Sunteți pe pagina 1din 2

In dulcele stil clasic

ncadrndu-se n neomodernism, orientare manifestat n literatura romn dup obsedantul deceniu, a crei trstur esential o constituie revenirea la formele estetice ale modernismului interbelic, Nichita Stnescu propune o nou viziune asupra lumii i o noua atitudine fata de cuvant.Aparitia sa a provocat de la primele volume o reactie contradictorie, constand, pe deoparte, in intuitia imediata a faptului ca este cel mai important reprezentat al generatiei sale, iar pe de alta parte, in respingerea de catre alti critici, a discursului sau poetic autoreflexiv. In dulcele stil clasic este o poezie reprezentativa pentru curentul neomodernist, fiind considerata o arta poetica a volumului cu acelasi titlu.In structura ei apar multe elemente specifice acestui curent: combinatia inedita intre cuvinte, elemente de intertextualitate, atitudinea parodica a eului liric, ambiguitatea planurilor si a limbajului. Poezia are o structura clasica, fiind alcatuita din cinci catrene construite pe principiul monorimei. Titlul evidentiaza atitudinea parodica a poetului prin asocierea sintagmei stil clasic, o sugestie a intentiei de revenire la tiparul poeziei clasice cu epitetul dulce preluat din lirica pasoptista. In primele doua strofe, poezia este vazuta ca o aventura a limbajului. Versul pasul tau de domnisoara este o sugestie a inspiratiei, a muzei din poezia clasica, dar si a neputintei de a exprima in cuvinte momentul inspiratiei. Bolovanul sugereaza limbajul neprelucrat de poet. Din acesta coboara pasul domnisoarei, adica demersul poetic, care are ca sursa limbajul comun, transformat de poet intr-unul estetic. Sintagmele inserare-n seara si pasarea amara inlocuiesc registrul parodic cu unul obscur.

Incepand cu cea de a treia strofa, se remarca abstractizarea discursului, fiind sugerata efemeritatea revelatiei si neputinta de a reda prin limbaj momentul unic al inspiratiei. Aceasta tine de ordinul clipei, a impresiei inexplicabile, atitudinea eului liric fiind contemplativa sau de supunere totala: el avea roscata funda/inima incet mi-afunda, pentru ca inspiratia este zarita o secunda, o secunda/eu l-am fost zarit in unda. In cea de a patra secventa lirica este ilustrata drama creatorului care nu poate reprezenta la nivelul limbajului momentul inspiratiei, prin cuvintele blestemat si semizeu.Ideea este sugerata si de invocatia prin care poetul incearca sa fixeze inspiratia nu ca imagine, ci in auz: mai ramai cu mersul tau/parca pe timpanul meu. Ultima secventa este o meditatie pe tema trecerii timpului, sugerandu-se ca din efortul de a surprinde in cuvant inefabilul, se naste poemul, dar miscarea nu poate fi prinsa decat imperfect: stau intins si lung si zic/domnisoara mai nimic/ pe sub soarele pitic aurit si mozaic. Consider ca versul final pasul trece, eu raman sintetizeaza ideea poetica: momentul inspiratiei nu poate fi definit si transpus intocmai in cuvinte. Ambiguitatea discursului liric stanescian a determinat o dubla interpretare a poemului: ca poezie de iubire si ca arta poetica.