Sunteți pe pagina 1din 130
INSTITUTUL HYPERION Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale

INSTITUTUL HYPERION Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale

CENTRUL ARTEMIS Consultanţă şi Proiectare în Managementul Calităţii Vieţii

ă şi Proiec tare în Managementul Calităţ ii Vie ţ ii Aurelian Burcu Alexandru Burcu EDUCAŢIA

Aurelian Burcu

Alexandru Burcu

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ, DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI CALITATEA VIEŢII

EDITURA MEGA

2005

La realul progres al comunităţii umane contribuie cu

adevărat numai tinerii şi bătrânii. Ei sunt singurii ce-şi permit

aventura în lumea sacră a valorilor universale: primii pentru

că nu au fost încă pervertiţi de „păcatul originar” al falsităţii

rosturilor stabilite în lumea umană, ceilalţi pentru că au băut

până la fund cupa amărăciunii acestora.

*

A trecut vremea rugăciunilor tihnite în liniştea tainică a

sufletului. Căci sufletele noastre au devenit creste însingurate

şi pustii, între care prăpăstii adânci şi înspăimântătoare se

deschid, întunecând cu negura lor speranţa regăsirii.

A sosit momentul să întindem punţi de voinţă peste

abisurile trăirii, să strigăm către zările vecine întru dorinţa

împărtăşirii. Orice tăcere este periculoasă şi orice tăinuire

păstrează în noaptea ei demonii acestor abisuri. Este timpul

luminii; prin cântec şi bucurie să ne înlănţuim fiinţele în

dansul eternităţii. Să întâmpinăm anotimpul renaşterii topind

la căldura sufletului nostru comun gheţurile deşertăciunii, iar

în locul lor să creştem recolta împlinirii din lutul frământat al

fiinţelor noastre.

Să aducem soarele mai aproape de sufletul vieţii şi stelelor

nopţii să le închinăm truda devenirii noastre. Să culegem

risipitele crâmpeie din trupul nemuririi şi cu ele să zidim un

templu nou pentru o lume renăscândă.

E lumea primăverii umanităţii: e lumea trezirii Omului.

CUPRINS

3.

Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1.Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare

2. Mediul înconjurător sau ecosfera

3. Structura şi conţinutul ecosferei

4. Caracteristici ale sistemelor ecologice

CAPITOLUL II CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE ACTUALE

1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi conţinutul

acesteia 2.Cauzele principale ale crizei de mediu

3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice

4. Evaluări ale poluării mediului

a) Poluarea solului

b) Poluarea apelor

c) Poluarea atmosferei

CAPITOLUL III DEZVOLTAREA DURABILĂ

1. Scurt istoric al dezvoltării durabile

2. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare durabi

3. Direcţiile conceptuale privind dezvoltarea durabilă

4. Principalele modele de abordare a dezvoltării durabile

5. Trăsăturile sistemului propus pentru dezvoltarea durabilă

6. Strategii de realizare a dezvoltării durabile

7. Principii ale dezvoltării durabile

CAPITOLUL IV ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII VIEŢII

1. Aspecte introductive

CAPITOLUL V EDUCAŢIA ECOLOGICĂ

1. Concepte fundamentale privind educaţia

2. Conceptul educaţiei ecologice

a) Necesitatea educaţiei ecologiece

b) Abordări ale educaţiei ecologice

3. Caracterul paideic al educaţiei ecologice

a) Conceptul de educaţie paideică

b) Conţinutul paideic al educaţiei ecologice

ANEXE

Anexa I Evenimente ecologice importante pe mapamond Anexa II Calendar de mediu Anexa III Declaraţia de la Rio privind mediul înconjurător şi dezvoltarea Anexa IV Diverse statistici utile dar şi îngrijorătoare privind mediul înconjurător

BIBLIOGRAFIE

Ce noţiuni, ce concepte fundamentale („unelte”, „lentile” perceptive pentru înţelegerea vieţii) exprimă cel mai bine şi mai simplu, mai veridic întreaga realitate socială, dinamica ei, şi în ce mod pot fi ele corelate pentru ca să regăsim logica vieţii în logica teoriei şi a modelului explicativ? În primul rând, trebuie înţeles, şi acceptat ca atare, faptul deplin obiectiv, perceput şi cu ochiul liber – dar din păcate umbrit, împins pe plan secund de o anumită teză – că societatea, sistemul social este o parte integrantă (şi deci dependentă) de un sistem mai larg – sistemul naturii – că viaţa socială şi legile ei depind (sunt o parte, o formă specifică, dar parte şi formă) de viaţă ca atare şi de legile acesteia. E un adevăr banal, elementar, dar fundamental de care trebuie ţinut cont încă din momentul iniţial al încercării de construire a modelului teoretic al societăţii. (Victor Săhleanu)

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

INTRODUCERE

Ceea ce contează astăzi nu este diferenţa dintre cei care cred şi cei care nu cred, ci deosebirea dintre cei preocupaţi şi cei indiferenţi. (Abatele Pire)

Civilizaţia occidentală actuală se află încă în faza copilăriei sale; este perioada din viaţa oricărei entităţi – fie ea om, animal, naţiune sau civilizaţie – în care cele mai multe lecţii se învaţă prin eşecuri, erori grave şi suferinţe pe măsură. Iar sub acest ultim aspect, secolul XX nu s-a deosebit cu nimic faţă de barbaria şi chinurile Evului Mediu; chiar dimpotrivă, a dovedit întregii umanităţi că, în continuare, erorile unui grup de oameni se pot răsfrânge catastrofal asupra întregii planete. Acest aspect este cu atât mai grav cu cât (desigur dincolo de întrebarea cum se face că cei puţini reuşesc totdeauna să abată valuri de suferinţă asupra celor mulţi) cea mai mare parte a erorilor nu s-au născut ca stări de fapt, din realitatea şi experienţa cotidiană. Şi poate aici ar trebui căutat şi antidotul pentru îndreptarea stării de lucruri. Căci marea majoritatea a acţiunilor eronate întreprinse de civilizaţia occidentală şi-au avut originea în mintea câtorva oameni consideraţi “gânditori luminaţi” dar care pe lângă faptul că s-au dovedit adesea rupţi de realitatea mediului social şi natural (chiar şi istoric) în care au trăit (aparţinând desigur claselor privilegiate, fie nobilimea, fie burghezia) au mai dat şi dovada lipsei lor de evoluţie personală ca indivizi ai speciei umane, prin aceea că aproape toate dintre invenţiile cognitive ale acestora nu au avut alt scop decât perpetuarea şi satisfacerea intereselor egoului lor individual, şi uneori al castei de care aparţineau.

6

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Faptul acesta din urmă a făcut dealtfel ca părerile acestora să fie ascultate, iar nu vocea celor mulţi, a oamenilor reali şi a nevoilor lor vitale. Nu este atunci de mirare că tocmai vârfurile speciei umane – persoanele superior evoluate, care au gândit şi acţionat, de multe ori cu preţul sacrificiilor personale şi chiar al vieţii proprii – au avut parte în civilizaţia occidentală de cele mai crunte tratamente. Şi nu trebuie aruncată vina numai pe instituţia

Inchiziţiei; aceasta nu este o problemă a unei singure instituţii, ci

o conduită specifică întregii civilizaţii, dovadă stând faptul

epocile moderne şi contemporane nu se deosebesc în esenţă ca tratament aplicat tuturor acelora care pot contribui semnificativ la

progresul întregii societăţi. Desigur că şi alte civilizaţii în perioada lor incipientă au trecut prin aceste faze ale barbariei. Dar noi trăim în prezent în civilizaţia actuală şi ne interesează modalităţie prin care putem rezolva problema acesteia. În fapt este un porces aproape natural, de maturizare progresivă, însă acest aspect nu trebuie să ne fa

să uităm lucrul esenţial: societatea este formată din oameni, iar

civilizaţia este produsul existenţei şi manifestării societăţii. Pentru ca civilizaţia să evolueze, este imperios necesar ca deopotrivă societatea în ansamblu şi fiecare dintre membri acesteia să se ridice spre nivele superioare de emancipare individuală şi colectivă. Fiecare dintre celelalte civilizaţii – indiană, minoică, egipteană, asiriano-babiloniană, chineză, persană, arabă, pentru a nu enumera decât unele dintre cele mai importante – care au atins nivele pe care noi astăzi nici nu suntem măcar capabili să le

7

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

înţelegem (încă), au avut propriile lor metode prin care au reuşit să identifice, dezvolte şi investească (fructifice) valorile individului în folosul comunităţii. În ceea ce priveşte civilizaţia noastră actuală, considerăm că pasul necesar pentru trecerea la nivelul următor de evoluţie al acesteia nu poate fi realizat decât prin intermediul unuia dintre cele mai puternice instrumente ale dezvoltării comunitare:

educaţia. Un exemplu în acest sens îl putem avea din civilizaţia chineză (veche), care (sub acest aspect) poate constitui chiar un model (cel puţin la început) foarte inteligibil şi apropiat ca esenţă, pentru transformarea societăţii actuale. Chiar cu mult înainte de marele arhitect al dezvoltării comunitare – Confucius – civilizaţia chineză veche a înţeles esenţa progresului universal: dezvoltarea comunitară şi dezvoltarea umană sunt feţele aceleiaşi monede. Educaţia este instrumentul principal de evoluţie al fiinţei umane în acord cu natura sa individuală. Mai mult decât atât, universul, statul, comunitatea, familia şi viaţa personală (destinul omului) se conduc după aceleaşi mari legi ale ordinii cosmice, tocmai întrucât sunt părţi armonic integrate în marea sinergie a evoluţiei. Viaţa sub toate formele ei reprezintă în fapt un flux al devenirii continue; evoluţia este rostul ei iar fiinţa umană dă curs acestui deziderat în dublă calitate: de instrument şi de agent. De intrument întrucât are de jucat un rol pe scena progresului (deopotrivă social şi cosmic), sens în care în aproape aceeaşi perioadă civilizaţia grecească din bazinul mediteraneean considera de asemenea că fiinţa umană se întrupează în planul realităţii fizice ca să îndeplinească un rol – dat de divinitate – în

8

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

marea regie a lumii (aspect dealtfel preluat în telogia creştină, dar pierdut pe drumul istoriei după aproape o mie de ani). A doua calitate a fiinţei umane, însă, accentuată de civilizaţia chineză (şi în fapt de toate civilizaţiile vechi) este acela de agent, de participant activ, care poate, prin propia sa identitate şi libertate de manifestare, să schimbe, să transforme rosturile lumii, să modeleze destinul acesteia şi destinul personal, să depăşească determinismul existent în lumea naturii, pentru celelalte fiinţe şi procese. Esenţa condiţiei umane constă în libertatea şi puterea transformării; deopotrivă transformarea universului exterior cât şi a celui interior – modelarea evoluţiei personale. Dar corelativ acestor atribute – libertate şi putere – omului îi revin o serie de îndatoriri, printre care la loc de frunte se află: responsabilitatea faţă de destinele celorlalte fiinţe, faţă de ecosistemul natural; îndatorirea de a se dezvolta pe sine în virtute şi înţelepciune, pentru a putea înţelege şi respecta legile cosmice ce gestionează starea de bună dezvoltarea a tuturor proceselor vieţii; îndatorirea de a contribui după propria iscusinţă (şi de aici din nou sarcina autodezvoltării) la progresul altor forme de viaţă; sarcina de a se implica activ în gestiunea binelui comunitar. Virtutea şi adevărata măsură a fiinţei umane stă în capacitatea sa de a rodi şi a dărui aceste roade celorlalţi; de a contribui cât mai mult posibil la dezvoltarea comunităţii, de a crea mereu armonie în jurul său, pretutindeni unde se află: în familie, în comunitate, în natură, în univers. Calitatea vieţii depinde de (şi chiar este) măsura în care omul reuşeşte să realizeze împlinirea de sine în viaţă şi în lume,

9

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

alături de toate componentele universului înconjurător: oameni, animale, plante, fenomene, procese etc. Armonizarea conduitei personale cu procesele cosmice ale dezvoltării este cheia pentru actualizarea (realizarea) împlinirii de sine. Străduinţa, efortul personal de a da curs condiţiei sale umane – aceea de creator de valori şi agent al progresului universal – reprezintă calea ce duce la această realizare. Educaţia constituie instrumentul fundamental aflat la dispoziţia omului ca individ şi comunităţii ca ansamblu, pentru realizarea acestui deziderat. Confucius a realizat un sistem de educaţie deopotrivă individual şi comunitar pentru emanciparea şi progresul uman, adaptat la

cerinţele epocii sale. A avut în acest sens la dispoziţie un puternic fundament spiritual oferit de ideologia (folosim acest termen în lipsa altuia mai potrivit în limbajul actual) taoistă. În fapt taoismul reprezintă deopotrivă o teologie (ştiinţă despre divinitate şi evoluţie) o filosofie (ca înţelepciune practică a dezvoltării umane în acord cu ordinea cosmică), un model de gândire, simţire şi acţiune eficientă în fiecare gest al existenţei, prin care omul se conştientizează pe sine ca parte sinergic integrată în ecosistemul naturii şi urmăreşte armonizarea fiinţei sale cu fluxul cosmic al evoluţiei într-o atitudine de profund respect pentru identitatea sacră a tuturor formelor şi valorilor vieţii.

*

Desigur noi în civilizaţia occidentală nu am avut beneficiul acestei viziuni, dar ea se conturează începând cu ultimele decenii tot mai clar, pe fondul din ce în ce mai acut al problemelor globale. Ecologia a fost prima dintre ştiinţele actuale ale occidentului care a

10

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

reuşit să lanseze procesul transformării multilaterale a societăţii prezente, luminând omul şi descoperindu-i adevărata identitate, rudenia sa cu toate fiinţele şi responsabilitatea pentru binele acestora. Fraternitatea propovăduită de ideologia iluministă, nu doar că prinde astfel formă concretă, dar nu se mai limitează la specia umană, ci se extinde la nivelul întregului ecosistem terestru. În acest sens, primul pas a fost realizat. Considerăm însă, că pentru a ajunge în stadiul de implementare al unui sistem de dezvoltare comunitară şi individual-umană precum cel al civilizaţiei chineze (cel puţin pentru început) mai sunt necesare, alături de viziunea ecologică, trei ingredinente în această reţetă a progresului civilizaţiei occidentale: educaţia, paideia şi sacrul. Fără aceste patru componente, orice eforturi de edificare a unui viitor mai bun rămân simple construcţii utopice, în teorie, iar în realitate consumuri zadarnice de resurse. Aşa cum am subliniat în repetate rânduri, considerăm că a sosit momentul să introducem toate procesele dezvoltării umane şi comunitare în ecuaţii spre a fi realizate practic. Cu simple speculaţii filosofice, speranţe religioase ori imnuri poetice nu se pot satisface sectoarele de bază ale dezvoltării comunitare. Este adevărat că fiecare realitate îşi are scopul şi utilitatea ei, deopotrivă beţia poetică a sufletului, precum şi speranţa mistică a omului religios. Dar misiunea omenirii actuale este a da o formă de dezvoltare superioară acestei lumi şi nu de a aştepta o moarte onorabilă pentru a moşteni cerurile paradisiace. Nu suntem pentru dimensiunea materială a lumii, aşa cum nu promovăm exclusiv nici pe cea spirituală; credinţa noastră este

11

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

că pentru civilizaţia occidentală a sosit momentul să iasă din umbra fragmentărilor de realitate şi să se înalţe spre unitatea de cuprindere a lumii şi vieţii ca fenomene de ordin cosmic. În acest sens, pentru început, de mare utilitate pot fi elementele civilizaţiilor din vechime. Ceea ce trebuie să realizeze occidentul în prezent este tocmai această unitate între dimensiunile realităţii fragmentate care conturează cultura şi civilizaţia sa. Primul pas îl constituie realizarea viziunii transdisciplinare, care să deschidă perspectiva către unitatea fundamentală între ştiinţă, artă, religie, filosofie, şi modurile de viaţă cotidiene. Numai prin crearea unei noi paradigme, care să fie deopotrivă ştiinţă, filosofie, teologie, inginerie etc, civilizaţia occidentală poate progresa. Ne aflăm la un moment de cotitură, în care trebuie schimbate modelele de percepere a lumii şi vieţii. Fragmentarea cunoaşterii şi acţiunii asupra mediului exterior reprezintă totodată şi o fragmentare a vizunii omului despre sine şi despre rostul său ca fiinţă. Numai un om unificat, care se cunoşte şi se realizează pe sine, parcurgând în fiecare moment al vieţii cotidiene calea dezvoltării sale personale, numai acest model de personalitate umană va fi în măsură să înţeleagă, să aplice şi să transforme realitatea vieţii şi proceselor sociale.

