Sunteți pe pagina 1din 44

Dan CONSTANTINESCU

MANAGEMENT
BANCAR
– suport de curs –

- rezumat al cursului de Management bancar


apărut la Editura Bren, Bucureşti, 2004 -

Cuprins
pag.

1. Repere conceptuale 2
2. Managementul riscurilor bancare 5
3. Instrumente, produse şi servicii banare 9
4. Sisteme de plăţi şi decontare 13
5. Managementul trezoreriei 16
6. Capitalul bancar şi managementul operaţiunilor pasive 20
7. Managementul operaţiunilor de creditare 24
8. Managementul operaţiunilor cu titluri 28
9. Managementul operaţiunilor valutare 33
10. Venituri, costuri şi performanţe bancare 35
11. Elemente de marketing bancar 38
12. Management strategic 40

2004
1. Repere conceptuale
1.1. Sistemul bancar din România
Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la
activităţile sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de
instituţii:
- instituţii de credit;
- instituţii conexe;
- instituţii de reglementare şi supraveghere.
Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene
şi grupează, la rândul ei, o serie destul de largă de entităţi.
Categorii de bănci:
- bănci de afaceri ;
- bănci de depozit (bănci comerciale);
- bănci electronice;
- bănci industriale.
Modele de bancă:
- modelul băncii dividende ;
- modelul băncii fragmentate
- modelul băncii la distanţă;
- modelul băncii virtuale.
Altă structurare a băncilor
- bănci specializate în operaţiuni de retail (operaţiuni curente cu clienţii);
- bănci specializate în operaţiuni de tip corporate (operaţiuni cu clienţi mari);
- bănci specializate în activităţi dedicate (private banking);
- bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare (investment
banking);
- bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance banking).
Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să
desfăşoare activităţi bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror
elemente definitorii sunt atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de credite în nume şi cont propriu.
Acestea sunt:
- băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine;
- organizaţiile cooperatiste de credit;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
- casele de economii pentru domeniul locativ.
O situaţie deosebită în peisajul bancar o are EXIMBANK, instituţie
specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior prin
instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice şi Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, bancă de economii având ca unic propietar statul român, care
garantează integral depunerile efectuate.
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:
- fondurile de garantare a depozitelor;
- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;
- fondurile de garantare a creditelor.
În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul
primordial îi revine Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său, răspunde
de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a

2
statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la
promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
În contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare,
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
colaborează cu Banca Naţională a României şi cu alte autorităţi şi instituţii publice
în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege.

1.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit


Funcţiile principale ale unei bănci:
- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile
deschise de către aceştia;
- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de
plasamente;
- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar;
- emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie şi
divizionară; monedă de cont);
- efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor în
numerar;
- emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri negociabile;
- vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;
- sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute;
- asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.
Activităţi permise băncilor, în limita autorizaţiei acordate de către banca
centrală:
a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite
ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring,
scontare, forfetare;
c. leasing financiar;
d. servicii de transfer monetar;
e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri
de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g. tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
h. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin
plasament şi prestarea de servicii aferente;
i. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de
afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii
cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;
j. intermediere pe piaţa interbancară;
k. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
l. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare;

3
m. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării;
n. închiriere de casete de siguranţă.
Sunt interzise următoarele categorii de activităţi:
a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor reglementate, aşa
cum s-a arătat mai sus;
b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii;
c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de
vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de
plăţi;
f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte
servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.

1.3. Locul şi rolul instituţiilor de credit în economie


Determinări funcţionale principale ale băncilor:
- operatori pe piaţa monetară;
- intermediari pe piaţa financiar-bancară;
- generatori de repere strategice;
- participanţi la dezvoltarea economică şi instituţională;
- factori de susţinere a comerţului exterior şi relaţiilor economice
internaţionale.

Deponenţi

Riscul ratei dobânzii

Bancă
Riscul de credit Riscul de credit
Riscul ratei dobânzii

Firme Persoane fizice


Piaţa monetară

Investiţii Producţie Consum

Locuri de Bunăstare
muncă

Figura 1. Rolul băncii de intermediar pe piaţa financiară

4
1.4. Managementul bancar; funcţii şi obiective
Funcţia de previziune presupune cunoaşterea forţelor cu impact asupra
opţiunilor viitoare pentru societatea bancară în cauză, precum şi definirea
traiectoriilor posibile de dezvoltare a acesteia ţinând cont de evoluţia ansamblului
de factori interni şi externi.
Organizarea se circumscrie reperelor instituţionale comune şi obiectivului
principal de optimizare a evoluţiei patrimoniului, cu specificaţia că include o
componentă semnificativă legată de gestiunea riscurilor specifice sistemului.
Funcţia decizională şi de antrenare este cea care face să funcţioneze
organizaţia. Ea vizează nu numai administrarea patrimoniului propriu ci şi
gestionarea eficientă şi în condiţii de siguranţă a resurselor atrase.
Coordonarea presupune legătura, uniunea şi armonizarea activităţilor, a
persoanelor implicate şi a eforturilor necesare procesului de administrare.
Controlul nu se rezumă la acţiunile şi structurile instituţionale dedicate
acestui scop ci reprezintă o coordonată permanentă, constând în prevenirea
apariţiei unor deficienţe posibile şi în sesizarea la timp a deficienţelor manifestate,
pentru înlăturarea lor grabnică şi limitarea efectelor acestora.
Obiectivele managementului bancar :
- obţinerea de profit şi creşterea valorii acţiunilor, prin gestiunea performantă
şi globală a bilanţului;
- gestiunea riscurilor bancare;
- realizarea celorlalte scopuri organizaţionale.

2. Managementul riscurilor bancare


2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări
Riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor,
sau este definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor
unei bănci datorat unor evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate.
Pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de risc se pot
structura după cum urmează:
Risc de bilanţ, Risc de creditare
sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii
Risc de lichiditate
Risc Risc valutar
(variaţia Risc de reglementare
rentabilităţii Risc tehnologic
capitalului - Risc de eficienţa
- ROE) operării Riscul evaziunii
Risc strategic capitalului prin
Risc de afiliere inflaţie

În cele ce urmează vom opta pentru următoarea structură:


a) Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu
diferă în mod substanţial faţă de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la
rândul lor, detaliate în:
- riscul aferent strategiei;
- riscul de organizare;
- riscul tehnologic (material);
- riscul de afiliere (de subordonare).

5
b) Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care - în sistemul bancar - se
manifestă mai acut, sau în forme specifice, din rândul cărora vom menţiona:
- riscul de solvabilitate;
- riscul de piaţă;
- riscul operaţional;
- riscul de reglementare;
- riscul reputaţional.
c) Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute şi sub numele de riscuri
de contrapartidă, de bilanţ, sau de portofoliu, structurate în următoarele
categorii:
- riscul de lichiditate;
- riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament);
- riscul ratei dobânzii;
- riscul valutar.
Este de menţionat faptul că între categoriile enumerate mai sus există
numeroase relaţii de interdependenţă, bazate pe faptul că orice produs, serviciu,
sau activitate pot expune banca la riscuri multiple.
Vom mai aminti posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor de
credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind de la
sistemul de calificative CAMELS, de la care s-au inspirat mai toate abordările
ulterioare în acest domeniu. Principalele variabile ale modelului, care se constituie
în criterii de performanţă privind managementul riscului sunt:
- solvabilitatea (Capital adequacy);
- calitatea activelor (Asset quality);
- calitatea conducerii (Management);
- nivelul veniturilor (Earnings);
- lichiditatea (Liquidity);
- senzitivitatea (Sensitivity).
Aprecierea performanţei unei bănci se face pe baza unui calificativ
compozit reprezentând media punctajelor obţinute după evaluarea fiecărui criteriu
de performanţă, pe o scară de la 1 la 5, în ordinea crescătoare a preocupării
autorităţii de supraveghere faţă de entitatea în cauză
Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autorităţile de
supraveghere este matricea riscurilor bancare.
În cadrul riscurilor aferente activităţii bancare, pot fi detaliate: riscul de
credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, alte categorii de
risc. Pentru fiecare dintre operaţiunilebancare, care sunt enumerate în subiectul
tabelului, se asociază calificative de risc corespunzătoare categoriilor detaliate
anterior (risc ridicat, moderat sau scăzut).
Riscurile aferente administrării societăţii pot fi, la rândul lor, structurate în:
riscuri legate de supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri privind
strategiile, politicile, procedurile şi limitele de expunere, riscuri legate de
administrarea sistemului informatic şi riscuri privind organizarea şi funcţionarea
controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc pot reflecta: o
administrare bună, acceptabilă sau proastă.
Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată de calificativele
corespunzătoare riscului compus total, care însumează efectele decurgând din
derularea activităţii propriu-zise cu cele privind administrarea firmei.

6
2.2. Reglementări privind riscurile bancare
În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară, dereglările
din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în
cadrul întregului sistem bancar.
Din acest motiv şi nu numai, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de
bancher sunt activităţi reglementate - prin legi şi alte norme asimilate - pentru a
asigura un cadru legal necesar desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea
unor relaţii bine conturate şi responsabile între bănci şi partenerii/clienţii lor.
Zona de protecţie - asigurată de lege şi normele prudenţiale - poate fi
structurată, din punctul de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:
- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de
calitatea clienţilor şi de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;
- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din
incompetenţă sau din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;
- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui management
defectuos;
- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele conexe
şi colaterale derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-financiare a
băncilor aflate în dificultate;
- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a
sistemului bancar, dar şi de apariţia unui deficit de imagine a acestuia.
Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său, privesc
- în principal - evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în sistem a unor
entităţi ce nu sunt supuse reglementării şi supravegherii autorităţilor competente.
Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în
industria de profil se regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia de
funcţionare a instituţiilor de credit şi, în afara riscului reputaţional, au reverberaţii şi
asupra altor categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de lichiditate, de
solvabilitate, sau cel operaţional.
Reglementările privind activităţile permise au în vedere, în primul rând,
limitarea riscului operaţional, dar sunt de natură să atenueze - direct sau indirect -
şi alte componente ale riscurilor bancare.
Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit
căruia băncile trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor
BNR. În acest sens ele trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile
corespunzătoare şi de sisteme adecvate de control intern.
Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au
ca principal obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a
riscului de contrapartidă. Ele se referă, cu precădere, la: solvabilitate; lichiditate;
expunerea maximă faţă de un singur debitor şi cea agregată; expunerea faţă de
persoanele aflate în relaţii speciale cu banca; riscul valutar; calitatea activelor,
constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; organizarea şi controlul intern.
O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional, concretizat
în păstrarea confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor
referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau
informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care privesc persoana, proprietatea,
activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii
referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate - la serviciile
prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

7
2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului
Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include
întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate
pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate.
Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate
după cum urmează:
- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se
poate traduce în pierderi potenţiale;
- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi
servicii prevăzute în planul de dezvoltare al băncii;
- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice,
categorii de clienţi, produse şi servicii;
- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi, pornind
de la rezultatele analizelor anterior amintite.
În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat
dintr-o dublă perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul global
şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară şi sfera
comercială, pe de altă parte.
Un model de balansare simultană a cîştigurilor cu riscurile asociate este
prezentat mai jos, fiind cunoscut sub denumirea sistemul de analiză Du Pont.

Performanţa
globală

Risc
(volatilitatea
câştigurilor)

Rata
rentabilităţii Total active
financiare

Efectul de Capital
Venituri
levier propriu

Rata Randamentul Total


rentabilităţii
economice activelor active

Marja Profit
profitului net

Total
venituri

Figura 2. Sistemul de analiză Du Pont


Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei
categorii de risc în parte.

