Sunteți pe pagina 1din 65
Universitatea “Dun ă rea de Jos” din Gala ț i Facultatea de Litere Specializ ă

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere

Specializările:

Limba și literatura română Limba și literatura română - Limba și literatura engleză

Curs opțional de limbă/lingvistică română/românească

Lect.dr. Ionel Apostolatu

Anul III, Semestrul II

D.I.D.F.R.

UDJG Facultatea de Litere

Elemente de gramatică normativă

Lect.dr. Ionel Apostolatu

Galați

2011

CUPRINS

Consideraţii generale

 

I. Probleme de morfologie normativă

5

1. Aspecte privind flexiunea substantivului

5

2. Aspecte privind flexiunea pronumelui

11

3. Aspecte ale flexiunii adjectivului

14

4. Probleme ale flexiunii numeralului

16

4.2.

Flexiunea numeralului cardinal

17

4.1.

Flexiunea numeralului ordinal

18

5. Aspecte ale flexiunii verbale

18

6. Alte observaţii privind flexiunea şi scrierea unor cuvinte

20

II. Probleme de sintaxă normativă

22

1. Acordul

22

1.1. Noţiuni generale despre acord

22

1.2. Acordul predicatului cu subiectul

22

1.3. Acordul în cadrul grupului nominal

25

2. Recţiunea (regimul)

28

3. Construcţii sintactice cu potenţial expresiv

29

3.1. Anacolutul

29

3.2. Repetiţia

31

3.3. Elipsa

32

3.4. Construcţia incidentă

33

3.5. Izolarea

34

III. Probleme de lexicologie normativă

35

1. Aspecte privind formarea cuvintelor

35

1.1. Derivarea: dinamică şi creativitate

36

1.2. Compunerea: dinamică şi creativitate

39

1.3. Conversiunea: dinamică şi creativitate

41

1.4. Trunchierea

42

1.5. Contaminaţia

42

1.6. Condensarea lexicală

49

1.7. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice

50

1.8. Creaţiile onomatopeice

51

2. Aspecte privind utilizarea frazeologismelor

51

3. Probleme privind sensul cuvintelor

55

3.1. Pleonasmul

55

3.2. Dezacordul semantic

57

3.3. Adecvarea cuvântului

57

3.4. Contradictio in adiecto

58

3.5. Confuziile între paronime

58

Aplicații

59

Bibliografie minimală

64

Probleme de morfologie normativă

I. PROBLEME DE MORFOLOGIE NORMATIVĂ

1. Aspecte privind flexiunea substantivului

În limba română, unele substantive manifestă o anumită instabilitate flexionară prin utilizarea unor forme paralele la singular, sau, mai des, la plural. Acest fenomen înglobează în limba actuală situaţii extrem de

diferite. În unele cazuri, formele paralele sunt echivalente, funcţionând în aceleaşi contexte, fără ca înlocuirea uneia prin cealaltă să atragă vreo schimbare de informaţie:

chibrit – chibrite – chibrituri 1 ; copertă coperte coperţi; hotel – hotele – hoteluri; monedă monede – monezi; torent – torente torenţi etc. Nu de puţine ori însă forme paralele, nediferenţiate semantic, se poziţionează diferit în raport cu norma literară, în sensul că unele sunt considerate corecte, literare, în vreme ce altele sunt populare sau regionale şi, deci, nerecomandate în exprimarea literară. De exemplu, faţă de formele literare îngheţate, ciocolate, bare, cravate, staţii, pluralele îngheţăţi, ciocolăţi, bări, craveţi, stăţii aparţin vorbirii neîngrijite, neliterare. aripă – aripe – aripi; boală – boale – boli 2 ; cratiţă cratiţe – crătiţi; credinţă credinţe – credinţi; dorinţă dorinţe – dorinţi; haină haine – hăini; poiană – poiene – poieni; roată – roate – roţi 3 ; seminar – seminare – seminarii; şcoală şcoale – şcoli; talpă tălpi – talpe; ţărancă ţărance – ţărănci. Sunt şi cazuri în care ambele forme sunt acceptate ca literare, ele funcţionând în variaţie liberă:

coperte şi coperţi, cireşi şi cireşe, slogane şi sloganuri, niveluri şi nivele, chipie şi chpiuri, torenţi şi torente, acumulatori şi acumulatoare, robinete şi robineţi, căpşuni şi căpşune, coarde şi corzi, găluşte şi găluşti, râpe şi râpi, tunele şi tuneluri etc. Se întâmplă, de asemenea, ca formele paralele să se diferenţieze din punct de vedere semantic (şi stilistic), denumind realităţi diferite. Diferenţierea a mers uneori până la omonimizare:

bob – bobi – boabe; ochi – ochi – ochiuri; centru – centri – centre; timp – timpi – timpuri; element – elemenţi – elemente; corn – corni – cornuri – coarne; cot – coţi – coturi – coate; colţ – colţi – colţuri; cap – capi – capete – capuri; ghiveci – ghivece – ghiveciuri;

1 Formele subliniate sunt cele recomandate de limba literară.

2 Vezi însă expresia a băga în boale, în care pluralul boale s-a conservat ca arhaism morfologic, expresia în ansamblul ei fiind corectă.

3 Vezi însă expresia a merge (ceva) ca pe roate

Probleme de morfologie normativă

termen – termeni – termene; curent – curenţi – curente; virus – virusuri – viruşi; raport – rapoarte – raporturi; calcul – calcule – calculi.

