şi Doamna Zoe, soţia lui Antonie Rosetti, poartă veşminte şi podoabe
caracteristice pentru toate femeile din acea vreme: mărgele de mărgăritar şi o căciuliţă cu surguciu.
Smaranda, soţia lui Nicolae Mavrocordat, preferă coroana (care nu dispăruse încă), ascuţită la vîrf.
Coroana celei de a doua soţii, Pulcheria, este constituită din linii de mărgăritare. Ulterior coroana
dispare, dar moda constantinopolitană păstrează încă mărgăritarele, pălăria cu pene şi pietre
scumpe. Doamna Ecaterina, soţia lui Al. Ipsilanti, este renumită pentru că a preluat coroana vechilor
doamne, fapt semnificativ în epoca războaielor ruso-turce şi austro-turce. Dar deja soţia lui
Constantin Ipsilanti, Doamna Safta, născută Văcărescu, este îmbrăcată după ultima modă de la
Constantinopol – cu pietre scumpe la cingătoare, surguciu în coafură, fibule, flori pentru coafură. Se
schimbă stilul podoabelor pentru gît, ele devenind în mare parte apusene. Doamna Smaranda, soţia
lui Scarlat Callimachi, combină moda apuseană cu cea orientală, prin podoabe şi veşminte nu se
deosebeşte de femeile din Orient. Portretul Doamnei Elena, soţia lui Mihai Şuţu, executat de
pictorul L. Dupré, subliniază că trecuse demult vremea coroanelor, a lanţurilor de aur şi a şirurilor
de mărgăritare. Coafură fantezistă înfăşurată cu şiruri de mărgăritare, cercei lungi, mărgele de perle
la gît erau preferate de Doamna Elena Sturdza, soţia lui Gr. Ghica. Soţia lui Al.I. Cuza, Elena,
poartă mărgele de mărgăritar la gît şi cercei simpli. Regina Elizabeta, soţia lui Carol I, poartă

86
mărgăritare, coroniţă simplă, însemne regale ornate cu pietre scumpe, coroană-căciuliţă cu pietre
preţioase, fără cercei. Podoabele princiare erau comandate la case de bijuterii cu renume cu sediul
în Franţa, Italia sau Germania. Astfel, Casa de Bijuterii Resch, în secolul al XVIII-lea, a activat în
Germania, în secolul XIX – la Viena, apoi la Braşov. În 1837, la Bucureşti se instalează cu traiul
doi fraţi: Lorenz şi Iosef, cărora în 1865 A.I. Cuza acordă împămîntenire şi brevetul de furnizori de
bază ai curţii princiare, brevet reînnoit în 1869 de Carol I. Aceşti bijutieri au lucrat pentru familia
regală însemnele puterii, bijuterii exclusive, arme împodobite cu pietre preţioase şi email. Casa de
Bijuterii Falize din Paris a lucrat coroana reginei Maria pentru încoronarea din octombrie 1922 de la
Alba-Iulia, inspirată de cea a Doamnei Despina, soţia lui Neagoe Basarab din pictura murală de la
Curtea de Argeş [15]. Informaţiile parvenite din izvoarele plastice şi istorico-literare din secolele
XVII-XX ne permit să stabilim portul bijuteriilor de către doamnele din înalta societate din
Moldova şi Ţara Românească, şi să reconstituim tabloul destul de amplu al bijuteriilor specifice
doamnelor din Moldova şi moda la bijuterii în diferite perioade, în funcţie de influenţele
occidentale, orientale sau slave. Totodată, am determinat setul de bijuterii caracteristic pentru
doamnele din secolul XIX –începutul secolului XX, care consta din cercei, inele, diademă, egretă
etc. – bijuterii confecţionate din materii prime nobile ţinînd cont de tendinţele stilistice ale epocii.
Arta secolului XIX, fiind o artă care tinde spre internaţionalizare, îşi pierde în mare măsură
specificul naţional, de aceea portul femeilor din Moldova nu diferă mult de cel al femeilor din ţările
europene, Rusia sau Orient (cu unele excepţii stilistice naţionale).
Portul bijuteriilor specific pentru epoca medievală denotă unele mostre păstrate în colecţia
Muzeului de Arheologie şi Istorie al AŞM, de tipul inelelor de tîmplă din argint, executate într-o
tehnică de granulaţie fină şi cu aplicarea unor elemente decorative granulate şi filigranate, asociate
cu brunarea şi opacizarea argintului, tehnică preluată de la popoarelele orientale şi muntoase.
Pentru Evul Mediu sunt caracteristice podoabele executate din fier, bronz, precum sunt inele de
tîmple, mărgele de sîrmă şi sticlă colorată, utilizarea unor pietre ornamentale - carneol, calcedonie,
(sec. IX-XII, Echimăuţi, Rezina, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău).
Podoabe tipice pentru secolele XVI-XVII au fost descoperite la Saharna, raionul Rezina: cercei
de tîmplă legaţi printr-un lănţişor şi un colier de sîrmă împletită în patru cărări orientate oblic,
imitînd decorul brăduţului (ornament utilizat şi în broderia naţională, la covoare, prosoape).
Încheietoarea prezintă o placă cu ornament în formă de floare de lotus, motiv preluat de la bijutierii
orientali, podoabele fiind caracteristice pentru perioada medievală şi demonstrează aspiraţiile pentru
portul bijuteriilor frumoase şi preţioase, lucrate după tehnici complicate. Totodată, bijuteriile denotă
un amestec de stiluri şi elemente decorative preluate de la popoarele învecinate şi asociate armonios
(fig.29).

87
fig. 29. Cercei de tîmplă (sec. XVII. s. Saharna, raionul Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei.

Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea negustorii din oraşe continuau să-şi comande la
Constantinopol vestimentaţie tradiţională de tip oriental, hainele lor erau cusute cu galoane şi
nasturi de aur, broderii cu fire de argint [76, p. 86]. Practic, în fiecare casă respectabilă se puteau
vedea haine cusute cu fir de aur, caţaveică fără mîneci, batiste brodate cu aur, argint sau mărgele
mărunte de sticlă (biser), diferite arme, cuţite incrustate cu argint sau pietre ornamentale, veselă de
argint. După 1830 domneşte un amestec de stil oriental şi modă europeană, ultima cucerindu-i tot
mai mult pe boierii şi negustorii din Basarabia. Basarabencele, mai ales cele de la oraş, continuă să
folosească mătănii din lemn sau pietre fine, port venit din ţările orientale [76, p. 89]. Cu timpul moda
de inspiraţie naţională şi turcească devine desuetă, cedînd locul costumului european. Producţia
meşterilor localnici este influenţată în mare parte şi de meşterii veniţi din Imperiul Rus, de
abundenţa de mărfuri ruse importate sau aduse de colonişti. În judeţele Chişinău, Soroca, Bender,
Akkerman, Ismail în secolul XIX ţăranii români înstăriţi poartă de preferinţă „haine nemţeşti”, iar
femeile se îmbracă ca la oraş, costumul naţional tradiţional fiind cu timpul dat uitării [3, p. 150.].
Pentru secolul XIX sunt caracteristice variate catarame de metal, moniste (salbe de monede),
pandantive metalice sau din pietre preţioase, brăţări metalice cu vădite semne de confecţionare
manuală din cauza aspectului grosolan, fără elemente decorative gravate, caracteristice pentru a
doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX, variate mărgele din sticlă colorată (alb,
negru), opace şi translucide, precum şi mărgele de culoare turcoaz, frecvent întîlnite. La hotarul
secolelor XIX-XX femeile purtau cercei de forme sferice şi mărgele de coral portocaliu în cîteva
rînduri, cele din familii mai puţin înstărite se mulţumeau şi cu mărgele de sticlă colorată. Se purta la
gît, de preferinţă, coralul portocaliu, faţetat în formă de cilindri mici, înşiraţi pe fir de mătase în

88
formă de cascadă. Coralul păstrat în colecţii deseori îşi schimbă nuanţa, devine mai palid, opac.
Imaginea anexată (fig.30) prezintă bijuterii confecţionate din materiale organice păstrate în
fondurile Muzeului de Istorie Naturală şi Etnografie din Chişinău – şiraguri de mărgele de coral,
perle sidefate, alb-gălbui, nuanţa de culoare fiind o dovadă elocventă privind autenticitatea şi
vechimea acestor podoabe (nuanţa albă pe parcursul anilor se atenuează). Se ştie că coralul trăieşte
în condiţii bune de păstrare circa 150-200 de ani, cu timpul, îşi pierde culoarea iniţială, devine fragil
şi se sfărîmă.

fig. 30. Mărgele de perle, coral, sidef. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Portul femeiesc din Basarabia din a doua jumătate a secolului XIX era completat de podoabe
pentru gît şi piept (mărgele de coral, sidef, sticlă, salbe de monede), brăţări, verighete, inele, cercei
[76, p. 97]. Scriitorul A. Russo scria că „la 1840... cerceii, salbele de mărgăritar fals, amestecat cu

monede, constituie parte componentă a portului” locuitorilor oraşului Iaşi. După 1800 piesele
pentru acoperit capul se deosebeau în funcţie de rang, avere sau origine socială. Egreta, una din
bijuteriile fundamentale ale portului feminin, era împodobită cu diamante şi perle (mărgăritare) [76,
p. 100]. Ţăranii români din Basarabia la sărbători mari purtau vestimentaţie specifică – antereu încins

cu brîu, deasupra brîului se mai încingeau şi cu o cingătoare largă de piele, împodobită cu nasturi şi
cruciuliţe de aramă. Ţăranca română iubeşte a se găti, este chiar cochetă, poartă inele, gîtul e plin de
mărgele sau harmaz (hurmuz – mărgea de sticlă, care imită mărgăritarul), purtate numai în zilele de
sărbătoare [3, p. 151.].
La începutul secolului al XIX-lea se simt schimbări în portul bijuteriilor numai la păturile
aristocratice, în timp ce la sate se purtau podoabele tradiţionale, variind în funcţie de naţionalitate şi

89
profesie. Moda la bijuterii mai era influenţată şi de plecarea tinerilor la studii în străinătate, de unde
ei reveneau cu idei şi preferinţe noi, costumul vest-european fiind răspîndit practic în toate oraşele
din Moldova. Doamnele se abonează la reviste de modă în limba franceză, germană şi engleză, dar
la Chişinău se mai păstra un conglomerat de trăsături orientale şi europene. Podoabele tradiţionale
din Basarabia în secolul XIX – prima jumătate a secolului XX pot fi studiate în colecţiile din
Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, în colecţiile
particulare, presa periodică din epocă, portrete şi fotografii (fig.31.). În baza acestor izvoare putem
afirma că bijuteriile tradiţionale sunt compuse din şiraguri de mărgele de coral, de preferinţă
portocaliu, sidef, perle sidefate, gălbui, precum şi strassuri într-un număr impunător.

fig. 31. Portul bijuteriilor la hotarul secolelor XIX-XX. Fotografie din colecţie particulară.

În Basarabia, ca şi în întreaga Moldovă, termenul utilizat pentru coral este „mărgeanul”, iar
pentru perle „mărgăritar”, pietre foarte apreciate erau rubinul şi diamantul (cu diminitivul
„diamanţele”, folosit pentru cristale faţetate de mărime mică). Articolele de bijuterii, în mare parte,
erau confecţionate din argint, argint aurit, aur, cele din platină apar la Chişinău abia la începutul
secolului XX.
În general, moda la bijuterii urmează moda vestimentară. Bijuteriile de doamnă în epoca
modernă devin mai simple şi mai democratice, constînd din broşe (în formă de fluturi, libelule),
pandantive de opal, agat, sard, pietre fine, lănţişoare subţiri şi lungi, mărgele pe gît în cîteva rînduri,
catarame frumoase, brăţări pare care se uneau în formă de potcoavă. Se poartă inele pe fiecare
deget, mai ales pe cel mic şi cel inelar, cercei mici. Este folosit emailul policromatic, pietre fine,
ornamentale, mozaic şi articole din sidef. Bijuteriile din această perioadă sunt decorative, plastice,
festive, la bază fiind stilizarea formelor naturale, se remarcă interesul faţă de botanică (elemente
floristice, animaliere, vegetale) şi cultura japoneză.

90
 În secolul al XIX-lea, foarte populare devin salbele confecţionate din monede, austriece, ruse
sau turceşti, monedele erau găurite, înşirate pe un fir de aţă şi purtate la gît în unul sau mai multe
rînduri. În ţările române această categorie de podoabe poartă denumirea de „taleri”, „banii la
grumaz”, „salbe cu bani”, salbele de influenţă orientală fiind specifice popoarelor din Peninsula
Balcanică [49, p. 79].

fig. 32. Cercei şi broşă confecţionate din monede de origine străină. Brăţări cu elemente decorative
gravate, inel în mai multe spire cu două inserţii de perle cultivate. Salbă de monede şi podoabe
caracteristice basarabencelor înstărite. Şiraguri de mărgele confecţionate din strassuri colorate.
Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Despre o salbă de galbeni purtată ca podoabă la gît este vorba şi în foaia de zestre menţionată
anterior, salbele „mahmudiene” fiind confecţionate din monede de origine turcă şi fiind specifice
portului din Moldova şi Ţara Românească, iar salbele de galbeni erau un accesoriu practic
obligatoriu al costumului feminin din mediul rural, mai ales în localităţile populate preponderent de
romi, găgăuzi şi bulgari. Portul salbelor de galbeni în localităţile orăşeneşti este semnalat mai rar.

91
Aceste salbe de galbeni sunt similare celor purtate la popoarele germanice, confecţionate de
asemenea din monede şi cunoscute sub termenul de „bracteat-podoabă”. Monedele străine erau
folosite nu numai pentru confecţionarea salbelor de galbeni, dar şi a cerceilor şi broşelor decorative,
monede fiind asortate cu cîrlige speciale care se îmbracă în ureche, cîrligele erau sudate prin
intermediul unor aliaje de lipire speciale, ceea ce denotă cunoştinţe privind tehnologia de sudare a
metalului nepreţios, temperatura de fuziune a metalelor, curăţarea şi cizelarea finală a bijuteriilor
confecţionate.
În colecţiile Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie din Chişinău se păstrează asemenea
podoabe, de exemplu, pandantiv executat din monede de argint din Rusia şi Austria din secolul al
XIX-lea, brăţări din monede de argint ruseşti etc. Se purtau, la fel, variate bijuterii-medalioane,
pandantive lucrate au repoussé, ornate cu sticlă colorată roşu şi verde, purtate pe lănţişoare lungi
împletite, brăţări rigide pentru încheietura mîinilor (fig.32.).

fig. 33. Bijuterii tradiţionale din Basarabia: cruce de botez de argint, mărgele de coral portocaliu,
salbă de galbeni, sf. sec. XIX. Salbă de monede din URSS, a doua jumătate a secolului XX. Muzeul
de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

În imaginea anexată (fig.33.) poate fi văzut un model de salbă de galbeni înşiraţi pe un suport
din sîrmă metalică în formă de cascadă, astfel încît cele mai mari monede se află la mijlocul
podoabei, celelalte mergînd în ordine descrescătoare spre încheietoare. Monedele sunt fixate de
sîrma metalică cu ajutorul unor ineluşe care asigură legătura şi fixează moneda şi sîrma. Tot aici

92
poate fi văzut un inel de doamnă, de aramă, decorat cu elemente incizate şi gravate pline de
rafinament. Un alt exemplar remarcabil este o salbă de monede emise în 1920-1922, intercalate cu
mărgele mici negre înşirate pe un fir de aţă prin intermediul unor ineluşe, este evident că meşterul
cunoştea tehnica de sudare a metalelor şi a aliajului (flusului) de lipire.
Tradiţia confecţionării salbelor de monede persistă şi în a doua jumătate a secolului XX, mai
ales, în mediul rural, o salbă din această perioadă este reprezentată în imaginea anexată. Podoaba
este realizată din monede de 20 de copeici din URSS, care sunt găurite şi legate de firul de aţă şi
prezintă mai mult un element decorativ, decît o podoabă. Salbele de acest tip sunt confecţionate din
monede cu diametrul mic, cele cu valoarea de 1-2 copeici, de culoare galben-roşcată sau din
monede cu diametrul mai mare, de 5, 10 sau 20 de copeici, de culoare deschisă. Ca atare, asemenea
piese practic au dispărut de pe teritoriul Moldovei, ele nu se mai confecţionează şi sunt apreciate ca
bijuterii ieftine din metale nepreţioase.
Podoabele sunt folosite frecvent în cadrul obiceiurilor populare. La Capra ofiţerii purtau haine
militare împodobite cu hurmuzuri (mărgeluşe rotunde din sticlă albă, podoabă din mărgele),
mărgele şi medalii [65, p. 290], Cerbul era acoperit cu oglinzi şi cu zgardă, purta mărgele colorate şi
ursarul. Verighetele se foloseau la uitatul în oglindă şi la ghicit, fiind puse într-o oală cu apă [65, p.
310]: inelul era privit cu atenţie timp de 10-20 de minute, pînă cînd apărea chipul viitorului soţ.

Inelul sub farfurie se folosea şi la ghicitul fetelor la Sf. Andrei. Iar dacă fata visa că primeşte în dar
mărgele sau inel, se mărita imediat [65, p. 314]. Aceste informaţii privind portul bijuteriilor
tradiţionale la femeile din Basarabia completează tabloul giuvaiergeriei naţionale, fiind asociate cu
tradiţiile şi obiceiurile populare, la care nu lipsesc podoabele, fie ele cît de ieftine şi simple.
O etapă calitativ nouă în industria bijuteriilor reprezintă anii 1908-1914. Mecanizarea procesului
tehnologic în atelierele de bijuterii a permis mărirea considerabilă a numărului de obiecte
confecţionate, a simplificat multe operaţii tehnologice, respectiv, a permis satisfacerea cererii
consumatorilor. Dar automatizarea a avut şi efecte negative, contribuind la tirajarea bijuteriilor,
manifestată mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Bijuteriile purtate devin mai calme, mai
emancipate şi pragmatice, funcţia principală a podoabelor devenind utilitatea lor. Broşa este
înlocuită de cele mai dese ori cu brelocul, cele mai solicitate fiind exemplarele emailate.
În timpul Primului Război Mondial sunt solicitate bijuteriile cu elemente decorative în formă de
cruce roşie, ceasuri mici purtate pe lănţişoare, nasturi decorativi din agat, sidef, argint emailat.
Cerceii se poartă cu inserţii de turcoază, chihlimbar, perle, agat. Bărbaţii, dar şi femeile emancipate,
preferă butoane decorative pentru cămăşi. Cravata, care devine şi un accesoriu pentru femei, se
fixează cu ajutorul unei broşe elegante cu pietre preţioase sau strassuri (de altfel, modă renăscută

93
actualmente, cînd femeile poartă cravată cu broşă). După 1914 rolul bijuteriilor decade simţitor, ele
devenind simple şi prioritar utilitare – pentru fixarea coafurii, la cravată, bluză etc.
După 1917, în Rusia, respectiv şi provinciile anexate, începe o politică deschisă de negare a
bijuteriilor, ele fiind declarate vestigii ale trecutului capitalist. Se interzice chiar şi verigheta ca
simbol al căsătoriei. Nu se mai poartă acul de cravată, butoane de cămaşă, se permit numai podoabe
ieftine, accesibile pentru clasa muncitoare şi kolhoznici. Din anii ’20 ai secolului XX apare moda
pentru mica rochie neagră introdusă de Coco Chanel. Ea se purta cu mărgele lungi din perle
sintetice, pentru care pleda cu ardoare creatoarea, modă, de altfel, ajunsă şi în oraşele basarabene.
Începînd cu anii ’30 ai secolului XX se simte tendinţa spre elemente populare, decorative,
ornamentale, revin la modă broşele cu imitaţii de sticlă ale diamantului. Broşele fixau bluzele largi,
se purtau 1-2 inele, clipsuri mari în formă de inele, lănţişoare cu pandantive, brăţări. Dacă e să
facem o paralelă, moda lănţişoarelor şi brăţărilor cu variate pandantive-amulete reînvie la începutul
secolului XXI, fiind solicitate atît articole din materii nobile, cît şi bijuteria ieftină. Renumita Casă
de Bijuterii Cartier prima a încercat asocierea diamantului cu masele plastice.
În prima jumătate a secolului XX femeile purtau diferite bijuterii, în funcţie de starea lor
financiară. Se purtau cercei, inele, agrafe pentru coafură, broşe, bărbaţii purtau butoane pentru
cămaşă ş.a. În linii generale, în baza fotografiilor, portretelor şi mărturiilor documentare de epocă
putem restabili portretul unei doamne de la începutul secolului XX, ţinînd cont de asortarea strict
stilistică a vestimentaţiei şi a podoabelor personale: pălărie, în mod obligatoriu asociată cu o broşă
sau fibulă, şiraguri de mărgele lungi purtate la gît în unul sau cîteva rînduri, broşe vestimentare în
formă de fluturi, libelule, de preferinţă, cu aripile mobile (fig.34.).
Culorile bijuteriilor sunt palide, fără excese. De fapt, acest început de secol este marcat prin
diferite nuanţe palide, calme ale culorilor primare, nu poate fi văzut pe nici o bijuterie un email roşu
sau albastru aprins. Lănţişoarele confecţionate prin împletire şi mărgelele sunt deseori asortate cu
pandantive din materii prime scumpe şi frumoase.
Pentru începutul secolului XX este caracteristică folosirea nestingherită în cantităţi foarte mari a
strassurilor, care erau mult mai ieftine decît pietrele naturale, dar şi graţie modei dictate de Paris,
Sankt Petersburg sau Iaşi. Sticla colorată se foloseşte pe larg, iar actualmente este asociată cu
platina şi diamantele, formînd un stil extravagant şi avangardist. De altfel, bijuterii de acest gen sunt
solicitate la etapa contemporană, fiind manifestată tendinţa spre amestecul avangardist al stilurilor
şi curentelor artistice. În aceste condiţii, bijutierii creează podoabe şi giuvaiere utilizînd elemente
etno folclorice, mai ales naţionale, orientale sau indiene, asociate cu elemente decorative
geometrice, astrologice etc.

94
fig. 34. Costumul de doamnă cu podoabele specifice de la înc. sec. XX. Muzeul de Etnografie şi
Istorie Naturală, Chişinău.

În secolul XIX – începutul secolului XX erau în vogă diverse modele de bijuterii: broşe în
formă de fluturi cu aripioare mobile, cu o abundenţă de email policromatic, de motive vegetale şi
floristice, geme montate în broşe. Broşele, în această perioadă, par a fi cele mai solicitate podoabe,

95
ele se folosesc la decorarea coafurii sau a pălăriei cu pene, a rochiilor de gală, avînd diferite
semnificaţii şi întrebuinţare. Locul cameelor şi intaliilor veritabile, care sunt foarte costisitoare, este
preluat de fascimile din sticlă turnate în forme speciale, care permiteau confecţionarea mult mai
rapidă a bijuteriilor şi, respectiv, tirajarea lor. În colecţiile muzeistice, pe lîngă podoabele executate
din sticlă colorată sau imitaţii de pietre naturale, pot fi întîlnite şi bijuterii din pietre veritabile, fine
sau ornamentale, cum ar fi mărgelele din pietre de culoare verde-cafeniu, şlefuite sau asimetrice.
Pînă în anii ’50 ai secolului XX, în URSS existau anumite manufacturi, se făcea o diferenţă
calitativă între podoabele tirajate mecanic şi cele executate manual, se lucra în ateliere care
promovau un stil propriu sau imitau stilurile de la hotarul secolelor XIX-XX. În anii ’50-’60, se
deschid uzine de bijuterii la Moscova şi Leningrad, unde se fabrică în cantităţi enorme podoabe
ieftine, masive, lipsite de gust şi individualitate, care au invadat toate magazinele specializate din
republicile unionale ale URSS, inclusiv RSS Moldovenească. Trebuie de menţionat că tirajarea
bijuteriilor este un fenomen obişnuit chiar şi pentru secolul XX, însuşi K.Faberge, S.Dali sau
P.Picasso erau deseori nevoiţi să producă bijuterii în serie pentru a-şi ameliora situaţia financiară.
Anume lor le aparţine meritul apariţiei unei direcţii noi în arta decorativă – confecţionarea
bijuteriei-sculptură: variate inele de logodnă cu degetele intercalate, cruci de botez cu ramurile
sculptate etc. Această direcţie fusese urmată cu succes de bijutierii din ţările europene, iar spre
finele secolului XX îşi face apariţia timidă şi în creaţiile artistice ale meşterilor din Republica
Moldova.
O deosebită atenţie merită analiza portului bijuteriilor în Republica Moldova în anii ’60-’80 ai
secolului XX, perioada fiind caracterizată din punct de vedere istoric şi economic printr-o stagnare
totală şi inexistenţa unei educaţii estetice. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial
istoricii şi etnografii subliniau acurateţea şi simplitatea costumului: rochie simplă care evidenţiază
forma şi funcţia sa utilitară, elemente decorative reduse la minim (mai mult guleraşe albe),
vestimentaţia fiind asortată cu cele mai simple podoabe. Se urmărea tendinţa (pe întreg teritoriul
fostei URSS) de a purta bucăţele neprelucrate de lemn, conuri de brad, coji de nucă, transformate în
broşe decorative, deseori aceste podoabe nu erau deloc cizelate, nici lustruite, păstrînd forma
naturală [88].
Pe parcursul anilor ’50 ai secolului XX giuvaiergeria din URSS (respectiv, RSSM) se dezvolta
conform vechilor criterii din arta decorativă antebelică. Atelierele de bijuterii fabricau podoabe în
stilul secolului XIX, din perle, diamante, ceea ce nu corespundea gustului artistic al epocii. În plus,
aceste podoabe nu urmau tradiţiile populare! Şi numai după Hotărîrea CC PCUS din 4 noiembrie
1955 [134, p. 4] începe reformarea concepţiilor stilistice în arta decorativă, trecerea de la obiecte de
artă expoziţionale la cele strict pragmatice, menite de a servi omului în viaţa cotidiană. Arta

96
bijuteriilor se apropie de om, de viaţă, locul bijuteriilor frumoase din platină cu diamante îl ocupă
podoabele „democratice” din materii prime ieftine şi accesibile muncitorului. Pînă acum se poartă
discuţii dacă articolele din materii ieftine pot fi considerate drept „articole de bijuterie”, în URSS
fiind folosit chiar termenul de „articole de galanterie”. Meritul principal al giuvairgeriei din anii ’50
ai secolului XX din fosta URSS este „pierderea caracterului de clasă”, devenind atribut al societăţii
democratice. Nu se mai confecţionează veselă de argint, articole de armurărie sau lulele de
chihlimbar, ele ieşind complet din uz. Unica categorie de bijuterii rămasă au fost podoabele
feminine, asortate cu vestimentaţia simplă şi comodă. Se simt schimbări şi în tehnologia de
executare, lucrul de mînă este practic anulat, toate operaţiile fiind automatizate şi mecanizate. La ce
a dus asemenea „progres” se simte bine şi astăzi, bijuteriile fiind tirajate în masă.
Motivele stilistice geometrice şi cele vegetal-floristice de la finele secolului XIX (oval, cerc,
rozetă, libelulă, gîndac ş.a.) au fost declarate total necorespunzătoare noilor cerinţe ale modei. Se
purta numai cîte o bijuterie: mărgele, broşă sau brăţară, care corespundeau vestimentaţiei laconice,
lipsei elementelor decorative. După cum declara cercetătorul podoabelor sovietice de la mijlocul
secolului XX, P.Utkin: „numărul redus al accesoriilor în costumul contemporan este semn al
educaţiei şi gustului” [134, p. 11]. Podoabele erau apreciate din punct de vedere estetic numai în
legătură cu costumul purtat şi laconicitatea liniilor, ele nicidecum nu erau acceptate ca obiecte de
artă aparte, fiind supuse total rochiei, de lucru sau de gală. Anume din aceste considerente, tabloul
restabilit al bijuteriilor la începutul anilor ’60 ai secolului XX este foarte sărac. La un anumit
moment aceste podoabe erau lipsite de suflul vieţii, de personalitate şi de posibilitatea de a dăinui
peste ani ca articole de artă, de unde şi reducerea volumului de producţie al industriei de bijuterii,
care de fapt, se afla în stare embrionară de dezvoltare. După cum am menţionat anterior, pentru
confecţionarea podoabelor se foloseau materii prime foarte ieftine, metalele scumpe şi pietrele
preţioase fiind nesolicitate, ceea ce contravine însuşi specificului giuvaiergeriei. În pofida utilizării
materiilor prime sintetice ieftine sau a imitaţiilor, chiar la modă actualmente, totuşi marea
majoritate a bijutierilor consideră că adevărata operă de artă a unui giuvaiergiu constă din metale şi
pietre preţioase de cea mai înaltă calitate, restul se încadrează în categoria „articole de bijuterie din
materii ieftine”. Anume articolele confecţionate din metale şi pietre scumpe formează patrimoniul
cultural al ţării, al întregii civilizaţii umane, ele păstrîndu-se practic intacte din lumea antică: Egipt
şi Mesopotamia, Grecia şi Roma, Dacia. Aceste particularităţi ale giuvaiergeriei nu erau luate în
consideraţie la începutul anilor ’60, atunci fiind confecţionate podoabe din hîrtie, sticlă colorată
fragilă, masă plastică, sîmburi de fructe, ceramică, fapt demonstrat şi de unele articole participante
la expoziţii de artă. Etapa dată este dominată de funcţionalitate totală şi construcţie simplă, care nu
lasă loc eternului şi frumosului [98]. Meşterii-bijutieri de la începutul anilor ’60, care lucrau cu

97
argint şi pietre ornamentale, nu scoteau în evidenţă, deseori chiar atenuau strălucirea metalului
nobil, de parcă ar fi avut o frică neexplicată faţă de culorile vii ale pietrelor faţetate, folosindu-se
caboşoane neprelucrate pentru a evidenţia culoarea şi strălucirea pietrei. Se purtau broşe de formă
pătrată, dreptunghiulară, masive, într-o montură abia vizibilă de argint care avea menirea numai de
a susţine inserţia de piatră şi nu servea ca element decorativ principal. Unii meşteri încercau în mod
special să evidenţieze naturaleţea lucrărilor sale, creînd forme asimetrice, nefinisate. Aşa, mărgele
din chihlimbar neprelucrat (care este opac şi neatractiv) se asociau cu brăţări de argint confecţionate
din plăci fără ornament, slab şlefuite, brunate, opacizate, de parcă special lipsite de luciul metalic
argintiu. Cel mai mare pericol la etapa dată îl constituia lipsa măiestriei profesionale, promovarea
centralizată a unor podoabe masive, grosolane. Iar la baza dezvoltării giuvaiergeriei stă măiestria şi
profesionalismul înalt, care erau cu încetul pierdute. În această perioadă mulţi meşteri încearcă sau
să emigreze, sau să-şi schimbe profesia, deoarece meseria de bijutier ajunse la ultima treaptă, cele
mai apreciate fiind profesiile de muncitori şi kolhoznici, arta fiind considerată mult timp o rămăşiţă
a capitalismului. Tendinţe similare se manifestă nu numai în giuvaiergerie, ci în toate domeniile
artei, ideologia fundamentală fiind legătura directă între om şi lumea materială, ultima fiind
definitorie pentru modul de gîndire şi acţiune a omului sovietic.
Anii ’50-’60 ai secolului XX sunt dominaţi de concepţia că podoabele sunt simple accesorii ale
vestimentaţiei feminine (fig.35.).

fig. 35. Pandantiv executat din metal nepreţios, anii ’60-70 ai secolului XX din Moldova,
împodobit cu perlă de formă sferică. Colecţie particulară. Inele de aur Uzina de Bijuterii
„Giuvaier”, sf. sec. XX.

Se solicitau broşele ştanţate din aluminiu cu cîteva picături de email, care nu se prindeau deja
sub guleraş, ca de obicei, ci la o parte, pentru a acorda o asimetrie decorativă hainelor. Broşele se
folosesc şi pentru fixarea coafurii, ornarea pălăriei sau ca şi cataramă la centură. Mărgelele,
întotdeauna prezente în costumul naţional din Moldova, erau foarte răspîndite. Tendinţa artistică

98
fundamentală este îmbinarea, în articolele de giuvaiergerie, a tradiţiilor populare cu elementele
internaţionale [134, p. 13]. Este perioada formării artei sovietice a bijuteriilor, cu forme şi stiluri noi,
fiind definitivate două direcţii prioritare:
• crearea bijuteriilor unicale, la comandă, pentru anumite cercuri de elită; materii
prime folosite – pietre şi metale preţioase;
• producerea unor podoabe simple, accesibile şi funcţionale din materii prime ieftine,
folosirea muncii mecanizate, a ştanţării şi tirajării.
Abia la finele anilor ’60, în modă feminitatea începe cu încetul să biruie asupra rigorii şi
simplităţii. Pentru meşterii-bijutieri apare posibilitatea de a-şi manifesta talentul artistic. Ceea ce era
imposibil de realizat cu zece ani în urmă devine întruchipat într-o expoziţie specializată de
giuvaiergerie „Pictorii-bijutieri ai URSS”, deschisă în toamna anului 1975 şi care a durat o lună şi
jumătate! [133, p. 65]. În Moldova, în acei ani, la expoziţiile de artă plastică sunt prezentate articole
de bijuterie, obiecte executate din ceramică, dar şi din argint cu agat, coral sau malahit.
Spre deosebire de perioada anterioară, podoabele anilor ’70 ai secolului XX sunt de o diversitate
enormă, manifestată prin forme, motive, ornamente, tehnici de lucru, prelucrare artistică, care scot
în evidenţa individualitatea fiecărui meşter, sufletul şi aspiraţiile sale artistice. Bijutierii combină cu
succes profesionalismul cu materii prime nobile, dar activitatea lor se restrîngea numai la folosirea
argintului. Majoritatea bijutierilor din URSS nu lucrau cu aurul, care este mult mai maleabil, plastic
şi, în aliaj cu alte metale, permite crearea celor mai variate şi fantastice nuanţe de culori, ceea ce
urmărim astăzi pe piaţa de bijuterii – aur roşu, roz, verzui. Bijuteriile confecţionate din argint, în
cele mai dese cazuri, sunt monocromatice, meşterii încercînd folosirea argintului alb, oxidarea,
brunarea şi emailarea maximă pentru a diversifica nuanţele de culori ale podoabelor confecţionate.
Avîntul semnalat în arta bijuteriilor este şi rezultatul cointeresării statului în dezvoltarea acestei
ramuri artistice, atitudine manifestată prin deschiderea a circa 30 de uzine de bijuterii în întreaga
URSS. În conformitate cu politica statală, la 1972, în baza unor ateliere particulare din sectorul
Rîşcani, este deschisă Uzina de Bijuterii din Chişinău. Graţie noilor tendinţe, multe bijuterii au
obţinut viaţă, individualitate, au devenit un tezaur familial.
Pentru anii ’80 este caracteristică existenţa independentă a bijuteriilor, avînd caracter personal şi
purtînd amprenta stăpînului său. Moda la bijuterii nu a dispărut aşa cum au crezut propagandiştii
sovietici, giuvaierele ocupînd un loc şi mai important în viaţa socială, mai ales a femeilor,
subliniind individualitatea în perioada dominaţiei standardelor şi stereotipurilor industriale.
Izvoarele plastice şi fotografiile din această perioadă demonstrează podoabele fie şi oricît de simpli,
purtate de femei şi fete. În anii ’90 ai secolului XX devin populare seturile formate din lănţişor–
colier sau lănţişor–brăţară. Apare un model nou: ceasul purtat pe lănţişor ca pandantiv sau ceasul

99
mic, rotund, montat în inel. Se confecţionează variate tipuri de bijuterii pentru diferite categorii de
vîrste. Se poartă, de preferinţă, podoabe mari, cu motive geometrice. Cele mai solicitate şi apreciate
se consideră a fi bijuteriile din aur galben fără inserţii de piatră, aşa-numitul „stil uni”, al cărui sens
constă în următoarele: numai aur (sau argint) toată ziua, şi la serviciu, şi la festivităţi. Bijuteriile se
lucrează în tehnicile vechi – à jour, filigran, emailare, ştanţare, se folosesc pietre fine: acvamarin,
smarald, rubin, turmalina, citrin, safir – toate sintetice, pietrele ornamentale (malahitul, turcoaza,
opal, agat), perlele artificiale sau de rîu sunt combinate cu pietre colorate şi granule de aur. Se
folosesc tăieturi ale pietrelor simple, modeste, cele fanteziste fiind rezervate pentru bijuteriile de
gală, exclusive. Se măreşte producţia podoabelor ieftine: sticlă, masă plastică, piele, lemn,
ceramică, sidef. De altfel, la începutul secolului XXI, acest stil reapare în multe ţări europene şi în
SUA, unde se poartă chiar diamante montate în cauciuc sau masă plastică deopotrivă cu inserţia de
aur montată într-un smarald sau safir natural! Intră în modă podoabe noi, anume „diamantele de
oţel”, sunt populare colierele cu fermuar decorativ masiv, colierele-curcubeu, mărgelele de perle
sintetice, renaşte moda la pandantive, de obicei cu motive astrologice, zodiacale.
La finele secolului XX reînvie interesul faţă de brăţară, faţă de inelul mare cu piatră masivă,
care subliniază frumuseţea metalului. Se folosesc monturi închise, en pavé, dar îşi face apariţia şi
montura înserţiilor de piatră în şină sau montarea a cîteva pietre în şatonul inelului, însuşi şatonul se
modifică, devenind element decorativ al podoabei. Un loc deosebit îl ocupă bijuterile pentru bărbaţi
– inelul de căsătorie, brăţările gravate, ceasurile decorative, inelul-sigiliu cu pietre ornamentale sau
motive astrologice.
La finele secolului XX nu se folosesc ace de coafură, numai ocazional de către mirese pentru
fixarea coafurii. Actualmente renaşte tradiţia ornării şi fixării coafurii cu diverse agrafe, fibule, care
prezintă podoabe ieftine, ornate cu email sau strassuri multicolore. Tineretul poartă un singur cercel
în ureche, numit pusset, preferă stilul geometric, accesoriile brodate cu biser.
Specificul modei feminine de la începutul secolului XXI constă în eliberarea completă de
anumite reguli sau canoane stricte. Coafura romantică poate fi cu uşurinţă asortată cu haine de stil
sport şi cu inele cu pietre naturale, ceea ce ar fi şocat cu 50 de ani în urmă, dispare sensul utilitar al
unor bijuterii, de exemplu fibule şi agrafe, folosite pentru fixarea coafurii, se folosesc podoabe
foarte ieftine, simple, care nu fac parte din categoria articolelor de giuvaiergerie. Mulţi consideră că
broşele sunt destinate pentru doamnele de vîrsta a treia, fetele tinere nu le poartă practic deloc. În
schimb, se folosesc în mod excesiv inelele pentru piercing, fixate pe nas, buze, limbă, sprîncene,
cîte 5-7 în ureche, totul fiind pînă la o vîrstă anumită de zbucium tineresc. Desigur, moda de astăzi
diferă mult de moda de la sfîrşitul secolului precedent, femeile contemporane preferă bijuterii în stil
geometric, uneori destul de masive pentru sublinierea independenţei şi încrederii în sine. Se

100
folosesc pietre naturale şi sintetice, pietrele organice fiind preferate de vîrsta a treia, cei tineri
pledînd pentru extravaganţa metalelor nobile asociate cu cauciucul sau a pietrelor naturale montate
în metale nepreţioase. Se poartă lănţişoare scurte pe gît asortate cu decolteuri adînci, care subliniază
frumuseţea feminină; cercei lungi cu motive orientale din metale nepreţioase, lănţişoare pentru talie,
centuri şi genţi; brăţări cu diferite pandantive-simboluri purtate la încheitura mîinilor, la glezne,
inele-piercing în combinaţie cu tatuaj floristic sau oriental. Bărbaţii contemporani preferă bijuteriile
confecţionate din aur, platină, argint, titan, oţel, diamant, sidef, onix, lac, lemn silicifiat, cauciuc sau
diferite bucăţele de piele. Tot mai mult, în epoca globalizării se simte influenţa stilisticii orientale
sau americane, de „kowboy” (bijuterii pentru adolescenţi).
O categorie deosebită în giuvaiergeria naţională constituie cerceii grupaţi sub un termen unic
cercei moldoveneşti, care prezintă forma cea mai larg răspîndită de cercei pentru secolele XIX–XX.
Asemenea cercei îşi fac apariţia în Moldova medievală, au forma de inimioară sau semilună
orientală stilizată, deseori posedă inscripţii şi motive floristice gravate. Se gravau numele miresei, a
soţiei, ulterior aceste podoabe erau transmise de la mamă la fiică. Acest tip de bijuterie era întîlnit
frecvent în Basarabia, tehnologia de confecţionare fiind relativ simplă, dificultăţi prezentînd, în
special, executarea şi montarea cîrligului, precum şi incizarea ornamentului.

fig. 36. Podoabă medievală, Hoarda de Aur, sec. XV-XVII. Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. Cercei moldoveneşti, Uzina de bijuterii din Chişinău, hotarul sec. XX-XXI.

Iată un exemplar păstrat în colecţia Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău:
cercei de metal în formă de lună stilizată, simpli, fără elemente gravate, lucru manual (tehnica de
executare fiind stîngace). Dacă la hotarul secolelor XIX-XX, cerceii erau confecţionaţi manual de

101
către meşteri locali, fiecare articol fiind unic în felul său, atunci în a doua jumătate a secolului XX
aceşti cercei sunt tirajaţi şi devin practic cei mai solicitaţi împreună cu inelele de căsătorie.
Actualmente producerea lor este redusă cu mult comparativ cu sfîrşitul secolului XX, de
menţionat, că asemenea cercei sunt foarte populari, la începutul secolului XXI, în localităţile din
Republica Moldova populate preponderent de romi, în Kazahstan, Belarus, unde este exportată
producţia Uzinei de Bijuterii din Chişinău. Evoluţia acestui tip de cercei poate fi studiată în baza
fotografiilor păstrate în colecţiile muzeistice sau particulare, a Catalogului Uzinei de Bijuterii din
anul 1991 în comparaţie cu Catalogul electronic contemporan (fig.36.). Astfel, la începutul secolului
XX cerceii moldoveneşti erau confecţionaţi din aur cu titlul 375, din argint sau aramă, pînă la 1992
se confecţionau din aur cu titlul 583, iar în prezent – preponderent din aur cu titlul 585.
Cu timpul, aceste modele devin mai complicate, obţin elemente decorative mai sofisticate,
pentru a evolua, către finele secolului XX, spre o formă destul de frumoasă, apreciată pentru nivelul
înalt de executare, ornamentul filigranat, forma fiind păstrată cea iniţială – inimioară stilizată sau
semilună, frecvent întîlnită în bijuteriile gotice, sarmatice etc. Elementele floristice stilizate gravate
acordă cerceilor un farmec deosebit, dar acest model nu este apreciat de consumatorul contemporan
şi nu corespunde tendinţelor artistice de astăzi.