8
Astfel, în cadrul politicilor privind portofoliul de credite
- politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit;
- politici şi proceduri de clasificare a activelor;
- politici şi proceduri privind provizionarea pierderilor.
Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a operaţiunilor
de creditare, în sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei
obiective fundamentale:
- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi
rambursate;
- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a
asigura protecţia deponenţilor;
- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici
şi/sau ale persoanelor fizice.
Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură de
luare a deciziilor, un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi obţinere a
lichidităţii, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi un ansamblu
de proceduri pentru planificarea lichidităţii după scenarii alternative, inclusiv în
situaţii de criză.
Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile
prevăzute de cadrul legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase tipuri
de proceduri sunt prezente la toate băncile.
Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune
nu doar o supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de către factorii
decizionali, ci şi existenţa unor politici şi proceduri de gestionare a riscului, clar
stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura activităţii băncii, precum şi cu
nivelul expunerii la această categorie de risc.

3. Instrumente, produse şi servicii bancare


3.1. Instrumente bancare
Instrumente bancare - documente sau mijloace tehnice, emise pe suport
de hârtie, magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii de afaceri
este intermediată de către o instituţie de credit.
În procesul utilizării lor, majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol. Ca
instrumente de plată fără numerar, ele reprezintă o dispoziţie sau o obligaţie
asumată de către emitent. În acelaşi timp, având în vedere faptul că avem de-a
face cu o plată amânată, ele pot fi considerate şi ca instrumente de credit, caz în
care sumei transferate către beneficiar îi poate fi asociată o anumită dobândă. Mai
mult, anumite instrumente din gama cardurilor au şi calitatea de instrumente de
economisire şi garantare.
Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie necondiţionată de plată, dată de
către emitentul acestuia unei societăţi bancare receptoare, de a pune la dispoziţia
unui beneficiar o anumită sumă de bani.
Principalele informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se referă la:
- denumirea emitentului, codul fiscal şi numărul de cont precum şi banca la
care este deschis;
- denumirea beneficiarului, numărul de cont şi banca acestuia;
- suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni privind banca prin care se
face plata sau data plăţii;
- data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila emitentului.

9
Pentru plăţile efectuate prin Trezoreria statului, în legătură cu obligaţiile
către bugetul public, se utilizează un formular special care include, pe verso,
detalierea obligaţiilor în cauză pe categorii, scadenţe şi conturi de vărsământ.
Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de plată,
denumite transfer-credit, sunt:
- emitentul ;
- plătitorul ;
- beneficiarul ;
- banca iniţiatoare;
- banca destinatară ;
- banca receptoare;
- băncile intermediare.
Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile de transfer-
credit derulate pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin emiterea
ordinului de plată includ:
- recepţia ;
- autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe ordinul de plată;
- acceptarea ;
- refuzul la plată;
- executarea.
Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la
care îşi are contul, prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană
specificată, care poate fi chiar el însuşi în cazul retragerilor în numerar.
Cecul pune într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul, la care se mai pot adauga - după caz - unul sau mai mulţi
giranţi.
Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor
obligatorii prevăzute de reglementările legale, respectiv denumirea acestuia,
seria şi numărul, ordinul necondiţionat de plată, suma de plată, numele trasului,
locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.
În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri, al
căror model este adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi structurate
atât după beneficiarul plăţii, cât şi în funcţie de modul de încasare, astfel:
După beneficiarul indicat de trăgător:
- cecul nominativ ;
- cecul la purtător ;
În funcţie de modul de încasare :
- cecul nebarat ;
- cecul barat, care poate fi, la rândul său:
 cec cu barare generală ;
 cec cu barare specială ;
- cecul de virament ;
- cecul certificat ;
- cecul circular ;
- cecul de călătorie.
Principalele operaţiuni ce se realizează în cadrul circulaţiei cecului, legate de
plata acestuia, sunt: remiterea ; cesiunea de creanţă ordinară ; girarea ; refuzul la
plată ; protestul ; regresul.

10
Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care
se constituie obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită
scadenţă, o anumită sumă determinată.
Emiterea cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras
(debitorul său) să plătească la un moment precizat o anumită sumă fie unui
beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături de aceştia, în circuitul cambiei mai pot fi
implicaţi avalistul şi giratorul.
Ca şi în cazul cecului, valabilitatea cambiei este condiţionată de
cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de reglementările legale
Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei cambii sunt relevante şi
sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul circuitului acesteia:
acceptarea (integrală sau parţială), avalul, scontarea, transferul (prin gir sau prin
cesiune de creanţă), efectuarea plăţii, protestul, acţiunea cambială de regres.
Biletul la ordin este instrumentul prin care o persoană numită emitent îşi
asumă obligaţia de a plăti beneficiarului sau posesorului legitim al înscrisului o
sumă determinată, la un anumit moment reprezentat de scadenţa titlului.
Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu cambia, de care îl
diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu vom mai
întâlni operaţiunea de acceptare.
Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie
standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei
unui sistem organizat pe baze contractuale între emitent, deţinător şi comerciant
sau prestator de servicii.
În cadrul tipologiei complexe a acestor instrumente vom deosebi: carduri
magnetice şi carduri cu microprocesor; carduri de credit, de debit, de garantare a
cecurilor şi multifuncţionale; carduri naţionale şi internaţionale; carduri bancare,
carduri comerciale emise de companii private, sau ale altor instituţii şi furnizori de
utilităţi (carduri de acces, de fidelitate, telefonice, de abonament).
Funcţionalitatea cardurilor este - la rândul ei - diversă, pornind de la
identificarea posesorului şi continuând cu calitatea de instrument de plată, de
credit şi chiar de economisire.
Principalele activităţi ale băncilor se referă la emiterea cardurilor,
operaţionalizarea relaţiilor de acceptare a acestora şi procesarea lor. Pe fluxul
operaţional mai apar şi alte operaţiuni, din rândul cărora vom menţiona: verificarea
tranzacţiilor, autorizarea sau refuzul de plată, decontarea ş.a.

3.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură


Din punct de vedere conceptual, diferenţierea celor două noţiuni este destul
de greu de realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor de către
instituţiile de credit, derivând din însăşi activitatea specifică a acestora.
Caracteristici comune
- caracterul imaterial;
- caracterul exclusiv al prestaţiei;
- caracterul reglementat al produselor bancare;
- unitatea de conţinut;
- caracterul interactiv al utilizării produselor şi serviciilor bancare.
Produsele şi serviciile de bază, aparţin următoarelor domenii de activitate:
- colectarea de resurse financiare prin intermediul conturilor şi altor
instrumente de depozit bancar;
- acordarea de credite şi garanţii;

11
- operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume
între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă.
Produsele şi serviciile conexe::
- servicii privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit;
- servicii valutare;
- servicii tehnice pentru accesarea produselor bancare;
- servicii de consiliere financiar-bancară.
Interferenţa sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare şi
chiar cu spaţiul economiei reale a condus la apariţia unor produse şi servicii „de
graniţă”, cum ar fi de pildă:
- servicii privind piaţa de capital, sau în legătură cu aceasta;
- produse de tip bancassurance şi legate de fondurile de pensii;
- consultanţă şi suport în afaceri.
Evident că nu toate instituţiile de credit practică întreaga paletă de servicii
permise, după cum nu oferă nici întreg pachetul de produse bancare. Principalul
motiv îl reprezintă, desigur, specializarea bancară, potrivit strategiilor şi politicilor
proprii de dezvoltare.

3.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare


Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă
mai largă întrucât, pe lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi
forma unor relaţii contractuale, iar - în ultimă instanţă - au şi caracterul unui
document contabil. În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de produse,
diferenţiate sub aspectul duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de remunerare,
al accesului la sumele depuse şi al destinaţiei fondurilor.
O primă distincţie se poate face între depunerile la vedere sau în contul
curent - accesibile în orice moment, de regulă fără preaviz şi cele la termen (o
săptămână, 1, 3, 6, 12 luni şi, mai rar, peste un an) - beneficiind de o remunerare
mai bună, cu condiţia respectării scadenţelor de rambursare.
Din punctul de vedere al tratamentului dobânzilor, există depozite cu şi fără
capitalizarea acestora, depozite cu dobândă fixă sau variabilă, iar, în funcţie de
accesibilitatea la sumele depuse, vom avea depozite cu şi fără preaviz la
retragerea de fonduri.
În fine, parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de viitoarele
destinaţii ale depunerilor (capitalizate, sau nu), generându-se produse din gama
conturilor de depunere a capitalului, a conturilor de economii, a conturilor de plată
a salariilor, a conturilor de garanţii materiale ş.a.
Nu în ultimul rând, se poate face distincţia între depozitele în formă
nematerializată şi certificatele de depozit.
Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă
importantă de produse şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un
ansamblu de operaţiuni vizând primirea unor resurse imediate, în schimbul
promisiunii de rambursare viitoare. Remunerarea creditelor se face prin
intermediul dobânzilor (fixe, sau variabile) percepute de bănci.
Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele pe
termen scurt (sub un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5
ani). Rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat, în rate, potrivit
convenţiei între cele două părţi.

12
Există o tipologie diversă de credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari,
modalităţile de rambursare, regimul dobânzilor asociate, sistemul de garantare şi
destinaţia creditului.
Vom enumera, în acest sens, pentru persoanele fizice: creditele imobiliare şi
ipotecare, creditele de consum, creditele pentru studii, pentru turism sau alte
destinaţii, creditele nenominalizate (sub raportul destinaţiei), creditele pentru carduri.
Din gama creditelor pentru persoane juridice, mai frecvent utilizate sunt:
creditele de trezorerie (avansuri de cont, descoperit de cont, credite pe cecuri
remise spre încasare), liniile de credit, creditele pentru capital de lucru sau pentru
stocuri, creditele pentru export şi cele pentru investiţii.
Serviciile de încasări, plăţi şi transferuri de sume se referă nu numai la
persoanele - fizice sau juridice - beneficiare ci şi la diferitele categorii de monedă
implicate în aceste operaţiuni.
În mare, ele pot fi structurate pe trei categorii şi anume:
- încasări şi plăţi în numerar;
- încasări şi plăţi pe bază de documente;
- servicii de transfer electronic rapid.
Din cadrul produselor şi serviciilor conexe menţionăm:
- operaţiunile aferente instrumentelor bancare: scontarea titlurilor de creanţă,
factoring, leasing, emiterea de către bănci a cardurilor, cecurilor şi titlurilor
de credit, precum şi avalizarea unor asemenea instrumente;
- reescontul - recuperarea, înainte de scadenţă, a lichidităţilor imobilizate în
titlurile scontate;
- serviciile valutare;
- distribuţia serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare
- serviciile de consiliere.
Din gama produselor şi serviciilor de graniţă amintim:
- pe piaţa de capital: serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi
alte titluri, subscrierea de titluri şi de participaţii şi administrarea portofoliilor
de investiţii;
- în domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii: distribuţia de produse
specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii şi calitatea de depozitar al
fondurilor private de pensii;
- serviciile de consultanţă şi suport în afaceri, o extensie a conceptului de
consiliere financiar-bancară, care priveşte servicii de cash-management,
evaluarea portofoliilor, managementul operaţiunilor de trezorerie,
administrarea de proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a.

4. Sisteme de plăţi şi decontare


4.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică
Noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge obligaţiile
faţă de terţi prin plata în bani a acestora este cunoscută sub numele de capacitate
de plată.
Lipsa capacităţii de plată generează o multitudine de efecte care se
răsfrâng atât individual, asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei.
Din punct de vedere individual, în funcţie de amplitudinea fenomenului, vom
avea de-a face cu următoarele consecinţe:
- dificultăţi în reluarea circuitului economic;

13
- pierderi legate de valorificarea incompletă sau imposibilitatea de valorificare
a unor resurse;
- pierderea încrederii partenerilor de afaceri;
- creşterea riscului de solvabilitate;
- falimentul.
La nivel macroeconomic, lipsa capacităţii de plată generează - prin
intermediul efectului de antrenare - blocaje în lanţ, amploarea creşterii dimensiunii
plăţilor restante manifestându-se prin sporirea arieratelor.
Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de plăţi
în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală.
Sistemul de plăţi în numerar utilizează moneda în forma ei efectivă, de
bancnote şi monedă metalică.
Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de instrumente
specifice (ordinul de plată, cecul, cambia, cardul).
Dacă, în cazul plăţilor în numerar, avem de-a face cu o relaţie strictă bancă-
client, circulaţia monedei scripturale implică, de cele mai multe ori, existenţa
relaţiilor interbancare, întrucât plăţile sunt realizate, de regulă, din conturile
clienţilor, conturi ce pot fi localizate în entităţi bancare diferite.
Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată menţionate
pot fi gestionate:
- în interiorul aceleaşi bănci;
- pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv
beneficiar;
- pe baze multilaterale, prin intermediul unor instituţii specia-lizate în
compensarea plăţilor reciproce.

