Sunteți pe pagina 1din 63

Capitolul II

REDEFINIREA CONCEPTELOR DE SECURITATE


ŞI APĂRARE DUPĂ 1989

14
Realităţile contextului politic, economic şi militar-strategic atestă că, în
lumea acestui început de secol şi mileniu, se desfăşoară un proces de
redefinire a raporturilor internaţionale, la nivel global, continental şi regional,
cu implicaţii directe asupra securităţii în Europa, dar şi în întreaga lume.
Principalele efecte sunt reducerea probabilităţii unei confruntări militare
majore şi dezvoltarea unui climat de cooperare şi parteneriat. Această
evoluţie oferă premisele modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru
Europa secolului XXI, edificată pe valorile democraţiei, libertăţii, drepturilor
omului, statului de drept şi economiei de piaţă.
Structurile europene şi euro-atlantice reprezintă simbolul şi realitatea
acestor valori. Ca urmare, extinderea lor continuă este singura modalitate
adecvată de a răspunde voinţei comune a ţărilor din Centrul şi Estul Europei
de a reveni în spaţiul de securitate şi civilizaţie de la care se revendică.
Procesul de lărgire a NATO concretizat la Madrid în 1997,
Washington, în aprilie 1999, şi, respectiv, la Praga în 2002, s-a dovedit
generator de cooperare şi stabilitate. El este o garanţie a ireversibilităţii
transformărilor democratice din această parte a lumii.
În acelaşi timp, este evidentă menţinerea unor riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii statelor, datorate reactivării unor focare de conflict, cât şi a
unor factori de tip nemilitar şi neconvenţional, dar cu un ridicat potenţial de
pericol pentru securitatea locală, regională şi globală.
Securitatea naţională se defineşte prin lipsa ameninţărilor la adresa
valorilor şi intereselor naţionale şi cuprinde politica de apărare tradiţională
precum şi acţiunile nemilitare ale unei ţări pentru asigurarea existenţei
întregii sale capacităţi ca entitate politică în vederea îndeplinirii obiectivelor
sale interne şi internaţionale.

15
În acest context, este necesar şi oportun ca statul român să-şi
definească o politică proprie de securitate naţională pornind de la concordanţa
dintre obiectivele dezvoltării sale democratice şi cele ale stabilităţii şi
securităţii europene şi având ca scop primordial crearea premiselor
indispensabile pentru o Românie mai sigură şi mai prosperă.
Abordarea unei teme are nevoie de concepte, o afirmaţie, în sprijinul
căruia specialiştii din toate domeniile au adus suficiente argumente.
Pentru a înţelege mai bine elementele ce se pun în discuţie în cadrul
unei teme, este necesară definirea conceptelor cu care se lucrează. Cu atât
mai mult este indispensabilă această etapă în cazul noţiunii de securitate. În
cadrul politicii de securitate nu există niciodată un singur factor determinant
care să poată explica toate orientările, ce intervin într-una, câteva sau mai
multe cauze, cu conexiuni permanente, care permit evaluarea posibilităţii
anumitor schimbări, crize, consoldări.

16
II.1. Problema securităţii în contextul actual european

II.1.1 Accepţiuni ale termenului de securitate – delimitări conceptuale

În lumea contemporană, conceptul de securitate a cunoscut o evoluţie


evidentă, factorul militar fiind departe de a fi unicul element definitoriu.
Conceptul de securitate este unul ce se întâlneşte des în limbajul
teoreticienilor şi nu numai, specialiştii îl apreciază ca fiind încă în curs de
definire, acest lucru datorându-se şi utilizării lui într-o multitudine de contexte,
determinate de marea varietate de interese, care, fie justifică, fie nu, sunt
prezentate ca interese de securitate sau legate de conceptul în discuţie.
O primă idee ce se desprinde cu privire la definirea conceptului de
securitate este următoarea: el trebuie în general folosit în sensul marii dihotomii
securitate/interes, ceea ce înseamnă că este imposibil să fixezi înţelesul
(conotaţia) şi extensia (denotaţia) fără a mai face acelaşi lucru şi pentru
termenul de interes.
De asemenea, în ultimele decenii, conceptul în sine a devenit unul
„stratificat“, de unde şi raţiunea pentru care întâlnim formulări ca, de pildă,
„securitate alimentară“ ori „securitate ecologică“ sau „securitate culturală“ etc.
În esenţă însă, în rândul specialiştilor există un anumit consens, potrivit
căruia „securitatea“ se circumscrie asigurării integrităţii teritoriale şi bunăstării
materiale, care îmbracă două aspecte: primul se referă la natura fizică a
securităţii şi al doilea la supravieţuirea pe termen mediu şi lung a actorului,
respectiv capacitatea acestuia de a supravieţui ca atare în sistemul internaţional.
Securitatea este unul dintre acele concepte care capătă un conţinut diferit

17
în fiecare epocă istorică. Astfel, în epoca modernă, securitatea era legată
nemijlocit de existenţa statului naţional, de unde şi expresia „securitate
naţională“. În mod tradiţional, conceptul era redus la preocuparea apărării
militare a teritoriului naţional împotriva unui atac din afară. Treptat, el s-a
îmbogăţit cu factorii care vizează interesele vitale ale naţiunii şi statului, fie ele
economice, culturale sau de altă natură.
Într-o altă accepţiune, potrivit unui studiu ONU, „există securitate atunci
când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice
sau constrângeri economice este nul şi că ele pot, prin urmare, să-şi urmeze
liber dezvoltarea“17.
În general, în timpul războiului rece, securitatea tindea a fi definită
esenţialmente, în termeni militari.18 Acest fapt dovedeşte că accentul în
definirea securităţii depinde de natura conflictului care domină la momentul
respectiv relaţiile dintre state.
Odată cu prăbuşirea imperiului sovietic, s-a schimbat radical conţinutul
ideii de securitate, confruntarea politico-militară Est-Vest şi-a pierdut virulenţa
ideologică, iar pe arena internaţională s-a instalat ca tip de conflict dominant în
lupta pentru supremaţie mondială competiţia economico-tehnologică. La
ordinea zilei nu mai sunt alianţe militare şi „goana“ după baze strategice, ci
formarea unor blocuri economice, comunităţi integrate şi zone regionale ale
comerţului liber.
Mai mult, aşa cum se arată în toate documentele privind politica de
securitate, adoptate de organismele europene şi euro-atlantice după 1990,
„Securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece se
bazează şi pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice şi alte

17 Conceptions de la sécurité, „Désarmament“, nr. 14, Nations Unies, New York, 1986, p. 52.
18 Étude de conceptions et politiques de sécurité axées sur la défense, „Désarmement“, Série d’études 26,
Nations Unies, New York, 1993, p. 4.

18
aspecte ale interacţiunii sociale şi internaţionale“19.
În ultimii ani, au apărut tot mai frecvent în limbajul ştiinţific şi în cel
jurnalistic, dar şi în discursul politic, sintagme derivate din termenul de
securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică,
alimentară, socială, ecologică, sanitară, informaţională, umană, a comunităţii
ş.a20.
Mai mult, în ultima perioadă, s-a acordat o atenţie deosebită şi laturii
cultural-religioase a conceptului. Samuel Huntington, pornind de la caracterul
etnic-religios al războiului din fosta Iugoslavie, susţine că războaiele dintre regi
au devenit, în secolele XVIII şi XIX, războaie între state, apoi războaie între
ideologii, iar acum „următorul război mondial, dacă va fi unul, va fi un război
între civilizaţii“21.
Căutările privind elaborarea conceptului de securitate relevă o nouă
dimensiune, cea de securitate democratică, care să corespundă noii realităţi
politice, a cărei configuraţie este dată la rândul ei de constituirea unui tip de
relaţii între state. Alăturarea cuvântului „democratic“ la cel de „securitate“ este
un semnal ce vizează derularea unui proces de reevaluare a noţiunii de
securitate în sine şi a modelului de acţiune propus pentru realizarea ei, ceea ce
face ca acest concept să capete un înţeles mult mai cuprinzător.
În acest sens, conceptul de securitate democratică este unul integrator,
care subliniază legăturile existente între nevoia de a crea un spaţiu european de
securitate în sine şi imperativul de a consolida întregul set de valori democratice
pe care se sprijină procesul de integrare europeană: pluralismul politic, statul de
drept şi respectarea drepturilor omului.

19 Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention, Institute for Security Studies of WEU
1993, p. 7.
20 Redefining Security: the Human Dimension, „Current History“ (SUA) vol.94, nr. 592, mai, 1995.
21 Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1997, p. 36.

19
O arhitectură mondială bazată pe valorile pluralismului, democraţiei,
drepturilor omului şi domnia legii, reprezintă o încercare de a renunţa la un
model de acţiune fondat pe dominaţie şi violenţă, înlocuindu-l cu unul ce are la
bază toleranţa, cooperarea şi interdependenţa.
Acest concept, implică pe de o parte, schimbarea modului în care oamenii
gândesc asupra problemelor de securitate, iar pe de altă parte, o acţiune
sinergică a politicienilor, militarilor şi experţilor pentru a operaţionaliza
conceptul, contribuind practic şi efectiv la o nouă configuraţie globală ce va
avea la bază pacea şi stabilitatea, realizate ca urmare a internalizării valorilor
democratice.
Din multiplele accepţiuni ale termenului de securitate, rezultă că acesta
relevă o anumită gradualitate a abordărilor. Din termenul securitate au derivat o
serie de noţiuni sau categorii cum sunt: politici, strategii, concepţii, sisteme,
structuri, instituţii, doctrine, teorii, planuri etc. „de securitate“.
Aceste noţiuni sau categorii vizează, din perspectiva relaţiei internaţional-
naţional, două domenii mari: securitatea internaţională şi securitatea naţională.
Securitatea internaţională nu înseamnă pur şi simplu însumarea
„securităţilor naţionale“, ci este un concept în sine, care se referă la asigurarea
securităţii sistemului ca atare, în ansamblul său.
Securitatea internaţională – cu componentele sale, mondială,
continentală, zonală, regională şi subregională etc. – reprezintă o relaţie de
echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii internaţionale, relaţie
orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării22,
„situaţia în care toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de
forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile dintre ele, de orice atentat la
adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor

20
teritoriale“23.
Literatura de specialitate, abundă în termeni precum „securitate
colectivă“, prin care se înţelege că un atac asupra unui stat este considerat ca un
atac asupra tuturor, sau „comun“, care pleacă de la premisa că „securitatea“
mea, depinzând de a altora, trebuie asigurată de aşa manieră încât să nu o
diminueze pe a altora.
Mai nou, se vorbeşte de securitate „cooperativă“ sau „de
cooperare“, înţeleasă ca un efort comun de prevenire a condiţiilor izbucnirii
unui război.
Din analiza definiţiilor date în decursul timpului securităţii naţionale se
poate deduce o diversitate de moduri de înţelegere a acestui concept24:
„Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa valorilor,
iar în sens subiectiv absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate“ (Arnold
Wolfers); „O naţiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-şi sacrifice
interesele sale legitime pentru a evita războiul şi este în stare, dacă este
provocată, să le apere prin război“ (Walter Lippmann); „Securitatea, este
abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne de ameninţări externe“
(Enciclopedia internaţională a ştiinţelor sociale); „Securitatea naţională este
acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiect crearea de condiţii
naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau promovării valorilor
naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali“ (Traeger şi
Simonie); „Securitatea naţională cuprinde politica de apărare tradiţională a
unei naţiuni, precum şi acţiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura
supravieţuirea întregii sale capacităţi, ca entitate politică, în vederea

22 Adrian Năstase, Comunicare la Sesiunea Ştiinţifică a Institutului Român de Studii Internaţionale (IRSI), 27-
29 ianuarie 1993, în România şi politica de alianţe, IRSI, Bucureşti, 1993, p. 5.
23 Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 788.
24 Corelaţia dintre sistemul de securitate naţională şi mediul geopolitic şi geostrategic, Colecţia „Studii de
Securitate“, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, nr. 10, 30 martie 1998.