2.3. Podoabe ceremoniale din Republica Moldova în secolele XIX-XX

Analiza bijuteriilor tradiţionale din Basarabia în secolele XIX-XX este imposibilă fără o
retrospectivă istorică scurtă a evoluţiei costumului naţional. În Antichitate costumul nu este atît de
mult influenţat de caracterul naţional, ci mai mult de statutul social al purtătorului. Abia în epoca
medievală putem vorbi despre primele tendinţe de instituire a modei, ţinînd cont de apariţia oraşelor
şi tîrgurilor, a meseriilor artistice ce ţin de mediul urban, respectiv, apariţia vestimentaţiei personale
şi naţionale. În epoca modernă costumul devine mai internaţional şi universal, fiind mai mult sub
influenţa dezvoltării industriei (fabrici şi uzine specializate). În această ordine de idei, forma,
aspectul şi trăsăturile specifice ale costumului şi ale bijuteriilor asociate sunt influenţate de modul
de gîndire, statutul social-economic, factorii de climă şi aspecte etico-estetice. Luînd în consideraţie
cele expuse anterior, putem evidenţia funcţiile podoabelor folosite ca accesorii ale costumului
naţional din Moldova în etapa istorică analizată:
• funcţia socială, care demonstrează statutul social al posesorului;
• funcţia economică, care denotă posibilităţile sale financiare şi economice;
• funcţia estetică, frumosul fiind una din categoriile principale ale esteticii, ideea de
frumos persistînd din adînca antichitate;

102
 • funcţia magico-religioasă, legată de credinţa în proprietăţile magice şi tămăduitoare
ale pietrelor şi bijuteriilor purtate;
• funcţia utilitară, în acest sens se disting bijuterii cotidiene şi de gală.
Actualmente, devine evident interesul marilor bijutieri faţă de motivele etnonaţionale, se
experimentează interacţiunea dintre stiluri – fenomen specific pentru arta eclectică. Noul stil,
cunoscut în arta decorativă ca stil etnic, stil folcloric sau, utilizînd termenul englez, country-look,
reprezintă un stil contemporan ce îmbină elementele clasice cu elemente de inspiraţie etnică (în
special orientale, latino-americane şi africane). Arta bijuteriilor, deşi una dintre cele mai
conservatoare, este antrenată şi ea în vîrtejul schimbărilor impuse de viaţa contemporană. Acest
lucru nu este valabil pentru costumul naţional, practic neschimbat de-a lungul anilor. Costumul
naţional şi bijuteriile asociate reprezintă un izvor inestimabil de studiu al civilizaţiei unui popor,
exprimînd valori estetice autentice. Deşi omul contemporan este produsul unei societăţi urbanizate
şi industrial-computerizate, totuşi, legătura cu portul naţional este destul de strînsă şi va dăinui atîta
timp, cît vor dăinui tradiţiile şi credinţele populare transmise de la bunici la nepoţi. Drept exemplu
avem reînvierea, la începutul secolului XXI, a motivelor ornamentale în vestimentaţia feminină, a
broderiei artistice, inclusiv cu mărgele colorate, asocierea costumului contemporan cu unele
podoabe tradiţionale executate în stil contemporan.
Podoabele tradiţionale sunt purtătoare ale unor mesaje străvechi, atît de inspiraţie mitologică, cît
şi creştină. În credinţa populară încă persistă ideea că blestemele şi nenorocirile îi ocolesc pe cei
care poartă podoabe de metal, considerîndu-se că metalul respinge relele. Astfel, o bătrînă
mărturisea: „La gît port mărgele şi în ureche cercei, că, dacă blestem copiii, să cadă blestemele pe
mărgele şi pe cercei, nu pe copii”. Conform credinţelor populare, „cine nu poartă mărgele la gît, pe
lumea cealaltă poartă şerpi, iar în ureche cine nu poartă cercei, poartă broaşte” [18, p. 26].
Giuvaierele sunt prezente în portul popular tradiţional în zonele sud, sud-est, nord, centru, la
bulgari, găgăuzi, moldoveni, ucraineni, în vestimentaţia zilnică şi în costumul de gală, în costumul
teatral şi lucrările de artizanat, ele nefiind pînă acum obiectul de investigaţie al unui studiu
fundamental, al unei sinteze complete şi sistematice. În prezent, pe teritoriul Moldovei deosebim
trei variante de costume naţionale tipice cu podoabe specifice, distincte în dependenţă de zona
geografică:
- regiunea de nord, unde se folosesc foarte mult broderiile cu mărgele colorate şi fluturaşi
metalici, o varietate aparte fiind costumul din satele nistrene influenţat de portul rus şi ucrainean şi
de portul bijuteriilor tradiţionale la romi;
- regiunea de sud, populată în mare parte de bulgari şi găgăuzi, cu tradiţii specifice în portul
podoabelor;

103
 - regiunea de centru, populată preponderent de români.
Costumul din secolul XIX şi bijuteriile specifice purtate de doamnele din Basarabia reprezintă
şiraguri de mărgele din coral şi perle. De menţionat că asemenea bijuterii îşi putea permite numai o
persoană înstărită, deoarece preţul pietrelor organice era destul de mare. Bijuteriile executate din
materiale organice (coral portocaliu şi perle albe, alb-gălbui) sunt cele mai convingătoare
argumente privind prezenţa şi portul podoabelor în Basarabia în secolul al XIX-lea. Evoluţia
costumului naţional din Basarabia este analizată destul de minuţios în istoriografie, însă podoabele
sunt menţionate doar fragmentar, în contextul studierii accesoriilor vestimentaţiei populare (fig.37.).

1. 2. 3.

4. 5. 6.
fig. 37. Bijuterii tradiţionale portului femeilor basarabene: 1. portul femeiesc specific raionului
Vulcăneşti (mărgele mărunte colorate); 2. costum naţional bulgăresc, sec. XX, Taraclia; 3. cosum
femeiesc popular din centrul Moldovei; 4. costum popular din sec. XX, Camenca; 5. costum
femeiesc popular de sărbătoare, sf. sec. XIX. (Colecţia Muzeului de Zemstvă); 6. bijuterii specifice
din prima jumătate a sec. XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

104
 Practic, în toate monografiile istorice şi artistice este descris costumul naţional brodat cu
mărgele mărunte de sticlă colorată, care fac parte din categoria podoabelor ieftine [92, p. 14]. Se
menţionează şi firele de aur şi argint, fluturaşi şi mărgele, care integrează broderia, acordîndu-i un
aspect de stofă grea, scumpă [116, p. 11.]. Bluziţele brodate cu mărgele erau purtate de fetele tinere,
mai ales din familiile înstărite. O piesă vestimentară tradiţională este brîul bărbătesc, deseori ornat
cu mărgele, cu aplice metalice, cingători gravate, care au şi ele o semnificaţie deosebită în costumul
naţional. Brîul se consideră obiect magic care favorizează bunăstarea, belşugul, reuşita, norocul şi
succesul, din care motiv se folosea în timpul logodnei şi nunţii moldoveneşti.
Femeile din Basarabia purtau variate podoabe din materii prime scumpe sau ieftine, cele mai
solicitate fiind, totuşi, mărgelele. În unele regiuni se poartă salbe din 1-3 şiraguri de monede, iar în
altele cîte 15-18 şiraguri, în funcţie de mărimea strassurilor utilizate şi a monedelor înşirate pe un
suport de aţă sau panglică fină. Portul podoabelor din raioanele de centru ale Moldovei include în
secolul XX variate mărgeluşe, inele şi cercei, iar în localităţile Ialoveni şi Hînceşti femeile mai
purtau un semicerc de mărgele multicolore cunoscut sub denumirea de „gherdan”, confecţionat din
biser multicolor formînd figuri geometrice simetrice [102, p. 7]. Femeile din nordul ţării, în afară de
podoabele descrise mai sus (inele, cercei, salbe din monede), mai purtau podoabe din mărgele
colorate, care formau un pătrat (sau semicerc) cu un desen geometric, podoabă cunoscută ca
„zgardă” sau „zgărdiţă” [100, p. 7]. La Briceni au fost semnalate brăţări şi cercei de aur şi argint de la
sfîrşitul secolului XIX, producţie locală meşteşugărească. Brăţările reprezintă podoabe metalice
rigide cu motive vegetale gravate, pe cînd cele două perechi de cercei sunt din categoria „cerceilor
moldoveneşti”, avînd forma unei inimi stilizate simple, cu motive decorative în formă de inimioare
mici şi cu granule de aur. O altă pereche de cercei posedă motive floristice, podoaba avînd forma
unui fluture stilizat [89, p. 84]. Erau variate şi podoabele purtate de femeile din sudul republicii,
costumul fiind bogat ornamentat. O atenţie deosebită în raioanele de sud ale republicii se acorda
împodobirii cu inele, cercei, mărgele, catarame metalice ornate cu „ozoare” (numite aici colane),
brăţări, alte elemente decorative din monede de argint. În zilele de sărbătoare fetele purtau fruntare
sau cordele cu bani şi lefţi (o salbă de monede) [103, p.11.], femeile bogate mai purtau podoabe din
coral, granat, chihlimbar. Tot la sud, la Vulcăneşti, au fost descoperite brăţări metalice şi salbe de
monede de la sfîrşitul secolului XIX, care denotă producţie locală meşteşugărească [89, p. 84].
Costumul naţional din stînga Nistrului a fost influenţat într-o măsură mai mare de cultura rusă şi
ucraineană. Costumul de sărbătoare includea sarafanul, completat cu un şirag de mărgele şi salbe de
monede, ornamentul vegetal al vestimentaţiei era brodat cu mărgele mici şi se numea „pui cu
mărgele”. Un costum popular de femeie din satul Podoima din lunca Nistrului, descris de
cercetătoarea Iulia Paliţ-Palade în contextul analizei costumului naţional din Basarabia, este asociat

105
de podoabe de coral şi de sticlă galbenă şi azurie, care actualmente face parte din colecţia Muzeului
de Etnografie din Ivancea, Orhei [56, p. 15].
Podoabele tradiţionale, de obicei mărgele din pietre albe, roşii, strassuri colorate sau salbe de
galbeni, pot fi analizate şi în baza ediţiilor enciclopedice. Astfel pot fi văzute podoabe specifice
costumului naţional din centrul Moldovei, din stînga Nistrului (salbe de monede, şiraguri de
mărgele în cîteva rînduri). Găgăuzele, ca şi bulgăroaicele, purtau salbe de monede, şiraguri de
mărgele viu colorate, lungi pînă la brîu, salbe de monede înşirate pe un fir de aţă, trei rînduri de
mărgele rotunde şi ovale, iar la gît poartă o monedă-pandantiv pe un suport de fire de aţă. Femeile
de etnie romă mai poartă şi azi salbe de monede, mărgele mari în cîteva rînduri, inele pe degete şi
cercei „moldoveneşti” [109]. Femeile bulgăroaice la gît poartă mărgeluţe şi panglicuţe, iar conform
obiceiului de nuntă local se făcea schimb de căteva ori de inele de căsătorie puse pe pîinea de nuntă
[3, p. 197.], iar romii, fiind de natură femei destul de cochete, poartă cercei, inele şi mărgele la gît [3,

p. 212.]. Imagini şi informaţii utile privind podoabele şi bijuteriile purtate în Republica Moldova

asociate de recomandări şi sugestii privind păstrarea şi curăţarea lor, sunt frecvent întîlnite în reviste
de cultură editate în ţară: Femeea Moldovei, Aquarelle, ş.a.
Menite să marcheze o zi unică şi irepetabilă în viaţă, podoabele ceremoniale au luat întotdeauna
cele mai variate forme. Podoabele de nuntă au menirea de a evidenţia, printr-un limbaj codificat,
strălucirea tînărului cuplu. Pentru tînăra căsătorită momentul nunţii reprezintă şi trecerea de la o
categorie socială la alta, cea a femeilor căsătorite, ceea ce implica schimbarea coafurii şi a
podoabelor. Obiceiurile de logodnă şi de nuntă din Moldova sunt analizate în baza documentelor şi
podoabelor specifice. În timpul logodnei se făcea schimb de daruri: „Băiatul aducea o pereche de
cercei sau mărgele, se făcea petrecere, se schimabu inelele; băiatul mai aducea verighetele şi ceva
de pus la gît, un medalion, o cruciuliţă; inelele se schimbau fiind ascunse într-o farfurie cu grîu sau
cu orez şi dacă fata nimerea veriga băiatului, atunci era semn bun, după ce verigile se schimbau
reciproc de trei ori, şi se sărutau” [65, p. 64]. În ziua nunţii mirele purta gherdan – mărgeluşe
rotunde din sticlă colorată şi mărgele albe, o broşă la pălărie, iar mireasa purta pe cap gîţarul – un
cerc din sîrmă subţire, pe care se coseau mărgele mărunte colorate, la baza gîţei se coseau alte
mărgele (hurmuz). În unele sate aceste podoabe se purtau cu o săptămînă înainte de nuntă [65, p. 93].
O deosebită atenţie merită cununile, parte componentă din costumul obligatoriu al mireselor la
nuntă, podoabele fiind variate, în dependenţă de amplasarea geografică: sat sau oraş (nord, sud,
centru), precum şi în funcţie de tradiţiile locale. Aduse din Orient în epoca sclavagistă, diademele
au fost iniţial simbol al suveranităţii, pentru ca mai tîrziu să fie purtate ca podoabă de cap şi de alte
categorii sociale. Cununile ţărăneşti sunt podoabe ocazionale şi au rolul să marcheze momentul

106
special al căsătoriei, în mediul rural fiind executate din bumbac, borangic, pene, flori, frunze,
monede, cei mai înstăriţi folosind materiale de import: mărgele, fir, dantele [70, p. 20].
În prima jumătate a secolului XX, la ceremoniile nupţiale se îmbrăcau variate podoabe din
mărgele albe şi salbe de galbeni ca simbol al unei vieţi îmbelşugate. Miresele purtau, de obicei,
şiraguri de perle sau sidef ca simbol al purităţii, iar rudele apropiate se străduiau să demonstreze
şiraguri de cornalină sau chihlimbar galben, galben-cafeniu, folosit deseori de către doamnele din
Moldova mai ales în scopuri medicale (purtat contra gutei). Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală
din Chişinău dispune de cîteva mostre de podoabe rituale, spre exemplu inele de logodnă sau
cununi. Aceste obiecte din secolul al XIX-lea sunt lucrate manual, din metale şi aliaje nepreţioase
specifice pentru Basarabia, cu elemente decorative gravate şi filigranate.
Cununa prezintă o coroniţă purtată de către mirese, executată din mărgele de sticlă colorată, de
forme variate – rotunde, ovale şi alungite, utilizîndu-se şi imitaţii ale perlelor naturale, toate cusute
pe o bază de stofă, formînd ornamentul decorativ al unei cununi tradiţionale basarabene. Mărgele de
sticlă colorată sunt frecvent utilizate în secolul XIX pentru ornarea pieselor de podoabă: fruntare,
brîie decorative, gherdane, cununi şi podoabe pentru mireasă. Cununa miresei este ornată cu
elemente decorative executate din mărgele mici de sticlă de culoare albă, albul simbolizînd puritate
şi gingăşie (fig.38.). Costumul miresei din secolul al XIX-lea este strîns legat de cel popular şi de
tradiţiile nupţiale. O mireasă basarabeană poartă coroană-cunună, salbe de mărgele la gît şi cercei în
ureche, realizate în deja cunoscutul stil „moldovenesc”, în formă de semilună stilizată.

fig. 38. Cunună de mireasă executată din mărgele de sticlă colorată şi inele de cununie. Muzeul de
Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Ceremonialul nupţial din sudul ţării include legatul miresei a doua zi după nuntă de către nănaşă
pentru a simboliza trecerea ei într-o categorie socială nouă. De fesul tradiţional al fetelor se prindea
în aceste situaţii o panglică cu monede de argint şi de aur, specifică acestei ceremonii [103, p. 7]. În
raionul Camenca fata logodită îşi prindea la poale trei panglici de catifea sau mătase (ca podoabă

107
distinctivă), spre deosebire de ea, fetele nelogodite purtau 1-2 panglici de catifea [90, p. 8, fig. 11].
Miresele de la finele secolului XIX purtau variate coroniţe şi piese de podoabă, care pot fi analizate
graţie fotografiilor păstrate din această perioadă. Costumul de mireasă se deosebea în dependenţă de
regiune (nord, centru) şi naţionalitate (găgăuz, bulgar). Costumul tradiţional al miresei din Camenca
este reconstituit de cercetătorul V. Zelenciuc [89, p. 81]: miresele purtau cunună mare înaltă cu
ornamente în cîteva rînduri, executate din mărgele de sticlă de culoare verde, roşie, galbenă, salbă
de monede pînă aproape la brîu, de obicei 5-7 şiraguri de mărgele mărunte înşirate pe aţă. De cele
mai dese ori mărgelele mireselor erau de culoare albă cu nuanţe slabe gălbui, sidefate, albul fiind
simbol al purităţii şi nevinovăţiei, după cum era mireasa în ziua căsătoriei sale [89, p. 139]. Costumul
popular posedă următoarele trăsături specifice ale portului bijuteriilor, ţinînd cont de influenţele
culturale şi etnonaţionale:
• podoabele sunt armonizate perfect cu ansamblul costumului, atît cele de cap, cît şi
cele purtate la gît, fiind asociate cu îmbrăcămintea, vîrsta şi statutul social-economic al purtătorului;
• pentru accentuarea somptuozităţii costumului de sărbătoare se folosesc podoabe mai
bogate şi mai pompoase, cele modeste şi sobre fiind asociate cu portul simplu;
• varietatea podoabelor este determinată de gama materiei prime folosite, de resursele
tehnice aplicate pentru confecţionarea lor, de influenţele culturale ale popoarelor vecine.
Fetele tinere poartă coroniţe pe cap (executate de femei specializate în această meserie), ornate
cu mici oglinjoare, deosebindu-se trei categorii de podoabe de gît: mărgele, zgărduţe şi salbe.
Mărgelele colorate erau cumpărate la şatre şi se purtau singure sau asociate cu celelalte podoabe de
gît. În unele regiuni, alături de zgărduţe se purtau mărgele denumite „spărgureu” [49, p. 78]. Fiind
mai puţin rezistente, aceste podoabe se foloseau la sărbători, mai des se purtau mărgele de cristal,
fetele – de culoare roşie, nevestele – violete, mărgele mozaicate „cu ochi”. O altă bijuterie se
consideră a fi „lăţiţarul”, fiind purtată şi la popoarele slave, sinonime frecvent întîlnite sunt
„zgardă”, „zgărdiţă”. Uneori în colţuri, dar mai des în formă de benzi, late de două degete, anterior
erau purtate pe gît şi de bărbaţii tineri. Actualmente renaşte portul acestor podoabe, dar deja
confecţionate după tehnologii performante şi din materii prime nobile, utilizate mai ales la costumul
miresei pentru a sublinia frumuseţea gîtului. Zgardele mai late şi complicate se folosesc de către
femeile în vîrstă pentru ascunderea ridurilor de pe gît, care divulgă vîrsta doamnelor. „Zgarda de
pus la buzunar” prezintă varianta portmoneului bărbătesc, de formă dreptunghiulară, cu ciucuri de
mărgele la cele două capete, ce reprezintă ceva asemănător cu portmoneul japonez „naţcă”.
În anii ’50-’80 ai secolului XX cununiile religioase devin o raritate, din aceste considerente,
singurele bijuterii de nuntă erau inelele, în formă de cerc ca simbol al dragostei veşnice şi al
continuităţii. Inelele sunt confecţionate din aur, mai rar argint, simple, fără motive decorative,

108
uneori, la dorinţa mirilor, pe partea verso a inelului se grava numele persoanei îndrăgite. La finele
secolului XX – începutul secolului XXI verighetele au evoluat spre forme mult mai complicate. În
ultimul timp reînvie tradiţia logodnei, ca urmare, îşi fac apariţia tot mai multe modele de inele de
logodnă: cu inserţie de piatră, după moda americană – cu diamant, oricît de mic, cu trei şi mai multe
pietre preţioase, inele în cîteva rînduri, cu simboluri gravate sau motive filigranate. Inelele de
căsătorie din a doua jumătate a secolului XX sunt inele simple în formă de cerc, cu diametrul şi
lăţime variată, dar de obicei, se preferau inele masive, uneori ca demonstraţie tacită a statutului
economic şi social. Pentru secolul XIX sunt caracteristice inele de căsătorie simple, în formă de
cerc, deseori cu urme vădite ale modului de lucru manual, confecţionarea mecanizată fiind simţită
abia la începutul secolului XX. Verighetele încep să fie produse în serie, lipsite de individualitate
(fig.39.). La începutul secolului XXI inelul de căsătorie devine una din cele mai solicitate podoabe,
confecţionată la dorinţă din aur de diferite nuanţe sau chiar platină, în funcţie de posibilităţile
financiare ale mirilor.

fig. 39. Inele de cununie sf. sec. XIX, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Inele de
logodnă cu elemente decorative simbolice (argint, aur), Uzina de Bijuterii din Chişinău.

Analizînd inelele de logodnă, cununie şi căsătorie din perioadele istorice cercetate, propunem
următoarea clasificare a acestor bijuterii simbolice:
• inele de logodnă, cu sau fără pietre, elemente decorative, email etc.;
• inele de căsătorie, folosite pentru căsătoria civilă;
• inele de cununie, varietate aparte destinate căsătoriei religioase;
• inele de căsătorie cu ocazia a 10, 25, 50 de ani de căsătorie.
Spre deosebire de anii ’80-’90 ai secolului XX, cînd inelele sunt produse în serie, la începutul
secolului XXI se practică confecţionarea inelelor de logodnă şi cununie în partide experimentale,
mici, ţinînd cont de dorinţa tinerilor căsătoriţi de a poseda o bijuterie aparte, specială, personalizată,
în majoritatea cazurilor confecţionată la comandă. Modele de inele de cununie reprezintă inelul
bărbătesc şi cel feminin ornate cu variate motive decorative geometrice, executate în formă de zig-
zag, cu o uşoară tentă de brunare a metalului (fig.40.).
Descrierea şi analiza podoabelor tradiţionale specifice portului naţional din Basarabia în
secolele XIX-XX ne permite să facem următoarele concluzii:

109
fig. 40. Inele de cununie din aur cu motive decorative geometrice.

• în arealul geografic studiat se pot distinge cîteva tipuri de podoabe, caracteristice

pentru nordul republicii, sud, centru şi raioanele din stînga Nistrului, unde se atestă influenţe slave;
• podoabele tradiţionale se diferenţiază în dependenţă de naţionalitatea purtătorului, în
Republica Moldova, pe lîngă români, locuind mai multe minorităţi naţionale: bulgari, găgăuzi,
ucraineni, ruşi şi romi;
• analiza podoabelor şi bijuteriilor ne impune clasificarea lor în funcţie de utilizare:
inele, cercei, brăţări rigide şi simple, coloane, brîie, cingători, zgardă, zgărdiţă, cunună etc.;
denumirea unuia şi aceluiaşi obiect poate să difere în diferite regiuni;
• un loc aparte ocupă confecţionarea podoabelor metalice pentru decorarea caselor,
fîntînilor, harnaşamentului, existînd diferenţe regionale şi naţionale;
• bijuteriile tradiţionale au funcţii sociale, economice, estetice şi magico-religioase;
• graţie funcţiilor exercitate, podoabele tradiţionale din Moldova, în secolele XIX-XX,
ocupă un loc deosebit de important în viaţa societăţii, atît în domeniul social-economic, cît şi
cultural-religios. Ele servesc drept semnificant al statutului social şi economic al posesorului,
răspund aspiraţiilor sale estetice şi necesităţilor pragmatice.

110
 Capitolul III. Giuvaiergeria naţională la etapa contemporană şi
perspectivele de dezvoltare

3.1. Unele consideraţiuni privind dezvoltarea sectorului de stat şi

particular în industria naţională a bijuteriilor.

Etapa contemporană impune anumite criterii şi cerinţe riguroase dezvoltării artei bijuteriilor,
luînd în consideraţie perspectivele pentru un viitor de model european. În prezent, giuvaiergeria în
Republica Moldova este reprezentată de sectorul de stat (Uzina de Bijuterii din Chişinău) şi de
sectorul particular (ateliere care încearcă să facă faţă unei concurenţe aprige). Totodată, din punct
de vedere financiar, întreţinerea unui atelier de giuvaiergerie este destul de dificilă, din simplu
motiv că omul nu procură în fiecare zi cercei sau inele, prin urmare, circulaţia de resurse financiare
este limitată.
Uzina de Bijuterii „Giuvaier” este unul din cei mai mari producători de bijuterii din Republica
Moldova şi unul din cei zece lideri din industria giuvaiergeriei din ţările CSI. Deschisă în 1972 în
baza unor ateliere din sectorul Rîşcani, întreprinderea este, practic, una din ultimele uzine de
bijuterii construite în fosta URSS. Ediţiile enciclopedice oferă informaţii foarte succinte sau, pur şi
simplu, menţionează prezenţa uzinei şi atît, iar documentele privind fondarea uzinei nu au fost
depistate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Totuşi, pentru primul deceniu de activitate
dispunem de următoarele date privind confecţionarea bijuteriilor în RSSM [109, p. 238].

Mărfuri 1960 1965 1970 1975 1978

Bijuterii, - - 0,43 7,8 19,8
mln rub.

1998 1999 2000 2001

Volumul producerii, mii lei, 3637 6458 8010 7306
fără TVA şi accize
Volumul vînzărilor, mii lei, 4620 4605 6471 7098
fără TVA şi accize
Fabricate modele noi 117 76 123 122

Tabel 8. Producerea articolelor de bijuterii în RSSM în anii ’70 ai secolului XX. Producerea
articolelor de bijuterii la Uzina din Chişinău „Giuvaier” la hotarul secolelor XX-XXI.

În anii ’80-’90 ai secolului XX, în URSS existau 28 de întreprinderi producătoare de bijuterii. În

linii generale, giuvaiergeria sovietică posedă următoarele trăsături specifice de dezvoltare:

111
 • două direcţii prioritare de dezvoltare: confecţionarea bijuteriilor exclusive şi în serie;
• un număr redus de bijuterii din materii prime nobile;
• varietate mare de podoabe din argint, alpaca, aliaje de metale nepreţioase;
• un număr considerabil de mare de podoabe cu pietre ornamentale;
• lipsa orfevrăriei de cult;
• folosirea tehnicilor noi performante asociate cu cele tradiţionale;
• ştanţarea ca formă principală de lucru, fapt care permitea producerea în serie a
bijuteriilor (în număr mare, după acelaşi tip).
În a doua jumătate a secolului XX se atestă o activitate fructuoasă a uzinelor de bijuterii din
Bacu, Riga, Kiev, Erevan, Lvov, Chişinău. Din 1985 începe executarea mozaicului din fragmente
de pietre fine şi ornamentale cu ajutorul utilajului computerizat. Pentru anul 1988 s-a păstrat şi
marca uzinei din Chişinău „8ШМ”, cifra însemnînd deceniul 8, adică perioada de confecţionare a
articolelor ce dispun de marcarea menţionată [139, p. 72].
Cele mai solicitate bijuterii provenite de la Uzina de Bijuterii din Chişinău se consideră a fi
renumiţii cercei, după hotarele republicii cunoscuţi drept „colăcei” – „калачи”, care prezintă nişte
podoabe mari, masive, foarte decorative, plate, ornate cu elemente gravate geometrice, floristice sau
vegetale [139, p. 88]. Uzina de Bijuterii din Chişinău obţine numele de „Giuvaier” după 1991 şi
desfăşoară următoarele genuri de activitate: confecţionarea articolelor de bijuterii din metale
preţioase, cu pietre naturale şi sintetice, prelucrarea lor, realizarea bijuteriilor, repararea şi
confecţionarea din materiile prime ale clienţilor etc. Departamentul Mărci, Modele şi Desene
Industriale a eliberat Certificatul de înregistrare a mărcii cu nr.13232 cu dreptul exclusiv de
confecţionare şi desfacere a bijuteriilor pe teritoriul Republicii Moldova (marca „G” este aplicată
tuturor bijuteriilor produse la această întreprindere). În anul 2002, la Paris, calitatea şi artistismul
bijuteriilor confecţionate la Î.S. „Giuvaier” au fost înalt apreciate, uzina fiind decorată cu Premiul
„Arca Europei pentru Calitate şi Management de Prestigiu”, care îi conferă dreptul de a marca
articolele sale cu semnul calităţii europene.
După destrămarea URSS, bijuterile confecţionate la Uzina de Bijuterii din Chişinău obţin un
marcaj nou, care constă din următoarele: titlul 585 pentru articolele de aur (în locul vechiului titlu
sovietic 583) şi titlul 925 pentru bijuteriile de argint; marca uzinei reprezentată prin litera latină „G”
(în locul vechii marcări КЮЗ – Кишиневский Ювелирный Завод, adică Uzina de Bijuterii din
Chişinău) şi stema Republicii Moldova – cap de bour (în locul stemei sovietice secera şi ciocanul).
Din anul 2005 s-a trecut la marcarea obligatorie a tuturor articolelor de bijuterii confecţionate în
republică (indiferent de sectorul particular sau de stat) cu ajutorul instalaţiilor supramoderne de

112
laser, care exclud falsificarea bijuteriilor preţioase sau aplicarea mărcii legate de control asupra
bijuteriilor care nu corespund standardelor naţionale şi europene. Bijuteriile produse în Moldova, de
regulă, sunt comercializate pe pieţele din Ucraina, România, Polonia şi Bulgaria. În prezent Uzina
„Giuvaier” exportă bijuterii în Kazahstan, Letonia, România, Germania, Israel, Belarus, unde
acestea sunt înalt apreciate. În domeniul exportului de bijuterii se ţine cont de anumite momente
importante, şi anume de predilecţiile clientelei din ţara de destinaţie: culoarea metalului preţios
acceptat într-o ţară anumită (roz, roşcat, verzui), tipurile de monturi ale inserţiilor de pietre,
culoarea pietrelor şi tăietura lor, categoria şi specificul bijuteriei. De cele mai dese ori tendinţele
artistice din ţările europene şi cele din Moldova diferă esenţial, ceea ce este în vogă în Europa nu se
acceptă în saloanele naţionale şi invers.
Calitatea şi eleganţa bijuteriilor confecţionate sunt datorate meşterilor cu „mîini de aur”, care au
activat în acest domeniu: I.Leonov, V.Scutelinic, Vasilicov, Şubin, ş.a. În cei 35 de ani de existenţă,
întreprinderea a trecut prin cîteva etape, activînd iniţial în condiţile economiei planificate, după care
a urmat perioada de criză din anii ’90 ai secolului XX. Spre deosebire de deficitul de bijuterii din
perioada sovietică, acum secţia de marketing elaborează strategii de atragere a cumpărătorilor,
lucrînd cu fiecare practic individual. Uzina dispune de o sală de expoziţii, unde sunt expuse mai
bine de 2500 de modele de bijuterii produse pe parcursul anilor: putem vorbi despre un adevărat
muzeu al bijuteriilor din Moldova. Pentru aprecierea modelelor de bijuterii, odată în lună schiţele
designerilor sunt examinate la Consiliul Artistic specializat. Uzina produce numeroase modele noi
şi modele exclusive, adevărate capodopere artistice cu pietre preţioase, mai ales diamante, safir şi
smarald. Bijuteriile exclusive, de regulă, sunt realizate din aur de 18 carate cu diamante sau perle
naturale, echivalînd sume colosale. De asemenea, se produc şi bijuterii în serie, ţinînd cont de
categoriile de cumpărători cu posibilităţi financiare mai modeste. Sunt realizate podoabe cu pietre
sintetice, cum ar fi zircon (imitaţia diamantului) de la renumita firmă austriacă „Swarovsky” şi de la
firma elveţiană „Signity”. Spre deosebire de perioada sovietică cînd se accepta numai aur cu titlul
583, actualmente se lucrează cu aliaj de aur cu titlul 585 sau 750, aliaj de argint cu titlul 925, pietre
preţioase, fine şi organice. În ultimul timp tot mai mult se simte tendinţa de trecere la standardele
europene de evaluare a titlurilor (în carate): astfel, titlul 585 corespunde titlului de 14 carate∗. De
curînd au fost lansate de Uzina de Bijuterii articole confecţionate din aur alb şi galben. De
menţionat că în Europa se lucrează cu aur de diferite culori, aurul „roşcat” din Republica Moldova
şi ţările CSI nu este apreciat în ţările europene. Spre comparaţie, China şi Japonia preferă aurul
colorat – roz, verde sau cu nuanţă albăstrie. În aşa mod, în cazul unei comenzi dintr-o ţară

∗
14 ct / 24 ct = 0,583333333, adică mai mult decît 583, ceea ce a şi impus producătorii din spaţiul post-sovietic să
treacă la titlul 585 al aurului în bijuterii în locul titluui 583.

113
europeană, se confecţionează bijuterii din metalul cu titlul şi culoarea corespunzătoare, fiind
respectate cerinţele şi gusturile comanditarilor.
Chiar şi pentru o ţară atît de mică cum este Moldova sunt specifice anumite tendinţe în ceea ce
priveşte portul bijuteriilor. Dacă în primii ani de activitate a întreprinderii erau în vogă inelele şi
cerceii de forme mari, masive şi grei, actualmente se solicită tot mai des bijuterii uşoare, confecţii
elegante şi frumoase. De la 6 grame verighetele de odinioară au ajuns la 2-3 grame, dar asta nu
înseamnă că nu poate fi realizat orice capriciu al consumatorului, vorbim de o tendinţă generală. La
sudul Moldovei sunt solicitate în special articolele mari, pe cînd în centru – cele mici, elegante,
clasice sau diamante incrustate în aur alb. La nordul Moldovei se poartă mult lănţişoare şi bijuterii
uşoare, spre deosebire de regiunile de sud, unde lănţişoarele se folosesc mai rar. Iniţial la modă au
fost cruciuliţele de botez, executate din aur şi argint, cu sau fără inserţii de pietre scumpe. Ulterior
s-a trecut la lănţişoare de diferite lungimi, în special cele scurte, care subliniază linia gîtului.
Lănţişoarele au cedat întîietatea brăţărilor, cerceilor şi pandantivelor cu motive astrologice,
zoomorfe şi floristice. Preferinţele faţă de anumite bijuterii sunt legate de influenţa modei europene,
de posibilitatea consultării cataloagelor caselor de bijuterii cu renume şi, nu în ultimul rînd, de
situaţia financiară.
Calitatea bijuteriilor prezintă un aspect foarte esenţial, mai ales pentru Moldova cu tradiţii
familiale puternice, unde se păstrează cu sfinţenie icoana de logodnă, inelele de cununie, cruciuliţa
de botez sau primii cercei, multe bijuterii fiind transmise din generaţie în generaţie. Trebuie de
menţionat că, în prezent, o atenţie deosebită este acordată bijuteriilor pentru copii, care sunt tot mai
des solicitate. Bijuteriile destinate copiilor posedă următoarele trăsături specifice: materii prime
nobile şi de calitate; renunţarea la substanţe adăugătoare care ar putea provoca alergii; linii ondulate
pentru a evita zgîrîierea copilului (fig.41.). Printre bijuteriile pentru copii se numără cercei rotunzi
cu elemente decorative vegetale sau zoomorfe, în funcţie de vîrstă, pandantive în formă de cei mai
populari eroi din poveşti, flori, agrafe decorative pentru coafură, accesorii genţi, centuri etc. ornate
cu strassuri. În afară de sectorul de stat, în Republica Moldova funcţionează cîteva ateliere
particulare. Una din cele mai mari întreprinderi particulare este SA „Universal”, care în perioada
sovietică avea filiale aproape în toate oraşele şi raioanele republicii [96, p. 346]. În 1993 ea a fost
privatizată, devenind societate pe acţiuni şi păstrînd doar filialele din oraşele Ungheni şi Chişinău
(str. Sarmizegetusa 7; Armeană 53; Munceşti 161). În comparaţie cu anii ’90 ai secolului XX,
volumul de servicii prestate s-a micşorat de 10 ori. Astăzi, la „Universal” lucrează 50 de specialişti
care execută reparaţia şi producerea obiectelor din metale preţioase: aur, argint [46, p. 22]. Secţia de
giuvaiergerie repară diferite tipuri de bijuterii din aur, argint, indiferent de uzura metalului şi
modelul articolului. Totodată, sunt efectuate comenzi individuale pentru clienţii care doresc o

114
bijuterie deosebită, ca cele aflate în vînzare în magazinele de specialitate. Din 2003 Secţia nr. 5
(Secţia Giuvaiergerie) şi-a mărit volumul de producţie de două ori, multe realizări fiind posibile
graţie publicităţii şi ofertei de preţuri convenabile, de calitate şi rapiditate.

fig. 41. Bijuterii contemporane pentru copii şi adolescenţi: cercei cu corindon roşu, fianit incolor şi
crisopraz cu lacăt inelar, pandantive cu motive zoomorfe şi astrologice.

Tabloul dezvoltării giuvaiergeriei naţionale din a doua jumătate a secolului XX – începutul

secolului XXI nu ar fi complet fără elucidarea unor aspecte legate de activitatea expoziţională din
Moldova a meşterilor de artă decorativă. În acest context, cercetările sunt axate în jurul
următoarelor momente importante:
• participarea bijutierilor la expoziţii de artă plastică şi decorativă din URSS şi RSS
Moldova;
• participarea Uzinei de Bijuterii din Chişinău la expoziţiile specializate organizate în
Moldova şi peste hotarele ei;
• situaţia generală a activităţii expoziţionale din Moldova şi ţările vecine la hotarul
secolelor XX-XXI şi perspectivele giuvaiergeriei naţionale de apreciere.
De la bun început trebuie să subliniem că expoziţiile de artă plastică şi artă decorativă erau
organizate în fosta URSS, respectiv în RSSM, cu ocazia sărbătorilor oficiale (Revoluţia din
Octombrie, 1 Mai, Ziua Victoriei, Ziua Armatei Sovietice etc.). În acest context, toate lucrările
expuse, cu rare excepţii, au o tentă ideologică, în caz contrar nu ar fi fost admise la expoziţiile
respective. Fiind una din artele cele mai conservative, arta bijuteriilor este lipsită de spirit politic,

115
influenţa ideologică fiind manifestată mai mult în domeniul confecţionării medaliilor şi monedelor
comemorative. Reieşind din documentele cercetate privind istoria şi cultura din a doua jumătate a
secolului XX în RSSM, ajungem la concluzia că practic nu dispunem de informaţii privind
desfăşurarea unor expoziţii dedicate giuvaiergeriei. Obiecte singulare apar la expoziţiile de artă
plastică şi artă decorativă, locul predominant fiind rezervat picturilor de gen, tablourilor istorice sau
cu tematică agricolă, covoarelor şi ceramicii. Totuşi, din cataloagele acestor expoziţii am putut
stabili numele unor meşteri care au expus articole de giuvaiergerie şi obiecte decorative executate
din metal prelucrat artistic.
La începutul anilor ’70 ai secolului XX se simte tendinţa de apropiere a artelor decorative de
tradiţia populară, fenomen reflectat, în special, în domeniul prelucrării metalului şi al confecţionării
plăcilor decorative cu imagini din viaţa satului şi cu eroi din poveşti. Tot mai mulţi meşteri artizani
încep să lucreze în domeniul ciocănirii metalului: plăci şi panouri decorative, vase laice. Unii
meşteri sunt menţionaţi de către K.Rodnin [121]: G.Guzun („Tractoristul”, 1966), I.Nifaniev
(„Prietenele”, 1967), lucrările cărora reflectă tendinţa de ieşire din cadrul canoanelor prescrise şi
sunt realizate prin aplicarea unor tehnici inovatoare. La expoziţia de artă plastică dedicată Zilei
Internaţionale de 8 Martie din 1969 [84, p. 4], la categoria „artă decorativă” a participat meşterul
Ludmila Odainic (n. 1938), care a prezentat două lucrări din cupru executate în tehnica au repoussé,
garnisite cu email: „Pasăre” şi „Păpuşa”.
Desigur, plăcile decorative din metal cu subtext politic sau ideologic erau acceptate la
expoziţiile de artă cu o vădită uşurinţă, fiind în concordanţă cu ideologia statului. Bijuteriile, mai
ales, după al Doilea Război Mondial, sunt foarte rar întîlnite, fiind considerate chiar lipsite de sens,
fapt demonstrat şi prin tendinţele costumului de doamnă din această perioadă. Din aceste
considerente, arta confecţionării podoabelor se reîntoarce la tradiţiile populare, folosind mijloacele
aflate la îndemînă, cum ar fi sticla sau lutul. La Expoziţia republicană din 1973 [114] meşterul
Zinaida Minaeva-Nichiforova (a.n. 1935) a prezentat cîteva broşe decorative confecţionate din
ceramică la 1971. Peste doi ani, la Expoziţia profesorilor din şcolile de artă [119, p. 7], profesorul
Şcolii de Artă pentru Copii din Chişinău „A.V. Sciusev”, Zinaida Minaeva, specialist în domeniul
artei decorative, prezintă cîteva seturi de bijuterii pentru femei, lucrate la 1974 din teracotă,
garnisite cu email: setul „Frunzele verzi” (colier, brăţară şi inel); „Petale galbene” (colier şi
brăţară); „Toamna” (colier, cercei şi inel), precum şi variate mărgele mărunte, decorative,
geometrice, reliefate (fig.42).
Cu regret, informaţiile depistate la capitolul participări la expoziţii de artă decorativă a
bijutierilor în a doua jumătate a secolului XX sunt destul de succinte, în cataloagele expoziţiilor de
artă plastică au fost depistate doar unele relatări fragmentare despre confecţionarea mărgelelor de

116
farfor de către absolventa Şcolii de artă din or. Odesa, Ukraina, Bebeşco Maria (a.n. 1919) şi
expunerea mărgelelor de ceramică confecţionate de unul din studenţii Şcolii republicane de artă
„I.Repin” din Chişinău [140].
Este semnificativ faptul că tradiţia confecţionării podoabelor decorative din ceramică este
continuată şi actualmente, în mare parte de către profesorii de la Facultatea de Arte Plastice şi
Design de la UPS „I. Creangă”, care este unica instituţie din Republica Moldova unde există o
specializare în domeniul prelucrării artistice a metalului şi de confecţionare a bijuteriilor sub
conducerea profesorului N.Tiron.

fig. 42. Podoabe de teracotă decorate cu email: cercei, colier, mărgele, brăţări. Autor Zinaida
Minaieva. Chişinău. 1975.

