Sunteți pe pagina 1din 7

Presiunea fiscala Efortul fiscal este suportat de contribuabili, platitorii sau suportatorii, sau cu alte cuvinte de catre cei

care detin venituri, care detin o avere sub o forma sau alta si nu in ultimul rand ca importanta consumatorii finali. Datorita tendintei de repercutare a impozitelor, adevaratii suportatori ai impozitelor sunt persoanele fizice, populatia. Sarcina fiscala este o povara, un rau necesar pe care fiecare dintre noi o suportam mai greu sau mai usor, in functie de capacitatea contributiva a fiecaruia. Capacitatea contributiva are o dimensiune economica, sociala dar si una psihologica. Reactiile contribuabilului sunt generate de influentele directe din partea impozitelor, de presiunea fiscala, dar si de cele indirecte, din partea mediului social, economic, familial, pentru persoanele fizice, mediul concurential, legislativ, pentru persoanele juridice. Presiunea fiscala poate fi cuantificata atat in cifre absolute, cat si in cifre relative, cu posibilitati diferite de apreciere a efortului fiscal. Atat in literatura de specialitate cat si in practica fiscala se utilizeaza indeosebi indicatorul: rata presiunii fiscale. Rata presiunii fiscale se calculeaza de regula la nivel macroeconomic si are doua forme: -rata presiunii fiscale globale si -rata presiunii fiscale in sens restrans. Prima forma a ratei ne arata raportul veniturilor publice obtinute pe cale fiscala si cotizatiile sociale in produsul intern brut. Cea dea doua forma ne arata raportul impozitelor si taxelor, fara a mai tine seama de cotizatiile sociale in produsul intern brut. Acest indicator permite comparatii internationale deosebite cu privire la fiscalitate si efortul fiscal, in limitele folosirii cifrelor relative. Semnificatia ratei fiscalitatii ca procent este diminuata de particularitatile de calcul economic si contabil al veniturilor fiscale la nivelul societatii. Din punct de vedere economic trebuie avut in vedere ca o parte a resurselor publice obtinute pe cai fiscale se vor intoarce in economie sau in bugetul familiei, sub forma unor cheltuieli publice, care constituie resurse pentru unii agenti economici sau avantaje generatoare de economii pentru persoanele fizice (educatie gratuita, medicamente gratuite etc). Din punct de vedere contabil, nivelul presiunii fiscale este influentat de faptul ca impozitele si taxele vor finanta alte prelevari obligatorii in diferitele forme pe care le prezinta acestea la nivelul administratiilor publice. De exemplu, din impozite si taxe

sunt platite si obligatiile fiscale ale angajatilor unor institutii publice, impozitul pe salarii, cotizatiile sociale etc. Acest indicator este astfel denaturat de calcule economice conventionale si incetatenite in timp. Tinand seama de aceste restrictii, rata presiunii fiscale este, in esenta, un indicator de masurare a partii veniturilor extrase din productie, care tranziteaza bugetul pnntr-un proces de afectare obligatorie si publica, in loc de a fi lasate liber la dispozitia initiativei private. Rata presiunii fiscale, exprimata in cifre relative, ofera astfel diverse motive de comparatii la nivel international, intre tari, dar si in timp. In tara noastra rata presiunii a evoluat. de la 57% in 1990 la 38,8% in 1991, 34,9% in 1992, 34.0% in 1994 ceea ce arata o scadere a gradului de fiscalitate in anii 90, sub media fiscalitatii tarilor dezvoltate (spre exemplu SUA 32%, Marea Bntanie 34%, Germania si Grecia 40%. Totusi fiscalitatea este excesiva in Romania daca tinem seama de capacitatea contributiva a romanilor. Cresterea sau descresterea impozitelor si taxelor genereaza schimbari multiple variabilele politicilor financiare de alocare si redistribuire a resurselor, dar si in comportamentul si reactiile contribuabililor. In acest sens americanul Arthur Laffer, ne arata cu ajutorul unei curbe, care ii va purta numele, comportamentul contribuabililor legat de eficacitatea impozitelor de la un anumit nivel al ratei presiunii fiscale. Cu alte cuvinte de la un anumit prag al presiunii fiscale randamentul impozitelor scade. Curba este in functie de rata presiunii fiscale si volumul prelevarilor obligatorii catre bugetele publice. Analizand acest grafic se delimiteaza doua zone in functie de randamentul maxim in punctul M corespunzator unei rate a presiunii fiscale b: zona din stanga unde veniturile fiscale cresc si zona din dreapta unde veniturile fiscale scad, desi rata fiscalitatii creste. Aceasta a doua zona este caracterizata prin faptul ca impozitele si cotizatiile sociale cresc atat de mult incat veniturile fiscale scad prin distrugerea bazei impozabile si prin sustragerea de la impunere.

