Sunteți pe pagina 1din 376

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

Coperta: Pavel Botezatu

ISSN 1843-8660

Nota redacţiei:

Responsabilitatea asupra paternităţii textelor, precum şi asupra datelor şi afirmaţiilor din materialele incluse în acest volum revine în exclusivitate autorilor.

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS

FACULTATEA

DE

ISTORIE,

FILOZOFIE

ŞI TEOLOGIE

T E O L O G I E

ŞI

E D U C A Ţ I E

LA DUNĂREA DE JOS

FASCICULA VII

Volum tipărit cu binecuvântarea PS dr. CASIAN CRĂCIUN, Episcopul Dunării de Jos

EDITURA EPISCOPIEI DUNĂRII DE JOS GALAŢI, 2008

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

Redactor:

Pr. drd. Lucian Petroaia

Tehnoredactare computerizată:

Ing. Simona Mavromati

Corectură:

Olga Neprilescu

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

O NOUĂ PUNTE SPIRITUALĂ PENTRU UNIVERSITARII ŞI STUDENŢII DUNĂRENI

Apare o nouă mărturie a prezenţei teologilor în viaţa universitară a Dunării de Jos, rod al ostenelilor dascălilor şi profesorilor participanţi la Simpozionul Naţional de la Galaţi închinat Sfintei Scripturi şi Sfintei Li- turghii, din anul consacrat de Sfântul Sinod celor două căi de transmitere a Revelaţiei şi a harului dumnezeiesc, Biblia şi Liturghia. Este cu atât mai semnificativă această mărturie, cu cât se prelungeşte mesajul ei sacru către slujitorii culturii şi către truditorii şi învăţăceii edu- caţiei creştine, în societatea românească. La Universitatea noastră, astfel de sinteze binecuvântate mărturisesc despre lucrarea noastră în perimetrul bunei comunicări şi înţeleptei coope- rări spre sfinţitoarea comuniune, sugerată chiar şi de vecinătatea titulaturii:

şi Eparhia, şi Universitatea sunt „plămânii“ spirituali ai Dunării de Jos! În chip deosebit, semnalăm pentru prezentul volum contribuţia Preafericitului Patriarh Daniel prin deschiderea atâtor căi luminoase dinspre teologia slujirii sfinţitoare a omului şi a creaţiei, dar şi a culturii româneşti, prin „Liturghierul“ - „nava amiral“ a tiparului românesc, ajuns în al 500-lea an al vieţii. De asemenea, pe lângă toate studiile şi mărturiile distinşilor coautori, teologi ori profesori universitari gălăţeni laici, ne bucurăm să readucem în prezentul nostru o personalitate luminoasă a Dunării de Jos şi-a întregii noastre ortodoxii, vrednicul de pomenire arhiepiscop dr. Antim Nica la un secol de la naştere. Şi această lucrare se constituie într-o cărămidă aşezată la edificiul cercetării teologice şi misiunii în universitate, ca o luminoasă îmbrăţi- şare dintre credinţă şi cultură, cu rolul binecuvântat de apropiere a apă- rătorilor şi promotorilor valorilor creştine, în lumea noastră tot mai secularizată.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

Fie ca pe viitor să se alăture acestui demers cât mai mulţi preoţi şi tineri, dascăli de religie şi nu numai, cu deosebire cei ce au păşit pentru întâia oară în cetatea masteranzilor teologi la Dunărea de Jos. Tuturor scriitorilor şi întocmitorilor acestei frumoase şi utile cărţi mulţumiri şi binecuvântare, iar cititorilor mult folos sufletesc.

† Casian, Episcopul Dunării de Jos

A.D. 2008. Un secol cu Sfântul Andrei la Seminarul gălăţean

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

SFÂNTA LITURGHIE - IZVOR DE VIAŢĂ SFÂNTĂ ŞI LUMINĂ VEŞNICĂ *

Prima carte tipărită pe teritoriul României a fost un Liturghier, în anul 1508, realizată prin strădania ieromonahului Macarie. O simplă întâmplare? Nu, ci o necesitate misionară, pentru că nu se poate săvârşi Liturghia, fără Liturghier şi fără Evanghelie. Preotul trebuie să aibă Liturghierul în faţă când săvârşeşte Liturghia, chiar dacă ar cunoaşte pe de rost slujba Sfintei Liturghii, întrucât aceasta nu este o lucrare individuală, ci este o lucrare a întregii Biserici, a poporului drept-credincios în faţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pentru popor. Cu doar 17 ani înaintea apariţiei Liturghierului de la Târgovişte, a fost tipărită pentru prima dată în lume o carte de cult ortodoxă, şi anume un Octoih, în 1491, la Cracovia, după care urmează încă două cărţi: un Ceaslov, în 1493, la Veneţia, şi un Octoih, în 1494, la Cetinye (Macedonia). În ceea ce priveşte tipărirea Liturghierului, putem considera ca o bine- cuvântare faptul că Liturghierul tipărit la Târgovişte de ieromonahul Macarie este primul Liturghier ortodox tipărit din lume. După acesta ur- mează şi alte ediţii: sârbo-bulgară (Veneţia, 1519), greacă (Veneţia, 1526), ruteano-ucraineană (Vilna, 1583) şi rusă (Moscova, 1602 - ediţie care apare cu aproape un secol mai târziu faţă de ediţia de pe teritoriul României). 1