21
exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale“
(Michael N. Loow).
Numitorul comun al acestor definiţii este că securitatea naţională are ca
finalitate apărarea şi promovarea unor interese şi valori şi în acest sens trebuie
create condiţii interne şi externe favorabile pentru a putea reduce la minimum
riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa lor.
Privită din alt punct de vedere, „securitatea naţională, exprimând un
caracter multiplu (de stare a sistemului social naţional, de proces social
complex etc.), reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naţionale
fundamentale ale unei ţări, precum şi ansamblul de măsuri luate în
conformitate cu o concepţie unitară, pentru promovarea intereselor respective
şi apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor
de orice natură“25.
În ciuda faptului că nu există o definiţie universal valabilă şi acceptată a
conceptului de securitate, pentru simplificarea acestui demers ştiinţific se poate
considera că securitatea naţională poate fi definită ca fiind acea stare de fapt,
care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat,
în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa,
independenţa, integritatea teritorială, suveranitatea statului şi respectarea
intereselor sale fundamentale.

25 Repciuc, Teodor, Colecţia studii de securitate, nr. 34, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie
Militară, Bucureşti, august 1998, p. 24.

22
II.2. Securitatea la începutul mileniului III

II.2.1. Conceptualizarea securităţii

Interdependenţa crescândă dintre state şi globalizarea sunt fenomene care


influenţează atât modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de
securitate, ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securităţii. Până
spre sfârşitul secolului XX, conceptul de securitate a avut o accepţiune restânsă,
promovată de „şcoala realistă“, în care statul naţional era actorul principal a
cărui securitate trebuia asigurată. Abia în anii ‘80 ai secolului trecut aria de
cuprindere a conceptului de securitate a fost lărgită, vorbindu-se din ce în ce
mai des de „securitate comună“26, care punea accentul pe reţinerea de la cursa
înarmărilor nucleare şi realizarea securităţii prin acţiune comună şi rezolvarea
„dilemei securităţii“.
Organizaţiile internaţionale de securitate, precum ONU sau CSCE (OSCE
după 1995) au promovat o altă accepţiune a conceptului de securitate, respectiv
aceea de „securitate colectivă“, care avea la bază ideea cooperării dintre state în
direcţia coordonării eforturilor de securitate pentru atingerea unui scop comun:
securitatea globală. După sfârşitul războiului rece, securitatea colectivă a
devenit un concept cheie, inclusiv NATO mutându-şi abordarea strategică de la
„apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.

26 E. Bahr, Common Security. A Blueprint for Survival, Palme Commission, 1982.

23
Sub influenţa şcolii culturaliste, în special a şcolii lui Barry Buzan, la
sfârşitul războiului rece, asistăm la o definire lărgită a conceptului de
securitate27.
Întrebarea cheie după anii ‘90 este „Securitate pentru cine?“
S-a constatat că în ţările comuniste securitatea statului era de fapt
securitatea „regimului“ politic, îndreptată împotriva cetăţenilor săi. Sub
influenţa libertăţii fluxului de idei, populaţie, capital etc. au existat presiuni
pentru lărgirea conceptului de securitate, prin cuprinderea dimensiunilor:
politică, socială, economică sau de mediu şi construirea unui concept precum
„securitate democratică“28.
Pentru a înţelege mai bine ce este aceasta am realizat următorul model
explicativ inspirat de Barry Buzan (1991), care consideră că securitatea are atât
o dimensiune obiectivă cît şi una subiectivă.

Ce actori se simt ameninţaţi? (indivizi, grupuri sociale, naţiunea etc.)


Pericolul este în mod obiectiv…?

Prezent Absent
Da
Insecuritate Obsesie

Falsă securitate
Nu Politica de securitate
democratică Securitate

Sursa: Marian Zulean, Armata şi societatea în tranziţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p.
53.

27 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000.


28
Marian Zulean, Armata şi societatea în tranziţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 53.

24
Suprapunând dimensiunea subiectivă a securităţii (ce actori se simt
ameninţaţi?) cu dimensiunea obiectivă (existenţa reală a pericolului) putem
considera securitatea ca un proces dinamic ce încearcă să aloce resursele pentru
scopul ultim, care este securitatea tuturor. De data aceasta securitatea este
concepută ca libertate a poporului de a-şi alege modul de viaţă iar actor
important în definirea politicii devine acum şi opinia publică.

II.2.2. Politica de securitate în „epoca globală“

De la definirea largă a conceptelor de securitate porneşte şi


implementarea politicilor de securitate, atât în Occident cât şi în Estul Europei.
Aşa cum afirma un cunoscut specialist american în domeniul securităţii, Jeffrey
Simon, „…Sarcina [de a defini noi concepte de securitate în Estul Europei] este
mai complicată acum pentru că percep provocările la adresa securităţii ca
fiind de natură internă. Majoritatea percep ca probleme de securitate
deschiderea graniţelor care duce foarte des la imigraţie ilegală sau trafic,
crima organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la nivel
guvernamental“29.
Globalizarea relaţiilor economice internaţionale evoluează astăzi în
acelaşi timp cu fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate. Forţele
politice locale nu mai deţin în totalitate controlul viitorului lor economic ca
rezultat al unor factori ce nu mai pot fi circumscrişi între graniţele lor naţionale.
Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii unor eforturi de regionalizare a
relaţiilor politice şi de securitate în scopul atingerii stabilităţii şi al exploatării

25
optime a capacităţilor economice în slujba dezvoltării regionale şi, la nivel
elementar, pentru supravieţuirea regimului. Divergenţele dintre forţele
economice globale şi interesele politice subnaţionale, naţionale şi regionale ar
putea duce la apariţia uneia dintre cele mai profunde şi vitale provocări la adresa
relaţiilor de securitate.
Acesta este, în principal, motivul pentru care în ultimul deceniu au fost
vehiculate noi concepte ale securităţii internaţionale. Dintre acestea, securitatea
cooperativă/prin cooperare şi securitatea comună sunt două dintre cele mai
frecvent utilizate, completând conceptele tradiţionale de „securitate colectivă“,
„apărare colectivă“ şi „încredere reciprocă“. Acestea din urmă se centrează
asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a
(in)securităţii şi ameninţării. Cele dintâi, în schimb, admit o definiţie mai
inclusivă a securităţii şi ameninţărilor, cuprinzând, dar în acelaşi timp depăşind
noţiunea tradiţională a ameninţării şi răspunsului militare. Ele recunosc
problemele asociate cu conflictul militar, dar consideră că alţi factori ameninţă
din ce în ce mai mult supravieţuirea şi structura unui stat, şi nu doar statul în
ansamblu, existând o identificare explicită a problemelor ce pun în pericol nu
doar statul-naţiune, ci şi unităţile subnaţionale şi scenele transnaţionale sau
regionale, cum ar fi: factorii demografici; mişcările masive de populaţie;
fluxurile ilicite de droguri, tehnologie sau informaţie; poluarea şi degradarea
mediului; schimbările ecologice globale; abuzurile privind drepturile omului
etc. Mai mult, există o recunoaştere a faptului că multe dintre aceste probleme
noi şi complexe nu pot fi soluţionate nici prin intervenţie militară, nici prin
acţiuni unilaterale, iar dacă nu sunt abordate constructiv şi în cooperare, ele pot
duce la forme tradiţionale de violenţă militară, astfel ameninţând – în sensul
clasic – statul, regimul şi societatea acestuia.

29 Jeffrey Simon, „Central and East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines“, în

26
În „securitatea cooperativă“ ideea de bază este aceea a diversităţii de
roluri şi a diviziunii sarcinilor, punându-se accent pe egalitatea tuturor entităţilor
participante, astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la coerenţa şi
adaptarea întregului sistem la noile circumstanţe30. În consecinţă, fiecare ţară
participantă îşi poate spori şansele de influenţare a evenimentelor internaţionale
comparativ cu riscul de a fi doar influenţată de acestea.
În noua eră a globalizării securitatea cooperativă oferă o viziune
promiţătoare, accea a naţiunilor ce caută soluţii paşnice la vechile propleme ale
războiului şi păcii. Cel mai frecvent, această viziune a fost promovată de către
organizaţiile multilaterale cum ar fi ONU sau OSCE. Din păcate, însă, aceste
organisme nu au reuşit să îşi îndeplinească promisiunile. Şi acesta este motivul
pentru care astăzi se încearcă o relansare a conceptului de securitate
cooperativă, o redefinire a unui sistem de securitate în care toate naţiunile şi
toate organizaţiile de securitate – fie ele sub-regionale, regionale, internaţionale
sau globale – să-şi coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns pentru
atingerea aceloraşi obiective comune: pacea globală înţeleasă nu doar ca lipsă a
războiului, ci ca un mediu de dezvoltare economică şi socială.
Pe lângă întărirea securităţii, o abordare colectivă, multinaţională în acest
domeniu ar putea oferi şi beneficii economice prin reducerea cheltuielilor
publice pentru apărare şi prin deschiderea accesului la comerţul mondial.
O astfel de strategie mondială de apărare ar avea ca principiu central
ideea că apărarea teritoriului naţional este singurul obiectiv legitim al forţelor
militare naţionale. Scopul central al securităţii cooperative ar fi acela de a
împiedica statele să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă
împotriva altui stat.

„Strategic Forum“, no. 151, Decembrie 1998.


30 E. Bahr, op. cit.

27
Sancţiunile împotriva statelor ce nu se conformează vor include sancţiuni
non-militare, în special economice, iar la utilizarea forţei se va recurge doar ca
ultimă şi unică modalitate de intervenţie.
De asemenea, cum majoritatea statelor se confruntă cu presiuni de
reducere a cheltuielilor pentru securitate, un sistem al securităţii cooperative ar
putea să ducă la reducerea costurilor, simultan cu creşterea eficacităţăii acestuia.
Totuşi, există şi numeroase critici la adresa unui astfel de sistem al
securităţii cooperative, cum ar fi: dificultatea de antrenare a tuturor armatelor
într-un astfel de sistem, în special a armatelor cu potenţial ridicat (de exemplu,
Rusia); depăşirea decalajelor privind securitatea şi insecuritatea dintre emisfera
nordică şi cea sudică a globului; problema menţinerii statelor-naţiune ca unităţi
viabile ale puterii etc.31

II.2.2.1. Noţiunea generală de securitate

Noţiunea de securitate provine din latinescul securitas – securitatis şi


este prezentată în unele dicţionare ca fiind: „faptul de a fi la adăpost de orice
pericol, sentimentul pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“, „acea stare
de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau
un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care
asigură existenţa, independenţa suveranitatea, integritatea teritorială a statului
şi respectarea intereselor sale fundamentale“32.

31 Ibidem.
32 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti, 1975,
p. 846.

28
În ultimii ani, au apărut tot mai frecvent în limbajul ştiinţific şi în cel
jurnalistic, dar şi în discursul politic, sintagme derivate din termenul de
securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică,
alimentară, socială, ecologică, sanitară, informaţională, umană, a comunităţii
etc., întrebuinţate în relaţie atât cu aspectul internaţional, cât şi cu cel naţional
ale securităţii.

II.2.2.2. Apariţia conceptului de securitate naţională

După încheierea celui de-al doilea război mondial, tot mai mulţi
politicieni ori teoreticieni de diverse specializări din numeroase state au sesizat
anacronismul concepţiilor potrivit cărora, pentru a apăra idealurile supreme ale
unei ţări, este suficient să existe un organism de forţă, respectiv o armată
puternică. Realitatea a demonstrat că interesele fundamentale ale unui stat pot fi
grav afectate nu numai pe cale militară, ci şi pe alte căi, de natură diversă
(politică, diplomatică, economică, informaţională, psihologică, biologică,
ecologică etc.). Prin urmare, în ultimele decenii, s-a impus, în numeroase ţări, o
nouă concepţie, aceea cu privire la securitatea naţională. Concepţia are menirea
să definească interesele naţionale fundamentale pentru un stat, care trebuie
apărate şi promovate, precum şi instituţiile, resursele, căile şi modalităţile
(strategiile) de prezervare a intereselor respective împotriva agresiunilor,
pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor de orice natură.
Elemente premergătoare ale conceptului de securitate naţională au apărut
încă din secolul al XVII-lea. La încheierea Păcii de la Westfalia, în 1648,
cardinalul francez Richelieu a introdus o noţiune care, ulterior, va defini o
valoare supremă pentru orice stat: interesul naţional.