*

Din aceste motive, dedicăm volumul de faţă unei perspective sintetice asupra aspectelor definitorii pentru fiecare dintre pilonii amintiţi ai progresului civilizaţiei noastre. Desigur aceste patru

componente nu se vor regăsi niciodată singure; pe baza principiului cosmic al sinergiei tuturor proceselor, ele vor fi mereu

12

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

înmănunchiate dând naştere la combinaţii variate şi multiple ca fomă de implementare. Astfel, îndiferent că vobim despre educaţie ecologică, despre educaţie paideică, despre ecologia sacrului (aici în occident există chiar o mişcare social-politică extrem de puternică pe plan european: democraţia creştin-ecologică) vom înţelege că toate acestea sunt părţile aceluiaşi întreg, al demersului de îmbunătăţire a calităţii vieţii individuale şi comunitare. În prezentul volum am cuprins unele referiri la viziunea noastră despre esenţa conceptului şi realităţii numite “calitatea vieţii”, care – după cum se va observa – diferă de perspectivele clasice întâlnite pe piaţă şi care reduc neîntemeiat (constatând ele însele această deficienţă) sfera noţiunii la diverse aspecte particulare: economice, sociologice, psihologice etc. Astăzi credem că ştiinţele (mai ale prin perspectiva transdisciplinară consacrată la nivel mondial) şi omul – omul real, din societate, nu acela din cărţile academicienilor – sunt în egală măsură pregătite să înţeleagă o viziune integratoare despre evoluţia umană şi dezvoltarea comunitară şi să accepte totodată că a venit momentul istoric în dezvoltarea civilizaţiei occidentale de a se trece de la vorbe la fapte şi de la tratate despre om la o inginerie practică a evoluţiei sale 1 .

1 Pentru detalii recomandăm şi volumele noastre din seriile privid managementul calităţii vieţii şi educaţiei paideice, enumerate în bibliografie.

13

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

În timp ce ideologiile politice sau religioase ne prezintă o lume dezbinată, haotică, în stil talcioc planetar, ştiinţa ne înfăţişează o lume unită de legile vieţii, legi derivate din voinţa Creatorului. Cu alte cuvinte ideologiile politico-religioase au dezbinat omenirea şi au neglijat celelalte vieţuitoare (animale şi plante) în timp ce Adevăratul Dumnezeu uneşte lumea planetei prin legi comune viului, dar şi prin legi specifice fiecărui regn, inclusiv prin legi speciale pentru fiinţa superioară:

omul. Cine credeţi că va învinge, Creatorul sau dezbinătorii? Mai încape îndoială? Creatorul îşi va impune voinţa sa prin legi universale de viaţă! (Pavel Coruţ)

14

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

CAPITOLUL I ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

A vorbi în numele omului, al păcii şi al lui Dumnezeu – toate aceste cuvinte sunt ambigue cât timp ele nu sunt însoţite de expresia care trebuie să fie alfa şi omega: <<În numele Vieţii>>. (Erich Fromm)

1. Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare

Ca orice noţiune aparţinând domeniului epistemologic, conceptul de „ecologie” a cunoscut de-a lungul evoluţiei sale multiple şi variate accepţiuni, fenomen absolut normal dacă avem

în vedere marile revoluţii la nivel de cunoaştere, descoperire şi reformare a mentalităţii ştiinţifice numai din ultimul secol deabia depăşit. „Lansarea pe piaţă” a conceptului îşi are originea însă într-un timp şi mai îndepărtat şi este legată de numele biologului german Ernst Haekel (1834-1919), certificatul său de naştere datând din 1866, când profesorul (pe atunci la Universitatea din Iena) preciza într-o notă de la pagina 8 a lucrării „Generalle Utorphologie der

Organismen” : „ecologia

[este] ştiinţa economiei, a modului de

viaţă, a raporturilor vitale eterne, reciproce ale organismelor”. Construit precum termenul de „economie”, cel de „ecologie” derivă, în parte din rădăcina indo-europeană „weik”, ce desemnează o unitate socială imediat superioară “casei” şefului de familie, cum am spune noi în prezent, un aşezământ comunitar. Această rădăcină a dat ulterior sanscritul „veçah” (casă), latinul „vicus” (cartierul unui oraş, burg) şi grecescul „oikos” (habitat,

15

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

casă). Ca atare „ekologie” a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: „oikos” şi „logos” (ştiinţă, cunoaştere), etimologic reprezentând „ştiinţa habitatului”, la început (şi pentru multă vreme) doar o ramură a biologiei, având ca obiect de studiu interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor de viaţă. 2 Nimeni nu prevedea, iniţial, un viitor atât de strălucitor acestei ştiinţe, rămase dealtfel în obscuritate aproape un veac. Ce a determinat ieşirea la lumină şi exprimarea caracterului revoluţionar al acesteia, a fost (aşa cum s-a petrecut mereu de-a lungul întregii istorii a omenirii) nimic altceva decât consecinţele dramatice ale manifestărilor specifice civilizaţiei creştine occidentale. Construită pe o dogmă bisericească având un fundament moral deosebit de înălţător dar o concepţie de viaţă profund antropocentrică, civilizaţiei creştine a occidentului nu-i mai lipsea acum decât instrumentul necesar punerii în practică a principiilor acestei dogme, în fruntea cărora se plasează ideea că omul este coroana creaţiei şi, în plus, toate câte există şi cum există sunt numai şi numai spre a servi satisfacţiei şi stării de bine a acestuia. Iar instrumentul i-a fost dat o dată cu progresul ştiinţelor şi tehnologiei – ca un paradox pentru că tocmai ştiinţele, de la Darwin încoace veneau să-i descopere omenirii locul ei (nicidecum privilegiat) în rândul a sute şi sute de mii de alte comunităţi şi specii. Paradox posibil doar datorită unui alt paradox: într-o lume profund transformată conceptual de două revoluţii sociale fundamentale (Revoluţia Iluministă şi Revoluţia

2 Mircea Duţu – „Dreptul mediului - Tratat”, Ed. Econom, Bucureşti, 1998, v.1,

16

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Socialistă), care, ambele au militat mai presus de orice pentru emanciparea omului pe calea cunoaşterii, pentru educarea şi transformarea fiinţei sale la un nivel superior, într-o astfel de lume cu învăţământ public obligatoriu şi cu şansa (datoria şi responsabilitatea) cunoaşterii universului înconjurător, omenirea

– ademenită de mirajul plăcerilor civilizaţiei tehnologice – a căzut

în capcana lipsei totale de virtuţi, sacrificând aproape totul în scopul sporirii acestor plăceri şi îmbrăţişând cu dragă inimă modelul atât de suprasolicitat al robotului autosatisfăcut în propria-i ignoranţă, „valiză cibernetică” de origine biologică, circulând nestingherită prin „gara vieţii”. Dar spre deceniul al 6-lea rezultatele acestei atitudini au început să fie atât de evidente încât prima clipă de trezire a omenirii la realitate a adus cu sine şocul zguduitor al tragediei globale: apariţia şi amplificarea poluărilor, degradarea – uneori totală – a ecosistemelor (multe dintre ele fundamentale), dispariţia

zilnică mereu crescândă a numărului de specii, epuizarea resurselor naturale, foametea generalizată la nivel planetar, bolile, mortalitatea infantilă, discrepanţele dintre bogaţii – tot mai bogaţi

– şi săracii – tot mai mulţi etc. Toate acestea au scos în prim-

planul preocupărilor mondiale Ecologia. Singura în măsură a-l ajuta pe om să înţeleagă procesele, rosturile şi legităţile Naturii să vadă unde şi cum a greşit, dar mai ales, ce, cât şi prin ce modalităţi se mai poate repara din imaginea acestui trecut orgiastic.

p.17-18

17

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Luându-şi în serios rolul de „salvator” al vieţii planetare, Ecologia a trebuit ea însăşi să parcurgă un amplu şi complex proces de transformare internă şi redimensionare, de integrare şi realizare a unei viziuni holografice cu privire la universul terestru, în care alte ştiinţe (mai vechi ori mai noi) să aporteze conţinutul lor de cunoaştere, experienţă, metodologie şi coordonare. Astfel încât s-au alăturat acestui demers geografia, geologia, sociologia, demografia, politica, economia, ingineriile, filosofia, dreptul, fizica, informatica, biochimia etc., rezultatul fiind edificarea unei ştiinţe noi, la început inter-, iar apoi transdisciplinare, singurul organism de nivel epistemologic în măsură să influenţeze educaţional minţile şi inimile fiinţelor umane punând bazele acelei (atât de contestate înainte) conştiinţe a unităţii globale şi totodată să determine refundamentarea opţiunilor, strategiilor şi mecanismelor politico- economice la nivel statal şi supra-statal (mondial).

Această nouă ştiinţă – deopotrivă a omului şi a naturii, a energiei şi materiei, a fiinţei şi mediului, care cu siguranţă i-ar face pe Planton şi Aristotel să se împace pentru prima oară în istoria universului – a primit pe bună dreptate numele de „Ecologie”. Termen ce sugerează pe deplin conţinutul acesteia conceptual, de transcedere a limitărilor şi viziunilor fracţionare la nivel de percepere a vieţii, de cercetare a cauzelor şi principiilor fundamentale ale Naturii, de validare a noi metode şi moduri de manifestare a umanităţii în ansamblu, manifestare derivată dintr-o educaţie cu adevărat valabilă, reală, aşa cum şi-ar fi dorit-o toate marile spirite ale istoriei occidentale care au trăit sacrificând efortul, voinţa şi viaţa lor, pentru ca noi, astăzi să putem cunoaşte

18

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

şi înţelege lumea în care trăim ca parte componentă a unui Mare Organism, fără limite (pentru percepţia noastră actuală) atât spre macro- cât şi spre microunivers. Un Organism funcţionând după reguli stricte şi bine determimate, ca un ceasornic perfect în care fiecare componentă îşi are un loc şi un rost bine determinate, fiind în egală măsură la fel de importantă precum toate celelalte, indiferent de existenţa, dimensiunile ori coordonatele spaţio- temporale. Ca o sintagmă cu rol de metaforă ni se pare foarte inspirată definiţia dată de autorii Aurel Ardelean şi Corneliu Maior în cursul de „Ecologie socială şi juridică” 3 , botezând ecologia „Pomul cunoaşterii binelui şi răului”, mai ales dacă ne gândim şi la antecedentele biblice ale omului occidental : şi-a cerut dreptul de a cunoaşte, motiv pentru care a fost „izgonit” din Eden şi trimis în lume – pe Pământ – să experimenteze, să descopere, să cunoască pe cont propriu, şi desigur să greşească, să sufere, să cadă şi să se ridice apoi mai matur, mai înţelept, mai responsabil. Şi-a construit până acum propriul Pom al Cunoaşterii. Dar

câte eforturi, greşeli şi suferinţe vor mai trebui îndurate până să-şi

sau poate tocmai acesta este

edifice şi Grădina dimprejur?

momentul marii transformări similare unei iluminări spontane; de-acum lucrurile încep să fie percepute cu claritate; obstacolele, prăpăstiile, cărările false şi toate pericolele pot fi prevăzute, pot fi cunoscute, dar mai mult : pot fi înţelese, conştientizate! Dovada cea mai verosimilă în sensul acestei schimbări am avut-o în 1992, când la Rio de Janeiro, întrega omenire – prin şefii

19

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

de state şi guverne, reprezentanţi ministeriali, specialişti etc. – a vrut să-şi dovedească ei înseşi că este deja pregătită pentru o nouă şi valabilă atitudine cu privire la responsabilitatea faţă de întreg ansamblul vieţii de pe Terra, faţă de starea şi buna dezvoltare a tuturor fiinţelor, faţă de repararea stricăciunilor şi reducerea ordinii, în marea Casă comună, motiv pentru care momentul a primit numele de Întrunirea la Vârf asupra Pământului. 4 Având în vedere acestă stare de fapt şi în considerarea a cele expuse mai sus cu privire la evoluţia conceptelor, putem defini Ecologia într-o accepţiune didactică, simplificată, drept ştiinţă a vieţii - depotrivă a Naturii şi Omului - care studiază Mediul Înconjurător elaborând principiile şi metodologiile necesare integrării şi armonizării conduitei umane cu procesele fireşti ale Naturii. Fără a intra în amănunte, dat fiind caracterul restrâns al prezentului volum, mai amintim aici că, în spiritul misiunii sale de avangardă, Ecologia îşi defineşte o serie de obiective principale printre care la loc de frunte se situează următoarele:

Naturii terestre din

perspectiva holografică asupra Universului (atât material cât şi spaţio-temporal), a organizării sistemice aformale a vieţii (adică viaţa e percepută ca o „curgere”, ca un flux continuu de fiinţă şi materie interschimbabile, în care formele sunt numai momente trecătoare pe traseul acestei parcurgeri), a deschiderii totale a

cunoaşterea

proceselor

3 A. Ardelean, C. Maior – „Ecologie socială şi juridică”, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p.12-15

20

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

lumii ştiinţifice spre cunoaşterea şi înţelegerea transdisciplinară a raporturilor dintre sisteme (biologice, sociale, culturale) ;

educarea paideică a omului, de la naştere şi pe toată

perioada vieţii, în spiritul apropierii faţă de toate fiinţele, al respectului faţă de condiţia biologică existenţială a fiecărei specii, al egalităţii naturale între vieţuitoarele Terrei ;

dezvoltarea conştiinţei globale, transnaţionale,

transculturale, transreligioase, transumaniste şi transpersonale faţă de problemele comune, şi înţelegerea imperativului că viitorul ori este al tuturor, ori nu este deloc;

egalitatea în drepturi şi condiţie între membri speciei

umane, printr-o justă repartiţie a resurselor materiale şi spirituale precum şi prin eliminarea exploatării oamenilor de către oameni, sub

orice formă, la nivel de individ, naţiuni sau guverne;

elaborarea căilor şi metodelor de stopare a degradării

mediului, de implementare a politicilor şi strategiilor de mediu etc;

rezolvarea problemelor agro-alimentare, demografice,

sanitare, urbanistice care pun în pericol grav echilibrul planetar; ş.a.m.d.

21

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

2. Mediu înconjurător sau ecosfera

Aşa cum am văzut, mediul înconjurător reprezintă obiectul principal de studiu al ecologiei, fiind una dintre noţiunile fundamentale ce stă la baza acestei ştiinţe, însoţind-o chiar de la apariţia şi lansarea sa. Şi aşa cum era şi firesc, nu a scăpat nici ea de a fi supusă unei întregi varietăţi de transformări epistemice de semnificaţie şi conţinut. Astfel savantul român Emil Racoviţă definea mediul înconjurător ca fiind „totalitatea însuşirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acestuia şi a căror acţiuni provoacă o reacţiune în respectiva fiinţă”. 5 Într-o accepţiune modernă, prof. Ştefan Vancea defineşte, însă, mediul drept „totalitatea condiţiilor energetice, fizice chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”. 6 Putem afirma deci, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 7 , că în accepţiunea sa riguroasă, „mediul înconjurător” circumscrie ansamblul factorilor ecologici (ambianţa) în conjunctura cărora activitatea umană provoacă modificări profunde. Spre deosebire de acest mediu „antropizat”, care reprezintă complexul ecologic al activităţii umane, ideea de natură – arată autorii citaţi, sugerează existenţa unei arii ecologice

5 D. Marinescu – „Dreptul Mediului”, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 9

6 Şt. Vancea – „Curs de ecologie generală”, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1972, p. 17

7 N. Toniuc, N. Boşcalu, Al. Filipescu – „Ocrotirea naturii în prezent şi în perspectivă”, rev. Ocrotirea naturii şi mediului înconjurător, nr. 2/1975, p. 126

22

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perpetuat circuitele informaţionale şi energentice ale ecosistemelor originale. Această definiţie are profunde semnificaţii metodologice şi dicizionale, reflectate în bună parte în reglementările (specifice) legislaţiei ecologice. Astfel în literatura juridică de profil din diferite state precum şi în documente ale organizaţiilor internaţionale se utilizează în acelaşi timp cu noţiunea de mediu înconjurător expresii precum „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau chiar „mediu uman” 8 , ca variante ale acestuia reflectând legăturile complexe dintre statutul social al omului şi factorii politici, economici şi culturali existenţi în fiecare stat, avându-se totodată în vedere dimensiunea acestei probleme pe plan internaţional. Provenit din substratul englez „environement”, termenul este inclus în 1972 în marele Larousse al limbii franceze sub definiţia :

ansamblul de elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţa omului”, şi se pare că factorul antropecentric a continuat să rămână cel puţin la fel de puternic chiar şi după aproape douăzeci de ani de eforturi internaţionale susţinute în domeniul protecţiei elementelor naturale pe alte criterii decât utilizarea lor mercantilă, sanitară sau estetică pentru om, încât în 1991 Comunitatea Europeană continua să definească mediul înconjurător ca fiind: „ansablul de elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt, ori cele ce nu sunt resimţite”. 9 În ceea ce-l priveşte pe legiuitorul român, în Anexa I a L.137/1995 Legea protecţiei mediului (republicată şi modificată)

8 D. Marinescu, op. cit. , p. 9

23

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

dă conceptului de „mediu” următoarea definiţie : „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului . 10 Considerând această definiţie ca fiind cea mai completă şi complexă din punct de vedere juridic – şi aspectul juridic este cel mai important întrucât reprezintă instrumentul principal de ocrotire a naturii – să analizăm în continuare conţinutul de fond al noţiunii în discuţie, noţiune care în ecologie mai poartă denumirea şi de ecosferă. Termenii „ecosferă” şi „mediu înconjurător” sunt deci sinonimi (chiar dacă există încă oameni de ştiinţă care nu împărtăşesc această orientare, tocmai întrucât ei continuă să privească natura, aşa cum am văzut şi în definiiţiile anterioare, dintr-un punct de vedere reducţionist, antropocentrist şi utilitarist).

