Sunteți pe pagina 1din 7

În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod

frecvent cu anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică


a procesului construcţiei europene: instituţii comunitare şi organe comunitare.
Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin următoarele elemente
specifice:
- au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice
fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a U.E.;
- sunt create prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene;
- în domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de
a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere
de schemele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea tratatelor
este supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţionala fiind cauza
principală a aşa-numitei "paralizii a tratatelor";
- prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele
Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului
(Curtea de Justiţie);
- beneficiază de anumită autonomie juridică, administrativa şi financiară,
corolar al specificităţii lor funcţionale.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care
reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii
Europene (reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte
interesele Uniunii Europene). Acest “triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă
acte (regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea
normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de
Conturi Europeană. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate,
cu rol financiar, consultativ etc.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE


Denumit şi Consiliul de Miniştri, Consiliul Uniunii Europene1 reprezintă Statele
Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora.

1
Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, organism internaţional, fără legătură cu Uniunea Europeană, şi nici
cu Consiliul European, care reuneşte, cel puţin de două ori pe an, şefii de state sau de guverne din statele
membre UE şi are rolul de a defini orientările politice generale. Concluziile Preşedinţiei sunt publicate la sfârşitul
fiecărei reuniuni a Consiliului European.
Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Spre deosebire
de Parlamentul European, care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru
toate cele trei Comunităţi Europene, a existat câte un Consiliu pentru fiecare
comunitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967.
Funcţii: Consiliul are şase funcţii principale:
- Funcţia legislativă: Cea mai mare parte a legislaţiei UE este adoptată de către
Consiliu, împreună cu Parlamentul European (vezi şi pagina 1).
Pentru a asista Consiliul în sarcina sa de a asigura calitatea redactării actelor
legislative pe care le adopta, a fost creat, serviciul juridic care este responsabil cu
verificarea, în momentul adecvat, a calităţii redactării propunerilor şi a proiectelor de
acte, precum şi cu formularea unor sugestii privind redactarea destinate Consiliului si
organismelor sale, în temeiul Acordului interinstituţional din 22 decembrie 1998.
- Coordonarea politicilor Statelor Membre: Consiliul UE coordonează politicile
economice ale Statelor Membre, în baza unor orientări generale 2 în acest domeniu.
De asemenea, Consiliul este responsabil cu„metoda deschisă de coordonare”3,
aplicată în domenii precum educaţia, ocuparea forţei de muncă sau sănătatea
publică.
- Încheierea acordurilor internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii
internaţionale: Consiliul semnează acorduri între UE şi state nemembre sau între UE
şi diferite organizaţii internaţionale.
În interiorul UE, Consiliul poate încheia acorduri între Statele Membre în domenii
cum ar fi impozitarea, dreptul societăţilor comerciale, protecţia consulară, precum şi
în cadrul pilonului al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.
- Funcţia bugetară: Bugetul UE este decis anual de către Consiliul UE, împreună cu
Parlamentul European (a se vedea şi informaţiile de la pagina 2), Consiliul luând
deciziile finale cu privire la cheltuielile obligatorii4.
- Elaborarea politicii externe şi de securitate comună (PESC)5: Politica externă,
securitatea şi apărarea sunt domenii în care fiecare Stat Membru acţionează
independent. Cu toate acestea, acţiunea comună se dovedeşte, de multe ori, mai
2
A se vedea definiţia din Teme europene nr. 33 – Uniunea Europeană. Glosar de termeni G-O, publicaţie care
poate fi descărcată de la secţiunea „Publicaţii şi resurse” -> „Publicaţii documentare” a site-ului ww.infoeuropa.ro
3
A se vedea definiţia din publicaţia menţionată în nota anterioară
4
Cheltuielile obligatorii sunt cheltuielile care rezultă din prevederile Tratatului sau din alte instrumente adoptate în
baza acestuia. Sunt incluse în această categorie cheltuielile din domeniul agricol şi veterinar, finanţarea
acordurilor internaţionale, pensiile angajaţilor. Bugetul UE include şi cheltuieli neobligatorii, asupra cărora ultima
decizie o ia Parlamentul European
5
Pilonul al doilea al Uniunii Europene
eficientă. Statele membre UE iau decizii comune în acest domeniu, în cadrul
Consilului UE, principalul for de desfăşurare a cooperării interguvernamentale în
acest domeniu.
Secretarul general al Consiliului UE deţine funcţia de Înalt Reprezentant pentru
PESC6, asistând Consiliul în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice. De
asemenea, poate derula, în numele Consiliului, dialog politic cu state terţe.
Pentru a putea răspunde mai eficient la crizele internaţionale, a fost creată o „Forţă
de reacţie rapidă”7, care poate îndeplini numai misiuni umanitare, misiuni de salvare,
de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestiune a crizelor. În astfel de operaţiuni,
Consiliul este asistat de Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar al
Uniunii Europene şi Statul Major Militar al Uniunii Europene.
- Coordonarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală8: Pentru a
combate infracţiunile transfrontaliere, este necesară o cooperare între tribunalele,
forţele de poliţie, serviciile vamale şi serviciile de imigraţie din toate Statele Membre.
Componenţă: Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri ai Statelor
Membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă.
Membrii Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în faţa
parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice.
Componenţa Consiliului Uniunii variază funcţie de subiectele abordate. Sunt astfel
posibile nouă formaţii:
- Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE);
- Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);
- Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor
(EPSCO);
- Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI);
- Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE);
- Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
- Consiliul Mediului;
- Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

6
Javier Solana Madariaga a fost desemnat pentru această funcţie la Consiliul European de la Kőln din 3-4 iunie
1999
7
Trebuie menţionat că nu este vorba despre o „armată europeană”. Personalul va aparţine şi va fi, în continuare,
sub comanda autorităţilor naţionale
8
Pilonul al treilea al UE
Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre. Formaţia
CAGRE are responsabilităţi largi de politică generală, astfel încât la reuniune poate
participa orice ministru sau secretar de stat, a cărui participare este necesară.
Preşedinţia este deţinută de către fiecare Stat Membru timp de şase luni, prin
rotaţie9, şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi
la continuitatea procesului de decizie.