4.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare


În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple
procese de conversie a monedei, dintr-o formă în alta, datorită operaţiunilor de
încasări şi plăţi în numerar şi de transfer între circuitele monetare, fapt care
generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte bănci din sistem.
Astfel, a apărut ideea comparării soldurilor debitoare şi creditoare şi de
anulare a acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold
net, procedură cunoscută sub numele de compensare.
Dacă procedurile de compensare bilaterale nu ridică probleme deosebite,
extinderea acestora la nivelul întregului sistem bancar (compensarea multilaterală)
impune existenţa unei instituţii specializate numită casa de compensaţie.
Lichidarea datoriilor reciproce se realizează prin concentrarea tuturor debitelor,
respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de executarea plăţilor
clienţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau
creditor) pentru fiecare participant la compensare.
Vom deosebi:
- compensarea în sistem brut, care include toate plăţile dispuse de clienţi,
sau în favoarea lor;
- compensarea în sistem net, pornind de la soldul operaţiunilor reciproce cu
fiecare din băncile participante.
Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume:
- inventariere-structurare;
- soldare-compensare;
- stingerea datoriilor reciproce.

14
Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune, însă, o incidenţă
sporită a riscului sistemic, privit ca o posibilitate de propagare în lanţ, în întreg
sistemul băncilor participante, a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire
a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi.
Pentru a preveni un asemenea risc se utilizează una sau mai multe dintre
următoarele metode:
- revocabilitatea;
- irevocabilitatea;
- selectarea participanţilor la compensare;
- limitarea angajării în fluxurile de plăţi;
- echilibrarea intrazilnică;
- managementul individual al lichidităţii.

4.2. Evoluţia sistemului de plăţi şi compensări interbancare în România


Înainte de anul 1995, în economia românească plăţile cash erau
predominante. Plăţile interbancare se decontau prin intermediul conturilor
corespondente, lipsa unui cadru legal bine fundamentat favorizând perioade mari
de finalizare a decontării.
Prima etapă a procesului de modernizare a sistemului naţional de plăţi,
proiectat de Banca Naţională a României în perioada 1995-1998, a avut ca
principale obiective:
- modernizarea sistemului de plăţi pe suport hârtie;
- întărirea capacităţii BNR de a implementa politica monetară prin
intermediul mijloacelor de supraveghere a lichidităţii pe parcursul zilei;
- stabilirea bazei tehnico-funcţionale care să permită tranziţia spre o
societate predominant fără numerar.
Sistemul de plăţi implementat în anul 1995 a fost un sistem descentralizat,
bazat pe suport hârtie, care includea numeroase şi complexe circuite pentru
decontarea instrumentelor de plată. Perioadele de decontare pentru plăţile
interbancare s-au diminuat, fiind cuprinse între 2 şi 9 zile.
Cea de a doua etapă a procesului de modernizare a sistemului naţional de
plăţi are ca obiective generale:
- facilitarea dezvoltării economiei prin sporirea securităţii şi a eficienţei
- sistemului de plăţi interbancare;
- trecerea la o societate predominant fără numerar;
- stabilirea unei baze legale bine fundamentate pentru sistemele de plăţi de
importanţă sistemică şi pentru sistemele de decontare a tranzacţiilor cu
valori mobiliare.
Sistemul Electronic de Plăţi va contribui la dezvoltarea economiei în general
şi, în particular, la dezvoltarea sectorului bancar, atât prin fluidizarea sporită a
plăţilor în sistem cât şi prin reducerea perioadei de decontare şi a costului de
procesare al plăţilor interbancare. TransFonD va asigura managementul tehnic al
sistemului, care va avea următoarele componente:
- sistemul de decontare pe bază brută în timp real - RTGS (Real Time Gross
Settlement System);
- casa de compensare automată - ACH (Automated Clearing House);
- sistemul de înregistrare şi decontare a titlurilor de stat - GSRS (Government
Securities Registration and Settlement);
- sistemul de Back-up şi recuperare în caz de dezastre.

15
Implementarea Sistemului Electronic de Plăţi va determina şi adoptarea
unui cadru legal şi contractual, clar definit, cu privire la participarea la sistemul
interbancar de plăţi precum şi completarea cadrului legal cu prevederi referitoare
la transferurile electronice de fonduri, în special prin adoptarea cerinţelor legale
din Uniunea Europeană în domeniul sistemelor de plăţi şi de decontare a valorilor
mobiliare.

5. Managementul trezoreriei
5.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare
Noţiunea de trezorerie subsumează un ansamblu operaţional privind
dinamica fondurilor unei entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte
optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale
entităţii în cauză.
În cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o semnificaţie aparte, având
în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a
acestor societăţi. De altfel, în mediul bancar se pot pune în evidenţă, mult mai
explicit, obiectivele specifice ale activităţilor din domeniul trezoreriei, constând, în
principal, din:
- menţinerea lichidităţii necesare derulării obiectului de activitate;
- asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii;
- optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.
Direcţiile de acţiune în acest domeniu privesc:
- operaţiunile interbancare;
- relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală;
- managementul lichidităţii.

5.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală


Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă pe care băncile se împrumută pe
termen scurt în vederea compensării excedentelor şi deficitelor temporare de
lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea lor, ca urmare a relaţiilor cu clientala.
Participanţii la această piaţă sunt băncile, care se pot regăsi în una dintre
cele două ipostaze şi anume: ofertanţi, respectiv solicitanţi de credite.
Participarea pe piaţa monetară a băncii centrale, a cărei intervenţie are,
preponderent, un rol regulator se realizează potrivit principiului „open-market”, pe
două coordonate: una legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieţei şi cealaltă
privind orientarea parametrilor săi de funcţionare, în special a nivelului dobânzilor.
În materie de lichiditate a pieţei, se pot întâlni două cazuri distincte şi
anume situaţia denumită en banque, în care piaţa - pe ansablul său - este
solicitatoare de monedă şi situaţia denumită hors banque, caracterizată printr-un
surplus de lichiditate.
Specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic este structurarea
pe două niveluri a pieţei monetare, legată de existenţa intermediarilor financiari,
entităţi care acţionează ca o interfaţă între banca centrală şi ceilalţi participanţi şi
realizează, practic, o segmentare a pieţei.
Dobînda pe piaţa monetară este stabilită zilnic şi reprezintă un rezultat al
procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Nivelul dobânzilor interbancare oferă
cel mai semnificativ reper privind lichiditatea sistemului şi a economiei, în
ansamblul său. Dobânda poate fi privită şi ca un cost al aprovizionării băncilor cu

16
resurse financiare şi, din această perspectivă, ea reprezintă cel mai relevant
indicator al costului creditelor din economie.
Ratele de referinţă ale dobânzii care se publică zilnic sunt: rata dobânzii
pentru depozitele atrase de bănci – BUBID şi rata dobînzii pentru depozitele
plasate – BUBOR.
Termenele tranzacţiilor pe piaţa monetară sunt - de regulă - scurte,
majoritatea scadenţelor fiind:
- pentru o zi (overnight);
- între două şi şase zile;
- săptămânale (one week).
Riscul pe piaţa monetară este redus, datorită cunoaşterii în detaliu a
partenerilor, stabilirii prealabile a unor limite valorice de creditare, transparenţei
sistemului de tranzacţionare, rolului regulator al băncii centrale şi sistemului de
garantare bazat pe titluri eligibile şi foarte puţin volatile volatile.
Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate, după
specificul lor, în două categorii şi anume:
- facilităţi permanente acordate băncilor de către BNR;
- operaţiuni de piaţă monetară ale BNR.
La rândul lor, acestea din urmă se pot desfăşura:
- prin licitaţie şi pe baze multilaterale competitive;
- prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile de
stat, certificatele de depozit emise de BNR, precum şi alte categorii de active
negociabile care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt în proprietatea băncii prezentatoare;
- nu sunt gajate sau sechestrate;
- au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate;
- au cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate;
- nu sunt emise de banca prezentatoare.
Scadenţa acestor operaţiuni este de maxim 90 de zile calendaristice, cu
excepţia emiterii certificatelor de depozit, pentru care scadenţa maximă este de
un an. Practic, scadenţele efective nu depăşesc, însă, o săptămână, o pondere
semnificativă având-o tranzacţiile overnight.
Facilităţile permanente îmbracă două forme:
- facilitatea de creditare constând în posibilitatea ca Banca Naţională a
României să ofere băncilor credit overnight;
- facilitatea de depozit, respectiv posibilitatea ca Banca Naţio-nală a
României să accepte depozite overnight de la bănci.
Nivelul zilnic al ratei dobânzii - rata lombard - reprezintă, de regulă, nivelul
maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Ea este anunţată în avans şi
se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia “număr de zile/360”.
Dobânda se plăteşte o dată cu rambursarea creditului.
Operaţiunilor de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate la
iniţiativa băncii centrale şi implică una dintre următoarele categorii de tranzacţii:
- cumpărări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare ;
- vânzări reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare ;
- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, care
rămân în proprietatea băncilor debitoare;
- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;

17
- emitere de certificate de depozit, incluzând şi vânzarea acestor titluri
băncilor comerciale;
- swap valutar;
- atragere de depozite cu scadenţa prestabilită de la băncile-participanţi
eligibili.
În funcţie de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza :
- licitaţii la rată fixă, caz în care Banca Naţională specifică în avans rata
dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante oferă
sumele pe care doresc să le tranzacţioneze la parametrii anunţaţi;
- licitaţii la rată variabilă, situaţie în care Banca Naţională poate specifica în
avans minimul su maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau
punctele swap, iar băncile participante fac ofertă asupra sumelor şi
parametrilor la care doresc să tranzacţioneze cu BNR.
Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale : anunţarea
licitaţiei, transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie, alocarea
sumelor (pro rata - pentru licitaţia la rată fixă ; crescător sau descrescător - pentru
licitaţia la rată variabilă), anunţarea rezultatelor licitaţiei.
Procedurile bilaterale, denumite şi proceduri de avarie sunt proceduri prin
care Banca Naţională a României încheie tranzacţii cu una sau mai multe bănci,
fără licitaţie. Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacţii:
- cumpărări sau vânzări reversibile (repo / reverse repo) de active eligibile
pentru tranzacţionare;
- vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;
- swap valutar;
- atragere de depozite.
Fiind vorba despre o modalitate de excepţie, pe care băncile comerciale o
utilizează în managementul lichidităţii după ce au fost epuizate procedurile
standard, este evident că parametrii tranzacţiilor (şi, în special rata dobânzii) vor
avea un caracter restrictiv şi penalizator.