Totodată, atestăm la expoziţiile de artă şi bijuterii confecţionate din materii nobile şi pietre
preţioase. La Expoziţia republicană de artă plastică „Slavă muncii” [87, p. 25] au putut fi admirate
adevărate capodopere ale giuvaiergeriei naţionale, executate cu o măiestrie ireproşabilă de meşterul-
bijutier Alexei Marco (a.n. 1935): brăţară de argint cu inserţii de carneol; broşă de argint şi malahit
„Arborele vieţii”; colan din argint şi agat; cercei şi un inel din argint şi inserţii de coral (anul
executării 1975). Cu regret, nu dispunem de imaginile bijuteriilor respective, dar însăşi menţionarea
lor în catalogul expoziţiei ne relatează despre metalele şi pietrele preferate de către meşteri sau
consumatori şi este un argument solid privind existenţa şi activitatea bijutierilor în Moldova în a
doua jumătate a secolului XX.
Participarea bijutierilor particulari la expoziţiile din a doua jumătate a secolului XX este mult
mai dificilă comparativ cu activitatea expoziţională desfăşurată de către Uzina de Bijuterii din
Chişinău, care, de altfel, trebuie să achite o taxă considerabilă de participare la expoziţii. Uzina de
Bijuterii din Chişinău a obţinut „Diploma de onoare a Guvernului Republicii Moldova” la Expoziţia
naţională a producţiei autohtone din martie 2002 şi „Diploma de onoare” a Companiei

117
“Beliuvelirtorg”, acordată la Expoziţia particulară a Uzinei de Bijuterii “Giuvaier” la Minsk în
2004. Articolele produse de Uzina de Bijuterii „Giuvaier” au primit o înaltă apreciere la diferite
expoziţii naţionale şi internaţionale:
• Expoziţia specializată din România „Tibco” – 1995, 1996;
• „Industria Moldovei” – 1995, or. Tiumeni, Rusia;
• „CSI – Paris” – anul 1995;
• Expoziţia internaţională din Ungaria – 1997;
• Expoziţia de giuvaiergerie şi utilaj din Rostov-pe-Don, Rusia, 2003;
• Expoziţia bianuală „Industria Moldovei”, Chişinău;
• Expoziţia „Fabricat în Moldova”, Chişinău, petrecută anual din anul 2000;
• Expoziţia internaţională anuală „ЮВЕЛИР”, Moscova.
Pentru bijutieri este importantă participarea la expoziţii şi concursuri internaţionale din
domeniul giuvaiergeriei, cel mai renumit fiind organizat de Compania De Beers la următoarele
categorii: design clasic, design contemporan şi design studenţesc. În Ucraina, anual se desfăşoară
asemenea expoziţii-concursuri ca „Ювелирэкспо Украина” (Odesa), la care sunt inivitaţi în
permanenţă şi meşteri din Republica Moldova. Luînd în consideraţie însă, prezenţa marilor
„rechini”, care dispun de tradiţii seculare, materii prime scumpe, posibilităţi financiare, participarea
giuvaiergiilor din Republica Moldova la aceste evenimente pare destul de dificilă, dar nu ireală.
După cum am menţionat anterior, giuvaiergeria contemporană are două direcţii prioritare de
dezvoltare: confecţionarea articolelor de giuvaiergerie exclusive şi producerea în serie. La categoria
de bijuterii exclusive produse în Moldova este plasată diadema „Regina Operei Naţionale”,
confecţionată cu ocazia a 45 de ani de activitate a renumitei Maria Bieşu (fig.43.). Diadema a fost
executată la Uzina de Bijuterii din Chişinău în luna august 2005 şi prezintă o capodoperă a
giuvaiergeriei naţionale, un exemplu de design contemporan, cu elemente clasice şi geometrice,
tehnologii avansate şi performante, fiind confecţionată în formă de cheie muzicală, din metale şi
pietre preţioase de cea mai bună calitate. O deosebită fineţe îi acordă inserţiile de zircon natural
(176 de pietre tăiate briliant) al Casei de Bijuterii „Swarowsky”. Pietrele sunt montate pe o placă
metalică dublă din alamă placată cu rodiu, ce conferă diademei măreţie, nobleţe şi strălucire regală.
Tot la acest capitol se referă coroniţa confecţionată pentru concursul anual de frumuseţe „Miss
Moldova”, avînd forma unei diademe decorate cu numeroase inserţii de fianit incolor. Şi în secolul
nostru atît de pragmatic bijuteria exclusivă îşi are stăpînul şi soarta sa. Moldova dispune de
asemenea bijuterii, cum ar fi cele din fondurile Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei, aparţinînd renumitei cîntăreţe Tamara Ciobanu (1914-1990). Aceste bijuterii devin

118
unicale prin faptul apartenenţei la o persoană renumită, şi oricît de simplă nu ar fi realizarea lor
tehnologico-artistică, ele vor rămîne în patrimoniul cultural al ţării ca bijuteriile Tamarei Ciobanu -
cercei ornaţi cu inserţii de diamant, inele cu granat şi brăţări cu inserţii de granat roşu-aprins.

fig. 43. Diadema „Regina Operei Naţionale”, executată la 45 de activitate artistică a reginei de
operă Maria Bieşu. Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, 2005.

În această ordine de idei devine absolut iminentă descrierea şi analiza artistico-tehnologică a

celor mai elegante şi exclusive giuvaiere din Republica Moldova de la hotarul secolelor XX-XXI.
Sunt considerate bijuterii exclusive atît articolele confecţionate din aur şi platină, cît şi unele
articole din argint, fiind luate în consideraţie următoarele aspecte: unicitatea obiectului, calitatea
materiilor prime, designul, posesorul (de obicei o personalitate remarcabilă), asigurarea drepturilor
de autor şi interzicerea copierii articolului, tehnologia performantă de executare.
Cerceii, una din bijuteriile cele mai solicitate, pot fi clasificaţi în bijuterii cotidiene şi bijuterii de
gală. Articolele exclusive sunt confecţionate preponderent din aur cu titlul 750, în cazul nostru cu
inserţii de perle naturale alb-sidefate rotunde şi 32 de diamante mici faţetate briliant. Elementele
decorative floristice sunt ornate cu email roşu turnat la rece, iar lăcăţica cerceilor prezintă o asociere
realizată tehnologic corect a şvenzei şi a lăcăţicăi-clipsuri.
O altă bijuterie exclusivă prin realizarea tehnologică şi concepţia artistică sunt cerceii de aur cu
titlul 750, elementele decorative fiind ornate cu 27 de inserţii de diamant incolor. Prezintă cercei
destinaţi pentru accentuarea gîtului lung al doamnelor, ornamentul fiind conceput prin îmbinarea
unor variate elemente geometrice şi floristice stilizate, formînd un desen extravagant în spiritul
secolului XXI (fig.44.).

119
 Un alt model de bijuterie irepetabilă este prezentat de nişte cercei de formă ovală neregulată,
confecţionaţi din aur cu titlul 750 asociat cu aur de culoare albă, pe care sunt fixate, într-o montură
„dinţi de lup”, 14 diamante incolore. În centrul cerceilor se află un fluture stilizat confecţionat din
aur şi decorat cu o inserţie de spineli verde.

fig. 44. Cercei exclusivi de aur cu perle şi diamante mărunte (7800 $). Uzina „Giuvaier”. Cercei
exclusivi de aur „Sacura” cu inserţii de 27 de diamante (5600$).

fig. 45. Cercei de aur cu diamante, spineli verde, corindon roşu, zircon incolor.

120
 O variantă similară – cercei de aur cu titlul de 18 carate, cu elemente vegetale din aur alb cu cîte
trei inserţii de diamante incolore de diametru mic. Cerceii au forma unei frunze stilizate, la rădăcină
avînd fixat, în montură „dinţi de lup”, un spineli faţetat baguette. Fiind completaţi cu inel similar
din aur şi cu inserţii de fianit şi spineli, formează un set excelent, festiv şi solemn (fig.45.).
Menţionăm la acest capitol şi cercei de aur de forme floristice stilizate, cu variate inserţii de pietre
fine colorate sau zircon incolor. De o fineţe deosebită sunt cerceii de aur cu titlul înalt, cu inserţii de
zircon incolor, turcoază şi email de culoare turcoaz. Un model asemănător prezintă o floare, în
centrul căreia se află un corindon violet, faţetat briliant, înconjurat de 58 de pietre mărunte incolore
de fianit, ce acordă o strălucire deosebită cerceilor în cauză, care pot fi purtaţi împreună cu un inel
de factură similară (fig. 46.).

fig. 46. Cercei din aur cu corindon violet şi inserţii de fianit incolor. Cercei de aur cu turcoază şi
email de culoare turcoaz, diamante.

fig. 47. Bijuterii din aur cu perle negre şi negre-sidefate.

Perlele dintotdeauna servesc drept bijuterii excepţionale prin însuşi prezenţa pietrelor organice
naturale, actualmente fiind solicitate atît perlele albe, sidefate, cît şi cele negre (fig.47). În acest
context, prezentăm un inel de aur cu inserţie de perlă neagră de formă sferică ideală, inel care poate
fi utilizat cu succes şi în calitate de inel de logodnă (în cazul inserţiei de culoare albă), perla fiind de
preferinţă piatra consacrată fetelor tinere şi mireselor. Totodată, perlele sunt utilizate cu succes în

121
calitate de inserţii în cercei sau inele de aur cu titlul 725, compuşi din elemente vegetale din aur alb
cu inserţii de fianit incolor, iar la mijloc o perlă neagră, care acordă bijuteriei un farmec deosebit şi
enigmatic.
Modelele de pandantive şi lănţişoare sunt executate din argint aurit cu titlul 925, cu motive
floristice fin granulate, asortate cu o inserţie de piatră naturală – spineli verde cu tăietura
pandeloque. Pandantivul este format din două frunze puternic stilizate asociate cu o floare din metal
preţios, de care este suspendat un spineli verde. Articolul prezintă una din bijuteriile exclusive
caracteristice pentru anii ’90 ai secolului XX, amintind, într-o măsură oarecare, de stilul
caracteristic pentru hotarul secolelor XIX-XX, de altfel, şi pandantivul în formă de lebădă stilizată
(fig.48.). Din timpuri străvechi giuvaiergeria uzitează de elemente decorative în formă de frunze şi
flori stilizate, motive vegetale şi floristice, deopotrivă cu cele zoomorfe, antropomorfe sau
geometrice. În anumite perioade, unele motive predomină, pentru ca apoi să decadă cedînd pentru a
fi redescoperite peste decenii sau chiar sute de ani. Sfîrşitul secolului XX a fost marcat de un interes
vădit faţă de elementele decorative atît floristice şi vegetale, cît şi cele astrologice. Acest interes
poate fi explicat prin lipsa literaturii de specialitate şi a revistelor occidentale, cînd doamnele şi
domnişoarele erau puţin informate despre ceea ce este în vogă în Europa, moda venind, în cazul dat,
nu de la Paris, ci de la Kiev, Odesa sau Moscova.

fig. 48. Lănţişor şi pandantiv de argint aurit cu spineli verde. Lănţişor din aur cu titlul 585 şi
pandantiv în formă de lebădă cu inserţie de fianit incolor.

Abia spre finele secolului XX se simte influenţa tendinţelor artistice europene, iar ulterior şi a
celor orientale, asociate cu motive etnofolclorice. Un exemplu al creaţiei cu motive floristice este
broşa confecţionată din aur (şi varianta în argint) în formă de trandafir stilizat (fig.49.). De
menţionat că florile stilizate, petalele şi frunzuliţele fin granulate sunt practic permanent în vogă,
mai ales, în bijuteriile pentru copii mici şi adolescenţi.

122
fig. 49. Cercei exclusivi de aur în formă de coroană regală şi floare stilizată cu inserţii de diamant.
Broşă de aur asociat cu detalii din aur alb, inserţii de fianit incolor şi un safir faţetat pandeloque.
Broşă de aur roşcat şi aur rodat executată în formă de trandafir stilizat.

123
fig. 50. Brăţări din argint şi aur cu motive decorative vegetale şi floristice şi inserţii de fianit incolor.

Brăţările elegante din argint cu titlul 925 de la finele secolului XX prezintă elemente decorative
floristice şi vegetale (fig.50.). Ele posedă elemente filigranate şi inserţii de fianit incolor fixate în
montura „dinţi de lup”, fiecare element decorativ formînd la rîndul său ca atare o bijuterie aparte,
tabloul devenind destul de impozant prin asocierea motivelor vegetale într-un lanţ fastuos, care are
menirea de a înfrumuseţa încheietura mîinii.
Lănţişoarele şi brăţările sunt concepute ca bijuterii pentru împodobirea gîtului, mîinilor şi
picioarelor, în ultimul timp fiind asortate şi cu alte accesorii vestimentare, genţi, centuri, pantofi etc.
Din aceste considerente, designul şi confecţionarea lor necesită o atenţie deosebită. Articolele sunt
executate din aur cu elemente decorative asociate cu aur alb şi inserţii de fianit incolor de mărimi
diferite (fig.51.).
Un loc deosebit în categoria bijuteriilor exclusive îl ocupă seturile de bijuterii. Prezentăm un
lănţişor de aur de 18 carate, cu elemente decorative deosebit de fastuoase. În centrul bijuteriei locul
pandantivului este ocupat de un complicat ornament din trei frunzuliţe stilizate unite cu un opt
confecţionat din aur decorat cu granule de metal preţios (fig.52.).
Stilizarea elementelor floristice devine în vogă la începutul secolului XXI, utilizată, de
preferinţă, în bijuteriile din categoria adolescenţilor. Figura geometrică este asociată cu un opt
stilizat format din 10 inserţii de granat verde tăiat pandeloque. Motivele floristice de susţinere a
elementului principal sunt formate din detalii de forme variate în formă de frunzuliţe din aur alb
ornate cu inserţii de fianit incolor. Asemenea pandantiv poate fi completat cu cercei şi inel
confecţionaţi în acelaşi stil, din metale şi pietre similare, care amplifică impresia de eleganţă.
În afară de bijuteriile exclusive sunt solicitate tot mai des articole decorative, statuete, panouri
decorative din metale preţioase, tăiate din pietre ornamentale, fine sau organice, ornate cu elemente
decorative executate la superlativ. Un asemenea exemplar reprezintă pandantivul în formă de muză

124
înaripată confecţionat din aur de 18 carate, pandantiv purtat pe un şirag de perle albe. Pandantivul
„Muza” este asociat cu o inserţie din piatră naturală şlefuită în formă originală (fig.53.).

fig. 51. Lănţişor de aur cu pandantiv de aur şi inserţii de granat verde. Pandantiv contemporan,
realizat în formă de Pegas intercalat într-un cerc de aur, fiind asociat cu un lănţişor de cauciuc,
tendinţă actuală la începutul sec. XXI.

fig. 52. Set de bijuterii: lănţişor de aur cu inserţii de fianit incolor, pandantiv şi cercei cu inserţii de
granat verde.

125
fig. 53. Pandantiv „Muza” confecţionat din aur şi mărgele alb-sidefate; broşa „Muza” de aur şi
inserţie de piatră naturală.

3.2. Designul în giuvaiergerie – realizări şi tendinţe artistice

Tendinţele artistice din giuvaiergerie sunt indisolubil legate de dezvoltarea unei discipline
aparte în arta decorativă – designul. Termenul „disegno” ca noţiune a creaţiei a fost utilizat pentru
prima dată de unul din teoreticienii Renaşterii, în perioada sa de maximă înflorire, şi anume la 1509
de F. Lancilotti. În epoca Renaşterii tîrzii apar termenii „disegno interno” – desenul intern, şi
„disegno externo” – desenul extern, specificaţi în 1607 de F. Tzuccari. În Franţa au încercat să
traducă termenul cu discreţie, prin „estetică industrială”, trecînd ulterior la „design-industrie”.
Definiţia oficială a fost dată de către cel mai înalt for în domeniu – I.C.S.I.D. (International Council
of Societies of Industrial Design), actualmente cu sediul la Bruxelles. Ultima definiţie acordă
designului sarcini cu caracter sociocultural şi economic, incluzînd în domeniul său estetica, dar
excluzînd artizanatul. Anume de creaţia designerilor contemporani depinde evoluţia giuvaiergeriei,
estetica bijuteriilor lansate, preferinţa pentru o bijuterie sau alta, pentru o anumită culoare sau
formă.
Designul, ca fenomen de civilizaţie complex, este specific secolului XX. Deşi termenul este de
origine engleză, el derivă din verbul latin „designare” cu sens dublu: a semnifica şi a determina
destinarea [77, p. 474]. Prezintă un demers sintetizator ce reuneşte într-o concepţie unitară punctele de
vedere ale artistului, tehnologului, economistului, sociologului asupra produsului nou-creat,
situîndu-se la interferenţa a patru mari domenii de activitate şi cercetare: artă, tehnologie, sociologie
şi psihologie. Designul este influenţat de curent/modă, de progresul tehnic, de materiile prime
disponibile etc. Un designer urmează calea de la conceperea unui obiect pînă la transpunerea ideii
creatoare în practică. Logica designului presupune îmbinarea reciprocă între frumos şi util, cînd
forma devine expresia manifestă a funcţiei [144].

126
 Este evident că, fără schiţă sau proiect, crearea unor capodopere de artă în giuvaiergerie este
imposibilă, de unde rezultă că designul, arta şi industria confecţionării articolelor de bijuterii posedă
afinităţi semnificative avînd scopuri comune. Designerul trebuie să posede cunoştinţe fundamentale
privind procedeele de proiectare a unei bijuterii şi cele tehnologice de confecţionare, să
demonstreze disponibilitate faţă de inovaţiile tehnologice (materii prime sau tehnici). Pentru a
facilita circuitul de idei şi comunicarea profesională, se organizează în permanenţă expoziţii de
specialitate, care permit specificarea tendinţelor artistice, studierea pieţei, dar şi aprecierea creaţiilor
artistice ale tinerilor bijutieri şi a noilor linii ale caselor de bijuterii. Din cauza diferenţelor
economico-geografice ale populaţiei din ţările lumii există anumite diferenţe estetice în ce priveşte
bijuteriile. În acest context, diferite amulete şi simboluri executate din metale şi pietre preţioase sunt
prezente pe brăţările purtate, lănţişoare, genţi, centuri etc., podoabe pentru coafură, deseori
accesoriile fiind chiar mai importante decît vestimentaţia.
În domeniul designului şi al confecţionării articolelor de bijuterii există cîteva nivele:
1. proiectarea şi producerea în masă a bijuterilor ieftine cu titlul jos al metalului preţios, cu
imitaţii de pietre preţioase sau pietre de calitate inferioară. Modelele, de obicei, sunt copiate, tirajate
de mai multe întreprinderi, ţinînd cont de cererea populaţiei. În acest context crearea modelelor noi
nu prezintă deloc un interes economic, din simplu motiv că producerea lor necesită investiţii
serioase. Este, de obicei, cazul unor întreprinderi medii, chiar mari fără renume mondial,
conservatoare din mai multe puncte de vedere;
2. producerea articolelor pentru consumatorul mediu. În acest sector locul de frunte îl ocupă
articolele cu pietre preţioase, fiecare întreprindere promovîndu-şi propriul stil. Articolele nu mai pot
fi tirajate în aşa măsură ca în primul sector, din cauza volumului redus de exportări şi de
consumatori potenţiali, dar şi ţinînd cont de cerinţele clientului, care nu vrea să poarte bijuterii ca la
toţi. Aceşti factori influenţează fixarea preţurilor, în care intră şi cheltuielile axate pe menţinerea
unui sector de designeri care să elaboreze modele noi, publicitatea necesară, înregistrarea
drepturilor de autor. Ca atare, întreprinderile mari formează filiale mixte cu asemenea asociaţii
pentru producerea bijuteriilor în ţara respectivă, dar activitatea la nivel european sau mondial este
dificilă dată fiind diferenţa de calitate, culoarea metalului, stilul bijuteriilor, preţurile şi concurenţa;
3. producerea articolelor de bijuterii exclusive, la comandă, factorii principali fiind prestigiul
casei de bijuterii, investiţiile de capital liber etc. De cele mai dese ori, personalităţile celebre sunt
invitate pentru a reprezenta imaginea firmei producătoare în campaniile publicitare. În acest sector
se confecţionează bijuterii într-un singur exemplar, sunt respectate toate drepturile de autor şi de
client, care poate apela la judecată în cazul în care apare un obiect similar la altă persoană;

127
 4. piaţa „neagră” a bijuteriilor, care ocupă un loc important practic în toate ţările aflate în
tranziţie economică sau în curs de dezvoltare, din cauza unei legislaţii economice şi financiare
absolut imperfecte. Se confecţionează bijuterii foarte ieftine, necalitative, fără a se ţine cont de orice
criterii tehnice sau tehnologice, producîndu-se ceea ce se cumpără la momentul dat.
Pornind de la cele expuse mai sus, trebuie de menţionat că în Republica Moldova designul în
domeniul bijuteriilor se află abia la începuturi. În mare parte de aceşti artişti depinde evoluţia
estetică a societăţii, cu atît mai mult că în ultimii ani se manifestă tendinţe noi în dezvoltarea
industriei bijuteriilor atît prin folosirea tot mai frecventă a materialelor sintetice, cît şi prin crearea
unor adevărate obiecte de artă şi de valoare. Predelecţiile populaţiei au ieşit cu mult din cadrul
verighetelor de nuntă tradiţionale, al „cerceilor moldoveneşti” sau al cruciuliţelor de botez.
Actualmente, se propune un sortiment larg de inele de logodnă cu pietre preţioase, verighete cu
diferite incrustaţii, gravate sau cu pietre, cele netede şi simple trecînd pe locul doi. Merită atenţie
bijuteriile de argint, denumite categoria studenţească, fiind relativ accesibile, cu proprietăţi
medicale confirmate, frumoase ca aspect (fig.54.).

fig. 54. Pandantive de argint cu motive mitologice, zoomorfe şi simbolice; broşă pentru copii cu
motive zoomorfe (autor Cucera). Pandantiv de aur cu inserţii de safir (autor Şubin), nefrit şi
elemente decorative filigranate.

128
 Populaţia tînără este interesată mai mult de bijuteria ieftină, confecţionată din mărgele plastice,
piele, lemn, ceramică, sticlă colorată, care, în sensul adevărat al cuvîntului, nu se include în bijuteria
preţioasă. De o popularitate tot mai mare se bucură bijuteriile pentru bărbaţi: brăţări, inele-sigilii,
lănţişoare, care se deosebesc prin masivitate şi severitate. Pentru vîrsta de 5-10 ani nu se mai
acceptă cerceii simpli în formă de cerculeţe, adolescentele preferă variate pandantive din categoria
celor zodiacale, zoomorfe sau antropomorfe, motivele vegetale la timpul dat trecînd pe planul doi,
tineretul tot mai mult apelînd la stilistica geometrică [43].
Lumea contemporană a bijuteriilor este destul de variată şi palpitantă, locul bijuteriilor din
secolul trecut, de o gamă restrînsă alb-gri-negru, este ocupat de colorismul exuberant al diverselor
podoabe destinate bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Obiectele create de bijutierii contemporani sunt
rezultatul fanteziei creatoare fără margini, unele avînd conotaţie etnografică, altele reînviind
elementele clasice sau promovîndu-le pe cele moderniste. Boucheron, unul din promotorii modei
bijuteriilor, subliniase că fiecare om îşi doreşte bijuterii accesibile şi ziua, şi noaptea, care să poată
fi purtate atît la serviciu, cît şi la festivităţi.
La începutul secolului XXI se presupune că vor fi în vogă bijuteriile confecţionate din aur.
Conform datelor WGC (Consiliul Mondial al Aurului) [143], cererea la bijuteriile din aur crescuse în
ultimii ani practic cu 6-12%. Pentru exportul în ţările C.S.I., marii producători mondiali, mai ales
Italia şi Turcia, lucrează cu colecţiile de aur de 14 carate de culoare roşcată, italienii chiar
marcîndu-l prin PR – aur regal. În ultima vreme sunt frecvente bijuteriile fără pietre, executate din
2-3 aliaje de aur de diferite culori, culorile metalului simbolizînd următoarele: alb – prietenie,
galben – credinţă, roz – dragoste. Aceste combinaţii de aur roz-verde sau alb-galben erau
inimaginabile pînă nu demult în giuvaiergerie. Platina este întîlnită în bijuteriile contemporane mai
rar decît aurul sau argintul, fiind frecventă pentru colecţiile din China, Germania, Italia şi Japonia,
în bijuteriile destinate bărbaţilor; în inele de logodnă şi de căsătorie, articole cu pietre preţioase,
platina urmăreşte tendinţa de asociere cu aurul de culoare galbenă şi roz. Pentru ţările din C.S.I.
articolele din oţel sau titan sunt o totală raritate, găsindu-şi adepţi printre tineretul avangardist sau
printre artişti. Colecţiile anului 2005-2006 prezintă bijuterii cu pietre, suprafaţa metalică fiind
ornată cu materiale de diferită factură: polizare de diferit gen, opacizare, faţetare diamantină,
forjare, nuanţare [147].
Designerii consideră că în scurt timp mărgelele vor deveni una dintre cele mai solicitate
podoabe. În prezent ele suscită interesul prin masivitate şi plasticitate, fiind preferate cele de mărimi
mari şi culori aprinse. Mărgelele se poartă în mai multe şiraguri, cu diferite lănţişoare sau brăţări
intercalate, cu franjuri de piele, mărgele de sticlă colorată sau perle mărunte, crenguţe de coral
aprins. Brăţările devin mult mai voluminoase, iar forma inelelor este destul de variată şi fantezistă:

129
inimioară, ovală, asimetrică ş.a. Revin la modă şi broşele, care pînă nu demult se considerau
accesorii pentru femeile de o vîrstă mai înaintată. Broşele contemporane sunt executate din metale
preţioase şi nepreţioase, cu inserţii din pietre faţetate, caboşoane şi geme gravate (fig.55).

fig. 55. Broşă de aur cu motive vegetale cu inserţii de corindon violet. Broşe de aur şi argint cu
corindon-rubin şi fianit incolor.

Caboşoanele sunt deseori asociate cu diamante mărunte sau pietre colorate faţetate, se admite
chiar asocierea cu inserţii de 3-4 culori. În inelele cu inserţii din sticlă colorată se pot întîlni
elemente constructive în formă de spirală sau figuri fantastice, motive zoomorfe sau astrologice,
elemente decorative emailate (fig.56.).

fig. 56. Inele de aur cu nefrit, crisopraz şi fianit. Inele de argint cu motive zoomorfe, astrologice.
Inel de aur cu email policromatic.

Cerceii, potrivit designerilor contemporani, în anii următori vor fi mari, voluminoşi, avînd
combinaţii armonioase de pietre colorate sau perle. Cerceii în formă de struguri, cu motive floristice
şi vegetale, devin tot mai populari, precum şi variatele pandantive şi talismane în formă de

130
inimioare, litere, steluţe, motive zoomorfe şi floristice, lăcăţele etc. Aceste accesorii pot fi metalice
sau ornate cu pietre, cu lănţişoare sau elemente executate din piele, cauciuc, fire de in sau mătase
colorată. Cerceii de la hotarele secolelor XX-XXI posedă elemente decorative floristice destul de
originale şi filigranate, culoarea argintului fiind evidenţiată prin opacizare sau brunare (fig.57.).

fig. 57. Cercei de aur cu pietre preţioase: spineli, crisolit, safir, crisopraz. cercei de argint brunat cu
inserţii de corindon albastru şi cercei de aur filigranaţi.

131
 Simbolica culorilor şi formelor bijuteriilor. După cum am menţionat, designerii sunt acei
meşteri-bijutieri care ar prognoza anumite predilecţii pentru portul podoabelor într-o perioadă de
timp, ei „dictînd”, în mare măsură, moda bijuteriilor, forma, culoarea pietrelor şi a metalului preţios
utilizat. Cunoaşterea simbolisticii culorilor şi formelor constituie o condiţie fundamentală în
procesul de creare al bijuteriilor, din motiv că alegerea unei podoabe are loc în funcţie de mai multe
criterii, deseori la nivel inconştient, intuitiv, conform unor credinţe sau ritualuri, de care trebuie să
ţină cont designerul în procesul de creare a unei bijuterii noi.
Nu poate fi stabilită cu certitidine influenţa culorii pietrelor preţioase sau organice asupra
organismului uman. Analiza spectrală a demonstrat proprietăţile înviorătoare ale culorii roşii, ea
fiind una din principalele culori calde din paletă; culoarea verde se considera benefică pentru
vedere, folosindu-se în acest scop smaraldul şi alte pietre de nuanţă verde. Ulterior influenţa culorii
pietrelor a fost explicată prin folosirea simbolurilor respective din mitologia păgînă. Iniţial, pietrele
preţioase desemnau starea socială, devenind un criteriu important pentru diferenţierea socială şi
evidenţierea categoriilor sociale în toate ţările lumii. Luînd în consideraţie preţul fabulos al unor
pietre preţioase şi organice, e lesne de înţeles că procurarea unei asemenea „distincţii” era posibilă
numai de cei cu resurse financiare considerabile, ceea ce demonstra statutul social înalt al
deţinătorului. Conform tratatelor medievale despre pietrele preţioase, au fost elaborate anumite
reguli şi sensuri simbolice acordate culorilor, descifrate la 1730 de savantul italian Giasinto Gimmo
[105, p. 46]. Unii teologi erau de părerea că culoarea pietrelor din Noul Ierusalim nu poate fi atribuită

sfinţilor, fiind caracteristică numai lui Iisus Hristos, simbolizînd fiecare cîte o virtute anumită.
Astfel, safirul semnifică sufletul, jaspul – plăcere, calcedonia – adevărul, smaraldul – bunătatea şi
caritatea, sardul roşu – jertfirea de sine, crisolitul – natura dumnezeiască, berilul – puterea
suprasimţurilor şi afectelor, ametistul – perfecţiunea impecabilă.
Una dintre cele mai importante lucrări medievale din ştiinţa arabă, Mineralogia de al-Biruni,
aduce informaţii utile privind metodele de apreciere a pietrelor şi podoabelor, ţinînd cont de
criteriile coloristice. Pînă în secolele XV-XVI pietrele colorate erau apreciate mult mai înalt decît
cele transparente şi incolore, din cauza necunoaşterii regulilor de şlefuire a pietrelor, ele fiind
folosite de cele mai dese ori în forma lor naturală sau şlefuite „en cabochon”. Culoarea atractivă,
deopotrivă cu duritatea şi transparenţa, serveşte indice important pentru aprecierea mineralelor.
Meşterii bijutieri, atît orientali, cît şi europeni, foloseau cu precădere pietrele frumos colorate în
combinaţie cu emailul şi sticla colorată, fără a ţine cont de preţul sau compatibilitatea lor. Culoarea
pietrelor era principalul aspect pentru clasificarea pietrelor. Prima clasificare prezintă două grupuri
de pietre: cele asemănătoare rubinului şi cele asemănătoare smaraldului, respectiv grupul de pietre
roşii şi grupul de pietre verzi. Succesiunea pietrelor roşii şi verzi sau, mai bine spus, a pietrelor de

132
nuanţe calde (galben, roşu, violet) şi nuanţe reci (azuriu, albastru, verde) prezintă metoda preferată
de lucru a bijutierilor medievali pentru decorarea obiectelor de artă, a hainelor şi bijuteriilor.
Prioritate se acorda pietrelor de culori calde, diferite nuanţe de roşu, galben, violet, iar în cazul
completării şirului cu pietre de culoare verde, se obţinea următoarea combinaţie – roşu, galben,
verde, albastru.
Simbolica creştină a culorilor, în multe cazuri, determina alegerea pietrelor de anumite culori
pentru decorarea inventarului bisericesc şi veşmintelor preoţeşti, fiind cunoscută următoarea
semnificaţie a celor cinci culori canonice (alb, roşu, verde, violet, negru) [105, p. 310]:
• albul se considera prima culoare canonică şi simboliza puritatea, nevinovăţia,
credinţa, viaţa şi lumina, folosindu-se în acest scop pietre de nuanţă albă;
• roşul se folosea la sărbătorile Înălţării, Sfintei Treimi şi a Mucenicilor, simboliza
jertfa adusă de Hristos pentru credinţă, răstignirea pe cruce, dragostea dumnezeiască şi măreţia;
• arta creştină uzitează de culoarea albastru-deschis la zugrăvirea îngerilor şi a
sfinţilor, a cupolelor bisericeşti, ca simbol cromatic al neprihănirii. Albastrul este simbolul cerului şi
al bunătăţii cereşti, dar nu este considerat culoare canonică, din care motiv nu se foloseşte pentru
împodobirea bisericilor şi a veşmintelor preoţeşti, mai ales în ritul catolic. În ortodoxie, însă, Maica
Domnului, îngerii şi sfinţii deseori sunt reprezentanţi în haine azurii;
• galbenul-auriu este contrapus, ca simbol al bunătăţii cereşti şi al credinţei,
galbenului-închis, care semnifică trădare şi invidie, fiind culoarea lui Iuda;
• verdele simboliza credinţa, speranţa, bucuria şi tinereţea;
• violetul este simbolul suferinţei purificatoare. De aceeaşi simbolică cromatică ţine şi
folosirea ametistului violet (a pietrei „episcopale sau „arhiereşti”) la ornarea veşmintelor şi a
inventarului bisericesc, precum şi incrustarea icoanelor cu perle sau utilizarea mărgelelor colorate
pentru brodarea chipurilor sfinte;
• negrul este simbolul doliului şi se foloseşte de către biserică numai în „Vinerea
curată”, simbolizînd tristeţea şi suferinţele creştinilor după moartea lui Hristos, trecute odată cu
Învierea Domnului, de unde şi pietrele de doliu cu onix, fianit negru.
Simbolica culorilor şi formelor diferă de la un popor la altul. Pentru ţările române a fost
acceptată timp de secole următoarea repartizare a sensurilor culorilor şi formelor, multe din ele
parvenite prin intermediul creaţiei folclorice, dar care au influenţat indubitabil portul pietrelor
colorate în anumite situaţii şi etape istorice:
• roşu – simbol al sîngelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei;
• negru – statornicie şi eternitate;

133
 • galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate;
• verde – reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă;
• albastru – cer, sănătate, vitalitate;
• violet – stăpînire de sine, răbdare, încredere în dreptate.
Şi actualmente simbolica culorilor pietrelor preţioase comportă o semnificaţie deosebită în
giuvaiergerie. Ştiinţa care se ocupă de studierea influenţei culorii asupra organismului uman din
punct de vedere fizic şi spiritual, ergonomia, tratează comportamentul oamenilor în funcţie de
culorile aplicate, de culorile prioritare, purtate în permanenţă. Alegerea şi combinarea culorilor
bijuteriilor, pietrelor şi accesoriilor individuale, după cum am menţionat, au particularităţi specifice
atît estetice, cît şi psihologice. Totodată, alegerea bijuteriilor cu pietre colorate este legată de
separarea lor în „pietre de zi” şi „pietre nocturne” [132, p. 177].
Prima categorie se asociază cu o ţinută de lucru, cotidiană, acestea sunt pietre de culori vii,
intense, pe cînd pietrele nocturne posedă nuanţe mai moi, acceptabile la iluminare artificială. În
plus, o serie de pietre montate în bijuterii se decolorează la soare, fiind în exclusivitate pietre
nocturne – ametistul, topazul, acvamarinul, iar alexandritul îşi schimbă nuanţele sub lumina
naturală şi cea artificială. Alegerea culorii pietrelor din bijuterii ţine în unele cazuri de culoarea
ochilor, a pielii, de coafură, veşmintele purtate şi de alte particularităţi. Din aceste considerente,
fiecare îşi alege individual culoarea pietrelor din bijuterii în funcţie de educaţia primită, caracter,
priorităţi, tradiţii şi gusturi estetice.
Un loc deosebit în designul bijuteriilor îl ocupă sensul simbolic al formelor bijuteriilor, folosirea
motivelor decorative tradiţionale, naţionale şi universale, legate de anumite credinţe şi valori
simbolice. Interesul faţă de variate pietre colorate şi scoici frumoase, de forme ciudate şi
extravagante, vine din copilărie, mai bine ar fi spus, din copilăria civilizaţiei umane, deoarece şi
strămoşii noştri purtau la piept variate pietre de forme interesante. Asemenea mărgele din pietre
găurite pot fi văzute şi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie din Moldova, aceste podoabe-
amulete fiind frecvent întîlnite la strămoşii noştri. Motivele ornamentale variază la popoarele
europene, orientale sau africane, avînd particularităţile lor. De cele mai dese ori sunt folosite
anumite figuri geometrice, care posedă un adînc sens filosofic acumulat pe parcursul anilor de un
anumit popor. La români, ornamentul tradiţional cuprinde figuri geometrice simbolice, subiecte
vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Aceste motive stilistice şi simbolica culorilor
prezente în giuvaierele româneşti confecţionate pe parcursul secolelor studiate au rădăcinci adînci în
credinţa şi creaţia dacică. Totodată, aceste motive pot fi văzute şi pe prosoapele tradiţionale,
covoare, broderii, fîntîni, acoperişuri, pietre funerare etc:

134
 • linia dreaptă verticală simbolizează viaţa;
• linia dublă dreaptă – eternitate;
• linia cu dreptunghiuri – gîndire şi cunoaştere;
• linia uşor ondulată – apa, purificare;
• spirala – timpul, eternitatea, motiv folosit frecvent de către meşterii daci la brăţari;
• dubla spirală – legătura dintre viaţă şi moarte;
• rombul – începutul feminin;
• crucea – începutul masculin;
• crucea intercalată în romb – simbolul fecundităţii.
În giuvaiergerie se folosesc cele mai tradiţionale forme, avînd semnificaţie simbolică foarte
adîncă. Ca exemplu, finele secolului XX - începutul secolului XXI se remarcă prin reîntoarcerea la
geometrism. Îşi fac apariţia bijuterii în formă de cerc, romb, cerc intercalat în pătrat sau invers,
oval etc., moda bijuteriilor geometrice cunoscînd perioade de ascensiune şi stagnare periodică.
Odată cu descoperirea pietrelor frumos colorate, se folosesc pandantive din coral, turcoază, jasp
ş.a., de forme naturale, actualmente reapărînd interesul faţă de mărgelele din bucăţele de chihlimbar
neprelucrat, formele ciudate, asimetrice şi naturale fiind cele mai solicitate. Se consideră că frunza
de trifoi, compusă din trei foliole, este simbolul unităţii corpului, sufletului şi raţiunii, pe cînd
frunza cu patru foliole semnifică cele patru părţi ale lumii, cele patru anotimpuri, fiind purtătoare de
bogăţie, dragoste, sănătate şi veşnicie. Aceste forme se folosesc frecvent în confecţionarea inelelor
şi a pandantivelor de aur şi argint. Uneori, în cele 3 sau 4 foliole sunt montate inserţii de pietre fine,
mai ales granat, malahit şi turcoază, iar broşele constituie petale ornate cu foarte multe inserţii mici
de pietre scumpe sau strassuri.
În giuvaiergeria contemporană se folosesc tot mai frecvent motivele naţionale, specifice fiecărei
ţări aparte, avînd loc şi renaşterea motivelor antice. În Egiptul Antic motivul şarpelui era utilizat
destul de des, el este prezent şi în arta geto-dacă, fiind întîlnit în variate brăţări plurispiralice.
Simbolul şarpelui poate fi întîlnit şi la etapa contemporană în inele, brăţări sau lanţuri, care se
folosesc ca accesorii pentru vestimentaţie, genţi, centuri, stilouri. Criteriile estetice de combinare a
culorilor pietrelor, bijuteriilor şi accesoriilor sunt foarte subiective, legate de anumite reguli,
canoane clasice, fiind în contradicţie directă cu criteriile avangardiste, nonconformiste, care neagă
însuşi existenţa acestor canoane. În acest caz, tendinţele modei contemporane egalează toate
diferenţele între gusturi, priorităţi şi tendinţe.
Deşi contemporane, talismanele şi amuletele continuă să-şi exercite funcţia preluată din
Antichitate. Apariţia amuletelor este atestată în neolitic, cînd se considera că fiecare reprezentare a

135
unui obiect oarecare sau animal este purtătorul spiritului divinităţilor care acordă amuletelor putere
extraordinară. Caracteristică pentru Evul Mediu tardiv este şi asocierea pietrelor în inele pentru
formarea unui anumit termen sau nume. Aceste combinaţii de pietre erau destul de populare în ţările
europene în secolele XVIII-XIX şi prezintă următoarele asocieri:
• „faith” – credinţă, pentru care se foloseau opalul, alexandritul, cordieritul,
tourmalina, hiacintul;
• „hope” – speranţa, redată prin hiacint, opal, perlă, smarald;
• „good luck” – fericire, fiind alăturate berilul auriu, opalul, peridotul (olivine),
briliantul (diamond), lapislazuli, demantoidul (uralian emerald), ochiul-de-pisică (cat), spodumenul
(kunzite).
Actualmente se face o încercare de regăsire a cunoştinţelor vechi din domeniul giuvaiergeriei,
care aduc cu sine stiluri artistice noi, gusturi rafinate. Dat fiind că la procurarea unei podoabe-
talisman se ţine cont în mare măsură de semnificaţiile astrologice şi valeologice, acest fapt
influenţează nemijlocit designul şi confecţionarea bijuteriilor.
După părerea noastră, designul în giuvaiergeria naţională dispune de perspective frumoase de
dezvoltare ţinînd cont de numeroase aspecte: eliberarea omului de unele dominante ideologice
conservatoare, posibilitatea utilizării noilor materii prime netradiţionale deopotrivă cu cele
preţioase, tehnologii inovatoare şi utilizarea programelor de calculator. Libertatea gîndirii şi a
creaţiei a însuşi meşterului-bijutier contribuie la înflorirea designului şi apariţia noilor forme ciudate
şi extravagante ale bijuteriilor, renăscînd motivele antce, geometrice sau folosind cele cosmice, ceea
ce face din bijuterie un accesoriu important, care completează imaginea posesorului său şi
aspiraţiile acestuia. Şi dacă bijutierii anilor ’80 ai secolului XX pot vorbi despre crearea unui stil
liber, fără capricii şi diferenţe sociale, atunci primii ani ai secolului XXI sunt marcaţi prin
complexitate şi extravaganţă, trecerea peste timpuri, destrămarea hotarelor geografice spaţiale,
evidenţierea bogăţiei stilurilor şi trăsăturilor individuale, care creează, pe lîngă limbajul florilor,
gesturilor şi mimicii, un limbaj cu totul deosebit, cel al bijuteriilor. E de menţionat că locul
excesului şi exuberanţei stilistice de odinioară este preluat cu timpul de o nouă direcţie – nostalgie
romantică şi gust rafinat. În acest context, bijuteriile purtate trebuie să fie asortate armonios cu toate
accesoriile, cu hainele şi încălţămintea purtată atît de bărbaţi, cît şi de femei, anume bijuteriilor
revenindu-le rolul de a atrage atenţia şi de a plasa omul conform statutului său. E clar de la sine că
omul tinde spre natural şi căldură, întruchipate în designul podoabelor, care îmbină trăsăturile
puternice ale metalului şi pietrelor cu sentimentele produse de ele.
Stilistica modernă, anterior prezentată prin linii reci, trece la forme organice contemporane,
bijuteriile devenind simbol al eleganţei. Crearea unei bijuterii ca adevărat obiect de artă parcurge

136
mai multe etape, nu totdeauna ceea ce este proiectat foarte frumos ajunge şi podoabă la fel de
elegantă. Se deosebesc bijuterii pentru uz cotidian, simple, comode şi o categorie aparte de bijuterii
exclusive, complicate, de un rafinament deosebit. Elaborarea schiţei viitoarei bijuterii este un proces
creativ complicat, autorul ţinînd cont de proprietăţile materiei nobile, de filosofia adîncă ascunsă în
bijuteria elaborată. După cum spunea un bijutier: „Meşterul trebuie se demonstreze în creaţia sa
ziua de azi, să prevadă ziua de mîine, creînd arta care va fi martorul civilizaţiei actuale pentru
moştenitorii săi” [145, p. 55].