29
Sintagma securitate naţională şi-a făcut tot mai des apariţia în
discursurile politice de după cel de-al doilea război mondial, în 1947, Statele
Unite ale Americii fiind ţara care a adoptat prima Lege privind securitatea
naţională33, prin aceasta demonstrând înţelegerea acestui concept ce va defini,
ulterior, întreaga arhitectură de relaţii între state.
După căderea cortinei de fier, statele fostului Tratat de la Varşovia şi cele
rezultate din dezmembrarea URSS, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, văzându-se
într-un vid de securitate, au adoptat, şi ele, în mod oficial, la nivelul
parlamentului, al preşedinţiei, al guvernului ori la alte niveluri de conducere
statală, documente (ori proiecte) programatice ale securităţii lor naţionale.
Prin definirea conceptului de securitate naţională de către fiecare stat în
parte şi prin adoptarea de documente programatice pentru asigurarea acesteia,
statele au ajuns să privească securitatea nu numai ca un deziderat al vieţii
internaţionale, ci şi ca pe o valoare naţională de importanţă crucială34.
Securitatea naţională, exprimând un multiplu caracter – de stare a
sistemului social, de proces complex, de funcţie a statului etc. –, reprezintă
gradul de satisfacere a intereselor naţionale fundamentale ale unei ţări, precum
şi ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepţie unitară, pentru
promovarea intereselor respective şi apărarea lor împotriva agresiunilor,
pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor de orice natură.
De aici poate să derive o altă definiţie, respectiv cea a politicii de
securitate naţională, care reprezintă acea parte a politicii generale a unui stat
prin care se fundamentează teoretic şi se îndeplinesc practic măsurile întreprinse
în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural,
ştiinţific, informaţional, ecologic, sanitar etc.), atât în timp de pace, cât şi în
timp de război sau de criză, măsuri care să asigure promovarea intereselor

33 Teodor Repciuc, op. cit.

30
naţionale fundamentale şi apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, pericole,
ameninţări şi riscuri.

II.2.2.3. Conceptul românesc de securitate naţională

În ţara noastră, idei privind aspecte ale securităţii naţionale găsim în


numeroase lucrări teoretice, sau iniţiative politice şi diplomatice antebelice şi
postbelice. Dar încercări teoretice mai sistematizate de abordare expresă a
conceptului de securitate naţională întâlnim abia în anii ’8035. În primii ani de
după Revoluţia din decembrie 1989, problematica securităţii naţionale a început
să fie abordată sistematic în lucrări teoretice şi în manifestări ştiinţifice de
amploare. În anii următori, subiectele legate de securitatea naţională au
constituit o preocupare prioritară pentru diverse instituţii de stat şi
neguvernamentale, de învăţământ, cercetare etc.
Ideea elaborării unei concepţii unitare asupra securităţii naţionale s-a
conturat încă din anul 1990, atât la nivelul organelor centrale ale puterii de stat
cât şi la cel al unor instituţii militare, care au sesizat necesitatea subordonării
doctrinei militare a României unei concepţii mai largi, adoptată la cele mai
înalte niveluri de conducere statală, concepţie care să stabilească reperele
politice, diplomatice, militare, economice, informaţionale, cultural-spirituale şi
de altă natură ale efortului general de apărare a intereselor naţionale

34 Ibidem.
35 Spre exemplu, vezi Cornel Codiţă, Cursa înarmărilor. Determinări şi implicaţii social-politice, Editura
Militară, Bucureşti, 1989. În lucrare, autorul arată că, într-o abordare simplificată, „asistăm la confruntarea a
două clase de opţiuni politice cu privire la securitatea naţională: una de tip autocratic, maximalist, care o
identifică cu puterea militară, susţinută de cea economică, politică şi ideologică, şi alta de tip democratic, a
cărei premisă fundamentală este securitatea egală pentru toate statele, ca rezultat al realizării unui sistem
internaţional în care acţiunea conformă principiilor dreptului internaţional şi eliminarea forţei şi ameninţării
cu forţa să fie caracteristica dominantă“.

31
fundamentale, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, a stabilit crearea, la începutul anului 1993, a unui colectiv de
experţi din toate domeniile vieţii sociale, însărcinat să elaboreze „Concepţia
integrată privind securitatea naţională a României“. Documentul rezultat a fost
discutat de către acelaşi Consiliu în toamna anului 1993 şi în primăvara anului
1994. În aprilie 1994, instituţia respectivă l-a adoptat şi l-a înaintat
Parlamentului în vederea dezbaterii şi aprobării. Deşi n-a ajuns să fie discutat în
plenul Parlamentului, documentul respectiv a reprezentat un cadru teoretic de
referinţă pentru învăţământul superior şi postuniversitar militar, o bază
metodologică pentru eforturile de elaborare a unei viitoare concepţii generale
privind securitatea ţării. La 23 iunie 1999, marcând finalizarea unei alte etape de
elaborare a concepţiei de securitate naţională, Preşedintele României a prezentat
celor două Camere reunite ale Parlamentului documentul „Strategia de
securitate naţională a României“, strategie ce a fost adoptată şi a funcţionat până
în decembrie 2001, când o nouă „Strategie de securitate naţională a României“ a
fost adoptată de Parlament, urmărind includerea terorismului ca ameniţare
principală la adresa securităţii României, după evenimentele dramatice din
Statele Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001, dar şi alte ameninţări
asimetrice precum crima organizată, traficul de droguri, arme, fiinţe umane etc.
În prezent, se află în lucru o nouă strategie de securitate naţională, care
urmăreşte definirea statului român ca fiind tolerant faţă de identităţi multiple
(europeană, naţională, regionale), promotor al democraţiei pluraliste, statului de
drept, bunăstării cetăţenilor, respectului pentru drepturile omului, păcii,
stabilităţii şi securităţii prin cooperare. Securitatea europeană şi euroatlantică
constituie un tot indivizibil iar asigurarea acesteia trebuie realizată prin
cooperare şi parteneriat. Aderarea la NATO şi, în curând, integrarea în UE sunt
de natură să permită gestionarea optimă a noilor riscuri, ameninţări şi

32
oportunităţi ce izvorăsc din transformările mediului internaţional de securitate,
la începutul acestui mileniu. Prin această nouă strategie, România se angajează
să depună toate eforturile necesare spre a contribui la formarea unei lumi
globale mai sigure, prin răspândirea democraţiei, statului de drept, menţinerea
păcii şi securităţii, contracararea noilor riscuri asimetrice, neconvenţionale cu
care umanitatea în ansamblul său se confruntă. Pe lângă garantarea securităţii,
prosperităţii şi bunăstării pentru proprii cetăţeni, România doreşte să contribuie
activ la dezvolatarea armonioasă a spaţiului european unit precum şi la
consolidarea comunităţii euroatlantice de securitate.
Această nouă strategie de securitate naţională trebuie să stabilească
măsurile necesare pentru dezvoltarea unei Românii moderne, libere şi prospere
prin protejarea, apărarea şi promovarea principiilor constituţionale de
suveranitate, independenţă şi integritate teritorială, precum şi a valorilor
supreme ce stau la baza însăşi existenţei sale, respectiv: statul de drept,
democraţia, libertatea politică şi economică, respectarea demnităţii umane, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi libera dezvoltare a
personalităţii umane, promovarea dreptăţii şi a pluralismului politic, în
concordanţă cu evoluţiile politico-economice europene şi euroatlantice.
Ca membru cu drepturi depline al NATO, România urmăreşte apărarea şi
promovarea intereselor sale vitale, alături de aliaţii săi, precum şi participarea
activă la asigurarea securităţii zonelor de interes ale NATO, UE şi SUA. În baza
articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, României îi este garantat ajutorul
individual şi colectiv în cazul unui atac militar. În mod similar, România este
obligată, în baza aceluiaşi articol, să ofere ajutor aliaţilor săi, inclusiv prin
punerea la dispoziţie a forţelor sale armate.

33
Îndeplinirea criteriilor la aderare la Uniunea Europeană şi integrarea
deplină în această organizaţie în termenele stabilite, constituie, de asemenea, un
interes strategic fundamental al României.
Cum securitatea ţării noastre este strâns legată de securitatea din regiunea
sud-est europeană, România consideră ca prioritară întărirea cooperării
regionale, în special în zona Mării Negre şi a Balcanilor, consolidarea relaţiilor
bilaterale şi asistarea ţărilor vecine în procesul de integrare în NATO şi UE.
România trebuie să îşi întărească importanţa în interiorul NATO şi al Uniunii
Europene prin promovarea unui rol mai activ în vecinătatea sa, prin exportul de
democraţie şi prin consiliere şi asistenţă oferite ţărilor vecine.
După cum se poate constata, limbajul securităţii naţionale operează cu
noţiuni şi categorii specifice precum: interese naţionale fundamentale, politica
de securitate naţională, surse de insecuritate – pericole, ameninţări, riscuri sau
factori de risc la adresa intereselor naţionale (securităţii naţionale), domeniile
securităţii naţionale, strategia securităţii naţionale, resurse ale securităţii
naţionale, principii ale securităţii naţionale, sistemul securităţii naţionale ş.a.
Toate acestea constituie fundamente conceptuale ale unei teorii în plină
expansiune.
Un aspect important care a trebuit să fie lămurit de teoreticieni a fost
stabilirea domeniilor de referinţă ale securităţii naţionale. Acestea, aşa cum
sunt înscrise în documentele oficiale aparţinând şi altor ţări, sunt, în general,
cele politice, diplomatice, economice, militare, informaţionale, demografice,
ştiinţifico-tehnice, ecologice, sanitare, dar şi altele, cum sunt cele energetice
(SUA), juridice (Slovenia), organizatorice (Federaţia Rusă), etnice (Polonia),
ori cele care vizează siguranţa (Slovenia), securitatea de stat şi securitatea
publică (Moldova), securitatea dezvoltării spirituale (Bulgaria), etc.36 Şi acest

36 Teodor Repciuc, op. cit.

34
şir al domeniilor securităţii naţionale trebuie să rămână deschis oricărei
adăugiri, pentru a putea reflecta toate transformările suferite de arhitectura de
securitate globală, internaţională, regională sau naţională într-o lume în
continuă schimbare.
Securitatea naţională poate fi analizată şi în ipostaza sa de funcţie a
societăţii, respectiv cea de protecţie, ori, mai bine zis, de autoprotecţie a
statului naţional.

II.3. Principalele ameninţări la adresa securităţii europene

Mediul în care se configurează arhitectura de securitate actuală către un


eventual sistem comun de securitate europeană a generat noi factori specifici
care au influenţat spectrul ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii şi a
condiţiilor de manifestare.
Riscul la adresa securităţii naţionale implică prezenţa unor factori activi
sau potenţiali care pot afecta securitatea unui stat.
Ameninţarea vizând securitatea naţională implică existenţa factorilor de
risc şi, într-o anumită măsură, dezechilibrul acestora (stare de pericol) dar mai
ales ceea ce îi este caracteristic acestei situaţii – exprimarea intenţiei sau voinţei
de acţionare a unui instrument de forţă pentru intimidarea adversarului sau
satisfacerea unor interese propii pe seama acestuia.
Agresiunea este acea acţiune prin care sunt vătămate valorile
fundamentale ce exprimă starea de securitate a unei ţări (integritate teritorială,
suveranitate naţională, ordinea constituţională etc.).

35
Diversitatea riscurilor şi ameninţărilor vizând securitatea naţională a
statelor justifică o încercare de clasificare a lor. Unii analişti utilizează drept
criteriu natura acestora şi, din această perspectivă, se pot distinge următoarele
categorii: riscuri şi ameninţări non-militare, agresiuni atipice implicând forţa
armată; agresiune armată, riscuri nucleare şi ecologice37.
Alţi teoreticieni, abordând această problemă din perspectiva domeniului
lor, consideră ca posibile riscuri şi ameninţări: ameninţări militare, economice,
politice, ecologice, culturale etc.38.
La începutul anului 1989, ordinea europeană instaurată după cel de-al
doilea război mondial era încă, în mare parte, intactă, continentul fiind divizat
din punct de vedere politic şi economic. Doi ani mai târziu, ordinea politică din
Europa era total transformată, transformare ce a avut ca punct de plecare
prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est la finele anului
1989, urmată apoi de reunificarea Germaniei, în octombrie 1990 şi
dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 199139.
La nivel global, două evenimente majore ale anului 1991 – războiul din
Golf şi dezintegrarea URSS, au fost considerate ca marcând prăbuşirea unui
sistem bipolar, precum şi începutul unei ere noi40.
Cu certitudine se poate afirma că mutaţiile politice din perioada 1989-
1991 au creat o nouă lume şi o nouă Europă, a cărei agendă de securitate a fost
reordonată, dar nu redusă semnificativ. Cei mai mulţi indicatori ai acestei
agende sunt vechi şi familiari, deşi gradul şi tipul ameninţării reprezentate de

37 Boncu, Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti,
1995, p. 79
38 Institutul Român de Studii Internaţionale, NATO: ce este, ce va fi, noua Europă şi securitatea statelor mici,
Bucureşti, 1996, R.A. Monitorul Oficial, p. 155-159.
39
David B. Dewitt, „Introduction: The New Global Order and the Challenges of International Security“, în
David Dewitt, David Haglund, John Kirton (eds.), Building a new Global Order: Emerging Trends in
International Security, Oxford University Press, 1993, p. 4.
40
Ibidem.