5.3. Managementul lichidităţii


Lichiditatea reprezintă capacitatea de a face faţă în orice moment la
angajamentele financiare asumate sau, prin extensie, posibilitatea de „mobiliza”
rapid activele disponibile, adică de a le transforma în bani
Vom discerne între:
- lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înşişi;
- lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate
oricând şi cu costuri rezonabile în bani,
- lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă
de timp mai îndelungată sau incumbă costuri substanţiale.
O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele
necesare, caz în care vom deosebi:
- lichiditatea stocată: numerarul şi depozitele la alte bănci; certificatele de
depozit; titlurile negociabile; titlurile primite în pensiune; creditele
„vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;
- lichiditate cumpărată: creditele obţinute de la banca centrală, de la alte
bănci sau de pe pieţele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a
certificatelor de depozit de valori mari.
Noţiunea de poziţie monetară reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale
unei bănci la un moment dat, clasificate în următoarele categorii:

18
- numerarul aflat în casieriile băncii şi în seifurile sale;
- disponibilităţile aflate în contul băncii centrale;
- disponibilităţile din conturile băncilor corespondente;
- sumele în tranzit (float).
Funcţii ale managementului lichidităţii:
- asigurarea suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu
cerinţele clienţilor;
- optimizarea raportului complex cost-risc-profit;
- sporirea credibilităţii instituţiilor bancare;
- previziunea în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de
scadenţe a resurselor şi plasamentelor.
Structurarea poziţiilor bilanţiere în: active certe, lichide (numerarul;
disponibilul în contul curent al băncii la BNR; disponibilul în conturi curente la alte
bănci; sumele în tranzit; bonurile de tezaur) sau nelichide (diferitele categorii de
credite acordate populaţiei sau agenţilor economici; imobiliare ş.a.) şi active
potenţiale incluzând creşterea prevăzută a creditelor.
Resursele se structurează, în mod asemănător, în: resurse certe,
reprezentate de pasivele volatile (depozitele la vedere; împrumuturile pe termen
scurt) şi cele stabile (depozitele la termen; capitalul propriu; capitalul suplimentar),
respectiv în resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor.
Sistemul de Indicatori utilizaţi:
- pentru echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă de scadenţe (nivelul
pasivelor nete simple, nivelul pasivelor nete cumulate, indicele de
lichiditate, transformarea medie a scadenţelor);
- nivelul lichidităţii imediate (poziţia lichidităţii, nivelul de îndatorare pe termen
scurt);
- indicatori specifici privind lichiditatea stocată (poziţia monetară, lichiditatea
generată de titlurile de valoare, poziţia netă în raport cu banca centrală);
- indicatori specifici privind lichiditatea cumpărată (indicele pasivelor foarte
lichide, indicele plasamentelor vulnerabile, indicele depozitelor stabile);
- ratele de referinţă ale lichidităţii
Din punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul lichidităţii
presupune atribuţii numeroase şi diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a
entităţilor implicate şi de specializarea diferitelor compartimente.

5.4. Rezervele minime obligatorii


Rezervele minime obligatorii constituie un instrument al politicii monetare şi
de credit utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile băneşti ale
instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca
Naţională a României.
Domeniul de aplicare include: băncile - persoane juridice române,
sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice străine, casele centrale
ale cooperativelor de credit.
Niveluri ale rezervelor minime obligatorii :
- nivelul prevăzut: produsul dintre baza de calcul aferentă perioadei de
observare şi rata rezervelor minime obligatorii;
- nivelul efectiv - soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul
în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare.

19
Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determină
baza de calcul, respectiv intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi
data de 23 a lunii curente.
Perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în
conturile deschise la BNR nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii,
respectiv intervalul dintre data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o reprezintă media soldurilor
zilnice, pe perioada de observare, ale elementelor de pasiv din bilanţul instituţiilor de
credit, asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii.
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de BNR în funcţie de
obiectivele sale de politică monetară.
Rezervele minime obligatorii în lei se menţin în conturile curente, iar cele
în valută se menţin în conturile «LORO» pe care instituţiile de credit le au
deschise la BNR.
BNR plăteşte o dobândă pentru nivelul efectiv al rezervelor, până la nivelul
prevăzut, care se stabileşte periodic, cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii pentru
depunerile la vedere practicate de bănci. Pentru excedentul de rezerve, BNR nu
plăteşte dobândă. Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se
percepe o dobândă penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferentă, a cărei
rată se stabileşte periodic de Banca Naţională
În situaţia în care o instituţie de credit înregistrează deficit de rezerve în
două perioade de aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri
prudenţiale, prin inspecţie la sediu din partea BNR.

6. Capitalul bancar şi managementul operaţiunilor pasive


6.1. Capitalul bancar; funcţii şi structură
Băncile sunt, înainte de toate, societăţi comerciale şi, din această
perspectivă, se supun reglementărilor legale în materie care solicită, printre altele,
existenţa unui anumit nivel al capitalului social.
Funcţii ale capitalului :
- asigurarea cadrului de funcţionare instituţională ;
- asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment ;
- factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa
depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei ;
- regulator al creşterii instituţionale.
Structura capitalului bancar:
- capitalul propriu, format din capitalul iniţial (capitalul social, primele legate
de capital, rezerva legală, rezervele statutare, alte rezerve, rezultatul
reportat pozitiv, rezultatul net al exerciţiului financiar curent) şi fondul pentru
riscuri bancare generale;
- capitalul suplimentar (rezerva generală pentru riscul de credit, rezervele din
reevaluarea patrimoniului, împrumuturile subordonate, alte elemente
prevăzute de normele BNR).
Noţiunea de fonduri proprii reprezintă suma capitalului propriu şi a celui
suplimentar, din care se deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de
constituire, a celor de cercetare şi dezvoltare, a concesiunilor, patentelor,
licenţelor, mărcilor şi altor drepturi şi active similare, valoarea netă a fondului
comercial, avansurile aferente imobilizărilor necorporale, valoarea contabilă a
acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social.

20
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii sunt valabile o serie de
limitări privind ponderea maximă a capitalului suplimentar, condiţiile referitoare la
împrumuturile subordonate şi datoria subordonată, nivelul maxim al participaţiilor
la alte instituţii financiar-bancare.

6.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării


riscului bancar
Adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului minim
de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii
şi a riscurilor asociate, de natură să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile
şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.
Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke şi se
bazează pe relaţia:
Capital propriu 8
≥ ,
Active ponderate in functie de risc 100
în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:
- 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale (risc 0);
- 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%);
- 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%);
- 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).
În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a
angajamentelor rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii
coeficienţi:
- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);
- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare
de peste un an (risc 50%);
- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).
Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului
operaţional, duce la relaţia:
Total capital
≥ 8%
Active ponderate + Active ponderate + Pierderi potentiale
functie de riscul de credit functie de riscul de piata din riscul operational
Posibilităţi de acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului :
- restructurarea portofoliului de active ;
- diminuarea globală a activului ;
- majorarea capitalului ;
- consolidarea capitalului.
Sub rezerva acceptării de către băncile centrale, evaluarea riscurilor este
recomandat (Comitetul de la Basel) a fi realizată prin metode proprii, corelate cu
specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.
O altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau
de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii
de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină
riscul global.
Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin
publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze
mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează
procedurile de adecvare a capitalului.

21
Norma Băncii Naţionale a României în materie nr. 5/2004 cuprinde:
- limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:
capital propriu
≥ 8%
exp unere neta
fonduri proprii
≥ 12%
exp unere neta
- limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat:
 20% din fondurile proprii pentru expunerile mari;
 20% pentru împrumuturile persoanelor aflate în relaţii speciale cu
banca (afiliate).

6.3. Depozitele bancare şi gestiunea acestora


Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu
sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Formele de existenţă ale depozitelor bancare:
- depozite la vedere;
- depozite la termen.
O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de economii,
dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor,
retragerile fiind realizate în regim de preavizare.
Noi forme de depozite.
- depozitul de tip sweep (transferul automat al sumelor peste o anumită limită
de disponibil într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital);
- depozitul tip tampon (se bazează pe o logică inversă, titularul are acces fără
restricţii numai la excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit);
- conturile cash-management (subconturi conexate, oferind variante diferite
privind nivelul dobânzii şi gradul de acces; bază de ofertare a unor alte
facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a.).
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare:
- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor
- operaţiuni curente cu clienţii
- operaţiuni de evidenţă
- operaţiuni de control
În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind secretul
profesional.
Alte aspecte privind gestiunea internă a depozitelor :
- separarea conturilor active de cele inactive;
- separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii;
- data efectuării operaţiunilor (value date).

6.4. Garantarea depozitelor bancare


Poziţii convergente:
- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;
- interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a
riscului reputaţional;

22
- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului
sistemic.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe
caracteristici:
- ca mod de funcţionare, vom întâlni:
 structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii
obligaţiilor băncilor falimentare;
 structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;
- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
 fondurile administrate public;
 fondurile administrate privat;
- după caracterul contribuţiilor, se disting:
 fondurile obligatorii
 fondurile facultative.
În România, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost
constituit ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea
acestuia se stabilesc prin statut propriu aprobat de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de administraţie al
Fondului, cu avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este
obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit autorizate de către autoritatea
competentă română să primească depozite de la public, inclusiv sucursalele
acestora cu sediul în străinătate.
Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de
rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină, cu anumite
excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare.
Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului,
compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu,
indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de
garantare (în 2005, echivalentul în lei a 10.000 euro, în 2007, echivalentul în lei a
20.000 euro).
Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din capitalul social iar
contribuţia anuală se determină prin aplicarea la baza de calcul aferentă anului
precedent anului de plată a următoarelor cote:
- 0,5% în anul 2005;
- 0,4% în anul 2006;
- 0,3% începând cu anul 2007.
Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând
depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor.
Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi
nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

6.5. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari


Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de
genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor
bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de
“spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de
transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă
aparent legală.

23
Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind
standardele de cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului
reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele
legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a
integrităţii sistemului bancar.
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să aibă în vedere toate
operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor,
cuprinzând, fără a fi limitative:
- deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de card;
- deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente financiare,
valută, metale şi pietre preţioase, a căror valoare depăşeşte 10.000 euro în
echivalent;
- operaţiunile cu numerar care depăşesc 10.000 euro în echivalent;
- acordarea de credite şi operaţiuni cu efecte de comerţ.
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă:
- o politică de acceptare a clientului;
- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria
de clientelă corespunzătoare;
- modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare;
- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării
tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora;
- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu
există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;
- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor
elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora;
- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.
În afara obligaţiei de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere
a Spălării Banilor operaţiunile în cazul cărora suspectează că fondurile provin din,
au legătură cu, sau urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de infracţiuni,
instituţiile de credit raportează operaţiunile suspecte şi Băncii Naţionale a
României prin Direcţia supraveghere.

7. Managementul operaţiunilor de creditare


7.1. Creditul bancar; tipologia creditelor
Activitatea de creditare poate fi definită ca un schimb al unei valori
monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a unor
resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de plată
a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.
Creditul bancar poate fi structurat după mai multe criterii:
- perioada de rambursare (credite pe termen scurt, mediu sau lung);
- natura debitorului (persoane fizice, juridice, alte bănci, statul);
- destinaţia (productive - pentru activitate curentă sau investiţii, pentru
consum);
- calitatea creditului (performante, neperformante).
Alte criterii privind detalierea creditelor: moneda de acordare, numărul
creditorilor (sindicalizări, finanţări structurate), sistemul de garantare (credit

24
personal sau real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring),
transferabilitate ş.a.
Principala funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor
băneşti disponibile în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în
conturile bancare, către beneficiarii de fonduri.
Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de emisiune, de
injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt
principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice.
Sursele de informaţii utilizate în procesul de fundamentare a programelor
de creditare provin din:
- programele prioritare vizând dezvoltarea macroeconomică;
- prognozele instituţiilor specializate şi ale sistemului bancar;
- tendinţele în materia solicitărilor de credit, bazate pe istoricul, structura şi
factorii previzibili de influenţă;
- politica autorităţii de reglementare şi supraveghere în materie;
- strategia de dezvoltare şi priorităţile instituţiei de credit.