* Mesaj adresat participanţilor la Sesiunea Festivă a Academiei Române - „500 de ani de tipar românesc“ - Bucureşti, 10 noiembrie 2008. 1. Vezi Pr. Lucian Petroaia, 1508, Târgovişte: 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox pe pământ românesc, de către Macarie Ieromonahul, în „Almanah bisericesc - 2008“, Editura Cuvântul Vieţii, Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, p. 111-122.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

1. Sfânta Liturghie - izvor de sfinţire a poporului drept-credincios

Cuvântul Liturghie în limba greacă înseamnă lucrare publică şi provine din alte două cuvinte, „laos“ şi „ergon“. „Laos“ înseamnă popor, iar „ergon“ înseamnă lucrare. Deci, Liturghia este lucrarea poporului drept-credincios pentru a preamări pe Dumnezeu, dar şi lucrarea lui Dumnezeu pentru a sfinţi poporul drept-credincios. Înainte de începerea Sfintei Liturghii, diaconul zice: „Vremea este să facem Domnului“, dar acelaşi verset (Ps. 118, 126) se poate traduce „vremea este ca Domnul să lucreze“, ca Domnul să lucreze pentru noi. Este deci posibilă o dublă traducere, ceea ce înseamnă un dublu conţinut duhovnicesc al Sfintei Liturghii, ca lucrare publică, şi anume, lu- crarea poporului pentru preamărirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pentru sfinţirea poporului. În acest înţeles, la sfârşitul Sfintei Liturghii se arată că Dumnezeu este Sfinţitorul poporului: „Tu eşti sfinţirea noastră, iar rostul Liturghiei este sfinţirea poporului drept-credincios de către Dumnezeu, Care este prezent şi lucrează în timpul Sfintei Liturghii. Aşadar, înţelegem că săvârşitorul principal al Sfintei Liturghii este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: „Tu e ş ti Cel ce aduci ş i Te aduci, Cel ce primeş ti ş i Cel ce Te împarţi (dăruieşti)“ - după cum se spune în rugăciunea aducerii darurilor la Sfântul Altar. De aceea, conţinutul duhovnicesc al Liturghiei poate fi rezumat astfel: „Hristos în mijlocul nostru“. Dar nu numai după prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului, ci în întreaga Sfântă Liturghie, de la început până la sfârşit, este Hristos prezent în mijlocul nostru, după cum a făgăduit El Însuşi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20). Deci, Hristos este prezent în mijlocul poporu- lui drept-credincios adunat în numele Lui. El este prezent între noi, în mod tainic, nevăzut. Iar această prezenţă harică a lui Hristos, nevăzută, dar reală, în timpul Sfintei Liturghii, este mărturisită iconic, vizual, prin icoane şi prin acte sau gesturi liturgice ale arhiereului sau ale preotului; şi este procla- mată verbal prin citirea Evangheliei, prin cuvinte de cerere şi binecuvântare rostite de arhiereul care prezidează Sfânta Liturghie, de preoţi şi de diaconi, slujitori ai lui Hristos în şi pentru Biserica Sa, potrivit cuvintelor Sale:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20, 21; 13, 20; Matei 10, 40) şi „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă(Luca 10, 16). Această prezenţă harică a lui Hristos - Arhiereul veşnic în Sfânta

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

Liturghie a Bisericii se intensifică în dăruirea Lui către Biserică şi culminează în sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea clerului şi credincioşilor cu Trupul şi Sângele Său. Astfel, Euharistia este cea mai solemnă şi cea mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos, El fiind Capul şi Mirele Bisericii, iar Biserica fiind Trupul Său tainic. Prin împărtăşirea euharistică, Hristos nu mai este prezent doar în mijlocul nostru sau între noi, ci înlăuntrul nostru, în noi. El devine Viaţa vieţii noastre (cf. Ioan 6, 56-57). Sfânta Liturghie este, aşadar, cea mai necesară, mai preţioasă, mai benefică şi mai sfântă lucrare a Bisericii, ca lucrare a poporului pentru Dumnezeu şi lucrare a lui Dumnezeu pentru popor, dar şi pentru întreg universul creat de Dumnezeu.

2. Sfânta Liturghie - izvor de viaţă veşnică

Prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos - Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, casă şi popor al lui Dumnezeu-Tatăl, prin care se dăruieşte Bisericii Sale viaţă veşnică, după cum ne arată Mân- tuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 54). Când în timpul Sfintei şi Dumne- zeieştii Liturghii ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, ni se spune de către preot că ne împărtăşim „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci“, iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“. Unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea păcatelor şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică. De aceea suntem chemaţi în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca „toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiţie formală, ci ea este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20). Sfânta Liturghie confirmă deci prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos în viaţa Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai intim şi mai activ este El prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în Biserica Sa

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

şi, mai ales, în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său“ (Fapte 20, 28). În Sfânta Liturghie se mulţumeşte lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă. Folosul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa creştinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii:

„Trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu“ (Rugă- ciune după sfinţirea Darurilor), „sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri, ajutor spre credinţă neînfruntată, dragoste nefăţarnică, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti, adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu“ (Ru- găciunea întâi de mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), „spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie“ (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei). Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi şi pe cei ce nu pot participa la ea din motive întemeiate, ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului şi întreg universul. Ea se săvâr- şeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, fiindcă prin ea se arată iubirea atot- milostivă şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru „lumea pe care a făcut-o dreapta Sa“.