36
fiecare s-au schimbat; alţi indicatori sunt noi sau, cel puţin, au fost
redescoperiţi.
Sfârşitul războiului rece a însemnat, în primul rând, reducerea temerilor
pe care rivalităţile dintre marile puteri le-au produs pe scena europeană, cu
referire la amploarea discriminărilor politico-ideologice, a rigidităţii diplomatice
şi anxietăţii nucleare. Unele voci susţineau chiar că evenimentele din 1989-1991
au rezolvat problema militară a securităţii europene şi au creat virtual, peste
noapte, o adevărată „comunitate de securitate“, în care nici un stat european nu
va intra în război cu oricare altul, pentru nici o problemă41. În acest sens, se
considera că, în măsura în care continuă să conteze, securitatea va lua, din ce în
ce mai mult, forme non-militare, vorbindu-se de dimensiunile sale: economică,
demografică, de mediu, culturală etc.42
Cu tot optimismul acestor analişti, s-a dovedit însă, curând, că securitatea
Europei în sens tradiţional era departe de a fi asigurată. Într-adevăr, se poate
susţine că diminuarea presiunilor „erei bipolare“ ar putea să fi creat, în Europa,
un microclimat mai „sănătos“ în unele sfere ale realităţii dar, în acelaşi timp, a
scos la iveală numeroase alte elemente cu potenţial conflictual, aparent
dispărute sau inactive în perioada războiului rece. La sfârşitul „erei bipolare“,
dominată de supremaţia şi rivalităţile celor două mari „superputeri“ globale,
Statele Unite ale Americii şi Rusia, reprezentanţii aşa-numitei „orientări
realiste“ afirmau că reînvierea conflictelor etnice şi a vechilor rivalităţi inter-
state ne va face curând nostalgici după sistemul bipolar al războiului rece43. Mai
mult, considerau ei, este posibil ca fiecare dintre „noile“ probleme de securitate,
non-militare, să fi fost exacerbate, direct sau indirect, de schimbările din
perioada 1989-1991 şi că, cu cât aceste probleme devin mai critice, cu atât este

41
C. C. Pentland, „European Security after the Cold War: Issues and Institutions“, în David Dewitt, David
Haglund, John Kirton (eds.), Building a new Global Order: Emerging Trends in International Security, p. 64.
42
Ibidem, p. 64-65.
43
Ibidem, p. 65.

37
mai probabil ca ele să afecteze şi dimensiunea tradiţională, politico-militară a
securităţii.
Cum consecinţele sfârşitului războiului rece au fost simţite mai acut în
Europa Centrală şi de Est, această teză „realistă“ a câştigat din ce în ce mai
mulţi adepţi, realitatea demonstrându-ne că după 1990 în Europa s-au creat
numeroase linii de demarcaţie cu potenţial distructiv ridicat şi care au afectat în
mod direct securitatea europeană, la toate nivelurile sale.
În Vest, au fost evidenţiate sisteme economice performante, în proces de
integrare în cadrul unei Europe unite, în timp ce în Est am asistat la iniţierea
unui dureros şi anevoios proces de tranziţie. Sub aspectul securităţii, în Vest au
fost observate structuri complexe de securitate, bazate pe organizaţii precum
NATO şi Uniunea Europei Occidentale, care s-au adaptat rapid la noile realităţi,
în vreme ce în Est nu exista decât dorinţa şi speranţa statelor din această parte a
Europei de a aparţine acestor structuri sau, cel puţin, de a primi sprijin din
partea statelor occidentale. În relaţiile Est-Vest şi-a făcut apariţia o dinamică a
cooperării, însă mereu subminată de conflicte adiacente.
Dacă la toate acestea mai adăugăm dificultăţile tranziţiei spre o economie
de piaţă şi un sistem democratic, societatea dezorganizată, afectată de corupţie
şi violenţă, aspecte ce şi-au făcut apariţia în Est după 1989, precum şi dezgheţul
conflictelor teritoriale şi etnice, lipsa unei structuri eficiente de securitate în
Estul şi Centrul Europei sau dificultăţile instaurării democraţiei şi a statului de
drept, atunci putem avea imaginea unei agende complexe de securitate în
Europa.
În acest context, deşi pericolul unei confruntări armate directe majore în
Europa a dispărut după sfârşitul războiului rece, pe agenda europeană de
securitate au fost menţinute suficiente alte riscuri tradiţionale de securitate,
precum conflictele interetnice izbucnite în fostul spaţiu ex-iugoslav sau şi-au

38
făcut apariţia altele noi, precum dificultăţile politice, economice, sociale sau de
altă natură generate de procesul de tranziţie.
La acestea, se pot adăuga şi alte posibilele riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii statelor europene, precum44:
1. Presiunile şi acţiunile politico–diplomatice ostile pot avea ca obiective:
discreditarea şi izolarea pe plan internaţional a statului vizat; slăbirea capacităţii
de acţiune a guvernului şi a forţelor politice aflate la putere; obţinerea acordului
şi a sprijinului tacit sau explicit din partea altor ţări sau a unor organisme
internaţionale pentru satisfacerea unor pretenţii în dauna altui stat; determinarea
organelor politice şi diplomatice ale statului să acţioneze în sensul dorit de
adversari; crearea condiţiilor necesare, pe plan internaţional, pentru declanşarea
altor tipuri de acţiuni –ostile sau agresive; fructificarea eventualelor rezultate ale
acţiunilor agresive desfăşurate prin asigurarea recunoaşterii internaţionale a noii
stări de fapt impuse.
Presiunile sau acţiunile ostile politico-diplomatice pot fi exercitate direct
de statul beneficiar, prin intermediul sau uzând de influenţa în anumite structuri
internaţionale.
2. Acţiunile agresive economico-financiare şi tehnologice. Relaţiile
comerciale şi financiar-bancare, investiţiile străine, ajutorul economic,
dependenţa tehnologică pot fi utilizate pentru a forţa un stat mai slab din punct
de vedere economic să adopte o anumită atitudine în dauna securităţii sale
pentru a-i perturba unele activităţi vitale. „O politică abilă comercială şi de
investiţii bine plasate procură aceleaşi avantaje ca şi o expediţie militară, fără
inconvenientele respective“45.

44
Teodor Repciuc, op. cit.
45 Grapin, Jacqueline; Pinatel, Jean Bernard, La guerre civile mondiale, Calman Levy, Paris 1976, p. 155.

39
De asemenea, mijloacele financiare sunt foarte eficiente pentru
exercitarea de presiuni sau acţiuni agresive împotriva statelor dependente.
Condiţionarea politică a ajutorului financiar, impunerea de soluţii de
restructurare economică de natură să defavorizeze pe termen lung statul client,
suspendarea creditelor sau a plăţii datoriilor, blocarea bunurilor statului în
băncile srăine, controlul devalorizării monedei şi deficitul balanţei de plăţi pot fi
utilizate cu abilitate împotriva unei ţări, afectându-i grav securitatea.
3. Agresiunea informaţională cuprinde o mare diversitate de manifestări
utile şi care subsumează: acţiuni direcţionate asupra sistemelor informative şi de
transmisiuni care deservesc centrele de decizie politică, militară, financiară
perturbându-le funcţionarea sau lipsindu-le chiar de facilităţile oferite de tehnica
de calcul; agresiunea imagologică prin utilizarea mass-media pentru acţiuni
indirecte, în vederea creării unei imagini externe defavorabilă statului în cauză,
pregătirea elementelor de decizie pentru adoptarea de sancţiuni internaţionale,
culegerea de informaţii şi dezinformare etc.
4. Migraţia are efecte destabilizatoare şi este o ameninţare serioasă în
condiţiile liberalizării circulaţiei persoanelor şi perpetuării crizei economice.
Discrepanţele economice şi marasmul din anumite zone, suprapopulaţia din
unele state din vecinătatea Europei, în special ale celor islamice, degradarea
gravă a mediului sau persecuţiile la care sunt supuse unele categorii de cetăţeni
în statele cu regimuri autoritare sau totalitare constituie tot atâtea cauze ale
migraţiei populaţiei cât şi a unei atitudini circumspecte în ceea ce priveşte
integrarea europeană.
În mod cert, războiul este cel care generează fluxuri migratoare puternice.
Conflictele din Iugoslavia sunt exemple de necontestat. Numai în ultimul, cel
din Kosovo, s-au refugiat în statele din jur (Macedonia, Albania) dar şi în alte
state sute de mii de albanezi.

40
În Europa, procesul imigrării afectează mai mult statele occidentale. Prin
urmare, acestea au adoptat măsuri de protecţie, reducând drastic procentul
cererilor de azil acceptate la 5-10% din totalul solicitărilor46. Unele partide
politice din Germania consideră deja migraţia ca pe o ameninţare internă şi
externă la adresa securităţii47.
5. Acţiunile subversive pregătite şi puse în practică prin intermediul unor
organizaţii clandestine, bine structurate şi coordonate acţionând pentru iniţierea
sau amplificarea mişcărilor protestatare ale populaţiei, urmărindu-se
discreditarea forţelor politice aflate la putere, erodarea prestigiului şi
credibilităţii organelor statului, alese în mod democratic şi care, în final, pot
duce la răsturnarea conducerii statale legitime. Subversiunea permite „... să se
invadeze în mod clandestin o ţară străină, fără a fi tulburată opinia
mondială“48.
6. Confruntările interetnice. Problema confruntărilor etnice poate fi
analizată prin prisma a trei aspecte. Un prim aspect ar fi acela al manevrării
minorităţilor pentru a împiedica dobândirea sau consolidarea independenţei
unor republici ce au aparţinut statelor multinaţionale.
Al doilea aspect prin care poate fi privit conflictul interetnic îl reprezintă
exploatarea tendinţelor iredentiste ale anumitor cercuri aparţinând minorităţii
pentru satisfacerea unor pretenţii teritoriale. Manipularea minorităţilor în
scopuri iredentiste distorsionează grav procesul normal de dezvoltare a
democraţiei în ţările afectate, cu consecinţe nefaste atât asupra cetăţenilor
aparţinând acelei etnii cât şi asupra populaţiei majoritare. În situaţii extreme,
conflictul poate degenera în război civil sau poate tenta la agresiune directă
statul care a provocat escaladarea confruntărilor urmărind anexări teritoriale.

46 Aproches Polemiologiques, Institut Francaise de Polemologie, FEDN, Paris, 1991, p. 421.


47 Heisbourg, Francois, „The future of the Atlantic Aliance: Whiter NATO? Wheter NATO?“, în „The
Washington Quartely“, 1992, p. 131.
48 Trinquier, Roger, La guerre, Editions Albin Michel , Paris, 1980, p. 71.