9 Michel Prieur – „Droit de l’environnement”, Dalloz, Paris, 1991, p. 2 10 Vechea reglementare de profil – L. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător, definea noţiunea în cauză ca : „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţile umane, care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic determinând pentru om condiţiile de viaţă şi de dezvoltare a societăţii”.

24

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

3. Structura şi conţinutul ecosferei

1. Din punct de vedere structural, Ecosfera este formată din toposferă şi biosferă. A.Toposfera

Conceptul de „toposferă” a fost introdus în ştiinţă de către savantul român Nicolae Botnariuc în 1976, pentru a defini substratul abiotic al Terrei, alcătuit din trei mari componente:

stratul superior al litosferei, hidrosfera şi atmosfera

a) Litosfera Litosfera este învelişul extern solid al Globului, cu grosimea de cca. 1200 km. Uscatul emers al litosferei se prezintă fragmentat într-o serie de blocuri care formează continente şi insule, cu relieful reprezentat (mai ales în primul caz) prin lanţuri muntoase, podişuri şi câmpii brăzdate de văi. Indiferent de relief, litosfera participă la procesele de manifestare a vieţii prin partea ei superioară, în special pe o porţiune de 15–20 cm de la suprafaţă, numită în sens comun sol. Procesul de formare a solului are o deosebită importanţă ecologică, de prezenţa sa legându-se existenţa lumii tuturor vieţuitoarelor, inclusiv a omului, dar şi a celorlalte două componente toposferice : reţeaua hidrică şi respectiv atmosfera (plantele – „plămânul verde” şi factorul de stabilitate al atmosferei – îşi datorează prin excelenţă existenţa lor stratului de sol, de unde îşi extrag substanţele organice, mineralele şi sărurile necesare proceselor de fotosinteză etc.)

25

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

b) Hidrosfera Hidrosfera cuprinde învelişul de apă al Pământului, inclusiv Oceanul Planetar, apele continentale supraterane (epigee) şi subterane (hipogee), zăpezile şi gheţurile (alpine, arctice şi antarctice). Apa ajunge în atmosferă până la 10 – 15 km altitudine, iar în straturile subterane la adâncimi de peste 50 km şi este prezentă sub toate formele fizice : lichidă, solidă sau stare de vapori. La nivelul întregii planete volumul total de apă se ridică la aproximativ 1370 X 10 6 km 3 din care oceanele şi mările reperzintă 97,2%, iar apa dulce 2,8%. Din acest ultim procent, cantitatea cea mai mare (77,5%) este înglobată în gheaţa polară şi alpină şi deabia cantităţi infime în râuri şi fluvii (0,003%), în lacuri cu apă dulce (0,328%), în ape subterane (peste 20%), în atmosferă (0,034) şi în umiditatea solului (0,175%). Este definită ca „apă dulce”, apa care conţine o concentraţie de aproximativ 0,5g/l de săruri. Sub această concentraţie şi în condiţiile în care nu conţine microorganisme dăunătoare, patogene, poartă numele de „apă curată” fiind utilizată în industrie şi pentru consumul omului şi animalelor. Disponibilul de apă dulce la nivelul Terrei este de 20.000 km 3 , din care anual se consumă cca 2200 miliarde de metri cubi repartizată astfel : 73% în agricultură, 22% în industrie şi abia 5% în activităţile menajere (inclusiv alimentaţie). Consumul repartizat pe locuitor prezintă variaţii izbitor de mari : de la 5000 l/zi/om în S.U.A., 2000 l/zi/om în Europa de Vest la 50 l/zi/om în ţările slab dezvoltate.

26

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

În România resursele naţionale de apă sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunărea – şi din apele subterane. Comparativ cu alte ţări resursele sunt relativ sărace în aceste domeniu (1,7 mii m 3 /loc.), fiind de cca 6 ori mai mici decât cea pe plan european. Principala sursă de aprovizionare a debitelor atât pentru apele de suprafaţă cât şi freatice o reprezintă precipitaţiile, concetrate în special în perioada octombrie – aprilie, în timp ce perioada de vârf a solicitărilor de consum se încadrează tocmai în restul lunilor anului. Aceasta duce de multe ori la deficite semnificative resimţite în special la nivelul agriculturii şi al vegetaţiei naturale (păşuni, păduri), mai ales că nici volumul mediu anual de precipitaţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic nu se află printre cele mai ridicate (abia pe locul 18 în Europa, la un debit mediul de 660 mm/an în zonele montane). Necesarul de apă apreciat de specialişti, ar trebui să se situeze în România la aproximativ 3000 m 3 /loc./an, adică aproape dublu faţă de cel actual.

c)Atmosfera Atmosfera este învelişul gazos alcătuit din aer care înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, trecând treptat în spaţiul interplanetar. Masa acesteia reprezintă aproximativ 1 X 10 -6 din masa Globului iar densitatea şi structura se schimbă cu altitudinea. Proprientăţile aerului în compoziţia sa normală (naturală, nepoluată) se menţin până la altitudinea de 3000 m. Această compoziţie cuprinde : 78% azot, 21% oxigen,

27

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

1% gaze rare (heliu, neon, argon, krypton, xenon, radon), 0,03% CO 2 (dioxid de carbon). În plus, aerul este saturat cu vapori de

apă, în concentraţii ce variază între 0 şi 4 %. Structural, de la suprafaţa terestră spre spaţiul interplanetar, atmosfera este strafificată pe mai multe nivele, condiţionate de altitudine şi variaţiile termice, după cum urmează:

troposfera - ocupă nivelul situat imediat deasupra

Oceanului Planetar, având o înălţime de cca 12 km, şi este zona cea mai densă, jumătate din masa întregii atmosfere situându-se sub 5 km altitudine. Limita superioară a troposferei, între 5-12 km

este denumită tropopauză. În troposferă se derulează propriu-zis cea mai mare parte a proceselor vieţii terestre ; tot aici îşi au „terenul de joacă” cele mai puternice mişcări ale maselor de aer pe orizontală şi verticală, toate fenomenele meteorologice, formaţiunile noroase, circuitele esenţiale ale derulării schimburilor de mediu (circuitul apei, al carbonului, al azotului, al fosforului etc.).

stratosfera se plasează imediat deasupra stratopauzei,

mergând până la 35-40 km altitudine (de la nivelul solului). Specific acesteia este stratificarea regulată a temperaturii pe verticală. Schimburile de aer la acest nivel sunt foarte lente sau chiar absente, ceea ce face ca un poluant ajuns în stratosferă (gaze toxice, particule radioactive de exemplu) să se localizeze pentru

foarte mult timp. La limita superioară a stratosferei, până la altitudinea de cca 45km se află o altă zonă de discontinuitate termică numită stratopauză

28

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

mezosfera este situată deasupra stratosferei până la 80

km altitudine de la sol, cu o variaţie de temperatură de la 0º C spre stratopauză, la – 90º C în partea superioară

termosfera se extinde de la 80 la 1000 km altitudine, caracteristice fiindu-i absorbţia radiaţiilor ultraviolete emise de soare şi creşterea bruscă de temperatură, determinată de acestea, la 1400º C. O porţiune a termosferei, până la 600 km se numeşte (tocmai datorită acestui fenomen al absorbţiei) ionosferă.

magnetosfera este ultimul strat atmosferic populat atât de puţin (densitatea microorganismelor este de 1000 de ori mai mică decât în toposferă) încât de multe ori a fost considerat lipsit total de viaţă. Tot la nivelul atmosferei întâlnim un factor specific şi extrem de important pentru menţinerea vieţii tereste : ozonul O 3. Rolul său principal constă în protecţia organismelor vii împotriva radiaţiei ultraviolete venite de la soare, capacitatea acestuia de absorbţie fiind cuprinsă între 2500 – 3000 Å. Datorită faptului că manifestă o puternică tendinţă de a reacţiona, se află în concentraţie maximă de 1 X 10 -6 % în volume doar la înălţimea de 22 km. Şi ca o dovadă suplimentară – dacă mai era nevoie de măiestrie a Naturii în reglarea şi menţinerea corespunzătoarei funcţionări a proceselor vieţii, stă şi faptul că ozonul se formează din aer tocmai sub acţiunea acestor radiaţii solare pe care apoi tot el le regleză în

concentraţii propice organismelor biologice, Vieţii în ansamblu.

29

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

B. Biosfera Biosfera este formată din totalitatea organismelor vii: animale, plante, viruşi, bacterii, care trăiesc în mediile abiotice cuprinse în structura toposferei, aşa cum a fost ea prezentată anterior. 2. Sub aspect funcţional, Ecosfera se compune din subunităţi numite ecosisteme, reprezentând complexe dinamice ale comunităţilor de microorganisme, plante şi animale aflate în interacţiune atât între ele cât şi prin raportare la mediul abiotic de viaţă (L.137/1995). Termenul de „ecosistem” a fost introdus în ştiinţe de către botanistul A. Tansley în 1935 şi în funcţie de prezenţa sau absenţa elementului uman putem distinge ecosisteme naturale (ex. tundra, muntele, pădurile, stepele, sistemul marin, zonele aride etc.) şi respectiv ecosisteme antropice (sau artificiale), în care influenţa factorului uman se resimte predominat (ex : ecosistemul agricol, cel urban etc.)

funcţionalităţii,

distingem, în cadrul ecosistemului două unităţi principale:

biocenoza şi respectiv biotopul.

Din

punct

de

vedere

al

structurii

şi

a)Biocenoza reprezintă un sistem biologic supraindividual, format dintr-o comunitate unitară şi complexă de fiinţe vii, cu funcţii ecologice complementare interconexe, care convieţuiesc organizat într-un spaţiu specific al Terrei. 11 Este alcătuită din populaţii de plante, animale, bacterii şi viruşi, funcţional

30

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

interdependente, legate teritorial şi care au evoluat în comun, având (dobândind) adaptări reciproce. Din acţiunea / activitatea acestora rezultă însuşirile specifice ale biocenozei, care nu se reduc la suma însuşirilor populaţiilor, ci realizează într-un cadru sinergic, acumularea, transformarea şi transferul de materie, energie, informaţie şi viaţă. Pentru că în ierarhia sistemică, biocenoza reprezintă primul nivl la care apare însuşirea productivităţii biologice, a ceea ce numim creaţie în Lumea Naturii.

b)Biotopul este un sistem abiotic (lipsit de viaţă) format dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului, sau a părţii lui subterane şi care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei, constituind unitatea cu cel mai divers conţinut, variabilitatea componentelor sale conferindu-i un specific aparte, care la rândul său condiţionează în mod radical biocenoza. Elementele biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei, atmosferei şi cosmosului. La formarea lui participă solul şi substratul geologic format din roci cu anumite însuşiri fizice şi chimice proprii, apa şi aerul, energia radiantă generată de Soare, gravitaţia şi magnetismul Terrei etc. Toate aceste componente poartă numele de factori ecologici şi reprezintă forţa motrice determinantă pentru apariţia şi întreţinerea proceselor ecologice. Aceasta constituie o succesiune de acţiuni, stări sau fenomene prin care se produce transformarea, respectiv evoluţia în timp a sistemului sub influenţa unuia sau mai multor factori ecologici.

11 Constantin Pârvu – „Ecologie generală”, Ed. Tehnică, Buc., 1999, p. 116 şi

31

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Factorii ecologici, în fiecare ecosistem, au valori oscilante între diverse limite şi proporţii, cu sau fără periodicitate. Variaţiile cu periodicitate au caracter de regim şi permit indivizilor ce compun biocenoza să se adapteze în timp şi să se integreze organic, vital şi funcţional ritmului şi amplitudinii oscilaţiei factorilor ecologici. Variaţiile fără periodiciate apărute pe neaşteptate şi depăşind prin amploare gradul de suportabilitate definit prin capacitatea de adaptare a biocenezei, au caracter de perturbare, devenind instrumente de limitare, având ca efect eliminarea unui număr mai mare sau mai mic de indivizi din cadrul unei populaţii, ori a unei populaţii întregi dint-o biocenoză, sau, în cazurile cele mai catastrofale : a unei specii.

c)Populaţia reprezintă un sistem biologic deschis, format de un grup colectiv de indivizi interfecunzi din cadrul aceleiaşi specii, care vieţuiesc într-un habitat al biotopului sau în întregul biotop ocupat de biocenoza 12 .

c) Habitatul reprezintă o parte din biotop şi se caracterizează prin faptul de a constitui mediul ce oferă populaţiei toate condiţiile de dezvolare şi prosperitate. El nu trebuie confundat cu biotopul care este ocupat de biocenoză în ecosistem şi nici cu arealul, reprezentând spaţiul geografic în care se află răspândită o specie.

urm. 12 Idem pag. 117

32

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

De obicei, în interiorul arealului unei specii se întâlnesc mai multe populaţii, dar la formele cu arie de răspândire mai restrânsă specia se confundă cu populaţia. Indivizii biologici sunt subsisteme pentru sistemul populaţional şi constituie elemente genetice şi ecologice deopotrivă structurale şi funcţionale ale acestuia. În ansamblu, populaţia constituie o unitate de organizare complexă şi obligatorie pentru indivizii tuturor speciilor, dar un element de bază în structura şi funcţia biocenozei, reprezentând la rândul său un subsistem pentru sistemul biocenotic, o unitate naturală de existenţă, adaptare, stabilitate şi evoluţie locală, aflată într-un permanent contact intim cu mediul său de viaţă.

4. Caracteristici ale sistemelor ecologice

A.Însuşirile generale ale sistemelor ecologice

Dacă ştiinţele naturale operează cu individul biologic drept materie sau obiect de bază al studiului lor, indiferent pe ce treaptă a scării evoluţiei s-ar afla acesta, de la virus, ori bacterie, până la om, ecologia şi metaecologia văd în „pădure” nu numai „copacul”, ci întregul sistem de relaţii dintre indivizi pe de o parte, iar pe de altă parte, dintre aceştia şi mediul lor de viaţă. Accentul este mutat aşadar de la cadrul clasic al cercetării şi cunoaşterii individului ca entitate distinctă şi autonomă, la

33

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

paradigma derivată din noile fizici cuantice 13 , care pledează pentru înţelegerea holografică a lumii şi vieţii, ca o curgere continuă, ca un flux neîntrerupt de realităţi organizate sistematic, pe diverse nivele de ierarhizare, atât spre macro, cât şi spre micro – univers, guvernate de legi specifice născute dintr-o ordine cosmică unitară intra- şi supra – sistemică. În baza acestei viziuni, fiecare entitate reprezintă un sistem de sisteme, născută din acţiunea sinergică şi din raportul existenţial al manifestării şi fiinţării acestora, în baza unei organizări unitare şi a unor legităţi aplicabile tuturor. De aceea, în continuare vom prezenta câteva dintre însuşirile de bază ale sistemelor ecologice, unele dintre proprietăţile lor specifice precum şi anumite legi care guvernează Procesele de ansamblu la nivelul Naturii şi Cosmosului.

a. Sistemele eclogice au caracter istoric, adică însuşirile structurale şi funcţionale sunt rezultatul evoluţiei lor în timp, deci a istoriei lor în sensul propriu al acestui cuvânt. De pildă, pentru a explica structura, modul de funcţionare al unui organism sau al unei populaţii, trebuie să studiem originea lor, evoluţia istorică a speciei din care fac parte.

b. Sistemele ecologice sunt sisteme informaţionale, cu alte cuvinte ele sunt capabile să recepţioneze, să prelucreze,

13 Etimologic conceptul de „fizică” derivat din grecescul „phiysis” desemnează „ştiinţa per cunoaşterea naturii”

34

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

acumuluze informaţiile primite din mediu şi la rândul lor să transmită informaţiile către alte sisteme.