3. Sfânta Liturghie - izvor de cultură creştină

Primele cărţi tipărite la români s-au scris şi tipărit în tinda Bisericii. Artele şi toată cultura poporului român au izvorât din cult, încât se poate spune că sufletul culturii româneşti este cultul ortodox. Cultul înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu-Creatorul, iar cultura înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu. Când noi mulţumim Creatorului pentru creaţie, o facem pentru că suntem fiinţe inteli- gente şi liturgice sau euharistice, adică recunoscătoare sau mulţumitoare. Cuvântul grecesc euharistie înseamnă recunoştinţă sau mulţumire. Când arătăm recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru că ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă, adică la existenţă, pentru că folosim aerul Lui, apa Lui şi soarele Lui,

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

create nu de noi, ci create de El pentru noi, atunci creştem în iubire, cultivăm relaţia noastră cu Dumnezeu-Creatorul şi sfinţim creaţia Lui, continuând lucrarea Lui împreună cu El. De aceea se spune în popor că „omul sfinţeşte locul“. Da, sfinţeşte locul dacă se sfinţeşte mai întâi pe sine în relaţia sa cu Cel Unul Sfânt, cu Dumnezeu, cu Preasfânta Treime şi cu Sfinţii lui Dumnezeu prezenţi şi lucrători în Sfânta Biserică şi în lume. Liturghia a fost izvorul culturii româneşti, pentru că - mai întâi - „sufletul culturii este cultura sufletului“. Din iubirea şi recunoştinţa oamenilor credincioşi faţă de Hristos, s-a dezvoltat şi cultura dărniciei faţă de Biserica lui Hristos, Cel ce prin lucrarea Bisericii Sale ne iartă păcatele (cf. Ioan 20, 22-23), ne botează copiii, ne binecuvântează nunta, ne binecuvântează casele, ne sfinţeşte toată viaţa. Din mulţumirea adusă lui Dumnezeu şi din darurile oferite Bisericii, s-a născut arta religioasă sau sacră, şi anume: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura şi sculptura bisericească, iconografia, broderia şi altele. Toate acestea au inspirat şi lu- minat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar, mai ales, jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos arătată în viaţa poporului credincios.

4. Sfânta Liturghie - izvor de dărnicie sau filantropie creştină

După ce creştinii ortodocşi români şi-au înfrumuseţat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele Sfinţilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, văzând veşmintele luminoase ca semne ale luminii din Împărăţia cerurilor, plini de pace sufletească şi de iubire sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiţi şi întristaţi, singuri şi uitaţi de oameni, pentru că filantropia Bisericii se naşte din Liturghia Bisericii, adică lucrarea socială a Bisericii izvorăşte din viaţa spirituală a ei şi se exprimă în milostenie personală sau în instituţii filantropice: cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale, can- tine pentru săraci ş.a. Astfel, Taina Sfântului Altar se uneşte cu taina fratelui care are nevoie de iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

5. Sfânta Liturghie - izvor de continuitate şi unitate românească

Pe teritoriul ţării noastre, de la creştinarea strămoşilor prin predica Sfân- tului Apostol Andrei până azi, niciodată nu s-a întrerupt săvârşirea Sfintei Liturghii. Chiar dacă Sfânta Liturghie a fost săvârşită sau celebrată în peşteră, în munţi, în văi adânci, în locuri ascunse, când năvăleau popoarele migra- toare, totuşi ea nu a încetat niciodată. Oricât ar fi fost românii ortodocşi de prigoniţi şi asupriţi de stăpânitori de altă credinţă sau de promotori de ideologii străine şi atee, Sfânta Jertfă Euharistică a Sfintei Liturghii a conti- nuat să fie celebrată în popor, pentru că prin ea se primeşte puterea jertfelnică de a fi credincioşi lui Hristos şi de a rămâne uniţi cu El în istorie şi în eternitate. Pomenirea eroilor şi a morţilor din neam în neam, din generaţie în generaţie, a inspirat şi susţinut o cultură a continuităţii româneşti creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română în toate provinciile româneşti a contribuit la dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale, încât putem spune că Liturghia a format şi salvat România creştină.

6. Sfânta Liturghie - izvor de comuniune ortodoxă universală

În orice loc şi în orice neam sau popor s-ar săvârşi, Sfânta Liturghie nu este niciodată doar o lucrare locală, etnică sau naţională, ci totdeauna ea este şi universală, întrucât în Sfânta Liturghie se manifestă credinţa şi unitatea Bisericii Ortodoxe soborniceşti, plenare şi universale, din toate timpurile şi din toate locurile, „credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor“ (Iuda 1, 3). De aceea, începând cu Proscomidia, unde sunt pomenite cele 9 cete de sfinţi, clerul şi conducătorii mireni, viii şi morţii, şi până la sfârşitul Liturghiei, totul este deodată local şi universal, pământesc şi ceresc, temporal şi veşnic. În mod deosebit, comuniunea Bisericilor Ortodoxe auto- cefale la nivel universal se vede în pomenirea întâistătătorilor acestor Biserici în timpul Sfintei Liturghii prezidată de unul dintre aceştia. În încheiere, ne exprimăm speranţa că Liturghierul nu va rămâne o simplă carte de ritual sau un obiect de studiat, ci va constitui un izvor de învăţătură, de iubire jertfelnică şi de bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul, Cel pururea prezent în Biserica Sa şi în lume.