Punctul maxim M de impozitare poate fi greu determinat, mai simplu este a se compara pozitia fiscalitatii unei tari cu a alteia. Totusi exista o anumita zona pe grafic in care randamentul este aproximativ sau aproape de maxim, corespunzatoare unei anumite rate a fiscalitatii intre a si c de preferabil b, punct insa tangibil din punct de vedere teoretic. Aceasta zona se poate delimita prin efectul fiscal, volumul veniturilor fiscale in conditii de crestere economica de incalzire a economiei pe seama resurselor publice. Daca rata presiunii fiscale creste peste punctul optim b va creste si evaziunea fiscala! Evaziunea presupune sustragerea de la impunere, pe cand repercusiunea fiscala presupune transmiterea, translarea sarcinii fiscale. Evaziunea fiscala se poate defini ca fiind totalitatea procedeelor, legale sau ilegale, cu ajutorul carora se realizeaza sustragerea, in parte sau in totalitate, a materiei impozabile de la impunere. Acest fenomen este posibil datorita lacunelor legilor fiscale, care genereaza posibilitati de interpretare si lasa loc arbitrariului, precum si datorita unei aplicari defectuoase a legii. Cei mai multi specialisti grupeaza evaziunea in: evaziunea frauduloasa sau frauda fiscala, care se realizeaza cu incalcarea legii, si evaziunea nefrauduloasa care se realizeaza fara a se incalca legea, contribuabilul gasind acea interpretare favorabila a prevederilor legale dupa care se poate ascunde pentru a nu declara in totalitate sau in parte masa impozabila. Daca prima forma este sanctionata drastic de legile fiscale, cea de-a doua este privita ca o lacuna a legii fiscale.]1[1]

Politica fiscala [Politica se defineste ca o activitate in domeniul conducerii sau o conceptie cu privire la activitatea de conducere. Cand este vorba de domeniul financiar, politica vizeaza subdomenii economice, precum cel bugetar, al creditului, al asigurarilor sociale, al asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila. Politica fiscala este parte a politicii financiare, alaturi de politicile de alocare si politicile de finantare a deficitului bugetar, fiind in fond o politica bugetara. Baza politicii fiscale este utilizarea impozitelor si taxelor ca parghii si instrumente financiare de interventie a autoritatilor publice in economic si societate si de orientare a comportamentului contribuabililor, consumatori sau investitori. Impozitele reprezinta principala sursa de atragere a veniturilor la bugetul statului si totodata cea mai eficace cale de interventie, atat la nivelul sectorului public, cat si la nivelul sectorului privat. Sub amprenta teoriilor keynesiene, prelevarile fiscale
1[1] Morar Ioan Dan - Sistemul fiscal romanesc. Traditie si capacitate de adaptare- Editura Treira, Oradea 1999, pag 16-28