Astfel de situaţii, în care se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net distincte şi, uneori,

la specializarea lor, ca utilizare, pentru anumite domenii de activitate, reprezintă de obicei faza finală a unui

proces de durată mai lungă sau mai scurtă, al cărui început îl constituie coexistenţa la un moment dat în limbă a unor forme paralele concurente, echivalente ca sens, şi în cursul căruia se realizează separarea treptată a paradigmelor şi sensurilor. Un exemplu în acest sens este cel al substantivului virus, cu pluralele specializate viruşi (în informatică) şi virusuri (în medicină). În cazul în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul una dintre formele paralele se impune, în vreme ce a doua dispare sau este izolată în varianta populară sau regională a limbii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu plurale ca strade sau talpe, eliminate, în timp, de pluralele străzi şi tălpi, după

o perioadă de coexistenţă a celor două variante 4 . Acest lucru se întâmplă deoarece limba tolerează foarte

greu existenţa a două forme diferite care au absolut aceeaşi semnificaţie. Deşi mai puţin numeroase, există şi situaţii în care anumite substantive cunosc variante literare libere de singular, diferenţiate sau nu semantic:

acont şi aconto; balegă şi baligă; basc şi bască; bărdac şi bărdacă; colind şi colindă; corijent şi corigent; daravelă şi daraveră; ferăstrău şi fierăstrău; filosof şi filozof; garderob şi garderobă (diferenţiate semantic); glaciaţie şi glaciaţiune; mănăstire şi mânăstire; pieptăn şi pieptene; tumoare şi tumoră; vodcă şi votcă; zi şi ziuă etc 5 . În cazul unor forme duble de singular care circulă în vorbire, norma literară poate opta pentru una singură: foarfecă şi foarfece, sanda şi sandală, cârnat şi cârnaţ, serviciu şi servici, filologă şi filoloagă, glonţ şi glonte, grăunţ şi grăunte, ciucure şi ciucur, flanelă şi flanea, toiag şi toiagă, obleţ şi oblete etc. Forma nesubliniată caracterizează vorbirea populară sau regională. Ca şi în cazul formelor duble de plural, şi cele de singular pot concura şi pot evolua semantic diferit. De asemenea, una dintre forme poate ieşi din uz. Un exemplu în acest caz îl reprezintă dubletele în -ie şi - iune: staţie şi staţiune, naţie şi naţiune, condiţie şi condiţiune, depresie şi depresiune, emisie şi emisiune etc.

Observaţii:

Unele substantive sunt invariabile în raport cu categoria numărului, având aceeaşi formă şi pentru singular şi pentru plural, la toate cazurile: un pui – doi pui, un ochi – doi ochi, un nume – două nume, un arici – doi arici, un cioroi – doi cioroi, o învăţătoare – două învăţătoare etc. Aceste substantive nu trebuie confundate cu cele defective de plural, care nu cunosc opoziţia singular-plural

4 Altele s-au păstrat, aşa cum am văzut, doar în anumite expresii. La exemplele deja date, l-am mai adăga pe cel al substantivului câmp, a cărui formă veche (şi etimologică) de plural (câmpi) s-a conservat în expresiile des întrebuinţate : a bate câmpii şi a-şi lua câmpii.

5 Adesea, formelor paralele de singular le corespund şi forme diferite de plural: acont – aconturi / aconto – acontouri ; basc – bascuri / bască – băşti ; balegă – balegi / baligă – baligi etc.

Probleme de morfologie normativă

Câteva substantive moştenite din latină au pluralul neregulat, respectiv marcat nu prin desinenţe specifice, ci prin deosebiri de radical: om – oameni, soră – surori, noră – nurori, cap – capete. Alături de acestea, poate fi amintit şi substantivul neologic atu – atale (la jocul de cărţi) 6 . În limba română există şi substantive care nu au forme pentru ambele numere, dispunând doar de o singură valoare de număr: numai singular sau numai plural. Aceste substantive se numesc defective şi sunt de două categorii:

substantive singularia tantum: au numai singular, deci sunt defective de plural:

substantivele nume proprii de persoană: Ion, Vasile, Maria; pot apărea la plural doar când denumesc membrii aceleiaşi familii: Ioneştii, Vasileştii etc.; unele toponime: Brăila, Craiova, România etc.; excepţie fac pluralele cu valoare stilistică: Am cunoscut două Românii: cea din timpul comunismului şi cea de după; unele substantive comune care denumesc noţiuni abstracte: cinste, dreptate, sete, prudenţă, savoare, silă, supleţe etc. substantivele comune nume de materie: sânge, cimbru, cocă, lână, miere, oţet, păcură, unt, făină, zahăr etc.; substantive nume de sporturi: tenis, volei, box, înot etc.; substantive care denumesc diverse domenii şi discipline ştiinţifice: algebră, lingvistică, botanică, chimie etc.; unele substantive comune nume de persoană: bade, nene, neică, vodă, taică etc.; unele substantive comune nume de obiecte unice: soare, lună. substantive pluralia tantum: au numai plural, deci sunt defective de singular:

unele toponime: Ploieşti, Galaţi, Iaşi, Bucureşti etc.; unele substantive proprii nume de sărbători: Rusalii, Florii, Paşti, Sânziene etc.; substantive comune nume de obiecte alcătuite din două părţi identice, formând o pereche: ochelari, pantaloni, bretele, iţari, ghilimele etc.; unele substantive nume de materie simţite ca nişte colective: icre, câlţi, bale, tăieţei, lături, măruntaie etc. substantivele: aplauze, anale, moaşte, mendre, nazuri, coclauri, moravuri, represalii, zori, şale, zâmbre. În ceea ce priveşte genul, în limba română substantivele cunosc trei valori: masculin, feminin şi neutru. Deşi nu există o corespondenţă perfectă între genul natural (al obiectelor) şi genul gramatical, se constată totuşi o anumită adecvare a unuia în raport cu celălalt. Genul substantivelor se poate recunoaşte fie prin numărare, fie prin anumite determinări adjectivale: masc. un (acest) băiat / doi (aceşti) băieţi; fem. o (această) fată / două (aceste) fete; neutru un (acest) scaun / două (aceste) scaune. Din punctul de vedere al realizării opoziţiei masculin / feminin, la substantivele nume de fiinţă se pot distinge următoarele clase:

substantive heteronime: opoziţia masculin / feminin se realizează la nivelul radicalului, care se schimbă în funcţie de gen: mamă / tată; frate / soră; unchi / mătuşă; cocoş / găină etc.