41
Al treilea aspect constă în oprimarea minorităţilor în ţările cu regimuri
dictatoriale sau autoritare care poate reprezenta un risc pentru securitatea
statului în cauză, dar şi al celor vecine, antrenând conflicte care pot determina
schimbări interne, dar şi dezmembrare statală. În plus pot apărea fluxuri
migratorii importante sau chiar confruntări armate cu unul sau altul dintre
statele vecine.
7. Acţiunile teroriste constau în acte de violenţă nelegitimă, criminală
efectuate cu scopul de a exercita o anumită constrângere prin violenţă, de a crea
un climat de intimidare care să forţeze o persoană, un grup sau un stat să
acţioneze într-un anumit mod. Privită prin prisma securităţii naţionale, acţiunea
terorismului politic cunoaşte o mare diversitate de forme: luarea de ostateci,
răpirea diplomaţilor străini, atentatele împotriva personalităţilor politice,
poliţiştilor, militarilor, a instituţiilor publice, obiectivelor economice de
importanţă deosebită sau unităţilor militare, etc.
Indiferent de psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care
recurg la actele de terorism scopul final urmărit de terorism este de natură
politică49.
Din diversitatea tipurilor de manifestare ale terorismului, George
Levasseur, folosind drept criterii autorii şi scopurile urmărite, distingea
următoarele categorii de manifestare a terorismului50:
a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene care acoperă actele de
violenţă ce urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale,
acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor
„organizate şi sistematice“ cu finalitate politică evidentă;

49 Arădăvoaice, Gheorghe, Terorism. Antiterorism. Contraterorism, Editura Antet, 1997.


50
Ibidem, p. .

42
c) terorismul de stat, formă care presupune recurgerea din partea unui
stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane
considerate subversive.
Tot în această categorie se mai înscriu: exercitarea sistematică a actelor
de coerciţie bazate pe utilizarea pe scară largă a forţei şi a unui larg evantai de
mijloace violente: menţinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase în
condiţii de inferioritate prin oprimare şi represiune51.
În faţa acţiunii teroriste nimeni nu este în siguranţă şi terorismul este
considerat, de societăţile democratice actuale ameninţarea principală la adresa
securităţii. Astfel, în cele două concepte strategice ale NATO (1991, 1999)
terorismul este menţionat printre principalele pericole şi riscuri de insecuritate
la adresa tuturor statelor democratice.
8. Traficul de droguri poate genera riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii naţionale. Organizaţiile clandestine de tip mafiot exploatează şi
amplifică corupţia şi extind sfera de influenţă dincolo de traficul de droguri,
lansându-se în afaceri cu arme, cu deşeuri toxice şi radioactive, speculaţii
financiare.
9. Riscurile şi ameninţările militare propriu zise. Conflictele locale din
Europa au fost favorizate de o serie de cauze: dezmembrarea statelor
multinaţionale, disputele teritoriale, manipularea minorităţilor52.
Dezmembrarea statelor multinaţionle a dus la o serie de conflicte
deschise în spaţiul european. Sunt arhicunoscute cazurile din Iugoslavia şi
conflictele deschise din URSS care au avut ca efecte un război civil devastator
în Iugoslavia şi conflicte deschise în URSS. Complementar disputelor
teritoriale poate fi exploatată situaţia minorităţilor ca pretext pentru anexări

51 Maxim, Ioan V., Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 80.


52 Boncu, Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti,
1995, p. 91.

43
teritoriale ce pot fi urmate sau nu de confruntări interstatale de amploare.
Atrage atenţia însă „legitimitatea“ folosirii de către organismele internaţionale
a forţei pentru restabilirea păcii, deoarece există posibilitatea favorizării uneia
dintre părţile aflate în conflict.
10. Riscurile accidentale, nucleare şi biologice.
În această categorie, pot intra fenomene cu caracter accidental, care
scapă controlului politic sau tehnic. Deţinerea de către unele puteri a armelor
nucleare şi de nimicire în masă poate genera accidente nucleare civile,
accidente nucleare pe fondul unor războaie convenţionale, catastrofe ecologice.
Din punct de vedere al securităţii, estul şi vestul continentului continuă
să rămână interdependente. Erodarea stabilităţii şi securităţii în est generează
riscuri derivate care pot afecta şi vestul: escaladarea unor conflicte în estul
Europei poate determina implicarea unor state vest-europene; dificultăţile
reformei în ţările foste comuniste sunt de natură să nu excludă complet
perspectiva instaurării unor regimuri autoritare, situaţie de natură să accentueze
tensiunile cu statele democratice; slăbirea stabilităţii şi legalităţii în est
favorizează amplificarea criminalităţii şi traficului de droguri, de armament şi
muniţie, teren propice pentru extinderea reţelelor criminale internaţionale.
Alte ameninţări de natură globală, accentuate de creşterea
interdependenţelor dintre state, ce pot pune în pericol securitatea unui stat pot fi:
pericolul nuclear; posibilitatea unor războaie inter şi intra-state ce pot avea
implicaţii negative asupra securităţii statelor vecine; subdezvoltarea în unele
părţi ale lumii şi explozia demografică, completate de migraţia în masă;
deterioarea mediului şi schimbările climaterice; dezastrele naturale, nucleare,
chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din
jur etc.

44
II.4. Consideraţii privind politica de securitate naţională a
României

Politica securităţii naţionale este o componentă de bază a politicii


generale. Totuşi, există similarităţi între ele pornind de la faptul că ambele se
referă la toate domeniile de activitate ale societăţii, aflate în câmpul
responsabilităţii puterilor statale – legislativă, executivă şi judecătorească –, atât
în timp de pace, cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.
Cu toate aceste asemănări, politica generală a statului nu se confundă cu
politica de securitate naţională, chiar dacă se referă la toate domeniile de
activitate (politic, diplomatic, economic, millitar, juridic, informaţional,
ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.), din următoarele motive: în
timp ce politica generală a statului urmăreşte promovarea intereselor
fundamentale şi nefundamentale ale unei părţi a populaţiei, prin aplicarea unui
program de guvernare ce are girul majorităţii politice rezultate în urma
scrutinurilor electorale, politica securităţii naţionale exprimă numai acele
interese care sunt fundamentale pentru societatea privită în ansamblul ei. Dacă
politica generală a statului poate să fie în contradicţie cu interesele membrilor
unor clase, categorii sau grupuri sociale (a căror reprezentare în structurile de
putere poate să fie minoritară), politica securităţii naţionale răspunde unor
deziderate vitale ale tuturor claselor, categoriilor şi grupurilor sociale, indiferent
de gradul lor de reprezentare în structurile amintite53. Aşadar, politica de
securitate naţională reprezintă acea parte a politicii generale a unui stat prin care
se fundamentează teoretic şi se îndeplinesc practic măsurile întreprinse în toate

53
Teodor Repciuc, op. cit.

45
domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural, ştiinţific,
informaţional, ecologic, sanitar etc.), atât în timp de pace, cât şi în timp de
război sau de criză, măsuri care să asigure promovarea intereselor naţionale
fundamentale şi apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, pericole, ameninţări şi
riscuri. Cu alte cuvinte, politica securităţii naţionale urmăreşte asigurarea acelor
trebuinţe care sunt vitale pentru organismul social naţional şi care condiţionează
însăşi existenţa acestuia: subzistenţă, apărare, reproducere. Dar nu orice
reproducere, ci una care să asigure păstrarea şi dezvoltarea valorilor supreme
naţionale.
Pentru înţelegerea politicii de securitate a unui stat este necesară
analizarea în principal a anumitor aspecte legate de aceasta, şi anume: reperele
geopolitice şi geostrategice ale României, principalele riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii României şi modalităţile de acţiune pentru asigurarea acesteia,
perspectiva sistemică a securităţii naţionale şi nu în ultimul rând, rolul
instituţiilor în lurea deciziilor şi în implementarea politicii de securitate.

II.4.1. România – repere geopolitice şi geostrategice

Geopolitica, domeniu de confluenţă şi termen care slujeşte bine


intereselor naţionale ale unui stat, a suscitat multe minţi în încercarea de
cuprindere cât mai bine a elementelor acestuia. Este menţionat numele lui
Rudolf Kjellen în lucrarea lui Ion Conea „Geopolitica“54, care în lucrarea
„Grundiss zu einem system der Politik, Leipzig, 1920“ concepea geopolitica ca
fiind un capitol al ştiinţei politice. Geopolitica este astfel una dintre cele cinci

46
ramuri ale politicii (geopolitică, demopolitică, ecopolitică, sociopolitică,
cratopolitică) şi studiază aşezarea, forma şi teritoriul statului.
Spectrul actual al definiţiilor este foarte larg şi generos în ceea ce priveşte
obiectivele urmărite. Geopolitica poate fi considerată drept unul din cele mai
fine instrumente de înregistrare şi măsurare a repartiţiei puterii pe suprafaţa
pământului, instrument capabil să releve forţele ce contribuie la dinamica
actuală şi de perspectivă a lumii55. Christian Daudel sublinia în „Geopolitica“
existenţa a trei termeni cu acelaşi prefix: geo (cf. gr. – „pământ“) – geografie,
geopolitică, geostrategie, trei câmpuri disciplinare distincte şi care se suprapun
uneori dar care nu trebuie confundate. Geostrategia presupune o delimitare mai
strictă, termenul având o delimitare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau
cu ideea întrebuinţării ei. Geostrategia mai mult ca geopolitica se manifestă prin
logica intelectuală a „acţiunii“ imediate56.
Analiza geopolitică se remarcă prin faptul că surprinde unitatea dintre
anumite „permanenţe“ ale planetei şi schimbările în timp ale raporturilor dintre
state. Exploatarea atentă a situaţiei geopolitice pe plan global sau regional
permite unui stat să delimiteze adversari actuali sau potenţiali, să descifreze
alternativele de acţiune disponibile pentru a-şi afirma prezenţa şi interesele în
viaţa internaţională. Punctul de plecare în analiza geopolitică îl reprezintă locul
geografic ocupat de un stat sau situarea unei regiuni strategice în configuraţia de
ansamblu geografică regională sau globală.
Poziţia geopolitică constituie ceva mai mult decât localizare geografică.
Ea este rezultanta interacţiunii unor raporturi politice, economice, militare cu
statele mai apropiate sau mai îndepărtate, raporturi facilitate sau îngreunate de

54 Emandi, Emil; Buzatu , Gheorghe; Cucu, Vasile, Geopolitica, vol I., Editura „Glasul Bucovinei“, Iaşi, 1994,
p. 18, 19.
55 Ibidem.
56
Ibidem.

47
situarea geografică şi de premisele oferite de localizarea unui stat într-un anumit
punct de pe suprafaţa globului.
În această chestiune a relaţiilor unui stat cu altele, definirea poziţiei sale
geopolitice se realiniează în principal în raport cu punctele sau regiunile de
fricţiune ale marilor puteri.
Din acest punct de vedere, România este situată într-o zonă geopolitică şi
geostrategică critică în care se suprapun şi se lovesc interesele politice şi
militare ale mai multor puteri, unele apropiate, altele aflate la mare distanţă.
Sferele de influenţă ale marilor puteri nu sunt întotdeauna exact
delimitate. Istoria consemnează şi situaţii mai complexe, când, în aceeaşi zonă
geopolitică, se întrepătrund interesele mai multor puteri, ceea ce nu întotdeauna
se realizează într-o modalitate paşnică.
În cazul României, multe dintre dificultăţile pe care le-a întâmpinat în
trecut şi le va întâmpina în viitor se datorează prezenţei sale într-o asemenea
zonă.
Promovarea, realizarea şi apărarea intereselor naţionale ale României, se
desfăşoară într-un context determinat, pe de-o parte, de opţiunea pe care a făcut-
o în decembrie 1989, în favoarea dezvoltării libere, democratice în consonanţă
deplină cu valorile autentice ale drepturilor şi libertăţilor omului, nu numai de
gândire şi de exprimare, ci şi de acţiune concretă, economică şi politică:
realizarea statului de drept, a economiei de piaţă şi promovarea pluralismului
politic.
Pe de altă parte, revoluţia din decembrie 1989 a creat o situaţie nouă în
raport cu sfera de influenţă sovietică şi a precipitat intrarea ţării noastre în vidul
politic ce s-a creat în Europa Centrală şi de Est, România devenind un teren
deschis luptei pentru o nouă delimitare a sferelor de interese şi influenţe în