♦ Informaţia fiind un mesaj alcătuit dintr-o succesiune de

semnale de naturi foarte diferite, apar evident că un organism, o

populaţie – pot recepţiona şi transmite informaţii pe căi fizice (sunete, culori, etc.), chimice (mirosuri, substanşe chimice din soi, din apă sau eliminate în mediu), fiziologice.

♦ Sistemele ecologice, având un caracter istoric, moştenesc de la sistemele asecendente un important stoc informaţional la care se adaugă informaţia proprie, dobândită prin relaţiile proprii cu mediul, al fiecărui sistem dat

♦ Cantitatea de informaţie a unui sistem ecologic depinde,

între altele de gradul de organizare a sistemului. Cu cât organizarea este mai avansată, cu atât sistemul este mai diferenţiat

– deci, cu cât gradul de complexitate al sistemului este mai mare, cu atât cantitatea de informaţie conţinută este mai mare. În felul acesta, cantitatea de informaţie a unui sistem devine o măsură a gradului său de organizare.

♦ Un alt aspect important al caracterului informaţional al

sistemelor ecologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepţionate sau transmise. Această trăsătură este esenţială pentru menţinerea speciilor, ca şi a altor categorii de sisteme biologice.

c. Integritatea sistemelor ecologice este o însuşire deosebit de importantă pentru ecologie. Sistemele ecologice nu sunt aditive, adică însuşirile lor nu se pot reduce la însumarea însuşirilor părţilor cmponente. Întregul

35

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

sistemul itegrator, posedă însuşiri noi, pe care nu le regăsim la părţile lui componente.

B.Proprietăţi specifice

a) Echilibrul dinamic este starea caracteristică a sistemlor ecologice, consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. La sistemele lipsite de viaţă, aceste relaţii cu mediu duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci la dispariţia lui ca sistem. O stâncă, în contact cu mediul înconjurător, etste treptat dezagregată şi trasformată în pietriş şi nisip. Conservarea acestor sisteme depinde de gradul lor de izolare faţă de sistemele înconjurătoare. Spre deosebire de acestea, sistemele ecologie, îşi au existenţa condiţionată de menţinerea relaţiilor materiale, energetice, informaţionale cu mediul

b) Sistemele ecologice sunt sisteme cu program. Aeastă trăsătură este legată de faptul că organizarea sistemelor ecologice este de aşa natură încât trăsăturile lor morfologice, structurale şi funcţionale, comportamentale nu sunt rigide, fixe, ci ele se pot schimba între anumite limite , permiţând sistemului realizarea unei stări diferite. Un program poate fi definit ca fiind tocmai una din stările posibile pe care sistemul dat este capabil să le realizeze, în limitele permise de organizarea sa. Orice sistem ecologic, având posibile mai multe stări înseamnă că are tot atât

36

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

de multe programe. De pildă, diferite stări ale structurii polimorfe (în sens larg, fenotipice şi genotipice) ale unei populaţii, realizate în decursul sezoanelor sau a anilor, diferite modalităţi de realizare a nutriţiei, a creşterii, a reglării numărului, reprezintă realizarea a tot atâtea programe. Deoarece sistemele ecologice sunt ierahizate, în fiecare sistem există o ierarhie de programe. O primă categorie o reprezintă programele „pentru sine”, reprezentând stările unei strucruri şi funcţii care asigură autoconservarea sistemului. De pildă, programele (deci structurile, funcţiile, comportamentele ) care asigură nutriţia şi apărarea indivizilor sau a populaţiilor – reprezintă programe „pentru sine” ale sistemelor individuale sau populaţionale. O a doua categorie o reprezintă programele „inferioare”, adică stările realizabile de subsistemele sistemului dat. De pildă, programul sistemelor moleculare, celulare, tisulare, etc. integrate într-un organism; programele indivizilor din cadrul unei polpulaţii. A treia categorie o reprezintă programele „superioare” : stările uneui sistem dat, menite să asigure existenţa sistemului superior în care este inegrat.

c) Autoreglarea. Această însuşire repezentând un principiu esenţial al ciberneticii, este comună tuturor sistemelor ecologice. Autocontrolul parametrilor unui sistem este esenţial pentru menţinerea integrităţii şi a echilibrului dinamic. Autoreglarea este urmare a unei organizări a sistemelor ecologice, organizare care permite recepţionarea de informaţii de mediu (de la alte sisteme), prelucrarea lor, în urma căreia sistemul

37

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

recepţionează (răspunde) la stimuli în aşa fel încât să-şi asigure autoconservarea într-un mediu care tinde, în general, să dezorganizeze sistemul. Asemenea răspunsuri devin posibile datorită conexiunii inverse (feed - back) prin care răspunsul sistemului este comunicat centrului de comandă şi comparat cu ordinul emis.

d) Heterogenitatea. Nici un sistem ecologic nu este omogen şi este alcătuit din elemente diferite (heterogene). Această însuşire rezultă din îsiţirile analizate. Autoreglarea, de pildă, ca una din însuşirile esenţiale ale biosistemelor, presupune existenţa a minimum două elemente diferite cel puţin funcţional, unul care reglează şi altul care este supus reglării, precum şi a canalelor de comunicaţie directă şi inversă între ele. Deci este vorba de heterogenitate, diversitatea internă a ecosistemolr. Toate sistemele ecologice se dezvoltă , evoluează- procese care aduc în mod normal la creşterea complexităţii şi deci a heterogenităţii interne a lor.

C. Ierarhizarea sistemelor ecologice

Ierarhia reprezintă o trăsătură esenţială o organizării materiei, în general. Ea rezultă din faptul cuprins în însăşi definiţia sistemelui, că orice sistem este alcătuit din subsisteme şi, la rândul său reprezintă un element component (subsistem) a unui sistem mai cuprinzător. În ierarhia sistemică a materii vii, trebuie deosebite nivelel de integrare şi nivelele de organizare ale materii

38

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

vii. Nivelel de integrare reprezintă totalitatea sistemelor ierarhizate, cuprinse (integrate) în alcătuirea unui sistem ecologic dat. Astfel un organism pluricelular ere integrată în el o ierarhie întreagă de sisteme, începând cu cele subatomice (ioni), continuând cu cele atomice, moleculare, macromoleculare, organite ale celulelor, celule, ţesuturi, organe, complexe de organe. După cum se vede, aici sunt cuprinse atât sisteme nebiologice (atomi, molecule), cât şi biologice (celule, ţesuturi) neţinând seama de gradul lor de generalitate (de exemplu celula

nu are ţesuturi prezente la pluricelulare).

Nivelele de organizare ale materii vii reprezintă categorii exclusiv

de sisteme ecologice, diferite calitativ din punct de vedere al modului lor de organizare ţi al funcţiilor lor ecologice.

Stabilirea nivelelor de organizare ale materiei vii este de

o deosebită importanţă deoarece fiecare nivel de organizare

reprezintă o formă calitativ deosebită a mişcării ecologice,

caracterizată prin funcţii şi legi caracteritice, specifice sistemelor nivelului dat. Un criteriu obiectiv după care putem aprecia dacă

un sistem ecologic dat reprezintă sau nu un sistem de organizare

este universalitatea sistemelor unui nivel dat; sistemele unui nivel

de organizare trebuie să cuprindă întreaga materie vie, fără excepţie. Adoptând acest criteriu putem defini un nivel de organizare a materiei vii ca ansamblul sistemelor ecologice echivalente, cu caracter de universalitate şi putem considera ca stabilite cu certitudine şi recunoscute până în prezent patru nivele

de organizare :

39

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

1. Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative indivizi ecologici, indiferent de complexitatea organizării lor (de la indivizi monocelulari procarioţi – până la organismele pluricelulare cele mai complexe) 2. Nivelul bioecenotic reprezentat prin sisteme biocenotice 3. Nivelul biosferei reprezentat prin sistemul unic al biosferei planetei noastre

Examinarea acestei ierarhii impune câteva observaţii. În primul rând, constatăm că fiecare nivel respectă criteriul universalităţii, cuprinzând întreaga materie vie. În al doilea rând constatăm că ierarhia nivelelor de organiyare este, bazată pe relaţii funcţionale între sistemele ierarhizate, spre deosebire de ierarhia unităţilor taxonomice care este bazată pe relaţii de înrudire. Fiind bazată pe relaţii funcţionale, sistemele fiecărui nivel se caracterizează prin anumite trăsături structurale, funcţionale, prin anumite legi specifice nivelului dat pe care le vom exemina mai departe.

a. Sisteme de nivel individual. În ierarhia prezentată sistemele individuale reprezintă termenul inferiror. Individul ecologic reprezentând acest nivel de organizare, poate fi definit ca fiind forma elementară şi totodată universală de existenţă şi organizare a materii vii.

40

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Însuşirile generale ale sistemelor biologice examinate mai înainte se manifestă la organisme individuale prin procese şi legi caracteristice. Astfel schimburile materiale şi energetice cu mediul se produc prin procesul fiziologic al metabolismului. Acest proces pemite integrarea organismului în mediul său ambiant şi totodată el apare ca hotărâtor în determinarea însuşirilor caracteristice ale organismelor : ereditatea, variabilitatea, reproducerea, dezvoltarea, excitabilitatea, mişcarea, etc. datorită evoluţiei organizării morfologice în decursul filogeniei, integritatea şi autoreglarea capătă formele cele mai pronunţate la sistemele acestui nivel.

Metabolismul este legea specifică sistemelor de nivel individual şi totodată funcţia esenţială a indivizilor, în relaţiile din ierarhia nivelor de organizare a materiei vii. Datorită acestei funcţii se asigură capacitatea biosistemelor din nivelel superioare de a acumula, transforma şi transfera materia, energia şi informaţia.

b. Sistemele de nivel populaţional saul al speciei. Linne a fost primul care a postulat caracterul universal al spaciei, în sensul că orice individ aparţine unei anumite specii. În prezent este demonstrat că orice specie este reprezentată prin una sau mai multe populaţii. Trăsăturile şi legile caracteristice populaţiilor şi specilor sunt calitativ diferite de cele ale indivizilor. Spre deosebire de indivizii ecologici, a căror durată de existenţă (longevitate) este determinată genetic şi deci finită, durata de existenţă a

41

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

populaţiilor este determinată ecologic şi de aceea este nedefinită, populaţia (specia) putând exista în succesiunea neîntreruptă a generaţiilor cât timp există condiţii potrivite. Populaţia este unitatea elementară e evoluţiei ecologice. Ea este obiectul şi purtătorul material al evoluţiei şi de aceea legile evoluţiei sunt legi caracteristice sistemului populaţional. Cea mai importantă din aceste legi este selecţia naturală.

c. Sistemele de nivel biocenotic. Biocenozele, ca şi populaţiile, sunt sisteme ecologice supraindividuale. Existenţa şi modul de organizare reprezintă o nenesetiate obiectivă rezultată din faptul că nici o populaţie, indiferent cărei specii ar aparţine, nu poate exista de sine stătător vreme îndelungată.

42

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Faptele ne amintesc la fiecare pas că nu stăpânim nicidecum natura, aşa cum stăpâneşte un cuceritor un pământ străin, că nu o stăpânim nici ca cineva aflat în afara ei, ci că dimpotrivă, îi aparţinem prin tot ceea ce-i al nostru, că ne aflăm în mijlocul ei şi că toată stăpânirea noastră asupra naturii constă în posibilitatea pe care o avem, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, de a-i cunoaşte legile şi de a le aplica în mod adecvat. (F. Engels)

43

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

CAPITOLUL II CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE ACTUALE

Omul nu reprezintă decât una din nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii. (Theillard de Chardin)

1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi conţinutul acesteia

După cum s-a văzut, omul este dependent de natură şi acesta din cauză că el însuşi este parte integrantă a naturii. Ca esixtentenţă biologică, el are nevoie de hrană, apă, aer, de îmbrăcăminte şi de adăpost, de produse ale naturii pe care le consumă direct sau le modifică forma şi proprietăţile în vederea unei utilizări adecvate. În mod firesc, omul ar fi trebuit să ţină seama în activităţile întreprinse pentru a supravieţui şi a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă de lecţia fundamentală pe care i-o predă cu atâta generozitate natura şi anume aceea că nimic nu poate suprevieţui pe pământ decât dacă se va integra corespunzător în ansamblul din care face parte şi va coopera permanent cu celelalte părţi ale ansamblului, fără a încerca să-şi impună supremaţia în defavoarea vreuneia dintre ele şi a echilibrului global. Natura a demonstrat de la începuturile istoriei sale că viaţa s-a extins şi consolidat pe planetă numai atunci când s-a depăşit caracterul liniar al proceselor ce stăteau la baza primelor forme de viaţă. Dacă s-ar fi continuat această linearitate a

44

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

proceselor biologice, pe parcursul cărora primele vieţuitoare consumau hrana oferită de-a gata de mediul ambiant şi elimiau deşeuri ce nu-şi găseau nici o utilizare în procesul vieţii, atunci aceasta din urmă s-ar fi condamnat iremediabil la autodistrugere. Natura, însă, s-a dovedit a fi suficient de înţeleaptă pentru a da naştere la alte forme de viaţă, care să folosească tocmai rezidurile rezultate de pe urma unei activităţi primare, convertind deşeurile organismelor primitive în substanţă nutritivă cu valoare superioară pentru procesele vieţii. „Primele organisme cu fotosinteză au schimbat cursul liniar, vorace, al vieţii în întâiul mare ciclu ecologic de pe pământ. Închizând cercul, ele au realizat ceea ce nici un organism viu nu putea înfăptui singur - supravieţuirea” 14 . Din nefericire, oamenii nu au ţinut seamă de modul în care a acţionat şi acţionează natura, de cerinţa adaptării reciproce la condiţiile ce stau la baza ordinei şi dinamicii ecosferei, ci au procedat într-o manieră cu totul contrară acestor cerinţe. Făurind instrumentele civilizaţiei industriale, ei s-au lăsat furaţi de iluzia că tehnica îi face atotputernici, că în aceste noi împrejurări pot să acţioneze ca şi cum ar fi singurii „locuitori” şi stăpâni exclusivi ai planetei. Natura a început să fie tratată tot mai mult ca un adversar ce trebuie îngenunchiat definitiv, că faţă de un astfel de „inamic” omului îi e îngăduit tot ce duce la supunerea lui. Această nemărginită infatuare a umanităţii şi această neîngăduită orbire faţă de faptul că existenţa şi confortul lor sunt condiţionate de sămătatea şi echilibru naturii au dus la o

14 Barry Commoner, op. cit., p.295

45

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

asemenea utilizare a ecosferei pentru a sporii bogăţiile naturale ale societăţii încât s-au secătuit într-un timp relativ scurt resursele acesteia şi s-au provocat grave dezechilibre funcţionale în interiorul ei. S-a declanşat, astfel, o profundă criză ambientală, ce manifestă tendinţa unei continue agravări şi pentru a cărei stopare s-a făcut şi încă se face foarte puţin. Criza mediului înconjurător este, aşadar, rezultatul modului defectuos în care oamenii s-au folosit de natură şi ea ne avertizează că ecosfera este supusă unei presiuni cu mult superioară capacităţii sale de rezistenţă, de unde afectarea echilibrelor fundamentale şi degradarea componentelor şi a raporturilor funcţionale instituite pentru acestea. Nesocotirea faptului că întreaga activitate a oamenilor se desfăşoară în natură, este condiţonată de natură şi se răsfrânge asupra naturii a antrenat după sine ignorarea cerinţei de a se integra orice gen de activitate socială în cadrul pe care îl reclamă ordinea şi funcţionalitatea ecosferei, precum şi ale fiecărui ecosistem în parte. Aşa se explică surparea, în nenumărate cazuri, a relaţiilor fireşti dintre vieţuitoare, dintre acestea şi ambianţa exterioară. S- au distrus astfel importante cicluri ale vieţii, iar numeroasele altele au fost transformate în procese liniare, artificiale. S-a ignorat, de asemenea, că există o limită a resuselor ecosferei şi, implicit, o limită a utilizării lor. Nu s-a ţinut seama de faptul că unele resurse, precum majoritatea celor utilizate în industrie, nu sunt regenerabile şi că cele regenelabile au nevoie, pentru a se putea reface, de un anumit interval de timp şi de anumite condiţii de echilibru. În consecinţă, omenirea este în

46

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

prezent pe punctul de a-şi vedea epuizate o bună parte din resursele neregenerabile, de a se confrunta cu efectele diminuării considerabile a unor resurse regenerabile datorită exploatării lor excesive şi de a asista neputincioasă la dispariţia unor specii de plante şi animale. La aceasta se adaugă, apoi, fenomenul poluării, în continuă extindere, carea afectează toţi factorii de mediu, determinând o puternică degradare a lor. Provocarea acestei profunde crize ambientale cu care se confruntă astăzi omenirea îşi area punctul de plecare în statutul specific al omului, el fiind sigura vieţuitoare care are capacitatea „de a se adapta la o gamă remarcabil de largă de nişe ecologice, de a transforma mediul înconjurător natural până la un punct în care acesta poate deveni în întregime făurit de om şi de a trăi deci în două medii strâns legate şi care se întrepătrund : cel natural şi cel cultural” 15 . Numai că omul nu a utilizat cu înţelepciune această remarcabilă capacitate, el neţinând seama că spre a fi viabile proiectele sale transformatoare trebuie să se raporteze permanent la posibilităţile şi echilibrele existente în antură. Şi aşa se explică faptul că acoperind suprafaţa pământului cu păşuni, ogoare şi grădini, oamenii au modificat în rău proprietăţiile solului, degradându-l prin eroziune, irigaţii şi o exploatare excesivă. Cultivând numai specii de plante utile lor şi crescând rase de animale asemănătoare, ei au redus alaramant fondul genetic de animale şi plante . Dezvoltând industria, comerţul si transporturile ei au poluat apele râurilor, lacurilor şi oceanelor, punând în pericol viaţa existentă în aceste medii; au

47

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

otrăvit aerul cu emanaţii nocive, făcându-l tot mai impropiu pentru viaţă. Au concentrat activităţiile industriale şi comerciale în zone suprapopulate, „până la un punct în care efectele negative ale congestionării, poluării acumulate şi alienării vieţii moderne, industriale şi urbane, anulează câştigurile în calitatea vieţi obţinute prin ridicarea standardelor materiale ale bunăstării” 16 .

