Sunteți pe pagina 1din 8

EUTANASIA PREAMBUL In luna iunie a anului 1990, Janet Adkins impreuna cu sotul sau Ron si cu cei trei copii

ai sai, isi paraseste locuinta sa din Oregon si vine in statul Michigan pentru a se intalni cu doctorul Jack Kevorkian. Acesta din urma pusese la punct o masina pentru sinucigasi, iar Janet Adkins dorea sa-l intalneasca tocmai pentru a-I solicita sa asiste, ca medic, la propria sa sinucidere. Janet Adkins avea 54 de ani si suferea de maladia Alzheimer. Incercase pana atunci toate tratamentele existente plus o procedura experimentala. Toate fara succes. In acel moment, Janet Adkins cu greu mai vorbea coerent, nu putea sa mai citeasca sau sa mai asculte muzica. Putea sa se miste, putea inca sa mai joace tenis, de exemplu, insa nu mai era capabila sa tina scorul. Stia ca acesta nu este decat inceputul sfarsitului. Stia ca in ultimul stadiu al bolii nu va mai fi capabila sa recunoasca pe cineva din jurul ei sau sa comunice, stia ca va zacea pur si simplu fara nici un licar de constiinta. Pana atunci, ar mai fi putut trece poate inca zece ani, insa Janet Adkins a decis sa moara acum cand inca mai este constienta, cand inca mai putea pricepe ceea ce i se intampla. La randul sau, doctorul Kevorkian n-a acceptat s-o intalneasca decat dupa ce i-a consultat fisa medicala. In plus, la prima intalnire intr-o camera de motel din Michigan Kevorkian a inregistrat convorbirea avuta cu sotii Adkins. El a incercat sa o convinga sa renunte la solutia sinuciderii si i-a mai dat timp de gandire, inca o noapte, pentru a reflecta la decizia ei. Janet Adkins nu si-a schimbat optiunea. Trebuie spus ca, la acea data, statul Michigan nu avea nici o lege privind actele sinucigase. Astfel doctorul Kevorkian a acceptat sa o conecteze pe Janet Adkins la aparatul pe care il inventase. Pentru ca spitalele, biserica, asezamintele de caritate sau chiar morga au refuzat sa puna la dispozitie o camera si un pat precum si instalatiile strict necesare pentru o asemenea procedura, Kevorkian a instalat un pat in propria sa masina, un Volkswagen autoduba. Masina pentru sinucigasi era alcatuita dintr-un stativ pe care se aflau trei flacoane, un furtun din plastic prevazut cu un robinet la capatul caruia se afla un ac pentru transfuzii. Cele trei recipiente erau conectate la un furtun. Primul continea o solutie neutra, al doilea un sedativ destul de puternic, iar al treilea continea o solutie de clorura de potasiu. Pacientul se aseza pe pat, doctorul ii fixa acul de transfuzii in vena, apoi deschidea robinetul lasand sa treaca solutia din primul recipient. Robinetul era apoi lasat la dispozitia pacientului. Atunci cand acesta socotea ca a venit momentul, il rasucea; fluxul de solutie neutra era deschis, iar in vena incepea sa se scurga sedativul. In acelasi timp, rotirea robinetului declansa un mecanism de temporizare. Dupa o perioada de timp (suficient de lunga pentru ca pacientul sa fie deja adormit datorita sedativului), acest mecanism declansa automat golirea celui de-al treilea recipient, prin acul de transfuzie in vena pacientului. Acesta murea in somn, otravit cu clorura de potasiu.