substantive mobile: opoziţia de gen se realizează la nivelul sufixului moţional, ataşat la acelaşi radical. În felul acesta, se pot crea, prin sufixare, feminine de la masculine şi invers:

sufixe moţionale de feminin: -ă, -că, -oaică, -iţă, -easă, -esă: elev / elevă; bunic / bunică; ţăran / ţărancă; orăşean / orăşeancă; leu / leoaică; urs / ursoaică; pictor / pictoriţă; doctor / doctoriţă; mire / mireasă; preot / preoteasă; prinţ / prinţesă; negru / negresă. sufixe moţionale de masculin: -an, -oi: gâscă / gâscan; curcă / curcan, raţă / răţoi; vulpe / vulpoi.

substantive epicene: nu cunosc opoziţia masculin / feminin, fie pentru că vorbitorii nu au fost interesaţi

de distincţia de sex, fie pentru că aceasta nu era sesizabilă sau accesibilă cunoaşterii imediate, interesând numai specia în sine. Astfel, substantivele respective au fost înscrise, din punct de vedere formal, într-un gen sau altul, fie prin analogie, fie prin tradiţie. Semantic, ele sunt marcate prin trăsăturile [+ animat], [- uman]:

masculine: crocodil, ţânţar, papagal, fluture, pescăruş, melc, rac, struţ, vierme etc.; feminine: balenă, veveriţă, râmă, molie, furnică, gărgăriţă, hienă, marmotă etc.

substantive de gen comun: sunt cele care, fără să se încadreze într-un anumit gen, denumesc sau pot denumi atât fiinţe de sex masculin, cât şi de sex feminin: complice, nătăfleaţă, papă-lapte, terchea-berchea, Adi, Vali, Gabi etc.

6 Acesta şi-a format însă şi un plural regulat, atuuri.

Probleme de morfologie normativă

Observaţii:

Unele substantive de gen masculin, care denumesc anumite funcţii, ranguri sau meserii, sunt întrebuinţate şi în legătură cu persoana de sex feminin: rector, decan, academician, preşedinte, profesor (ca titlu universitar), lăcătuş, mecanic, maistru etc. Corect, se spune doamnă academician, doamnă decan etc. Într-un anume sens, şi astfel de substantive pot fi considerate epicene. Unele substantive sunt, din punct de vedere strict formal, de gen feminin, dar din punctul de vedere al conţinutului, denumesc persoane de sex masculin: beizadea, santinelă, ordonanţă, cătană, vlădică 7 . Limba română a dezvoltat şi un aşa-zis gen personal, ce caracterizează substantivele proprii nume de

persoană sau substantivele comune ce se referă la persoane cunoscute sau la obiecte personificate. Genul personal relevă următoarele particularităţi morfosintactice:

GD substantivelor feminine terminate în -ca şi -ga e diferit de cel al substantivelor comune cu aceeaşi terminaţie. Să se compare: lunca – luncii, varga – vergii, dar Anca – Ancăi (nu Ancii), Olga – Olgăi (nu Olgii!). Diftongii oa şi ea din substantivele nume proprii feminine se păstrează la GD, în opoziţie cu substantivele feminine comune, la care se monoftonghează. Să se compare: floarea / florii, dar Floarea / Floarei; seara / serii, dar Leana / Leanei 8 . Sunt, în general, incompatibile cu sensul de plural şi cu articularea. Pot apărea la plural în limbajul familiar: Ioneştii, Popeştii. GD se construieşte cu articolul hotărât proclitic lui, în cazul masculinelor şi al femininelor invariabile. În poziţia de complement direct, primesc prepoziţia morfem pe şi apare fenomenul dublării printr-o formă neaccentuată de pronume personal. Să se compare: Am văzut floarea / Am văzut-o pe Floarea. În vorbirea populară şi familiară, numele de persoană sau numele gradelor de rudenie apar însoţite de adjectivul nehotărât alde: alde Ion, alde Maria, alde frate-miu etc. Substantivele proprii

Cele mai multe dintre substantivele proprii apar numai la singular, nearticulat.

Unele substantive proprii se folosesc numai la plural: Galaţi, Iaşi, Comăneşti, Bucureşti etc. Curios este

faptul că limba literară de astăzi admite, pentru forma articulată hotărât a acestor cuvinte, singularul şi nu, cum ar fi normal (şi cum era odinioară), pluralul: Galaţiul (în loc de Galaţii), Iaşul (în loc de Iaşii), Bucureştiul (în loc de Bucureştii). Unele substantive proprii se folosesc numai la forma articulată hotărât: Brăila, Timişoara, Vrancea, Constanţa, România etc. Excepţiile sunt rare şi ţin de context: Îmi doresc o Românie mai curată. La GD, numele proprii masculine primesc articol hotărât proclitic: lui Mihai, lui Tudor, lui Barbu. Aici intră

şi câteva feminine de tipul: lui Carmen, lui Mimi, lui Nuţi etc. Unele substantive proprii masculine au formă de vocativ în -ule, în care desinenţa etimologică -e s-a sudat cu -l, fost articol: Ionescule!, Barbule! Vocativele numelor proprii feminine în -o (de tipul: Ioano!, Ano!, Mario!) sunt considerate neliterare, şi, deci, trebuie evitate. În locul lor se preferă formele omonime cu nominativul (Ioana!, Maria! etc.). Nu se scriu cu iniţială majusculă, nefiind deci substantive proprii, numele zilelor săptămânii, ale lunilor anului, ale anotimpurilor, numele de sporturi, de jocuri sau de diverse discipline ori domenii de activitate. Titlurile de cărţi, articole, ziare, reviste, opere muzicale sau plastice se scriu cu iniţială majusculă la termenul unic sau la primul termen, dar cu iniţială mică la ceilalţi termeni constitutivi (cu excepţia, bineînţeles, a numelor proprii): Baltagul, Pădurea spânzuraţilor (dar Fraţii Karamazov), Cotidianul, Adevărul, România liberă, Jurnalul naţional, Carul cu boi, Rapsodia română. Termenii generici care fac parte dintr-o denumire se scriu cu iniţială majusculă atunci când sunt urmaţi de o formă flexionară de G: Balta Brăilei, Insula erpilor, Cheile Someşului, Cetăţile Ponorului, Valea Prahovei, Strada Brăilei etc.; se scriu, în schimb, cu iniţială minusculă termenii generici care nu fac parte din denumire şi care sunt urmaţi de un substantiv cu formă de NAc: râul Siret, munţii Bucegi, strada Vasile Alecsandri, lacul Bâlea, parcul Herăstrău, pasul Prislop, comuna Independenţa etc.