2.Cauzele principale ale crizei de mediu

Dacă deteriorare gravă a condiţiilor de mediu este cazată de modul în care a acţionat omul asupra naturii şi, respectiv de întreg ansamblu al activităţilor umane, atunci problema care se ridică în continuare este aceea dacă activtatea transformatoare a omului, în genere, este răspunzătoare de producerea degradării şi suprasolicitării mediului sau doar maniera specifică în care s-au desfăşurat până în prezent aceste activităţi.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că nu acţiunile individului izolat cauzează modificările de substanţă asupra mediului, ci colectivităţile umane structurate în anumite tipuri de organizare social – economică, aşa dupa cum efectele negative ale acestei acţiuni în raport cu mediul se răsfrâng nu numai asupra naturii, ci şi asupra condiţiei umane. Prin urmare, criza ambientală ni se relevă a fi nu numai o problemă strict ecologică, ci şi una cu un pronunţ careacter social. De aici rezultă necesitatea ca analiza factorilor desemnaţi ca răspunzători

15 Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea ordinii internaţionale, Buc. 1978, p. 498 – 499

48

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

de declanşarea şi agarvarea crizei ecologice – activitatea economică, progresul tehnologic, creşterea demogefică – să se facă din perspectiva mobilurilor sociale care au inspirat şi direcţionat până acum toate procesele economice, tehnologice, cultural – ştinţiifice, precum şi a corelaţiilor existente între componentele de bază ale vieţii sociale şi care se răsfrâng într-un anumit fel supra a tot ce întreprind indivizii şi colectivităţile. 17 Unor asemenea cerinţe metodologice le-au dat deja curs demersurile iniţiate pe acestă linie de cercetători, instituţii ştinţifice şi foruri politice, şi efectele ecstui mod pertinent de abordare a problemei se regăsesc în concluzile solide formulate cu privire la cauzele de fond ale crizei ambiantale. Astfel, în amplu document programatic adoptat la Întâlnirea de Vârf a Pământului din iunie 1992 cu privire la mediu şi dezvoltare – Agenda 21 – se arată : „Cauza principală a deteriorării continue a mediului global este modul neadecvat de consum şi producţie, îndeosebi în ţările industrializate” 18 . Ca atare, nu factorii încriminaţi până acum – creşterea economică şi demografică, progresul tehnico-ştiinţific – sunt adevăraţii vinovaţi, ci mecanismele social-economice care au impus anumite moduri de consum şi producţie şi care au declanşat acţiunea valenţelor negative ale factorilor menţionaţi. După cum relevă economişti de prestigiu, legea ce guvernează întreaga activitate economică în orice economie de piaţă este legea profitului, fapt ce face ca obiectul de bază al

16 Ibidem, p. 499

17 N.Bobica-op.cit. p.36

18 Agenda 21, în : Întâlnirea la Vârf a Pământului, Buc., 1993, p.3

49

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

oricărei firme să fie creşterea economică, aceasta fiind, în consecinţă, şi ţelul central al societăţii. „Creşterea fiind un obiectiv suprem al societăţii, ea nu poate fi stăvilită de nimic, nici chiar de urmările ei, printre care se numără efectul dăunător asupra mediului înconjurător, respectiv asupra aerului, apei, liniştei vieţii urbane, frumuseţii peisajului” 19 . Criteriul unei rentabilităţi superioare este cel care primează în orice activitate economică, lui fiindu-i subordonată atât cresşterea, cât şi mijloacele folosite pentru realizarea acesteia. Iar rentabilitea este privită exclusiv din perspectiva profitului obţinut de întreprinzător pentru fiecare unitate de capital investit. Aşa se explică faptul că în calcularea profitului fiecărei firme se iau în considerare costurile individuale, adică cele suportate nemijlocit de firmă pentru proiectarea, producerea şi desfacerea mărfurilor, nu şi cele sociale, respectiv costurile pe care le suportă societatea pentru a înlătura efectele negative ale producerii şi consumurilor anumitor bunuri. Astfel, de exemplu, industria ai consumul produselor chimice includ o serie de costuri ascunse, cum sunt cele antrenate de eliminarea şi diminuarea poluării generate de acestă activitate economică, care se relevă a fi costuri sociale, ele fiind suportate de public şi nu de producătorul individual. Acelaşi mod îngust de a privi rentabilitatea a determinat orientarea producţiei spre ramurile aducătoare de profituri mai consistente, chiar dacă avantajele sociale ale unei asemenea creşteri erau nesemnificative, iar efectele secundare şi , legat de

19 J.K. Galraith, Ştiinţă economică şi interesul public, Buc. 1982, p. 366

50

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

acestea, costurile sociale – considerabile. Sugestivă, în aceasă direcţie este evoluţia producţiei şi consumului în perioada de după cel de-al doilea război mondial în principalele ţări industriale. Bunăoară, în Statele Unite ale Americii, în condiţiile creşterii, între anii 1946 – 1968, cu circa 50 la sută a produsul naţional brut pe locuitor, consumul pe locuitor a bunurilor destinate satisfacerii unor cerinţe de bază a rămas aceleaşi sau a înregistrat sporuri nesemnificative : consumul de alimente, exprimat în cantitate totală pe locuitor, a rămas în esenţă neschimbată, consumul de proteine a crescut de la 95 grame pe persoană/zi, la 99 grame, a scăzut în schimb consumul unor elemente de nutriţie esenţiale (calciu, vitamina A, vitamina C, tiamina) cu circa 10 la sută, s-au păstrat aceleaşi cuantumuri la consumurile de îmbrăcăminte, băuturi slab alcoolizate. O situaţie asemănătoare se constată şi în privinţa locuinţelor, în 1966 revenind 0,295 unităţi locative pe persoană faţă de 0,272 în 1946. au crescut, în schimb, producţia şi consumul articolelor de uz casnic (televizoare, aparate de radio, dispozitive electrice pentru deschiderea conservelor, prăjitoare de floricele etc.), precum şi a unor obiecte destinate activităţilor recreative. Aşadar, „creşterea economiei americane după 1946 a avut efecte surprinzător de mici asupra gradului de satisfacere a cerinţelor individuale cu bunuri economice de bază. Acea ficţiune statistică numită „americanul mijlociu” consumă acum anual cam tot atâtea calorii, proteine şi alte produse alimentare (deşi ceva mai puţine vitamine), foloseşte cam aceeaşi cantitate de îmbrăcăminte şi agenţi de curăţire, ocupă cam acelaşi spaţiu nou construit, necesită cam aceeaşi cantitate de mărfuri transportate şi

51

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

bea cam tot atâta bere (28 de galoni pe cap de locuitor) ca în 1946” 20 .

Prin urmare, dezvoltarea economiei americane în primele decenii de după al doilea război mondial nu a fost nici pe departe subordonată satisfacerii unor cerinţe esenţiale pentru viaţa şi confortul individului, ci susţinerii unui consum relativ excentric, fără valoare şi importanţă reală pentru consumator, dar deosebit de profitabil pentru întreprinzător. Acelaşi interes al întreprinzătorului se regăseşte în sporurile înregistrate într-o serie de ramuri economice, sporuri cu mult superioare celor din sectoarele de bază. Astfel, producţia sticlelor nerecuperabile de apă gazoasă a crescut în perioada amintită cu 53 000 la sută, producţia de fibre sintetice cu 5 980 la sută, de mercur cu 3 930 la sută, de compresoare pentru instalaţii de climatizare cu 2 850 la sută ş.a.m.d. Şi situaţia din economia nord-americană se repetă aproape în toate ţările industrializate ale lumii. În concluzie, nu creşterea în sine reprezintă cauza corespunzătoare de declanşare si agravarea crizei ambientale, ci modul specific în care s-a realizat şi se realizeazlă această creştere dirijată în exclusivitate de legea profitului. Ceilalţi factori care au un impact asupra calităţii mediului – creşterea demografică şi dezvoltarea tehnologică – îşi exercită acţiune pe fondul conseciţelor generate de modul neadecvat de consum şi de producţie, aceasta neînsemnând însă că evoluţia fenomenelor menţionate nu ar conţine în ea însăşi elemente cu influenţă perturbatoare asupra mediului.

20 Barry Commoner, op. cit., p. 135

52

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Populaţia globului a înregistrat o creştere din ce în ce mai accelerată, iar sporurile demografice din secolul nostru îndreptăţesc apreciarea că omenirea se confruntă astăzi cu efectele unei veritabile explozii demografice. La începuturile erei noastre, întreaga populaţie a planetei se ridica la circa 250 milioane de locuitori. Pentru dublarea acestei cifre a trebuit să tracă vreo şaisprezece secole, ea ajungând la 500 milioane de locuitori în 1650. Cifra atinsă în 1650 se va dubla de data aceasta într-un interval de timp mult mai scurt, de numai două secole, populaţia globului atingând miliardul de locuitori în jurul anului 1850. Până în anul 1970 ea a crescut de peste trei ori, ajugând la 3,5 miliarde de locuitori, iar în 1993 depăşise cifra de 5,5 miliarde. În jurul anului 2020, populaţia Terrei va depăşi cifra de 8 miliarde de locuitori. Fără îndoială că aceste sporuri ameţitoare ale populaţiei exercită o presiune tot mai puternică asupra resurselor ecosferei, ca şi asupra sistemelor sociale şi economice ale tuturor ţărilor, îndeosebi ale ţărilor sărace. „Fără schimbări majore, dublarea populaţiei lumii a treia va necisita o dublare a tuturor investiţiilor legate de infrastructura socială şi fizică, chiar numai pentru menţinerea nivelului de trai existent. Trebuie notat că o dublare a populaţiei reclamă o triplare a numărului de locuri de muncă necesare” 21 . Între creşterea populaţiei şi deterioarare mediului ambiant există un raport direct proporţional în condiţiile actualelor modele ale dezvoltării economice. Orice spor de populaţie reclamă

21 Jan Tinbergen, op. cit., p. 79 – 80.

53

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

sporirea producţiei de bunuri materiale necesare satisfacerii trebuiţelor vitale, acestea însemnând implicit dezvoltarea unor activităţi economice (agricole, industriale, de transport) cu caracter poluant şi perturbator. Apoi sporurile demografice atrag după ele creşterea numărului de mari aglomerări urbane, urmate de creşterea disproporţionat de mare a fenomenelor de poluare produse de fiecare locuitor al marilor metropole, în comparaţie cu cele ce apar în cazul persoanelor ce locuiesc în aşezări relativ mici. Că fenomenele poluante sunt considerabil mai intense în cazul marilor oraşe o demonstrează şi frecvenţa unor ce boli ce sunt mijlocit legate de poluare. Astfel numărul îmbolnăvirilor de cancer pulmonar este cu proximativ 37 la sută mai mare în oraşele cu peste 1 milion de locuitori decât în oraşele cu o populaţie cuprinsă între 250 000 – 500 000 locuitori. Şi, în sfârşit, nu trebuie uitată nici presiunea exercitată de sporurile masive ale populaţiei asupra spaţiului geografic şi a resurselor materiale. Aşadar, „populaţia şi producţia în creştere, combinate cu nivelele de consum neviabile exercită un stres tot mai mare asupra aerului, solului, apei, energiei şi altor resurse” 22 . Există şi o cale de ieşire din această situaţie conflictuală, cu condiţia însă de a se îmbogăţii strategiile de dezvoltare, în sensul armonizării tendinţelor de creştere a populaţiei şi producţiei cu cerinţele pe care le ridică conservarea ecositemelor şi ale unei utilizări raţionale a resurselor planetei. În acest sens, Conferinţa la Vârf a Pământului recomandă includerea în planurile servicilor esenţiale educaţia corespunzătoare, crearea

22 * * * Hrană pentru 6 miliarde, Bucureşti, 1886, p. 102.

54

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

condiţiilor de prosperitate pentru fiecare familie concomitent cu relaizarea unor programe adecvate de reîmpădurire şi protecţie prioritară a mediului. Pe de altă parte, fiecare naţiune tebuie să adopte o politică demografică în conformitate cu capacităţile de întreţinere existente îm fiecare ţară, întemeiată pe prognoze mult mai realiste cu privire la rezultatele posibile ale activităţilor umane prezente şi de perspectivă, la corelaţiie dintre sporurile demografice şi evoluţia factorilor de mediu de care depind sănătatea ecosistemelor şi conservarea biodiversităţii. Dar nu populaţia, ci tehnica modernă pare a fi veriga de bază dintre poluare şi profit, factorul cu impactul negativ cel mai puternic asupra mediului în cadrul unei dezvoltări aflate sub semnul exclusiv al legii profitului. În dorinţa de a maximiliza profiturile, iniţiativa privată de sociatatea contemporană susţine şi preia acele proiecte tehnologice ce răspund în cel mai înalt grad acestui obiectiv. De regulă, însă, aceste tehnologii sunt deficitare sub aspect ecologic, ele fiind de cele mai multe ori surse de deterioare a mediului ambiant. Investigând factorii determinanţi ai eşecului ecologic al tehnologiilor contemporane, specialiştii atrag atenţia că ei îşi au sursa în însuşi succesul operaşiona al fiecărui tehnologii. Acelaşi savant american la care ne-am referit, J. K. Galbraith, releva forţa tehnicii contemporaneeste dată de descompunerea scopurilor urmărite de un anumit proiect economic în părţile componente ale acestora şi găsirea mijloclui celui mai eficient pentru realizarea fiecărei componente. „De exemplu, nu există nici un mod în care cunoştinţele sistematizate pot influenţa fabricarea unui automobil

55

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

ca întreg sau măcar fabricarea unei caroserii sau a unui şasiu. Ele nu se pot aplica decât dacă sarcina respectivă este în aşa fel subdivizată înât să înceapă să corespundă cu o anumită zonă

definită a cunoştinţelor inginereşti

tehnicii şi în bună parte, configuraţia industriei moderne deridin această nevoie de a diviza şi subdiviza sarcinile” 23 . Aşadar succesul tehnologiei se asigură doar prin fragmentarea realităţii şi concentrarea întregii atenţii asupra fiecărui fragment. Cu alte cuvinte, este vorba de transpunerea manierei analitice din domeniul cunoaşterii teoretice în cel al aplicaţiilor practice. Urmărind un scop bine precizat, care constituie doar o parte a unuia mai complex, vom reuşi să găsim mijloacele adecvate unei soluţii optime, în schimb vom neglija total impactul pe care-l are utilizarea mijlocului respectiv asupra ambianţei în care are loc folosirea lui. Astfel, s-au realizat detergenţi deosebit de eficienţi sub aspectul capacităţii de curăţire, dar extrem de dăunători pentru mediul ambiant. A crescut puterea automobilelor şi randamentul lor dar acestea a avut drept consecinţă nemijlocită creşterea gradului de poluare atmosferică, a concentraţiei de plumb în componentele de bază ale ecosferei. Rezolvându-se cu succes problema producerii unor îngrăşăminte chimice cu o mare concentraţie de azot, s-a creat în acelaşi timp o sursă de creştere a gradului de poluare a apelor prin poluanţii nitrici care ajung în râuri şi lacuri. Insecticidele sintetice sunt foarte eficiente, numai că ele lovesc în egală măsură

în dăunători şi în duşmanii naturali ai acestora.