Janet Adkins a murit in acest mod, in masina doctorului Kevorkian oprita langa un parc public. Dupa ce femeia a murit, doctorul Kevorkian a anuntat autoritatile. Procurorul districtual, initial, l-a acuzat de crima. Ulterior acuzatia a ramas cea de asistenta la un act de suicid si, intrucat nu exista nici o lege impotriva acestei fapte, Kevorkian a fost pus in libertate. Legea care sanctiona asistenta la actul sinuciderii a intrat in vigoare in statul Michigan in anul 1992. Kevorkian, care continua sa ajute oamenii sa se sinucida (sau performa acte eutanasice), a fost din nou acuzat intr-un nou proces in 1993. De aceasta data, judecatorul dintr-un district vecin, Richard Kaufman, a declarat noua lege ca fiind anticonstitutionala deoarece comite o ingerinta care nu este necesara in deciziile personale, decizii care se refera numai la persoana in cauza si care au ca temei opinii morale personale. Intre timp, Kevorkian intrase in greva foamei in semn de protest pentru arestarea sa. In urma unei campanii de presa, orientata in sprijinul opiniilor lui Kevorkian, acesta a fost eliberat dupa 17 zile de greva a foamei. In anul 1994 i-a fost intentat, insa, un proces. Acum nu mai era vorba de asistenta la un act sinucigas, ci chiar de un act de eutanasie activa voluntara. Kevorkian l-a ajutat sa moara pe un bolnav care suferea de boala lui Lou Gehring (scleroza laterala amfiotrofica), folosindu-se de o masca de tipul celei de oxigen, dar in care a introdus monoxid de carbon. In acel moment, cadrul legal privitor la asistenta sinucigasilor prevedea o exceptie: erau scutiti de urmarirea in justitie acei agenti care urmarind in mod direct eliminarea suferintelor pacientilor faceau anumite actiuni care duceau in mod indirect la moartea pacientului. In timpul procesului, juratii au vizionat o caseta in care bolnavul (Hide) spunea cat de mult doreste sa puna capat suferintei sale si sa moara. Juratii dintre care cinci erau cadre medicale sau oameni care lucrau in medii medicale l-au achitat pe Kevorkian. Unul dintre acestia, o sora medicala, a declarat la anuntarea verdictului: Cred ca indivizii au dreptul sa decida ce se intampla cu propriile lor vieti, cu propriile lor corpuri. Guvernul si legislativul nu au nici un drept aici. De ce-ar avea dreptul un medic sa puna capat unei vieti omenesti? In plus, ceea ce se credea a fi o simpla asistare a unui act de sinucidere, nu pare a fi de fapt, crima? Daca, in relitate, Kevorkian si-a convins victimele ca este mai bine sa se sinucida daca sa mai urmeze alte tratamente sau sa se impace cu soarta lor? Nu cumva acceptarea acestor practici, legalizarea lor pot da nastere unui val de sinucideri? Ce se intampla cu dreptul la viata, pe care orice om il are si care trebuie sa-I fie respectat? Toate aceste intrebari pot fi puse cu toata indreptatirea. Simpla prezentare a acestui caz ma scuteste de sarcina, intrucatva sterila si cu un caracter strict informativ, de a face o trecere in revista a problematicii eutanasiei, un istoric al cazuisticii sale sau o prezentare a abordarilor teoretice ale acestei probleme facute de catre filosofi. Aceasta pentru ca orice incercare de a face o asemenea sinteza teoretica a problematicii eutanasiei si a argumentului este la fel de convingator si pentru celelalte subiecte ale eticii aplicate si deloc de neglijat pentru intreaga filosofie morala presupune asumarea in mod automat a anumitor criterii de selectie a relevantului din punct de vedere etic de irelevant, a importantei pentru etica fata de importanta pentru practica, etc. Aceste criterii sunt de

cele mai multe ori asumate in mod tacit si functioneaza ca o prima procedura rationala de cenzurare a problematicii respective. Astfel, cred ca ceea ce este cel mai important in cazurile de etica aplicata este tocmai conservarea, pe cat se poate, a caracterului variat al problematicii puse in discutie. Subiectul eticii aplicate eutanasia si avortul sunt poate cele mai relevante exemple in acest sens nu are un contur clar, precis determinat si, in acelasi timp, importanta deosebita a unei astfel de probleme, impune o cat mai clara delimitare a ei. Cazuistica sa este extrem de variata pentru ca reprezinta reflexia modului in care un sistem de norme morale, un anumit tip de gandire, o traditie culturala, reactioneaza in fata unor evenimente care pana mai ieri erau considerate absolut neproblematice (de cele mai multe ori respinse fara apel, in mod formal, dar practicate pe scara larga in mod tacit), dar care astazi se dovedesc de o gravitate maxima. Etica aplicata nu este interesata doar de rezolvarea unui caz singular sau al unei exceptii de la regula, care a aparut intr-o anumita practica, dar nici nu incearca sa clasifice aceste fapte si, apoi, sa deduca o regula generala care va trebui aplicata in continuare, fara exceptie. Etica aplicata este interesata de progresul moralei si de capacitatea eticii, a studiului aplicat al moralei umane, de a tine pasul cu aceste rapide modificari din realitate. Pornind de la aceasta perspectiva am considerat ca o analiza in spiritul eticii aplicate a subiectului eutanasiei nu poate fi facuta decat daca vom pleca de la un exemplu practic care sa ilustreze bogatia interogatiilor, relevanta lor si multiplele trimiteri ce se pot face catre diferite alte domenii (medicina, drept, metafizica chiar sau, la un alt nivel, filosofia limbajului). Prezentarea acestui exemplu a avut si un alt rol: acela de a ne atentiona ca, spre deosebire de alte subiecte ale filosofiei in general (mult mai abstracte si, pentru omul comun, adesea total neimportante) si spre deosebire de multe dintre temele filosofiei morale, acest subiect ne obliga sa ne implicam personal, sa nu ramanem la o privire obiectiva, rece, in care logica principiilor si principiile logice sunt suverane; este vorba de o problema care ne priveste in mod direct si cu care ne vom confrunta. De altfel, recomandarea acestei citiri a problemei eutanasiei in cheie personala; presupunerea conditiei cititorului (si a autorului) implicat astfel incat sa nu-si impuna o obiectivitate rece, dar nici sa nu alunece in aprecieri partinitoare, motivate strict personal, este o caracteristica a filosofului modern care, dupa ce o lunga perioada de timp a stat la marginea societatii, acum se afla in situatia de a fi chemat sa rezolve problemele omului modern. Pozitiile teoretice, conceptiile mai vechi sau mai noi despre anumite elemente ale problematicii eutanasiei, definitiile si distinctiile care au fost facute, nu vor fi anuntate, pur si simplu. Voi incerca sa le tratez ca raspunsuri particulare la intrebari particulare sau la perspectiva diferite ale acelorasi intrebari. Orice pozitie teoretica formulata aici va fi o incercare de raspuns la o dificultate intalnita pe parcursul acestei discutii si invers, orice raspuns va fi interpretat ca o posibila sursa de noi intrebari. Analiza pe care o propun aici este, asadar, un joc la doua capete.