7 Chiar şi substantivul tată are, prin desinenţa de singular -ă, o formă care i-a permis să fie încadrat la declinarea I, declinare dominată aproape exclusiv de substantive de gen feminin. Acest lucru a făcut ca la GD singular, articulat hotărât, forma să oscileze între o flexiune de tip feminin (tatei, la fel ca mamei, fetei etc.) şi una de tip masculin (tatălui, la fel ca fratelui, băiatului etc., şi chiar lui tata, la fel ca în cazul numelor proprii masculine).

8 La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei / Ileanei, Floricica / Floricichii.

Probleme de morfologie normativă

Termenii generici din cadrul unei denumiri geografice se scriu cu iniţială majusculă dacă sunt însoţiţi de un adjectiv (scris, de asemenea, cu iniţială majusculă): Lacul Roşu, Marea Neagră, Pârâul Rece, Valea Seacă, Piaţa Romană etc.; Termenii generici pentru hodonime se scriu cu iniţială majusculă când sunt urmate de un numeral:

Strada 1907, Bulevardul 1848, Calea 13 Septembrie etc. Se scriu cu iniţială majusculă toţi termenii constitutivi (cu excepţia elementelor de legătură) ai numelor proprii ale instituţiilor, asociaţiilor, întreprinderilor, monumentelor: Camera Deputaţilor, Facultatea de Litere, Guvernul României, Institutul de Lingvistică, Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, Editura Didactică şi Enciclopedică, Arcul de Triumf, Columna lui Traian, Palatul Parlamentului etc. În virtutea principiului simbolic al ortografiei, unele substantive comune se scriu cu majusculă atunci când sunt folosite cu o anumită încărcătură simbolică: La început a fost Cuvântul. Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?”. Arghezi a cântat în versurile sale Omul. Limba română (ca de altfel şi alte limbi) cunoaşte situaţii în care substantive comune au devenit, prin transfer onomastic, nume proprii şi invers, nume proprii devenite denumiri ale unor obiecte comune: Ion Creangă, Ion Rotaru, Vasile Lupu, Marin Moraru; olandă (tip de pânză) < Olanda, havană (ţigară de foi) < Havana, şampanie < Champagne (regiune în Franţa) etc. 9 . Unele nume de personalităţi se scriu conform tradiţiei şi dorinţei purtătorilor lor, chiar dacă se încalcă normele actuale privind raportul dintre grafeme şi sunete: Florian Aaron, Vasile Alecsandri, Ioan A. Bassarabescu, Luigi Cazzavillan, Cezar Bolliac, Ovid Densusianu, Maria Filotti, Dumitru Ghiaţă, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Kalinderu, Dimitrie Kiriac, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Macedonski, Constantin Mille, Matei Millo, Costache Negruzzi, Dimitrie Ollănescu, Theodor Palady, Anton Pann, Isac Peltz, Ion Pillat, Nicolae Quintescu, Vasile Pârvan, Al. Philippide, Camil Ressu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Anghel Saligny, Mateiu Caragiale, Carol Popp Szatmary, Christian Tell, Nicolae Tonitza, Iuliu Zanne etc. Numele proprii straine din ţările care folosesc alfabetul latin se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine: Bordeaux, Bruxelles, München, New York, Quito, Goethe, Hugo, Mickiewicz, Racine, Shakespeare; numele proprii din ţările care folosesc alfabetul chirilic se scriu după normele de transliterare stabilite de DOOM 2: Baku, Celeabinsk, Kazan, Cernâşevski, Scedrin, Tolstoi, Turgheniev; numele proprii din ţările care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decât alfabetele latin şi slav se scriu conform cu transcrierea internaţională cu litere latine stabilita de statele respective: Beijing (se acceptă şi Pekin), Okinawa, New Delhi, Amman, Marrakesh etc.

Numele proprii cunoscute şi folosite de multă vreme la noi, care s-au adaptat fonetic limbii române, se scriu potrivit acestei tradiţii, indiferent dacă ţara din care provin foloseşte alfabet latin, slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga (faţă de numele originar Cobenhavn), Florenţa (Firenze), Lisabona (Lisboa), Londra (London), Marsilia (Marseille), Praga (Praha), Varşovia (Warszawa), Viena (Wien), Loara (Loire), Sena (Seine), Rin (Rhin, Rhein), Tamisa (The Thames), Belgrad (Beograd), Bitolia (Bitola), Moscova (Moskva), Plevna (Pleven), Nipru (Dnepr), Ohrida (Ohrid), Scoplie (Skopje), Alexandria (El Iskandarîya), Atena (Athinai), Creta (Kriti), Salonic (Thessaloniki) etc. La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:

folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy; încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:

- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi,

bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM 1 boşi); - la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată fie direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]), fie prin

cratimă, la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

O problemă de actualitate, mai ales în mass-media, se referă la nemarcarea formală a cazului D. sau

G. al unor substantive nume proprii, chiar

specializate. Întâlnim, astfel, destul de frecvent, exprimări forţate ca: potrivit Mediafax, noul preşedinte al Peru,

şi atunci când regimul cazual este dictat de anumite prepoziţii

9 În literatura de specialitate acest mecanism poartă numele de antonomază.