Aproape toate consecinţele

23 Apud B. Commoner, op. cit., p. 184.

56

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Deci, ceea ce în plan tehnologic se prezintă ca un succes de netăgăduit, în plan ecologic se manifestă ca un eşec de proporţii similare cu cele ale succesului : „Cauza acestui eşec este clară : tehnologul şi-a definit problema în termeni prea înguşti, încadrând în câmpul său vizual numai un sector din ceea ce în natură constituie un ciclu fără capăt care se prăbuşeşte dacă este supus la presiuni în oricare dintre verigile sale. Aceleaşi vicii se află îndărătul fiecărei nereuşite ecologice a tehnicii moderne :

atenţia acordată unui singur aspect a ceea ce în natură constituie un întreg complex”. 24 Prin urmare, nu tehnica în sine poartă vina gravei deteriorări a mediului, ci maniera în care se recurge la tehnică pentru a soluţiona problemele economice, probleme ce sunt abordate întotdeauna în termenii unei rentabilităţi imediate şi mai niciodată în termenii costurilor sociale de perspectivă, ai eficienţei în raport cu cerinţele conservării naturii şi a echilibrelor sale. Aşa stând lucrurile, rezultă clar că refacerea echilibrelor ecologice şi depăşirea crizei ambientale nu reclamă renunţarea la tehnică, ci modul actual de dimensionare a serviciilor tehnicii. Aceasta înseamnă că în faţa tehnicii va trebui să se pună simultan atât problema economică propriu-zisă, cât şi cea de natură ecologică. Sau, mai precis, în însăşi formularea problemei economice puse în faţa tehnicii trebuie înglobată permanent şi componenta ecologică. Perspectiva ecologică a oricărei probleme de ordin economic, tehnologic sau demografic trebuie întregită, apoi, cu perspectiva sistemică în demersurile ştiinţifico-aplicative

24 Ibidem, p. 180

57

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

ce stau la baza conceperii şi realizării diverselor tehnologii. Şi în tehnică demersul analitic trebuie completat permanent cu cel sintetic, aceasta reprezentând condiţia fundamentală în vederea înlăturării viciului intern al tehnologiei, ce rezultă din natura fragmentară a bazei sale ştiinţifice.

3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice

Criza ambientală se manifestă ca un proces în continuă agravare şi aceasta din cauză că în timp ce se amplifică acţiunea factorilor de deteriorare a mediului, cea de stopare a fenomenelor cu rol perturbator se desfăşoară cu încetinitorul, constatarea fiind valabilă atât pentru ceea ce se întreprinde la nivelul naţional cât şi la nivel internaţional. În raport cu agresivitatea mereu crescândă a factorilor de presiune asupre mediului, activităţile întreprinse în scopul dimensionării şi eliminării acestei presiuni apar ca timide şi insuficiente. Or, aşa după cum atenţionează spiritele lucide ce s-au aplecat asupra acestei probleme, deja s-a pierdut foarte mult timp, criza înaintând vertiginos spre un nivel care, odată atins, va face ca în bună măsură fenomenele să scape de sub control şi să dobândească un caracter ireversibil. Nu mai constituie un secret pentru nimeni că modul în care s-a utilizat până în prezent ecosfera are un pronunţat caracter distructiv şi că dacă actualul sistem de producţie şi de consum va continua să se dezvolte în aceeaşi manieră ca până acum, civilizaţia umană se îndreaptă inevitabil spre sinucidere.

58

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

O diagnosticare corectă a nivelului pe care l-a atins criza ecologică impune identificarea prealabilă a principalelor forme de deteriorare a mediului, a factorilor specifici răspunzători de fiecare formă de deteriorare, demers ce va permite, în continuare, analiza gradului de deteriorare înregistrat de componentele de bază ale ecosferei. Prima şi cea mai extinsă formă de agresivitate asupra mediului, ca un puternic impact negativ în ce priveşte afectarea calităţii acestuia, este poluarea. Ea acţionează ca un cancer asupra tuturor factorilor de mediu şi se datorează, în principal, activităţilor industriale.

Poluanţii, reprezentând deşeuri ale diverselor tipuri de activitate umană, produc modificarea negativă a factorilor de mediu, fenomen ce are efecte dăunătoare pentru sănătatea şi viaţa omului, ca şi pentru cele ale ecosistemelor. Poluanţii se pot clasifica, după natura lor, în poluanţi chimici (pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice etc.), fizici (căldură, radiaţii, radiaţii ionizante, zgomote etc.) şi biologici (diverşi germeni patogeni). După starea lor de agregare, se disting poluanţi solizi, lichizi şi gazoşi. Volumul poluanţilor ce agresează mediul şi intensitatea poluării sunt într-un raport direct proporţional cu creşterea numerică a omenirii şi a cerinţelor sale, multe dintre aceste cerinţe fiind create şi întreţinute în mod artificial. Ca urmare a acţiunii conjugate a celor doi factori se extind şi se diversifică activităţile productive, serviciile şi consumul, fiecare dintre acestea contribuind nemijlocit la creşterea gradului de poluare. Pe de altă parte, se constată o creştere exponenţială a poluării pe măsura intrării în acţiune a noi factori poluanţi, datorită efectului conjugat al acţiunii acestora.

59

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Între intrarea în acţiune a noi agenţi poluanţi şi înregistrarea efectelor lor se derulează un anume interval de timp, ceea ce face ca acţiunea nocivă a acestora să nu iasă imediat în evidenţă, de unde o anume minimalizare a naturii lor dăunătoare. În acelaşi timp, este foarte greu de inventariat numărul tuturor factorilor poluanţi care acţionează la un anumit moment într-o formă sau alta, şi, cu atât mai mult, de evaluat rezultatul însumat al acţiunii lor. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu se cunosc nici limitele capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi ecosferei la presiunea poluării, necunoaşterea ce alimentează, uneori, convingerea că natura poate suporta orice şi oricât. De aici şi igonorarea periculozităţii reale a fenomenului, şi atitudinea de trenare în întreprinderea unor acţiuni ferme şi eficiente împotriva poluării.

Urmează, apoi, deteriorarea produsă ca urmare a supraexplotării ecosferei, aceasta vizând atât solul, păşunile, pădurile, cât şi fauna şi flora care poluează toate mediile de viaţă. Primele au cunoscut şi cunosc un drastic proces de diminuare a suprafeţelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului, colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare, producerea viiturilor violente, toate acestea ca o consecinţă a despăduririlor masive. Tot ca urmare a reducerii suprafeţelor împădurite se modifică în rău regimul precipitaţiilor şi condiţiilor climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viaţă din zonele în care se produc asemenea modificări. În ce priveşte supraexploatarea florei şi faunei, aceasta are ca rezultat nemijlocit reducerea populaţiei speciilor suprasolicitate, uneori până la

60

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

limita dispariţiei lor, modificarea structurii genetice, precum şi a corelaţiilor funcţionale existente în ecosistemele care sunt supuse unei asemenea exploatări. Pe locul al treilea se situează deteriorările datorate intervenţiei nechibzuite a omului în echilibrele ecosferei, care au îmbrăcat fie forma unor mari construcţii de baraje şi canale, fie aceea a introducerii unor specii noi în ecosisteme constituite de-a lungul unor mari intervale de timp şi potrivit condiţiilor existente în fiecare zonă geografică. Referitor la prima formă de intervenţie, se pot menţiona marile construcţii realizate în ultimele două secole, cum sunt : Canalul Suez, care lângă Marea Mediterană cu Marea Roşie şi ale cărui efecte ecologice se regăsesc în restructurarea complexă şi profundă a bioconozelor din estul Mării Mediterane, proces în urma căruia populaţia unor specii locale s-a redus până la limita lor, în timp ce altele, îndeosebi cele imigrante, s-au înmulţit cu mult peste nivelul pe care-l cer condiţiile de echilibru; Canalul Panama, între Oceanul Atlantic şi Pacific, care, făcând legătura între două medii de viaţă oareacum diferite, a creat premisele unei evoluţii divergente a faunei celor două oceane în regiunea învecinată Canalului; Barajul de la Assuan, care a provocat însemnate şi nedorite schimbări ecologice în valea Nilului inferior şi în estul Mediteranei, schimbându-se regimul viiturilor, reducându-se fertilitatea solurilor din această zonă, diminuându-se considerabil vegetaţia marină şi producţia piscicolă, făcându-şi apariţia, în schimb, în canalele de irigaţie, o bogată vegetaţie acvatică, pe seama căreia se va dezvolta o faună, pe cât de nedorită, pe atât de

61

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

dăunătoare pentru sănătatea omului (gasteropode pulmontate, care sunt gazde intermediare ale agenţilor bibharziozei, vectori ai malariei, ai onchocercozei etc.); Barajul Kariba, pe fluvilul Zambezi, în zona de frontieră dintre Zambia şi Zimbabwe, ale cărui efecte în plan ecologic sunt în bună măsură asemănătoare cu cele constatate în cazul barajului de la Assuan : înlocuirea unor specii locale de peşti cu specii venite de pe cursul superior al fluviului şi care aparţineau altui complex faunistic, proliferarea explozivă a unor specii de plante acvatice, a căror înmulţire excesivă împiedică atât pescuitul cât şi navigaţia, crearea condiţiilor pentru apariţia muştei ţeţe etc. Cel de al doilea aspect al problemei la care ne referim s-a concretizat în introducerea, intenţionată sau nu, a unor specii de plante şi animale provenite din continentul european în lumea nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă) invadată de europeni în urma marilor descoperiri geografice, ca şi în transferul în Europa a unor specii provenite din noile teritorii. Or, aceste specii, atunci când este vorba de cele ce aparţin florei şi faunei sălbatice, transpuse într-un mediu prielnic pentru ele şi caracterizat prin absenţa duşmanilor naturali, se vor înmulţi peste măsură, punând în pericol echilibrele din ecosistemele în care au fost introduse. Bunăoară, gândacul de Colorado, originar din zona de est a Munţilor Stâncoşi şi component al unei bioconoze specifice, ce include pe lângă hrana acestei insecte – un solanoceu spontan – şi duşmanii săi naturali, care nu-i îngăduie să se înmulţească peste un anume nivel, adus neintenţionat în Europa, şi având ca hrană cartoful cultivat, s-a

62

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

răspândit, datorită absenţei unui inamic natural, în toate ţările europene, fiind unul din cei mai periculoşi dăunători. Factorii care deteriorează calitatea mediului şi afectează echilibrele existente în natură acţionează de cele mai multe ori conjugat, situaţie ce face ca efectele acţiunii lor să fie cu mult amplificate. Datorită acestui fapt, acţiunea lor are urmări catastrofale, ea alternând genofondul şi ecofondul biocenozelor şi ducând, prin aceasta, la modificarea reporturilor cantitative şi funcţionale între populaţii, precum şi a circuitului materiei în ecosistemele afectate. O primă şi însemnată conscinţă a acestor procese va fi aceea a reducerii productivităţii biologice. Urmează apoi reducerea diversităţii genetice, înlocuirea biocenozelor complexe cu altele simplificate şi, în sfârşit, vor fi grav afectate mecanismele homeostatice ale ecosistemelor, capacitatea de autoreglere a biosferei şi, în consecinţă, condiţiile vieţii pe Pământ.

63

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

4. Evaluări ale poluării mediului

1. Poluarea solului

În convenţia de la Sofia din decembrie 1991 se precizează că: „Poluarea solului înseamnă acea acumulare de substanţe dăunătoare în stratul de sol productiv, care duce la diminuarea fertilităţii acestuia sau deteriorează producţia agricolă şi pădurile şi are urmări dăunătoare pentru sănătatea oamenilor”. Dar ce este solul? Solul reprezintă partea superficială a crustei terestre ce perminte dezvoltarea plantelor şi a altor organisme, care s-a format ca urmare a acţiunii interdependente şi îndelungate a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor parentale, caracterizate prin compoziţie specifică trifazică (solidă, lichidă şi gazoasă),alcătuire granulometrică diferită a fazei solide în care se află componentele vii, cu diferenţiere de compoziţie pe verticală şi o dinamică complexă neîntreruptă”. Exploatarea solului pentru menţinerea bioticului se face la suprafaţă sau la adâncime (subsol). Din punct de vedere biotic, subsolul reprezintă partea din scoarţa terestră aflată sub stratul arabil, în care viaţa este puţin prezentă. Cauzele ecologice care limitează dezvoltarea organismelor în subsol sunt : lipsa de oxigen şi de lumină, duritatea terenului, reducerea substanţelor organice, presiune ridicată etc. Pentru dezvoltarea materiei vii, suprafaţa pământului (avem în vedere numai uscatul) se analizează din punct de vedere

64

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

ecologic pe zone. Astfel, specialiştii americani (de la U.S. Soil Conservation Service) au făcut o clasificare a solurilor în patru clase şi opt categorii limită în raport cu natura lor (reflectată în compoziţia chimică şi proprietăţile fizice), plata terenului, gradul de eroziune, climatul, indicând modul de exploatare optim. Această clasificare este prezentată în tabelul 4.1. Din acestă clasificare reiese importanţa păstrării, în privinţa exploatării terenurilor din categoriile I – VII, a unui echilibru agro-silvo-pastoral. Terenurile din categoria VII se pretază pentru formarea de rezervaţii ale faunei şi florei sălbatice. Omul poate obţine de la aceste terenuri doar lemnul şi vânatul. În general, programele de amenajare de noi teritorii necesită în prealabil efectuarea unor „anchete ecologice” pentru o utilizara raţională a pământurilor. Din punct de vedere al exploatării solului, acesta mai poate fi clasificat pe următoarele zone : zona agricolă, zona montană şi zona alpină. Zona agricolă, numită şi teren agricol, reprezintă suprafaţa terestră utilizată pentru cultivarea plantelor agricole. Totalitatea zonei agricole de pe întreg globul se aproximează la 14,5.10 8 km 2 ce reprezintă circa 10% din suprafaţa uscatului cu o biomasă totală de 8,7.10 9 t/an. Producţia biologică primară a zonei agricole se aproximează între 1000 şi 3000 (grame masă uscată)/m 2 an. anumite zone agricole, în culturi perene din zona tropicală (de exemplu trestie de zahăr) produc între 6000 şi 10.000 (grame substanţă uscată)/(m 2 an). În ţara noastră, zona agricolă ocupată cu culturi cerealiere, plante industriale, vii, livezi, păşuni şi fâneţe ocupă o

65

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

suprafaţă de 14.962.500 ha, echivalentă cu 63% din întinderea totală a ţării. În raport cu condiţiile naturale, zona agricolă de la noi poate fi grupată în următoarele categorii : zona de câmpie

64

66%;

zona de deal – 20

22%

şi zona de munte – 12

13%.

Tabelul 4.1 Clasificarea solurilor 25

Categoria

Caracteristici

 

Aptitudinile principale pentru cultivare

A.

TERENURI PROPRII PENTRU CULTIVARE

 

I

Teren plan care poate fi cultivat fără precauţii speciale

Agricultură

II

Teren cultivabil cu precauţii elemenatre (culturi în bandă, în înveliş ierbos )

Agricultură, păşunat

III

Teren care poate fi cultivat cu mijloace intensive de protecţie

Agriclutură, păşunat

B.

TERENURI CARE PERMIT CULTIVAREA TEMPORARĂ

IV

Teren foarte fragil datorită pantei, structurii pedolocige, caracteristicilor hidrologice

Menţine vegetaţia iniţială

C.

TERENURI IMPROPRII PENTRU CULTIVAREA, DAR

SUSCEPTIBILE PENTRU AMENAJARE

 

V

Teren stabil dacă este acoperit cu un înveliş vegetal permanent impus unei exploatări raţionale

Păduri. Păşunat

extensiv.Menţinerea

vegetaţiei iniţiale.