48
această regiune, fiind la fel de importantă atât pentru Occident, cât şi pentru
Răsărit.
Nu mai puţin determinantă este şi apartenenţa României la Europa, a
cărei parte integrantă este prin istoria, cultura şi civilizaţia sa. Statutul său
geopolitic, de ţară central-europeană, este conferit de coordonatele geografice,
iar fondul relaţiilor şi acţiunilor ei politice subliniază existenţa intereselor sale
directe în zona Balcanilor. Promovarea atitudinii echilibrate în relaţiile cu toate
statele acestei zone a asigurat credibilitatea necesară pentru afirmarea concretă a
rolului ei de factor de stabilitate în complexul raporturilor dintre ele.
În acest context european, România are posibilitatea să-şi amelioreze
poziţia sa geopolitică îndeplinind rolul de punte de legătură, „de placă turnantă
a legăturilor intereuropene şi a acelora dintre Europa şi regiunile apropiate“57.
Cel puţin două aspecte fac România deosebit de atractivă pentru marile
puteri: proximitatea cu Rusia şi gurile Dunării. Istoria oferă numeroase
argumente în sprijinul acestei viziuni, multe evenimente subliniind că tot ce se
petrece în estul european înseamnă obţinerea controlului asupra întregului trafic
fluvial şi asupra ţărilor riverane. Pentru a arăta rolul pe care-l joacă Dunărea
pentru ţara noastră, Grigore Antipa sublinia: „De Dunăre şi de Carpaţi se leagă
întreaga viaţă a poporului nostru: ea este partea care ne ţine în contact cu
popoarele din apusul şi centrul Europei şi tot ea deschide calea largă a
oceanului pentru schimbul produselor ţării şi muncii poporului cu produsele
ţărilor celor mai îndepărtate“58.
După evenimentele din 1989, în această zonă au apărut elemente noi din
punct de vedere geografic şi politic. Având în vedere faptul că România
controlează o mare parte din Dunăre şi gurile Dunării se constată un mai mare
interes în ceea ce priveşte comerţul european – punerea în funcţiune a canalelor

57 Năstase, Adrian, „Cuvânt la Forumul Crans Montana“, în „Vocea României“, aprilie 1994.

49
Dunăre-Marea Neagră pe teritoriul României şi Main-Rin pe teritoriul
Germaniei şi de asemenea, stabilirea axei fluviale Rotterdam-Constanţa conferă
o nouă imagine a României pentru Europa.
Dintr-o altă perspectivă, România este riverană Mării Negre, posedând o
platformă continentală cu resurse petrolifere şi profituri majore (Constanţa şi
Agigea) care ar putea prelua traficul pe Dunăre numai prin Canal, făcând o
puternică concurenţă porturilor ucrainene. În plus, pe teritoriul României se
încrucişează câteva drumuri de importanţă continentală.

II.4.2. Compunerea sistemului securităţii naţionale

Sistemul securităţii naţionale a României ar putea fi structurat în mai


multe subsisteme (între care pot exista anumite suprapuneri şi interferenţe)59.
1. Subsistemul conceptual (doctrinar), cuprinzând conceptele şi principiile
esenţiale ale concepţiei privind securitatea naţională a României (interesele
naţionale fundamentale, obiectivele securităţii naţionale etc.), adoptate
oficial în prevederile constituţionale şi legale, în documente programatice
precum „Strategia de securitate naţională a României“, în alte documente
cu caracter oficial, acele părţi din programele partidelor (coaliţiilor) care
deţin puterea politică în stat, care se referă la securitatea naţională,
concepţiile (doctrinele, strategiile) departamentalor privind securitatea
naţională (la nivelul ministerelor sau departamentelor implicate în apărarea
securităţii naţionale).

58 Antipa, Grigore, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Bucureşti, 1921.


59
Teodor Repciuc, op. cit.

50
2. Subsistemul decizional, alcătuit din: Parlamentul României, Preşedintele
României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul României, alte
autorităţi publice cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.
3. Subsistemul organizaţional-instituţional specializat care presupune
organizaţiile, instituţiile, formaţiunile etc. specializate în domeniul securităţii
naţionale.
4. Subsistemul informaţional, cuprinzând informaţii, centre de culegere,
stocare, prelucrare, analiză şi difuzare a informaţiilor, reţele şi căi de
transmisie sau distribuţie a informaţiilor, sisteme informatice, mijloace de
informare în masă (presă, radio, televiziune etc.) întrebuinţate în folosul
securităţii naţionale, reguli de operare cu informaţia, organisme specializate
în domeniile informaţiilor, contrainformaţiilor, protecţiei psihologice etc.
5. Subsistemul acţional, alcătuit din totalitatea acţiunilor desfăşurate pentru
securitatea politico-diplomatică, securitatea economică, securitatea militară
(apărarea naţională), securitatea informaţională (siguranţa naţională ş.a.),
securitatea publică (ordinea publică), securitatea ştiinţifico-tehnică,
securitatea moral-spirituală, securitatea socială, securitatea demografică,
securitatea biologică (sanitară, veterinară etc.), securitatea ecologică,
protecţia civilă etc. Unele din subsistemele respective se compun, la rândul
lor din alte subsisteme. Astfel, securitatea economică se compune din
securitatea agrară (alimentară ş.a.), securitatea transporturilor (terestre,
aeriene, maritime, fluviale, prin conducte, cablu etc.), securitatea
telecomunicaţiilor, securitatea comercială, securitatea financiar-valutară etc.
6. Subsistemul resurselor, cuprinzând capacităţile politice, economico-
financiare, militare, informaţionale, demografice, ştiinţifico-tehnice, cultural-
spirituale etc. angajate pentru apărarea şi promovarea intereselor naţionale
fundamentale.

51
7. Subsistemul infrastructurii teritoriale, alcătuit din ansamblul lucrărilor,
amenajărilor, instalaţiilor, aparaturii etc. destinate securităţii naţionale.
8. Subsistemul de cercetare ştiinţifică, învăţământ şi educaţie, reprezentat de
ansamblul instituţiilor, acţiunilor şi bazei materiale a cercetării ştiinţifice,
învăţământului şi educaţiei în folosul securităţii naţionale.

Funcţiile sistemului securităţii naţionale


Conceptul de sistem al securităţii naţionale poate avea importante valenţe
metodologice pentru orice demers în legătură cu promovarea şi apărarea
intereselor naţionale fundamentale. Şi aceasta pentru că el îşi relevă o serie de
funcţii importante:
- stabilirea intereselor naţionale fundamentale (a intereselor de securitate
naţională);
- culegerea, stocarea, analiza, interpretarea şi difuzarea informaţiilor necesare
pentru securitatea naţională;
- identificarea şi evaluarea pericolelor, ameninţărilor, factorilor de risc la
adresa intereselor naţionale fundamentale;
- stabilirea obiectivelor generale şi parţiale (operaţionale), pe termen lung,
mediu şi scurt ale acţiunii de apărare şi promovare a intereselor naţionale;
- identificarea resurselor securităţii naţionale şi managementul corespunzător
al acestora;
- stabilirea strategiei acţiunii de promovare şi apărare a intereselor naţionale
fundamentale şi aplicarea acestei strategii;
- evaluarea eficacităţii măsurilor luate pe linia securităţii naţionale şi aplicarea
corecţiilor necesare;
- organizarea cercetării ştiinţifice, învăţământului şi educaţiei în domeniul
securităţii naţionale etc.

52
Recombinate, funcţiile de mai sus pot să fie formulate şi în alt mod:
- funcţia teoretico-metodologică;
- funcţia structural-organizaţională;
- funcţia acţională (praxiologică);
- funcţia integratoare (prin care eforturile depuse pentru securitatea naţională
în toate domeniile de activitate sunt integrate într-o concepţie coerentă şi
într-un cadru organizatoric şi acţional unitar);
- funcţia reglatoare (optimizatoare);
- funcţia normativă;
- funcţia orientativă;
- funcţia referenţială (prin care orice demers important la nivel naţional trebuie
raportat la cerinţele securităţii naţionale) ş.a.

II.4.3. Principalele cauze generatoare de ameninţări şi pericole la


adresa securităţii naţionale a României

Coroborând interesele naţionale fundamentale şi obiectivele ce şi le-a


stabilit România pe termen scurt, mediu şi lung prin strategiile de securitate şi
militară, analiştii politici şi militari români au stabilit o paletă largă şi
diversificată a riscurilor, pericolelor, ameninţărilor şi agresiunilor la adresa
securităţii şi apărării naţionale60.
Documentul programatic al securităţii naţionale adoptat de Consiliul
Suprem de Apărare al Ţării şi aflat încă în vigoare, „Strategia de Securitate

60
Ibidem.

53
Naţională a României“, a fost aprobat în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării din 18 decembrie 2001 şi publicat în „Monitorul Oficial“ din 20
decembrie 2001. Documentul menţionat enumeră principalii factori de risc la
adresa securităţii naţionale a României şi a modalităţilor de acţiune pentru
asigurarea acesteia.
Astfel, riscurile şi/sau pericolele la adresa securităţii naţionale a
României pot fi:
În domeniul politic
Interne:
- schimbarea cursurilor evoluţiilor democratice prin lovitură
de stat sau prin accederea la putere a unor forţe extremiste;
- criza de autoritate a instanţelor puterii;
- lipsa consensului politic asupra problemelor majore ale
României.

Externe:
- existenţa în apropierea graniţelor naţionale a unor zone de
gravă instabilitate politică, socială şi militară, a unor conflicte
potenţiale sau actuale;
- exercitarea de presiuni externe şi imixtiuni în procesul
decizional pentru acceptarea unor acorduri (înţelegeri) în
contradicţie cu obiectivele securităţii naţionale;
- reacţii politice lipsite de realism la situaţiile de criză;
- aprecierea eronată de către organele în drept a contextului
politic subregional şi mondial şi luarea unor decizii care ar putea
leza interesele altor state;

54
În domeniul social-cultural
Interne:
- creşterea costurilor sociale generate de tranziţia spre
economia de piaţă (şomaj, insuficienta protecţie socială, nivel de
trai în scădere etc.) care pot favoriza amplificarea unor fenomene
şi acte antisociale (crima organizată, corupţia etc.);
- lipsa preocupării pentru reconstruirea şi buna funcţionare a
societăţii civile;
- diminuarea sporului natural al populaţiei;
- nereglementarea juridică a raporturilor sociale generate de
noua societate democratică şi absenţa voinţei de rezolvare în
interes naţional şi în mod democratic a conflictelor de interese
dintre diferite grupuri sociale;
- calitatea redusă a protecţiei sociale, asistenţei medicale,
disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional.

Externe:
- adoptarea unor măsuri restrictive la adresa României în
sensul limitării liberei circulaţii a cetăţenilor în statele
occidentale;
- imixtiunea altor state în viaţa socială a României sub
pretexte diferite şi în special în ceea ce priveşte respectarea noilor
standarde ale drepturilor omului;
- menţinerea diasporei în situaţia în care se găsea la
momentul despărţirii României de comunism şi neactivarea
acesteia pentru a face lobby pro-românesc în străinătate;

55
- penetraţia culturală, tendinţa de discreditare sau înlocuire a
unor valori autentice autohtone.

În domeniul economico-financiar
Interne:
- erodarea bazei economice a securităţii naţionale prin
declinul producţiei, accentuarea dezechilibrului balanţei
comerciale, creşterea inflaţiei, mărirea deficitului bugetar etc.;
- accentuarea disparităţilor structurale din economia
naţională, manifestată atât la nivelul indicatorilor macro-
economici, cât şi al economiei reale;
- neadecvarea politicilor de privatizare la cadrul real al
economiei naţionale.

Externe:
- presiunea creată de contrabandă, traficul ilegal de mărfuri,
„piaţa neagră“, încercarea de transformare a economiei naţionale
într-un mediu pentru spălarea banilor murdari din străinătate;
- crearea unor situaţii preferenţiale de influenţă economico-
financiară care pot accentua dezechilibrul între nivelul de
dezvoltare a României şi cel al altor state europene;
- îngheţarea relaţiilor economice ca urmare a instabilităţii
politice.

56
În domeniul informaţional-comunicaţional
Interne:
- slăbiciuni în gestionarea optimă a comunicării în situaţii de
criză;
- exercitarea – pe fondul neinformării corecte a opiniei
publice – a unor acţiuni manipulatorii asupra populaţiei de către
grupuri de interese (şi de presiune) care controlează cele mai
importante mijloace de informare în masă;
- neacordarea de către instanţele puterii a atenţiei cuvenite
problemei imaginii adecvate a României în străinătate.

Externe:
- încercarea de exercitare a controlului de către forţe ostile
României, asupra mijloacelor de informare în masă din ţară;
- alimentarea imaginii deformate şi nefavorabile a României
în străinătate;
- defavorizarea României în privinţa accesului la informaţia
vehiculată în mediile internaţionale.