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

† Casian, Episcopul Dunării de Jos

PĂSTOR ŞI MISIONAR, ÎNŢELEPT ŞI CUMPĂTAT, SLUJITOR HARNIC ŞI COMPETENT ÎN DUHUL TRADIŢIEI ECHILIBRATE, ARHIEPISCOPUL DR. ANTIM NICA LA UN SECOL DE LA NAŞTERE *

Preliminarii

Despre orice persoană care ne-a marcat viaţa se spun şi se scriu părţi din lucrarea sau din manifestările ce se impun ca şi amprentele pe coala albă a hârtiei, care devine document. Cu atât mai multe se pot evoca despre oamenii născuţi şi crescuţi în slujirea celor mulţi. O astfel de măr- turie despre un slujitor al Domnului din Biserica Sa, arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, la un secol de la naştere, reprezintă totodată o bucurie a recunoştinţei ca fapt real şi o îndatorire morală, întrucât oa- menii nu mor când se aşază în mormânt, ci atunci când dispar din conştiinţa şi din viaţa noastră. Despre ierarhii încă în viaţă se scriu şi se evocă multe aspecte ale slujirii, unele în sens pozitiv, altele critic şi, de multe ori, tendenţios, căci nimeni din cei învestiţi cu responsabilităţi pentru cei mulţi nu reuşeşte să obţină ceea ce ar dori de la oameni şi nici nu poate oferi atât cât îşi impune, căci toţi avem limite. Doar Dumnezeu este Dăruitorul

* Studiu publicat în prefaţa volumului Arhiepiscopul dr. Antim Nica. Prinos la Centena- rul naşterii. 1908-2008, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2008, p. 5-24.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

obiectiv şi nepărtinitor faţă de toţi oamenii care îşi manifestă însă şi în atare situaţii, în general, nemulţumirile. La paisprezece ani de la plecarea dintre noi a arhiepiscopului Antim, putem să apreciem, cu mai multă detaşare omenească şi cu mai puţină exigenţă personală, profilul personalităţii unui ierarh care şi-a slujit Biserica şi neamul timp de o jumătate de secol numai ca vrednic arhiereu. Cu atât mai mult, în această împovărătoare şi grea chemare de la Dumnezeu pentru oameni se însumează şi cealaltă parte a vieţii sale considerată personală, de la naştere şi până la exercitarea misiunii. Deşi ea trebuie mereu înţeleasă ca şi adâncimea unei surse de apă şi rădăcinile unui pom roditor, nu este deloc uşor să evoci o personalitate care s-a impus într-un mod convingător în Biserică şi în lume, aşa cum este arhiepiscopul Antim Nica. Încercarea poate fi cu atât mai dificilă, cu cât viaţa sa s-a manifestat pe pământ cu multe sinuozităţi, căci timpul nu a fost mereu îngăduitor cu el, după vorba cronicarului: „Omul este sub vremuri, şi nu vremurile sub om.“ Cu toate acestea, încercarea eparhioţilor săi, păstoriţi aproape un sfert de secol la Dunăre şi Mare, se constituie în mărturii demne nu de a-l reprezenta, ci mai curând de a se autoprezenta atât prin documentele ce ne-au parvenit din arhiva personală, de la sursă, cât şi din lucrările teologice şi din realizările pastoral-misionare şi cultural-sociale, cu mare deschidere spre ortodoxia universală şi spre creştinism, în general, ori spre marile religii ale lumii, întrucât i-au fost date astfel de oportunităţi de la începutul şcolirii şi până la sfârşitul slujirii sale bisericeşti. Oferim, aşadar, cale deschisă mărturiilor sale în care se manifestă per- soana sa în chip convingător, ca astfel şi cei ce nu au avut şansa lucrării şi cooperării ori a slujirii cu şi lângă un mare om al Bisericii să-l cunoască, să-i aprecieze jertfelnicia şi să încerce a-l urma pe calea apostolatului; fie slujitorii sfintelor altare, fie tinerii teologi, ori creştinii însetaţi de învăţătura creştină şi dornici de identificarea modelelor de urmat în viaţa creştină. Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva repere din viaţa şi din activitatea bisericească a arhiepiscopului Antim, din propriile mărturii şi ale celor ce i-au fost aproape, atât din familia personală, cât şi din cea mai mare, a slujirii teologice şi pastoral-misionare.

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

Fiu de plugari harnici şi evlavioşi, cultivatori de pământ şi de virtuţi în suflet

Alexandru Nica (Nicov) s-a născut la Bogzeştii Orheiului, într-o fami-

lie răzeşească cu 12 copii, el însuşi împărtăşind de mic atât grijile, cât şi greutăţile inerente timpului de început de secol XX - 24 februarie 1908!

A fost educat mai întâi la şcoala vieţuirii frăţeşti, sub permanenta purtare

de grijă a tatălui său, Ananie, care era dascăl la biserică, şcolit în partea de

sud a Basarabiei, la Nicolaev. A profesat şi ca învăţător în ţinutul Dubăsarilor, ca apoi să fie hirotonit diacon de episcopul Serghie 1 . Se trăgea dintr-o familie de vechi slujitori bisericeşti. Bunicul diaconului Ananie, pr. Ioan, a fost la începutul secolului XIX hirotonit de Meletie al Huşilor, iar mai târziu a primit duhovnicia de la mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni 2 . Fiul preo- tului Ioan, Vasile, a fost cântăreţ bisericesc 3 , iar Ananie îşi urmează tatăl în aceeaşi slujire 4 . Mama sa, Anastasia, creştină harnică, darnică şi iubitoare de credinţă şi de familie, se trăgea din vechea familie armenească Petică. De multe ori, ierarhul îşi evoca părinţii cu lacrimi în ochi şi cu recu- noştinţă, mărturisind fapte şi aspecte demne de înscris în memoriile celor mai mari evocatori ai familiilor celebre - „şcoli smerite“ ale vieţii şi ale mântuirii! Nu de puţine ori şi-a exercitat, de mic, atât calităţile spirituale - moştenite de la părinţi - cât şi cele gospodăreşti, imprimate de situaţie, căci fără lucrarea pământului şi hărnicia fiecăruia din familie, era imposibilă vieţuirea şi, cu atât mai complicată, şcolirea multora dintre ei până la nivel universitar.