VI

Teren care necesită precauţii contra erozuinii accelerate

Păduri. Păşunat extensiv. Menţinerea vegetaţiei iniţiale. Urbanizare.

VII

Terenuri

foarte

fragile,

precauţii

Păduri. Menţinerea vegetaţiei iniţiale. Urbanizare

mari

 

D.

TEREN IMPROPRIU PENTRU ORICE FEL

 

DE EXPLOATARE

 

VIII

 

Menţinerea

Terenuri foarte fragile fără structură pedologică, condiţii hidrografice extreme.

vegetaţiei iniţiale.

Urbanizare.

25 cf. Gh. Coman, op.cit. p 132

66

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Zona montană este cuprinsă între 800 şi 1800 m altitudine, în ţara noastră ocupând circa 30% din teritoriul tării. Din punct de vedere biotic zona montană asigură, prin peisajul său, condiţii optime pentru turism, odihnă şi refacerea sănătăţii oamenilor, locuri ideale de păscut pentru ovine şi bovine, condiţii bune pentru dezvoltarea apiculturii. Zona alpină reprezintă zona de vegetaţie cuprinsă în ţara noastră între 1800 şi 2543 m altitudine, caracterizată prin dominarea formaţiilor ierboase primare şi prin lipsa pădurilor. În structura destinaţiei solurilor au avut loc modificări substanţiale, atât pe plan global, la nivelul globului, cât şi la nivelul ţării noastre. În tabelul 4.2 se prezintă dinamica transformărilor produse în structura destinaţiei solurilor pe pământ. Dacă se analizează datele din tabelul 4.2. se observă că în cei 15 ani ai perioadei luate în considerare, structura de repartiţie a solurilor de pe glob nu a înregistrat schimbări semnificative, cea mai importantă fiind diminuarea cu 1% a ponderii suprafeţei ocupate cu păduri. Analizând însă cifrele absolute, modificările intervenite în structura solului devenind semnificative. Astfel, suprafaţa arabilă a crescut cu 48,6 milioane hectare, ceea ce reprezintă o sporire cu 3, 37% a acestei categorii de folosinţă. Sporirea suprafeţei arabile a avut lov atât prin diminuarea pajiştilor naturale (aproape 28,9 milioane hectare ceea ce înseamnă o reducere a acestora cu 0,35%), dar şi a suprafeţei ocupate cu păduri (aproape 141,2 milioane hectare, adică 3,37%). În această perioadă, categoria „pustiuri şi alte terenuri” a sporit cu

67

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

97,9 milioane hectare, reprezentând o creştere cu 2,31%, extinderea făcându-se pe seama arabilului, pajiştilor şi pădurilor. Tabelul 4.2 Structura destinaţiei solurilor pe Terra 26

Specificaţie

1973

1998

mii ha

%

mii ha

%

Total

13066586

100,00

13069253

100,00

uscat,din

care:

-

arabil

1324782

10,14

1373405

10,51

-

pajişti

3223335

24,67

3211959

24,58

naturale

-

palntaţii

93211

0,71

102023

0,78

perene

-

păduri

4190288

32,07

409041

30,98

pustiuri,deşer

       

turi şi zone de

îngheţ,

4234966

32,41

4332825

33,15

neagricole

şi nesilvice

Solurile sunt afectate, în principal, din cauza interacţiunii dintre climă, geografie, geologie, activitate umană şi economie. În cursul utlimelor decenii, modificările aduse de om repartiţiei solurilor s-a datorat nevoilor din ce în ce mai importante de produse alimentare, de lemn de foc şi de terenuri pentru construcţii. După cum rezultă din tabelul 4.2, actualmente sunt cultivate aproximativ 11% din soluri, circa 24% sunt prerii

26 Viorica Pană, Ioan Pană, Mihai Costescu, Pământul şi folosirea lui în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1994

68

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

permanente, circa 32% păduri şi alte zone împădurite, iar circa 33% sunt clasate ca „alte pământuri”.pământurile potenţial cultivaabile sunt estimate la un total de aproximativ 3200 milioane hectare, adică de circa două ori suprafeţele actualmente cultivate; 70% din pământurile arabile ale ţărilor dezvoltate şi 36% din cele ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt actualmente cultivate. Totuşi, situaţia variază larg de la o regiune la alta, deoarece în Asia de Sud-Est, 92% din pământurile arabile sunt efectiv cultivate, faţă de numai 15% în America Latină. În tabelul 4.3 se prezintă evoluţia structurii destinaţiei solurilor în România.

Tabelul 4.3. Evoluţia structurii destinaţiei solurilor în România 27

Specificaţie

1250

1750

1900

1990

2000

Suprafaţă totală, din care:

100

100

100

100

100

-

arabil

9,0

14,3

32,1

42,0

39,6

-

vii + livezi

2,4

2,4

6,0

3,0

2,5

-

pajişti

         

naturale

21,4

35,7

25,0

18,0

19,9

- păduri

64,3

40,5

23,8

27,0

28,0

- alte terenuri

2,4

7,1

13,1

10,0

10,0

De la începutul agriculturii şi până la jumătatea secolului al XX-lea, creşterea întinderii zonei cultivate a lumii a ţinut pasul cu cea a populaţiei. Începând din 1950, extinderea suprafeţelor

69

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

agricole s-a încetinit, producţia de cereale înregistrând o scădere după 1984, apoi redresându-se întrucâtva prin anii ’90, întrucât în SUA au fost destinate producţiei de alimente terenuri suplimentare. Dar, în fiecare an, milioane de hectare de teren arabil sunt pierdute pentru agricultură, întrucât pământul este atât de degradat încât nu mai poate fi prelucrat şi se foloseşte pentru construcţia de case, fabrici, autostrăzi. Suprafeţele abandonate sunt mai mari în ţările cu populaţie mai densă şi industrializate – în estul Asiei, inclusiv China, Japonia, Coreea, Taiwan. Legea entropiei ne spune că orice sistem, analizat ca sistem termodinamic, tinde permanent spre creşterea acesteia, adiă, spre degradare. Chiar dacă este alimentat cu flux de entropie joasă din exterior, în final sfârşeşte în decădere calitativă. Nu există organisme nemuritoare. Ţinându-se seama de aceste considerente, există îngrijorări, bine justificate, că terenurile arabile, considerate sisteme termodinamice deschise, cu schimb de masă şi energie cu exteriorul, sunt în declin calitativ fapt ce pune în pericol realizarea producţiei agricole necesare menţinerii vieţii pe pământ. Şi în acest caz, al terenurilor arabile, legea entropiei este confirmată. În întreaga lume, agricultura a erodat, compactat, contaminat, îmbibat cu apă întinderi mari de pământ agricol. Aceste deteriorări continup aproape nediminuate în prezent. Întrucât majoritatea acestor degradări nu sunt vizibile, pericolul pe care îl

27 Idem, p 112

70

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

reprezită este în general subestimat. Totuşi, colapsul civilizaţiei sumeriene de acum patru milenii şi apoi al celei mayaşe, în secolul al IX-lea, atribuit, în parte, pierderii calităţii pământului agricol, este o mărturie a importanţei fundamentale a sănătăţii solului. Marile descoperiri arheologice au avut loc în deşerturi. Solul este esenţial pentru fertilitatea pământului. În general, doar un strat de 15 centimetrii de la suprafaţa solului este bogat în materii organice, minerale, substanţe nutritive, insecte, microbi şi alte elemente necesare unui mediu hrăitor pentru plante. Pierderea sau descompunerea acestor proprietăţi ale solului prin eroziune sau alte forme de degradare dimnuează cu timpul fertilitatea solului. Evaluările făcute de specialişti, sub egida ONU, în 1991, estimează că de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până în 1991, 552 milioane hectare – 38 % din suprafaţa globală cultivată în prezent – au fost deteriorate din cauza proastei administrări agricole a terenurilor arabile. Proporţia terenurilor degradate, pe zone geografice, se prezintă astfel : America Centrală – 74 % ; Africa – 65 % ; America de Sud – 45 %; Asia – 38 %; America de Nord – 26 %; Europa – 25 %; Australia – 16%. În Romania este un total de circa 15 milioane hectare teren agricol, din care 9.340.000 hectare teren arabil, iar restul fiind păşuni, vii şi livezi. Din totualul terenului arabil : 18 % are calitatea foarte bună; 35 % calitate bună ; 29 % calitate mijlocie; 13,5 % calitate slabă şi 5 % calitate foarte slabă. Judeţul Iaşi are o suprafaţă toatală de 546.757 hectare din care 376.735 hectare teren agricol (249.887 hectare, adică 66 % arabil; 105.037

71

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

hectare, adică 28 % pajuşti si 21.775 hectare, adică 6% vii şi livezi). În judeţul Iaşi : 18 % din terenul arabil are calitate foarte bună; 35 % calitatte bună; 29 % calitate mjlocie ; 13 % calitate slabă şi 5% calitate foarte slabă. În general, factorul principal al degradării îl constituie eroziunea, ponderea ei fiind 84 5 din cauze. Al doilea factor îl constiutuie defrişarea pădurilor tropicale. Un al treilea factor îl constiutie salinizarea terenurilor agricole irigate, circa 20 % din suprafaţa mondială irigată fiind afectată de acest fenomen. Un al patrulea factor îl constituie scoaterea din circuitul agricol a uno întinse suprafeţe din cauza urbanizarii şi industrializării – în China, între 1987 şi 1992, au fost scoase din circuitul agricol pentru urbanizare şi industrializare, 5 % din terenurile arabile de la acea dată.

2. Poluarea apelor

În Convenţia privind colaborerea în domeniul protecţiei mediului ănconjurător, de la Sofia, din decembrie 1991, ratificată prin Legea nr. 97/16 septembrie 1992, la art. 1 se precizează :

„Poluara apelor înseamnă acea schimbare a compoziţie apelor, care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, nedeacvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă, şi duce la deterioarea florei şi faunei din mediul acvatic”. Apa este un constituent esenţial al materii vi, reprezentând în mamifere circa 93% din greutatea sângelui şi circa 80% din masa musculară; organismul multor animale

72

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

inferioare (spongieri, meduze) este alcătuit din procente de peste 90 % din apă. În natură, apa joacă un rol de factor limitant în dezvoltarea şi distribuţia organismelor pe glob (de exemplu, reducerea precipitaţilor anuale sub 72 cm/m 2 opreşte dezvoltarea arborilor, iar sub 25 cm/m 2 determină apariţia pustiilor ). La nivel planetar, apa reprezintă o componentă a învelişului pământulu ocupând circa 70 % din suprafaţa Terrei; apa de pe suprafaţa pământului alcătuieşte un înveliş compact sub denumirea de hidrosferă. Din punct de vedere ecologic, Oceanul Planetar-prin stabilitatte mai mare şi valorile mai constante ale unor factori (salinitate, temperatură, presiune, lumină etc.) – obligă organismele la adaptări mai riguroase de structură şi comportament. Pământul dispune de 1,4 miliarde de kilometrii cubi de apă dar din acestă cantitate enormă, 97,2 % o formează mările şi oceanele, 2 % gheţurile Arcticii şi Antarcticii şi nu mai 0,8 % apă dulce. Ori, totcmai acest minim procent – supus ciclului permanent de evaporare, precipitaţii, infiltrare – este cel care acoperă nevoile de apă ale omului. Apa pot fi în mări şi oceane şi apă continentală. Apa din mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii, în carea au apărut primele forme de viaţă. Dar, pentru menţinerea vieţii pe Terra, prezintă importanţă deosebită apa continentală. Apa continentală este apa care se găseşte sub formă de : fluvii, râuri, pâraie, izvoare, lacuri, bălţi etc. Din apele continentale fac parte şi cei

73

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

circa 35 milioane de kilometrii cubi de calote glaciare şi gheţuri permanente. Potenţialul mondial al apelor curgătoare este de 20000 de kilometrii cubi. Viaţa în apele curgătoare este influenţată de debitul şi valoare curentului. Biocenozele sunt mai slab reprezentate în apele curgîtoare şi mai bogate în cele stagnante. Aceste din urmă sunt populate de consumatori primari (artrapode, viermi, peşti) şi secundari (carnivore din unele grupe de nevertebrate sau vertebrate : peşti, batracieni), precum şi tritrivore (în special viermi). Apa care conţine până la 0,5 g/l săruri dizolvate, fiind bună de băut (potabilă) pentru om şi animale şi care, de regulă, se utilizează în procesele industriale se numeşte apă curată. Apa curată nu conţine microorganisme dăunătoare, patogene. Apa cu o concentraţie de săruri dizolvate de circa 0,5 g/l se numeşte apă dulce. Disponibilul de apă dulce este de circa 20 mii kilometri cubi, fiind concentrată în apele continentale de suprafaţă şi de adâncime (freatice). Anul se consumă circa 2200 miliarde de metrii cubi de apă dulce, din care 73 % în agricultură, 22 % în industrie şi 5 % în activităţi menajere. Consumul repartizat pe locuitor este de 5000 l/zi/om în SUA, 2000 l/zi/om în Europa Occidentală şi 50 l/zi/om în ţările slab dezvoltate; cantităţiile fiind mereu în creştere. Din consumul de 2200 miliarde metrii cubi, peste 1050 miliarede metrii cubi se întorc în apele curgătoare ca ape poluante, numite şi ape reziduale. Apa reziduală este aşadar apa rezultată din procesele industriale şi activităţi menajere care conţine diferite elemente sau

74

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

substanţe chimice nocive, microorganisme patogene (virusuri, bacteri, ouă sau larve de insectă etc.). Apa este prin excelenţă purtătorul vieţii. Aşa cum se cunoaşte, antropologii consideră că viaţa a apărut în apă.Dar, în ultimul timp a devenit şi aducătoare de moarte, datorită poluării ei şi deci tranformând-o din apă curată, potabilă, în apă murdară, poluată, degradată calitativ şi ca urmare aducătoare de moarte. Evedint că primele victime au fost vieţuitoarele din ape, peştii; dar, acum apa infestată cu tot felul de toxine a devenit foarte periculoasă pentru om şi toate vieţuitoarele de pe Terra. Dar cine poluează apele ? Aşa cum s-a specificat anterior poluarea este preţul progresului tehnic şi industrial, ca şi al explozei urbane”, cum scria Edouard Bonnefous, membrul al Academiei Franceze. Într-o perioadă când încă nu se cunoştea

suficient influenţa industrializării agriculturii asupra apelor, la nivelul

anilor ’60

’70 Edouard Bonnefous considera că „poluarea

provocată de industrie reprezintă 60% din total, adică circa 2/3; deversările urbane 31%, adică circa 1/3 din poluarea totală” Pentru a avea unele evaluari cantitative, iată o statistică aproximativă : pentru a se produce un kilogram de grâu sunt necesari 1500 litrii de apă; 4500 litrii de apă pentru un kilogram de orez; 25 litrii de apă pentru un litru de bere; 2700 litrii de apă pentru unul de alcool; 10000 litrii de apă pentru un kilogram de bumbac; 10 litrii de apă pentru rafinarea unui litru de petrol; între 250 şi 500 litrii de apă pentru un kilogram de hârtie; între 300 şi 600 litrii de apă pentru un kilogram de oţel; 1000 litrii de apă pentru un kilogram de mătase; 500 litrii de apă pentru fiecare animal sacrificat în abator. Pentru un

75

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

duş se consumă între 25 şi 50 litrii de apă; pentru o baie între 150 şi 200 litrii de apă; spălatul lenjeriei cu maşina – 1200 litrii de apă la o încărcătură; spălatul veselei cu maşina – 65 litrii de apă (numai între 4 şi 5 litrii de apă dacă operaţiunea este manuală). Toate aceste cifre

şi multe altele, înmulţite cu populaţia unui oraş, a unei regiuni, a unei

ţări, dau rezultate uimitor de mari. De aici şi concluzile alarmante ale rapoartelelor FAO că lumea riscă să cunoască, nu peste multă vreme

o dificilă penurie de apă potabilă. De fapt, de multă vreme, Olanda

importă apă potabilă din Norvegia. Dar, nu este suficient să afirmăm că populaţia urbană şi industrială este răspunzătoare de creşterea poluării apelor. Pentru a înţelege mai bine mecanismele şi efectele acestei poluări, este necesar să revenim şi să prezentăm conţinutul noţiunii de apă curată. Apa este un lichid prin excelenţă biologic. Ea nu este numai un vehicul inert, ci poate stabili legături cu alţi constituienţi ai materii vii; nu doar un mediu care conţine în soluţie gaze, substanţe minearale su organice, ci este şi un mediu viu. Graţie oxigenului, gazului carbonic şi săruruilor minerale pe care le conţine, ea face posibilă viaţa animală şi vegetală. Miliarde de fiinţe microscopice se află pe fundul lacurilor şi râurilor sau se găsesc în suspensie în apele lor, ele acţionează asupra compoziţie chimice a acestor ape. Datorită lor peştii se pot hrănii. În stare naturală, apa dispune de un echilibru stabil, reglată în deosebi de acţiunea clorofiliană. Dacă ciclul apei s-ar întrerupe, dacă acestă „rezervă” nu ar fi reînoită, omenirea ar murii asfixiată. Într-adevăr, apa conţine vegetaţie care prin

76

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

fotosinteză eliberează oxigen şi asanează în permanenţă atmosfera terestră.