La origine, rotaţia se făcea în ordinea alfabetică a statelor membre, cu numele


acestora scrise în ortografia naţională. Începând cu momentul aderării Spaniei şi
Portugaliei, la 1.01.1986, s-a prevăzut o primă perioadă de şase ani în care
preşedinţia Consiliului să se schimbe în ordinea alfabetică şi o a doua perioadă în
care ordinea alfabetică să fie inversată între grupuri de două state consecutive, astfel
încât un stat membru care în prima perioadă de şase ani exercitase preşedinţia în
primul semestru, în a doua perioadă să o exercite în semestrul doi.
În partea a doua a anului 2003 la preşedinţia Consiliului s-a aflat Italia, urmată în
2004 de Irlanda şi Olanda iar în 2005 de Luxembourg şi Marea Britanie. Conform
Concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe ai statelor membre UE, din 12 decembrie
2005, ordinea preşedinţilor este următoarea:

-2006: Austria, Finlanda;

-2007: Germania, Portugalia;

-2008: Slovenia, Franţa;

-2009: Republica Cehă, Suedia;

-2010:Spania, Belgia;

-2011: Ungaria, Polonia

- 2012: Danemarca, Cipru;

-2013: Irlanda, Lituania;

9
Pe 1 iulie 2007, preşedinţia a fost preluată de Portugalia. În 2008, în perioada 1 ianuarie-30 iunie, va fi deţinută
de Slovenia, iar în al doilea semestru de Franţa
-2014: Grecia, Italia;

-2015: Letonia, Luxemburg;

- 2016: Olanda, Slovacia

- 2017: Malta, Marea Britanie;

-2018: Estonia, Bulgaria;

- 2019: Austria, România;

- 2020: Finlanda.

Preşedinţia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura si


asigura buna derulare a dezbaterilor. In acest scop, preşedinţia poate, cu excepţia
cazurilor in care Consiliul decide altfel, sa adopte orice măsura adecvata necesara
pentru ca timpul disponibil in cursul reuniunilor sa fie folosit in cel mai bun mod
posibil, in special:

(a) sa limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul de persoane din
fiecare delegaţie prezente in sala de reuniune si sa decidă daca sa autorizeze sau nu
deschiderea unei săli suplimentare;

(b) sa stabilească ordinea in care se tratează punctele şi durata discuţiilor care le


sunt consacrate;

(c) sa organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, in special
limitând timpul in care participanţii pot lua cuvântul şi stabilind ordinea intervenţiilor
lor;

(d) sa solicite delegaţiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unui
text in discuţie înainte de o anumita data însoţite, daca este cazul, de o scurta
explicaţie;

(e) sa solicite delegaţiilor care au poziţii identice sau similare privind un anumit punct,
text sau parte a unui text să o aleagă pe una dintre ele pentru a exprima poziţia lor
comuna in cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.
Coreper: Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER) îşi
are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre in momentul in
care tratatele au intrat in vigoare.

El a fost constituit in baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului si a fost


ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, conform art. 4, că "un comitet
format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregăti
lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către
acesta", dispoziţie prevăzută şi în Tratatul de la Maastricht în art. G-46.

Fiecare Stat Membru are la Bruxelles o misiune permanentă (reprezentanţă),


condusă de un ambasador. Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi”, se
reunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper10), pentru a
pregăti lucrările Consiliului11, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate,
formate din experţi din fiecare Stat Membru.
Coreper efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente
înaintate de către Comisia Europeană. Rezultatele discuţiilor din cadrul Coreper se
reflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include puncte de tip A, care sunt
supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi puncte
de tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru care Coreper formulează posibile
opţiuni şi soluţii.
Reguli de vot: În funcţie de domeniu (a se vedea şi funcţia legislativă a Parlamentului
European, la pagina 1), deciziile în Consiliul UE sunt adoptate prin vot în
unanimitate12, în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot în majoritate
calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine un
anumit număr de voturi, ponderea fiind diferită.
Statul/Statele Număr de voturi/stat
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29
Spania, Polonia 27
România 14

10
A se vedea definiţia din numărul 31 al acestei colecţii
11
Cu excepţia Consiliului pentru Agricultură, caz în care lucrările sunt pregătite de Comitetul Special pentru
Agricultură
12
Unanimitatea se aplică în domenii considerate sensibile, precum PESC, impozitare, azil şi imigraţie. Cu alte
cuvinte, fiecare Stat Membruare drept de veto în aceste decizii.
Olanda 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
Malta 3
TOTAL 345
În momentul de faţă, pentru ca o decizie să fie adoptată prin votul în majoritate
calificată, sunt necesare 255 de voturi favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pe
lângă numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şi
ca majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice Stat
Membru poate cere să se verifice că totalul voturilor favorabile reprezintă cel puţin
62% din totalul populaţiei UE.
Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, în Belgia (Clădirea Justus Lipsius). O serie de
reuniuni au însă loc la Luxembourg.