3.3. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii

Pe măsura acumulării cunoştinţelor în domeniul bijuteriilor, se dezvoltă şi ştiinţa care pune în
valoare materialele găsite şi folosite încă din Antichitate – metalele şi pietrele preţioase. Metalele
nobile şi pietrele preţioase dintotdeauna au constituit valori sigure, avînd un volum redus şi un preţ
invers proporţional, bijuteriile devin un bun plasament al capitalului în vederea tezaurizării. Din
aceste considerente, aprecierea pietrelor şi a bijuterilor nu este un capriciu trecător al modei, ci un
domeniu cu frumoase perspective pentru mineralogi şi bijutieri, arheologi, istorici şi critici ai artei.
Este, mai întîi de toate, o chestiune de cultură generală, obiectele de artă în cazul dat fiind martori ai
istoriei şi civilizaţiei.
Din punct de vedere mineralogic, teritoriul ţării noastre este lipsit de zăcăminte de metale
preţioase şi pietre scumpe, cu excepţia zăcămintelor nesemnificative de pietre ornamentale. Între
anii 1810-1812 inginerul rus Eifeld a cercetat, conform afirmaţiilor vistierului Rosseti-Roznovan
[33, p. 46], ţinuturile Suceava şi Neamţ, „la care se află mineraliceşte vine”, Eifeld a mai planificat

cercetări în Bacău şi Putna. Francezul Edouard Thouvenel, în lucrarea La Hongrie et la Valachie

(Paris, 1840) afirmă: „Inginerii generalului Kiseleff au recunoscut existenţa minelor de argint viu
de la Piteşti... de chihlimbar galben la muntele Deal de Roche... de aur la Corbeni...” [33, p. 47]. În
legătură cu zăcămintele de chihlimbar de la Valea Boului, judeţul Săcuieni, mineralogul englez D.
Lovi scria: ”Aici Ruşii, în anul 1833, în iulie şi august, au săpat 20 de zile, cu cîte 60 de soldaţi pe
zi, gropile ce au făcut sunt astupate acum”. Rezultatele acestor cercetări au fost expuse de savantul
rus Anatole de Demidoff în relatările despre călătoria sa prin principate la 1837 [33, p. 48], unde arată
că aici s-a depistat aur – de la Olteţ la Ialomiţa, mercur – lîngă Piteşti, granate roşii – în judeţul
Argeş, pe muntele Ciocan, chihlimbar – în judeţul Săcuieni, s. Colţi. Ca rezultat al cercetării
zăcămintelor miniere din aceste ţinuturi a apărut şi lucrarea lui C. Mihailic, nobil de Hodocinu,
publicată la Iaşi, 1842, în care sunt descrise exploatările zăcămintelor de aur Despre lucrarea
minelor de metal şi observaţii asupra pădurilor din valea Bistriţa [73, p. 17].

137
 Studiul de faţă nu pretinde a fi un studiu de gemologie sau tehnologie, din care considerente am
plasat informaţiile privind materiile prime utilizate în giuvaiergerie (metale nobile şi pietre
preţioase) în anexe. Din lipsă de spaţiu vom analiza doar în linii generale anumite aspecte
importante: faţetarea pietrelor preţioase, evaluarea şi aprecierea bijuteriilor, păstrarea şi restaurarea
giuvaierelor, aspecte, care, după părerea noastră, ar constitui obiectul unui studiu mult mai amplu.
Faţetarea pietrelor preţioase. Iniţial, în procesul de confecţionare al bijuteriilor, pietrele erau
utilizate în forma lor naturală, puţin şlefuite sau în funcţie de unghiurile naturale ale cristalelor, cel
mai mult fiind apreciate pietrele colorate, opace, cele translucide şi transparente nu se foloseau
pentru înfrumuseţare. Procesul de prelucrare al pietrelor preţioase şi decorative cu scopul de a le
acorda o anumită formă cu ajutorul unor faţete poartă denumirea de faţetare. În Evul Mediu
timpuriu erau folosite pietrele colorate şlefuite natural, fără a li se modifica mărimea sau forma. Mai
tîrziu, în jurul anului 1400 d.Hr. s-a descoperit că frumuseţea pietrei translucide se poate evidenţia
prin faţetare. Iniţial, pietrelor li se acorda aceeaşi formă asimetrică cu un număr minim de faţete
plate, ca exemplu diamantul Shah. În esenţă, tehnica de şlefuire a diamantelor a pămas practic
neschimbată de 500 de ani. Bijutierii din India au descoperit în mod independent tehnologia şlefuirii
diamantelor sau au împrumutat-o; deoarece negustorul de pietre preţioase Jean Baptiste Tavernier,
călătorind la 1665 în India, a vizitat ateliere de şlefuitori, care foloseau aceleaşi procedee ca şi
meşterii europeni. La începutul secolului al XVII-lea, erau cunoscute numai două tăieturi – tabelară
şi triunghiulară, care erau folosite pentru pietrele mici, montate în inele şi fibule. Actualmente
bijutierii operează atît cu tăieturi deja bine cunoscute şi apreciate (rozetă, briliant, baguette, tăietura
mixtă, princesse, tăietura veche şi intermediară, Oval, Poire sau Pandeloque (Picătură), Marquise,
Navette (Suveică, denumită curent de bijutieri Şpiţ), Smarald, Princess, Fire Rose, Inimă, Baguette,
Pătrat), cît şi tăieturi fanteziste, aşa-numitele „fancy-cuts”, care urmăresc obţinerea unor efecte
deosebite din pietre de mici dimensiuni sau care servesc la confecţionarea unor bijuterii exclusive –
Trapez, Stea, Octogon, Triunghi, Semirotund, Litere (fig.58-59.) [127, p. 144-163].

fig. 58. Tipurile de pietre şlefuite en cabochon.

138
 cuschon smarald flanders asscher

heart jubiliar cerc lucere

marquisse oval pear radiant

fig. 59. Tăeturile standarde şi fanteziste ale diamantului.

Problema aprecierii şi evaluării pietrelor şi metalelor preţioase, a bijuteriilor şi obiectelor de artă

se prezintă drept una din cele mai importante în domeniul studiat, în special din cauza numeroaselor
imitaţii, falsuri şi materiale sintetice. Meşterii egipteni şi etrusci, alchimiştii medievali [81, p. 337,
372] au încercat să elaboreze careva reguli de apreciere a titlului metalului preţios, a preţului de

comercializare, regulile de conservare a bijuteriilor. Aprecierea corectă a bijuteriilor devine şi mai

vitală odată cu depistarea numeroaselor falsuri şi crearea articolelor „sub modern”, folosirea
materiilor prime sintetice executate calitativ din punct de vedere tehnologic, evaluarea pietrelor şi
podoabelor din fondurile muzeistice din ţară. Totodată, practic fiecare din noi este impus în situaţia
de apreciere a bijuteriilor alese pentru cadou, din care considerente este necesară cunoaşterea celor
mai elementare reguli de evaluare a articolelor de giuvaiergerie.
Pentru aprecierea pietrelor preţioase se iau în consideraţie mai multe particularităţi şi factori.
Astfel, din noţiunile elementare despre evaluarea diamantelor şi pietrelor transparente face parte
formula „4+1K” (puritate, culoare, tăietură, greutate). Conform acestor criterii, valoarea unui
diamant de numai un carat, în funcţie de calitate, poate varia de la cîteva sute la 20 000 de dolari! În
ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de un al 5-lea K – confidence, adică încredere, o aluzie la

139
seriozitatea comercianţilor de pietre, deoarece comerţul cu pietre şi metale preţioase, ca şi arta
bijuteriei în general, presupune o cinste ireproşabilă! Din cauza preţului fabulos pentru diamantele
mari, stabilirea preţului de comercializare necesită o atenţie deosebită. În studiile medievale se pot
găsi regulile fixate de renumitul negustor de pietre preţioase Tavernier (1665), în conformitate cu
care preţul pietrei creşte proporţional greutăţii sale la pătrat; piatra şlefuită creşte în preţ de zeci de
ori comparativ cu cea neprelucrată. Culoarea pietrelor este unul din criteriile de apreciere a valorii
pietrelor. Cele mai rare sunt culorile albastru şi verde, de obicei, se folosesc galben, incolor, roşu şi
negru (folosită în mod excepţional în bijuteriile de doliu). Ultimul timp, tot mai des se folosesc
pietre de culoare galben canar, maro-portocaliu, de culoarea şampaniei [2, p. 16]. Metoda cea mai
uzuală pentru aprecierea culorii pietrei constă în a pune diamantul respectiv pe un carton alb mat,
îndoit în forma de V şi în examinarea sa la microscop, într-o lumină albă şi rece, sau la o fereastră
orientată spre nord, numită „lumină nordică”. Altă metodă constă în compararea pietrei cu
exemplare de aceeaşi mărime, cu culoare exact determinată, etaloanele fiind numite „master
stones”. Se mai folosesc colorimetre şi spectrofotometre speciale. Cele mai valoroase pietre sunt
cele limpezi, lipsite de incluziuni, dar pentru diamant prezenţa incluziunilor este un fapt cert de
veridicitate, cele fără incluziuni prezintă deseori dubii, deoarece imitaţiile naturale şi sintetice ale
diamantului nu posedă deloc incluziuni!
Pietrele sintetice apărute în secolul al XIX-lea prezintă dificultăţi pentru apreciere. Pietrele
naturale au o valoare artistică şi economică excepţională, pe cînd cele sintetice nu fac parte din
categoria pietrelor preţioase! (valoarea lor fiind egală cu investiţiile necesare producerii şi prelucrări
lor). Din aceste considerente, rezoluţia adoptată în 1989 de către membrii ICGEA (International
Coloured Gemstone Association) prevede posibilitatea de a i se dezvălui clientului tratamentul la
care a fost supusă piatra dată, montată ulterior în bijuterie [2, p. 37].
Din cele menţionate mai sus, mai ales dat fiind faptul că majoritatea caracteristicilor pietrelor
preţioase nu pot fi văzute cu ochiul liber, constatăm necesitatea folosirii metodelor non-distructive.
Pînă în present nu există, însă, un instrument sau un aparat universal valabil, cu care s-ar putea
analiza sau identifica toate pietrele, metalele şi caracteristicile acestora. „Pietrele” confecţionate
prin presare din aşchii sau fragmente se pot distinge prin mici bule de aer sau lichid în interior,
totodată, aceste pietre practic nu se pot şlefui din cauza fragilităţii înalte. Unele exemplare sunt
acoperite cu lac special sau vopsea care intensifică culoarea, dar care se depistează la temperatură
înaltă. Se încearcă piatra fiind introdusă într-un vas cu apă – diamantul veritabil îşi păstrează
conturul, iar cel imitat îl va pierde, refracţia nemaifiind aceeaşi; se picură pe piatră o picătură de
apă: dacă este briliant, picătura rămîne perfect rotundă, iar la imitaţii ea se lăţeşte imediat; pietrele
autentice, la abur curat, revin îndată la starea iniţială, pe cînd celelalte rămîn aburite mult timp. Prin

140
încălzire uşoară, se poate afla dacă „volumul unei pietre a fost mărit artificial”, lipindu-i-se o
bucată mai grea [66, p. 78]. În ultima instanţă, experienţa proprie este cea mai importantă pentru
aprecierea unei pietre. Specialiştii menţionează că culoarea pietrei din şaton se modifică dacă este
privită sub unghi drept sau la 45°, mai ales în pietrele de tăietură fantezistă. După mai bine de 30
min de lucru, bijutierul practic nu poate stabili eficient culoarea sau alte trăsături ale pietrei, ochii
find obosiţi. Se mai recomandă studierea pietrelor puţin aburindu-le, culoarea mineralului fiind
atenuată de metalul bijuteriei, praf, particule de grăsime [113, p. 21].
Pentru stabilirea cu rapiditate a autenticităţii titlului metalului se folosesc următoarele metode:
• lichidul compus din 78% acid azotic pur, 2% acid clorhidric pur şi 20 % apă distilată;
• piatra de jasp negru, lustruită şi neatacată de acizi, care lasă pe aur o dîră;
• tinctura de iod, acid azotic, apa regală, persulfat de sodiu, soluţie de sare cu apă, acid
clorhidric.
Argintul poate fi controlat printr-o soluţie de 2 g sulfat de argint în 1000 ml apă distilată:
• argintul, după curăţarea de impurităţi, obţine o strălucire deosebită, în timp ce platina
are reflexe albăstrui, iar aurul alb spre verzui;
• la temperaturi ridicate argintul poate fi muiat mai repede decît aurul şi platina;
argintul este atacat foarte uşor de soluţii chimice;
• „patina vremii” reprezintă stratul subţire rezultat din oxidări sau din depuneri care se
formează cu timpul sub influenţa agenţilor atmosferici ori prin întrebuinţare, pe suprafaţa obiectului
de metal, de obicei argint, care posedă efectul unui obiect vechi, aspect folosit de „creatorii”
obiectelor de anticariat. Pentru a depista obiectele falsificate, este necesară consultarea unui
specialist în domeniu, care cunoaşte stilul şi tehnicile din epoca respectivă, montura şi moda
pietrelor, culorile aurului şi ale emailului folosit.
Ca atare, la uzinile mari de bijuterii există laboratoare de performanţă pentru stabilirea titlului
metalelor preţioase şi alte operaţii legate de aprecierea metalelor, pietrelor şi bijuteriilor. Un
laborator de acest gen funcţionează şi la uzina din Chişinău, unde poate fi apreciat titlul metalului
preţios, calitatea inserţiei, ţara producătoare graţiei mărcii aplicate. Totodată, pentru aprecierea
compoziţiei chimice a metalului se apelează şi la Laboratorul de încercări prin metode de
spectroscopie atomică, Centrul de Metrologie şi Automatizare a Cercetărilor Ştiinţifice al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, laborator acreditat pentru determinarea calitativă a componenţei
chimice şi analiza spectrală a metalelor.
Graţie faptului că bijuteriile întotdeauna au jucat un rol deosebit în viaţa fiecărui om prin
semnificaţia magico-religioasă [146] şi cea de înfrumuseţare, ultima vreme apare tendinţa de a purta

141
podoabele bunicilor, de a le acorda o viaţă nouă. E de la sine înţeles că o parte însemnată din
podoabele anilor trecuţi au fost pierdute, schimbate pe produse alimentare, topite din nedorinţa de a
purta obiecte „demodate”, dar totuşi ceea ce a rămas necesită un tratament special pentru a fi lăsat
pentru urmaşi, pentru a putea vorbi şi noi peste decenii despre stilul şi aspectul bijuteriilor preferate.
Restaurarea bijuteriilor este un proces de curăţare a obiectului de oxizi, de readucere a
acestuia la starea iniţială. Ţinînd cont de mai mulţi factori, restaurarea poate fi artistică şi
comercială. Părtaşii restaurării comerciale execută operaţiunile necesare pentru renovarea
articolului, înlocuirea segmentelor lipsă sau deteriorate, neţinînd cont de tendinţele istorico-artistice,
scopul procedurii fiind prezentarea într-un salon de anticariat ca obiect vechi de artă şi
comercializarea la un preţ fabulos. Unii meşteri nu ratează deloc ocazia de a crea, în baza unui mic
fragment sau desen din perioada ce interesează, un obiect de artă pentru comercializare. În cazul
unei asemenea restaurări bijuteria sau alt obiect decorativ de artă executat din metal sau pietre îşi
pierde valoarea şi autenticitatea. Complet opusă în acest sens este restaurarea artistică a articolelor
de bijuterie, al cărei principiu de bază este de a nu afecta obiectul, fiind aplicate numai metodele
non-distructive, respectate stilul şi materialul de confecţie originale, însăşi ideea artistică a
autorului. Pentru restaurarea dată se folosesc cele mai simple reactive anticoroidale, soluţii pe apă
distilată, care nu afectează bijuteria. Operaţia de restaurare constă din următoarele: cercetarea
metalului sau aliajului obiectului dat, stabilirea titlului respectiv, determinarea gradului de
coroziune. În ce priveşte vestigiile arheologice, argintul aflat în pămînt timp de cîteva sute de ani
este greu de deosebit de cupru şi aliajele sale, mai ales de cele cu un conţinut mai mare de 20% de
cupru, deoarece în acest caz obiectul este acoperit de un strat – produs al coroziei cuprului. Argintul
din bijuteriile aflate în pămînt, sub influenţa clorului, se transformă în clorură de argint, care are o
temperatură joasă de topire, sau deseori se acoperă cu sulfuri, formînd un strat substanţial de
corozie. Ca rezultat, obiectele de argint descoperite în urma săpăturilor arheologice sunt foarte
fragile, fiind expuse pericolului de a fi deteriorate la cea mai mică neatenţie.
Programul restaurării obiectelor de argint include următoarele acţiuni:
1. curăţarea şi eliminarea straturilor de suprapunere, de corozie, mai ales dacă afectează
conturul şi forma obiectului, fierberea repetată în apă distilată pentru înlăturarea sărurilor şi
produselor coroidale;
2. spălarea repetată a obiectului, cu păstrarea nemijlocită a patinei şi uscarea bijuteriei, apoi
stabilizarea mineralogică a componenţei sale; în caz dacă bijuteria conţine pietre, se ţine cont de
calităţile acestora, după care se prelucrează cu soluţii speciale anticoroidale;
3. dublarea fragmentelor deteriorate, executarea unei copii de pe obiectul restaurat, ţinînd cont
de tehnica de lucru şi tehnologia folosită pentru confecţionarea bijuteriei şi acoperirea suprafeţei

142
obiectului cu un strat de ceară sintetică, microcristalină pentru a evita acţiunea repetată cu soluţii
chimice şi factorii care provoacă corozia;
4. documentarea obligatorie a tuturor operaţiunilor efectuate, a reactivelor şi procedeelor
folosite; fotografierea bijuteriei pînă şi după restaurare, a celor mai importante procedee efectuate;
crearea unei baze de date a bijuteriilor restaurate pentru a putea folosi ulterior abilităţile obţinute,
pentru a controla sistematic obiectele restaurate şi a evita apariţia unor procese care pot afecta
bijuteria;
5. crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea bijuteriilor restaurate – lumină, umiditate
relativă, gazificare, temperatură stabilă etc. [144, p. 56].
Păstrarea podoabelor include totalitatea măsurilor şi condiţiilor respective, elaborate pe
parcursul secolelor de către bijutieri şi mineralogi, cele mai renumite fiind regulile de conservare a
pietrelor şi bijuteriilor elaborate de către mineralogia medievală. Pietrele aparte sau montate în
bijuterii de aur, argint sau platină sunt destul de pretenţioase în sensul condiţiilor de păstrare şi
conservare. Există cîteva criterii esenţiale necesare pentru păstrarea bijuteriilor – umiditate relativă,
iluminare, gazificare, substanţe chimice. Multe pietre, mai ales cele care conţin în formula chimică
apă, necesită umiditate mai mare pentru a nu se usca sau chiar trebuie umezite periodic, dar nu se
recomandă primirea băilor medicale, frecventarea saunei în bijuteriile preferate. Bijuteriile cu
diamante necesită condiţii speciale pentru păstrare, odată la 6 luni fiind obligatorie consultarea unui
bijutier profesional pentru examinarea şi fixarea pietrei. Strălucirea diamantului poate fi restabilită
prin spălare în apă caldă cu săpun; sau soluţie de amoniac şi apă rece în cantităţi egale timp de 30
min, uscare şi ştergere uşoară cu hîrtie de ţigară. Se utilizează şi cosmetică specială pentru bijuterii,
cea mai eficientă metodă rămînînd cea rămasă de la bunicile noastre – cufundarea bijuteriei cu
diamant într-un pahar cu spirt/rachiu curat.
Toate pietrele şi bijuteriile intră în reacţie cu substanţele chimice, din aceste considerente unele
bijuterii prezintă dificultăţi la curăţare şi se spală numai în apă călduţă, altele mai rezistente se
curăţă cu săpun, în baia de ultrasunete, sunt fierte în uleiuri şi soluţii speciale. Culoarea pietrelor
este în strictă dependenţă de lumina solară şi artificială, astfel ametistul, topazul se decolorează
fiind expuse mult timp la lumină. Practic, fiecare bijuterie necesită condiţii speciale pentru păstrare,
ţinînd cont de criteriile menţionate mai sus, din cauza atitudinii neglijente îşi pierd aspectul exterior
chiar şi diamantele. Păstrarea bijuteriilor din metale preţioase cu pietre naturale şi organice se
efectuează ţinînd cont de următoarele criterii:
• purtarea bijuteriilor în funcţie de situaţie – bijuterii cotidiene sau exclusive;
• eliberarea şi scutirea bijuteriilor de lucrul de menaj;
• crearea condiţiilor individuale pentru păstrarea bijuteriilor;

143
 • alegerea locului de păstrare. Aurul, argintul, turcoaza, perla reacţionează la
substanţele chimice, parfumerie, preparate cosmetice, medicamente, detergenţi, apă clorată. Se
exclud contactele bijuteriilor cu clorul, mercurul, iodul, de la care se întunecă bijuteriile de aur;
• folosirea casetelor pentru păstrarea bijuteriilor vor exclude posibilităţile de
întunecare, deteriorare şi pierderea aspectului decorativ a bijuteriilor cu sau fără pietre. În plus,
însăşi caseta (lădiţa) destinată păstrării bijuteriilor reprezintă obiect de artă, fiind executată din lemn
sau metal, cu ornamente gravate sau incizate, pietre incrustate.
Pietrele transparente necesită curăţare permanentă pentru obţinerea şi păstrarea luciului.
Articolele de aur pot fi curăţate în soluţie apoasă de amoniu (cîteva picături la 50-100 g apă). Pentru
curăţarea perlelor se recomandă folosirea unui detergent de calitate înaltă sau a unei soluţii slabe de
amidon de cartof. Luciul unei podoabe vechi poate fi restabilit de sine stătător cu ajutorul pastei de
polizare şi a unei bucăţi moi de stofă. Argintul şi alpaca se pot curăţa cu ajutorul unui amestec din
hidroxid de amoniu cu bicarbonat de sodiu sau hidroxid de amoniu cu cretă. Articolele argintate şi
aurite necesită condiţii speciale de curăţare pentru evitarea distrugerii stratului de metal preţios
depus pe o suprafaţă metalică. După operaţiile de curăţare articolul se spală bine în apă curată şi se
usucă cu ajutorul unei ţesături fine. Bijuteriile cu opal, turcoaza, perla, malahit intră în reacţie cu
reactivele chimice şi pierd din culoare, din strălucire, se fisurează. Din aceste considerente, se
recomandă curăţarea în soluţii apoase de bicarbonat de sodiu, pietrele cu duritate mare se curăţă în
baia de ultrasunete şi cu paste abrazive.
Pe parcursul secolelor au fost elaborate numeroase reţete şi reguli privind aprecierea pietrelor
scumpe şi a bijuteriilor, păstrarea şi curăţarea articolelor cu sau fără pietre preţioase, reguli, care
practic au suferit schimbări nesemnificative ajungînd pînă în zilele noastre. Şi cred că ţine de
datoria fiecăruia din noi ca bijuteriile „demodate” ale bunicilor să fie restaurate şi conservate corect,
păstrate fie în amintirea strămoşilor, fie în fondurile muzeistice din ţară. Fiind reduse ca volum, dar
inestimabile ca valoare, bijuteriile extraordinare ale anilor trecuţi rămîn a fi mărturii excepţionale
ale evoluţiei civilizaţiei umane, a tendinţelor şi predelecţiilor artistice ale omului. Aceste adevărate
capodopere ale giuvaiergeriei naţionale constituie puntea de legătură între trecut şi viitor prin
prezentul nostru, prin atitudinea şi aprecierea corectă, creînd perspective frumoase pentru
dezvoltarea şi încadrarea în giuvaiergeria europeană şi universală.

144
 Încheiere.
Apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în Republica Moldova constituie un subiect de viu interes
în istoriografia naţională, din care considerente analiza problemei abordate devine un imperativ al
timpului. Cunoaşterea istoriei şi artei giuvaiergeriei este în primul rînd o chestiune de cultură
generală, podoabele şi bijuteriile fiind indispensabil legate de istoria şi cultura civilizaţiei umane.
Analiza literaturii de specialitate ne-a demonstrat că, pînă în prezent, o lucrare interdisciplinară,
în care geneza, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare ale giuvaiergeriei din
Republica Moldova ar fi fost cercetate în complex, nu există. Ţinînd cont de actualitatea problemei
respective, de semnificaţia ei pentru istoria şi arta naţională, ne-am străduit să realizăm pe măsura
posibilităţilor scopul tezei date desemnat anterior. Drept obiect de studiu au fost selectate articolele
confecţionate în secolul XIX – începutul secolului XXI, avînd în vedere importanţa acestei perioade
în procesul de evoluţie a stilului şi a tehnicilor de lucru specifice giuvaiergeriei naţionale, fiind
conştienţi de faptul că numeroase aspecte din domeniul artei bijuteriilor din lipsă de spaţiu au fost
trecute cu vederea sau elucidate fragmentar.
Analiza şi sinteza surselor istorico-literare, de arhivă şi a istoriografiei din domeniul
giuvaiergeriei din care desprindem istoricul utilizării bijuteriilor în arealul cultural românesc devine
fundamentală pentru explicarea fenomenului apariţiei şi evoluţiei giuvaiergeriei în Republica
Moldova. Lucrările studiate pot fi clasificate după anumite criterii, cum ar fi cel geografic, de ţară
sau regiune, şi în funcţie de domeniul valorificat – istorie, artă decorativă, tehnologie, gemologie;
izvoarele pot fi clasificate şi conform etapelor istorice: tratate antice despre pietre preţioase,
lapidarii medievale şi reţete alchimice, operele mineralogilor arabi; izvoare moderne şi
contemporane, fotografii, izvoare plastice, cataloage electronice, baze de date, costume naţionale şi
bijuterii ceremoniale, din care desprindem o mulţime de informaţii ştiinţifice preţioase.
Perioada antică şi medievală au fost elucidate în lucrare doar fragmentar, servind pentru
stabilirea continuităţii giuvaiergeriei în Moldova pe parcursul perioadelor istorice de dezvoltare,
folosindu-se majoritatea izvoarelor disponibile pentru cercetare. Analiza izvoarelor plastice, a
informaţiilor etnografice şi folclorice oferă posibilităţi elocvente privind evoluţia podoabelor
basarabene, tendinţele artistice şi predelecţiile pentru anumie bijuterii.
La momentul dat cunoaştem cîteva cataloage care ne-au ajutat considerabil în descrierea
giuvaiergeriei: Opisul obiectelor de la Muzeul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din
Basarabia, Catalogul atelierelor Arhiepiscopiei Chişinăului, Catalogul Uzinei de Bijuterii din
Chişinău (1991), Catalogul electronic al Uzinei „Giuvaier”. Graţie acestor documente a fost
urmărită evoluţia stilistică şi tehnologică din giuvaiergeria naţională în secolele XIX-XX.

145
 Ca rezultat putem menţiona că Republica Moldova dispune de izvoare considerabile privind
apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în secolele XIX-XXI, unele fiind mai ample, altele reducîndu-
se doar la nişte menţiuni fragmentare. Doar colecţionarea, adunarea sistematică şi analiza
minuţioasă a documentelor depistate (şi a celor care urmează să fie descoperite) vor aduce rezultate
concrete în vederea investigării acestui domeniu neexplorat din arta decorativă din Moldova. În
ajutorul cercetătorilor contemporani vin noile realizări tehnologice, bijuteriile naţionale
confecţionate la finele secolului XX fiind înregistrate într-un catalog electronic, ceea ce facilitează
evident procesul de investigaţie.
Prezenta lucrare are drept scop fundamental descrierea şi analiza articolelor de giuvaiergerie
laică şi de cult din Republica Moldova din secolele XIX-XX, şi în baza lor stabilirea etapelor
cronologice şi a trăsăturilor generale de dezvoltare ale giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-
XX. In linii generale, putem constata că giuvaiergeria din Republica Moldova la anumite etape de
dezvoltare a fost puternic influenţată de cadrul istoric şi situaţia politico-economică, iar după
obţinerea independenţei la 1991, parcurgînd o îndelungată perioadă de stagnare şi declin, trece la o
treaptă calitativ nouă de dezvoltare, schiţînd priorităţile şi perspectivele pentru evoluţia
giuvaiergeriei naţionale. În această ordine de idei, arta bijuteriilor prezintă o simbioză logică a
stilurilor şi tendinţelor manifestate pe parcursul secolelor, inspirată din arta neolitică şi geto-dacă,
romană şi bizantină, a popoarelor nomade şi orientale, supusă legităţilor de dezvoltare din ţară şi
regiunile învecinate. Cu toate acestea, giuvaiergeria naţională îşi păstrează individualitatea sa,
denumirile proprii ale pietrelor sau podoabelor, dovadă servind colecţiile muzeistice din ţară, care
denotă atît producţie locală şi existenţa meşterilor specialişti în domeniu, cît şi originalitatea
podoabelor şi bijuteriilor depistate, specifice arealului geografic studiat: salbe de monede, gherdane,
zgărdiţe, cercei moldoveneşti etc.
Giuvaiergeria naţională din secolele XIX-XX poate fi divizată în cîteva etape şi perioade de
dezvoltare, determinate de numeroase aspecte semnificative: tehnicile de lucru folosite în atelierele
europene şi basarabene, materiile prime utilizate, tendinţele artistice şi stilistice, care evoluează de
la podoabe complicate, fastuoase la cele simple, democratice şi invers, marca de control şi titlul
aplicat conform standardelor, folosirea corespunzătoare a pietrelor şi alte momente ce ţin nemijlocit
de evoluţia giuvaiergeriei naţionale şi de încadrarea în contextul cultural european. Analizînd
materialele documentare şi colecţiile muzeistice din ţară, a fost elaborată următoarea periodizare a
giuvaiergeriei naţionale, fiind specificate şi trăsăturile de bază ale fiecărei etape, influenţa cadrului
istoric, informaţiile fiind condensate într-un tabel amplu şi accesibil.

146
Perioada etapele de Trăsăturile specifice ale giuvaiergeriei naţionale laice şi bisericeşti în
istorică dezvoltare secolele XIX-XX
1812 - 1812 – Oficierea şi reglementarea de către stat a activităţii breslei
1900 mijlocul meşteşugăreşti a giuvaiergiilor, activitate bazată pe tradiţii anterioare
sec. XIX. tehnologice şi artistice. Influenţa giuvaiergeriei slavone simţită prin
tendinţe noi în ornarea inventarului bisericesc, pictarea şi ornarea
icoanelor, manifestată prin impunerea tacită a noului stil de creaţie.
Executarea inventarului bisericesc din materii preţioase, de regulă argint,
care este întîlnit cel mai frecvent în podoabele descoperite pe teritoriul
Moldovei, folosirea alamei şi bronzului argintate, alpaca. Folosirea
tehnicilor de lucru recunoscute şi apreciate de meşterii din ţările vecine,
confecţionarea manuală a articolelor ce exclude producerea în serie;
folosirea unor pietre preţioase ca rubinul, smaraldul, ametistul, perlele
deopotrivă cu strassurile. Executarea articolelor ţinînd cont de stilistica
autohtonă şi canoanele bisericeşti, folosind ornamentarea floristică şi
vegetală. Se observă o detaşare tot mai mare de stilistica orientală şi un
interes crescînd faţă de creaţiile artistice din Rusia şi Ucraina. Articolele
de orfevrărie din Basarabia în sec. XIX se caracterizează prin simplitate,
modestie, gust estetic, în conformitate cu necesităţile bisericii ortodoxe.
Colectarea articolelor de către fondurile bisericilor şi mănăstirilor, Muzeul
Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia, colecţii
particulare, care au permis păstrarea podoabelor excepţionale şi unice, cum
ar fi mitra aparţinînd mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni de la Mănăstirea
Căpriana sau obiectele de la Arhiepiscopia Chişinăului.
Măsuri efectuate domeniul oficializării juridice a breslei giuvaierilor
din 1817 din Basarabia şi introducerea noilor regulamente de lucru.
Păstrarea tradiţiilor şcolilor ieşene şi transilvănene în prelucrarea
metalului, activitatea bijutierilor şi aurarilor pe lîngă biserici şi mănăstiri
pentru crearea inventarului şi podoabelor bisericeşti. Deschiderea Camerei
de Marcare la Chişinău ca filială a Camerei Regionale de Marcare din
Odesa. Atestarea a circa 12 bijutieri care lucrau cu aur, argint şi platină,
titlurile metalelor preţioase. Portul bijuteriilor influenţat de moda rusă,
formarea costumului orăşenesc de dooamnă.

147
a doua Începutul perioadei este marcat prin deschiderea la 1911 a atelierelor
jumătate a Arhiepiscopiei Chişinăului şi editarea Catalogului respectiv. Dezvoltarea
sec. XIX – giuvaiergeriei laice şi deschiderea atelierelor de pe str. Puşkin ş.a.,
1900 deschiderea caselor de amanet. Această etapă este semnificativă prin
apariţia articolelor de orfevrărie bisericească destinate bisericilor şi
mănăstirilor basarabene, a articolelor confecţionate din aur, argint, alpaca,
platină, a pietrelor scumpe şi organice, precum şi a diamantelor. Prezenţa
în atelierele de giuvaiergerie din Chişinău a materiilor prime preţioase şi
numărul considerabil al atelierelor care le prelucrau denotă nivelul
economic destul de înalt al populaţiei orăşeneşti la înc. sec. XX şi cererea
de astfel de bijuterii, menite să înfrumuseţeze femeile şi să completeze
armonios vestimentaţia. La hotarul sec. XIX-XX se formează şi costumul
de doamnă, femeile înstărite de la oraş tot mai des făcîndu-şi apariţia în
rochii elegante cu bijuterii asortate, costumul tradiţional trecînd pe planul
doi. Marcarea şi aprecierea bijuteriilor este efectuată la Odesa cu aplicarea
mărcii speciale. Creşterea rolului şi importanţei bijuteriilor, ţinînd cont de
prezenţa în oraşele basarabene a unor familii înstărite şi a unei vieţe
mondene intense (baluri etc.). Atestarea oficială a bijutierilor din or.
Soroca, magazine de desfacere la Chişinău. Aprecierea şi marcarea
bijuteriilor continuă la filiala din Chişinău, dar şi la Odesa. Portul
bijuteriilor influenţat de moda rusă, apariţia podoabelor cu pietre sintetice,
strassuri, colecţii remarcabile de pietre organice, dezvoltarea orfevrăriei de
cult. Un model generalizat – cerceii în forme stilizate de inimioare sau
semilună, ulterior desemnaţi ca cercei moldoveneşti.
Meşterii care prelucrau metalele preţioase erau grupaţi în categorii
aparte: argintari, aurari, zlătari, giuvaiergii, orfevrari, şi proveneau, în
marea lor majoritate, din rîndurile populaţiei orăşeneşti, deoarece anume la
oraş sau la mănăstirile mari era cerută producţia lor. O altă categorie de
meşteri lucrau în atelierele de pe lîngă bisericile şi mănăstirile Moldovei.
Se practica şi confecţionarea podoabelor din materia adusă de client şi
după modelul cerut de acesta, munca fiind plătită în dependenţă de
gramajul de metal prelucrat şi complexitatea modelului executat. Ca atare,
se lucra cu argint, argint şi alamă aurite, aur mult mai rar, se simte lipsa

148
 pietrelor preţioase, de cele mai dese ori se folosesc strassuri colorate,
folosite mai ales pentru ornarea crucilor de procesiune sau a celor de
botez, a chipurilor sfinte de pe icoane şi a cununiilor religioase. Putem
vorbi despre folosirea preponderentă a argintului, despre emailare şi
filigranare, ciocănire şi gravarea metalului ca tehnici principale de lucru.
Dintre pietrele preţioase cele mai utilizate sunt perlele, acvamarinele,
ametistele, smaraldele şi un număr considerabil de sticle colorate, imitaţii
ale pietrelor naturale. Lucrările confecţionate au un caracter artistic
pronunţat fiind destinate bisericilor şi mănăstirilor, precum şi persoanelor
particulare (cruciuliţe şi icoane-pandantiv); cel mai des se întîlnesc tăvi,
linguri şi linguriţe, anaforniţe, cruci, aureole, ferecături de icoane şi cărţi
bisericeşti, potire, cădelniţe şi candele, sfeşnice şi candelabre, chivoturi,
agheasmatare etc. Una din ferecăturile de icoane confecţionate în atelierele
Arhiepiscopiei Chişinăului se păstrează actualmente în fondurile Muzeului
de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Tehnica de lucru este
asemănătoare celei practicate de atelierele de giuvaiergerie din ţările
vecine: turnarea, prelucrarea în relief a metalului la cald sau la rece,
filigranare, emailare, acoperirea suprafeţei metalelor nepreţioase cu aur
sau argint, incrustarea pietrelor preţioase sau de imitaţie, strassuri, tehnica
à jour.
1900 - 1900-1950 Tehnologia stîngace a primelor ateliere, atestate la 1817, este înlocuită,
1972 la înc. sec. XX, prin folosirea utilajelor moderne, meşterii-bijutieri
demonstrînd măiestrie artistică, posedînd cele mai complicate tehnici de
topire şi turnare a metalului, incrustarea pietrelor naturale, organice şi
strassuri, gravarea, emailarea, brunarea, placarea cu aur şi argint, tehnici
aplicate şi azi. Perioada interbelică se înscrie în contextul dezvoltării
industriei româneşti a giuvaiergeriei. Anii 1940-1950 sunt marcaţi de o
stagnare totală în domeniul giuvaiergeriei, lipsa materiilor prime nobile şi
lipsa necesităţii în mijloace de înfrumuseţare. Trecerea la automatizarea şi
mecanizarea procesului de producere a bijuteriilor, invenţiile tehnologice
au permis mărirea substanţială a numărului de obiecte confecţionate şi,
respectiv, ameliorarea calităţii lor, dar au avut şi efecte negative: producţia
în serie şi lipsa de individualitate.

149
 Anii ’50 - Perioadă de stagnare, manifestată prin lipsa bijuteriilor preţioase,
’60 ai sec. sistemul de comenzi de stat, ideologizarea modei (reducerea bijuteriilor la
XX 1-2 purtate concomitent, confecţionarea podoabelor ieftine din sîmburi de
fructe, conuri, lemn, ceramică, producerea în serie a bijuteriilor din aliaje
de metale nepreţioase). Această „democratizare” a bijuteriilor avea drept
scop crearea unei noi mentalităţi, precum că bijuteriile preţioase sunt
rămăşiţe ale lumii capitaliste, iar muncitorul şi muncitorul sovietic trebuie
să poarte podoabe ieftine, democratice, conform noului statut social.
1972 - Anii ’70- Perioadă este marcată prin dominarea ideologiei sovietice, care dicta
înc. sec. ’80 ai sec. comportamentul omului, vestimentaţia, podoabele, coafura etc., este
XXI XX perioada lipsei noţiunii de „estetic şi frumos”, totul fiind marcat de
utilitate, simplitate şi egalitate. Sunt atestate ateliere de confecţionare a
bijuteriilor la uzinele mecanizate din Chişinău cu aprecierea şi marcarea
lor la Biroul din Odesa.
Creşterea rolului şi importanţei podoabelor în viaţa femeilor,
dezvoltarea industriei bijuteriilor; deschiderea Uzinei de Bijuterii din
Chişinău în 1972 în baza atelierelor particulare existente în capitală la acea
perioadă de timp. Producţia uzinei, marcată prin calificativul seria
moldovenească, este foarte înalt apreciată atît în Republica Moldova, cît şi
în toate republicile unionale şi în ţările socialiste. Giuvaiergeria sovietică
avea următoarele trăsături specifice:
• două direcţii prioritare de dezvoltare a giuvaiergeriei: confecţionarea
bijuteriilor exclusive şi producerea în serie a podoabelor ieftine;
• o varietate mare de bijuterii confecţionate din argint, alpaca, aliaje de
metale nepreţioase;
• un număr redus de bijuterii din materii prime nobile – aur, platină,
pietre preţioase şi organice naturale;
• bijuterii cu pietre ornamentale, decorative;
• folosirea tehnicilor noi de lucru alături de cele vechi, tradiţionale;
ştanţarea ca formă principală de lucru, ce permite producerea în serie a
bijuteriilor.
Reglementarea totală de către stat a producţiei din domeniul
giuvaiergeriei. Interzicerea strictă a confecţionării obiectelor de cult, în

150
 concordanţă cu închiderea bisericilor şi mănăstirilor şi interzicerea
botezului şi a cununiilor religioase. Folosirea în mare parte a cruciuliţelor
de botez simple confecţionate de meşterii locali de la bisericile rămase să
activeze. Activitatea în clandestinitate a unor meşteri-giuvaieri, care făceau
şi obiecte de cult. La finele sec. XX, în orfevrăria de cult se folosesc metale
preţioase necesare pentru confecţionarea şi reparaţia inventarului bisericesc.
Sf. sec. Destrămarea URSS duce la desfiinţarea întregului sistem bazat pe
XX economie planificată, cînd întreprinderile se ocupau de producerea
bijuteriilor conform planului, fără a avea şi funcţia de creaţie artistică,
realizare comercială şi planificare a activităţii. După 1991, intrînd în criză
de producere şi financiară, giuvaiergeria naţională, reprezentată exclusiv
prin Uzina de Bijuterii, încearcă să existe în condiţiile economiei de piaţă,
planificînd producerea de bijuterii noi în funcţie de cerinţele şi gusturile
consumatorilor, însuşind cu timpul un marketing şi management de calitate.
La finele secolului îşi fac apariţia timidă primele ateliere particulare de
giuvaiergerie, care încearcă producerea pieselor de podoabă în cantităţi
reduse, dar, de cele mai dese ori, se ocupă de reparaţia bijuteriilor
deteriorate. În prezent, la Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, deschisă în 1972,
sunt confecţionate cruci şi cruciuliţe, se acordă servicii de argintare şi aurire
a inventarului bisericesc.
Înc. sec. Poate fi caracterizat prin anumite progrese în giuvaiergeria naţională,
XXI legate de dezvoltarea ascendentă a sectorului de stat şi particular. Se
renunţă definitiv la producţia în serie a podoabelor ieftine, fiind fabricate
partide mici de bijuterii, precum şi bijuterii exclusive realizate la comandă,
la un preţ înalt. Realizări considerabile în domeniul marketingului în
industria bijuteriilor, realizări notabile în domeniul designului bijuteriilor.
La înc. sec. XXI are loc un salt calitativ în giuvaiergeria din Republica
Moldova, luînd în consideraţie aspectele artistice, tehnologice şi
manageriale. Odată cu destrămarea imperiului sovietic îşi fac apariţia
primele încercări timide de a renaşte arta bijuteriilor bisericeşti, în primul
rînd prin confecţionarea cruciuliţelor de botez din argint şi aur, iniţial de
factură simplă, iar la începutul sec. XXI cruciuliţele devin, alături de inelul
de logodnă şi cununie, cele mai solicitate articole de bijuterie. Libertatea

151
 stilistică şi abundenţa noilor posibilităţi tehnologice şi artistice permit
astăzi crearea unui număr impunător de bijuterii de cult din materii prime
calitative şi pietre scumpe colorate. Arta confecţionării podoabelor şi
obiectelor de cult are perspective largi de dezvoltare, folosind tehnologiile
avansate în combinare cu tehnicile tradiţionale, lucrînd cu materia proprie
sau cu cea a clientului, folosind pietre preţioase, de imitaţie şi organice.
Din aceste considerente, industria bijuteriilor de cult din Moldova, la
început de mileniu, conlucrează eficient cu bisericile şi mănăstirile din
ţară).
Tabel 9. Periodizarea istoriei giuvaiergeriei din Republica Moldova în secolele XIX-XXI.