În domeniul psihologic
Interne:
- slăbirea coeziunii psihice a societăţii româneşti ca urmare a
consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele
tranzitorii în desfăşurare;
- scăderea încrederii populaţiei în unele instituţii ale statului;

57
- insuficienta preocupare pentru cunoaşterea şi valorificarea
potenţialului psihic al poporului în depăşirea dificultăţilor
perioadei pe care o parcurgem;
- menţinerea în stare tensionată a climatului intern.

Externe:
- instrumentarea unor acţiuni psihologice agresive prin care
se urmăreşte slăbirea rezistenţei psihice a populaţiei prin
dezinformare sau punerea în circulaţie a unor zvonuri;
- exercitarea de presiuni psihologice prin crearea în opinia
publică a unor trebuinţe false sau exagerate pe care statul român
nu le poate satisface în scopul alimentării unor stări de
nemulţumire şi insatisfacţie;
- discreditarea unor personalităţi aflate în fruntea unor
organe importante ale statului pentru slăbirea acestora şi
facilitarea dezvoltării ulterioare a unor scenarii agresive.

În domeniul etnic-religios
Interne:
- exacerbarea sentimentelor şi practicilor naţionaliste,
antisemite, iredentiste şi revanşarde;
- încurajarea intoleranţei şi fundamentalismului religios;
- încercările de învrăjbire a comunităţilor etnice şi religioase
şi promovarea tendinţelor separatiste şi autonomiste;

58
Externe:
- practica folosirii problematicii minorităţilor etnice şi
religioase ca vector pentru promovarea unei politici revizioniste
sau avansarea unor revendicări teritoriale;
- încercările de scoatere a problematicii minorităţilor
naţionale din domeniul drepturilor omului şi de transferare a
acesteia în domeniul politic şi al securităţii;
- crearea şi întreţinerea în străinătate a unei imagini
deformate privind situaţia minorităţilor etnice şi religioase.

În domeniul ecologic şi tehnologic


Interne:
- degradarea echilibrelor ecologice şi deteriorarea calităţii
mediului înconjurător;
- producerea unor accidente tehnologice sau provocarea de
sabotaje la obiective din industria chimică sau energetică
(nucleară, convenţională);
- producerea unor catastrofe sau calamităţi naturale.

Externe:
- producerea unor catastrofe tehnologice şi ecologice ale
căror efecte sunt greu de controlat şi se propagă şi dincolo de
graniţele statelor;
- „importul“ de deşeuri toxice şi pierdera controlului asupra
acestora;
- poluarea apelor internaţionale sau naţionale şi a unor
cursuri de apă care tranzitează teritoriul României.

59
În domeniul militar
Interne:
- consecinţe ale aplicării reformei în domeniul militar ca
urmare a suportului logistic precar, în special în domeniul
acutizării unor probleme sociale şi slăbirii capacităţii de reacţie
militară;
- înţelegerea eronată a limitelor inferioare ale „suficienţei
defensive“;
- insuficienta armonizare a relaţiilor între instituţiile cu
atribuţii în domeniul securităţii, siguranţei şi apărării naţionale ca
urmare a instituirii controlului civil asupra acestora;
- apariţia şi proliferarea gupărilor paramilitare; sustrageri de
armament şi muniţie, traficul cu acestea.

Externe:
- accentuarea decalajelor de potenţial militar ca urmare a
reducerilor de armamente şi efective militare şi însoţirii acestui
proces de către o sporire a calităţii armamentelor militare rămase
în înzestrare pentru modificarea raportului de forţe;
- realizarea de alianţe militare în detrimentul statului român;
- existenţa unor conflicte militare în desfăşurare, a unor surse
potenţiale de conflict; posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din
cauza nesoluţionării lor durabile;
- discriminarea, directă sau indirectă, în privinţa accesului la
tehnologii şi echipamente militare de vârf.

60
Alte pericole la adresa securităţii ţării, considerate ca fiind „de altă
natură“ sunt:
- existenţa unor încercări de aservire şi punere sub control
străin a unor sectoare economice strategice;
- încercări ale unor cercuri străine de a accede la poziţii cheie
în sistemul de elaborare a deciziei la nivel naţional;
- acţiuni de subminare, degradare şi aducere în stare de
neîntrebuinţare a unor capacităţi de producţie şi instalaţii de
importanţă naţională;
- acţiuni pentru proliferarea terorismului, corupţiei şi
organizarea criminalităţii economice în reţele de tip mafiot şi
racordarea acestora la reţelele internaţionale teroriste şi ale crimei
organizate;
- intensificarea spionajului economic şi militar, activismul
emisarilor unor organizaţii naţionalist-extremiste şi neorevizioniste.
Ameninţările la adresa securităţii şi apărării naţionale, ca treaptă
superioară a insecurităţii pot fi clasificate astfel:
- din punct de vedere al provenienţei:
- interne;
- externe;
- din punct de vedere al perioadei de manifestare:
- în timp de pace;
- în perioadele de pre-criză şi criză;
- pe timp de război.
- din punct de vedere al duratei:
- permanente;
- temporare.

61
- din punct de vedere al acţiunilor adverse:
- directe;
- indirecte.
- din punct de vedere al efectelor produse (urmărite):
- imediate;
- pe termen mediu;
- pe termen lung.
Analiza ameninţărilor ce se exercită sau se pot manifesta asupra
României, conform acestei clasificări, ar fi imposibilă, deoarece niciuna nu se
poate produce după un anumit tipar, ci îmbracă forme complexe, combinative.
Analizându-le pe cele care se manifestă în prezent şi/sau pot evolua în viitorul
apropiat, în mod direct sau indirect şi sunt de natură internă, externă sau
combinate, printre cele mai semnificative pot fi enumerate:
- acţiunile unor state vecine pentru revizuirea tratatelor prin care s-au
stabilit actualele frontiere, combinate cu acţiunile de enclavizare a unor
zone, cu atitudinile separatiste ale unor grupuri sau minorităţi naţionale
şi cu diversiuni din partea unor forţe potrivnice unităţii naţionale;
- acţiuni pentru menţinerea controlului asupra intrării în culoarul
strategic al Dunării, combinate cu manifestarea unor poziţii dure în
abordarea pe cale diplomatică a diferendelor şi cu adâncirea disputelor
asupra platoului continental al Mării Negre;
- proliferarea acţiunilor teroriste interne şi racordarea acestora la
terorismul internaţional, combinate cu acţiunile de transformare a unor
zone din ţară în baze de plecare pentru emigraţia arabilor şi indienilor
către vest;
- extinderea la scară de masă a corupţiei, combinată cu dezvoltarea unor
activităţi economico-financiare paralele, apariţia unor structuri

62
subterane, organizate după principii mafiote şi racordarea acestora la
reţelele internaţionale ale crimei organizate;
- acţiuni de alcătuire în ţară, cu sprijin extern, a unor organizaţii ostile
României şi de punere sub controlul acestora a unor mijloace de
informare în masă, combinată cu realizarea unor baze subversive şi
agenturi de informaţii pe teritoriul românesc;
- acţiuni de provocare şi susţinere a unor manifestări de amploare, sub
pretextul unor nemulţumiri, combinate cu cele de organizare a unor
diversiuni şi sabotaje şi cu exploatarea instabilităţii economice;
- introducerea în ţară de armament, muniţii, materiale periculoase şi
mijloace de propagandă antiromâneşti, combinată cu încurajarea
confruntărilor interetnice şi interconfesionale şi cu recrudescenţa unor
forţe paramilitare şi proliferarea producerii artizanale sau
comercializarea pe piaţa neagră a unor materiale periculoase;
- existenţa unor conflicte deschise sau stări tensionate în apropierea
frontierelor României sau în ţările cu care aceasta are relaţii apropiate
sau de discordie.
În acest context, pot fi incluse în rândul ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale a României şi acele acţiuni nonviolente, indirecte, ce pot îmbrăca
forme ale presiunilor politico-diplomatice, penetraţiei culturale, acţiunilor
agresive economico-financiare şi tehnologice, agresiunii psihologice, agresiunii
informaţionale, agresiunii imagologice etc.
Şi în cazul României, ca şi în situaţia altor state, se poate remarca faptul
că în timp ce pericolele şi ameninţările din domeniul militar se diminuează,
cresc vertiginos cele din segmentele economic, social, ecologic, informaţional
etc.

63
Calea graduală de la factorii de risc spre stadiul de pericol sau agresiune
armată poate fi străbătută uneori destul de rapid, în împrejurări ce pot fi mai
mult sau mai puţin favorizate de: interesele şi rivalităţile marilor puteri în
legătură cu Europa Centrală şi de Est şi zona Balcanilor, configurarea noului
sistem de securitate european şi mondial, evoluţia situaţiei geopolitice a
României, capacitatea societăţii româneşti de a depăşi dificultăţile cu care se
confruntă şi a-şi pune în valoare virtuţile europene.

II.5 Direcţii ale politicii de securitate a României în secolul


XXI

Ca răspuns la ameninţările la adresa securităţii naţionale este necesară


folosirea unitară şi coerentă a tuturor capacităţilor pentru îndeplinirea
obiectivelor naţionale de securitate.
România îşi apără şi îşi promovează interesele de securitate, potrivit
strategiei de securitate naţională, în principal, prin acţiuni în domeniile: politică
externă, economico-financiar, siguranţă naţională, ordine publică şi apărare
naţională.

În domeniul politicii externe


Într-o perioadă în care creşte permanent nevoia de cooperare
internaţională, România participă în cadrul comunităţii statelor democratice la
promovarea păcii şi asigurarea drepturilor omului.
În domeniul politicii externe, modalităţile de acţiune pentru asigurarea
securităţii naţionale a României, sunt:

64
- întărirea statutului de membru al Alianţei Nord-Atlantice, dezvoltarea
de relaţii bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi U.E., precum şi a
Parteneriatului Strategic cu S.U.A.;
- participarea României la procesul de realizare a Politicii Europene de
Securitate şi Apărare în cadrul Uniunii Europene;
- susţinerea dimensiunii pan-europene a Organizaţiei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa, precum şi a atributelor securităţii democratice,
definite de Consiliul Europei;
- valorificarea poziţiei geostrategice a României, prin promovarea
relaţiilor de bună vecinătate şi dezvoltarea unor parteneriate bi- şi
trilaterale cu statele din regiune, iniţierea şi participarea la proiecte de
cooperare subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor;
- sprijinirea românilor din afara graniţelor pentru a participa la dinamica
vieţii culturale, spirituale, educaţionale şi economice din ţară;
- preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi
tratamentului minorităţilor româneşti din alte state conform normelor
internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi
angajamentelor asumate prin înţelegeri şi tratate bilaterale;
- participarea activă la angajamentele internaţionale în domeniul
neproliferării şi controlului armamentelor precum şi a exporturilor de
produse strategice şi a tehnologiei cu dublă utilizare;
- participarea la activităţile O.N.U. care au ca obiectiv menţinerea păcii
şi a stabilităţii la nivel global.

În domeniul economico-financiar
Dezvoltarea economică durabilă a României reprezintă una din
componentele prioritare ale securităţii naţionale şi de promovare a intereselor

65
naţionale. De calitatea şi capacitatea economiei depind formarea resurselor
necesare asigurării securităţii naţionale şi siguranţei fiecărui cetăţean.
Relansarea economică şi orientarea României către industriile de înaltă
tehnologie reprezintă principalele premise de rezolvare a problemelor sociale.
În domeniul economico-financiar, modalităţile de acţiune pentru
asigurarea securităţii naţionale a României sunt:
- realizarea măsurilor pentru stabilizarea macroeconomică, accelerarea
reformelor structurale în economie, lărgirea şi consolidarea sectorului
privat, atragerea investiţiilor străine şi sprijinirea intreprinderilor mici şi
mijlocii;
- armonizarea legislaţiei economico-financiare şi a politicilor fiscale şi
vamale cu legislaţia europeană şi cerinţele normelor şi directivelor
Uniunii Europene, în perspectiva aderării României la acest organism;
- conectarea României la marile axe de comunicaţii şi transport
continentale şi transcontinentale şi crearea infrastructurilor
informaţionale;
- formarea şi gestionarea resurselor umane necesare realizării industriei
de înaltă tehnologie şi, în special, a celei de programe informatice, ca
pilon al dezvoltării economice de perspectivă a României;
- dezvoltarea unui sistem de educaţie şi instruire permanentă care să
asigure posibilitatea cetăţenilor de a se adapta la schimbările tehnologice
şi susţinerea unui sistem competitiv de cerceare ştiinţifică.