Probleme de morfologie normativă

reprezentantul NATO, conform BBC, directorul CEC, un trimis al Pro Sport, reporterul Antena 3, acţionar al Romtelecom, în slujba Al Qaida etc. Dacă în cazul abrevierilor de tip siglă se poate invoca argumentul mărcii cazuale încorporate (ex. directorul Casei de Economii şi Consemnaţiuni = directorul CEC), în celelalte situaţii avem a face cu o forţare a sistemului flexionar al substantivului românesc, care în aceste condiţii reclamă marca obligatorie a cazului. Problema s-ar putea rezolva foarte simplu, prin introducerea în sintagmă a unor termeni generici, capabili să realizeze flexiunea: potrivit agenţiei Mediafax, preşedinte al statului Peru, un trimis al revistei Pro Sport, în slujba organizaţiei Al Qaida, acţionar al companiei Romtelecom etc. O situaţie aparte prezintă substantivul mass-media, care până la apariţia noului DOOM era considerat invariabil după caz, fapt ce ducea la exprimări de tipul celor incriminate de noi mai sus: împotriva mass-media, X a cerut mass-media etc. Cum astăzi acest substantiv are un alt statut morfologic, respectiv de substantiv flexibil cu conţinut abstract de singular, marcarea cazului este nu doar posibilă, ci şi obligatorie: X a cerut mass-mediei, împotriva mass-mediei.

Flexiunea nominală şi problemele de ortografie

a) Scrierea substantivelor şi adjectivelor articulate şi nearticulate

a. la singular

Deşi în vorbire articolul hotărât masculin -l nu se mai aude, ceea ce duce la rostiri de tipul lupu, omu, băiatu, prietenu, studentu, viteazu (unde fosta desinenţă -u ţine loc de articol) 10 , în scris prezenţa acestui articol este absolut obligatorie (deci: omul, băiatul, viteazul etc.). Articolul -l se scrie direct alipit de cuvântul articulat, formând cu acesta o unitate fonetică şi grafică.

Există câteva excepţii la care el poate apărea separat prin cratimă, dar împreună cu vocala de legătură -u:

- neologisme neadaptate: mouse-ul, mail-ul, show-ul, week-end-ul, box-office-ul etc;

- sigle: CFR-ul, ASE-ul, ONG-ul etc.

În privinţa numelor de localităţi, pe cale administrativă s-a impus scrierea fără -l nu numai la nume fixate mai demult astfel (Giurgiu, Runcu, Moeciu etc.), ci şi la alte nume simple (Cireşu, Ţepu, Greşu, Măru) şi mai ales compuse (Lacu Sărat, Râmnicu Vâlcea, Târgu Bujor, Sighetu Marmaţiei). Substantivele şi adjectivele feminine cu tema în ş, j se scriu şi se rostesc cu ă (nu cu e!) la NAc, singular, nearticulat: birjă, plajă, coajă, grijă, lojă, mătuşă, uşă, gogoaşă, golaşă, gingaşă etc. La forma articulată, aceste cuvinte se termină în a (nu ea!): birja, grija, gogoaşa, golaşa etc. Substantivele cu tema în ş, j, urmate de sufixul -ean / -ian, conservă diftongul ea / ia: orăşean, clujean, ieşean. la plural Substantivele şi adjectivele masculine nearticulate au pluralul terminat totdeauna în -i: pomi, mari. Când au şi rădăcina terminată în i, desinenţa pluralului se adaugă la acesta, obţinându-se, astfel, doi de i:

fi/u : fi/i; zglobi/u: zglobi/i; geamgi/u: geamgi/i, uli/u: uli/i. La NAc plural, ele primesc în plus articolul hotărât i:

pomi/i, mari/i, fii/i, zglobii/i, geamgii/i, ulii/i. Substantivele şi adjectivele feminine terminate în i-e fac pluralul nearticulat în -ii: famili-e / famili-i; cenuşi-e / cenuşi-i. Forma aceasta este omonimă cu cea de GD singular: multe familii (ca şi unei familii). Substantivele şi adjectivele feminine formează GD, singular, articulat hotărât, de la GD nearticulat (care este omonim cu pluralul nearticulat): unei mese – mese/i; unei căni - căni/i. Substantivele şi adjectivele feminine terminate la singular în i-e (albie, atenţie, comisie, grijulie, sidefie) formează GD, singular, articulat hotărât, adăugând articolul -i la forma de NAc singular (albiei, atenţiei, grijuliei, sidefiei). Substantivele feminine terminate la singular nearticulat în -ee cunosc două situaţii în realizarea pluralului. Astfel, unele fac pluralul în i, care substituie ultimul e. idee – idei, alee – alei. Altele, au pluralul omonim cu singularul: orhidee, azalee. GD, singular, articulat hotărât al acestor substantive se realizează pornind de la GD nearticulat (care este omonim cu pluralul nearticulat): ideii, aleii, azaleei, orhideei. Observaţii:

Pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine terminate în -iu, precum şi al substantivului copil şi al adjectivului roşu, se scrie cu -ii: fii, barcagii, aurii, proprii, copii, roşii. La forma

10 Fac excepţie rostirile aparţinând stilului solemn.

Probleme de morfologie normativă

articulată, aceste substantive / adjective (în antepunere) se scriu cu trei de i: fiii, copiii, propriii părinţi, roşiii obraji etc. Toate celelalte substantive şi adjective masculine se scriu cu doi de i când sunt la singular, articulat hotărât: pomii, lupii, membrii, vechii etc. În vecinătatea numeralelor amândoi, tustrei, tuspatru, câteştrei etc., precum şi a adjectivului nehotărât toţi / toate, substantivele apar întotdeauna articulate hotărât: amândoi părinţii, tustrei copiii, toţi studenţii, toate fetele etc. Atributul în G al substantivelor articulate hotărât apar fără articolul posesiv al, ai / a, ale etc.: gospodarii satului, premianta clasei. Dacă însă substantivul regent e nearticulat, articulat nehotărât sau însoţit de alt determinant, atunci atributul în G apare precedat de articol posesiv: gospodari ai satului, premiantă a clasei, un gospodar al satului, o premiantă a clasei, acest gospodar al satului, această premiantă a clasei. Atunci când un adjectiv este antepus unui substantiv articulat hotărât, acesta preia articolul substantivului: rochia roşie – roşia rochie, ochii proprii – propriii ochi. Prin articulare, substantivele / adjectivele masculine la plural capătă o silabă în plus: lupi – lu/pii, meş/teri – meş/te/rii, buni – bu/nii. Excepţie fac substantivele şi adjectivele masculine care la singular se termină în consoană + r / l + u, de tipul: arbitru, membru, socru, acru, negru etc. Acestea nu-şi modifică numărul de silabe la plural, articulat. Atenţie însă la marcarea în scris a formei articulate, care are doi de i:

membri – membrii, arbitri – arbitrii, acri – acrii, negri – negrii etc. Prezenţa în scris a articolului hotărât -i la masculin, plural este obligatorie chiar şi atunci când de acesta se leagă prin cratimă o formă de pronume neaccentuat în D. (dativul posesiv) sau când se produc contrageri: ochii-mi, propriii-mi fii, ochii-aceia etc. Posesivele noştri, voştri nu primesc niciodată articol enclitic şi, în consecinţă, nu se scriu niciodată cu doi de i (*noştrii, *voştrii) 11 .

2. Aspecte privind flexiunea pronumelui

Flexiunea pronominală se aseamănă, prin unele elemente, cu flexiunea substantivului, dar prezintă, în acelaşi timp, şi unele particularităţi specifice. Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul şi cazul. Spre deosebire de substantiv însă, pronumele prezintă flexiune şi în raport cu categoria gramaticală a persoanei. În paradigma flexionară a pronumelui apare un sistem particular de omonimii cazuale diferit de sistemul omonimiilor substantivale. Formele pronominale de GD plural sunt întotdeauna diferite de formele de NAc. Persoana, numărul şi genul la persoana a III-a interferează, fiind exprimate solidar.

2.1. Categoria persoanei Categoria persoanei este comună pronumelui şi verbului. La pronume este o categorie inerentă, în timp ce la verb apare ca o categorie de natură relaţională (rezultată din relaţia subiect - predicat).

Conţinutul semantic al acestei categorii îşi are originea în situaţia de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi protagoniştii actului de comunicare. Conţinutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi:

- persoana I, subiectul vorbitor este şi obiect al comunicării lingvistice: Eu cânt.

- persoana a II-a, subiectul vorbitor îl identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: Tu cânţi.

- persoana a III-a, subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării lingvistice nu este niciunul

dintre protagoniştii actului lingvistic: El cântă. Conţinutul semantic categorial se suprapune conţinutului semantic lexical, ceea ce face din persoană o categorie semantică şi gramaticală totodată; fiecărui sens categorial îi corespunde un anumit pronume, caracterizat printr-un anumit sens lexical: eu este pronume care desemnează locutorul şi termen semnificând „persoana I”; tu desemnează interlocutorul şi semnifică „persoana a II-a”; el desemnează un

„obiect” care nu este nici locutorul nici interlocutorul şi semnifică „persoana a III-a”.

11 Formele / construcţiile marcate cu asterisc (*) sunt incorecte sau nereperabile în limbă.

Probleme de morfologie normativă

Acestui sistem de variaţie din plan semantic îi corespunde un sistem similar în planul expresiei; astfel, categoria persoanei este marcată supletiv: eu / tu / el, mă / te / se sau prin flexiunea unuia dintre componenţi: însumi / însăţi, dumneata / dumnealui 12 . În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale, care, fără a intra în opoziţia de persoană, impun predicatului forma de persoană a treia. El citeşte – Aceasta citeşte. Fiecare / unul / altul citeşte. - Cine citeşte?

2.2. Categoria numărului la pronume Ca şi la substantiv, categoria gramaticală a numărului exprimă opoziţia unicitate / multiplicitate prin

două valori: singular şi plural. Un caz mai special îl

se vorbeşte despre două categorii de plural:

reprezintă pluralul pronumelor personale propriu-zise. În cadrul acestei clase

a) Pluralul inclusiv: în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana I şi a II-a,

întrucât pluralul include şi alte persoane decât cele exprimate gramatical: noi înseamnă eu + alte

persoane (tu sau voi sau el sau ei); voi înseamnă tu şi el, ei.

b) Pluralul exclusiv: în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana a III-a care

face pluralul prin adiţie (ei = el + el

(studenţi = student + student +

ca şi substantivul pe care îl substituie anaforic

+

),

)

Pronumele personale de persoana a III-a, precum şi pronumele nepersonale preiau numărul de la nominalul pe care îl reprezintă în discurs; mărcile de număr sunt diferite la nominalul evocat şi la pronume atunci când acestea se afla într-o relaţie de tipul parte-întreg: Am văzut doi oameni. Unul era militar, celalalt era civil; sau de tipul grup-membrii componenţi ai grupului: Îmi place orchestra. Ei au cântat bine. O situaţie specială apare atunci când pronumele are referenţi anterior disociaţi în discurs:

Ion i-a spus lui Dan ca Ana îi apreciază. Categoria numărului se exprimă diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta: prin forme supletive: eu / noi, tu / voi, el / ei; prin desinenţe comune cu substantivul: dânsul / dânşii, dânsa / dânsele; prin desinenţe specifice flexiunii pronominale: căruia / cărora; altuia / altora; prin flexiunea unuia dintre componenţi: însuşi / înşişi; însămi / însene; acelaşi / aceiaşi. În cadrul diverselor subclase semantice, nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de număr; în această situaţie se vorbeşte despre pronume invariabile în raport cu numărul: se, ce, care

(doar parţial). În felul acesta rezultă un sistem de omonimii diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta şi de la un membru la altul al unei subclase semantice.

2.3. Categoria genului la pronume

Categoria genului la pronume se manifestă prin două valori opozabile: masculin şi feminin. Există trei situaţii:

a) Acord formal: pronumele preia mărcile genului gramatical (masculin sau feminin) al

nominalului pe care îl reprezintă în discurs:

Pune-o pe masa (cartea). Pune-l pe masa (stiloul). Formele de singular ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de singular masculin ale pronumelor variabile în raport cu genul, iar formele de plural ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de plural feminin ale pronumelor variabile în raport cu genul:

Am primit un roman. L-am citit imediat. Am primit nişte romane. Le voi citi în vacanţă.

b) Acord referenţial: genul pronumelui corespunde genului natural al nominalului substituit:

Ion a plecat. L-am văzut pe geam. Ioana a plecat. Am văzut-o pe geam.