Materialul documentar şi factologic privind orfevrăria de cult ne permite să argumentăm

incontestabil existenţa giuvaiergeriei bisericeşti în Republica Moldova în secolele XIX-XX.
Prezenţa unui număr impunător de obiecte din metale preţioase, atît laice cît şi religioase, precum şi
numele meşterilor păstrate de documentele de arhivă ne conving de existenţa tradiţiilor seculare
moldoveneşti de prelucrare a metalului preţios. Orfevrăria de cult din Republica Moldova din
secolele XIX-XX se încadrează armonios în dezvoltarea artelor decorative din ţară şi ţările
europene, prezentată prin numeroase vase liturgice, cruci de procesiune sau cruciuliţe de botez,
fiind de fapt, lipsă în perioada sovietică din cauza ideologiei dominante, din care considerente
perioada 1945-1991 este extrem de redusă cantitativ şi calitativ la capitolul inventar liturgic şi
podoabe de cult.
Analizînd informaţiile furnizate de literatura accesibilă, conchidem că, în secolul XIX, în
Basarabia, existau condiţii şi premise economice, sociale şi culturale indispensabile pentru
continuarea tradiţiilor giuvaiergeriei naţionale:
1. piesele de podoabă, care fac parte din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă
de executare, cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu metalele şi aliajul de sudare,
confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale
epocii, asigurînd baza necesară pentru dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX;
2. prezenţa meşterilor autohtoni este demonstrată prin obiecte de artă confecţionate cu mult
înainte de oficierea manufacturii în 1817. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante,
cunoşteau turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere
conlucrau cu ramura ceasornicarilor. Giuvaiergeria din Basarabia de la începutul secolului XIX
avuse la bază meşteri iscusiţi şi ateliere performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice
şi de cult, meşteşugul fiind susţinut şi protejat legal de domnie, preoţime şi aristocraţia înstărită;

152
 3. dezvoltarea economică stabilă, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene, comerţul
intens intern şi extern, importul de materii prime nobile sunt premise inevitabile pentru avîntul
giuvaiergeriei. Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi,
care utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor
care se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale
şi vamale adecvate pe plan intern şi extern;
4. relaţii culturale fructuoase între meşterii basarabeni şi, îndeosebi, cei ieşeni, demonstrate
prin interferenţa stilurilor şi tendinţelor artistice, care influenţau portul şi moda feminină, vesela şi
bijuteriile specifice, publicarea unor cataloage de specialitate cu descrieri şi imagini ale podoabelor
confecţionate în Basarabia, ceea ce creează perspective frumoase pentru dezvoltare;
5. utilizarea podoabelor şi bijuteriilor preţioase ca mijloc de înfrumuseţare personală, de
tezaurizare, colecţionare şi de subliniere a statutului social-economic deţinut în societate.
În dependenţă de tratarea termenului de bijuterie, articolele de giuvaiergerie au fost clasificate în
funcţie de:
• modul de utilizare – articole personale, veselă, suvenire, insigne, piese de interior;
• clasificarea în cadrul unei categorii aparte de bijuterii;
• materiile prime folosite – materii nobile, organice sau ieftine, sintetice;
• tehnicile şi tehnologiile de lucru folosite – manuale, mecanizate;
• designul şi destinaţia bijuteriilor – articole destinate anumitor pături sociale cu
posibilităţi financiare diferite, articole produse în serie sau bijuterii executate la comandă, exclusive,
bijuterii de zi şi de seară, cotidiene şi festive;
• categoriile de vîrstă şi sex – femei, bărbaţi, copii, adolescenţi;
• bijuterii ceremoniale – inele de logodnă şi cununie, cununi de nuntă, cruciuliţe de
botez, inele-sigilii, bijuterii de doliu;
• simbolica culorilor, formelor, particularităţile magico-religioase, valeologice.
În această ordine de idei, am specificat sensul simbolic al culorilor şi formelor bijuteriilor şi
inserţiilor de pietre preţioase, ele fiind variate în funcţie de atribuire, utilizare sau confecţionare.
Podoabele simbolizează dorinţa omului de a se distinge, de a marca un anumit eveniment,
apartenenţa la un grup social sau de vîrstă. Păstrarea unor elemente tradiţionale în bijuteriile
populare în unele zone etnografice este rezultatul forţei creatoare a generaţiilor de artizani locali, ei
ştiind să unească elementele tradiţionale şi inovaţiile tehnologice contemporane. Pe parcusrul
perioadelor istorice, bijuteriile au îndeplinit variate funcţii determinate în urma analizei podoabelor
purtate, reieşite anume din clasificarea lor în dependenţă de criteriile menţionate anterior. Forma,

153
aspectul şi trăsăturile specifice ale bijuteriilor sunt influenţate de modul de gîndire, statutul social-
economic, factorii de climă şi aspecte estetice. Luînd în consideraţie cele expuse, am evidenţiat
funcţiile podoabelor folosite ca accesorii ale costumului naţional din Moldova la etapa istorică
analizată: funcţia socială, economică, estetică, magico-religioasă şi funcţia utilitară.
Actualmente, am remarcat interesul marilor bijutieri faţă de motivele etnofolclorice, fiind
specifică interacţiunea dintre stiluri, fenomen artistic numit eclectism. Podoabele tradiţionale se
diferenţiază în dependenţă de naţionalitatea purtătorului, în Republica Moldova, pe lîngă români,
locuind mai multe minorităţi naţionale: bulgari, găgăuzi, ucraineni, ruşi şi romi. În Republica
Moldova deosebim trei variante de costume naţionale tipice cu podoabe specifice, distincte din
punct de vedere geografic: regiunea de nord, o varietate aparte fiind costumul din satele nistrene
influenţat de portul rus şi ucrainean; regiunea de sud şi regiunea de centru.
Graţie colecţiilor muzeistice autorul a reconstituit costumul naţional tradiţional (secolele XIX-
XX) asociat cu bijuteriile specifice, care se purta, de preferinţă, în mediul rural: cercei în formă de
semilună sau inimioară stilizată, brăţări de aramă cu motive gravate, salbe de monede austriece,
ruse sau turceşti mahmudiene. Salbele de monede, brăţările şi cerceii executaţi din materii ieftine
sunt specifice pentru păturile sărace, totodată salbele în două sau mai multe rînduri sunt
caracteristice pentru regiunile populate preponderent de găgăuzi, romi. Din cele relatate în studiul
de faţă, putem face anumite concluzii privind portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în
secolele XIX-XX. Analiza podoabelor şi bijuteriilor ne impune clasificarea lor în funcţie de
utilizare:
• cercei din aur, argint, cu sau fără pietre preţioase, fine, ornamentale sau organice,
varietatea aparte prezintă seria cercei moldoveneşti;
• brăţări şi lănţişoare de aur, argint, turnate sau confecţionate manual, ornate cu variate
amulete sau talismane, se folosesc tot mai des brăţări pentru antebraţ, glezne, fiind deosebite
articolele pentru femei şi bărbaţi;
• pandantive şi medalioane, pandantive de cult, cu motive zoomorfe, astrologice,
floristice, coliere şi mărgele, zgardă, zgărdiţă, ş.a.;
• podoabe vestimentare, coloane, brîie, cingători, articole pentru ornarea coafurii,
fibule, broşe decorative, ace de cravată şi butoane de manşetă, ultimele două accesorii sunt preluate
de moda feminină; poşete, centuri garnisite cu strassuri, mărgele;
• inelele care au evoluat de-a lungul timpului de la forme masive la simple, uşoare,
avînd trăsături specifice în funcţie de stilul artistic predominant. În anii ’90 ai secolului XX inelul
îşi pierde simbolismul său, devine o bijuterie cotidiană, ca simbol al vechilor tradiţii de mariaj, la

154
începutul secolului XXI inelul de căsătorie devine practic cea mai solicitată podoabă, confecţionată
la dorinţă din aur de diferite nuanţe sau platină, reocupîndu-şi poziţia principală în ierarhia
bijuteriilor personale. În legătură cu cele expuse, putem menţiona următoarea clasificare a acestor
bijuterii simbolice: inele de logodnă; inele de căsătorie; inele de cununie; inele de doliu. Spre
deosebire de anii ’80-90 ai secolului XX, cînd inelele sunt produse în serie, la începutul secolului
XXI se urmăreşte tendinţa confecţionării inelelor de logodnă şi cununie în partide experimentale,
mici, ţinînd cont de aspiraţiile tinerilor căsătoriţi, care doresc să posede o bijuterie aparte, specială,
personalizată, în majoritatea cazurilor confecţionată la comandă. Graţie funcţiilor exercitate,
podoabele tradiţionale din Moldova, în secolele XIX-XX, ocupă un loc deosebit de important în
viaţa societăţii, atît în domeniul social-economic, cît şi cultural-religios. Ele servesc drept
semnificant al statutului social şi economic al posesorului, răspund aspiraţiilor sale estetice şi
necesităţilor pragmatice.
După părerea noastră, designul în giuvaiergeria naţională prezintă perspective frumoase de
dezvoltare ţinînd cont de numeroase aspecte: eliberarea omului de unele dominante ideologice
conservatoare, posibilitatea utilizării noilor materii prime netradiţionale deopotrivă cu cele
preţioase, tehnologii inovatoare şi utilizarea programelor de calculator. Libertatea gîndirii şi a
creaţiei a însuşi meşterului-bijutier a favorizat înflorirea designului şi apariţia noilor forme ciudate
şi extravagante ale bijuteriilor, renăscînd motivele antce, geometrice sau folosind cele cosmice, ceea
ce face din bijuterie un accesoriu important. Din cele menţionate anterior autorul deduce unele
tendinţe privind designul viitor al bijuteriilor: scăderea preţului la aur şi, respectiv, a cererii la
metalul galben, scădere dictată de mai mulţi factori: - cantitatea de metal preţios şi pietre preţioase
existentă în lume poate îndestula necesităţile şi cerinţele populaţiei, aurul folosindu-se mai mult în
domeniul tehnic, optic, electrotehnic; - folosirea tot mai frecventă a materiilor prime sintetice (mase
plastice, strassuri, pietre sintetice) care pot substitui metalele şi pietrele preţioase, fiind mai eficiente
prin preţ redus, simplitate, comoditate, în timp ce aurul, platina şi alte pietre nobile se folosesc
pentru confecţionarea obiectelor de artă şi bijuteriilor exclusive. Tot mai frecvent îşi fac apariţia
podoabe confecţionate din ceramică, lemn decorativ, sticlă, mase plastice etc., care restrîng
bijuteriile scumpe pe planul doi; - stabilitatea situaţiei social-economice şi politice din ţările
dezvoltate, în astfel de condiţii podoabele vechi nu mai sunt schimbate sau topite. Apar noi valori
legate de ritmul vertiginos al vieţii, urbanizare şi automatizare, astfel, giuvaiergeria contemporană
necesitînd o restructurare definitivă a stilurilor artistice, predominante devenind formele
geometrice, asimetrice.
Tabloul dezvoltării giuvaiergeriei naţionale nu ar fi complet fără concluziile vizînd activitatea
expoziţională a meşterilor de artă decorativă. În a doua jumătate a secolului XX, la expoziţiile de

155
artă decorativă organizate în URSS, erau expuse predominant piese realizate din ceramică, panouri
decorative de metal, precum şi, sporadic, unele articole de bijuterie din argint şi pietre ornamentale.
La hotarul secolelor XX-XXI meşterii din Republica Moldova obţin posibilitatea de a participa la
diverse expoziţii specializate cu articole confecţionate din aur, argint şi inserţii de pietre preţioase
(Moscova, Kiev, Odesa, în unele ţări europene). În acest context, cercetările noastre au contribuit la
elucidarea următoarelor aspecte:
• meşterii-bijutieri din Moldova au participat, în a doua jumătate a secolului XX, la
expoziţii de artă plastică şi decorativă din URSS, demonstrînd articole de ceramică, argint, pietre
ornamentale (Z.Minaeva, A.Marco);
• sfîrşitul secolului XX – începutul secolului XXI este marcat prin participarea
meşterilor de la Uzina de Bijuterii din Chişinău la expoziţiile specializate organizate în Republica
Moldova şi peste hotarele ei, la care s-au remarcat creaţiile unor meşteri-bijutieri ca Victor
Alexeiko, Iurie Leonov, Victor Scutelinic ş.a.;
• se schimbă radical cerinţele faţă de bijuteriile prezentate la expoziţii – ele sunt
executate din materii prime nobile: aur, argint, pietre preţioase, articolele fiind excepţionale prin
realizarea artistică şi tehnologică, dar participarea la expoziţii internaţionale ţine de mai mulţi
factori de ordin mai mult economic, decît artistic.
Valorificînd informaţiile utilizate în studiul de faţă privind activitatea meşterilor-bijutieri din
Moldova în secolele XIX-XX, putem face următoarele concluzii importante: bijutierii, argintarii,
aurarii, zlătarii, giuvaierii care activau în oraşele şi mănăstirile din Moldova erau grupaţi iniţial în
bresle meşteşugăreşti, care reglementau activitatea lor profesională. Întemeiate în secolele XVI-
XVII, breslele meşteşugăreşti s-au păstrat şi pe parcursul secolului al XIX-lea.
După anul 1812 evoluţia breslelor în Moldova de peste Prut şi Basarabia a fost diferită, în
Basarabia acestea s-au menţinut pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cedînd treptat locul
manufacturilor.
Clasificarea tradiţională a bijutierilor în funcţie de meseria profesată este completată de noi
specializări, şi anume: muncitori de profil îngust, emalieri, bijutieri, ştanţieri; modelieri, muncitori
de calificare înaltă care executau modele-etaloane pentru viitoarele bijuterii, ele fiind aprobate la
consilii artistice specializate, pictori-bijutieri.
În perioada sovietică au fost închise practic toate atelierele particulare de giuvaiergerie, mulţi
bijutieri fiind nevoiţi să se recalifice, să lucreze clandestin sau să plece peste hotare. Uzina de
Bijuterii din Chişinău deschisă la 1972 dispunea la deschidere de peste 200 de meşteri calificaţi cu
studii superioare speciale veniţi din şcolile ruse şi ucrainene (lipsa cadrelor profesionale autohtone
caracterizează giuvaiergeria naţională şi la etapa contemporană).

156
 În baza celor expuse, putem face următoarele concluzii privind dezvoltarea şi evoluţia
ascendentă a atelierelor de giuvaiergerie din Moldova în perioada studiată: primele bresle ale
aurarilor şi argintarilor, datate cronologic cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea la Iaşi, evoluează la
1817 spre manufactura bijutierilor atestată la Chişinău. Următoarea verigă e constituită de atelierele
de giuvaiergerie ale Arhiepiscopiei Chişinăului şi atelierele particulare de giuvaiergerie laică din
Chişinău. Locul atelierelor este preluat de uzine şi fabrici (1960) din Chişinău, cu secţii specializate
în prelucrarea artistică a metalului („Electroşirpotreb”, Fabrica de articole de metal şi reparaţie
„Electrometaloremont”, iar în 1972 – de Uzina de Bijuterii din Chişinău). După destrămarea URSS,
giuvaiergeria naţională este reprezentată de Întreprinderea de Stat „Giuvaier” şi de ateliere
particulare de reparaţie şi confecţionare a bijuteriilor. În această ordine de idei, se poate urmări
evoluţia activităţii bijutierului: breaslă → manufactură → atelier → uzină → patronat al bijutierilor
sau asociaţii respective, deocamdată neatestate în Republica Moldova din mai multe motive
economice şi profesioniste.
În baza documentelor istorice cercetate, am specificat locul şi rolul bijutierului, care deţinea
statut special: el locuia în anturajul regelui, lucra exclusiv pentru curtea regală şi căuta să exprime
prin artă dorinţele şi aspiraţiile stăpînului. Meseria de bijutier nu era accesibilă tuturor, ci constituia
dreptul exclusiv al unui număr restrîns de persoane, drept care nu era înstrăinat şi care se moştenea
din tată în fiu. Anume interesul vădit faţă de bijuterii din partea persoanelor încoronate a favorizat
apariţia şi prosperarea renumiţilor meşteri-giuvaiergii şi case de bijuterii. Totuşi, în URSS,
bijutierul se afla în condiţii dificile de lucru, impunîndu-i-se limite în activitatea artistică. Din cauza
lipsei de materii prime preţioase meşterii sovietici au început să lucreze cu materiale nepreţioase.
Industrializarea ramurii a dus la producerea în serie a unor bijuterii lipsite de suflet şi
individualitate, deoarece cantitatea era cea care conta, şi nu calitatea sau menirea. Abia la hotarul
secolelor XX-XXI bijutierul din Republica Moldova obţine libertatea de creaţie, dar restrînsă şi ea
de posibilităţile economice şi de expunere.
Un loc deosebit de important în dezvoltarea giuvaiergeriei naţionale îl ocupă aplicarea mărcii
legate de control sau monograma meşterului la articolele realizate în Republica Moldova, activitatea
birourilor de marcare şi concluziile reieşite din activitatea lor. Evaluarea şi comercializarea
articolelor de giuvaiergrie este posibilă numai în cazul prezenţei unui marcaj special, care ilustrează
titlul obiectului, marca producătorului şi semnul statal. Articolele fabricate pe teritoriul Basarabiei
pînă la 1918 erau supuse aprecierii necesare la Odesa, unde se afla Direcţia supravegherii marcării,
avînd marca legată de control legiferată, litera greacă χ. Totodată, la mijlocul secolului al XIX-lea,
la Chişinău, la insistenţa guvernatorului militar al Basarabiei, se deschide Camera de Aplicare a
Titlului de categoria a II-a, avînd ca şef, pe specialistul principal de clasa I-a, Bocov. Noile marcări

157
ale titlului au fost introduse conform legii la 1 ianuarie 1899, ulterior au urmat Reguli speciale de
marcare a articolelor de aur şi argint, promulgate la 1908, 1927, 1947, 1954. În perioada anilor
1927-1946 bijuteriile din RASSM şi ulterior, RSSM erau marcate tot la Odesa, dar se schimbă
radical conţinutul mărcii aplicate: în locul capului de femeie în cocoşnic apare capul muncitorului
cu ciocanul asociat cu aceeaşi literă greacă. Din 1 iulie 1958, în URSS a fost introdus un nou marcaj
al bijuteriilor: marca reprezenta emblema „secera şi ciocanul” pe fundalul unei stele cu cinci
colţuri, asociată deja cu literele alfabetului rusesc. Practic, pînă în anii ’70 ai secolului XX,
producţia atelierelor de giuvaiergerie din Moldova era supusă aprecierii şi marcării la Biroul de
Marcare din Odesa. În baza materialului studiat, am depistat între anii 1946-1954 activitatea unei
filiale mici de marcare aflată în subordinea Biroului de Marcare de la Odesa şi am stabilit marca
aplicată de către filiala de marcare de la Chişinău asupra articolelor de giuvaiergerie fabricate: ν,
simbolul fiind o podcoavă stilizată, care se aplica pe marca bijuteriilor produse. Articolele de
bijuterii confecţionate în perioada sovietică la Uzina de Bijuterii din Chişinău posedă următoarea
marcare (a cărei cunoaştere este necesară în procesul aprecierii bijuteriilor şi depistarea falsurilor):
titlul articolului, stema URSS şi marca uzinei. Pe parcursul secolului XX marca aplicată ţinea de
autoritatea URSS, iar după 1991 marcarea devine o prerogativă a Republicii Moldova.
Actualmente, pentru înlăturarea marcării articolelor de contrabandă sau falsificate, aplicarea mărcii
legate de control ne se mai efectuează separat la fiecare atelier, ci în mod centralizat, fiind aplicate
prin intermediul unei instalaţii moderne de laser titlul articolului, stema statului şi marca
producătorului înregistrată şi aprobată de către stat, marcarea ţinînd de domeniul Serviciului special
de stat privind marcarea articolelor confecţionate din metale preţioase.
Articolele confecţionate pe parcursul secolului XIX deţin preponderent titlul jos al aliajului de
aur 373, titlul 21 de carate sau 82-86 zolotnic, acceptat în URSS la începutul secolului XX,
standardele URSS privind articolele din metale preţioase prevedeau pentru aur titlul 583. După
1991, în Republica Moldova coexistă standardele ruse şi cele europene (caratul). Prezenţa titlului
(de obicei, 585), denotă cantitatea de metal preţios în bijuteria dată, serveşte ca argument privind
veridicitatea ei şi confecţionarea la un atelier recunoscut, giuvaierele fără titlu provoacă dubii
serioase.
Majoritatea obiectelor de pînă la începutul secolului XX sunt confecţionate în mod manual, fapt
demonstrat de lipsa utilajului mecanizat şi de tehnicile aplicate. La 1911, la Chişinău sunt deschise
ateliere de giuvaiergerie în care se foloseşte utilaj automatizat, modern, electric, care ridică
productivitatea muncii şi permite confecţionarea unui număr mult mai mare de bijuterii. Din punct
de vedere tehnologic, putem urmări evoluţia utilajului folosit în industria bijuteriilor de la cel
simplu manual la cel modern şi performant, apărut graţie realizărilor tehnologice din ultimul timp.

158
Astăzi, în afară de dăltiţe şi scule simple, meşterii-bijutieri folosesc tehnologii avansate, prese
electrice etc., care permit efectuarea unei bijuterii calitative într-un termen mult mai redus.
Producerea în serie a bijuteriilor influenţează spiritul creativ al bijutierului, care este impus să
lucreze pentru consumatorul mediu: bijuteriile sunt depersonalizate, îşi pierd individualitatea şi
farmecul, devenind simbol al situaţiei social-economice şi bunăstării materiale. Deseori aceasta
serveşte ca modalitate pentru demonstrarea capacităţilor şi abilităţilor artistice ale bijutierului, o
concurenţă sănătoasă cu bijutierii precedenţi, doar, iniţial, şi meşterii renascentişti au apelat la
formele şi modelele clasice, după care au fost înalt apreciaţi de lumea mondenă rafinată.
Evoluţia tehnicilor de lucru a fost urmărită de autor în baza operelor antice, arabe (Biruni) şi
medievale (Vasari), giuvaiergeria fiind, ca atare, foarte conservatistă, cele mai importante
tehnologii de lucru fiind elaborate încă în antichitate de egipteni, etrusci şi greci. Graţie tratatelor
antice şi lapidariilor medievale, au fost făcute anumite concluzii valoroase privind condiţiile de
păstrare a pietrelor preţioase şi, respectiv, a bijuteriilor: umiditate relativă şi ferirea de lumina
directă. La etapa actuală condiţiile de păstrare sunt completate cu cerinţe speciale în legătură cu
poluarea mediului ambiant. Purtarea permanentă a bijuteriilor necesită cunoaşterea regulilor
speciale nu numai de păstrare, dar şi de curăţare a acestora. Actualmente, industria de bijuterii
propune preparate cosmetologice special elaborate pentru curăţarea podoabelor şi acordarea luciului
şi aspectului decorativ necesar. Domeniu afiliat prezintă restaurarea articolelor de giuvaiergerie,
care poate fi atît comercială, cît şi artistică. Ultima include o serie de operaţii tehnologice foarte
atente şi fine pentru restabilirea aspectului decorativ al bijuteriei şi, nu mai puţin important, crearea
unor baze de date privind obiectele restaurate, măsurile efectuate, meşterul-restaurator şi fondul
muzeistic unde se păstrează bijuteria, pentru evitarea apariţiei unui obiect similar şi al
comercializării sale într-un salon de anticariat. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii
constituie un aspect fundamental în giuvaiergerie, în special pentru analiza articolelor confecţionate
anterior, depistarea şi excluderea falsurilor şi imitaţiilor, determinarea stilurilor artistice.

159
 Concluzii şi recomandări.
Studierea detaliată a surselor istorico-literare, arhivistice, a izvoarelor plastice şi pieselor
muzeistice vizînd apariţia şi evoluţia giuvaiergeriei în Republica Moldova, au contribuit substanţial
la elucidarea şi argumentarea scopului preconizat al investigaţiei noastre: - tratarea problemei
dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul istoriei artelor decorativ-aplicate
naţionale şi universale ca fenomen istoric şi cultural, ca un segment al culturii naţionale, -
analizarea multilaterală a premiselor apariţiei şi a etapelor de evoluţie a giuvaiergeriei, - descrierea
şi analiza articolelor de giuvaiergerie conform etapelor cronologice şi dimensiunilor spaţiale, - în
baza acestor date elaborarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a giuvaiergeriei din
Republica Moldova.
În baza documentelor cercetate şi a pieselor analizate (fiind limitaţi de dimensiunile tezei, au
rămas în umbră numeroase aspecte adiacente), au fost elucidate următoarele concluzii finale şi
stipulate unele recomandări, care în opinia noastră, ar permitea atît lărgirea considerabilă a sferei de
investigaţie în arta giuvaiergeriei, cît şi schiţarea unor tendinţe privind perspectivele dezvoltării
artei bijuteriilor la începutul secolului XXI:
1. Comportînd trăsături şi tendinţe artistice specifice perioadei analizate, fiind supusă anumitor
legi şi tendinţe de dezvoltare din ţară, avînd de cele mai dese ori, un caracter închis,
giuvaiergeria din Republica Moldova a evoluat în contextul atît a artelor decorative din ţară,
cît şi giuvaiergeriei europene.
2. Articolele de giuvaiergerie din Republica Moldova sunt o sinteză logică a tradiţiilor
artizanale geto-dacice, a influenţelor greco-romane, bizantine, slave, arta bijuteriilor fiind
plasată la răscrucea între Orient şi Occident. Posedînd tradiţii seculare în domeniul
confecţionării bijuteriilor, şcoli autohtone, dotate şi recunoscute în principate şi peste
hotarele lor, giuvaiergeria din Republica Moldova în secolele XIX-XX dispunea de condiţii
şi premise premise economice, sociale şi culturale favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea
ascendentă a domeniului menţionat.
3. Stabilirea unei cronologii fixe privind etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei sau specificarea
unei anumite terminologii, a fost posibilă graţie izvoarelor istorico-literare, sursa cea mai
importantă pentru studiere rămînînd a fi piesele muzeistice, specificîndu-se trei etape
principale de evoluţie în secolele XIX-XX: I. 1812-1900; II. 1900-1972; III. 1972 -
începutul secolului XXI, fiecare, la rîndul său, fiind împărţită în subperioade.
4. Pe teritoriul Moldovei, în secolele XIX-XX au fost atestate un număr considerabil de
ateliere de giuvaiergerie, magazine specializate de desfacere a mărfurilor de orfevrărie,

160
 sectoare specializate la fabricile şi uzinele mari din Chişinău, urmărindu-se evoluţia breaslă
→ manufactură → atelier → uzină → patronat al bijutierilor sau asociaţii respective,

deocamdată neatestate în Republica Moldova din mai multe motive economice şi

profesioniste.
5. Apreciat înalt sau căzut în dizgraţie în funcţie de ideologia statului, bijutierul parcurge
drumul de la meşter individual, ulterior asociat în bresle şi manufacturi, fabrici, uzine şi
ateliere, asociaţii şi patronate de specialitate, care reglementează activitatea şi legislaţia.
6. Bijutierii din Republica Moldova cunoşteau practic toate tehnicile de lucru inventate din
Antichitate (turnarea, gravare, emailare, filigranare, incrustare, şlefuire etc.), articolele fiind
lucrate la comandă, manual, dacă este vorba de bijuterii unice, şi fabricate mecanizat, ţinînd
cont de anumite criterii economice şi artistice, făcînd bijuteriile accesibile financiar pentru
consumatori. Totodată, marcarea corespunzătoare a bijuteriilor este un indice important
privind aprecierea autenticităţii articolului ieşit din atelierele ţării.
7. Atenţie deosebită s-a acordat analizei stilului artistic din perioada studiată, trăsăturile
esenţiale fiind necesare pentru evaluarea şi aprecierea articolelor de bijuterii depistate în
fondurile muzeistice, tezaure sau colecţii de anticariat, din simplu motiv că falsificarea şi
imitarea bijuteriilor va persista încă mult timp, mai ales că cererea de obiecte antice şi
clasice este destul de mare, fiind imitate şi articolele exclusive.
8. În giuvaiergeria naţională a fost atestat fenomen artistic fiind la începuturile dezvoltării sale,
anume, designul şi tendinţele modei, preferinţele pentru anumite simboluri sau pietre,
montura şi fixarea pietrelor, culoarea emailului. Anume de creaţia designerilor depinde în
mare măsură portul şi predelecţiile faţă de o bijuterie anume.
9. În baza colecţiilor muzeistice au fost descrise şi clasificate podoabele şi bijuteriile depistate
în funcţie de materii prime de executare, modul de utilizare, vîrstă, naţionalitate,
deosebindu-se în această ordine de idei trei variante de costume naţionale şi podoabele
asociate (nord, centru, sud), funcţiile podoabelor (estetică, magico-religioasă, socială,
economică şi pragmatică), simbolica culorilor şi formelor pietrelor preţioase şi a bijuteriilor.
Totodată, au fost specificate bijuteriile exclusive şi cele produse în serie, tirajate, bijuteriile
ceremoniale, locul şi rolul lor în societate şi viaţa omului ca mijloc de înfrumuseţare,
evidenţiere socială, tezaurizare, colecţionare), de cele mai dese ori, bijuteriile fiind transmise
din generaţie în generaţie ca simboluri familiale.
10. analiza documentelor istorice şi a pieselor muzeistice ne conduce spre specificarea
terminilor speciali din domeniul artei bijuteriilor, denumirile vechi ale podoabelor şi a

161
 pietrelor scumpe: hurmuz, salbă (left), borangic, matostat, zamfir, diamanţăle, smaragd,
zgardă, gherdan, fruntare, ş.a.;
11. Cunoscînd perioade de declin şi progres condiţionate de cadrul istoric şi dezvoltarea social-
economică, politică şi culturală a ţării, arta metalelor preţioase din Moldova se bazează pe
tradiţii bogate seculare şi tehnologii performante. Din aceste considerente, putem plasa
giuvaiergeria naţională la un nivel destul de înalt de dezvoltare, luînd în consideraţie
numeroase aspecte legate de lipsa materiilor prime preţioase şi a unei şcoli de specialitate de
performanţă.
După părerea autorului, analiza şi sinteza artei bijuteriilor din Republica Moldova din secolele
XIX-XX ne conduce spre următoarele recomandări privind tendinţele şi perspectivele dezvoltării
giuvaiergeriei:
• necesitatea legislaţiei perfecte şi riguroase care ar crea condiţii favorabile pentru dezvoltarea
prelucrării artistice a metalului, apărarea drepturilor de autor etc., ceea ce ar crea condiţii prielnice
pentru incadrarea giuvaiergeriei naţionale şi aprecierea realizărilor sale pe plan european;
• crearea unei baze de date contemporane privind articolele de giuvaiergerie depistate în
colecţiile muzeistice şi particulare, care constituie patrimoniul cultural al ţării, ar facilita evident
investigarea în domeniul preconizat şi restabilirea tabloului general al dezvoltării giuvaiergeriei în
Republica Moldova.
Arta bijuteriilor din Moldova posedă perspective frumoase de dezvoltare pentru secolul XXI,
ţinînd cont de posibilităţile de apreciere pe arena internaţională, de capacităţile creatoare ale
designerilor autohtoni, de utilizarea celor mai performante tehnologii şi a unor materii prime
sintetice deopotrivă cu cele preţioase etc. Primii ani ai secolului XXI sunt marcaţi prin complexitate
şi extravaganţă, destrămarea hotarelor geografice, spaţiale, temporale şi evidenţierea bogăţiei
stilurilor şi trăsăturilor individuale.
Putem afirma că, în pofida caracterului său destul de conservativ, evoluţia în domeniul
bijuteriilor devine permanentă, ca şi dorinţa omului de înfrumuseţare şi forţa lui creatoare.
Bijuteriile, fiind adevărate capodopere ale artei decorative naţionale şi universale, au dăinuit şi vor
dăinui peste secole şi civilizaţii, ca mijloc de înfrumuseţare, tezaurizare şi colecţionare, multe din
ele aflîndu-se încă în aşteptarea cercetătorului său. Trecînd peste timpuri, credinţe şi hotare
geografice, giuvaierele rămîn a fi mărturii incontestabile privind activitatea artistică a omului,
aspiraţiile şi posibilităţile sale de creaţie, o punte invizibilă între arta de ieri şi de mîine.

162
 Rezumat
Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova
Prezentul studiu este consacrat analizei articolelor de giuvaiergerie laică şi bisericească
confecţionate în Moldova pe parcursul secolelor XIX - începutul secolului XXI. Scopul principal al
lucrării este completarea golului istoriografic şi restabilirea tabloului dezvoltării artei bijuteriilor în
contextul artelor decorative din Moldova, elucidarea locului şi rolului giuvaiergeriei naţionale în
arta universală.
Podoabele îşi fac apariţia din cele mai vechi timpuri, avînd iniţial rolul de talismane şi amulete,
confecţionate din scoici, moluşte, pietre frumos colorate şi abia în Evul Mediu, atenţia este atrasă de
pietrele preţioase transparente şi translucide, cele opace şi colorate trecînd pe planul doi. Colecţiile
muzeistice şi documentele istorico-arhivistice demonstrează elocvent prezenţa artei bijuteriilor în
Moldova pe parcursul etapelor istorice de dezvoltare, rolul bijutierului în viaţa social-economică şi
evoluţia atelierelor şi breslelor meşteşugăreşti, activitatea expoziţională a giuvaierilor din a doua
jumătate a secolului XX.
În lucrare este efectuată analiza comparativă a giuvaiergeriei din Moldova şi ţările învecinate,
periodizarea şi elucidarea premiselor social-economice şi cultural-artistice a dezvoltării artei
bijuteriilor în Basarabia. Este efectuată analiza articolelor de giuvaiergerie laică şi bisericească,
periodizarea, portul podoabelor şi al bijuteriilor pe parcursul secolelor XIX-XX. Au fost descrise şi
analizate bijuteriile specifice anumitor etape istorice, zone geografice şi minorităţi naţionale din
Basarabia. Au fost specificate informaţiile referitoare la designul bijuteriilor – domeniu nou de
investigare, simbolistica culorilor, a formelor pietrelor şi bijuteriilor, credinţa în proprietăţile
podoabelor, funcţia bijuteriilor şi rolul lor în viaţa omului, podoabele ceremoniale descoperite în
arealul geografic cercetat. Totodată, sunt elucidate aspecte importante legate de orfevrăria de cult:
confecţionarea şi repararea inventarului bisericesc din metale preţioase, importanţa giuvaiergeriei
bisericeşti, perspectivele pentru viitorul apropiat.
În studiul de faţă se acordă o atenţie deosebită clasificării pietrelor preţioase, evoluţiei tehnicilor
şi tehnologiilor de lucru pe parcursul secolelor. De asemenea sunt discutate chestiuni legate de
restaurarea şi păstrarea bijuteriilor, de evaluarea şi aprecierea pietrelor preţioase. Rezultatele
obţinute au demonstrat plurivalenţa domeniului cercetat şi schiţează noi subiecte de învestigaţie
privind giuvaiergeria laică şi de cult din Moldova.
Cuvinte-cheie: giuvaiergerie, podoabe, bijuterii, inventar bisericesc, stil, design, simbol,
funcţie, tehnologie, breaslă, atelier, restaurare, gemologie, pietre preţioase, faţetare, marcare,
evaluare şi apreciere.

163
 Summary for doctoral
dissertation on the topic: Jeweller’s art of Moldova

This work is devoted the research of jeweller’s art of Moldova in XIX-XX centuries. The main
goal is to complete historiographical gap in this field and learn the history of jeweller’s art in the
context of decorative-applied art of Moldova and also defining the role and place of National
jewellery in European art.
At the dawn of civilization adornments were as talismans and amulets and were made of
cockleshells and coloured stones. The utilization of uncoloured and transparent stones was begun in
the Middle Ages. Those times the coloured stones have become secondary ones. Museum
collections with historic and archival documents are right proof in the development of jeweller’s art
of Moldova during all historical epochs. They are the basis for research of the jeweller’s role in
socio-economical life of cities, development of workshops and craft guilds, participation of masters’
jewelery at the specialized exhibitions in the second half of XX century.
In this work the author performs comparative analysis of development of jeweller’s art of
Moldova and neighboring countries. There is also the periodization, economic, sociocultural
premises in the development of decorative-applied art in the present work. Another aspect of this
analysis is jewellery during different periods of time, geographic zones and national minority of
Moldova, traditional national adornments, female costume with corresponding to accessories and
ecclesiastical utensils. According to this plan author suggests to trace the development of design,
meaning of colour, forms of stones and items, the role of jewellery and festive adornments under
consideration region. This doctoral dissertation presents main dates of the development and role of
ecclesiastical jeweller’s art, the function of church workshop and perspectives of further
development in this field of activity. At the same time this work is the research of questions
connected with the development of techniques and technology of manufacturing jewellery,
preservation and restoration, assessment precious stones and items.
The results found by the author had permitted to open a versatility of changeable phenomenon.
This gives an impact for further researches in this field and opens new perspectives for comparative
analysis of jeweler’s art of Moldova in XIX-XX centuries.

Key words: the jeweller’s art, adornments, jewellery, ecclesiastical utensils, style, role,
technology, guild, workshop, restoration, precious stones, cutting, approbation, estimation,
gemmology.

164
 Резюме
Ювелирное искусство Республики Молдова

Данная работа посвящена изучению ювелирных изделий Молдовы XIX–XXI веков.

Основная задача – это восполнение историографического пробела в этой области и изучение
истории ювелирного искусства в контексте декоративно-прикладного искусства Молдовы, а
также определение роли и места национального ювелирного искусства в европейском и
мировом искусстве. Появившись на заре цивилизации, украшения выполняли вначале роль
талисманов и амулетов, изготавливались из ракушек и цветных камней. Использование
бесцветных и прозрачных камней было начато во времена средневековья, когда цветные
камни отошли на второй план. Музейные коллекции и историко-архивные документы
являются прямым доказательством развития ювелирного искусства в Молдове на
протяжении всех исторических эпох. Они являются базисом для изучения роли ювелира в
социально-экономической жизни городов, развития мастерских и ремесленных гильдий,
участия мастеров-ювелиров в специализированных выставках во второй половине XX века.
В данной работе проводится сравнительный анализ развития ювелирного искусства
Молдовы и соседних стран, периодизация, указываются экономические, социальные и
культурные предпосылки развития декоративно-прикладного искусства. Другим аспектом
анализа являются ювелирные изделия различных исторических периодов, географических
зон и национальных меньшинств, проживающих в Молдове. традиционные национальные
украшения, женский костюм и соответствующие аксессуары, церковная утварь. В этом плане
предлагается проследить за развитием дизайна, значением цвета, формы камней и изделий,
роли ювелирных изделий и праздничных украшений исследуемого региона. В диссертации
представлены данные о развитии и роли церковного ювелирного искусства, о деятельности
церковных мастерских, рассматриваются перспективы дальнейшего развития этой сферы
деятельности. В то же время в работе исследуются вопросы относительно развития техники
и технологии изготовления ювелирных изделий, о хранении и реставрировании, об оценке
драгоценных камней и изделий. Полученные результаты позволили раскрыть
многогранность изучаемого явления, что дает толчок дальнейшим исследованиям в данной
области, открывает новые перспективы в области сравнительного анализа ювелирного
искусства Молдовы в XIX-XX веках.
Ключевые слова: ювелирное искусство, украшения, ювелирные изделия, церковная
утварь, стиль, роль, технология, гильдия, мастерская, реставрация, драгоценные камни,
огранка, пробирование, оценка, геммология.