si-au extins rolul lor mai ales dupa deceniile al III-lea si al IV-lea ale secolului nostru, reprezentand de fapt ceea ce reprezinta interventionismul pe seama impozitelor'. Rolul economic al statului se oglindeste mai ales prin politicile sale interventioniste, politici proprii finantelor moderne. Statul intervine in economie si societate pentru a modifica unele variabile ale echilibrului economic, in raport cu economia de piata. Interventionismul statal in economie se realizeaza printr-o serie de practici, metode, care au la baza anumite categorii valorice, printre care un loc important il ocupa impozitul. Comportamentul contribuabilului, ca investitor dar si consumator, poate fi influentat prin impozite, care functioneaza astfel, ca parghii financiare de orientare si influentare. Interventia statului nu se limiteaza la instrumentele fiscale, aceasta se bazeaza si pe alte categorii valorice bugetare cum sunt alocatiile bugetare, subventiile, sau se bazeaza si pe instrumentele creditului si asigurarilor si alte mijloace de interventie. In acest context, impozitele sunt cotate ca fiind cele mai eficiente parghii financiare, cu efecte stimulatorii dar si corective, care declanseaza interese atat de partea contribuabililor cat si de partea statului. Keynes spunea ca statul trebuie sa intervina si are interesul sa intervina, cat si posibilitatea sa o faca, in calitatea sa de persoana suverana de drept public. Daca statul inseamna puterea si daca cei care detin puterea doresc sa o pastreze, atunci ei sunt interesati sa existe in tara un climat politic cat mai linistit. Stabilitatea politica este insa o rezultanta a pacii sociale, iar aceasta exista atata vreme cat economia este prospera, consumatorii realizeaza venituri indestulatoare, iar afacerile intreprinzatorilor sunt profitabile. Daca insa economia este in suferinta, societatea este zguduita de convulsii. Oamenii cer socoteala guvernantilor pentru situatia lor precara, iar instabilitatea politica devine un fapt real. Pentru a evita acest lucru, statui trebuie sa se ingrijeasca de bunul mers al economiei. Impozitele ofera posibilitati nebanuite de interventie, atat in economia reala, cat si pe piata financiara, prin sistemul de avantaje fiscale, cat si prin constrangerile impuse prin legile fiscale. Scutirile la plata impozitelor, amanarile la plata, reducerile, creditul fiscal, sunt elemente de distorsionare a economiei libere. Cand o parte castiga, cineva trebuie sa piarda, si aceste avantaje fiscale in speta, se vor regasi ca efecte de levier, de parghie in randamentul impunerii. in comportamentul contribuabililor care se vor obisnui sa caute interpretari favorabile la legea fiscala. Obiectivele politicii fiscale, si anume acelea de revigorare a economiei si de asigurare a unui nivel minim de venituri pentru toti membrii societatii, au o conotatie sociala. Cei care beneficiaza de scutiri si alte avantaje sunt fericiti, dar cineva le va suporta pe acestea. Mecanismul de reglare a nivelului veniturilor in societate pe seama impozitelor, se contrapune echilibrului pe care il stabileste piata libera. Se pare ca cea mai eficienta masura interventionista pe cale fiscala este reducerea ratei presiunii fiscale si nu acordarea de avantaje in mod selectiv.

Daca sistemul fiscal este cuprins de practica exonerarilor fiscale acestea degradeaza sistemul fiscal, creand perturbatii in activitatea financiara. Schimbarea regulilor unui impozit, antreneaza modificari importante asupra masei impozabile si asupra platitorilor de impozite. Pentru a reusi o reforma fiscala, e indispensabil sa se reduca sarcina globala a impozitelor, cu efectele de rigoare, generate asupra alocarilor de resurse. A uza prea mult de prevederi legale in materie fiscala, de rectificari legislative inseamna a practica masuri administrative autoritare mai excesive. Dreptul trebuie sa fie doar mijlocul de asezare a impozitului si nu inspiratorul sau. Prea multe prevederi legislative cu privire la impozite, presupun existenta unui control fiscal supradimensionat. Variabilele politicii fiscale Scopul politicii fiscale este acela de a asigura echilibrul bugetar si financiar in anumite conditii, date de evolutia economiei reale si stabilitatea sociala. In acest context, politica fiscala vizeaza urmatoarele grupe de posibile actiuni sau finalitati de realizat: In primul rand, politica fiscala stabileste volumul resurselor financiare ale statului. Marimea acestora este data de capacitatea contribuabililor de a contribui, de a plati impozitele si taxele impuse. Se poate intampla uneori ca nevoia de resurse sa fie supradimensionata (de exemplu un sector public prea dezvoltat, sau o orientare a cheltuielilor publice catre unele sectoare de mai mica importanta si care nu reusesc o recuperare a efortului public). Dimensionarea veniturilor fiscale, cat si a cheltuielilor publice trebuie deci, realizata tinandu-se seama de capacitatea contributiva a contribuabililor in conditii reale economice si sociale, sau simplu spus in functie de posibilitatile de procurare a resurselor publice. Volumul veniturilor fiscale depinde apoi de nivelul de dezvoltare economica si eficienta muncii, functie de care se contureaza in fapt capacitatea contributiva in general a contribuabililor. Politica fiscala trebuie sa tina seama astfel, de realitatea economica in cadrul careia se aplica, de asemenea si de conditii sociale, mediul social in care se implementeaza (adica ocupatiile majore ale celor ce muncesc, in industrie, servicii sau in agricultura si alte ramuri, fiecare generand un anumit tip de contribuabil). In al doilea rand politica fiscala vizeaza provenienta resurselor financiare ale statului. Problema care sta in fata politicii fiscale este de a stabili, concret si corect, de unde provin resursele financiare: de la sectorul public, agenti economici privati si de la populatie. Cei care concep politica fiscala, pot opta pentru un tratament egal. echitabil pentru toti contribuabilii, indiferent de forma de proprietate care sta la baza capacitatii contributive a contribuabilului, sau pot opta pentru diferentieri in functie de anumite obiective economice sau sociale.Ideal ar fi un tratament egal pentru toti contribuabilii, indiferent de forma de proprietate, sau cel putin cautarea asa-numitei justitii sociale. In perioada actuala, politicile fiscale diferentiaza tratamentul fiscal in functie de baza de impunere, care este venitul, averea, sau cheltuiala, ajustate, acestea, cu criterii precum capacitatea de munca a contribuabilului persoana fizica, felul activitatii pe care o desfasoara (salariat, liber profesionist, pensionar, agricultor) sau situatia sociala (casatorit, copii sau alte persoane in intretinere) etc. In cazui contribuabililor persoane juridice, criteriile de