12 La pronumele personale de politeţe paradigma este defectivă în raport cu persoana, existând forme numai pentru persoana a II-a şi a III-a.

Probleme de morfologie normativă

c) Absenţa acordului: o formă fixă a pronumelui este folosită pentru dublarea unei propoziţii / fraze.

Propoziţiile / frazele pot fi dublate prin:

- forma de singular feminin a pronumelui personal o, a cărei apariţie este favorizată de anumite

verbe pentru a dubla poziţia de complement direct:

A spus-o tuturor că se va răzbuna pe el.

- pronumele relativ compus ceea ce:

Ţipa şi trântea, ceea ce m-a enervat foarte tare. A mâncat ceea ce i-am lăsat infrigider.

- forma de feminin singular a pronumelui demonstrativ asta:

Că e bolnav şi că nu a putut ajunge, asta s-ar fi putut intâmpla. Opoziţiile de gen se marchează prin forme supletive (el / ea), prin formele flexionare ale articolului care intră ca formant în structura pronumelui (dânsul / dânsa), prin desinenţe (acestuia / acesteia), prin flexiune internă şi desinenţe (celuilaltø / celeilalte). În cadrul diverselor subclase semantice nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de gen. Doar pronumele personale de întărire şi pronumele demonstrative marchează opoziţia de gen în întreaga paradigmă, celelalte toate sunt, în diferite grade, defective (total sau parţial) în raport cu genul.

2.4. Categoria cazului la pronume

La pronume, ca şi la substantiv, cazul exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul propoziţiei. De aceea, pronumele nu preia cazul de la termenul pe care îl evocă în discurs, ci se înscrie într-un sistem propriu de relaţii pe axa sintagmatică. Dintre părţile de vorbire declinabile, pronumele personal realizează numărul maxim de distincţii cazuale. Formele pronumelui personal permit indirect rezolvarea omonimiei formelor cazuale în flexiunea substantivală. Raportate la numărul valorilor cazuale (N, Ac, G, D, V), unele pronume au paradigme defective: de exemplu, pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a II-a nu au forme de G; pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a III-a nu au forme de vocativ; pronumele reflexive nu au formă de N, G, V ş.a.m.d. Opoziţiile cazuale sunt marcate în plan formal prin: forme supletive (eu/mie, el/lui, se/îşi); desinenţe însoţite în unele cazuri şi de alternanţe fonetice (acestφ a / acestuia, care / căruia, căreia); flexiunea unuia

dintre componenţi (celalalt / celuilalt, aceeaşi / aceleiaşi). Uneori valorile de caz sunt marcate analitic cu ajutorul prepoziţiilor: prepoziţia a + forma de Ac a pronumelui (adjectivului pronominal), pentru valoarea de

G (asupra a ce, părerea a câţiva elevi) sau prepoziţia la + forma de Ac. a pronumelui, pentru valoarea de D

(am dat la cine mi-ai zis); câteva pronume acceptă o realizare sintetică, dar şi una analitică: la nimeni / nimănui, la toţi / tuturor.

Omonimiile cazuale generale (N = Ac; G = D) sunt (parţial) suspendate la pronumele personal propriu-zis (eu / mă / mie). Pronumele personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la

D şi Ac: forme independente şi forme dependente (clitice), acestea din urmă cu multe variante poziţionale şi

fonetice (mine, mă, -m, m-, -m-; sine, se, s-, -s). Cliticele de Ac şi D participă la dublarea funcţiei de

complement direct şi indirect: Omul pe care l-am văzut era inalt, Le-a dat copiilor jucării.

2.5. Flexiunea pronumelui şi problemele de ortografie

Se scriu cu literă mare toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Majestăţile Lor Imperiale, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Sa etc. În DOOM 2 se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul (niciuna) şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (nicio) la fel ca în cazul pronumelui şi adjectivului nehotărât vreunul, respectiv vreun – prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un = adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult); nici un = adverb (cu valoare conjuncţională) + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi); nici unul = adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt). Revenirea la acest tip de scriere se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli. Grafia niciun corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun]. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui / adjectivului pronominal în

Probleme de morfologie normativă

cauză, fiind totodată în concordanţă cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei (GALR). Observaţie:

Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953 (anul apariţiei primei ediţii a DOOM-ului), dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe, printre care:

Era unicul pronume compus (în afară de ceea ce) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat, între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt (spre deosebire, de exemplu, de pronumele vreunul, cu o componenţă relativ asemănătoare, dar scris într-un cuvânt); Era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, (de)cât, (de)cum, unde, o dată (sau odată), la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată, în acest caz, şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine. Având în vedere observaţia de mai sus, este normal să distingem, de pildă, între:

- niciunul / niciuna = pronume negativ (N-a venit niciunul / niciuna „nimeni”) şi nici unul / nici una =

adverb (cu valoare conjuncţională) + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul / nici una, nici celălalt / cealaltă).

- niciun / nicio = adjectiv pronominal negativ (N-are niciun chef să facă ce i se cere. Nu era nicio fată în clasă.) şi nici un / nici o = adverb + articol (Nu e un naiv, dar nici un om prea realist. Nu era o vedetă, dar nici o necunoscută.) sau nici un / nici o = adverb (cu valoare conjuncţională) + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un / o frate / soră, nici mai mulţi / multe).

