15.02.2013, 9,30.

Ma uit la pagina goala. Sunt atatea de spus. E atat de greu. Sa iti gasesti cuvintele simplu. Iar ele sa fie la randul lor directe. Toate povestile ce se insira in mintea mea clipa de clipa, ca margelele pe sfoara, se retrag acum in fata paginii goale. Stiu ca nu am cui sa trimit randurile. Poate de aceea...pagina e goala si va ramane asa. Gandurile nu am cum sa le opresc. Calatoresc in voia lor, dar cuvintele pe hartie.... Nu-mi place acest tremur al meu. Aceasta agitatie interioara. Ma prefac ca totul e in ordine. Imi fac de lucru cu maini tremurande. Nu-mi place temurul mainilor mele. Tradeaza simtire. Faptul ca imi pasa. Si nu vreau sa imi pese. Vreau sa fiu rece, rece. Dar muzica aceasta imi aduce zambetul pe buze. Ma face sa ma simt calda. Inca - calda. Iar visul de dimineata....Au revenit visele premonitorii? Si oare de ce? Am trecut pe un alt nivel? Picioarele goale, mainile valsand in aerul incarcat de sunete de pian. Ghemuita in balonul acela de sapun al clipei perfecte. De ce toate clipele imi par perfecte tocmai acum cand suferinta e prezenta in fiecare cotlon al sufletului. Ai atins Nirvana? Ai atins-o vreodata? Si sa nu aiba legatura cu altcineva ci doar cu tine? Daca lucrurile nu vor fi clarificate, vei ramane doar cu regretele ce te vor macina. Incapabil sa simti ceva mai mult. Incapabil sa privesti si la mine. Egoismul tau convertit in durere. Suprema Ta durere. Meschina Ta durere. Invariabil revin la acelasi subiect. Dar stiu ca nu e asa. De fapt, revin tocmai in incercarea de a ignora subiectul zilei de azi. Cand m-am hotarat sa nu mai fac totul ca la carte. Sa renunt la toate regulile pe care mi le impuneam. Nu mai vreau sa fiu una noua pentru fiecare in parte. Vreau sa fiu eu, cea de zi cu zi. Obisnuita. Neteatrala. Fara sa imi impun ce sa simt. Fara sa joc roluri la care visam odata, ca o comediana esuata. Sa fiu doar eu cea simpla. Atat de simpla. Ca o foaie de hartie goala. Da, asta e. Goala si asteptand sa scrie cine vrea pe ea. Intotdeauna m-am lasat traversata de emotii. Emotii, care mai tarziu, se dovedea ca nu si-au avut rostul. Emotii neintelese de catre celalalt. Copilarii! De ce niciodata nu va convine cand sunteti tratati intr-o maniera barbateasca? Cand luam ce avem nevoie si plecam mai departe? Cand nu suntem lacrimogene ci independente? Cand nu va cerem confirmari si nu avem nevoie nici de certitudini? Cand inchidem usa in urma noastra razand si cu pasul usor? Iesind in strada eliberate, bucuroase ca am reusit sa nu cadem in capcana. Trec minutele. Trec. Neimaginandu-mi nimic. Lasa-ma sa fiu doar eu! E chiar atat de greu? Dar in primul rand, eu trebuie sa imi acord aceasta libertate. Iubirea corset. Iubirea absoluta. Iubirea neimplinita. Familiara? Familiar iti e cel pe care il simti dimineata, ii cunosti respiratia, stii ca ii plac prosoapele albastre, periutele de dinti de culoare verde, camasile bleu...Cel pe care il intalnesti in alte spatii decat ale diminetilor in doi, nu-ti este familiar. Iti este eliberator, magic, desavarsit, perfect. Dar nicodata familiar. E imposibil sa iti fie familiar. Esti chiar tu in toate proiectiile viselor tale, sparte acum si

reintrupate in cuvinte. N-are cum sa iti fie familiar cineva pe care nu il intalnesti decat odata in viata. Iti poate fi predestinat si in acelasi timp pierdut. Poate fi ceva ce ti-ai dorit intotdeauna, dar de neatins. Familiara imi e usa aceasta, pe care o ating zilnic. Pe tine nu indrazneam sa te ating nici in imaginar. As fi distrus cu mainile mele al saptelea cer.