Acest mediu viu, care în mod nemijlocit dă viaţă solului, florei şi faunei, este tulburat de apele reziduale, industriale sau urbane. Modificările sunt de ordin fizic, chimic, biologic sau chiar bacteriologic. Coloranţii în suspensie, de exemplu, care ar părea inofensivi la prima vedere, modifică transparenţa apei şi gradul de iluminare al mediului acvatic. Acţiunea clorofiliană este diminuată şi se crează tendinţa instalării anaerobe – cu alte cuvinte, lipsa de aer şi lumină. Pe fundul apei, care conţine substanţe organice, îndcep să se producă fermentaţii, în vreme ce în stare naturală fundul apei este format din medii în întregime mineralizate. Tulburările de ordin chimic sunt provocate cu precădere de compuşii toxici care au un efect direct asupra florei şi faunei acvatice. Tulburările biologice sunt consecinţa devărsării deşeurilor menajere (formate în cea mai mare parte din substanţe organice care, prin fermentare, modifică aciditatea şi conţinutul de oxigen) şi alte gaze dizolvate, schimbă compoziţia chimică a mediului acvatic. În afară de aceasta, deşeurile menajere conţin, în general, şi germeni primejdioşi ai unor bacterii patogene şi virusuri pe care procedeele clasice de epurare nu le pot distruge întotdeauna. În faţa acestui pericol se iau şi măsuri. Se iau hotărâri şi se fac recomandări adecvate la diferite cvorumuri internaţionale a

77

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

căror aplicare este mai mult sau mai puţin eludată. La Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, s-a adoptat „Agenda 21”, care prevede, printre altele, şi un program de acţiune pentru schimbarea actualelor modele de consum exagerat de apă cu model de gospodărire raţională a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, precum şi protecţia calităţii lor. Comisia Economică Europeană a hotărât ca până în anul 2005 toate localităţile să-şi trateze şi să recircule apele reziduale. Dar, la nivelul anului 1993, într-un Raport al Comunităţii Economice Europene, se specifică faptul că în Grecia şi Portugalia aproape toate apele reziduale nu suferă nici un tratament. Surprizător sau nu, nici Bruxellesul, capitala CEE, nu a avea staţie de epurare a apelor. În Franţa numai 50 % din apele reziduale erau tratate. Situaţii asemănătoare erau în toate ţările membre ale CEE. Ţări, de altfel, foarte bogate, care ar putea aplice asemenea măsuri. Se poate observa de aici diversiunea informaţională popagată de mass-media când afirma că „numai în Romania nu se trataeză apele reziduale”. Desigur, aceasta nu absolvă de responsabilitate, în acest sens factorii decizionali, în domeniul din ţara noastră. În ce priveşte Romania, resursele de apă de care dispune ţara noastră sunt constiutite din apele de suprafăţă – râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunăra – şi din apele subterane. Comparativ cu ale ţari, resursele de apă ale Romaniei sunt relativ sărace (1,7 mii metrii cubi pe locuitor) fiind de circa 6 ori

78

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

mai mici decât media pe plan mondial şi de circa 2,5 ori mai mici decât media europeană. Specialiştii apreciază că, pentru a fi considerate suficiente, resursele de apă ar trebui să se cifreze la circa de 3000 metrii cubi pe locuiror pe an. În regim natura de scurgere, resursele de apă ale ţării noastre sunt insuficiente (nuami 5 miliarde metrii cubi/an). Principala sursă de aprovizionare a debitelor apelor de suprafaţă şi freatice, precipitaţiile, se concentrează, în special, în perioada octombrie – aprilie, iar perioada de vârf a solicitărilor de apă este în restul lunilor anului. Din punct de vedere a volumului lor (660 mm/an media anuală), Romania se situează pe locul 18 în Europa. Ele variază mult în spaţiul (între 350 mm/an în Dobrogea şi 1000 – 1200 mm/an în zonele montale). La acestea se adaugă un volum de apă în regim amenajat de 13 miliarde metrii cubi/an. Peste 2/3 din apele prelevate din emisar pentru consum, în 1991, au fost returnate sub formă de ape uzate; totalul apelor utzate evacuate ajunse în râuri, se ridică la peste 10 miliarde metrii cubi/an. Din aceasta, circa 5,5 miliarde metrii cubi reprezintă ape de răcire – poluate termic, iar restul – ape poluate chimic, minerariel, bilogic, bacteriologic, care necesită epurare. Deversarea unor asemenea cantităţi de ape reziduale afectează calitatea apelor din râuri – deci a pricipalei surse de alimentarea cu ape, făcând tot mai dificilă asiguarea alimentărilor cu apă din aval. De aceea, epurarea apelor uzate s-a impus ca o cerinţă a activităţii de gospodărire a apelor, devenind o veritabilă industrie.

79

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Aportul principal la poluare îl are industria, gospodăriraea comunală şi locativă, urmată de agricultură şi industria alimentară

şi alte ramuri ale economiei naţionale. În cadrul industriei, chimia evacuează cea mai mare parte

a substanţelor poluante din apă pe întreaga economie, 56,1 %.

Dar, păstrarea parametrilor de echilibru între calitate şi cantitate,

în condiţii de secetă sau excedent, nu poater fi neglijată cantitatea

nici unei substanţe poluante oricât de mici, care, în unele cazuri, contribuie substanţial la valoarea unor indicatori de poluare, realizând totodată, un efect nociv cumulat. În ceea ce priveşte sursele de poluare, ele sunt reprezentate de folosinţele resurselor de apă; agricultura prin folosirea fertilizanţilor chimici, a erbicidelor şi pesticidelor în cantităţi din ce în ce mai mari. Din sol, odată cu apa din precipitaţii, substanţele poluante pătrund în apa freatică, în răuri, lacuri şi fluvii, iar irigaţile conduc frecvent la secarea râurilor şi lacurilor prin supraponpare. Activităţile industriale poluează direct – prin descărcarea toxinelor în râuri lacuri şi fluvii – şi indirect prin producerea poluării aerului care contribuie la formarea compoziţiei chimice a ploilor acide. Construirea barajelor pentru centralele electrice, ca şi despădurirea conduc la salinizarea râurilor şi lacurilor. Creşterea urbanizării agravează toate problemele privind aprovizionaerea cu apă şi serviciile sanitare. Neepurarea apelor din consumul casnic şi returnarea lor în această stare în râuri şi ape, din care multe sunt folosite pentru băut, reprezintă o mare sursă de poluare. În cele trei forme –fizică, chimică şi

80

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

bacteorologică– poluarea afectează concomitent resursele de apă de suprafaţă şi subterană, având sure comune. Aceasta face imposibilă separarea lor, chiar teoretică. Folosirea capacităţilor interne a resurselor de apă este limitată în momentul de faţă de poluarea semnificativă a apelor râurilor interioare, pe diferite lungimi de bazin, ceea ce face dificilă şi uneori prohibitivă folosirea acestora. Conform STAS 4706/1998, Categorii şi condiţii tehnice de calitate ale apelor de suprafaţă, acestea sunt împărţite în patru categorii de calitate, trei considerate corespunzătoare I,II şi III (apele din categoria I-a pot fi utilizate în toate folosinţele, inclusiv apă potabilă pentru populaţie) şi a IV-a, cu ape degradate calitativ sau în afara categoriilor de calitate. Luând ca indicator de referinţă „potabilitatea – principala caracteristică a apelor freatice – poluarea acestora este întinsă pe mari suprafeţe şi avansează în adâncime.

În ultimii ani, în ţara nostră s-au construit numeroase instalaţii de epurare a apelor uzate industrial, orăşeneşti sau de la complexele zootehnice, numărul lor crescând de la circa 200 în anul 1950, la circa 3700 la începutul anilor ’90. Cu toate acestea, nu este o situaţie prea satisfăcătoare; în condiţiile actuale, se epurează integral 25 % din apele uzate, circa 45 % se epurează parţial, iar 30 % se evacuează în cursuri de apă total neepurate, ceea ce impune, în continuare, un efort considerabil pentru ridicarea capacităţii instalaţilor de epurare la nivelul volumelor de ape uzate, concomitent cu perfecţionarea tehnologiilor de epurare.

81

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Legea apelor din ţara noastră este foarte fermă din acest punct de vedere; ea stabileşte, în primul rând că poluarea apelor este interzisă prin lege; în al doilea rând, nu este admisă punerea în funcţiune a nici unei capacităţi noi utilizatoare de apă (capacităţi de producţie sau cvartale de locuinţe)-fără punerea în funcţiune concomitentă a capacităţilor corespunzătoare de epurare a apelor uzate. Se pare, însă, că aceste prevederi nu sunt suficiente şi trebuiesc completate. De asemenea, se impune o contribuţie generală la păstrarea calităţii apelor şi la economisirea acestora.

3. Poluarea atmosferei

Degradarea atmosferică este un proces de modificare a compoziţie chimice normale a mediului aerean, prin propagarea în acesta de substanţe chimice agresive sau de discomfort, din cauza activităţilor multiple ale omului în scopul creşterii calităţii vieţii materiale a speciei umane. În Convenţia de la Geneva, din noiembrie 1979, ratificată de România prin Legea nr. 8/25 ianuarie 1991, la art. 1 se precizează „Expresia poluarea atmosferică desemnează introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect de substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor bilogice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător

82

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Dar, pentru a defeni poluarea atmosferică trebuie prezentată compoziţia normală (naturală) a acesteia. Compoziţia amestecului gazos numit aer este format din: 78% azot, 21 % oxigen. În restul de 1 % sunt cuprinse gazele rare(heliul, neon, etc.) şi bioxidul de carbon (CO 2 ) în procent de 0.03 %. Aerul este saturat cu vapori de apă, concentraţia acestora variind între 0 – 4%. Plecând de la compoziţia normală, poluarea atmosferică corespunde prezenţei substanţelor străine sau unei variaţi importante a proprietăţilor componentelor aerului, variaţie care este susceptibilă să provoace efect nociv sau discomfort. Astfel, bioxidul de carbon constituent normal al atmosferei, este poluant atmosferic atunci când concentraţia lui depăşeşte 300 p.p.m. (părţi pe un milion). Poluanţi atmosferici pot fi de natură : gazoasă – CO 2 ,CO, SO 2 , NO, NO 2 , N 2 O, NH 3 , H 2 S, hidrocarbur; lichidă - particule lichide care reprezintă emanaţii din diferite procese de condensare chimică; solidă care reprezită particule solide sub formă de pulberi în fumuri de ardere, prafuri industriale, vulcanice sau prafuri provenite de la explozile atomice (conţinând în special 2 izotopi radioactivi, 90 Sr, 131 I). Sursele de poluare atmosferică de natură artificială, produse de om, sunt: surse industriale –uzine de produşi anorganici; uzine de produşi organici; uzine de hârtie şi celuloză; industrie alimentară; uzine termoenergetice; fabrici de ciment şi materiale de construcţie; uzine siderlurgice; uzine de metalurgie neferoasă; mijloace de transport – autovehicule; locomotive;

83

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

nave; avioane; surse casnice – crematorii de bloc, cartier, oraş; sisteme de încălzire individuale şi colective. Trebuie reţinut că problema poluării atmosferice este complexă şi că compoziţia de detaliu a aerului poluat variază foarte mult în funcţie de zona geografică, de configuraţia geometrică a surselor poluante, temperatură, umiditate, intensitatea luminii, etc. Astfel, se vorbeşte mult de străpungerea centurii de ozon în emisfera nordică a Pământului, ori nimic mai normal dacă avem în vedere că atacarea stratului de ozon este cauzată de CFC – uri, că anual omenirea disipează anual în atmosferă 400 mii tone de CFC – uri şi că 98 mii tone, adică 25 % emană din SUA şi Canada. Reluând problema surselor de poluare atmosferică să prezentăm câteva aspecte ale acestora. Poluarea industrială a aerului. În procesul de poluare atmosferică un rol crescător revine surselor de poluare industrială socotind că activităţile industriale au devenit semnificative ca factor alternator al ambianţei în ultimele două secole. Întreprinderile industriale, dispuse pe vaste teritorii răpite agriculturii sunt şi energofage, adică mari consumatoare de energie, iar căldura sau energia electrică necesare lor, sunt produse pe baza arderilor cărbunilor, petrolului sau gazului metan.

Poluarea atmosferei cu pulberi şi gaze este în special cauzată de următoarele tipuri de industrii : energetică, metarlurgică, chimică, industria materialelor de construcţii.

84

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Astfel, întreprinderile termoenergetice, care transformă în energie electrică (transportabilă uşor la mari distanţe) căldura şi forţa aburului, au devenit din ce în ce mai puternice sub semnul foamei de energie, caracteristică ultimelor decenii şi, ca atare, ponderea lor în procesul nedorit de poluare a atmosferei s-au mărit considerabil. Întreprinderile termoenergetice bazate pe arderea cărbunelui, care prezintă maximă periclitate sub aspectul poluării, evecauează cenuşa în halde special amenajate, dar, în aerul jurul lor se constată existenţa pulberelor de cenuşă,cărbune, funingine în suspensie de ordinul mg/m 3 /an pe distanţe de 8 – 20 km. Aceasta este cauza posibilă a micşorării radiaţilor solare în zonele respective în urma unui efect de ecran. Bioxidul de sulf, rezultat prin arderea cărbunilor, este evacuat la înalţimi de 300 – 500 m dar, din păcate, este prezent şi la nivelul straturilor de sol în concentraţii de 20 – 40 mg/ m 3 în cazul termocentralelor care ating puteri instalate de ordinul 10 3 megawaţi. În privinţa intensităţii emiselor de SO 2 , ca poluant, o centrală termică ce produce 2000 MW/h energie electrică, consumând aproximativ 460 t/h păcură, cu 3,5 sulf, generează o emisie de 32 t/h SO 2 . Dacă funcţionează pe cărbune, la aceaşi putere instalată şi consumă 770 t/h cărbune cu 9% sulf, aceasta corespunde la o emisie de 15 t/h SO 2 . Industria siderurgică manipulează cărbuni, minereuri, execută arderea lor în cocserii, furnale şi oţelării şi în fiecare din aceste faze ale procesului intervin pulberi. O parte semnificativă a acestor pulberi este compusă din particule metalice, compuşi de flor, arsen, hidrocarburi cu cicluru condensate. Gazele rezultate în

85

Aurelian & Alexandru Burcu

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

procesele siderlurigice sunt : SO 2 (provenit din oxidarea sulfului din cărbune şi minereurile de fier - pirite), CO, fenoli, H 2 S. Întinderea zonei de poluarea în preajma întreprinderilor siderlurgice de mare capacitate de producţie depăşeşte radial 3 kiloemtrii. Industria metalelor neferoase determină poluarea din faptul că minereurile exploatate în raport cu un anumit metal conţin o gamă largă de combinaţii ale altor metale, aflate însă în proporţii nerentabile pentru exploatarea simultană în raport cu acestea, dar foarte semnificative ca impurităţi, care trebuie înlăturate şi neutralizate. Operaţiile de bază în astfel de industrii corespund extracţiei de minereu, purificării şi rafinării, operaţii care presupun apariţia poluanţilor atmosferici de tipul pulbere, vapori, gaze. Impurităţile frecvente întâlnite în una din aceste faze sunt bioxidul de sulf, mercurul, zincul, cadniul, aresenul, plumbul şi florul. Periculoase prin remanenţa lor îndelungată sunt aerosolii de plumb şi mercur. În diverse industrii, care sunt grupate sub denumirea de metalurgie neferoasă, o importanţă deosebită în privinţa măsurilor de protecţie a mediului revine producţiei compuşilor de beriliu, care au un prag toxic foarte scăzut, uşor de depăşit.

Industria materialelor de construcţii prelucrează materii prime ieftine (marnă, calcar, nisip, gips), care se găs