diferentiere a sarcinii fiscale tin de ramura de activitate, de faptul daca intreprinderea investeste sau nu, de tipul de proprietate, de rezidenta etc. In al treilea rand, politica fiscala stabileste numarul si felul impozitelor. Cu privire la numarul prelevarilor, realitatea practica a impus varianta cu mai multe forme de prelevare, in defavoarea unicitatii impozitului, ca un impozit pe capital, mai ales pe avere, idee care circula in literatura de specialitate.Felul impozitelor pare a fi un criteriu mai important din punctul de vedere al celor care concep politica fiscala, criteriu pe baza caruia se desprind o serie de intrebari. Ce pondere sa aiba in veniturile fiscale impozitele directe. in comparatie cu impozitele indirecte, care sa fie ponderea impozitelor pe venituri fata de cele pe avere sau pe cheltuiala, care sa fie locul impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, fata de cele pe veniturile persoanelor juridice, care sa fie modalitatile de acordare a facilitatilor fiscale, cum sa se acorde aceste facilitati persoanelor fizice, cum se determina capacitatea contributiva a contribuabilului si altele. Pentru a raspunde acestor intrebari, este nevoie sa tinem seama de continutul economic al bazei de impunere, a impozitului in sine ca suma de platit, cu o anumita sursa bine determinata. Unele impozite au un efect pozitiv dintr-un anumit punct de vedere, pe cand din alta viziune, creeaza greutati, atat de partea organului fiscal, cat si de partea contribuabilului. Asa se vorbeste in literatura de specialitate despre impozitele directe contra impozitelor indirecte, despre impozitele locale fata de cele centrale' si alte asemenea sintagme. Locul impozitelor locale, fata de cele centrale, in cadrul veniturilor publice, ne arata gradul de autonomie financiara a unitatilor teritorial administrative si modul de functionare a finantelor publice nationale. Criteriul cel mai important de dimensionare a veniturilor fiscale locale pare a fi structura nevoilor publice locale, care pot fi identificate mai corect la nivel local. Structura veniturilor fiscale si randamentul impozitelor sunt influentate in mod direct de aceste coordonate aratate mai sus precum si de factori independenti de sistemul fiscal, cum sunt produsul intern brut natura si amplasarea institutiilor publice sau marimea sectorului public. Influentele, variabilele, proprii sistemului fiscal, pornesc de la o variabila determinativa si anume rata presiunii fiscale care, in functie de marimea sa, determina evolutia celorlalte variabile. in al patrulea rand, politica fiscala stabileste structura si modalitatile de acordare a facilitatilor fiscale. Facilitatile fiscale reprezinta avantaje acordate de autoritatea publica, prin lege, unor grupe sau categorii de contribuabili, in mod selectiv, in functie de anumite obiective ale politicii fiscale. Acestea sunt concretizate in scutiri de ia plata impozitelor, reduceri la plata, deduceri din masa impozabila, amanari la plata impozitului, creditul fiscal, practicarea amortizarilor accelerate, exonerari pentru activitatea de cercetare etc. Facilitatile fiscale, daca sunt asezate corect si bine dimensionate, genereaza efectul de parghie fiscala, cu virtuti stimulatorii asupra contribuabilului, ca investitor si consumator.

De regula avantajele fiscale se acorda pentru incurajarea investitiilor productive. incurajarea exporturilor, incurajarea productiei agricole, achizitionarea de locuinte, invatamant si alte astfel de ajutoare]2[2].

3 [1] Morar Ioan Dan - Sistemul fiscal romanesc. Traditie si capacitate de adaptareEditura Treira, Oradea 1999, pag 16-28 4[2] Morar Ioan Dan - Sistemul fiscal romanesc. Traditie si capacitate de adaptareEditura Treira, Oradea 1999, pag. 50-54

2[2] Morar Ioan Dan - Sistemul fiscal romanesc. Traditie si capacitate de adaptareEditura Treira, Oradea 1999, pag. 50-54