165
 Referinţe bibliografice:
1. AGRICOLA, G. „Kempnitz”. Zur zeit Dr. Georg Agricolas. Forschungsergebnisse aus dem
Stadtarchiv Karl-Marx-Stadt, Herausgegeben vom Stadtarchiv. 1955.
2. ANDREI, M. KARL, H., Pietre preţioase, fine, ornamentale, perle. Bucureşti: Editura „I
Punct”, 1999.
3. ARBURE, Z. Basarabia în secolul XIX. Text îngrijit, studiu introductiv, note, comentarii,
indice de Ion şi Tatiana Varta. Chişinău: Novitas, 2001.
4. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 4592.
5. ANRM. Fond 2, inv. 1. dosar 5027, f. 25.
6. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 9162.
7. ANRM. Fond 2, inv.1, dosar 9497.
8. ANRM. Fond 6. inv.5, dosar149. f. 14.
9. ANRM. Fond 208, inv. 5, dosar 303, f. 2.
10. ANTONIADE, C. Renaşterea italiană. Trei figuri din cinquecento. Bucureşti: Fundaţia
pentru literatură şi artă, 1935.
11. Anuarul oraşului Chişinău. Chişinău şi judeţele din Basarabia. Chişinău: Ediţia
Ş.Şapocinik, 1924.
12. Basarabia. CIOBANU, Şt. Monografie. Chişinău: Imprimeria statului, 1926.
13. BEZVICONI, Gh., Semimileniul Chişinăului. Chişinău: Museum, 1996.
14. Biblia. Chişinău: Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2004.
15. BURDA, Ş. Tezaure de aur din România. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979.
16. Catalogul Atelierelor Arhiepiscopiei. Chişinău: Arhiepiscopia Chişinăului, 1940.
17. CHETRARU, N. RĂILEANU, N. Ion C. Surucean în Arheologia şi Muzeografia
Basarabeană. Chişinău: Tyrageţia; Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, 2001. p. 23.
18. CIOBANU-ŢURCANU, V. Din istoria costumului. Chişinău: 2005.
19. COCÂRLĂ, P. Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală. Secolele XV- XVIII.
Chişinău: Universitas, 1991.
20. DAICOVICIU, H. Dacii. Bucureşti: Editura Enciclopedică română, 1972.
21. Dicţionar de civilizaţie romană. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2000.
22. Dicţionar de estetică generală. Bucureşti: Editura Politică, 1972. p. 228.
23. DOBJANSCHI, A. SIMION, V. Arta în epoca lui Vasile Lupu. Bucureşti: Editura
Meridiane, 1979.

166
24. DRAGNEV, E. Despre arta românească în secolul al XVII-lea. Revista de istorie a
Moldovei. Institutul de Istorie AŞM. Chişinău: Ştiinţa,1996. Nr. 2. p. 91–107.
25. FLOCA, O. Contribuţii la recunoaşterea tezaurelor de argint dacice. Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R., 1956.
26. FLOREA, V. Istoria artei Româneşti. Chişinău: Editura Hyperion, 1991.
27. FLORESCU, R. Tezaure transilvănene. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979.
28. GIURGEA, E. FILIPESCU, C., Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi
statistice. Chişinău: România Nouă, 1919.
29. GIURGEA, E. N. Din trecutul şi prezentul Basarabiei. Bucureşti: Editura Institutului de
Arte Grafice Bucovina, 1928.
30. GHIBĂNESCU, Gh., Catastihul Vămilor Moldovei. 1765. Iaşi: Lumina Moldovenească,
1921.
31. GHIBĂNESCU, Gh., Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1914. Vol. IX.
32. GHIBĂNESCU, Gh., Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1922. Vol. XI.
33. GIURESCU, C.C. Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835. Bucureşti: ES, 1957.
34. GRAMATOPOL, M. Artele miniaturale în antichitate. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991.
35. GRAMATOPOL, M. Dacia Antiqua. Oradea: Editura Albatros, 1982.
36. IONESCU, C. Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
37. IORGA, N. Istoria comerţului românesc. Bucureşti: Tiparul nou, 1925.
38. IORGA, N. Istoria industriilor la români. Bucureşti: Publicaţie pentru Societatea naţională
de credit industrial, 1927.
39. IORGA, N. Les arts mineurs en Roumanie. Bucarest: Edition de l’imprimerie de l’état,
1934.
40. IORGA, N. Portretele doamnelor române. Bucureşti: Comisiunea monumentelor istorice,
1937.
41. Istoria oraşului Iaşi. CIHODARU, C. PLATON, G. Iaşi: Junimea, 1980.
42. Jewelry business. Киев: 2002, №. 11. p. 37.
43. Jewelry business. Киев: 2003, №. 1. p. 27.
44. KENDALLI, L. P. Diamante faimoase şi fatale. Bucureşti: Editura Saeculum I.O., 2003.
45. Lexicon Tehnic Român. Bucureşti: 1957- 1970, Vol. I-XX.
46. Lideri ai economiei naţionale. Chişinău: 2005. №. 3.
47. MĂRGHITAN, L. Comorile regelui Decebal. Timişoara: Editura de Vest, 1994.

167
48. MONTESQUIEU. Scrisori persane. Caiete. Roman Epistolar. Chişinău: Hyperion, 1993. p.
81.
49. MOZES, T. Portul popular din bazinul Crişului Alb. Oradea: Muzeul Ţării Crişurilor,
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”. 1975.
50. MRAZEK, L. Le progres de la science mineralogique dans les quarante derniers annees.
Bucureşti: 1936.
51. MURGU, N. MUGUR, I. Aurul. Mit şi realitate. Iaşi: Editura Junimea, 1981.
52. NESTEROV, T. Orheiul vechi şi familia domnitoare Movilă. Revista de istorie a Moldovei.
Institutul de Istorie a AŞM. Chişinău: Civitas, 2005. №. 1-2. p. 4-12.
53. NICOLESCU, C. Arta metalelor preţioase în România. Bucureşti: Meridiane, 1973.
54. OLTEANU, Şt. ŞERBAN, C. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul
Mediu. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969.
55. Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti basarabene. Chişinău: Casa Eparhială,
1923.
56. PALIŢ-PALADE, I. Portul popular din Republica Moldova. Chişinău: Grafema-Libris.
2003.
57. PASCU, Şt. Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea. Bucureşti: Editura
Academiei R.P.R., 1954.
58. Patrimoniul Cultural al Republicii Moldova. sub red. STAVILĂ, T. CIOBANU, C.
DIACONESCU, T. Chişinău: ARC: Museum, 1999.
59. PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul basarabean în fluxul istoriei. Chişinău: Civitas, 1998.
60. PONI, P. Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României. Bucureşti: Cultura
Naţională, 1928.
61. POPESCU, M. M. Podoabe medievale în ţările române. Bucureşti: Editura Meridiane,
1970.
62. Revista Societăţii istorico-arheologică bisericească din Chişinău. Chişinău: 1923, vol. XIII.
63. Revista Societăţii istorico-arheologică bisericească din Chişinău. Chişinău: 1924, vol. XV.
64. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1925, vol. XVI.
65. Sărbători şi obiceiuri. Moldova. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. Vol. IV.
66. SCHOTTEK, I. Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase. Bucureşti: Editura Ceres, 1993.
67. SIMION, V. Romanian Metalwork. Bucharest: Meridiane Publisching House, 1990.
68. SIMIONESCU, V. Lecturi mineralogice. Bucureşti: Casa şcoalelor, 1930.
69. SÎNTÎMBREAN, A. Muzeul Mineritului din Roşia Montana. Bucureşti: Editura Sport-
Turism, 1989.

168
70. STOICA, G. Podoabe populare româneşti. Bucureşti: Editura Meridiane, 1976.
71. Tezaure din muzeele oraşului Chişinău. Secolele XVI-XVIII. Chişinău: Universitas, 1994.
72. VASARI, G. Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi. Bucureşti: Editura
Meridiane, 1962. vol. I-II.
73. VERESS, A. Bibliografia româno-ungară. Românii în literatura ungară şi ungurii în
literatura română. Bucureşti: Cartea Românească, 1931-1935. Vol.I-III.
74. Viaţa Basarabiei. NICULIŢĂ,C. Potire de argint. Chişinău: 1935, №. 6, pag. 41-45.
75. Viaţa Basarabiei. Chişinău: 1938, №. 3.
76. ZELENCIUC,V. KALAŞNIKOVA, N. Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova
(secolele XV-XIX). Chişinău: Ştiinţa, 1993.
77. АНРИ, де Моран. История декоративно-прикладного искусства. Москва: Искусство,
1982.
78. АХМЕТОВ, С.Ф. Беседы о геммологии. Москва: Молодая Гвардия, 1989.
79. БАНК, Г. В мире самоцветов. Москва: Мир, 1979.
80. БАРСКИЙ, В. „Принцы” и „нищие” в царстве минералов. Москва: Наука, 1988.
81. БИРУНИ, абу-Рейхан-Мухамед ибн-Ахмед. Собрание сведений для познания
драгоценностей или Минералогия. Москва: Изд-во АН СССР, 1963.
82. Большая иллюстрированная энциклопедия древностей. ГЕЙДОВА, Д. ДУРДИК, Я.
КИБАЛОВА, Л. Пер. с чешского Михайлова Б.Б. Прага: Артия, 1980.
83. ВАСИЛЕНКО, В.М. Русское прикладное искусство: истоки и становление: I век до
н.э. - XIII век н.э. Москва: Искусство, 1976.
84. Выставка произведений художников-женщин, посвященная Международному
Женскому дню 8 Марта. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1969.
85. ГОЛЬДБЕРГ, Т. МИШУКОВ, Ф. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М. Русское золотое и
серебряное дело XV-XX вв. Москва: Наука, 1967.
86. ГЮРИХ, Г. Минеральное царство. Москва: 1904. p.105.
87. Експозиция републиканэ де Артэ пластикэ „Славэ мунчий”. Каталог. Кишинэу:
Тимпул, 1978.
88. ЕФРЕМОВА, Л. Новое в украшении костюма. Декоративное искусство СССР.
Москва: 1961, №. 3. p. 45.
89. ЗЕЛЕНЧУК, В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985.
90. ЗЕЛЕНЧУК, В. ДИМИТРИУ, М. Костумул национал молдовенеск. Кишинэу: Тимпул,
1975.
91. ЗУБРИЛИНА, С.Н. Справочник ювелира. Ростов-на-Дону: Феникс, 2003.

169
92. Искусство стран и народов мира. Архитектура. Живопись. Скульптура. Графика.
Декоративное искусство. Москва: Советская энциклопедия, 1971. Т. 3.
93. История народного хозяйства с древнейших времен до 1812 года. Кишинев:
Штиинца, 1976.
94. История народного хозяйства МССР. 1812-1917. Кишинев: Штиинца, 1977.
95. История народного хозяйства МССР. 1917-1958. Кишинев: Штиинца, 1977.
96. История народного хозяйства МССР. 1959-1975. Кишинев: Штиинца, 1978.
97. Кантемир, Д. Дескриеря Молдовей. Кишинэу: Литература артистикэ, 1988.
98. КОЗЛОВА, Ю. Новая роль украшений в ансамбле современного костюма. Советское
декоративное искусство. Москва: 1976. p. 62.
99. КОКЫРЛЭ, П. Социально-экономическое развитие молдавского города в половине
XVIII - начале XIX века. Кишинев: Штиинца, 1989. 150 p.
100. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де норд але Молдовей). Кишинэу:
Тимпул, 1985.
101. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле дин стынга Ниструлуй). Кишинэу:
Тимпул, 1985.
102. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де чентру але РССМ). Кишинэу:
Тимпул, 1988.
103. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де суд але РССМ). Кишинэу: Тимпул,
1990.
104. КУЛИКОВ, Б.Ф. БУКАНОВ, В.В. Словарь камней-самоцветов. Ленинград:
Недра, 1982.
105. КУНЦ, Д.Ф. Мистические свойства драгоценных камней. Москва:
Издательский Дом МСП, 2004.
106. ЛОГИНОВ, В.Д. Ювелирные товары и часы. Москва: Экономика, 1989.
107. ЛЯМИН, И.В. Художественная обрабoтка металлов. Москва:
Машиностроение, 1978.
108. МАРЧЕНКОВА, В.И. Ювелирное дело. Москва: Высшая школа, 1975.
109. Молдавская Советская Социалистическая Республика. Кишинев: Главная
редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1979.
110. Наука и жизнь. Москва: Правда, 1984. №.4.
111. НИКУЛИЦЭ, И.Т. Геты в IV-III вв. до н.э. в днестровско-карпатских землях.
Кишинев: Штиинца, 1977.

170
112. НИКУЛИЦЭ, И.Т. Северные фракийцы в VI-I вв. до н.э. Кишинев: Штиинца,
1987.
113. ПАГЕЛЬ-ТАЙЗЕН, В. Оценка бриллиантов. Москва: Типография АО Символ,
1996.
114. Первая Республиканская выставка произведений преподавателей
художественных школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул,
1973.
115. ПИГУЛЕВСКАЯ, Н.П. Культура сирийцев в средние века. Москва: Наука,
1979.
116. Портул национал молдовенеск. Суб ред. Зевина А.А., Лившиц М.Я. Кишинэу:
Картя молдовеняскэ, 1960.
117. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское ювелирное искусство, его центры и
мастера. Москва: Наука, 1974.
118. РАЕВСКАЯ, Т. Проблемы хранения и реставрации экспонатов с
драгоценными камнями. Москва: Информкультура, 1982.
119. Республиканская выставка произведений преподавателей художественных
школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1975.
120. РИКМАН, Э. Художественные сокровища древней Молдавии. Кишинев: Картя
молдовеняскэ, 1969.
121. РОДНИН, К. Прикладное искусство Советской Молдавии. Кишинев: Картя
молдовеняскэ, 1963.
122. Русские ювелирные украшения XVI-XX веков. Москва: Советский художник,
1987.
123. РЫБАКОВ, Б.А. Русское прикладное искусство. Ленинград: Аврора, 1971.
124. РЯБЦЕВА, С. Древнерусский ювелирный убор: основные тенденции
формирования. Санкт-Петербург: Издательство СПбИИ РАН „Нестор-История”, 2005.
125. САВЕЛЬЕВА, Т.Н. Kак жили египтяне во времена строительства пирамид.
Москва: Наука, 1971.
126. СВИРИН, А.Н. Ювелирное искусство древней Руси. XI-XVII веков. Москва:
Искусство, 1972.
127. СМИТ, Г. Драгоценные камни. Москва: Мир, 1984.
128. СРЕБРОДОЛЬСКИЙ, Б. Мир янтаря. Киев: Наукова думка, 1988.

171
129. СТАВИЦКИЙ, Б.И. СТАВИЦКИЙ, И.Б. Электроискровая обработка
материалов в прикладном искусстве и производстве ювелирных и художественных
изделий. Электронная обработка материалов. Кишинев: 2005. №. 3. p. 10-19.
130. Технология ювелирного производства. Ленинград: Машиностроение, 1978.
131. Третья выставка произведений художников г. Бендеры „Слава Труду”.
Каталог. Кишинев: Тимпул, 1972.
132. УСЕНКО, В.П. Ювелирные изделия и самоцветы. Одесса: Принт Мастер, 1998.
133. УТКИН, П.И. Русские ювелирные украшения. Москва: Легкая индустрия, 1970.
134. УТКИН, П.И. Современные ювелирные украшения и костюм. Москва:
Госиздательство литературы по бытовому обслуживанию населения, 1963.
135. ФАРН, А. Жемчуг. Москва: Мир, 1991.
136. ФЕДОТОВ, А.И. УЛАНОВСКИЙ, О.О. Граверное дело. Ленинград:
Машиностроение, 1981.
137. ФЕРСМАН, А.Е. Очерки по минералогии и геохимии. Москва: Наука, 2-е
издание, 1977.
138. ФРАКЕЙ, Элен. Янтарь. Москва: Мир, 1990.
139. ШАТАЛОВА, И.В. СКУРЛОВ, В.В. Покупателю о ювелирных изделиях.
Москва: Экономика, 1990.
140. Юбилейная республиканская художественная выставка. Каталог. Кишинев:
Картя Молдовеняскэ. 1965. 47 р.
141. Юбилейный сборник города Кишинева. 1812-1912. Кишинев: Издано
Кишиневским Городским Общественным Управлением, 1914.
142. Ювелирное искусство народов России. Из собрания Государственного Музея
Этнографии Народов СССP. Под.ред. И.В.Шаталовой. Ленинград: Художник РСФСР,
1974.
143. Ювелирное обозрение. Москва: 2004. №.2. p. 50.
144. Ювелирный Вестник Украины. Киев: 2003. №. 3. p. 25.
145. Ювелирный мир. Москва: 1999, №. 6, p. 16.
146. Ювелирный мир. Москва: 2000. №. 5-6. p. 100.
147. Ювелирный мир. Москва: 2005, mai-iunie, p. 60-64.
148. www.geosities.com
149. www.joya.ru
150. www.monetăriastatului.ro/bijuterii.html

172
Bibliografie selectivă
1. AGRICOLA, G. Kempnitz. Zur zeit Dr. Georg Agricolas. Forschungsergebnisse aus dem
Stadtarchiv Karl-Marx-Stadt, Herausgegeben vom Stadtarchiv, 1955. 111 p.
2. ANDREI, M-D, KARL, H. Pietre preţioase, fine, ornamentale, perle. Bucureşti: Editura I
Punct, 1999. 146 p.
3. ANRM. Fond 2, inv. 1. dosar 5027, f. 25.
4. ANRM. Fond 2, inv.1, dosar 9497.
5. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 4592.
6. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 9162.
7. ANRM. Fond 208, inv. 5, dosar 303, f. 2.
8. ANRM. Fond 6. inv.5, dosar149. f. 14.
9. ANTONIADE, C. Renaşterea italiană. Trei figuri din cinquecento. Bucureşti: Fundaţia
pentru literatură şi artă, 1935. 337 p.
10. Anuarul oraşului Chişinău. Chişinău şi judeţele din Basarabia. Chişinău: Ediţia Ş.Şapocinik,
1924.
11. ARBURE, Z. Basarabia în secolul XIX. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl,
1898. 739 p.
12. Basarabia. CIOBANU, Şt. Monografie. Chişinău: Imprimeria statului, 1926. 471 p.
13. BEZVICONI, Gh., Semimileniul Chişinăului. Chişinău: Museum, 1996. (tipărit după revista
„Din trecutul nostru”. 1936). 96 p.
14. Biblia. Chişinău: Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2004. 1423 p.
15. BURDA, Ştefan. Tezaure de aur din România. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979. 92 p.
16. CANTEMIR, D. Descriptio Moldaviae. Berlin: 1872. 154 р.
17. Catalogul Atelierelor Arhiepiscopiei. Chişinău: Arhiepiscopia Chişinăului, 1940. 30 p.
18. CHETRARU, N., RĂILEANU, N. Ion C. Surucean în Arheologia şi Muzeografia
Basarabeană. Chişinău: Tyrageţia; Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, 2001. 256 p.
19. CIOBANU-ŢURCANU, V. Din istoria costumului. Chişinău: 2005. 45 p.
20. COCÂRLĂ, P. Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală. Secolele XV- XVIII.
Chişinău: Universitas, 1991. 187 p.
21. DAICOVICIU, H. Dacii. Bucureşti: Editura Enciclopedică română, 1972. 190 p.
22. Dictionnaire de la Civilisation romaine. FREDOUILLE, Jean-Claude. Larousse, 1995. 213
p.
23. Dicţionar de estetică generală. Bucureşti: Editura Politică, 1972. 398 p.

173
24. DOBJANSCHI, A., SIMION, V. Arta în epoca lui Vasile Lupu. Bucureşti: Meridiane,
1979. 110 p.+ilustr.
25. DRAGNEV, E. Despre arta românească în secolul al XVII-lea. Revista de istorie a
Moldovei. Institutul de Istorie AŞM. Chişinău: Ştiinţa, 1996, №. 2, p. 91–107.
26. FARN, A. Pearles: natural, cultured and imitation. London. 1991. 191 p.
27. FLOCA, O. Contribuţii la recunoaşterea tezaurelor de argint dacice. Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R., 1956. 36 p. +ilustr.
28. FLOREA, V. Istoria artei Româneşti. Chişinău: Hyperion, 1991. 576 p.
29. FLORESCU, R., MICLE, I. Tezaure transilvănene. Bucureşti: Meridiane, 1979. 107 p.
30. FRAQUET, H. Amber. Butterworths & (Publishers) Ltd, 1987. 197 p.
31. GHIBĂNESCU, Gh. Catastihul Vămilor Moldovei. 1765. Iaşi: Lumina Moldovenească,
1921. 47 p.
32. GIBĂNESCU, Gh. Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1914. Vol. IX,
408 p.;
33. GIBĂNESCU, Gh. Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1922. Vol. XI,
170 p.
34. GIURESCU, C.C. Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835. Bucureşti: ES, 1957. 318
p.
35. GIURGEA, E. FILIPESCU, C. Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi
statistice. Chişinău: România Nouă, 1919. 343 p. + 12 foi ilustr.
36. GIURGEA, E. N. Din trecutul şi prezentul Basarabiei. Bucureşti: Editura Institutului de
Arte Grafice Bucovina, 1928. 282 p.
37. GRAMATOPOL, M. Artele miniaturale în antichitate. Bucureşti: Meridiane, 1991. 463 p.
38. GRAMATOPOL, M. Dacia Antiqua. Oradea: Editura Albatros, 1982. 311 p.
39. IONESCU, C. Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. 126 p.
40. IORGA, N. Istoria comerţului românesc. Bucureşti: Tiparul nou, 1925. 327 p.
41. IORGA, N. Istoria industriilor la români. Bucureşti: Publicaţie pentru Societatea naţională
de credit industrial, 1927. 226 p.
42. IORGA, N. Les arts mineurs en Roumanie. Bucarest: Edition de l’imprimerie de l’état,
1934. 53 p., 207 figuri.
43. IORGA, N. Portretele doamnelor române. Bucureşti: Comisiunea monumentelor istorice,
1937. 35 p., 85 il.

174
44. Istoria oraşului Iaşi. CIHODARU, C. PLATON, G. Iaşi: Junimea, 1980. 672 p.
45. Jewelry business. Киев: 2003, №.1. p. 37.
46. Jewelry business. Киев: 2002, №.11. p. 27.
47. KENDALLI, L. P. Diamonds famous and fatal. The History, Mystery and Lore af the
World’s Mast Precious Gem. Barricade Beons. Fort lee. NJ.USA, 2001. 238 p.
48. KUNZ, G. F. The curious lore of precious stones. Philadelphia-London, 1913. 406 p.
49. Lexicon Tehnic Român. Bucureşti: 1957- 1970. Vol. I-XX.
50. Lideri ai economiei naţionale. Chişinău: 2005. №. 3.
51. MĂRGHITAN, L. Comorile regelui Decebal. Timişoara: Editura de Vest, 1994. 107 p.
52. MONTESQUIEU. Scrisori persane. Caiete. Roman epistolar. Chişinău: Hyperion, 1993.
369 p.
53. MORANT, H. de. Histoire des arts decoratifs des origines a nos jours. Paris: Hachette,
1970. 577 p. 768 imag, 24 imag. color.
54. MOZES, T.. Portul popular din bazinul Crişului Alb. Oradea: Muzeul Ţării Crişurilor,
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, 1975. 312 p.
55. MRAZEK, L. Le progres de la science mineralogique dans les quarante derniers annees.
Bucureşti: 1936. 35 p.
56. MURGU, N., MUGUR, I. Aurul. Mit şi realitate. Iaşi: Editura Junimea, 1981. 163 p.
57. NESTEROV, T. Orheiul vechi şi familia domnitoare Movilă. Revista de Istorie a Moldovei.
Institutul de Istorie, AŞM. Chişinău: Civitas, 2005, №. 1-2, p. 4-12.
58. NICOLESCU, C. Arta metalelor preţioase în România. Bucureşti: Meridiane, 1973. 62
p.+107 il.
59. OLTEANU, Şt. ŞERBAN, C. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul
Mediu. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969. 460 p.
60. Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti basarabene. Chişinău: Casa Eparhială,
1923.
61. PAGEL-THESEN, V. Diamant expertise. Kronberg: 1993. 211 p.
62. PALIŢ-PALADE, Iu. Portul popular din Republica Moldova. Chişinău: Grafema-Libris,
2003. 38 p.
63. PASCU, Şt. Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea. Bucureşti: Editura
Academiei R.P.R., 1954. 378 p.
64. Patrimoniul Cultural al Republicii Moldova. sub red. STAVILĂ, T. CIOBANU, C.
DIACONESCU, T. Chişinău: ARC: Museum, 1999. 272 p.
65. PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul basarabeană în fluxul istoriei. Chişinău: Civitas, 1998. 152 p.

175
66. PONI, P. Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României. Bucureşti: Cultura
Naţională, 1928. 44 p.
67. POPESCU, M. M. Podoabe medievale în ţările române. Bucureşti: Editura Meridiane,
1970. 86 p.+ 108 il.
68. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1923, vol. XIII.
69. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1924, vol. XV.
70. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1925, vol. XVI.
71. Sărbători şi obiceiuri. Moldova. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. Vol. IV. 440 p.
72. SCHOTTEK, I. Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase. Bucureşti: Editura Ceres, 1993.
151 p.
73. SIMION, V. Romanian Metalwork. Bucharest: Meridiane Publisching House, 1990. 149 p.
74. SIMIONESCU, V. Lecturi mineralogice. Bucureşti: Casa şcoalelor, 1930. 80 p.
75. SÎNTÎMBREAN, A. Muzeul Mineritului din Roşia Montana. Bucureşti: Editura Sport-
Turism, 1989. 219 p.
76. SMITH, H. G.F. Gemstones. London: 1972. 586 p.
77. STOICA, G. Podoabe populare româneşti. Bucureşti: Editura Meridiane, 1976. 57 p.
78. Tezaure din muzeele oraşului Chişinău. Secolele XVI-XVIII. Chişinău: Universitas, 1994.
130 p., 36 planşe color.
79. VASARI, G. Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi. Bucureşti: Meridiane,
1962. vol. I-II.
80. VERESS, A. Bibliografia româno-ungară. Românii în literatura ungară şi ungurii în
literatura română. Bucureşti: Cartea Românească, 1931-1935. Vol. I-III.
81. Viaţa Basarabiei. NICULIŢĂ,C. Potirele de argint. Chişinău: 1935, №. 6. p. 41-45.
82. Viaţa Basarabiei. Chişinău: 1938, №. 3.
83. ZELENCIUC, V. KALAŞNICOVA N. Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova
(secolele XV-XIX). Chişinău: Ştiinţa, 1993. 128 p.
84. АХМЕТОВ, С.Ф. Беседы о геммологии. Москва: Молодая Гвардия, 1989. 237 p.
85. БАНК, Г. В мире самоцветов. Москва: Мир, 1979. 300 p.
86. БАРСКИЙ, В. „Принцы” и „нищие” в царстве минералов. Москва: Наука, 1988. 158
p.
87. БИРУНИ, абу-Рейхан-Мухамед ибн-Ахмед. Собрание сведений для познания
драгоценностей или Минералогия. Москва: Изд-во АН СССР, 1963. 518 p.
88. Большая иллюстрированная энциклопедия древностей. ГЕЙДОВА, Д. ДУРДИК, Я.
КИБАЛОВА, Л. Пер. с чешского Михайлова Б.Б. Прага: Артия, 1980. 496 p.

176
89. ВАСИЛЕНКО, В.М. Русское прикладное искусство: истоки и становление: I век до
н.э. – XIII век н.э. Москва: Искусство, 1976. 464 p.
90. Выставка произведений художников-женщин, посвященная Международному
Женскому дню 8 Марта. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1969.
91. ГОЛЬДБЕРГ, Т.Г. МИШУКОВ, Ф.Я. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское
золотое и серебряное дело XV-XX вв. Москва: Наука, 1967. 286 p.
92. ГЮРИХ, Г. Минеральное царство. Москва: 1904. 722 p.
93. Експозиция републиканэ де Артэ пластикэ „Славэ мунчий”. Каталог. Кишинэу:
Тимпул, 1978. 48 p.
94. ЕФРЕМОВА, Л. Новое в украшении костюма. Декоративное искусство СССР.
Москва: 1961, №. 3. p. 40-47.
95. ЗЕЛЕНЧУК, В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985. 143 p.
96. ЗЕЛЕНЧУК, В., ДИМИТРИУ, М. Костумул национал молдовенеск. Кишинэу:
Тимпул, 1975. 61 p.
97. ЗУБРИЛИНА, С.Н. Справочник ювелира. Ростов-на-Дону: Феникс, 2003. 350 p.
98. Искусство стран и народов мира. Архитeктура. Живопись. Скульптура. Графика.
Декоративное искусство. Москва: Советская энциклопедия, 1971. vol.III.
99. История народного хозяйства МССР. 1812-1917. Кишинев: Штиинца, 1977. 347 p.
100. История народного хозяйства МССР. 1917-1958. Кишинев: Штиинца, 1977.
375 p.
101. История народного хозяйства МССР. 1959-1975. Кишинев: Штиинца, 1978.
398 p.
102. История народного хозяйства с древнейших времен до 1812 года. Кишинев:
Штиинца, 1976. 435 p.
103. КОЗЛОВА, Ю. Новая роль украшений в ансамбле современного костюма.
Советское декоративное искусство. Москва: 1976.
104. КОКЫРЛЭ, П. Социально-экономическое развитие молдавского города в
половине XVIII - начале XIX века. Кишинев: Штиинца, 1989. 150 p.
105. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де норд але Молдовей). Кишинэу:
Тимпул, 1985. 54 p.
106. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де суд але РССМ). Кишинэу: Тимпул,
1990. 80 p.
107. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де чентру але РССМ). Кишинэу:
Тимпул, 1988. 72 p.

177
108. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле дин стынга Ниструлуй). Кишинэу:
Тимпул, 1985. 49 p.
109. КУЛИКОВ, Б.Ф. БУКАНОВ, В.В. Словарь камней-самоцветов. Ленинград:
Недра, 1982. 168 p.
110. ЛОГИНОВ, В.Д. Ювелирные товары и часы. Москва: Экономика, 1989. 205 p.
111. ЛЯМИН, И.В. Художественная обрабoтка металлов. Москва:
Машиностроение, 1978. 110 p.
112. МАРЧЕНКОВА, В.И. Ювелирное дело. Москва: Высшая школа, 1975. 187 p.
113. Молдавская Советская Социалистическая Республика. Кишинев: Главная
редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1979. 496 p.
114. Наука и жизнь. Москва: Правда, 1984. №.4.
115. НИКУЛИЦЭ, И. Геты в IV-III вв. до н.э. в днестровско-карпатских землях.
Кишинев: Штиинца, 1977. 169 p.
116. НИКУЛИЦЭ, И. Северные фракийцы в VI-I вв. до н.э. Кишинев: Штиинца,
1987. 268 p.
117. Первая Республиканская выставка произведений преподавателей
художественных школ и учебных заведений Молдавии, Каталог. Кишинев: Тимпул.
118. ПИГУЛЕВСКАЯ, Н.П. Культура сирийцев в средние века. Москва: Наука,
1979. 248 p.
119. Портул национал молдовенеск. Суб ред. ЗЕВИНА, А.А. ЛИВШИЦ, М.Я.
Кишинэу: Картя молдовеняскэ, 1960. 29 p.
120. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское ювелирное искусство, его центры и
мастера. Москва: Наука, 1974. 371 p.
121. РАЕВСКАЯ, Т. Проблемы хранения и реставрации экспонатов с
драгоценными камнями. Москва: Информкультура, 1982. 32 p.
122. Республиканская выставка произведений преподавателей художественных
школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1975. 11 p.
123. РИКМАН, Э. Художественные сокровища древней Молдавии. Кишинев: Картя
молдовеняскэ, 1969. 112 p.
124. РОДНИН, К. Прикладное искусство Советской Молдавии. Кишинев: Картя
молдовеняскэ, 1963. 27 p.
125. Русские ювелирные украшения XVI-XX веков. Москва: Советский художник,
1987. 343 p.

178
126. РЫБАКОВ, Б.А. Русское прикладное искусство. Ленинград: Аврора, 1971. 128
p.
127. РЯБЦЕВА, С. Древнерусский ювелирный убор: основные тенденции
формирования. Санкт-Петербург: Издательство СПбИИ РАН „Нестор-История”, 2005.
384 p.
128. САВЕЛЬЕВА, Т.Н. Kак жили египтяне во времена строительства пирамид.
Москва: Наука, 1971. 118 p.
129. СВИРИН, А.Н. Ювелирное искусство древней Руси XI-XVII веков. Москва:
Искусство, 1972. p.
130. СРЕБРОДОЛЬСКИЙ, Б. Мир янтаря. Киев: Наукова думка, 1988. 144 p.
131. СТАВИЦКИЙ, Б.И., СТАВИЦКИЙ, И.Б. Электроискровая обработка
материалов в прикладном искусстве и производстве ювелирных и художественных
изделий. Электронная обработка материалов. Кишинев: 2005. №. 3. p. 10-19.
132. Технология ювелирного производства. Ленинград: Машиностроение, 1978. 320
p.
133. Третья выставка произведений художников г. Бендеры „Слава Труду”.
Каталог. Кишинев: Тимпул, 1972.
134. УСЕНКО, В.П. Ювелирные изделия и самоцветы. Одесса: Принт Мастер, 1998.
199 p.
135. УТКИН, П.И. Русские ювелирные украшения. Москва: Легкая индустрия, 1970.
164 p.
136. УТКИН, П.И. Современные ювелирные украшения и костюм. Москва:
Госиздательство литературы по бытовому обслуживанию населения, 1963. 29 p.
137. ФЕДОТОВ, А.И. УЛАНОВСКИЙ, О.О. Граверное дело. Ленинград:
Машиностроение, 1981. 240 p.
138. ФЕРСМАН, А.Е. Очерки по минералогии и геохимии. Москва: АН СССР, 1959.
200 p.
139. ШАТАЛОВА, И.В., СКУРЛОВ, В.В. Покупателю о ювелирных изделиях.
Москва: Экономика, 1990. 144 p.
140. Художественная юбилейная республиканская выставка. Каталог. Кишинев:
Картя Молдовеняскэ, 1965. 47 p.
141. Юбилейный сборник города Кишинева. 1812-1912. Кишинев: Издано
Кишиневским Городским Общественным Управлением, 1914. 206 p.

179
142. Ювелирное искусство народов России. Из собрания Государственного Музея
Этнографии Народов СССP. Под. ред. И.В.Шаталовой. Ленинград: Художник РСФСР,
1974. 350 p.
143. Ювелирное обозрение. Москва: 2004. №.2. p. 50.
144. Ювелирный Вестник Украины. Киев: 2003. №. 3. p. 25.
145. Ювелирный мир. Москва: 1999, №. 6, p. 16.
146. Ювелирный мир. Москва: 2000. №. 5-6. p. 100.
147. Ювелирный мир. Москва: 2005, mai-iunie, p. 60-64.
148. www.geosities.com
149. www.joya.ru
150. www.monetăriastatului.ro/bijuterii.html

180
Lista imaginilor anexate.
1. Cercei de aur, bijuterie scitică (sec. IV-III î.Hr. s. Butor, Grigoriopol). p.15.
2. Torques de aur, bijuterie scitică (sec. IV î.Hr., Dubăsari). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. p.15.
3. Inel plurispiralic, cultura sarmaţilor (sec. II d.Hr. s. Mocra, raionul Rîbniţa). Piese de podoabă,
cultura sarmaţilor (sec. II-III d.Hr., tumulii Alexandrovca, Cimişlia). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.16.
4. Pandantive „lunule”, cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov (sec. III-IV d.Hr. S. Dănceni,
Ialoveni). Mărgele. Cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov. (sec. IV d.Hr.,). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.16.
5. Cercei de aur, atelier de orfevrărie grecesc. (sec. VI î.Hr. s. Balabani, raionul Taraclia). Muzeul
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.17.
6. Inele de tîmplă cu pandantive (sec. IX-XII d.Hr., cetatea medievală de la Echimăuţi, Rezina).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.18.
7. Inele de tîmplă de aur (sec. XI d.Hr., s. Făureşti, Criuleni). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei, (pentru comparaţie imaginea alăturată prezintă cercei pentru adolescenţi în
formă de cerc, sf. sec. XX). p.18.
8. Podoabe, piese vestimentare, cultura Saharna (necropola Saharna-Ţîglău, aşezarea Hlijeni II.
Sec. IX - mijl. sec. VIII.î.Hr.). Brăţări de bronz, fibulă, aplică de harnaşament (sec. V-IV î.Hr.).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.32.
9. Unelte folosite de orfevrarii geto-daci. Sigla metalurgilor daci. p.33.
10. Inele, aplice şi pandantive (sec. XIV. s. Costeşti, raionul Ialoveni). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.48.
11. Atelierul lui Ţalic Grobdruc, publicitatea privind activităţile profesate. p.57.
12. Chivot, potir şi candelabru (din alpacă), sec. XIX, argint suflat cu aur. Sfeşnic, chivot bisericesc,
cupă de metal cu capac, candelabru, potir pentru împărtăşanie cu medalioane emailate, cunună din
metal (ţesătură, pictură şi inserţii de strasuri). Sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală,
Chişinău. Icoană de cununie cu elemente decorative, cununa de mireasă, a doua jumătate a secolului
XIX, colecţie particulră. Ferecătură de icoană. Alamă argintată, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi
Istorie Naturală. Chişinău. p.71.
13. Icoana Maica Domnului Oranta, argint ciocănit, strasuri multicolore, sec. XVIII. Ferecătura
icoanei “Zămislirea Sf. Ana“, aur ciocănit, aurit, filigranare. Sec. XIX. Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.72.

181
14. Ferecătură de icoană, alamă aurită, sec. XIX. Cruce de lemn, căptuşită cu sidef, mătănii
călugăreşti confecţionate din lemn. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău. Linguriţi,
farfurie şi suport pentru efectuarea serviciului divin, argint placat cu aur, motive decorative gravate
şi scene biblice, sfîrşitul secolului XIX, biserica Sf.Petru şi Pavel, Chişinău. p.72.
15. Icoana „Hristos Pantacrator”, ferecătură de argint suflat cu aur, executată în tehnica forjării
metalului, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Icoana asemănătoare, ieşită din
atelierele Arhiepiscopiei Chişinăului din 1911. p.74.
16. Articole de giuvaiergerie din Catalogul obiectelor bisericeşti din 1941: cruciuliţe creştine şi
cununi de căsătorie. p.75.
17. Cruciuliţă-pandantiv, sf. anilor ’70, sec. XX, meşter necunoscut. Cruciuliţă de botez, aliaj de
metal nepreţios, înc. anilor ’70, secolul XX, colecţie particulară. p.76.
18. Pandantive-cruciuliţe creştine contemporane. p.77.
19. Pandantive-iconiţe şi medalioane de argint cu chipul Maicii Domnului cu pruncul. Uzina
„Giuvaier”. p.78.
20. Ferecătură contemporană a Evangheliei. Coperta 1-2. Meşter necunoscut, sf. sec. XX. p.78.
21. Matriţa-poanson, cultura sarmaţilor, sec. II-III. Secolul II d.Hr. Muzeul Naţional de Istorie şi
Arheologie. p.79.
22. Matriţa-poanson contemporană pentru confecţionarea pandativelor-iconiţe. p.79.
23. Inele de argint cu inserţii de corindon sintetic violet, cu inserţie ovală de carneol; brăţări de aur
cu motive floristice, de argint cu inserţii de fianit incolor şi corindon sintetic. p.82.
24. Pandantive de argint în formă de literă stilizată şi porumbel filigranat; colier de aur cu inserţii
de fianit incolor. p.82.
25. Cercei de aur perle, corindon-safir albastru, cu email de culoare turcoaz, fianit incolor. p.83.
26. Breloc, ac pentru cravată cu coral roşu; butoane simbolice de argint pentru cămaşă. p.83.
27. Set de bijuterii: cercei şi inel de aur cu inserţii de perle negre. p.84.
28. Mărgele de os şi cochilii de moluşte (20 000 î.Hr., Climăuţii de Jos). Muzeul Naţional de Istorie
şi Arheologie a Moldovei. p.84.
29. Cercei de tîmplă (sec. XVII. s. Saharna, raionul Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei. p.88.
30. Mărgele de perle, coral, sidef. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.89.
31. Portul bijuteriilor la hotarul secolelor XIX-XX. Fotografie din colecţie particulară. p.90.
32. Cercei şi broşă confecţionate din monede de origine străină. Brăţări cu elemente decorative
gravate, inel în mai multe spire cu două inserţii de perle cultivate. Salbă de monede şi podoabe

182
caracteristice basarabencelor înstărite. Şiraguri de mărgele confecţionate din strasuri colorate.
Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.91.
33. Bijuterii tradiţionale din Basarabia: cruce de botez de argint, mărgele de coral portocaliu, salbă
de galbeni, sf. sec. XIX. Salbă de monede din URSS, a doua jumătate a secolului XX. Muzeul de
Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.93.
34. Costumul de doamnă cu podoabele specifice de la înc. sec. XX. Bijuterii specifice de la înc. sec.
XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală,
Chişinău. p.95.
35. Pandantiv executat din metal nepreţios, anii ’60-70 ai secolului XX din Moldova, împodobit cu
perlă de formă sferică. Colecţie particulară. Inele de aur Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, sf. sec. XX.
p.98.
36. Podoabă medievală, Hoarda de Aur, sec. XV-XVII. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei. „Cercei moldoveneşti”, Uzina de bijuterii din Chişinău, hotarul sec. XX-XXI. p.101.
37. Bijuterii tradiţionale portului femeilor basarabene: 1. portul femeiesc specific raionului
Vulcăneşti (mărgele mărunte colorate); 2. costum naţional bulgăresc, sec. XX, Taraclia; 3. cosum
femeiesc popular din centrul Moldovei; 4. costum popular din sec. XX, Camenca; 5. costum
femeiesc popular de sărbătoare, sf. sec. XIX. (Colecţia Muzeului de Zemstvă); 6. bijuterii specifice
din prima jumătate a sec. XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.104.
38. Cunună de mireasă executată din mărgele de sticlă colorată şi inele de cununie. Muzeul de
Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.107.
39. Inele de cununie sf. sec. XIX, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Inele de
logodnă cu elemente decorative simbolice (argint, aur), Uzina de Bijuterii din Chişinău. p.109.
40. Inele de cununie din aur cu motive decorative geometrice. p.110.
41. Bijuterii contemporane pentru copii şi adolescenţi: cercei cu corindon roşu, fianit incolor şi
crisopraz cu lacăt inelar, pandantive cu motive zoomorfe şi astrologice. p.115.
42. Podoabe de teracotă decorate cu email: cercei, colier, mărgele, brăţări. Autor Zinaida Minaieva.
Chişinău. 1975. p.117.
43. Diadema „Regina Operei Naţionale”, executată la 45 de activitate artistică a reginei de operă
Maria Bieşu. Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, 2005. p.119.
44. Cercei exclusivi de aur cu perle şi diamante mărunte (7800 $). Uzina „Giuvaier”. Cercei
exclusivi de aur „Sacura” cu inserţii de 27 de diamante (5600$). p.120.
45. Cercei de aur cu diamante, spineli verde, corindon roşu, zircon incolor. p.120.
46. Cercei din aur cu corindon violet şi inserţii de fianit incolor. Cercei de aur cu turcoază şi email
de culoare turcoaz, diamante. p.121.