Prima perspectiva va fi cea dinspre teoria etica spre cazul real. Aceasta orientare foloseste cazuistica eutanasiei pentu a testa/corija teoriile etice care incearca sa explice aceste fapte si care, in acelasi timp, se doresc a fi nu numai corecte, dar si aplicabile. Cea de-a doua perspectiva are o orientare inversa, dinspre pretentiile omului modern, de la problemele si intrebarile lui catre domeniul eticii aplicate care trebuie sa se adapteze acestor cerinte. Pentru omul zilelor noastre epoca moralista este de domeniul trecutului. El este preocupat, in cea mai mare masura, de respectarea ariei sale de drepturi sau chiar de largirea acesteia si, indirect, de contestarea anumitor datorii pe care le considera nelegitime, dar este interesat si de solutiile si garantiile pe care discursul etic i le poate aduce in acest sens. Solutia etica, pe de alta parte, nu poate face abstractie de prescrierea anumitor datorii, de aceea acceptarea rezolvarilor pe care ea le propune este intodeauna o problema de negociere sociala. Cele doua perspective reprezentate de cele doua orientari opuse intre aceiasi doi poli: realitatea si constructia teoretica vor fi, implicit, prezentate pe parcursul intregii lucrari. Astfel sper sa pot imbina spontaneitatea si bogatia problematica a cazuisticii eticii aplicate cu rigorismul etic al solutiei teoretice, fara sa cad nici in relativism, dar nici in formalismul teoretic care face ca o solutie sa deformeze problema la care raspunde. Iata un exemplu teoretic : Sunt doctor si am intr-un salon un om, X, care se afla in coma de cinci ani. Pana in acel moment, nici una dintre rudele sale nu s-a prezentat la spital. Cheltuielile pe care le face spitalul sunt minime si sunt suportate de catre asigurarile publice. Pacientul are 45 de ani, nu necesita respiratie artificiala, iar inima sa se afla intr-o stare perfecta. In acest moment mi se aduce un accidentat un tanar de 18 ani, Y, care are nevoie de un transplant de inima. Nu am nici un donator compatibil, iar costurile cuplarii si mentinerii sale la o inima artificiala sunt enorme. In plus, aceasta procedura nu poate fi aplicata decat pentru cateva zile, dupa care pecientul nu mai poate fi salvat. Dar iata ca X si Y sunt compatibili, adica organismul lui Y poate primi inima lui X. Ca donator am de ales intre a preleva inima celui care se afla in coma pentru a-l salva pe tanarul accidentat (in acest caz, X urmand sa moara) si a asista la moartea accidentatului si, posibil, a lui X (survenita -mai devreme sau mai tarziu daca acesta nu se va mai trezi din starea sa). Exemplul de mai sus presupune un caz de eutanasie non-voluntara activa (daca medicul accepta sa faca operatia), adica un caz in care medicul omoara un pacient fara sa stie daca are sau nu acceptul acestuia. Medicul are de ales intre a omori un pacient (X), pentru binele altui pacient (Y), si a-l lasa sa moara pe Y (despre a carui dorinta de a trai este aproape sigur) numai ca pentru a nu-i face astfel un posibil rau lui X. Cred ca este o procedura comuna acest calcul de probabilitate a sperantei de viata intre doi pacienti si mai cred ca multi doctori ar prefera sa actioneze astfel incat sa salveze, cu certitudine, viata accidentatului decat sa-l lase pe acesta sa moara pentru o potentiala viata a celui aflat in coma.