În plus, tânărul teolog de la Facultatea din Chişinău se achită admirabil

de îndatoririle faţă de familia mare a satului, prezentând licenţa cu subiectul „Biserica din Bogzeşti“ (Orhei) 5 . În acelaşi timp, şi-a folosit şi experienţa de teolog tânăr şi harnic prin nenumărate meditaţii, din care-şi primea o

1. Episcopul Serghie al Hersonului, fişa din arhiva personală a arhiepiscopului Antim

Nica.

2. Document în arhiva arhiepiscopului Antim Nica, dosar nr. 535, din 13 decembrie

1854, din parohia Vădeni - Basarabia.

3. Condica formulară din 1847 a bisericilor din judeţul Soroca, în arhiva personală a

arhiepiscopului Antim Nica.

4. Certificat eliberat de Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului, 6 septembrie

1936, vezi arhiva personală a arhiepiscopului Antim Nica.

5. Antim Nica, Biserica din Bogzeşti (Orhei), Chişinău, 1937.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

parte din sumele necesare achitării taxelor de studii. Astfel împlinit, de tânăr, Alexandru reuşeşte să se impună în faţa profesorilor săi şi a oblă- duitorilor canonici şi duhovniceşti, care îl ajută să-şi desăvârşească studiile în străinătate, ca bursier al Guvernului român.

Tânăr studios, meticulos şi matur, şcolit în ţară şi în străinătate

După absolvirea cu succes a studiilor teologice la Chişinău, în 1931, în primăvara anului 1932, absolvă Seminarul Pedagogic la Iaşi şi astfel obţine o bursă de patru ani pentru studii în străinătate. Este o excepţie pentru starea lui socială, dar este o măsură excepţională a pedagogilor, care nu gândeau doar la prezent, ci lucrau pentru viitorul Bisericii, cu multă conştiinciozitate, ctitorind oameni care, la rându-le, le-au urmat exemplul: „Lumină din lumina“ cunoaşterii şi preţuirii celor valoroşi pentru binele Bisericii 6 . În

6. Renumitul profesor C. N. Tomescu, de la Facultatea de Teologie din Chişinău, a intuit calităţile reale ale tânărului Alexandru, încă din timpul studiilor studenţeşti. A fost principalul său susţinător din punct de vedere teologic, recomandându-l altor profesori şi mitropolitului Gurie Grosu pentru studii în străinătate. În arhiva personală, arhiepiscopul Antim a păstrat la

loc de cinste două dintre scrisorile profesorului său, din care redăm câteva paragrafe, în care i se adreseaz ă cald ş i apropiat: „M ă bucur c ă lucrezi asupra Bisericii din Siria. Va fi un studiu la vreme venit. Cere date oficiale şi cât mai variate aspecte să ai. Să te consideri însărcinat oficial al Arhiepiscopiei noastre la alcătuirea acestui studiu. Socot că te-ai aranjat să predai la Şcoala

Şi, desigur că le vei fi de real folos.“ Studiul respectiv a fost

publicat la Chişinău în 1936 (16 pagini), cu titlul „Ortodoxia în Siria şi la Locurile Sfinte“. Îl sfătuieşte să meargă şi la Ierusalim, din Siria: „Vei adăuga mult sufletului dumitale.

Acolo vei întâlni cunoscuţi de-ai mei

poate, mai cu înlesnire.“ În aceeaşi scrisoare îl pregăteşte pentru noviciatul ce urma să-l săvârşească prin intrarea în monahism, eventual, la Măn. Noul Neamţ - „unde-s şi Nicodim (Ioniţă, s.n.) şi Benedict

Ghiuş. Dar venind în ţară, vom mai aranja ca să-ţi fie cât mai bine.“ În continuare, îi anunţă trimiterea unui mandat de 500 lei din partea Arhiepiscopiei, spre a-i uşura condiţiile de studiu (scrisoare expediată de la Chişinău, la 1 ianuarie 1935) Într-o altă epistolă îi anunţă vestea alegerii, în 1935, a vlădicăi Nicodim ca mitropolit al Moldovei: „Alegerea aceasta, învestirea şi instalarea m-au ţinut lângă el, m-au înviorat,

mi-au renăscut atâtea nădejdi

fiind părintele meu sufletesc. Bucură-te şi d-ta, slăveşte

mila lui Dumnezeu şi umple-te şi mai tare de nădejde, ştiind că în calea, ce întrevezi pentru

Foloseşte numele meu, unde socoţi util şi va fi,

americană; eu te-am recomandat

vlădica

d-ta, va fi încă un stâlp al monahismului paisian, un suflet mare, cald şi mult înţelegător.“ Previziunile prof. Tomescu s-au adeverit, mai ales în timpul păstoririi marelui ierarh Nicodim ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, contribuind la rezolvarea multor aspecte grele din viaţa tânărului episcop Antim.