3. Aspecte ale flexiunii adjectivului

Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la pluralul nearticulat cu doi de i, iar la forma articulată cu trei de i: cercel auriu – cercei aurii – auriii cercei. La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, drag, GD, singular, nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, fete dragi; unei note bune, unei speranţe mari, unei fete dragi; forma articulată se obţine prin adăugarea articolului i la GD nearticulat: bunei note, marii speranţe, dragii fete. La femininul adjectivelor terminate la NAc, singular, nearticulat în -iu (argintiu, pustiu, zglobiu etc), GD, singular, nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, fete zglobii; unei întinderi pustii, unei fete zglobii. În schimb, GD, singular, articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât i la NAc, singular, nearticulat: pustiei întinderi, zglobiei fete. Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la GD, singular, nearticulat) forma dragi, iar articulat, dragile (prietene dragi, dragile mele), nu *drage, *dragele. În schimb, adjectivul ultima are pluralul articulat ultimele (ultimele ştiri), nu *ultimile. La unele adjectivele neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme duble, cu şi fără alternanţa o / oa, în ordinea, de preferinţă: analoagă / analogă, omoloagă / omologă; la alte adjective nu se admite însă forma cu oa: barocă, echivocă (deci nu *baroacă, *echivoacă). Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă (respectuoasă, somptuoasă) şi pluralul în -uoase (respectuoase). La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea finalei ca hiat: masculin, singular ambiguu (-gu-u), feminin, singular ambiguă (-gu- ă), feminin, plural ambigue (-gu-e), dar masculin, plural ambigui (-gui). Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la GD, plural desinenţa pronominală -or:

anumitor, multor, puţinor, diferitor, tuturor. Acestea, precum şi adjective ca: destul, divers, felurit, numeros, pot exprima, la plural, valoarea de G şi printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de D, cu prepoziţia la, ambele urmate de forma de Ac (ca şi în cazul numeralelor): votul a numeroşi parlamentari / doi parlamentari; părerile a diferiţi oameni / zece oameni; am spus la destui colegi / trei colegi. Adjectivele invariabile au aceeaşi formă în întreaga flexiune (indiferent de gen, nrumăr sau caz), printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, perspicace, motrice, propice, ferice,

Probleme de morfologie normativă

feroce, locvace etc. (excepţie face adj. tenace, care cunoaşte variaţia de gen la plural: masculin tenaci, feminin tenace). Invariabile sunt şi o serie de adjective neologice nume de culori: gri, mov, kaki, roz, maro, lila, bleu etc. Cele mai multe dintre adjective au trei grade de comparaţie:

pozitiv: frumos; comparativ:

- de superioritate: mai frumos;

- de egalitate: tot atât de frumos, la fel de frumos;

- de inferioritate: mai puţin frumos; superlativ:

- relativ:

- de superioritate: cel mai frumos;

- de inferioritate: cel mai puţin frumos;

- absolut: foarte frumos. În limba română, ideea de superlativ poate fi redată prin diverse mijloace, unele deosebit de expresive. Cel mai frecvent, superlativul relativ este marcat prin adverbul mai precedat de articolul

demonstrativ cel, iar superlativul absolut, prin adverbul foarte. Regional şi popular, superlativul absolut poate fi marcat şi prin adverbele tare, mult, rău sau prea: tare frumos, preafrumos, frumoasă rău, mult

Un mijloc destul de răspândit de redare a superlativului absolut constă în folosirea

bogat ai fost odată

unor adverbe ca extraordinar, nemapomenit, nespus, grozav, cumplit, extrem etc + prepoziţia de (+

adjectiv): nespus de frumos, grozav de bun, cumplit de zgârcit etc. Alte mijloace expresive de redare a superlativului absolut:

”.

repetarea adjectivului: Era o fată frumoasă, frumoasă;

construcţii tautologice de tip atributiv: frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor;

lungirea unor vocale sau consoane: Am mâncat o prăjitură buuuună, tarrrre bună;

utilizarea unei cratime care să indice pronunţarea sacadată: bu-nă, no-uă;

derivarea cu prefixe sau sufixe neologice cu sens superlativ: extra-, supra-, arhi-, ultra, -isim (extrafin, supraaglomerat, arhiplin, ultraperformant, rarisim).

În registrul familiar-argotic, se folosesc în ultima vreme anumite substantive cu valoare adjectivală. E vorba mai ales de substantive de tipul marfă, beton, monstru, trăsnet etc., care se comportă ca nişte adjective invariabile, fiind, din punct de vedere stilistic, utilizate cu valoare de superlativ (Am văzut un film beton = „foarte bun”). Unele adjective nu au grade de comparaţie pentru că:

a) exprimă o însuşire absolută, ce nu poate fi supusă comparaţiei: mort, viu, întreg, plin, metalic, studenţesc, mineral, osos etc.;

b) exprimă o însuşire care deja echivalează cu un superlativ: veşnic, uriaş, infinit, gigantic, îngrozitor, teribil,

perfect, splendid, excelent;

c) sunt forme care în limba latină erau de comparativ: superior, inferior, major, anterior, ulterior, posterior,

minor, exterior, interior, ori de superlativ: optim, proxim, ultim, minim, maxim, suprem, extrem, infim 13 . Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul sau pronumele la care se raportează: Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. În limba vorbită, iar uneori şi în cea scrisă, există tendinţa de a nu mai face acordul adjectivului cu substantivul, mai ales când acesta nu urmează imediat după substantiv, ci la o oarecare distanţă: *detaliile întâlnirii de afaceri fixată luni. Aici greşeala constă în faptul că adjectivul participial fixată nu se acordă în caz cu substantivul întâlnirii; corect este întâlnirii fixate 14 . În principiu, în limba română locul adjectivului este după substantivul la care se raportează: carte interesantă. Există însă un număr limitat de adjective (calificative sau pronominale) ori numerale cu valoare adjectivală, care sunt obligatoriu plasate înaintea substantivului (= antepunere): fiecare om, primul om, orice om, un anumit om, niciun om, ambii oameni, asemenea om, atare situaţie etc.

Pe de altă parte, anumite adjective sunt întotdeauna plasate după substantive (= postpuse):

13 Unii vorbitori nu mai simt astăzi că aceste adjective se află deja la un grad de comparaţie sau îl conţin în sensul lor lexical, având astfel tendinţa să le formeze un comparativ sau un superlativ ad-hoc: *Cel mai superior, *Foarte inferior, *Condiţiile cele mai optime. Aceste construcţii sunt greşite şi ca atare trebuie evitate.

14 Vezi