ABORDARE ISTORICA SI CONCEPTUALA Cuvantul eutanasie creat in secolul al XVII-lea de catre Francisc Bacon cu sensul de a muri usor si dulce a capatat din secolul al XIX-lea sensul de a omori din mila. E vorba, asadar, de o omucidere voluntara vizand curmarea unor suferinte considerate inutile. In istorie au existat intodeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade isi abandonau batranii si bolnavii care deveneau povara in permanentele lor deplasari. De regula, ranitilor in razboaie li se dadea lovitura de gratie. Uneori, cei incercuiti, pentru a nu cadea vii in mainile dusmanilor, se omorau reciproc. Asa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediati de romani la Masada. Practici asemanatoare gasim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatal ajuns la batranete ii invita pe copiii sai sa-i manance carnea. Apoi se urca intr-un copac se lasa sa cada jos ca un fruct copt, dupa care cei din familie il omorau si il mancau. Se practica uciderea batranilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas si Tupi din Brazilia, in Europa la stravechea populatie slava Wendi, iar la inceputul secolului nostru o practica in Rusia asa-numita secta a strangulatorilor. Se stie ca in Sparta copiii handicapati erau expusi si lasati sa moara, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publica (Politica VII) Platon extindea aceasta practica la batranii grav bolnavi (Republica 460). Epicur rezuma astfel curentul general de gandire al grecilor antici: Noi suntem stapanii durerilor, stapani in a le suporta, daca ele sunt suportabile, iar in caz contrar, stapani in a parasi viata cu suflet linistit, asa cum parasim teatrul daca nu ne place. La Roma, practica de a expune nou-nascutii cu malformatii a continuat pana la imparatul Vallens (secolul al IV-lea). Stim cat de mult pretuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerata o moarte demna care permitea sa scapi de razbunarea dusmanilor sau de vreo alta umilire. Tacitus descrie in termeni elogiosi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit sa faca cunoscut ca Senatul din Marsilia pastra otrava de stat. Silius Italicus, care avea el insusi sa se sinucida, ii elogiaza pe altii care sunt gata sa grabeasca moartea batranilor, a ranitilor in razboi si a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forta, tineretea, frumusetea, vigoarea fizica, domnea repugnanta absoluta fata de batranete si de boala. Stoicii se mandreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanti: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tanar. Scria Seneca: "Daca batranetea va ajunge sa-mi zdruncine judecata, daca ea nu imi va lasa viata adevarata, ci doar existenta, voi iesi afara din aceasta locuinta ruinata si aducatoare de ruina.

Dar nu toti aprobau acest punct de vedere. Pitagora si mai ales Hippocrate s-au impotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus in faimosul sau juramant aceasta fraza: Nu ma voi lasa determinat de cuvantul nimanui in a procura o otrava sau in a-mi da consimtamantul la asa ceva. Cicero scria in Visul lui Cicero: Tu, Publius si toate persoanele drepte, voi trebuie sa va pastrati viata si nu trebuie sa dispuneti de ea fara a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca sa nu dati dovada ca v-ati sustras de la misiunea umana pe care Dumnezeu v-a incredintat-o. In aceasta privinta crestinismul a insemnat o schimbare a moravurilor si a modului de a privi moartea. Autorul crestin care a tratat magistral tema sinuciderii legata de porunca a V-a Sa nu ucizi, a fost Sf. Augustin. In continuare, in istoria crestinismului, trebuie sa asteptam 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva sa ridice problema eutanasiei; si acest cineva e un sfant al Bisericii, Sfantul Tomas Morus (1478-1535) in care unii vor sa-l vada pe cel dintai sustinator al eutanasiei in timpurile moderne. Tocmai un sfant! In romanul sau filosofic, Utopia, este o pagina in care Tomas Morus ii descrie pe imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care practica uciderea bolnavilor incurabili, sfasiati de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind un act de intelepciune, mai mult un act religios si sfant. Desigur ca aceasta afirmatie, avand in vedere genul literar in care este scrisa cartea, trebuie luata ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfant si un martir care si-a dat viata pentru credinta Bisericii nu ar fi putut sustine o invatatura condamnata de Biserica. Dupa Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi sustinut eutanasia. In cartea sa Novum Organum, Bacon introduce in limbajul modern cuvantul eutanasie dupa ce Morus introduce cuvantul utopie. Nu incape indoiala ca la Bacon eutanasie nu inseamna uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul sa poata parasi calm si linistit aceasta viata. De fapt, trebuie sa asteptam nazismul pentru a vedea eutanasia pusa in practica intr-o maniera organizata. E primul program politic de eliminare a unor vieti considerate lipsite de valoare vitala. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist; trebuieu suprimate gurile inutile si trebuia redresata economia germana afectata de razboi. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, intre 1939 si 1941, nazistii ar fi eliminat 70.000 de vieti omenesti. De fapt, ce au facut nazistii n-a fost eutanasie propriuzisa, ci simpla exterminare. Eutanasia inseamna moarte dulce; nazistii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare sa aiba parte de o moarte dulce. Primele incercari de legalizare a eutanasiei s-au inregistrat deja la inceputul secolului al XX-lea in tari industrializate: Anglia, Statele Unite si Germania l-au creat