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

anii 1934-1935 studiază cu alţi teologi români la Strasbourg, la Facultatea de Teologie Catolică şi la Institutul Catolic din Paris, unde a audiat, între altele, prelegerile lui Jacques Maritain, care-l sesizează ca pe un teolog profund şi harnic. Celebra universitate alsaciană a şcolit mulţi români care au devenit cadre didactice universitare, la Bucureşti, la Sibiu şi Cer- năuţi, iar alţii ierarhi, dintre care şi patriarhi 7 ai Bisericii Ortodoxe Române. Îşi continuă cercetarea printre primii români teologi în Anglia şi în Siria; îşi însuşeşte limbile franceză şi engleză (ştia de acasă, de la Chişinău, limba rusă) şi astfel, abordează ca temă de cercetare raporturile dintre creştini şi musulmani în Orientul Apropiat. Experiază atât metoda ştiinţi- fică în teologie, în mediul occidental, studiază şi în centre mai greu acce- sibile din Orient. Vizitează şi Locurile Sfinte, atât pentru creştini, cât şi pentru marile religii monoteiste, ca astfel să devină, de timpuriu, unul dintre cei mai bine formaţi teologi, capabil de dialog cu alte Biserici creştine, atunci când nu se practica atât de uşor comunicarea între credin- cioşii diferitelor Biserici. Înaltele şcoli occidentale şi orientale nu l-au depărtat de grija familiei. În arhiva personală a păstrat, ca pe nişte mărturii dragi şi importante în formarea sa, unele scrisori, îndeosebi de la tatăl său, diaconul Ananie 8 , pline de duioşie şi de responsabilitate părintească

Din aceeaşi scrisoare, se desprinde grija profesorului C. N. Tomescu pentru promovarea legăturilor frăţeşti cu ortodocşii sirieni şi libanezi: „Ideea ca să mai vină şi alţi sirieni şi libanezi la noi, să ne cunoască, să studieze aici şi să lucreze apoi de acord cu noi, e bună,

mântuitoare, şi care, de altfel, a făcut şi obiectul călătoriilor mele cu vlădica Visarion pe acolo.“ (este vorba de episcopul Visarion Puiu, fost al Hotinului, fost mitropolit al Bucovinei, promotor încă din timpul profesoratului de la Galaţi al deschiderii şi cooperării cu alte Biserici, în a căror experienţă să se poată învăţa şi consolida Biserica noastră).Scrisă în 7 februarie 1935, la Chişinău. Arhiva personală a arhiepiscopului Antim.

7. Iustin Moisescu, Mitropolit al Ardealului (1955), Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

(1956-1976), Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986); Daniel Ciobotea, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (1990-2007), Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (2007-prezent)

8. Preţuirea reciprocă a părinţilor pentru un fiu studios şi a fiului pentru părinţii săi

grijulii şi iubitori se vede şi din mărturia scrisorilor diaconului Ananie, tatăl, expediate de la Bogzeşti, în 13 octombrie 1934. Citatele ce le reţinem grăiesc prin ele însele, nemaiavând nevoie de nicio subliniere: „Scumpul nostru Saşa (Alexandru, s.n.), am primit scrisoarea

Mulţumim lui Dumnezeu că te-ai păzit până în prezent în sănătate. Dumnezeu

să te păzească şi în căile acestea care vrei să le faci şi în locuri sfinte şi să te întoarcă bun,

sănătos, în sânul familiei noastre. Foarte mult suntem doriţi să te vedem! (

) Te rog, dacă

matale (!) (

)

vei fi pe la Ierusalim şi în alte locuri sfinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru noi, bătrânii. Mama şi eu suntem cam slabi; pe mine, durerea veche nu mă uită, dar tot mişcăm, cât de

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

faţă de unul din fiii îndepărtaţi, căruia îi transmitea atât bucuriile, cât şi încercările unei familii numeroase, cu mari greutăţi, datorate lipsurilor secetei 9 , cât şi sarcinilor economice pentru mulţi fraţi aflaţi la studii în Chişinău sau în ţară. Sudura sufletească între fraţi este o consecinţă a educaţiei în familie, dar şi a caracterului puternic al unor tineri luptători şi biruitori prin muncă şi cercetare. Tânărul Alexandru, aflat la studii în Siria şi în Liban, participă, doar prin fraţii săi, la pierderea unuia dintre dânşii 10 . Este momentul unei decizii lăuntrice, hotărâtoare pentru tot restul vieţii. Fratele său mai mare, Theodor (Dorel), îl susţine cu multă însufleţire 11 , deşi el era preocupat de

puţin. (

mult până vine februarie!“ În scrisoarea din 17 ianuarie 1935 se arată îngrijorarea părinţilor pentru fiul de departe, care a împlinit 27 de ani şi era aşteptat la oaste: „Mi se pare că amânări mai multe nu se fac dacă ai împlinit 27 de ani. Trebuie sau să te preoţeşti, sau să faci milităria!“ 9. Pe lângă ştirile despre fraţii din familie, în aceeaşi scrisoare datată 17 ianuarie 1935, diaconul Ananie, într-o caligrafie latină demnă de orice cancelarist, îşi anunţă fiul despre multele greutăţi ce le au de îndurat părinţii unei familii numeroase. Aminteşte de recolta foarte slabă din 1934 şi de gerul cumplit din 8 ianuarie, temperatura scăzând la minus 28 şi 30 de grade: „Bieţii băieţi (fraţii, aflaţi la diferite şcoli) au plecat la 7 ianuarie, nu ştiu dacă