7.2. Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară


Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la
aspectele formale, de natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi de
evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.
Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a
solicitanţilor de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe
care aceştia le desfăşoară.
Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor
contractuali de o manieră care să permită derularea în condiţii normale a
raporturilor bancă-client.
Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri
referitoare la acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului
de garanţii de care dispune debitorul. Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie
analizată şi din perspectiva trendului de evoluţie a economiei, în ansamblul său.
Garanţiile pot fi reale (dreptul la reţinere de către creditor a bunurilor ce au
făcut obiectul creditului, până la rambursarea integrală ; gajul, cu sau fără
deposedare ; ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului ; privilegiul - general
(mobiliar) sau special (imobiliar) - conferit prin lege unor creditori, de a avea
prioritate la plată, dacă deţin o garanţie asupra patrimoniului debitorului) sau
personale (simple sau solidare), constând în angajamente de plată, în situaţia de
incapacitate a debitorului, luate de către terţi.
Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci şi
un criteriu de clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză al
serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării
corespondenţei dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe seama cărora
se constituie resursele aferente.
Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare a
fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere
obligatorie în orice contract de împrumut. Negocierea dobânzii priveşte nivelul
acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi data plăţii, dar şi modalitatea de
stabilire (fixă, variabilă).

25
Tranzacţia este regula potrivit căreia convenţia de credit negociată cu
clientul, pe baza unui sistem de informare organizat şi în condiţiile standardelor
proprii fiecărei bănci, se referă la un anume produs sau serviciu bancar, ca de
pildă: o linie de credit, o scrisoare de garanţie, scontarea unor titluri ş.a.
Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă
acestora - potrivit legii bancare - calitatea de titluri executorii, în funcţie de
obligaţiile şi drepturile convenite şi stipulate de părţi în textul contractual.
Transferabilitatea priveşte, în primul rând, posibilitatea titularului unui
instrument de credit de a ceda unui terţ dreptul de încasare, atât pentru suma
împrumutată cât şi pentru veniturile aferente (dobânzi, comisioane). Transferul se
poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în cauză, sau prin intermediul
pieţei de capital, prin procedura numită titularizare.

7.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare


Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de
analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură
preponderent salarială şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului
solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de
reglementările interne.
Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activităţii
solicitantului de credit constituie o primă etapă de identificare a capacităţii de
rambursare, privită din punct de vedere istoric. Vom avea în vedere, în acest sens,
trei paliere de evaluare şi anume:
- analiza bilanţului contabil;
- analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere;
- analiza bonităţii clientului.
Analiza bilanţului contabil presupune existenţa unei serii de raportări
financiare întinse pe minim trei ani, de preferinţă auditate şi a balanţelor de
verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea obţinerii unor situaţii comparative
şi a sesizării tendinţelor de evoluţie a indicatorilor relevanţi.
Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori:
- imobilizările corporale şi necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire;
- decontările, vărsămintele, datoriile şi obligaţiile faţă de terţi;
- costurile şi structura acestora pe categorii.
Analiza profitabilităţii se realizează pe baza contului de profit şi pierdere,
care permite detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a rezultatelor aferente
celor trei fluxuri economice de bază:
- fluxurile de exploatare;
- fluxurile financiare;
- fluxurile extraordinare.
La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor
aferenţi celor trei categorii de activităţi
Analiza bonităţii solicitanţilor de credite se bazează tot pe informaţii din
situaţiile financiare, la care se adaugă date privind investiţiile în curs de realizare.
Structurarea analizei privind bonitatea se face pe trei categorii de indicatori:
- indicatori privind dimensiunea şi structura afacerilor derulate;
- indicatori privind performanţele economico-financiare;
- indicatori privind investiţiile solicitantului.

26
Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat nu se rezumă
la extrapolarea trendurilor determinate în urma analizei istoricului firmei, ci ia în
considerare şi posibilităţile de dezvoltare a afacerii pe seama creditului solicitat.
O primă informaţie relevantă în acest sens priveşte necesarul de finanţare,
în orizontul de timp ce va constitui perioada de rambursare a creditului:
Finantare active mod ificarea vanzarilor pasive mod ificarea vanzarilor
= x − x −
totala vanzari ( previzionata ) vanzari ( previzionata )
 marja vanzari 
−  −  x (1 − indicele dividendului platit )
 de profit previzionate 
Planul de afaceri trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii, cum sunt:
- obiectivele strategice ale afacerii;
- analiza SWOT a istoricului şi planurilor de dezvoltare;
- detalierea coordonatelor specifice: nişă de piaţă, tehnologie, tehnici de
marketing ş.a.
- modalitatea de acoperire a necesarului de finanţare;
- sistemul de monitorizare şi de corecţie a abaterilor.
El trebuie să fie însoţit de un buget previzionat de venituri şi cheltuieli,
pentru fiecare an din orizontul de timp considerat,
Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidenţiere a
evoluţiei încasărilor şi plăţilor, care au ca rezultat variaţia soldului de lichidităţi de
la o perioadă la alta. Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele
coordonate principale:
- identificarea principalelor surse generatoare de lichidităţi;
- identificarea factorilor de influenţă a capacitatii activităţii clientului de a
genera lichidităţi;
- evaluarea capacităţii de rambursare a creditului, de plată a dobâzilor şi
comisioanelor aferente;
- elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind de la
ipoteze de lucru diferite (pesimiste - optimiste - medii).
Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanţii de credite, deseori
ignorată în fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă
complementară analizelor cantitative, prin care se întregeşte viziunea băncii
asupra riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii săi.
Componenta internă a factorilor de natură calitativă priveşte calitatea
managementului firmei, specificul activităţilor şi modalitatea de abordare strategică
a afacerilor derulate.
Componenta externă a factorilor calitativi are în vedere, în primul rând,
segmentul de piaţă vizat şi nivelul de concurenţă, dar şi racordarea la circuitul
economic extern. Nu pot fi omise aspectele referitoare la politica generală a
statului în domeniul specific de activitate sau în privinţa fiscalităţii, nivelul de
reglementare al activităţilor desfăşurate, influenţele derivând din poziţia geografică
şi alte repere de acest gen.

7.3. Decizia de creditare şi administrarea creditului


Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe
evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri
stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă
instanţă, de normele interne în materie.

27
Criteriile avute în vedere în acest sens (principiul celor 6 „C” ) privesc:
- caracterul, care se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa creditul;
- capacitatea priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui
flux de numerar corespunzător;
- capitalul este un reper care indică forţa financiară proprie;
- colateralul sau garanţia constă în activele care susţin împrumutul;
- condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă de
influenţa factorilor externi;
- conformitatea faţă de normele legale.
Credit-scoring-ul, utilizat mai ales în creditarea persoanelor fizice,
reprezintă un instrument de evaluare automată, utilizat atât în aprecierea a
cererilor de creditare, cât şi a riscului ce poate apărea în derularea creditelor în
curs. Evaluarea şi notarea creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării
fiecărui credit personal. Credit-scoring-ul se bazează pe date şi statistici reale şi
este, de obicei, mult mai de încredere decât alte metode subiective de judecată.
Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de
conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui
decident uman şi structurată pe două niveluri de analiză.
În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o
perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu furnizorii şi
clienţii, comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de abordare a
obligaţiilor bugetare şi potenţialul intrinsec de dezvoltare.
Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe
baza exemplelor) a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare
fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluţii ce depind de condiţiile economico-
financiare specifice fiecărui caz în parte.
Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se
limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor
responsabili, cu atribuţii în evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare.
Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de operaţiuni,
dintre care sunt de menţionat evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu
graficele convenite prin convenţia de credi-tare şi urmărirea evoluţiei sistemului de
condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare.
Clasificarea creditelor a fost tratată în cadrul unui capitol precedent, în
strânsă legătură cu sistemul de provizionare. Ea stă, însă, şi la baza unor decizii
individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte (revizuirea
condiţiilor, rambursarea anticipată, procedurile de executare silită).
Executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu preţul declanşării
procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici,
reprezintă un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea
băncii, în asemenea situaţii, este doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.

8. Managementul operaţiunilor cu titluri


8.1. Categorii de titluri şi operaţiuni uzuale
Categorii de titluri:
- valori mobiliare tranzacţionate pe pieţele reglementate şi supravegheate;
- titluri de stat şi ale administraţiei locale: bilete de tezaur, certificate de
trezorerie, obligaţiuni de stat şi municipale;

28
- titluri de creanţă negociabile: certificate de depozit, certificate de investitor,
instrumente de credit;
- acţiuni necotate ale unor societăţi comerciale.
Gruparea titlurilor pornind de la destinaţia pe care le-o dă posesorul lor
temporar, în funcţie de propriile politici de gestiune a portofoliului:
- titluri de tranzacţie (speculative) perioadă scurtă de deţinere, de regulă
maxim şase luni, intenţia băncii fiind aceea de a le vinde la un moment
favorabil al pieţei, cu mult înainte de scadenţa lor;
- titluri de plasament, cu o durată mai lungă de deţinere, nu necesită
menţinerea în portofoliu până la scadenţă, urmând a fi valorificate fie în
funcţie de evoluţia pieţei, fie legat de necesităţile proprii privind lichiditatea;
- titlurile de investiţii, menţinute în portofoliu, de regulă, până la scadenţă,
veniturile aferente fiind obţinute, în special, din dobânzile asociate şi, mai
rar, din valorificarea evoluţiei cursului.
Revizuirea periodică a portofoliului de titluri, în funcţie de caracteristicile
acestora, poate conduce la operaţii de reclasare, dintr-o categorie în alta, dar şi la
evidenţierea unor necesităţi de împrospătare, de valorificare imediată sau de
clasare (ca pierderi).
Operaţiunile de schimb îmbracă mai multe forme şi anume:
- cesiunile definitive: schimbul titlurilor cu disponibilităţi, în ambele sensuri, în
funcţie de necesităţile de lichiditate;
- cesiunile temporare (pensiuni), includ acordul părţilor de retrocedare a
titlurilor cesionate, la un anumit moment şi la un preţ convenit (pensiuni
simple sau livrate);
- împrumuturile de titluri, garantate - de obicei - prin remiterea altor titluri sau
colaterale.
Operaţiunile de gestiune curentă a titlurilor se aseamănă cu cele privind
managementul trezoreriei şi se desfăşoară pe două paliere distincte:
- activităţi front-end care culeg informaţii despre evenimentele din piaţă, le
structurează şi le evaluează cu scopul de a facilita luarea deciziei în
procesul achiziţiei sau vânzării de titluri;
- activităţi back-end care au drept scop: monitorizarea tranzacţiilor,
monitorizarea titlurilor şi colectarea veniturilor.
Operaţiunile de contabilizare a titlurilor pentru terţi sunt specifice segmentului
de privat-banking şi au relevanţă, sub aspectul acurateţei, exhaustivităţii şi
promptitudinii informaţiilor, atât pentru clienţi, cât şi pentru conducerea băncii.

8.2. Managementul portofoliului


Principii de construirea unui portofoliu echilibrat şi eficient :
- alegerea instrumentelor de investire care corespund propriilor necesităţi
(acţiuni - câştig de capital, obligaţiuni - sporirea randamentului principalului);
- investirea la momentul în care piaţa, în ansamblul său, este în creştere;
- sesizarea “fragilităţii” titlurilor care au înregistrat o creştere semnificativă;
- diversificarea plasamentelor ;
- investirea numai în sectoarele performante, ţinând cont de mişcarea de
“simpatie" a titlurilor diferitelor societăţi din acelaşi domeniu;
- însuşirea, fără ezitare a beneficiilor realizate şi vinderea titlurilor care nu
aduc satisfacţiile sperate;
- analiza complexă a titlurilor care urmează a fi achiziţionate.