183
47. Bijuterii din aur cu perle negre şi negre-sidefate. p.121.
48. Lănţişor şi pandantiv de argint aurit cu spineli verde. Lănţişor din aur cu titlul 585 şi pandantiv
în formă de lebădă cu inserţie de fianit incolor. p.122.
49. Cercei exclusivi de aur în formă de coroană regală şi floare stilizată cu inserţii de diamant.
Broşă de aur asociat cu detalii din aur alb, inserţii de fianit incolor şi un safir faţetat pandeloque.
Broşă de aur roşcat şi aur rodat executată în formă de trandafir stilizat. p.123.
50. Brăţări din argint şi aur cu motive decorative vegetale şi floristice şi inserţii de fianit incolor.
p.123-124.
51. Lănţişor de aur cu pandantiv de aur şi inserţii de granat verde. Pandantiv contemporan, realizat
în formă de Pegas intercalat într-un cerc de aur, fiind asociat cu un lănţişor de cauciuc, tendinţă
actuală la începutul sec. XXI. p.125.
52. Set de bijuterii: lănţişor de aur cu inserţii de fianit incolor, pandantiv şi cercei cu inserţii de
granat verde. p.125.
53. Pandantiv „Muza” confecţionat din aur şi mărgele alb-sidefate; broşa „Muza” de aur şi inserţie
de piatră naturală. p.126.
54. Pandantive de argint cu motive mitologice, zoomorfe şi simbolice; broşă pentru copii cu motive
zoomorfe (autor Cucera). Pandantiv de aur cu inserţii de safir (autor Şubin), nefrit şi elemente
decorative filigranate. p.128.
55. Broşă de aur cu motive vegetale cu inserţii de corindon violet. Broşe de aur şi argint cu
corindon-rubin şi fianit incolor. p.130.
56. Inele de aur cu nefrit, crisopraz şi fianit. Inele de argint cu motive zoomorfe, astrologice. Inel de
aur cu email policromatic. p.130.
57. Cercei de aur cu pietre preţioase: spineli, crisolit, safir, crisopraz. cercei de argint brunat cu
inserţii de corindon albastru şi cercei de aur filigranaţi. p.131.
58. Tipurile de pietre şlefuite en cabochon. p.138.
59. Tăeturile standarde şi fanteziste ale diamantului. p.139.
60. Modele de brăţări de aur cu motive decorative floristice şi geometrice. p.189.
61. Cercei de aur cu corindon roz, crisolit, obsidian negru şi cercei filigranaţi cu corindon-rubin.
p.190.
62. Cercei de aur cu coral roşu; cercei de argint cu coral roşcat. p.193.
63. Tipuri de montare a pietrelor în şaton: montură prin ştift, montură prin cornere. p.201.
64. Lănţişoare şi pandantive din aur cu inserţii de pietre preţioase: ametist şi corindon roşu. p.204.
65. Bijuterii de aur cu inserţii de perle albe şi negre. p.205.

184
66. Vază decorativă de argint aurit, a doua jumătate a sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie
Naturală, Chişinău. p.210.
67. Pocale de lemn cu incrustaţii de alamă. 1973. p.211.

Tabele anexate.
1. Etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX. p.49.
2. Tabelul meseriilor din Basarabia conform Recensămîntului din 1897 comparariv cu anul 1774.
p.51.
3. Tabelul mărfurilor comercializate prin vama Moldovei (este păstrată termenologia originală).
p.52.
4. Foaia de zestre a Catrinei Pascal. p.53.
5. Tabelul bijutierilor din Basarabia din prima jumătate a secolului XX. p.56.
6. Tabel comparativ al mărcilor de control aplicate bijuteriilor pînă la 1908 în provinciile Imperiului
Rus, inclusiv Basarabia şi în perioada 1927-1958 în URSS. p.62.
7. Marcarea articolelor de giuvaiergerie de la Uzinele din Chişinău pînă la 1970. p.64.
8. Producerea articolelor de bijuterii în RSSM în anii ’70 ai secolului XX. Producerea articolelor
de bijuterii la Uzina din Chişinău „Giuvaier” la hotarul secolelor XX-XXI. p.111.
9. Periodizarea istoriei giuvaiergeriei din Republica Moldova în secolele XIX-XXI. p.152.

185
Dicţionar al termenilor utilizaţi în giuvaiergerie.
Acvamarin - mineral de culoare de la azuriu deschis la albastru-închis şi verde-siniliu, se
faţetează, se taie caboşon, se gravează, nu prezintă dificultăţi la curăţare dacă lipsesc incluziunile.
Agat - piatra folosită cel mai frecvent pentru confecţionarea cameelor, fapt atestat şi de istoricul
M.Gramatopol [35, p. 71.]. În Antichitate, la Romula-Malva, comuna Reşca în Oltenia, a existat un
atelier roman de gravare a gemelor, fiind folosite agate, calcedonii, jaspuri; în numeroase zone din
România s-au depistat importante zăcăminte de agat. Mult mai tîrziu, aceste geme au fost utilizate
de către boierii craioveni ca sigilii personale şi erau cunoscute sub numele de antici [2, p. 72.].
Procedeele de colorare ale agatelor erau cunosute din Antichitate, cele mai renumite erau atelierele
din secolul al XIX-lea din Austria, Germania, Cehia, cel mai important centru fiind în localitatea
Idar-Oberstein, pe valea rîului Nahe [78, p. 180.]. Gemele excepţionale executate din agate
dendritice se ridică pînă la 500 dolari bucata şi chiar mai mult!
Alama - aliajul care se formează în baza cuprului şi zincului, adăugîndu-se uneori în proporţie
mai mică şi alte elemente de aliere, avînd ca bază sistemul binar cupru-zinc. Alamele care conţin
mai mult de 80 % cupru se numesc tombacuri, posedă culoare galben-aurie şi sunt folosite pentru
confecţionarea insignelor, monedelor, bijuteriilor ieftine. Alama este cel mai ieftin şi accesibil aliaj
folosit pentru instruirea viitorilor bijutieri, deoarece proprietăţile mecanice sunt apropiate de cele
ale aliajului de aur cu titlul 585.
Alexandrit - piatră imperială, se poate decolora la lumina solară, se taie caboşon, se faţetează.
Piatra este renumită şi apreciată în industria bijuteriilor pentru efectul optic deosebit - efect
alexandrit: la lumina zilei piatra este albastru-închis pînă la verde-smarald, dar la lumina artificială
devine roşu-purpuriu, roşu-aprins (la pietrele sintetice efectul este invers - de la purpuriu-albastru
la roz).
Alpaca - aliaj metalic inoxidabil, prezintă aliaj cupru-nichel cu 18-20% nichel, de culoare
argintie, se deosebeşte prin rezistenţă la coroziune. Se foloseşte pentru imitarea obiectelor de argint,
la fabricarea vaselor, a bijuteriilor ieftine fără pietre sau cu strassuri, formînd podoabe destul de
trainice.
Aluminiu - metal de culoare alb-argintiu, maleabil, plastic, uşor se întinde, din care
considerente se utilizează la ştanţare, se execută insigne, embleme, obiecte mărunte decorative şi
bijuterii ieftine.
Ametist - piatră spirituală, posedă culoare de la violet palid la violet intens, violet-roşu. În
Roma Antică denumit „piatra lui Bahus”, deoarece nu permitea turmentarea cu vin (în realitate,
vinul diluat cu apă nu se vede fiind turnat într-o cupă tăiată din ametist). Inele cu ametist purtau

186
primii creştini, din care cauză piatra mai este denumită episcopală şi face parte din portul
obligatoriu al feţelor bisericeşti în ortodoxie şi catolicism. Noului cardinal sau patriarh i se înmîna
inel şi pectorală cu ametist în semn de investire la putere, piatra era incrustată pe icoane, inventar
bisericesc etc.
Argint - în Egiptul Antic era mult mai căutat şi apreciat decît aurul care era din abundenţă.
Maleabil, ductil, poate fi laminat în foi subţiri de 0,0003 mm, dintr-un gram de argint se obţine un
fir de 2,600 m. Un fir de argint de 1 mm grosime poate menţine o greutate de 16,5 kg. [66, p.54.].
Acţiunea benefică a argintului asupra organismului uman a fost observată din Antichitate, romanii
şi grecii păstrau apa potabilă în vase de argint pentru purificare naturală, în Evul Mediu vasele de
argint devin atît de rare, încît sunt proprietatea bisericilor şi mănăstirilor. Moda pentru vasele de
argint bactericide a persistat timp de secole, fiind introduse cupe şi pocale de argint, linguri şi
furculiţe. Obiectele şi bijuteriile din argint au devenit clasice şi se folosesc la etapa actuală destul de
frecvent, precum ar fi cruciuliţele de botez, inventarul bisericesc, obiecte de cult, obiecte de
orfevrărie. Creşterea cumpărărilor la obiectele de argint se observă, mai ales, după apariţia unor
cărţi sau filme, cum ar fi cazul lui Harry Potter care avea un pahar de argint ce şi a favorizat
confecţionarea articolelor similare pentru copii. Este rezistent chimic, dar acţionează cu acidul
azotic şi cel sulfuric, din care cauză bijuteriile confecţionate din argint au ajuns pînă în zilele
noastre într-o stare deplorabilă, fiind necesară restaurarea urgentă. Se foloseşte pentru
confecţionarea podoabelor cu sau fără pietre, are proprietatea de a se întuneca la culoare, necesită o
curăţare permanentă. Argintul oxidat prezintă patina cu aspect şi culoare brună cu nuanţe albastre,
pe care o obţine obiectul de argint datorită acţiunii de coroziune naturală prin hidrogenul sulfurat
din atmosferă. Patina se poate obţine artificial, pentru a imita aspectul antic al obiectelor, evitînd
acţiunea defavorabilă a coroziunii – anume prin expunerea obiectului la acţiunea hidrogenului
sulfurat sau a sulfurii de amoniu pînă la obţinerea culorii dorite.
Argintare - procedeu tehnic de acoperire a articolelor cu un strat de argint. Aurirea şi argintarea
diferă ca procedeu de simpla placare cu foaie de aur şi prezintă aurirea prin intermediul unui adeziv
pe suporturi nemetalice, ca teracota sau sticla. În epoca romană aurirea se realiza prin amalgamare.
Aur - metal nobil, galben strălucitor. Aurul rafinat (aur fin) conţine 99,99 % aur, adică 24
karate. Cel mai frecvent în industria bijuteriilor se foloseşte aurul de 14 şi 18 karate. La întinderea
firului de aur se primesc foi de pînă la 0,0001 mm, dintr-un gram de aur se obţin circa 3000 metri.
Pentru industria bijuteriilor este aliat cu alte metale pentru a-i acorda rezistenţă sau a modifica
culorile. Fiind aliat cu diferite metale, se obţin următoarele culori: cu argint şi cupru roşu – aur
galben; cu cupru roşu – aur roşcat; în anumite proporţii cu cupru şi argint – aur roz; cu argint fin -
aur verde; cu nichel, cupru şi zinc – aur gri; cu paladiu – aur paladiat. Duritatea aurului nu este

187
mare, din care considerente aurul pur nu se foloseşte deloc pentru confecţionarea monedelor, tot din
această cauză vechile bijuterii sunt destul de maleabile. La etapa actuală, căutările de metal preţios
continuă, prezintă o mare aventură, emoţionantă sau dramatică, de mare risc şi înaltă profitabilitate
în cazul succesului. Astăzi mai mult ca oricînd „aurul rămîne mai scump decît aurul”, fiind atît de
rar şi valoros.
Aurire - procedeu artistic este folosită pentru acoperirea bijuteriilor cu un strat de 2 mkm de aur
pentru restaurarea articolelor vechi, pentru acordarea aspectului dorit unei bijuterii neatractive,
poate fi strălucitoare sau mată. Uneori se aplică aurirea şi la acoperirea obiectelor de lemn, porţelan,
sticlă, în special la acoperirea decorativă a obiectelor şi a vaselor, a bijuteriilor, în industria
echipamentelor de precizie sau de laborator. Procedeele folosite sunt: metalizarea prin
galvanostegie, prin deplasare chimică, prin amalgamare şi prin placare; uneori se foloseşte şi
procedeul de aurire prin poleire.
Aur-foiţe - (aurul în foi) prezintă un procedeu antic ce ţine de baterea metalului la o anumită
temperatură, cu un ciocan de circa 8 kg, pentru confecţionarea unei foiţe de aur foarte subţire, care
se plasează între foile de ţigară, formînd o carte de aur. Actualmente, aurul-foiţe se utilizează pentru
aurirea cupolelor bisericilor, a inventarului bisericesc, avînd termen de garanţie 100-150 de ani.
Uneltele meşterilor antici erau o nicovală de metal sau piatră, ciocane de metal şi de lemn pentru
bătut foi de metal. Foaia de metal se obţinea prin batere şi călire repetată în apă, cele din Egipt
aveau 0,17 şi 0,54 mm, aurul şi argintul suportînd o laminare maximă pînă la 0,005 mm. Baterea se
realiza între plăci de cupru şi apoi între piei de viţel (pergament). În Antichitate se utiliza pentru
poleirea podoabelor din sticlă, lut [34, p. 143], procedeul fiind menţionat şi de Vasari în capitolul
XIV al cărţii sale: „Aflarea chipului în care aurul să poată fi bătut în foi atît de subţiri încît, pentru
o mie de foi – avînd latura de o optime de cot – artistului să nu-i trebuiască decît metalul a şase
scuzi. Cu nimic mai puţin iscusită a fost însă aflarea chipului în care putem întinde aurul deasupra
ipsosului, în aşa fel încît lemnul sau alte materiale, ascunse dedesubt, să pară a fi cu totul şi cu
totul de aur... Mai este cunoscut încă un fel de aurire, care se face cu ajutorul unui morband şi care
se face pentru orice fel de lucruri: piatră, lemn, pînză, metale de orice fel, stofe şi piele” [72, p.
144].
Au repoussé - tehnica modelării în relief prin ciocănire.
Bagaua - culoare galben, galben-maroniu, se obţine prin presare la cald a carapacei speciilor de
ţestoase marine, pentru ce animalele erau cufundate de vii în apă clocotită. De la o singură ţestoasă
puteau fi obţinute numai circa 90 g de baga! Material decorativ frecvent utilizat pînă nu demult,
actualmente prezintă interes pentru specialişti şi colecţionari, în industrie fiind înlocuit de materiale
plastice şi de sinteză.

188
 Biser – mărgele de sticlă colorate.
Brăţare şi lănţişoare – confecţionarea lor comportă procese tehnologice practic identice, ele
fiind executate prin metoda turnării sau în mod individual, manual, prin împletire de diferite tipuri
şi forme. Se deosebesc brăţare destinate femeilor şi bărbaţilor, ultimele fiind mult mai masive şi
compacte. Deseori brăţarele, cît şi lănţişoarele, sunt asortate cu diferite pandantive în formă de
floricele, fluturaşi, inimioare, mărgele, care acordă bijuteriei efect decorativ deosebit şi spirit magic,
enigmatic. Din categoria bijuteriei ieftine fac parte brăţările şi lănţişoarele confecţionate din biser,
scoici, pietre colorate mărunte, asociate cu metale nepreţioase – alpaca, aluminiu, piele. Fiecare
brăţară prezintă din punct de vedere constructiv o fîşie de metal fie laminată (brăţară rigidă), fie
împletită din diferite variaţii de inele, inserţii de pietre sau strassuri (după necesitate şi model),
lăcăţica de închidere-deschidere (simplă sau cu arc). Lănţişorul este podoabă destinată portului la
gît, purtată individual, cît şi asociată cu diferite pandantive, cruciuliţe, medalioane. Bijuteria
respectivă este compusă din lăcăţică asortată cu fîşie de metal laminat (lănţişor rigid) sau inele cu
împletire variată (fig.60.).

fig. 60. Modele de brăţări de aur cu motive decorative floristice şi geometrice.

Bronz - aliaj de cupru şi staniu, posedă caracteristicile necesare pentru turnarea metalului în
forme speciale, proprietăţi anticoroidale, duritate înaltă din care considerente se foloseşte în
giuvaiergerie pentru fabricarea medaliilor, insignelor, obiectelor decorative, sculpturilor.
Broşa - podoabă predestinată pentru portul feminin, este asociată cu rochia sau costumul,
purtată la piept, pălărie sau guler. De obicei, broşele prezintă bijuterii de o complexitate înaltă din
punct de vedere artistic şi tehnologic, în care sunt montate inserţii mari de pietre, din care
considerente şatonul confecţionat pentru piatra respectivă necesită ornamentare specială. Broşele
pot fi de forme severe, stricte, simple, în formă de crenguţe, frunzele cărora sunt presurate cu pietre
mărunte. Broşele fără pietre prezintă motive vegetale, floristice, păsări, semne zodiacale, insecte.
Merită atenţie broşele cu motive ajurate sau executate în întregime în tehnica filigranului). Partea

189
verso a broşei, de obicei, este plată şi posedă ac pentru fixarea podoabei de accesoriul respectiv.
Ţinînd cont de aspectele stilistice şi tehnica de lucru ale secolelor precedente, se poate aprecia locul
şi perioada de confecţionare a broşei date. Astfel, pentru a II jumătate a secolului XIX – începutul
secolului XX sunt specifice broşele executate în formă de fluturi, libelule, mai ales cu aripile
mobile. Culorile emailului, a pietrelor preţioase şi fine folosite pentru ornare sunt destul de palide.
Putem deosebi cîteva nuanţe de roz, verde, dar nicidecum un roşu sau albastru aprins, care la acea
etapă nu erau acceptate. Totodată, pentru secolul al XIX-lea este caracteristică confecţionarea
broşelor din ambele părţi, adică şi executarea părţii verso (mai cunoscută ca ronde-bosse), spre
deosebire de cele contemporane la care este executată numai partea externă, aceasta servind criteriu
important pentru evaluarea şi aprecierea podoabei.
Brunare - unul din procedeele prelucrării decorative a metalului, care constă în acoperirea
suprafeţei metalului cu un strat stabil subţire de aliaj de culoare neagră (argint, cupru, sulf în
proporţii bine determinate). De obicei, se prelucrează obiectele de argint, mai rar cele de aur sau
cupru, prin metoda chimică sau electrochimică. În funcţie de aliaj, culoarea poate fi gri-deschis sau
mai întunecată, pînă la negru catifelat.
Cabochon - piatră şlefuită de formă ovală, concavă.
Cadmiu - metal de culoare albă, cu tenacitate înaltă, în giuvaiergerie se utilizează ca adaos
pentru aliajul de sudare, deoarece necesită o temperatură relativ joasă pentru topire.
Carat - unitatea de măsură a greutăţii pentru pietrele preţioase - ct (nu trebuie confundat cu
caratul metalelor preţioase).
Cercei - podoabe frecvent răspîndite, predestinate în mare parte femeilor. Prezintă giuvaiericale
simetrice, simple şi compuse, identice după mărime, masă şi stil de executare. Se deosebesc cerceii
fixaţi cu ajutorul unui ştift, lăcăţică şi clemă. Părţile componente ale cerceilor sunt şatonul (pentru
cerceii cu inserţii de pietre preţioase) sau partea superioară prelucrată respectiv şi decorată, lăcăţica.
În afară de partea exterioară, se prelucrează şi însuşi lăcăţica, care poate fi şi ea prezentată ca
element decorativ (fig.61.).

fig. 61. Cercei de aur cu corindon roz, crisolit, obsidian negru şi cercei filigranaţi cu corindon-rubin.

190
 Chihlimbar - răşină amorfă din grupul mineraloidelor, varietăţile sale se află în strictă
dependenţă de copacul care elimină smoala respectivă. Denumirea cu toate variantele chilimbar,
chelimbar a pătruns în limba română prin intermediul limbii turce, unde a venit din persanul „keh
ruba” - fură paie [81, p. 198.]. Romanii denumeau chihlimbarul succin; este un mineral
arhicunoscut tuturor popoarelor preistorice, inclusiv şi pe teritoriul ţării noastre, dovadă servind
podoabele executate din chihlimbar şi carneol păstrate la Muzeul de Arheologie şi Etnografie din
Chişinău. La temperatura înaltă chihlimbarul arde cu o flacără albă, deschisă, din care motiv este
folosit în calitate de aromatizator. Chihlimbarul prezintă un interes deosebit pentru istorici şi
paleontologi, graţie incluziunilor din interiorul său (gîze, insecte, floră). Posedă circa 180 de
varietăţi, din care doar cîteva sunt utilizate în arta bijuteriilor pentru confecţionarea de mărgele,
cercei, obiecte de artă decorativă.
În România se găseşte sub forma de intercalaţii lenticulare cu dimensiuni mici, în complexul
oligocen din regiunea văii Buzăului, s-a descoperit în judeţele Neamţ, Vîlcea. Chihlimbarul din
România a fost descris pentru prima dată în ştiinţă de profesorul Constantin Istrate şi este cunoscut
şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. Era vestit secole la rînd de la Viena pînă la
Istanbul, folosindu-se pentru confecţionarea porţigaretelor, nasturilor, lulelelor, devenite la modă în
secolul al XIX-lea graţie proprietăţilor sale bactericide. Familia regală a introdus moda la podoabe
din chihlimbar, dăruind cadouri persoanelor dragi şi importante. În prima jumătate a secolului XX
compania Grigoresco a obţinut 700 ha de pămînt pentru extragerea pietrei în localitatea Colti,
descoperindu-se chiar cîte 3 kg la un m.p. Chihlimbarul din aceste zăcăminte era cel mai înalt
apreciat, dovadă servind primul document judiciar din 1578 despre dreptul de folosire. La 1923 au
fost extrase 67 kg de chihlimbar, la 1924 – 130 kg, la 1925 – 120 kg; din 1935 încetează extragerea
minieră, iar după 1948 dreptul exclusiv îi revine statului. Între anii 1980-1983 în regiunea Colti a
fost deschis un muzeu al chihlimbarului din iniţiativa artizanului local Cristianu, care se ocupa de
confecţionarea bijuteriilor. Actualmente chihlimbarul românesc nu are valoare comercială,
extragerea fiind practic infimă, din care considerente îşi fac apariţia diverse imitaţii sau falsuri,
deoarece chihlimbarul românesc posedă o frumuseţe excepţională prin nuanţele sale roşu-purpuriu
şi luciu sidefat. La începutul secolului XX pentru un kg. de chihlimbar sus-menţionat se acordau 3
000 de franci. Poate fi deosebit prin particularităţi specifice – temperatura de topire 330-350 grade;
culoare de la roşu la galben, brun, negru sau sur; gradul înalt de fisurare internă, de unde efecte
optice deosebite. Savanţii L.Mrazec şi W.Teisseyre au demonstrat primii că ambra română se
găseşte în general asociată în albii şi în şisturi de carbon bituminoase aparţinînd eocenului superior
[50, p. 5.]. Iniţial pentru chihlimbarul din România era acceptată următoarea clasificare: romanit –
din Buzău, almaşit – din Piatra-Neamţ, muntenit – din Olt. Piatra este folosită de populaţia locală

191
din cele mai vechi timpuri, fiind descoperite obiecte din Epoca Paleolitică lîngă Cioclovina,
mărgele similare împreună cu cele de bronz – în necropola din regiunea Buzău, ţinutul Argeş.
Chihlimbarul veritabil se poate deosebi de falsuri scufundat într-o soluţia de sare (10 linguriţe de
sare la 250 gr. apă). Cel veritabil nu se cufundă, rămîne la suprafaţă, pe cînd imitaţiile de plastic
sunt mai grele.
Chehrimbar – chihlimbar, denumire veche, folosită în documente istorice.
Cizelare – operaţia manuală de prelucrare a suprafeţei obiectelor metalice, care se efectuează
prin aşchiere ori deformare plastică, pentru a obţine ornamente în relief ori pentru a finisa suprafaţa
reliefată în prealabil prin turnare, se deosebeşte de reliefare, care se aplică obiectelor cave cu pereţi
foarte subţiri, ornamentarea efectuîndu-se numai prin deformare plastică.
Clasificarea pietrelor preţioase - fiind cunoscute mai multe clasificări ale pietrelor preţioase
care ţin de şcolile germană, franceză sau rusă, gemologii admit clasificarea tuturor materialelor
folosite în industria bijuteriilor numai în următoarele categorii:
1. pietre preţioase, apreciate pentru frumuseţe şi durabilitate deosebită, utilizate pentru
confecţionarea bijuteriilor de un preţ considerabil de mare, din care fac parte diamantul, rubinul,
safirul şi smaraldul;
2. pietre fine, ce desemnează toate celelalte geme transparente sau translucide, dar mai puţin
valoroase, folosite la confecţionarea unor bijuterii mai puţin costisitoare: acvamarinul, opalul,
topazul, granatul, ametistul, kunzitul, epidotul, cuarţul;
3. pietre ornamentale sau de podoabă, translucide sau opace, utilizate ca material decorativ
pentru unele obiecte de artă sau chiar la finisaje în construcţii, spre exemplu nefritul, turcoaza,
lapislazuli, agatul, malahitul, fenacita ş.a.;
4. materii organice preţioase, care provin din regnul animal sau vegetal – perla, sideful,
coralul, chihlimbarul, fildeşul, odontolitul, bagaua.
Clasificarea este doar orientativă, sunt menţionate cele mai principale şi apreciate pietre folosite
în giuvaiergerie, limita între cele fine şi ornamentale fiind foarte fluidă, deoarece un agat dendritic
sau chihlimbarul cu incluziuni vegetale este mult mai valoros din punct de vedere gemologic şi
istoric, decît un rubin de calitate joasă. Filosoful Kant, examinînd un exemplar de chihlimbar cu
incluziuni în formă de insecte, a exclamat: „Dacă mineralele ar putea vorbi, istoria ar fi scrisă mult
mai uşor” [137, p. 150]. Gemele sunt apreciate conform unor criterii ştiinţifice, cele mai importante
fiind frumuseţea, duritatea, raritatea, formula chimică şi proprietăţile fizice, culoarea, ocurenţa,
efectele optice, care prezintă o anumită sistematizare a informaţiilor despre mineralul dat, folosite
pentru descrierea şi analiza sa.

192
 Coral - cunoscut omului încă din Epoca Paleolitică, grecii îl considerau plantă, denumită
lithodendron, îi mai ziceau koralion, romanii – coralium, în limba română i se spune mărgean, după
numele său turcesc marcean. Italienii îl numeau aur roşu, folosit pentru confecţionarea cameelor,
mai ales, în localitatea Torre del Greco din insula Sardinia [110, p.93.]. În sud-estul Poloniei, el face
parte din portul popular şi este purtat la gît sub formă de mărgele, numite zgardă scumpă, în special
de către fetele şi femeile tinere. În aceste zone a pătruns adus de negustorii veneţieni, care în
căutarea blănurilor scumpe şi a chihlimbarului, schimbau adesea coralul pe mărfurile localnicilor. În
România coralul este cunoscut timp de secole, mai ales, în unele zone din Maramureş. Pentru
secolele XVIII-XIX mărgelele din coral făceau parte din portul femeilor înstărite şi a mireselor şi în
Basarabia, fapt demonstrat prin podoabele păstrate actualmente în Fondurile Muzeului de
Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Valoarea unei piese confecţionate din coral depinde de
mărimea pietrei, nuanţa de culoare şi nu în ultimul rînd, de gradul de prelucrare a acesteia, la care se
adaugă şi vechimea piesei. Coralul poate fi falsificat cu pasta de sticlă, ceramică smălţuită, praf de
alabastru colorat, cel de calitate inferioară, vechi şi decolorat, se tratează artificial cu ceară sau
uleiuri colorate în roşu, cu diverşi pigmenţi organici, solubili în grăsimi. Este sensibil la fel ca şi
perlele, regulile de păstrare fiind practic identice (fig.62.).

fig. 62. Cercei de aur cu coral roşu; cercei de argint cu coral roşcat.

Corindon - (termenul derivă din cuvîntul hindus kurand sau kuruvinda), varietăţile sale rubinul
şi safirul fiind considerate pietre prin excelenţă asiatice, întrucît cele mai faimoase provin din Asia -
Thailanda (fosta Siam), Sri-Lanca, Casmir, cele mai frumoase exemplare sunt denumite sînge de
porumbel. Se taie caboşon, exemplarele mici se faţetează prin tăietura rozetă, cele mari – briliant.
Cuarţ - minerale, unele varietăţi cunoscute mii de ani îşi păstrează denumirile sale istorice. Cea
mai pură varietate de cuarţ, incoloră, remarcabilă prin perfecţiune, poartă denumirea de cristal de
stîncă. Savanţii antici [81, p.175.] erau ferm convinşi că aceste cristale ar fi fost produse cîndva de
un ger puternic, pe care nici cea mai mare căldură nu l-a topit. Din acest motiv, aurarii din Munţii

193
Apuseni numeau cuarţul piatra gheţoasă. Aici este necesară o anumită precizare pentru explicarea
noţiunii „diamant de Maramureş”. Nu orice cristal de cuarţ este „diamant de Maramureş”, ci doar
anumite cristale de cuarţ de numai cîţiva mm, perfect incolore, extrem de limpezi, de forma a două
piramide unite prin baze. Graţie clarităţii şi formei lor convenabile, aceste diamante erau folosite în
trecut fiind montate în podoabe. Varietăţile descoperite în alte locuri poartă denumiri geografice şi
nu trebuie confundate nici într-un caz cu diamantele veritabile (diamante de Saumburg, diamante de
Alanson, diamante de Arkanzas). O deosebită atenţie merită calcedoniile: carneol – roşu-
portocaliu; sard – roşu-brun; crisopraz – verde-deschis, galben-verzui şi cenuşiu, menţionat încă
de Plinius, apoi Agricola în lucrările sale, dar era cunoscut şi de egipteni; plasma – diferite nuanţe
de verde închis; heliotrop – verde cu pete şi puncte roşii, care poseda în credinţele medievale puteri
magice, fiind sîngele lui Christos; jasp folosit ulterior pentru confecţionarea mozaicurilor, apoi ca
intarsii pentru mobila scumpă, mai ales, graţie stilurilor artistice pompoase ale secolelor XVII-
XVIII. Jaspul negru era cunoscut de romanii antici şi folosit în gliptică, cît şi ca piatră de încercare
pentru aprecierea titlului şi purităţii metalelor preţioase. Poate fi descoperit în România, în special,
în munţii Apuseni, formînd uneori masive monominerale; întîlnit frecvent în atelierele de bijuterii
ale dacilor.
Cupru - metal de culoare roz-roşietic, obiectele confecţionate din cupru se lustruiesc bine, dar
greu se prelucrează din cauza tenacităţii ridicate. La umiditate înaltă se acoperă cu un strat de
culoare verde, în atmosferă uscată se acoperă cu peliculă de oxid de cupru, care apără obiectul de
distrugere. Aurul fiind aliat cu cupru, obţine culoare caracteristică roşcată, acceptată pentru bijuterii
în Ţările CSI, dar nu şi în Europa.
Diamant - incolor, galben în toate nuanţele, verde, albastru, violet, roz, roşu, brun, pînă la
negru. Graţie proprietăţilor sale fizico-chimice diamantul ocupă un loc deosebit în lumea
mineralelor, fascinînd atenţia omului din cele mai vechi timpuri, devenind simbol al bogăţiei şi
puterii. În giuvaiergerie este utilizat graţie durităţii, luciu specific, adamantin, rezistenţă chimică
excepţională, care face posibilă curăţarea bijuteriilor antice, vechi din aur sau platină prin fierbere în
vitriol. Din cauza necunoaşterii regulelor de tăiere şi şlefuire a pietrelor translucide, diamantul nu a
fost apreciat în Antichitate şi Evul Mediu timpuriu [81, p. 367.], utilizîndu-se mai mult pietrele
opace, care nu necesitau un tratament special, folosindu-se de cele mai deseori tăiate en cabochon.
Astăzi este greu de stabilit cine şi de unde a deprins această meserie – europenii de la indieni sau
invers. Se ştie cu certitudine că tehnica i-a naştere în ţările orientale şi se dezvoltă cu succes în
Europa, motiv servind mai ales, pasiunea curţii franceze pentru bijuterii. Cel care a readus
diamantul în lumea mondenă este cardinalul Mazarin graţie renumitei tăieturi Mazarin. În general,
este larg răspîndită ideea că la 1476 Loderwyk Van Berckem, un tînăr belgian din Brugges, ar fi

194
descoperit modalitatea de a şlefui diamantele, introducînd tăietura corectă, dreaptă [2, p.12.]. Pentru
secolul al XIX-lea este caracteristică elaborarea regulilor de şlefuire prin renumitul briliant
Tolkowsky [113, p.114.]. Gabriel Tolkowsky aparţine familiei de şlefuitori a pietrelor care activează
din 1800 şi este autorul tăieturii Flower Cuts; iar diamantul Centenary de 599 carate l-a faţetat timp
de 3 ani. Omul a încercat de nenumărate ori să amelioreze calitatea diamantelor, folosind
bombardarea cu neutroni rapizi, distrugerea incluziunilor cu ajutorul laserului, tratamente care pot fi
identificate numai de specialişti calificaţi şi care trebuie menţionate în mod obligatoriu în
certificatul de comercializare a pietrei. Specialiştii deosebesc următoarele imitaţii pentru diamant,
cum ar fi pietre naturale incolore (cuarţ, topaz, corindon), pietre de sinteză cu analogii în natură
(safir, spinel, moissanit), cît şi imitaţii - zirconia, fianit, fabulit, strass, GGG, IAG.
Din punct de vedere artistic, diamantul devenise încă în secolul al XV-lea simbol al tăriei şi
dragostei, odată cu inelul cu diamant oferit de către Arhiducele Maximilian al Austriei Prinţesei
Maria de Burgundia ca inel de logodnă. Actualmente, inelul cu diamante constituie un veritabil
obiect de artă şi măiestrie al bijutierului, fiind înalt apreciat atît de casele regale şi de modă, cît şi de
toţi cei pasionaţi de podoabe. La începutul unui nou mileniu sunt solicitate podoabe cu pietre mari
şi mărunte, diamantul ocupînd în continuare primul loc în ierarhia pietrelor preţioase şi rare.
Diamanturi – diamant, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Dinte de fil, elefant – fildeş, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Duplet sau triplet - posibilităţile materiale nu permit totdeauna procurarea unei pietre
veritabile, naturale, fără incluziuni şi de o calitate perfectă. În multe cazuri, în bijuterii, mai ales în
inele, se folosesc inserţii de piatră naturală asociată cu strass sau piatră sintetică. Metoda de imitare
a pietrelor faţetate, unde numai partea superioară este reprezentată prin piatra preţioasă poartă
denumirea de duplet sau triplet. Există mai multe combinaţii, de obicei, se întîlnesc dupletele
safirului şi ale smaraldului. Partea de jos este prezentată prin cuarţ de stîncă şi sticlă colorată. Locul
de lipire nu se observă deloc, numai la privire laterală, sub un unghi determinat de izvorul de
lumină se observă fîşia roşie de lipire pe perimetru. Dupletele posedă toate proprietăţile
nestematelor, partea de jos nu se uzează, astfel bijuteria fiind purtată mai mult timp. Pentru imitarea
pietrelor preţioase se foloseşte şi tripletul, combinaţie din exemplare naturale, sintetice, sticlă din
trei componente: partea de jos şi de sus din pietre naturale, iar mijlocul din strass.
Emailarea - apare încă în Egiptul Antic [81, p. 210], unde bijuteriile erau acoperite cu email
policromatic, ulterior folosindu-se cel transparent sau monocrom. Existau patru procedee de fixare a
lui, cele mai importante fiind champlevé şi cloisonné [34, p. 147], utilizate şi actualmente în
industria bijuteriilor. Un alt procedeu consta în fixarea emailului în reţea de filigran prin
scufundarea unei armături metalice încălzite într-o pastă de sticlă topită care adera la metal, apoi era

195
întinsă pe suprafaţa podoabei. Emailul este folosit pentru ornarea unor bijuterii, precum şi la
confecţionarea medaliilor şi insignelor [45]. Renumitul K. Fabergé cunoştea mai bine de 44 tipuri
de email, plasat pînă la opt straturi, secretul multora fiind pierdut. Emailarea industrială este un
domeniu aparte, fiind folosită în scopuri tehnice. Emailul poate fi de trei tipuri: transparent, folosit
la bijuteriile de aur şi argint pentru conturarea luciului şi culorii metalului; opac – utilizat pentru
obiectele executate din cupru şi aliajele sale, proprietatea de bază fiind culoarea proprie, luciul,
contrastul cu metalul de bază; translucid, care combină culorile şi transparenţa tipurilor precedente.
După tehnica de executare, se disting: emailul turnat în adînciturile create la turnarea metalului,
ştanţare, gravare; emailul turnat în adînciturile formate de sîrma plată sau filigran, ca exemplu email
de vitralii; emailul folosit pentru pictarea vaselor după desenul dat, pe faianţă, porţelan [42, p. 39].
Acoperirea se poate face pe cale uscată sau pe cale umedă. Depunerea emailului trebuie să fie
uniformă, coeficientul de dilatare al emailului trebuie să fie apropiat de cel al suportului spre a evita
fisurarea sau chiar căderea de pe suport. Fisurarea poate fi dorită cînd se urmăreşte ca din acest
fenomen să se obţină un efect decorativ. Aurirea sau argintarea metalului rămas vizibil după
emailare se efectuează prin procedee obişnuite, emailul nefiind atacat în băile respective. Înrudit cu
emailul este nielul, căruia Vasari i-a consacrat un capitol aparte din lucrarea sa Despre niel; cum a
luat naştere din el gravura în aramă; cum se gravează argintul, pentru a putea face smalţuri în
relief, cum se cizelează obiecte mari, de metal [81, p. 160]. Este folosit cu precădere pentru
decorarea argintului, apare în Siria, în secolul al XX-lea î.Hr., utilizat mai ales pentru decorarea
armelor şi mai puţin în bijuterie. Abia în secolul al XI-lea d.Hr. nielul aderă fizic, prin lipire, la
metal.
Fianit - material sintetic, posedă culori de diferite nuanţe: cafeniu-verde, galben-verde, verde-
deschis, roz, gălbui, roz-violet, cafeniu-deschis, roşu-aprins. Este folosit ca imitaţie pentru briliante,
dar mai des, pentru faţetare, are luciu sticlos. Denumirea derivă de la literele iniţiale ale Institutului
de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Rusia (Физический Институт Академии Наук) [91]. Una
din pietrele sintetice cel mai frecvent folosite în industria bijuteriilor, cu o gamă largă de culori şi
montat în inele, cercei şi pandantive.
Fildeş - alb-gălbui, crem de diferite nuanţe. Denumirea provine din limba persană fil - elefant şi
diş - dinte. A pătruns în limba română prin intermediul limbii turce, i se mai spune şi ivoriu, din
franceză „ivoire”, provenit din latină „eburus” [2, p. 126.]. Convenţia de la Waşington din 1972
interzice vînarea elefanţilor şi a altor animale furnizoare de fildeş. Fildeşul fosil sau odontolitul
provine din fosilizarea dinţilor unor elefanţi sau mamuţi preistorici, în ultima vreme odontolitul este
frecvent folosit în S.U.A. pentru confecţionarea podoabelor - amulete, care devin la modă tot mai
mult.

196
 Filigranarea - tehnică folosită în arta decorativă, constă în lucrarea unor obiecte din fire subţiri
şi întreţesute formînd un fel de dantelă fină. Denumirea derivă de la latinescul „filum” – sîrmă.
Tehnica este folosită, în prezent, pentru confecţionarea cerceilor, inelelor, dar şi pentru
confecţionarea unor elemente vestimentare, căciuliţe din fire de aur, argint, deseori ornate cu perle
mici. Procedeu artistic folosit pînă la inventarea emailului, în Antichitate fiind lucrat din sîrmă
subţire, lipită pe o placă de fond. În forma lui à jour, filigranul este pentru prima dată atestat în
bijuteria etruscă [34, p. 145]. În anul 1000 d.Hr. granulaţia a încetat să mai fie folosită. Părţile
bijuteriilor, filigranul şi granulele se lipeau printr-un procedeu descris nu prea exact de către Pliniu,
dar fiind asemănător cu cel descoperit la 1933 de către Littledale. În fine, procedeul de lipire antic,
ca şi cel modern, nu lasă nici o urmă de culoare după curăţarea şi finisarea bijuterii asamblate, fiind
folosit un aliaj de lipire corespunzător titlului metalului din bijuteria confecţionată.
Forjarea metalului - tehnica de decorare a metalelor preţioase prin ciocănirea la rece a foii de
metal pe revers, motivul apărînd în relief pe faţa obiectului. Este cea mai simplă decorare a foii de
aur, numită şi repusaj. Baterea se efectuează prin mai multe metode cu ciocanul respectiv, o
varietate fiind imprimarea facturii granulare pe suprafaţa obiectului în scopuri decorative.
Ciocănirea la rece a metalului poate fi de cîteva tipuri: ciocănirea conturului pentru formarea
desenului conturat (relief concav, convex, pentru email); tehnica à jour, cînd se formează un desen
asemănător filigranului; ciocănirea suprafeţelor obiectelor turnate pentru obţinerea desenului
necesar. Forjarea metalului se efectuează cu ajutorul unor ciocane speciale, poansoane; se
deosebeşte prelucrarea manuală şi mecanică, adică executată cu ajutorul ştanţelor respective.
Forjarea automată a redus cu mult timpul de ciocănire a metalului şi practic a exclus lucrul manual
la prelucrarea metalului. Prin ştemuire fixă şi precisă se presupune coborîrea fonului pînă la
adîncimea necesară. O varietate aparte este ciocănirea ajurată a plăcilor de metal, care necesită
condiţii speciale pentru executare. Ciocănirea ajurată se foloseşte atunci cînd obiectul este expus la
lumină pentru a fi văzut sau este suprapus pe o bucată de stofă de factură şi culoare diferită.
Detaliile ciocănite aplicate dintr-o compoziţie se confecţionează în mod individual şi sunt fixate pe
placa metalică prin sudură sau nituire. Pentru a-i acorda plăcii de metal aspectul de bronz vechi, ea
se acoperă cu vopsea uleioasă de culoare verde, brună. După ce se usucă vopseaua, placa metalică
este curăţată de resturile de vopsea, care deja s-a impregnat în porii metalului, acordîndu-i culoare şi
luciu specific obiectelor antice de bronz şi se acoperă cu un strat de lac protector. Placa de cupru
ciocănită poate obţine luciu de argint prin frecarea cu o soluţie apoasă din 4 g de amoniac, 4 g de
piatră de vin (tartrat) şi 1 g de lapis.
Gemă - termenul generic utilizat pentru desemnarea pietrelor preţioase, fine şi ornamentale,
provine din limba latină (gemma – mugure, dar şi piatră preţioasă). Termenul mai este utilizat

197
pentru desemnarea pietrelor gravate în positiv – camee, şi în negativ – intalie, artă denumită gliptica
– gravarea şi tăierea pietrelor preţioase de o duritate medie (agat, carneol, sard etc.). Pentru
giuvaiergiu, gema înseamnă o piatră cristalizată cît mai aproape de perfecţiune, frumos tăiată şi
şlefuită, montată în bijuterie sau în alt obiect decorativ, în funcţie de valoarea pietrei respective.
Gema mai poate fi definită ca orice mineral, rocă sau material organic prelucrat conform cerinţelor,
utilizat în forma sa naturală pentru confecţionarea podoabelor sau obiectelor de artă.
Gemologie - ştiinţa care se ocupă de studierea pietrelor scumpe, primele menţiuni în acest
domeniu fiind atestate în textele cuneiforme mesopotamiene, iar în secolele VI-V î.Hr., în India
circulau anumite recomandări privind pietrele preţioase – Ratnaparikşi [104, p. 31]. Actualmente
gemologia este o ştiinţă amplă, cu mari perspective, care apelează la informaţii din domeniul
geologiei, cristalografiei, fizicii, opticii, istoriei şi designului.
Gherdan – mărgeluşe rotunde din sticlă colorată şi mărgele albe
GIA - Institutul de Gemologie din America.
Gîţar – un cerc din sîrmă subţire, pe care se coseau mărgele mărunte colorate.
Gliptica - procedeu de gravare în adîncime a pietrelor preţioase, apare încă în Egiptul Antic
pentru ornarea scarabeilor magici, apoi se dezvoltă în Roma Antică, unde au fost create geme de o
rară frumuseţe. Se spune că a treia camee din lume ca mărime, executată din sardonix şi înfăţişînd o
familie romană, este anume cea aflată în Tezaurul Muzeului de Istorie al României. Intaliile se
foloseau de cele mai dese ori ca sigilii, iar cameele – mai bine de 30 de secole – ca podoabe. După
destrămarea imperiului lui August a decăzut şi arta gravării pe pietre preţioase şi decorative.
Perioada de stagnare a durat pînă în secolul al XV-lea, cînd pe arena politică şi culturală a Italiei
medievale apare Lorenzo de Medicis, un mare colecţionar de pietre antice şi mecenat al tuturor
artelor frumoase. Printre renumiţii gravori italieni se numără V. Belli, G. Bernardi, Iacopo da
Trezzo, Alessandro şi Antonio Mastago, care utilizează cu precădere pietrele policromatice. Totuşi,
pietrele gravate se folosesc tot mai rar ca podoabă şi tot mai mult ca intarsii. Gliptica presupune
prezenţa unui anumit limbaj şi a unor legităţi artistice specifice, bazate pe o tehnologie străveche,
rămasă, în linii generale, neschimbată pînă în epoca modernă. Gravarea pietrelor se efectua cu
ajutorul unor dăltiţe cu profiluri diferite, al pastei abrazive obţinute dintr-un liant gresant şi pulbere
de diamant şi al unui strung rudimentar, care acţiona dăltiţele pe rînd. Micile unelte de gravare nu
erau numeroase şi nici complicate, fiind făcute din bronz, fier. Denumirile lor sunt transmise de
către Pliniu cel Bătrîn: buterola, care formează cavităţi semisferice, dăltiţa cu capul dinţat
(ferestrăul), burghiul sau dăltiţa curbată la vîrf, acţionate prin rotire. După unii specialişti [34, p.
17], pentru gravarea unei camei era necesar tot atît timp, cît pentru înălţarea unei catedrale.