Te sărutăm cu dragoste părintească şi îţi dorim să vii sănătos acasă. Tare ne pare

)

nu or fi răcit. Noi am rămas singuri, suntem cam bolnavi, dar tot mişcăm, cât de puţin.“

10. Scrisoarea, păstrată în arhivă, de la fratele mai mare, Theodor (Dorel), se remarcă

atât prin duioşie în relaţiile dintre fraţi, cât şi prin multă putere în sprijinirea tânărului teolog

aflat în pragul unei mari deziluzii pentru toată viaţa: „Trebuie însă cu toată durerea să ţ’o spun, că rândurile ce le-ai adresat celui mai mic dintre noi, n-am cui să le transmit. Frăţiorul nostru Vava ne-a părăsit în ziua de 20 ianuarie, în urma unei septicemii aci, în Chişinău, la spitalul oraşului. Lucrurile s’au petrecut atât de rapid, încât această prea dureroasă veste ne-a zdrobit inimile tuturor. Bietul Papa, care a venit la Chişinău, la înmormântare, nu se putea stăpâni, sărmanul, şi ne spunea, cu lacrimi în ochi, că aşa durere n-a suferit nici când

s’au petrecut părinţii. (

parastas de 40 de zile. Ne pare rău că nu eşti şi tu printre noi în asemenea clipe, ca să ne alinăm durerea. Te rog, scrie şi tu cât mai des părinţilor câte un rând de mângâiere şi încurajări,

căci aceasta este tot ce se mai poate face pentru ei.“

11. Emoţionantă este şi încurajarea ce i-o transmite în această scrisoare în legătură cu

decizia de a intra în monahism: „Desigur că între timp ai suferit o transformare sufletescă gigantică. Te înţeleg. Urmează neşovăit chemărei lăuntrice şi fii stăpân pe sine. Nimeni nu te va dezaproba, dacă va vedea o hotărâre matură şi neclintită în intenţiunile tale.“ Încurajarea este cu atât mai eficientă, căci ea este transmisă de fratele său, deja căsătorit, şi el absolvent de studii universitare şi doctorale. Texte din arhiva personală a arhiepiscopului Antim, scrisoare datată 12 februarie 1935, Chişinău.

La 28 februarie, probabil că va veni şi mama şi îi vom face aici un

)

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

cercetarea ştiinţifică şi nu avea prea multe legături cu viaţa monahală, pe care tânărul Alexandru dorea s-o îmbrăţişeze. Colegi de seminar, precum Paul Mihail, care mai târziu devine unul dintre marii duhovnici şi renumit cercetător al trecutului Bisericii şi al spiritualităţii ortodoxe, îl încurajează, de asemenea, în lucrarea sa de îmbogăţire teologică pentru binele misiunii bisericeşti 12 . La rândul său, pr. prof. Nicolae Ciudin, aflat şi el la studii în Paris, îl ţine la curent cu noutăţile teologice şi impresiile bune ale etero- docşilor despre ortodoxie, reprezentată în Occident, fie de emigranţii ruşi, fie de studenţii bursieri ai diferitelor Biserici Ortodoxe. O interesantă ştire se referă la traducerea lucrării „Ortodoxia“ a preotului profesor Serghie Bulgakov în limba română 13 . Astfel, îmbogăţit spiritual, teologic şi cultu- ral, tânărul Alexandru, la 27 de ani, se întoarce acasă, gata să treacă din grija şi dragostea familiei sale, în lucrarea Bisericii, urmând chemării sale lăuntrice, la care marele teolog şi profesor Gala Galaction a avut partea sa de contribuţie, între mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi din Basarabia. Astfel, la 24 iunie 1935, trece de la cercetarea academică a teologiei din ţară şi străinătate, la cea a sfintelor nevoinţe pentru desăvârşire, primind la călu- gărie numele de Antim, la Mănăstirea Curchi, prin mâinile mitropolitului Gurie 14 .

mulţămesc pentru ilustrata şi ziarele trimise. Ieri s-a

terminat sesiunea Adunării eparhiale. Am asistat şi eu; mi te-am închipuit secretar şi membru

Prin tinerii care studiază în străinătate, Basarabia va avea mulţi

oameni minunaţi. Îţi cetesc veştile ce le trimiţi la Misionari (revista Mitropoliei). Poate afli acolo vreun anticar vestit (la Strasbourg, s.n.), ori la Paris şi, de poţi, spune-i să-mi trimită catalogul tipărit de-l are.“ Ilustrată expediată de la Chişinău, 10 mai 1934, la Strasbourg. Spiritele mari se întâlnesc de timpuriu, ca mai apoi, în viaţă, să confirme promisiunile întocmai, mai târziu, în viaţa Bisericii noastre.