29
Managementului portofoliului de obligaţiuni cuprinde mai multe etape
care se referă la următoarele coordonate de acţiune:
- alegerea obiectivelor, apreciind şi nivelul de compatibilitate a acestora;
- stabilirea structurii portofoliului de bază (faza de analiză şi faza de alocare
propriu-zisă a activelor);
- administrarea poziţiilor din portofoliu (arbitrajul), prin strategii privind
acoperirea riscului de variaţie a dobânzii, din rândul cărora vom menţiona:
 proceduri de tip SWAP, între obligaţiuni cu dobândă fixă şi variabilă;
 tranzacţii FUTURES pentru estimarea curbei dobânzilor;
 alte forme de acoperire a riscului dobânzii pe piaţa OTC (titluri în
contrapartidă, opţiuni de lichidizare a portofoliului) ;
- evaluarea periodică ;
- măsurarea performanţei.
Problemele cu care se confruntă investitorul bancar privesc: considerarea
implicaţiilor legate de calitatea emitentului (ratingul sau „calitatea semnăturii”) şi
estimarea riscului ratei dobânzii.
În arbitrajul obligaţiunilor, asumarea riscului de variaţie a dobânzilor de pe
piaţă presupune două opţiuni decizionale diferite:
- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în scădere este de preferat să
facem plasamente în obligaţiuni pe termen lung;
- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în creştere este de preferat să
reducem ponderea plasamentelor în obligaţiuni cu termen lung de maturitate.
Regula generală, în cazul subscrierii de obligaţiuni sau al achiziţiei
acestora de pe piaţa secundară, este că - pe fondul unei scăderi a ratei dobânzii -
sunt de preferat titlurile cu o durată mai mare de imunizare şi, implicit, o
sensibilitate mai puternică, în timp ce expectaţiile de creştere a nivelului dobânzilor
impun selecţia unor titluri cu o durată cât mai mică de imunizare şi, respectiv, o
sensibilitate foarte redusă.
La fel ca şi în cazul obligaţiunilor, managementul portofoliului de acţiuni
presupune o serie de opţiuni privind selecţia titlurilor în care urmează a se investi,
precum şi referitoare la perioada de deţinere.
Există mai multe sisteme de analiză care privesc, în ultimă instanţă, acelaşi
fenomen şi care trebuie utilizate în mod corelat.
Analiza fundamentală (stock picking) presupune alegerea titlurilor care
promit cel mai mult în privinţa beneficiilor viitoare, indiferent cum se vor realiza
acestea: prin dividende sau prin creşterea preţului bursier. Ea poate fi structurată,
la rândul ei, pe trei niveluri sau coordonate:
- analiza economică a firmei încearcă să distingă punctele tari şi cele slabe
în ceea ce priveşte poziţia pe piaţă a emitentului ;
- analiza financiară se referă, în principal, la datele din bilanţ şi din contul de
profit şi pierderi, care pot da indicii relevante privind atractivitatea tilurilor
emise de companii;
- analiza bursieră (de piaţă) operează cu indicatori care se referă la
randamentul investiţiilor în acţiuni, prin prisma dividendelor obtenabile şi a
creşterii cursului acestora.
Analiza grafică, numită şi analiza chartistă, sau analiza tehnică, se bazează
pe mişcarea preţurilor ca rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta.
Proiecţiile cursurilor viitoare ale acţiunilor pe piaţă ignoră, aşadar, alte elemente de
analiză, fiind raportate exclusiv la extrapolarea tendinţelor de creştere sau de

30
descreştere a valorii de piaţă a titlurilor considerate, în contextul modelelor şi
configuraţiilor avute în vedere.
Avem de-a face cu stabilirea unui nivel de variaţie previzibilă, mărginit de
două drepte care unesc minimele, respectiv maximele relative ale cursului
înregistrat, denumite dreaptă suport şi dreaptă de rezistenţă, modelul de variaţie
cel mai cunoscut fiind de tip tunel.
Tendinţa de ieşire din tunel prin partea superioară sau „spargerea” dreptei
de rezistenţă este un semnal de cumpărare, datorat tendinţei de creştere a
cursului bursier, în timp ce „spargerea” dreptei suport reflectă tendinţa de
depreciere a cursului fiind un semnal de vânzare
Alte configuraţii întâlnite în analiza grafică sunt: configuraţiile de tip „con”
sau „triunghi” (cu sens ascendent sau descendent), configuraţiile de tip „M” şi „W”,
configuraţii date de modelul numit “valurile lui Elliot”.
Analiza cantitativă presupune alegerea portofoliului de acţiuni în contextul
optimizării raportului risc-rentabilitate. Se consideră că nivelul de variaţie al cursului
unei acţiuni este influenţat de evoluţia generală a pieţei bursiere, concretizată în
riscul sistematic şi de elementele specifice fiecărui titlu, cărora le corespunde riscul
specific, diferenţiat sau diversificabil. Acesta din urmă poartă, la rândul său, alături
de coordonatele individuale generate de emitentul sau deţinătorii titlului în cauză,
şi amprenta sectorului economic căruia îi aparţine.
Valoarea coeficientului β , care exprimă sensibilitatea titlului la fluctuaţiile
pieţei, structurează acţiunile în trei categorii şi anume:
- titluri ofensive sau titluri de creştere, pentru care β > 1 şi care amplifică
variaţia previzibilă a cursului mediu de piaţă;
- titluri defensive, pentru care β < 1 şi care reduc nivelul de influenţă al
pieţei (riscul sistematic);
- titluri neutre (stock value), pentru care β = 1, a căror evoluţie se aliniază la
tendinţele pieţei.
Experienţa a arătat că pentru investitorii relativ pasivi, aşa cum sunt
băncile, este de preferat ca baza portofoliului de acţiuni să fie constituită din titluri
neutre. Evident că, în cazul unor tendinţe stabile de creştere a cursului pieţei,
pentru creşterea randamentului se va investi preponderent în acţiuni ofensive, în
timp ce în perioadele de recesiune vor fi preferate cele defensive, ţinându-se însă
cont şi de costurile implicate de acest arbitraj.

8.3. Emisiuni de titluri; facilităţi acordate terţilor


Băncile sunt, în primul rând, societăţi comerciale şi, în această calitate, pot
să recurgă la emisiuni proprii de titluri. În plus, ele pot oferi o serie de facilităţi
clienţilor care îşi propun obţinerea de fonduri din piaţa monetară sau de capital.
Titlurile emise de bănci sunt împărţite în două categorii:
- acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi subordonate (titluri care afectează capitalul
sau fondurile proprii);
- titluri de creanţă negociabile.
Mult mai semnificativă sub aspectul activităţii propriu-zise a băncilor, în
calitatea lor de intermediari, este acordarea de facilităţi pentru terţi privind
emisiunea de titluri, în funcţie de criteriile de eligibilitate legate de bonitatea firmei,
potenţialul ei financiar şi, nu în ultimul rând, de istoricul relaţiilor cu banca în cauză.
logica unei asemenea colaborări presupune o serie de avantaje reciproce

31
În mod concret aceste facilităţi îmbracă diferite forme: intermedierea
distribuţiei de titluri, subscrierea parţială sau garantarea plasării titlurilor emise,
acordarea de credite şi garanţii bancare (acceptare, aval ş.a.).
Facilitatea de emisiune a titlurilor – NIF (Note Issuance Facility) constă în
aranjamente de credit reînnoibile, titlurile emise de debitor fiind pe termen scurt -
de regulă, 3 – 6 luni.
Facilităţile de emisiune reînnoibile – RUF (Revolving Underwriting Facility) sunt
facilităţi de finanţare pe termen mediu şi lung, ajungând până la 6-7 ani prin
care se garantează vânzarea titlurilor emise pe termen scurt de către
clientul băncii.
Facilităţile cu opţiuni multiple – MOFF (Multiple Options Founding Facility)
constau tot în facilităţi de finanţare pe termen mediu, dar permit clientului-emitent
să aleagă dintre mai multe variante de finanţare ce se diferenţiază prin mai mulţi
parametri, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul dobânzii.
Garanţiile pentru facilităţile de emisiune a titlurilor - SNIF (Standby Note
Issuance Facility) reprezintă, din punctul de vedere al băncii o operaţiune
extrabilanţieră. Garanţia băncii priveşte posibilitatea ca debitorul-emitent să nu-şi
poată achita obligaţiile la scadenţa propriilor titluri, caz în care banca se subrogă
în plata eventualelor datorii ale acestuia.

8.4. Titularizarea
Modalitate de refinanţare a băncilor, prin conversia creanţelor decurgând
din credite în disponibilităţi, care se realizează la intersecţia pieţei bancare cu piaţa
de capital, către instituţii specializate de plasament, care emit în contrapartidă titluri
negociabile.
Investitori
Piaţa de capital

9. distribuire 4. colectare 3. recrutare


(titluri)

sume din resurse de la deţinători


încasări subscriitori de capital

Fond de plasament

8. transfer 5. contract 6. transfer 2. selectare


sume (rate+ vânzare sume pentru lot creanţe
+dobânzi - creanţe lotul pentru
- comisioane) titularizat titularizare
Piaţa bancară

B a n c a
(credite)

7. încasare 1. acordare
rate şi dobânzi credite

D e b i t o r i

Figura 3. Principalele etape ale procesului de titularizare


Nu orice creanţă este eligibilă în procesul de titularizare, fiind de preferat
creanţele garantate corespunzător, cele bazate pe contracte standard şi care au o
scadenţă care să permită fructificarea beneficiilor conexe.
Metode de implicare a băncii în diminuarea riscului de ansamblu:
- convenţia de înlocuire a creditelor neperformante cu alte creanţe;

32
- contractele de asigurare a creditului (a riscului de neplată);
- constituirea unei rezerve suplimentare de creanţe.
Avantajele procesului
- pentru bănci:
 optimizarea bilanţului, prin crearea de lichidităţi, pe seama reconfigurării
nivelului de solvabilitate, prin transferul asupra investitorilor a unor
categorii de risc (riscul dobânzii, riscul rambursării anticipate), potrivit
potenţialului de creştere oferit de regenerarea resurselor;
 optimizarea raportului dintre venituri şi cheltuieli, prin comisioanele primite
în calitate de agent încasator, prin celelalte comisioane legate de
derularea creditului, prin diminuarea cheltuielilor efectuate pe piaţa
monetară pentru procurarea de lichidităţi;
 compensarea pierderilor decurgând din dezintermediere.
- pentru investitori:
 extinderea ofertei de titluri pe piaţa de capital;
 apariţia unor titluri cu randament constant şi sigur şi având un risc limitat;
 accesibilitatea titlurilor pentru neprofesionişti;
 posibilitatea diversificării titlurilor de acest gen.
- pentru clienţii băncii:
 siguranţa asupra resurselor de creditare ale băncii;
 menţinerea unui cost rezonabil al creditului.
- pentru economie, în ansamblul ei:
- stabilitatea şi consolidarea sistemului bancar (prevenirea riscului sistemic);
- disponibilizarea resurselor pentru finanţarea dezvoltării economice;
- dezvoltarea pieţei de capital;
- posibilitatea de angajare a unor capitaluri externe.

9. Managementul operaţiunilor valutare


9.1. Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea
riscului valutar
Poziţia de schimb, numită şi poziţie valutară, ilustrează expunerea
instituţiilor de credit faţă de riscul valutar.
Poziţia valutară individuală - diferenţa între creanţele şi obligaţiile asumate
în aceeaşi valută.
Poziţia valutară individuală ajustată - cu echivalentul în lei, actualizat, al
capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în
devize.
Poziţia valutară totală - valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul
poziţiilor valutare individuale ajustate.
Poziţia de schimb lungă - nivelul creanţelor valutare depăşeşte nivelul
obligaţiilor în valută.
Poziţia de schimb scurtă - angajamentele în valută depăşesc creanţele
valutare.
Poziţia de schimb structurală - vizează elementele de natură patrimonială
care se regăsesc în conturile bilanţiere (titlurile aferente activităţii de portofoliu,
participaţiile deţinute în cadrul altor instituţii financiare; dotări ale subsidiarelor din
străinătate).

33
Poziţia de schimb operaţională include elemente extrabilanţiere (tranzacţii
valutare la termen, cele la vedere în intervalul dintre iniţierea tranzacţiei şi
momentul decontării, angajamente de creditare; dobânzi în valută ; tranzacţii la
termen cu titluri).
Cerinţe prudenţiale referitoare la poziţia valutară (limitări):
- maxim 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile
valutare individuale ajustate;
- maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia valutară
totală.
Obligaţii:
- sistem de evidenţă pentru : înregistrarea permanentă şi imediată a
operaţiunilor în devize, calcularea rezultatelor acestora şi determinarea
poziţiilor valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;
- sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de
norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie al
băncii, care să respecte reglementările în domeniu şi care să
urmărească încadrarea poziţiilor valutare în limitele prezentate anterior;
- sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor
interne, necesar în vederea îndeplinirii dispoziţiilor precedente;
- desemnarea unui conducător care să asigure coordonarea permanentă
a activităţii valutare a băncii.
Raportarea de către bănci la Banca Naţională a nivelului poziţiilor lor
valutare se realizează zilnic.