198
Procedeul efectuat manual cuprindea de la 3 la 15 ani [110, p.94.], actualmente reducîndu-se cu
mult graţie evoluţiei tehnologice din domeniul respectiv.
Cînd cererea la pietre gravate a devenit prea mare, au apărut fascimilele din pastă de sticlă
colorată. Masa sticloasă turnată în diferite forme crea variate imagini de o calitate proastă. Aceste
pietre erau montate în inele-sigilii, folosite practic de fiecare cetăţean roman. Luînd în consideraţie
că pe teritoriul Daciei Romane se aflau permanent nu mai puţin de 50 000 mii de ostaşi, apare
necesitatea confecţionării pietrelor gravate chiar în provincie. Cele mai renumite ateliere de gravare
a pietrelor din Dacia Romană se consideră a fi cele din Romula, Apulum Potaisa, Porolissum,
materialul necesar fiind de origine locală: carneol, jasp roşu şi galben, agat de diferite culori, sard.
Se gravau diferite scene mitologice, zeităţi, capete de oameni sau animale, monograma
proprietarului. Numeroase pietre gravate, la fel ca şi cele montate în podoabe, au ajuns, deja în Evul
Mediu, în cabinete princiare sau particulare. Chiar în secolul al XVI-lea boierii purtau inele cu
pietre numite antice, ele formau marfa cea mai solicitată a anticarilor din Bucureşti, Constanţa,
Craiova. În epoca clasicismului, pietrele gravate revin din nou la modă, fiind remarcate dinastii de
gravori: Pihler, Natter, K. Lebereht. Operaţiile tehnologice ale confecţionării cameelor sunt relatate
şi de Vasari : „Voind să facă medalii de bronz, de argint sau de aur, aşa cum au făcut odinioară cei
vechi, artistul trebuie să graveze mai întîi în relief, cu dălţi de fier, şi bucată cu bucată, tiparele
făcute din oţel înmuiat în foc; pe un singur tipar din oţel va fi gravat doar capul, în relief plat, pe
alt tipar celelalte părţi care se îmbină cu capul... Cînd totul a fost întipărit, se curăţă cu răbdare şi
se şlefuieşte această formă scobită, care va sluji apoi drept matriţă... Numeroşi artişti au lucrat
însă matriţe cu roata, aşa cum sunt gravate în adîncime şi cristalele, jaspurile, calcedoniile,
agatele, ametistele, agatele portocalii, lapislazulele, crisolitele, cornalinele, cameele şi celelalte
pietre orientale... Cameele se lucrează însă în relief; aşa că, această piatră, fiind formată în
straturi, adică albă deasupra şi neagră dedesubt, se îndepărtează din stratul cel alb atît cît trebuie
să rămînă în basolerief alb, pe fond negru, doar capul sau întregul personaj. Uneori, ca aceasta să
apară în basolerief alb pe fond negru, se obişnuieşte să se vopsească fondul, mai ales cînd acesta
nu-i atît negru pe cît ar trebui ” [72, p. 107].
Granat - frecvent întîlnit în tumulii scitici, sinonime: venisa şi carbunculus. Denumirea derivă
de la latinescul granatum - rodie, acordată de savantul alchimist Albertus Magnus. Cele mai
apreciate în giuvaiergerie varietăţi sunt pirop (roşu pînă la brun, ca focul, de unde şi denumirea),
rodolit (roz-violet, roşu-roz), spessartin, demantoid (verde de toate nuanţele), almandin de culoare
roşie, cu nuanţe violet sau brun, transparent sau translucid. Se foloseşte montura à jour, dar mai des
en pave pentru pietrele mărunte; granatele în montura închisă se folosesc cu argint sau cupru foiţe.
Centrul principal de prelucrare rămîne regiunea Bohemia, Cehia. Almandinul era bine cunoscut în

199
Ţările Române, frecvent utilizat pentru confecţionarea bijuteriilor regale. Printre gemele cu care era
împodobit tezaurul de origine gotică de la Pietroasa şi expus la Muzeul Naţional de Istorie al
României, almandinul ocupă un loc de frunte.
Gravare - desenarea pe suprafaţa materialului (metal, piatră, sticlă, os) [136], se efectuează
manual sau cu dispozitive speciale pe calea tratării cu acizi a materialului cu ajutorul unor ace
speciale de gravare. Este o tehnică ce apare în China Antică odată cu inventarea ceasului în secolele
V-IV î.Hr. şi pentru crearea plăcilor de cupru pentru compas, apoi se răspîndeşte în Grecia, Asia
Mijlocie. În zilele noastre, se foloseşte gravarea mecanizată cu ajutorul unor mecanisme speciale de
copiere a desenului. O varietate folosită în bijuterie este ghilioşarea (sau ghioşarea) – ornarea prin
gravare a unei suprafeţe metalice cu un desen complex (ghioşiu) format din linii întretăiate, drepte
sau ondulate, de obicei acoperit ulterior cu email transparent.
Hurmuz – mărgea de sticlă, care imită mărgăritarul, perla, podoabă din mărgele.
Inel - inelele simple sunt confecţionate dintr-o fîşie sau sîrmă de metal laminat, compuse din
şaton simplu, cu o singură piatră montată. Cele compuse prezintă ornamente filigranate, detalii
ajurate, mai multe inserţii montate în şatoane figurative. Partea superioară a inelului cu mai multe
inserţii de pietre poartă denumirea de vîrful inelului, anume aici sunt plasate sau sudate şatoanele
pentru pietre preţioase. Vîrfurile inelelor pot fi rotunde, ovale, frunze stilizate, plate, de cele mai
deseori concave, cu sau fără ornament ajurat. Confecţionarea individuală, separată a inelelor
necesită timp şi cunoştinţe respective, pe cînd producerea în serie a inelelor se efectuează la
strunguri specializate. În cazul cînd partea superioară este prezentată printr-o piatră mare asociată
cu mai multe pietre mărunte, inelul poartă denumirea de inel cu vîrf karmaziring [91, p. 261].
Ornamentul ajurat are atît scop decorativ, cît şi posibilităţi speciale pentru curăţarea inelului,
spălarea pietrei şi respectiv, iluminarea ei mai puternică. Montarea şi fixarea pietrelor în inel sau
cercei este efectuată prin intermediul unui şaton, care prezintă detaliu obligatoriu pentru podoabele
cu pietre. Şatonul poate fi închis, deschis, compact şi ajurat. Metoda de fixare a pietrelor în şaton
este practic identică pentru toate şatoanele, dar montura pietrei repetă întocmai forma pietrei, din
care considerente tehnologia confecţionării monturilor diferă în funcţie de şlefuirea şi faţetarea
pietrei montate. Pietrele preţioase, fine, organice sau sintetice, care sunt montate într-o bijuterie
oarecare poartă denumirea de inserţie. Garnitură de metal în care se montează mecanismul unui
ceasornic sau piatra preţioasă a unei bijuterii poartă denumirea de montură, la fel ca şi meşterul-
montator care se ocupă de fixarea pietrelor în şatonul bijuteriei. În general, în tehnologia
confecţionării bijuteriilor sunt acceptabile următoarele tipuri de montare a inserţiilor de pietre
scumpe în inele, cercei sau pandantive (fig.63.): montura prin corniere (cunoscută şi ca montura
prin bordurare), montura prin setizare, montarea pietrelor în şină, montura fagure, montura en

200
cabochon, dinţi de lup, en care (folosită pentru granat mărunt), prin ştift sau montura prin ţintuire,
imprimată, faden etc., care se utilizează în funcţie de valoarea pietrei calitatea şlefuirii, forma şi
atribuţia bijuteriei date (cu clei se fixează numai strassurile sau pietrele ieftine sintetice).

fig. 63. Tipuri de montare a pietrelor în şaton: montură prin ştift, montură prin cornere.

Incrustare – tehnică ce permite încastrarea unor bucăţi de aur, argint, materiale organice sau a
pietrelor preţioase şi a emailului în metal, lemn. Detaliile pentru incrustare sunt confecţionate din
materialul ales şi se aranjează conform desenului. Se foloseşte pentru ornarea mobilei, cutiilor
pentru bijuterii, vaselor de cult, oferă un efect decorativ deosebit. Incrustarea pietrelor şi strassurilor
se făcea la rece, în mod mecanic şi este atestată pentru prima dată în mormintele regale din Ur, în
anii 2500 î.Hr., ulterior în Egipt, Siria, adusă de fenicieni în Grecia şi Creta [34, p. 149]. Cea mai
largă răspîndire incrustarea o are în epoca romană, cînd inserţia din piatră scumpă devine mult mai
importantă decît suportul de metal preţios, mai ales la coliere, brăţări şi inele. Conform lui Vasari,
„intarsiile îşi iau începutul în lucrările de perspectivă, unde, un număr nesfîrşit de linii,
întretăindu-se în unghiuri diferite, dau în cele din urmă desenul: intarsia este şi ea alcătuită din
bucăţi ale căror muchii se îmbină în aşa fel încît întreaga suprafaţă pare făcută dintr-o singură
bucată, deşi sunt peste o mie de bucăţi” [72, vol. I, p. 152]. Una din varietăţile acestei tehnici,
cloisonné, permite încastrarea emailului în metal.
Iridiu - metal alb-suriu, se extrage din platina neprelucrată şi din aliajele naturale cu osmiu sau
platină, în care predomină iridiul. A fost descoperit la 1803 şi se foloseşte în industria bijuteriilor în
componenţa aliajelor de metale preţioase în bază de platină pentru ridicarea durităţii sale.
Lapislazuli - albastru ultramarin, indigo. În giuvaiergerie este folosit tăiat în caboşon, plăcuţe,
sfere, pandeloque; utilizat în gliptică, incrustare, ca piatră ornamentală. În Evul Mediu şi ulterior era
pisat în vederea obţinerii preţiosului ultramarin, folosit mai ales în pictura murală sau a miniaturilor
din manuscrise. Unii cercetători sunt de părerea că renumitul pigment albastru folosit la pictarea
bisericii de la Voroneţ, cunoscut şi sub numele de albastru de Voroneţ ar avea aceeaşi sursă.
Left – salbă de monede, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Matustat – jasp, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Mărgăritare – perlă, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Mărgean – coral, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

201
 Mercur - la temperatură normală prezintă metal lichid de culoare alb-argintiu, acţionează uşor
cu multe metale: aur, staniu, zinc, aluminiu, formînd aliaje denumite amalgame, cel mai eficient se
amalgamează cu aurul, din care considerente se foloseşte pentru scoaterea aurului şi argintului prin
metoda amalgamării demonstrată încă de Biruni [81, p. 216.], la afinarea aurului nativ de impurităţi.
Metoda electrică de prelucrare - giuvaiergeria contemporană prezintă un domeniu care
implementează activ tehnicile avansate, echipamentul automatizat şi performant, programe speciale
pentru calculator pentru confecţionarea insignelor, a unor bijuterii simple, dar originale, se
efectuează designul cu ajutorul unor programe speciale de calculator, crearea bazelor de date din
domeniu. Posibilitatea de a folosi dispozitive electrice, aşa ca stiloul electric pentru trasarea
inscripţiilor şi gravare pe metal, a fost observată la mijlocul secolului XX. La Institutul de Fizică
Aplicată al Academiei de Ştiinţe din RSSM au fost efectuate lucrări în domeniul prelucrării
electrice a materialelor. Pentru prima dată acest procedeu a fost elaborat de către academicianul
B.R. Lazarenco, laureat al Premiului de Stat al URSS. Metoda electrică de prelucrare a suprafeţelor
metalice permitea executarea unor ornamente foarte complicate, a inscripţiilor miniaturale,
realizarea obiectelor decorative foarte mărunte, ca exemplu arma de mărimea gămăliei unui chibrit.
În pofida enormelor posibilităţi ale metodei menţionate, ea are o utilizare restrînsă în giuvaiergerie.
În primul rînd, bijuteriile realizate prin această metodă posedă margini mai ascuţite; în al doilea
rînd, aceste tehnologii sunt utilizate pentru confecţionarea podoabelor din materiale ieftine,
sintetice, cu design contemporan şi produse în serii foarte mari. Ca atare, metoda electrică se
utilizează mai mult în domeniul confecţionării uneltelor speciale: variate ştanţe, poansoane, matriţe,
valţuri, embleme de marcare sau titrare. Folosirea metodei date este posibilă odată cu apariţia
programelor speciale de calculator, care dirijează automat procesul tehnologic de confecţionare a
bijuteriilor şi permite crearea unor elemente destul de complicate [129].
Mozaic - o descriere destul de amplă a tehnicii de confecţionare a mozaicului ne-a parvenit de
la pictorul şi scriitorul Vasari: „Printre alte lucruri frumoase, cei vechi au găsit, aşadar, pardoselile
făcute din felurite pietre, cu amestecuri de porfir, serpentine şi granituri rotunde, pătrate sau de
alte forme, din care au socotit că ar putea alcătui frize, frunze, figuri, ca şi alte ornamente. De
aceea, ca să poată executa mai frumos o asemenea lucrare, spărgeau marmora, pentru ca bucăţile
- fiind mai mici - să poate fi aşezate mai uşor în cerc, drepte sau piezişe, după cum lor le venea mai
bine, iar această îmbinare de bucăţi de marmoră au numit-o mozaic şi au folosit-o la pardoselile a
numeroase clădiri de ale lor” [81, p. 145]. Tot în acest context prezintă interes folosirea variatelor
pietre ornamentale şi organice de duritate medie pentru confecţionarea unor obiecte de artă
decorative precum tablouri şi panouri ornate cu aşchii de chihlimbar, suporturi pentru stilouri, vase
decorative, scrumiere, suvenire tăiate din pietre colorate.

202
 Neizilber - aliaj cu trei componente în baza cuprului, fiind adăugate 13,5-16,5% nichel şi 18-
22% zinc. Imită la fel ca şi alpaca argintul, dar este mult mai ieftin, se foloseşte la fabricarea
obiectelor filigranate, veselă, podoabe ieftine [106, p. 15].
Nichel - metal de culoare alb-gălbui, se prelucrează uşor, la aer nu se oxidează. Se adaugă în
aliajul în bază de aur pentru ridicarea durităţii aliajului şi acordă metalului preţios nuanţă roză, este
folosit ca protector decorativ contra coroziunii. În bijuterii intră în componenţa aliajelor de aur alb
pentru ridicarea durităţii şi fluidităţii, însă presenţa în bijuterii poate provoca alergii neînsemnate la
femeile şi copiii sensibili.
Opal - nu face parte din minerale, ci doar din regnul mineral, aztecii îl numeau vitzitziltecapatl -
piatra colibri [2, p. 76.], din cauza modificării culorii în funcţie de lumină ca şi penajul unor păsări
şi era apreciat mai mult decît rubinul, ametistul şi smaraldul. Posedă efect optic deosebit denumit
opalescenţă. Opalul a fost piatra preferată a celui mai renumit bijutier al curentului Art Nouveau,
Rene Lalique. La finele secolului al XVIII-lea gemologul Brikman scria că e mult mai uşor să
găseşti 100 de diamante fără incluziuni, decît 10 opaluri pure. În România apare sporadic o altă
varietate de opal, de culoare albă ca porţelanul, numită cahalong, care poate fi colorată artificial cu
multă uşurinţă.
Osmiu - metal de culoare albă din grupul platinei, descoperit la 1804, este utilizat pentru
confecţionarea acelor de ceasornic, vîrfurilor peniţelor de aur.
Oxidare - procedeu chimic de prelucrare a bijuteriilor pentru obţinerea unei pelicule stabile
antioxidante, de obicei, pentru bijuteriile de argint sau de metale nepreţioase. Se efectuează prin
două metode: chimică şi electrochimică, iar stratul subţire obţinut la suprafaţă nu influenţează
culoarea argintului şi, timp îndelungat, protejează obiectul de înnegrire. Oxidarea colorată
ameliorează proprietăţile decorative şi anticoroidale ale obiectului. În funcţie de conţinutul aliajului,
se pot obţine diferite nuanţe – negru, sur, negru-albastru, negru-brun, negru-catifelat. În procesul de
oxidare a aliajelor de cupru se obţin nuanţe de verde-măsliniu, auriu, portocaliu, violet, care se
aseamănă cu patina vremii apărută pe obiectele vechi [132, p. 40].
Paladiu - metal din grupul platinei, de culoare alb-sur, este utilizat pentru confecţionarea
bijuteriilor fiind aliat cu alte metale: 950 miimi paladiu şi 50 miimi de nichel.
Pandantiv - podoaba purtată la piept sau la gît asociată cu lănţişoare sau mărgele de diferit tip.
Cele mai simple pandantive se consideră confecţionate din pietre faţetate, montate în şatoane, care
posedă inele speciale pentru a putea fi purtate pe lănţişor. Spre deosebire de inele şi cercei, care au
două axe de simetrie, pandantivele posedă o singură axă, forma lor deseori amintind o picătură,
lacrimă, inimioară.

203
fig. 64. Lănţişoare şi pandantive din aur cu inserţii de pietre preţioase: ametist şi corindon roşu.

Unele pandantive mari posedă şi ac de fixare, din care cauză pot fi folosite concomitent şi ca
pandantive, şi ca broşe. O categorie aparte prezintă pandantivele în formă de cruciuliţe de diferite
forme şi tipuri, simple sau ornate, chipuri de sfinţi şi Maica Domnului, iconiţe-diptic, medalioane.
În industria bijuteriilor se deosebesc şi pandantive exclusiv predestinate bărbaţilor, deosebindu-se
atît după masivitate, formă şi gramajul de metal preţiios, cît şi pietrele folosite (fig.64).
Perla - ca material organic, posedă culoare albă, roză, galbenă, bleu, verde, brună pînă la negru,
gri închis. Denumirea provine de la latinescul „pirula” [135, p.30.], în limba română i se mai spune
mărgăritar, de la cuvîntul latin margarita, care înseamnă perlă. Bijuteriile din perle îşi au propria
sa istorie şi artă, fiind pe prim plan începînd cu regina Kleopatra pînă-n zilele noastre. Şiraguri de
perle şi cercei pot fi văzute în majoritatea tablourilor din secolele XVIII-XX, fiind simbolul
măreţiei şi luxului, deoarece nu fiecare îşi putea permite procurarea perlelor naturale la un preţ
fabulos. Cele mai valoroase perle sunt perfect rotunde şi în formă de picătură, denumite poire, apoi
urmează cele rotunde aplatizate în formă de buton, perlele de formă neregulată poartă denumirea de
baroc (din spaniolă barruoco). Valoarea perlelor (cît a celor naturale, fine, atît şi a celor cultivate)
depinde de mărime, greutate, strălucire, culoare şi formă. Unitatea de măsură pentru perle este
granul = 0,05 grame; 1 gram=20 gran. Unitatea de măsură japoneză pentru perlele cultivate este 1
momme=3,75 grame=18,75 ct -75 gran [135, p.161.]. Perlele artificiale sunt fabricate în întregime
de om şi majoritatea sunt făcute din sticlă opalescentă sau material plastic, acoperite cu esenţă de
orient. Dintre toate materiile organice preţioase, perla este cea mai sensibilă [118, p. 11.], căci nu
suportă cosmetica, alcool, aer poluat, uscare excesivă. Majoritatea perlelor sunt folosite la
confecţionarea colierelor, unul obişnuit avînd 40-42 cm, cel dublu se numeşte încrucişat, colierul
format din perle de aceeaşi mărime se cheamă choker, iar cel din perle de dimensiuni care scad
treptat – în cascadă. Firul pe care sunt înşirate perlele trebuie să fie în mod obligatoriu de mătase
naturală, schimbat periodic, păstrîndu-se la temperatura şi umiditatea constantă (fig.65.).

204
fig. 65. Bijuterii de aur cu inserţii de perle albe şi negre.

Platina - metal nobil, este descoperită în secolul al XVIII-lea, pînă atunci se considera aur alb
(în Antichitate existau zăcăminte de platină, dar nu se exploatau din considerente neatractive).
Platina este foarte stabilă, dizolvîndu-se numai în apa regală fierbinte. În industria bijuteriilor este
utilizată pentru confecţionarea podoabelor rafinate cu preţ fabulos; formula de bază a aliajului
folosit în giuvaiergerie este de 950 miimi de platină şi 50 miimi de cupru. Bijutierul renumit Cartier
a fost primul care a riscat să unească în articolele sale platina cu diamantele şi perlele, ce permite
concentrarea atenţiei la piatră şi o strălucire nemaipomenită a bijuteriei. Bijuteriile din platină sunt
de o frumuseţe şi fineţe excepţională, rafinament estetic, deseori considerîndu-se metalul bărbaţilor.
Cererea la bijuteriile confecţionate din platină crescuse simţitor la hotarul secolelor XX-XXI,
înregistrîndu-se circa 88 tone de platină folosită în giuvaiergerie.
Plumb - metal sur-albăstriu cu luciu puternic. În giuvaiergerie se foloseşte în cantităţi reduse ca
adaos la aliaje, la ligaturi, pentru confecţionarea matriţelor, în laborator – pentru marcarea metalului
preţios, pentru confecţionarea soluţiei de brunare, email.
Polizare sau lustruire - procesul de prelucrare a obiectelor înainte de aurire, placare cu rodiu
[130, p. 195] poartă denumirea de. Se folosesc două metode eficiente: mecanică şi electrochimică,
în procesul cărora are loc lustruirea suprafeţei folosindu-se abrazive de fiecare dată tot mai fine,
perii elastice, fetru, paste speciale cu compoziţie diferită pentru metale preţioase. Lustruirea
mecanică este foarte calitativă, dar necesită prelucrarea fiecărui articol aparte, în acest scop au
apărut utilaje speciale folosite pentru polizarea bijuteriilor, folosindu-se vibroprelucrarea, alte
procedee tehnologice. Pentru vibroprelucrare se folosesc dispozitive speciale cu bile de oţel, sticlă,
care, totuşi, nu se admit la articolele de configuraţie complicată şi la cele filigranate.
Pseudoperlaj - ornament toreutic obţinut prin impresiune în formă de perle în foaia de metal.
Termenul este clarificat abia la mijlocul secolului XX pentru a desemna obiectele de metal antice,
cizelate manual. Singura sursă antică privind dezvoltarea toreuticii se află la Pliniu, mulţi sculptori

205
(Fidias, Policlete) erau şi toreuţi, ornînd părţile de aur ale vestimentaţiei figurilor sculptate cu
diverse scene mitologice [34, p. 291].
Rodocrozit – mineral, roz-roşu, roz, chiar alb, adesea cu strate ce amintesc agatul. În România
se găseşte în bazinul Băii Mari la Cavnic, precum şi în Munţii Apuseni. În bijuterie se foloseşte tăiat
sub formă de caboşon, sfere, plăcuţe, utilizat destul de frecvent ultima vreme în industria de
confecţionare a bijuteriilor.
Safir - albastru în diferite nuanţe, violet, portocaliu, galben, verde, denumirea sapphirus fiind
folosită în Evul Mediu pentru desemnarea unei alte pietre albastre – lapislazuli. Termenul a pătruns
în lumea apuseană prin intermediul formei latinizate a grecescului sapphirus, cuvînt similar şi în
persană. În limba română numele Zamfir şi Zamfira derivă de la zamfir, vechea denumire
românească a safirului [2, p. 33.]. Rubinele şi safirele naturale de o calitate înaltă sunt extrem de
rare, cele sintetice fiind mult mai limpezi. Chiar şi unele bijuterii de familie, vechi, prezintă deseori
imitaţii de sticlă, caracteristice, mai ales, pentru secolele XIX-XX. Safirul de culoare roz-deschis
poartă denumirea de safir padparadhja, din singaleză traducîndu-se culoarea lotusului. Este
prelucrat prin gravare, se taie caboşon, se faţetează, bijuteriile trebuie ferite de temperatură înaltă,
curăţarea nu prezintă dificultăţi în cazul dacă lipsesc incluziunile.
Serpentin - verde-gălbui de diferite nuanţe, opac. Se găseşte şi în România în judeţul Gorj. Se
foloseşte ca material decorativ şi la confecţionarea de podoabe.
Sidef - substanţa stratului interior al scoicilor, culori: roz, argintiu, sur, verzui, galben. Este
folosit pentru incrustaţii, podoabe, camee, denumit după cuvîntul german perlamutter - mama
perlei.
Smaranduri – smarald, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.
Spineli - grup de minerale separat, recunoscut ca atare mai bine de 150 de ani, deseori
confundat cu rubinul, de unde şi termenul francez rubin ballais şi cel italian balascio. Culori
specifice: roşu, roz, violet, galben, portocaliu, verde închis, albastru. Marco Polo a denumit piatra
regală, deoarece se extrăgea numai din ordinul regilor şi era purtată exclusiv de persoanele
încoronate. Cea mai importantă sursă se consideră regiunea Badakhstan din Afganistan, de unde a
pătruns pe căi comerciale în Moldova şi Ţara Românească sub denumirea de bălaşă. Se găseşte în
Birma, Sri-Lanca, Tagikistan, Thailanda, Laos, Madagascar, SUA şi Brazilia. Piatră frecvent
folosită în industria bijuteriilor la etapa contemporană graţie culorilor atractive şi luciului sticlos
respectiv.
Strass - imitaţii ale pietrelor preţioase confecţionate din sticlă colorată cu variaţi oxizi metalici
prin diverse procedee tehnologice. Apare încă în Egiptul Antic graţie cerinţei faţă de pietre scumpe,
ulterior folosit din considerente financiare (sunt mult mai ieftine), cît şi din imposibilitatea

206
îndestulării cerinţei crescînde a aristocraţiei în pietre colorate. Cea mai largă răspîndire strassurile
obţin în secolele XIX-XX, actualmente sunt folosite de mulţi meşteri pentru confecţionarea
articolelor de bijuterii ieftine, dar ultimul timp şi în bijuterii exclusive. Au fost denumite în cinstea
chimistului şi bijutierului personal de la curtea regelui Ludovic al XV-lea – Georges Frederic Strass
(1700-1770).
Sudare - operaţie tehnologică foarte iscusită, care necesită cunoaşterea proprietăţilor metalelor
preţioase, a aliajelor de lipire şi a fondanţilor. Sudura se obţine în urma interacţiunii aliajului de
lipire încălzit la temperatura necesară cu metalul de bază. Ca rezultat, se poate schimba culoarea,
plasticitatea, duritatea metalului de bază. Pînă la apariţia procedeelor tehnologice avansate de
sudare a elementelor bijuteriilor, asamblarea lor se efectua mecanic, prin nituire, prin sîrmă sau
benzi de aur. După Pliniu [34, p. 151], sudarea în Antichitate se efectua cu ajutorul unui aliaj
obţinut din şase părţi de aur şi o parte argint, cu punctul de topire 970°, procedeu atestat în
Mesopotamia în mileniul III î.Hr.
Şaton – partea de sus a inelului sau cercelului în care se monteazî inserţiile de pietre scumpe,
una sau mai multe, conform modelului desenat.
Ştanţare - procesul formării metalului prin presare cu ajutorul matriţelor sau patriţelor speciale.
Articolele confecţionate prin metoda ştanţării nu au nevoie de o prelucrare ulterioară, dar cel mai
complicat este anume procesul de creare al poansonului, care permite confecţionarea după acesta a
unui număr nelimitat de articole. Matriţarea este un procedeu mult mai productiv şi economic,
aplicîndu-se, în general, la fabricarea pieselor mici şi în serie. Şi astăzi se foloseşte matriţarea pe
ciocane, care este cel mai răspîndit procedeu de prelucrare a metalelor şi aliajelor.
Tectite - culoare verde, maro-verde, negru-verde, verde-oliv, negru, uneori galben, alb, rar
multicolor. Sunt utilizate din Epoca Antică pentru confecţionarea uneltelor de lucru, talismanelor şi
amuletelor. Varietăţile sale poartă denumiri aparte în dependenţă de localitatea geografică unde au
fost depistate, spre exemplu: Cehia – vetavine; România – moldavit; Filipine – filipinite sau rizalite,
ş.a.
Tehnica Eglomeze - tehnică numită în mod greşit după numele scriitorului şi pictorului francez
din secolul al XVIII-lea Jean-Baptiste Glomme. Termenul este consacrat îndeosebi articolelor din
sticlă, dar şi obiectelor de giuvaiergerie spaniole din secolele XVI-XVII. Constă în montarea
bucăţilor de chihlimbar transparent, acoperite cu foiţe de metal gravat, folosit mai ales pentru
confecţionarea tablelor de şah [138, p. 51].
Topaz - incolor, galben, portocaliu-brun, roz, rar verde, albastru deschis. În vechime practic
toate pietrele galbene erau denumite topaz, termenul derivă din sanscrită „tupas” - căldură sau de la
numele vechi al insulei Zebirget din Marea Roşie – Topazius. Topazul era bine cunoscut în

207
Antichitate de către egipteni şi romani, care îl importau din Sri-Lanca, devine foarte popular în
Spania şi Portugalia medievală graţie coloniilor braziliene. La începutul secolului XX va fi piatra
cea mai apreciată pentru bijuteriile din stilul artistic Art-Deco. Numai topazul transparent se
şlefuieşte prin tăeitura briliant, restul – cea tabelară, se gravează. Montura à jour se foloseşte pentru
cele mai frumoase pietre, actualmente se foloseşte montat în cercei şi inele, dar mai ales, în inele-
sigilii destinate bărbaţilor.
Topirea şi turnarea metalului - după extragerea metalului preţios şi afinarea lui la uzinele
speciale de afinaj, se obţin lingouri de aur sau argint cu titlul de 24 de carate. Topirea şi turnarea
metalului se folosesc pentru curăţarea metalului, pregătirea aliajelor, crearea lingourilor, turnarea
obiectelor sau a unor fragmente după modele din bronz, ceară, cauciuc (în secolele trecute ele se
făceau din lut). În prezent există utilaj special în care metalul se toarnă împreună cu piatra necesară,
procesul de montare şi fixare al pietrei devenind inutil [42]. Confecţionarea articolelor de
giuvaiergerie prin metoda turnării după modele speciale se consideră una din cele mai avansate
tehnologii. Turnarea se transformă în secolele XIX-XX într-un proces de confecţionare în serie.
Însă în Antichitate şi în Evul Mediu acesta era un proces strict individual (de fiecare dată se
confecţiona modelul din nou, care el însuşi era o adevărată operă de artă). Tehnologia turnării
bijuteriilor după modelele de ceară, cunoscută ca tehnica pierderii cerii, a fost redescoperită de
renumitul bijutier medieval Benvenuto Cellini, fiind o invenţie a bijutierilor etrusci. Metoda turnării
a permis lărgirea sortimentului bijuteriilor confecţionate din aliaje de aur şi argint, a ameliorat
calitatea articolelor şi a simplificat procesul complicat de confecţionare a podoabelor, dar şi a
favorizat crearea bijuteriilor tirajate într-un număr impunător de mare.
Toreutica - arta prelucrării figurative a obiectelor de metal prin ciocănire, efectuată la rece sau
la cald, obţinîndu-se diverse motive reliefate. Termenul vine de la grecescul „toreuo” şi desemnează
arta decorării cu dăltiţa sau dornul a unei suprafeţe metalice, cu motive executate în relief sau
adîncime. Vasele de aur şi argint erau realizate prin ciocănire la rece într-un disc de metal.
Profilului obţinut i se adaugă podoaba în relief, geometrică, zoomorfă sau antropomorfă, în ultimele
două variante fiind executată cu ajutorul unor modele în ipsos cu duritate sporită.
Turcoaza - (sinonim peruzea), albastră ca cerul, bleu-verzui, uneori cu incluziuni întunecate.
Plinius o numea callais, derivat din grecescul kalos lithos - piatră frumoasă. Din limba persană
firouse a derivat în română prin peruzea, pătrunsă prin intermediul limbii turce. Este una din
pietrele preferate ale bărbaţilor din lumea musulmană, asociată de smarald şi alte pietre de nuanţe
verde-siniliu, fiind montată în inele, cercei, brăţări şi ceasuri. Piatră cu tradiţie istorică milenară,
folosită în giuvaiergerie sub formă de caboşon, meşterii orientali o folosesc pentru confecţionarea
de statuete şi alte obiecte decorative, iar în Europa pentru incrustarea mobilierului aparţinînd stilului

208
Bidermeyer. Conform opiniei mai multor cercetători, piatra poate să îmbătrînească, devine verde şi
moare, transformîndu-se în lut [118, p. 12.].
Vesela de argint - un loc deosebit în prelucrarea artistică a metalelor îl ocupă vesela
confecţionată din argint, argint aurit sau metale nepreţioase placate cu argint şi aur, vasele fiind
utilizate de cele mai deseori în servicii divine şi în tradiţii laice. Printre vase sfinte deosebim variate
cristelniţe de metal frumos decorate, linguriţe, căni etc. Anume de „tacîmurile mesii cele de argint,
blidele, talgerile şi păharele şi celelalte podoabe pentru masă” răspundeau medelnicerii. De fapt,
folosirea completă a veselei de argint este semnalată pînă la începutul secolului XX. Odată cu
instaurarea noii ideologii sunt pierdute şi ignorate multe tradiţii seculare cît priveşte modalitatea de
servire a meselor festive şi folosirea veselei de argint, ce a contribuit la reducerea substanţială a
cererii faţă de vesela de argint. Cupele vechi au servit drept obiect de studiu încă de la începutul
secolului XX, fiind analizate de către cercetătorul basarabean Constanţa Niculiţă, care anexează şi
două imagini respetive a unui pahar de argint confecţionat la finele secolului XIX şi bogat ornat
[74]. Paharele de argint au jucat rol utilitar sau decorativ în toate timpurile. Fiind obiecte foarte
preţioase, deseori erau trecute în foile de zestre ale boierilor autohtoni. Argintarii mai lucrau şi alte
obiecte de argint, mai ales din acelea ce se dăruiau ca odoare bisericilor şi mănăstirilor. Paharele de
argint devin mai abundente în Principatele Române în secolul al XVI-lea, cînd sunt mai strînse
relaţiile cu Braşovul şi Ungaria. Meşterii argintari din Sibiu, Braşov (centre principale de prelucrare
a argintului) trimit în dar domnilor moldoveni cupe foarte frumoase. Uneori domnii Moldovei trimit
aceste pahare în Turcia pentru a se menţine la domnie. Forma şi mărimile cupelor variază şi, de
obicei, poartă marca de fabrică sau monograma argintarului. Uneori cupele de argint erau folosite în
calitate de monede de schimb şi se găseau în cantităţi enorme în vistieriile mănăstirilor bogate, a
particularilor înstăriţi alături de bani şi bijuterii fastuoase. Deseori articolele preţioase de orfevrărie
de argint erau lăsate la mănăstiri pentru a fi mai bine păstrate. Din secolul al XVII-lea argintarii au
devenit iscusiţi şi în Principatele Române. În secolul al XVIII-lea se simte o sărăcire în privinţa
articolelor de argintărie, se resimte şi o slabă influenţă rusă, mai ales odată cu înflorirea industriei
argintăriei în Rusia. Din Rusia încep să pătrundă nu numai influenţe artistice, dar şi obiecte de preţ.
În secolul al XIX-lea în Rusia industria confecţionării paharelor de argint înflorea, existau fabrici
pentru lucrarea samovarelor, vaselor şi a paharelor de argint. Vesela se utiliza la mesele aristocraţiei
înstărite, moda a trecut şi în Basarabia, unde după 1812 sunt prezente vase de argint într-un număr
considerabil. Marea majoritate din aceste obiecte a fost retopită, la începutul secolului XX erau
semnalate, totuşi, cîteva articole prin casele nobilimii bogate sau ale colecţionarilor de obiecte
valoroase. Paharele de argint deseori erau ornate cu medalioane lucrate în tehnica emailului
caucazian, cu chipuri de sfinţi. Panourile decorative reprezintă motive orientale vegetale –

209
chiparoşi, palmieri, turnuri cu steguleţe. Mai mult ca posibil că meşterul-gravor în confecţionarea
acestor obiecte s-a servit de un model mai vechi, introducînd unele elemente decorative moderne.
Fiind pe cale de dispariţie, aceste pahare denotă gustul artistic al nobilimii basarabene faţă de vesela
frumoasă, tehnica de executare, tendinţele stilistice, actualmente fiind rămase într-un număr destul
de restrîns şi înalt apreciate.
Dacă în secolul XIX – începutul secolului XX folosirea veselei de argint este specifică familiilor
înstărite, care respectă tradiţiile familiale seculare, atunci în a doua jumătate a secolului XX această
tendinţă decade practic complet, rămînînd, de preferinţă, de domeniul bătrînelor aristocrate, care
ţineau foarte mult la linguriţa de argint sau la suportul pentru paharul cu ceai. Respectiv, volumul
cererilor la vesela de argint comparativ cu secolele XVIII-XIX, în Moldova secolului XX s-a redus
simţitor, din care considerente despre asemenea obiecte putem discuta în baza unor articole
depistate pur întîmplător în unele colecţii. Imaginea alăturată ne prezintă un model de fructieră
specifică pentru hotarul secolelor XIX-XX. Tehnica de confecţionare constă în ciocănirea
metalului, aurirea suprafeţei metalice, ornarea cu elemente decorative complicate floristice şi figuri
cochete de îngeri sau eroşi (fig.66.).

fig. 66. Vază decorativă de argint aurit, a doua jumătate a sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie
Naturală, Chişinău.

Abia la hotarul secolelor XX-XXI reapare interesul pentru vesela de argint, folosită îndeosebi în
legătură cu poluarea excesivă a mediului ambiant, apei potabile etc. În prezent în Moldova nu

210
putem vorbi despre prezenţa unei ramuri active de producere a veselei de argint, obiectele apărute
fiind o mare raritate, de obicei, la ateliere şi uzină se adresează cu propunerea de a arginta vesela
veche, a curăţa sau a acorda luciu respectiv metalului. Printre obiectele cel mai frecvent întîlnite şi
la etapa actuală din setul de veselă de argint, fac parte variate linguri, linguriţe, furculiţe, cleşte
pentru zahăr sau pîine, cuţite de tot tipul. Aceste obiecte de argint sunt folosite mai cu seamă graţie
proprietăţilor bactericide a metalului, cît şi în funcţie de tendinţele modei.
Expoziţiile de artă plastică şi decorativă din a doua jumătate a secolului XX prezintă
preponderent vase confecţionate din ceramică, teracotă, cu folosirea frecventă a emailului, cum ar fi
farfurii decorative, urcioare, burluie, vesela din materii nobile fiind practic neîntîlnită.

fig. 67. Pocale de lemn cu incrustaţii de alamă. 1973.

Prezenţa rară a acestor obiecte este demonstrată de materialele Expoziţiei „Slava muncii” din
1976 [131, p.12.], la care soţii Goreacev Valentin Sergheevici (a.n. 1948) şi Goreaceva Valentina
Vasilievna (a.n. 1948) au prezentat un set din şase pocale executate la 1974, folosindu-se baza de
lemn şi variate incrustaţii de metal şi ornamente decorative de alamă. Pocalele prezintă adevărate
capodopere ale artei decorative, luînd în consideraţie că meşterii nu sunt profesionişti, ci amatori.
Piciorul şi cupa pocalului sunt executate la un nivel profesional destul de înalt, cu elemente
decorative specifice, respectînd simetria strictă şi repetativitatea ornamentului ales, ceea ce
demonstrează şi gust artistic rafinat, şi educaţie estetică specială, adică tendinţa omului spre ceea ce
este util, pragmatic, dar întruchipat în frumuseţe şi plăcere (fig.67.).
Zamfir – sapfir, denumire veche, folosită în documente istorice, balaş.
Zinc - metal alb de nuanţă albăstruie, foarte fragil, se laminează uşor, intră în componenţa
aliajelor pentru aurul alb, a aliajelor de metale nepreţioase cu temperatura joasă de topire, ca aliaj
pentru sudură.

211