13. ,,Dragă Alexandre, în una din zile stând de vorbă cu părintele Bulgacov, i-am adus

elogii asupra lucrării lui „Ortodoxia“, spunându-i că o avem şi noi pe româneşte. S’a mirat mult că această carte a apărut de mult în limba română şi că autorul traducător n’a gândit să’i trimită vreun exemplar. Îi citii pe expresiile feţei că nu prea e mulţumit de atenţia dată de traducător. Te rog eu să o dregem aceasta, prin a-i scrie lui Grosu, dacă îi ştii adresa, să binevoiască a fi cavaleros să trimită vreo câteva exemplare autorului de drept. Căci nu e frumos ce s’a făcut. Părintele e curios să o vadă şi pe româneşte. Te salut şi te îmbrăţişez cu «Hristos a înviat!»“ (Nicolae Ciudin, Scrisoare în arhiva personală a arhiepiscopului Antim Nica, trimisă la 10 aprilie 1934 din Paris).

al acestui aşezământ. (

12. „Prietene scump şi drag, (

)

)

14. Vezi revista ,,Misionarul“, iulie, 1935, p. 370.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

Un călugăr luminat, recrutat dintre misionari 15 şi un dascăl tânăr cu vârsta şi matur în lucrarea bisericească

Cu zestrea sufletească şi teologică, porneşte la drum nou către sufletele mult însetate de slujirea celor hărăziţi de Dumnezeu să arate, cu timp şi fără timp, bunătatea şi ajutorul Său. În 15 august 1935 este hirotonit diacon, iar la 11 aprilie 1936, ieromo- nah. Va fi hirotesit protosinghel ş i apoi arhimandrit de c ă tre episcopul Tit Simedrea al Eparhiei Hotinului. Îşi începe lucrarea misionară ca preot la Liceul Militar din Chişinău. În 1936 devine prefect de studii la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca apoi să fie chemat în Eparhia Hotinului, ca superior al Catedralei şi exarh al mănăstirilor. S-a ocupat de buna funcţionare a şcolilor eparhiale existente. Deodată cu slujirea sfântă de la altar spre sufletele oamenilor, s-a remarcat şi ca bun teolog, elaborând studii şi articole, dintre care unele, din domeniul spiritualităţii, s-au impus în toată Biserica noastră 16 . Sunt studii de teologie duhovnicească, precum cele despre „Rugăciunea lui Iisus“ 17 sau despre organizarea bisericească 18 , iar altele despre Biserici sau religii monoteiste 19 . Devenind unul dintre cei dintâi deschizători de căi spirituale şi dialog cu Islamul, de asemenea, deschide perspectiva dialogului cu alte Biserici creştine, lucrare amplificată mai târziu chiar de iniţiator, în calitate de ierarh şi de sfetnic patriarhal. Se impune ca teolog al dialogului înţelept, cumpănit şi eficient, în apropierea dintre cei ce-L caută pe Dumnezeu şi unitatea

15. Ibidem.

16. Antim Nica, Monahismul în Basarabia (1812-1918), Bălţi, 1940 (Recenzii: B.O.R.,

nr. 9-10, 1940, p. 752; D.I. Balaur, în B.O.R., nr. 1-2, 1941, p. 90-91; B.O.R., nr. 5-6, 1942, p. 226-227); Ortodoxia în extremul Orient, în „Ortodoxia“, nr. 1, 1951, p. 101-104; Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului, în „Îndrumar bisericesc şi misionar“, nr. 2, Galaţi, 1986, p.

41-47.

17. Arhim. Antim Nica, Rugăciunea lui Iisus - încercare critică asupra criticei isihaste,

Bucureşti, 1939, 20 p. (extras din B.O.R., nr. 9-10, 1939, p.551-568)

18. Antim Nica, Înnoieşte-te, Noule Ierusalime! Gânduri pentru reorganizarea Bisericii

(în colaborare), Bucureşti, 1940. Despre această lucrare, vezi pe larg comentariile lui Boris

Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti - Chişinău, 1996, p. 189-192.

19. Arhim. dr. Antim Nica, Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul

Apropiat, Bălţi, 1939, 176 p. Din colofonul de la p. 175 aflăm că aceasta este cea dintâi carte imprimată în Tipografia eparhială din Bălţi, nou înfiinţată de PS Episcop Tit al Hotinului şi că s-a tipărit în 1.200 de exemplare (recenzii: protos. Vasile Vasilache, în B.O.R., nr. 3-4, 1940, p. 264).

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

creştină. În această perioadă susţine şi doctoratul în teologie la Chişinău (7 februarie 1940) 20 . Perioada plină de frământări de după 1940 până în 1944, în condiţiile războiului, lasă urme adânci în lucrarea şi-n viaţa arhiman- dritului Antim. Cadru didactic universitar la Bucureşti şi slujitor la Mă- năstirea Antim - o adevărată „universitate duhovnicească“, este chemat la o slujire grea în cadrul misiunii bisericeşti de peste Nistru, aproape doi ani (1942-1943). A lucrat alături de mitropolitul Visarion Puiu, de arhimandritul Iuliu Scriban, ca apoi să i se încredinţeze responsabilitatea de şef al misiunii. Comportamentul său de om înţelept, cumpătat, capabil şi echilibrat, ca şi evoluţia sa teologică, precum şi calităţile sale liturgice şi misionare, l-au ajutat să convertească o situaţie complicată, datorată confuziei ateiste şi persecutării celor credincioşi, într-o şansă spirituală de adunare a turmei în jurul altarelor, în număr de peste 70, redeschise în toate satele din Trans- nistria. A primit felicitări mai târziu, atât de la foştii săi preoţi misionari 21 , cât şi de la ierarhul rus de la Odessa. De la această grea misiune spirituală, îndeplinită cu mare spirit de jertfă şi cu multă iubire de lucrarea sfântă în orice situaţie, arhimandritul Antim este chemat la rosturi mai importante, în Biserica Basarabiei. Fusese poftit încă din 1942 de renumitul duhovnic şi episcop de Ismail - Cetatea Albă,