9.2. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor


Operaţiunile de casă includ încasările şi plăţile în valută, precum şi aşa-
numitele operaţiuni de schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de
valută realizate prin intermediul caselor sau birourilor de schimb valutar.
Operaţiunile de cont curent şi de atragere a depozitelor cuprind încasările şi
plăţile curente, aferente tranzacţiilor comerciale, oferta de instrumente de
decontare la termen şi modalităţile de fructificare a disponibilităţilor valutare.
Operaţiunile de creditare sunt o consecinţă firească a necesităţii băncilor
de a efectua plasamente cât mai bine remunerate şi, în acelaşi timp, a necesităţii
companiilor de a obţine finanţări în monedele în care îşi obţin veniturile. Ratele de
referinţă: LIBOR (USD) şi EURIBOR (Euro). Marja sau prima de risc se adaugă la
dobânda de referinţă şi se stabileşte în funcţie de riscul de credit aferent fiecărui
client sau pe categorii de clienţi.
Participarea instituţiilor de credit la piaţa valutară, în ideea plasării
excedentelor şi acoperirii deficitelor de trezorerie; termene scurte, predomină
tranzacţiile overnight sau, pentru decalaje orare mai mari, cele de tip tomnext
(tomorrow next).

9.3. Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar


Operaţiunile de schimb valutar la vedere (sau de tip spot) se realizează,
în general, pe piaţa interbancară fie în raport cu moneda naţională, fie între valute
diferite şi au un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de
maxim două zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este
stabilit la data tranzacţiei.

34
Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară
(tranzacţii forward), cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte
futures pe valută.
Cursul de schimb la termen se poate estima, pe baza evoluţiei dobânzilor
la cele pe toată durata contractului două valute, potrivit relaţiei:
d t
1+ 1 ⋅
Cto = C0 100 360 .
d t
1+ 2 ⋅
100 360
Diferenţa dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment
(∆ = Cto - Ct) are următoarele semnificaţii:
- report (∆ > 0); este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de cumpărare la
termen şi este încasată de aceasta, în cazul vânzărilor la termen;
- deport (∆ < 0); este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de vânzare la
termen şi este încasată de aceasta, în cazul cumpărărilor la termen.
Scop: operaţiuni de tip hedging şi operaţiuni speculative
Swap-ul valutar - atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea
de plasamente într-o altă valută.
Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb
pe care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi:
Swap-ul de trezorerie - două operaţiuni de schimb al unei sume, exprimată
în aceeaşi valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această ordine; pentru
perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data scadenţei, nu se calculează şi nu se
plăteşte, respectiv nu se încasează, nici o dobândă.
Swapul financiar - o operaţiune de schimb la vedere conexată cu
operaţiunea simetrică de schimb la termen, data scadenţei fiind momentul livrării
reciproce a valutelor temporar deţinute de către cei doi participanţi; pe toată durata
contractului se calculează şi se virează dobânzile aferente titlurilor de valoare
negociate între cele două părţi.

10. Venituri, costuri şi performanţe bancare


10.1. Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor
Ponderea esenţială a veniturilor unei bănci este legată de dobânzi. Marja
de dobândă - diferenţa între veniturile de această natură aferente plasamentelor
efectuate şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase .
Teoria globală a dobânzii:
d a = d p + pr + rd + ri , unde:
 dp - rata medie a dobânzilor pasive;
 rd - prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului;
 pr - riscul evoluţiei dobânzii;
 ri - evoluţia inflaţiei.
Diferite configuraţii ale curbelor de randament (ipoteze):
- ipoteza preferinţei pentru lichiditate, prin care se explică preţurile mai
ridicate şi randamentele, implicit, mai reduse ale titlurilor pe termen scurt;
- ipoteza segmentării pieţei pe intervale înlăuntrul cărora echilibrarea cererii
cu oferta generează profiluri diferite ale curbelor de randament;
- ipoteza anticipaţiilor investitorilor asupra evoluţiei ratei dobânzii, pornind de
la care presiunea ofertei generează profilul curbelor de randament.

35
I II III IV

Figura 4. Ciclul ratei dobânzii


Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere (căi):
a) optimizarea spread-ului;
Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile.
Spread = 100
Active valorificabile
Optimizarea propriu-zisă se realizează prin majorarea marjei pe diferitele
segmente ale intervalului de scadenţă, în funcţie de condiţiile oferite de piaţă
pentru anumite categorii de active valorificabile.
b) managementul gap-ului - intervalul (″golul″) în cadrul căruia nu există o
determinare certă a dobânzilor.
Tehnicile tradiţionale de management al gap-ului presupun considerarea
activelor şi pasivelor în funcţie de gradul de sensibilitate faţă de risc. În cazul unui
dezechilibru al gap-ului ajustat, pentru a menţine condiţiile de acoperire (hedging
position) trebuie majorate, în mod corespunzător, activele sensibile.
Utilizarea noţiunilor de durată a creanţei (DURATION - D) şi volatilitate a
dobânzii în managementul gap-ului porneşte de la interpretarea duratei (pentru
creanţe şi titluri) ca o măsură a elasticităţii:
Modificari de preturi ale creantelor
D= .
Modificarile dobanzii
Durata (D) este media ponderată a timpului în care se obţin fluxurile de
disponibilităţi. Banca trebuie să asigure un echilibru între durata medie ponderată
a activelor şi durata medie ponderată a pasivelor, în funcţie de analiza celor două
elemente urmând a se lua deciziile de rigoare.
Monitorizarea riscului dobânzii pentru operaţiunile extrabilanţiere
porneşte de la realitatea că, dincolo de posibilitatea obţinerii unor venituri fără a
proceda la angajarea propriilor active sau resurse financiare, băncile sunt supuse
şi riscului asociat unor asemenea operaţiuni. Din acest motiv, ele trebuie dublate
de alte operaţiuni, specifice protecţiei faţă de riscul dobânzii, care fac parte - de
asemenea - din gama operaţiunilor extrabilanţiere:
- operaţiunile SWAP privind dobânzile;
- convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii;
- contractele de limitare a dobânzii (CAP; FLOOR; COLLAR).

36
10.2. Elemente de gestiune a costurilor bancare
Separarea costurilor pe principalele funcţiuni bancare:
- gestiunea resurselor, a conturilor şi a mijloacelor de plată;
- operaţiunile de creditare şi urmărire a creditelor;
- managementul titlurilor;
- operaţiunile valutare;
- alte activităţi permise instituţiilor de credit.
Principalele repere ale definirii centrelor de responsabilitate sunt profitul şi
costurile, care dau şi denumirea subentităţilor în cauză.
Centrele de profit se organizează pe principii teritoriale sau din raţiuni de
continuitate operaţională şi au determinări statutare (sediu, arie de acoperire, tip
de organizare, nivel de subordonare, competenţe ş.a.).
Centrele de costuri pot fi generate de mai multe coordonate funcţionale,
dintre care vom aminti:
- omogenitatea şi caracterul repetitiv al operaţiunilor desfăşurate, caz în care
vom vorbi despre centre operaţionale;
- dimensiunea globală a activităţilor realizate, a căror utilitate este dificil de
splitat pe subunităţi, specifică centrelor de suport;
- determinări statutare privind sistemele organizatorice, manageriale, de
control intern şi de comunicare, ce definesc centrele de structură.
Organizarea circulaţiei resurselor financiare între centrele de profit, cu
evidenţierea costurilor acestora pentru fiecare subentitate în parte, se face pe baza
următoarelor coordonate de bază:
- pool-urile de trezorerie, în care se desfăşoară principalele operaţiuni de
mobilizare a fondurilor;
- ratele de cesiune internă, preţuri de transfer ale resurselor între entităţile
componente ale băncii
În funcţie de reperele avute în vedere pentru determinarea acestor preţuri,
vom deosebi:
- fundamentarea pe baza costurilor reale (din evidenţa contabilă a băncii);
- fundamentarea pe baza costurilor standard (pe baza potenţialului fiecărui
centru de profit);
- fundamentarea pe baza costurilor de piaţă (în ideea raportării permanente
la mediul concurenţial de referinţă).
Rentabilitatea unui centru de responsabilitate se exprimă ca raport între
profit (pierdere) şi capitalurile reutilizabile, în care:
Capitaluri reutilizabile = Capital colectat + Deficit - Rezerve obligatorii

10.3. Evaluarea şi analiza performanţelor bancare


Contul de rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite
determinarea unui set de indicatori, a căror succesiune ţine de specificul activităţii
bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor influenţe derivând din sistemul de
reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.): venitul net bancar,
rezultatul brut din exploatare, rezultatul net bancar.
Indicatori derivaţi, a căror selecţie a fost realizată pe baza frecvenţei
utilizării lor în evaluarea performanţelor bancare şi care formează modelul
rentabilităţii capitalului (return of equity model): marja netă a dobânzii,
rentabilitatea capitalului, rentabilitatea activelor, multiplicarea capitalului social,

37
efectul de pârghie (de levier), rata profitului net (şi aportul diferiţilor factori de
influenţă), gradul de utilizare al activelor (pe două categorii de indicatori analitici).
Alte modele privind performanţele bancare, bazate pe:
- ratele de exploatare (costul mediu al depozitelor, randamentul mediu al
creditelor, marja credite/depozite);
- ratele de structură;
- ratele de gestiune.
O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanţă al instituţiilor
bancare, corelat cu riscul pe care acestea şi-l asumă în desfăşurarea
operaţiunilor specifice îl oferă sistemele de rating (CAMEL şi CAMPL), care
evaluează performanţele unei bănci în funcţie de valorile următorilor indicatori (şi
ale indicilor compoziţi):
 C - adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy);
 A - calitatea activelor (Asset quality);
 M - calitatea managementului băncii (Management quality);
 E - nivelul veniturilor (Earning);
 L - lichiditatea băncii (Liquidity).

11. Elemente de marketing bancar


11.1. Particularităţi ale marketingului bancar
O primă diferenţiere derivă din caracteristicile particulare prin care
deosebim serviciile de produse şi anume: intangibilitatea, inseparabilitatea,
perisabilitatea şi varietatea.
Marketingul bancar mai este supus unor specificităţi datorate sistemului în
care operează, privit în sens larg - ca sistem al instituţiilor financiare sau, în sens
restrâns - ca sistem al instituţiilor de credit.
- efectul de propagare;
- efectul de bumerang;
- conservatorismul clientelei.

11.2. Conţinutul şi importanţa marketingului serviciilor bancare


Majoritatea autorilor în domeniu sugerează acelaşi conţinut pentru
conceptul în cauză şi anume realizarea unei activităţi bancare profitabile, bazată
pe satisfacerea necesităţilor clientelei
Cel mai important punct pe care trebuie să-l aibă în vedere instituţiile de
credit este identificarea cu acurateţe a nevoilor pieţei şi alegerea unei poziţii
strategice pe această piaţă, care sa fie compatibilă cu propriul management.
În acelaşi timp, băncile trebuie să-şi conceapă un program propriu de
reclamă şi publicitate, care să ofere informaţii sistematizate asupra capacităţii lor de
lucru, privind produsele şi serviciile oferite, cu referire la cele mai interesante
modalităţi de legătură cu clienţii şi la avantajele acestora în urma colaborării lor cu
banca. Obiectivele generale sunt :
- informarea clienţilor;
- determinarea acestora să achiziţioneze servicii;
- reamintirea ofertei;
- repoziţionarea serviciului faţă de concurenţi;
- promovarea imaginii de marcă.