asociatii de lupta in acest sens. In anul 1903 circa o mie de medici din Asociatia Medicala Americana cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculosii gravi si pentru paralitici. In 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat in Germania si un altul in statele americane Ohio si Jawa. In 1922 sovieticii au decis sa nu mai pedepseasca delictul de eutanasie, dar si-au retras indata decizia. Desi dupa anii 30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici in Germania, nici in America, nici in Anglia. Lupta s-a reluat dupa razboi. In anul 1946, 379 de pastori protestanti si rabini au adresat legislatorilor statului New York o petitie in care invocau in favoarea eutanasiei drepturile individului. Dar nici aceste incercari nu au avut succes. In anii 60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea mortii din mila, tribunalele au inceput sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila, cunoscandu-se faptul ca legislatiile sunt nevoite in cele din urma sa aprobe o practica deja existenta. Tot asa se obtinuse putin mai inainte si legalizarea avortului. Astfel in 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Beneditto Gepponi care ii trasese sotiei un glont in inima fiindca aceasta suferea de o boala care nu s-a stiut niciodata de ce natura a fost; la autopsie nu i s-a gasit nimic anormal. In 1962 in Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason italian care venise special in Belgia spre a-si ucide fratele lovit de o boala incurabila, pe sotii Vandeputte Coipel care il convinsesera pe medicul lor de familie sa administreze o doza mortala de sedativ fiicei lor in varsta de opt ani atinsa de focomelie. In acelasi an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care isi spanzurase fiica atinsa de o boala incurabila. In 1970 in Italia a fost achitat Livia Daviani care isi aruncase in Tibru fiul handicapat, iar in Olanda, in 1973, doctorita Postma van Boven care o omorase cu o doza puternica de morfina pe mama ei paralizata si cu crize depresive. Sub presiunea opiniei publice, toti acestia au fost achitati intrucat omorasera din compatimire. Propaganda in favoarea eutanasiei a fost puternic sustinuta de mass-media care sa straduit sa obtina schimbarea legislatiilor, operand o schimbare in mentalitatea opiniei publice, pedaland pe ideea dreptului omului de a muri cu demnitate. In aceasta propaganda s-a uzat cu succes de autoritatea unor personalitati marcante, mai ales de cea a savantilor care, in numele stiintei, fac abstractie de valorile morale. Astfel in 1974 trei laureati ai premiului Nobel: Jacque Monod, L. Pauling si G. Thomason au publicat in The Humaninst, Manifestul premiilor Nobel in favoarea Eutanasiei: Noi afirmam ca este imoral sa tolerezi, sa accepti sau sa impui suferinta. Noi credem in valoarea si demnitatea individului. Acest lucru cere ca el sa fie tratat cu

respect si sa fie lasat liber sa decida in mod rezonabil cu privire la soarta sa. Alti laureati ai premiului Nobel li s-au alaturat, cerand sa li se dea posibilitatea celor afectati de boli incurabile sau leziuni ireparabile sa moara dulce si usor. In 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul Final exit in care se dadeau instructiuni practice pentru sinucidere a fost un adevarat best-seller, intrucat mass-media i-a facut o publicitate imensa. Cu retetele oferite, multi si-au pus capat vietii, printre acestia fiind si copii.