38
Departamentul de specialitate trebuie să asigure compatibilizarea
aşteptărilor clienţilor cu setul de mesaje privind poziţionarea pe piaţă a instituţiei
bancare. Factorul determinant al unui asemenea demers, considerat drept esenţa
relaţiei dintre bancă şi client este comunicarea.
În cadrul unei instituţii de credit, comunicarea poate fi definită ca un proces
prin care are loc schimbul de mesaje, informaţii şi idei, în vederea realizării
obiectivelor individuale şi comune ale afiliaţilor - permanenţi sau temporari - ai
băncii.
Etape de evoluţie în privinţa abordărilor instituţionale referitoare la
marketingul bancar:
- reclamă - promovarea vânzărilor – publicitate;
- zâmbet şi atmosferă cordială;
- Segmentare şi înnoire;
- poziţionare în piaţă;
- abordare strategică.

11.3. Mix-ul de marketing în domeniul bancar


Categorii de probleme:
- prospectarea trendurilor favorabile ce se manifestă în dublul context de
globalizare şi de segmentare a pieţei;
- percepţia cât mai exactă a orizontului de aşteptare a clienţilor sub aspectul
necesităţilor în domeniu;
- proiectarea şi operaţionalizarea serviciilor şi instrumentelor bancare apte să
răspundă necesităţilor în cauză;
- integrarea sistemelor de promovare şi de operare a serviciilor bancare în
strategia adoptată şi în parametrii rezultatelor planificate.
Soluţionarea problematicii enunţate mai sus stă la baza definirii elementelor
mix-ului de marketing din sectorul bancar, bazat pe “the four P”:
- product, produsul trebuie să fie, în primul rând o imagine cât mai fidelă a
necesităţilor clienţilor;
- price, mediul concurenţial impune o atentă corelare cu preţurile
competitorilor;
- promotion, necesitatea unui sistem de comunicare având drept scop
sensibilizarea potenţialilor clienţi faţă de particularităţile specifice serviciilor
unei bănci, apte să răspundă favorabil aşteptărilor beneficiarilor;
- place, plasarea produsului sau serviciului în cadrul sistemului de distribuţie.
Practica în domeniul marketingului bancar a arătat că factorii menţionaţi nu
sunt singurii responsabili de realizarea unei activităţi performante în domeniu,
motiv pentru care teoria de specialitate s-a îmbogăţit cu încă “alţi trei P”: personel -
noţiune înlocuită, mai nou, cu cea de resurse umane, semnificaţia sa în marketing
rămânând legată, în primul rând, de faptul că interfaţa client-bancă este de natură
individuală, profit - care rămâne şi în sistemul bancar raţiunea de a fi a entităţilor
componente, phisical premises – privind facilităţile concrete (de natură materială,
fizice), aspecte ce nu pot fi ignorate în procesul de prestare a serviciilor specifice,
chiar dacă ele privesc aspecte ce par, la prima vedere, mai puţin esenţiale.
Toate elementele menţionate sunt esenţiale în elaborarea mix-ului de
marketing şi nu se poate pune în evidenţă vreo ordine de preferinţă între ele,
indiferent de faptul că ne poziţionăm într-o abordare globală ori ne referim la un
proces de promovare a unui produs, serviciu sau sistem de operare modern.

39
12. Management strategic
12.1. Planificarea strategică; coordonate de bază
În cadrul acestui concept se includ trei categorii de preocupări:
- determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor;
- adoptarea căilor de acţiune;
- alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor.
Strategia este cheia succesului oricărei companii, datorită intercorelării unui
complex de factori, valabil pentru orice domeniu de activitate.

Strategie
de succes

Înţelegere profundă
a mediului competitiv

Obiective simple, Obiective corelate cu


urmărite cu consecvenţă,
pe termen lung disponibilul de resurse

Implementare
eficientă

Figura 5. Elementele comune ale unei strategii de succes


Planificarea strategică este un proces iterativ, care porneşte de la definirea
misiunii, a filosofiei şi a setului de valori proprii fiecărei bănci, pe baza cărora se va
modela comportamentul organizaţional, la fel cum se modelează comportamentul
individual pe baza sistemului personal de valori.
Abordarea strategică poate fi detaliată pe mai multe paliere de abordare.
- strategia globală, cu referire la bancă - în ansamblul ei;
- strategia unităţii de afaceri (strategie competitivă) privind optimizarea
afacerii pe diferitele segmente de piaţă;
- strategia funcţională, privind funcţiunile majore ale instituţiilor de credit
(resurse, plasamente, operaţiuni ş.a.);
- strategiile unităţilor operaţionale (sucursale, agenţii).
Categorii interesate în abordarea strategică (cu interese diferite dar
convergente): acţionarii, autoritatea de reglementare şi supraveghere,
managementul băncii, sindicatele, clientela.

12.2. Componentele planificării strategice


Analiza influenţei mediului extern şi a schimbărilor potenţiale ale acestuia,
în ideea valorificării aşa-numitelor avantaje competitive (vizând dimensiunea
costurilor sau diferenţierile referitoare la natura, modalităţile de acces şi
transparenţa informaţiilor privind produsele şi serviciile oferite), presupune luarea

40
în considerare a tuturor factorilor exogeni cu influenţe posibile asupra viitorului
instituţiei de credit:
- factori care se repercutează direct asupra întregului sistem bancar şi
indirect asupra entităţilor componente (nivelul de dezvoltare economică,
stabilitatea legislativă ş.a.);
- factori cu acţiune directă asupra entităţilor bancare, legaţi de operarea în
sistem concurenţial (segmentul de piaţă accesat, similaritatea produselor,
elemente de cost comparativ);
- factori de influenţă specifici, cu acţiune individuală asupra entităţilor bancare
(calitatea clienţilor, poziţionarea geografică, structura acţionariatului).

Analiza potenţialului intern şi Prognoza capacităţii de


a restricţiilor organizaţionale valorificare a oportunităţilor

Globală Sectorială
Puncte forte şi - piaţă
puncte slabe - costuri
- resurse umane

Analiza mediului extern şi


a schimbărilor potenţiale

Oportunităţi Stabilirea Obiectivelor


şi ameninţări Elaborarea Strategiilor

Definirea misiunii, Globale Sectoriale


valorilor şi filosofiei - nişă de piaţă
instituţiei de credit - rentabilitate
- resurse umane

Concretizarea strategiilor în:


Planuri de dezvoltare
Evaluare Implementare Politici şi Proceduri
performanţe şi revizuire
Globale Sectoriale
- reţea
- randament
- resurse umane

Figura 6. Procesul planificării strategice a unei instituţii bancare


Analiza potenţialului intern şi a restricţiilor organizaţionale pune în evidenţă
punctele forte şi cele slabe specifice instituţiilor de credit, care se referă, în
principal la următoarele aspecte:
- nivelul de adecvare la restricţiile privind capitalurile proprii;
- calitatea managementului;
- orientarea strategică a băncii;
- nivelul de susţinere financiară a efortului de dezvoltare;

41
- armonizarea obiectivelor diferitelor subdiviziuni organizatorice;
- nivelul de adecvare a produselor şi serviciilor oferite la cerinţele clientelei;
- poziţia deţinută pe piaţa bancară;
- marketingul specific;
- rentabilitatea sistemelor de operare.
Prognoza capacităţii de utilizare a oportunităţilor are un dublu scop:
prospectarea viitorilor posibili şi, în acelaşi timp, acomodarea percepţiei
managementului faţă de potenţialul viitor al băncii, în ideea valorificării, din timp şi
cât mai completă, a acestui potenţial.
Stabilirea obiectivelor reprezintă prima viziune strategică programată
privind evoluţia unei instituţii de credit. Obiectivele managementului bancar se pot
grupa în trei mari categorii:
- obţinerea de profit şi creşterea valorii acţiunilor;
- gestiunea riscurilor bancare;
- realizarea celorlalte scopuri organizaţionale.
Definirea strategiei presupune acomodarea mai multor opţiuni posibile de
materializare în perspectivă a obiectivelor băncii. Acestea privesc, fără a se limita
la ele, următoarele aspecte:
- diversificarea şi sporirea surselor financiare (depozite, împrumuturi, titluri)
- optimizarea volumului de credite;
- concentrarea sau lărgirea nişei de piaţă;
- diversificarea gamei de produse şi operaţiuni.
Decizia strategică presupune evaluarea modului de respectare a unor
cerinţe obligatorii, numite şi parametri ai evoluţiilor proiectate: compatibilitatea,
fezabilitatea şi acceptabilitatea.
Concretizarea strategiilor în planuri de dezvoltare, politici şi proceduri, ca şi
modalitate practică de operaţionalizare a acestora, permite elaborarea bugetelor,
definirea programelor de măsuri asociate, precum şi detalierea pe subunităţi şi
departamente funcţionale a coordonatelor planificării strategice în concordanţă cu
viziunea strategică de ansamblu.
Implementarea elementelor de planificare strategică permite evaluarea şi
revizuirea strategiilor adoptate, într-un ciclu continuu de activităţi, dar şi posibile
corecţii în ceea ce priveşte definirea misiunii, valorilor şi filosofiei instituţiei de
credit. Se crează astfel, posibilitatea reluării procesului de planificare, în ansamblul
său, pe baza unor noi parametri informaţionali.
Tipuri de control strategic: controlul prin bugete, controlul postoperativ,
controlul preventiv, controlul operativ.

12.3. Alternative strategice în domeniul bancar


Decalajul planificării se traduce prin diferenţa între rezultatele aşteptate în
cazul menţinerii strategiilor existente şi cele aferente noilor strategii.
Modelul lui Ansoff ne oferă principalele variante ale dezvoltării
instituţionale şi poate fi utilizat cu succes inclusiv în domeniul bancar.
Principalele categorii de opţiuni strategice:
- strategii neutrale: strategii de profit, strategii de consolidare, strategii de
continuitate;
- strategii de creştere internă: strategii de concentrare (de specializare),
strategii de dezvoltare a pieţei, strategii de dezvoltare a produsului, strategii
de inovare;

42
- strategii de creştere externă: strategii de integrare orizontală, strategii de
integrare verticală, strategii de diversificare concentrică, strategii de
diversificare tip conglomerat;
- strategii defensive: strategii de restrângere, strategii de redresare, strategii
de renunţare, strategiile de lichidare.

cifra de afaceri
/ profit
Obiective
complexe de
dezvoltare

Creşterea gradului de risc


Diversificare în
domenii diferite
Dezvoltarea unor
produse sau
pieţe conexe
Dezvoltarea
produselor sau
pieţelor existente
Menţinerea
strategiei actuale

timp
Figura 7. Graficul decalajului planificării

Produse
Actuale Noi
Pieţe

Penetrarea Dezvoltarea
Actuale pieţei produselor

Dezvoltarea Diversificare
Noi pieţei

Figura 8. Modelul dezvoltării elaborat de H. I. Ansoff

43
Bibliografie
1. A. O. Berea, E. C. Stoica, Creditul bancar; coordonate actuale şi
perspective, Editura Expert, Bucureşti, 2003
2. C. Basno, N. Dardac, Operaţiuni bancare – instrumente şi tehnici de
plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
3. C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
4. C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003
5. B. Băcanu, Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997
6. D. A. Constantinescu ş. a., Management strategic, Colecţia Naţionala,
Bucureşti, 2000
7. D. Constantinescu, Ierarhia în managementul sistemelor economice,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
8. M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de
analiză la nivel micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997
9. N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă - Credit 2, Editura ASE, Bucureşti, 2003
10. V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004
11. B. Haye, A. Mason, V. Preoteasa, M. Rădulescu, Elemente de marketing
bancar, Editura Institutului Bancar Român, Bucureşti, 1998
12. M. Gh. A. Imireanu, Produse şi servicii bancare în relaţiile de plăţi interne
şi internaţionale, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
13. C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura
Expert, Bucureşti, 1998
14. T. W. Kock, Bank Management, Third edition, The Dryden Press, 1995
15. Ph. Kotler, Managementul Marketingului - Analiză, planificare,
implementare, control, Editura Teora, Bucureşti, 1997
16. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003
17. * * * Legea bancară nr.58/2003, cu modificările şi completările ulterioare
18. * * * Normele Băncii Naţionale a României

44