În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice


Activităţile în domeniul siguranţei naţionale vor avea în vedere asigurarea
capacităţii analitice şi operaţionale a serviciilor de informaţii. Acestea vor

66
acţiona pentru anticiparea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel
încât, împreună cu celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi
promovarea intereselor naţionale ale ţării. Accentul va fi pus pe dezvoltarea
cooperării în cadrul comunităţii informative, pregătirea şi perfecţionarea
personalului, utilizarea tehnologiilor avansate.
Acţiunile privind asigurarea ordinii publice vor urmări aplicarea strictă a
legii şi combaterea fermă a oricăror tulburări aduse ordinii publice, respectându-
se drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în Constituţie.
Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice vor viza, cu prioritate,
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a
proprietăţii private şi publice.
Modalităţile de asigurare a securităţii naţionale, în domeniul siguranţei
naţionale şi ordinii publice sunt:
- asigurarea controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei
naţionale şi ordinii publice;
- dezvoltarea şi perfecţionarea modalităţilor de cunoaştere şi
contracarare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale,
evaluarea complexă a dinamicii acestora;
- informarea promptă şi corectă a factorilor de decizie ai statului,
instituirea unui sistem eficient de gestionare, valorificare şi protejare a
informaţiilor secrete în condiţiile respectării dreptului la informare a
cetăţenilor;
- instituţionalizarea unor forme de cooperare permanentă între
structurile care contribuie la realizarea siguranţei naţionale şi ordinii
publice;

67
- consolidarea lanţului instituţional de acţiune (Poliţie, Servicii de
informaţii, Justiţie) şi intensificarea activităţilor desfăşurate de acestea
împotriva corupţiei şi crimei organizate;
- cooperarea internaţională în domeniul combaterii criminalităţii
transnaţionale;
- sporirea securităţii frontierelor prin cooperarea poliţiei de frontieră cu
organele vamale, precum şi utilizarea unei evidenţe computerizate şi a
supravegherii prin satelit;
- consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii din
România şi cele din statele membre ale NATO şi U.E.;
- cooperarea cu serviciile de informaţii ale altor state, în cadrul relaţiilor
bi- şi multilaterale ale României, în scopul sporirii securităţii proprii şi a
celei internaţionale;

În domeniul apărării naţionale


Obiectivul fundamental al apărării naţionale îl constituie realizarea
capacităţii militare necesare pentru apărarea suveranităţii şi independenţei
naţionale, a integrităţii şi unităţii teritoriale, a democraţiei constituţionale şi
principiilor statului de drept.
În concordanţă cu acest obiectiv, strategia militară a României trebuie să
asigure: prevenirea, descurajarea şi stoparea unei eventuale agresiuni împotriva
României; îndeplinirea obligaţiilor de membru al Alianţei Nord-Atlantice;
sporirea contribuţiei la stabilitatea regională.
În domeniul apărării naţionale, modalităţile de acţiune pentru asigurarea
securităţii naţionale a României sunt:
- modernizarea, redimensionarea şi restructurarea forţelor armate, în
concordanţă cu cerinţele noului mediu de securitate şi cu nivelul

68
resurselor disponibile pentru îmbunătăţirea nivelului de pregătire a
personalului, creşterea capacităţii de conducere şi operaţională a
comandamentelor şi structurilor luptătoare;
- realizarea şi menţinerea, preponderent prin efort naţional, a unei
capacităţi de apărare credibile, moderne şi eficiente, bazată pe acţiunea
forţelor de avertizare, forţelor de reacţie, forţelor principale şi de
rezervă;
- constituirea în cadrul forţelor armate a instrumentelor operaţionale
moderne, capabile să permită României să ia parte activ la eforturile
Alianţei Nord-Atlantice şi ale organismelor internaţionale care vizează
reglementarea diferendelor internaţionale, prevenirea conflictelor,
gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi participarea la
operaţiuni militare multinaţionale în sprijinul păcii, la întărirea încrederii
şi stabilităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, la acţiuni cu caracter
umanitar şi alte activităţi militare;
- formarea şi educarea cadrelor militare în instituţii de învăţământ
superior din ţară şi din străinătate astfel încât, prin nivel profesional,
cultural şi prin comportamentul lor social, armata să devină un corp de
elită al societăţii româneşti;
- accelerarea realizării programelor prioritare de interoperabilitate cu
structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice, îndeosebi în domeniile
pregătirii personalului, instruirii trupelor, sistemelor C4I (comandă,
control, comunicaţii, computere, informaţii), managementului şi apărării
spaţiului aerian, logisticii şi infrastructurii;
- menţinerea la un nivel corespunzător a unei capacităţi de intervenţie în
caz de urgenţă civilă;

69
- dezvoltarea dinamică şi eficientă a sistemului de achiziţii şi
modernizări, prin folosirea judicioasă a resurselor, promovarea
tehnologiilor moderne şi menţinerea unui echilibru corespunzător între
achiziţionarea din producţia internă şi cea din import.
Aceste eforturi în domeniile politicii externe, economico-financiare şi de
apărare naţională trebuie să se fie coordonate şi integrate, astfel încât să
contribuie la promovarea propriilor valori şi interese ale României.

II.6. Concluzii

Harta geopolitică a lumii a suferit, în ultimii 15 ani, modificări


substanţiale, datorită existenţei epicentrelor unor „seisme“ care au provocat
prăbuşirea unor edificii statale şi de apărare care păreau indestructibile până în
1989. Acţiunea acestor seisme a dus la restructurarea sistemului politic
european după războiul rece, relevând noi realităţi care sunt atât de bine
cunoscute încât este suficient doar să le trecem în revistă: reunificarea
Germaniei; dizolvarea Pactului de la Varşovia şi dezintegrarea Uniunii
Sovietice, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei; colapsul comunismului din Europa
Centrală şi de Est, din Rusia şi alte republici sovietice şi nu în ultimul rând,
profunda şi prelungita instabilitate economică şi criza economică manifestate în
ţările din centrul şi sud-estul Europei şi din fosta URSS, inclusiv Rusia ş.a..
În acelaşi timp, s-a început construirea unei noi ordini de securitate,
bazată pe cooperare şi integrare. NATO şi Uniunea Europeană au lansat şi
dezvoltat numeroase iniţiative şi programe ţintind cooperarea şi consolidarea
relaţiilor cu ţările de pe întreg continentul european. În plus, implicarea

70
organizaţiilor europene, în special OSCE, în asigurarea securităţii continentului
a crescut gradual.
În acest context, statele occidentale au avut un rol foarte important în
construirea unui sistem de securitate european nou, prin decizia lor ca, în paralel
cu evoluţia propriei integrări, să înceapă să-şi proiecteze securitatea, stabilitatea
şi prosperitatea spre Est, în primul rând prin extinderea principalelor organizaţii
occidentale de securitate – NATO şi UE – spre ţările Europei Centrale şi de
Răsărit, invitate să devină gradual membre ale organizaţiilor respective.
Prima care şi-a deschis porţile, în aprilie 1999, la cea de-a 50-a
aniversare, este Organizaţia Atlanticului de Nord, care a admis un număr de trei
state foste membre ale Tratatului de la Varşovia: Polonia, Cehia şi Ungaria.
Acest lucru demonstrează că NATO a supravieţuit situaţiei noi, create
după războiul rece, şi lărgirea se încadrează în cursul firesc al procesului de
adaptare internă şi externă a Alianţei, după cum s-a demonstrat şi la Summit-ul
NATO de la Praga, din noiembrie 2002, unde alte 10 ţări din Europa de Sud-Est
au fost invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică, inclusiv România.
De asemenea, demersul ştiinţific al celor ce susţin importanţa menţinerii
NATO în condiţiile internaţionale actuale şi de perspectivă insistă, uneori foarte
argumentat, asupra noilor riscuri de insecuritate cu care se pot confrunta statele
membre. Au fost evocate în acest cadru: creşterea fără precedent a acţiunilor
teroriste, rivalităţile naţionale şi etnice rezistente la soluţionarea paşnică,
proliferarea armelor nucleare, chimice şi biologice, dezechilibrele regionale de
putere, migraţia în masă, indiferent de cauza acesteia, dificultăţile în evoluţia
spre societăţi democratice şi în realizarea reformei în ţările est-europene,
fundamentalismul religios, disparităţile economice.
Nici o instituţie nu va putea, de una singură, să facă faţă tuturor
provocărilor ce se nasc în această Europă nouă; de aceea, va fi necesară

71
interacţiunea unui ansamblu de instituţii reunind ţările Europei şi ale Americii de
Nord. În consecinţă, trebuie acţionat pentru edificarea unei noi arhitecturi
europene de securitate în care NATO, OSCE, Uniunea Europeană şi Consililul
Europei se vor completa reciproc. Această interacţiune va fi deosebit de
importantă pentru evitarea instabilităţii şi divergenţelor care ar putea rezulta din
multiple cauze cum ar fi disparităţile economice şi naţionalismul exacerbat. Vor
avea o mare importanţă şi structurile regionale de cooperare.
Pe de altă parte, în ultimii ani, problema securităţii continentului
european şi cea regională este amplu dezbătută în medii ştiinţifice, politice şi
politico-militare. Într-o accepţiune cuprinzătoare, ea include nu doar
componenta militară ci şi componente politice, economice, sociale, de apărare, a
mediului etc., corelate cu evaluarea noilor riscuri şi ameninţări care au drept
numitor comun caracterul transfrontalier, fapt ce impune ca, pentru soluţionarea
lor, să se acţioneze în strânsă cooperare, prin conjugarea eforturilor tuturor
organismelor cu activităţi specifice în domeniul securităţii.
Cooperarea continentală şi regională în materie de securitate a evidenţiat,
cu tot mai multă pregnanţă, faptul că securitatea unui stat nu poate fi disociată
de cea a vecinilor săi; în acelaşi timp, intrarea oricărui stat în competiţia
specifică a economiei mondiale presupune şi stabilitate în plan regional.
Poziţia geostrategică a Europei de Sud-Est evidenţiază faptul că
securitatea zonei şi interesele de securitate ale statelor din zonă, implicit ale
României, sunt nemijlocit legate de situarea ei la confluenţa unor areale
geografice majore, purtătoare de tensiuni latente sau deschise.
Regiunea este, în prezent, principala sursă de insecuritate şi instabilitate
pentru Europa. În timp ce securitatea regională din nordul Europei a cunoscut o
stabilizare semnificativă, ca urmare a declanşării procesului extinderii NATO,
prin aderarea Poloniei, Republicii Cehe şi a Ungariei la Alianţă, în Sud-Estul

72
Europei pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii zonei şi,
implicit, a statelor din acest spaţiu geografic rămân prezente.
Regiunea circumscrisă sud-estului Europei face parte dintr-un areal ale
cărui puncte extreme sunt: Orientul Mijlociu – Peninsula Balcanică – Caucaz şi
care se conjugă cu instabilitatea din nordul Africii. În aceste condiţii, România,
care face parte din această regiune, trebuie să-şi elaboreze şi să implementeze
politica proprie de securitate naţională.
Un prim obiectiv al politicii de securitate a fost îndeplinit, respectiv
integrarea în NATO. Invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la summit-ul de
la Praga din noiembrie 2002, doi ani mai târziu, în 2004, România a încheiat
această etapă şi a păşit pe un drum nou, drumul în cadrul NATO, ca stat aliat.
România este, acum, parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor în
domeniul securităţii, parte a unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori
democratice.
România consideră cooperarea regională şi internaţională ca parte
integrantă a politicii sale de securitate, afirmându-şi disponibilitatea de a
participa activ la realizarea dezideratului de încredere, securitate pe continent şi
pace mondială.
Angajamentele României nu vizează unilateral numai integrarea acesteia
în structurile de securitate europeană şi euro-atlantică, ca pe un scop în sine, ci
chiar esenţa obiectivului reformei organismului militar: asigurarea propriilor
capacităţi credibile de apărare a intereselor, independenţei şi suveranităţii
naţionale.
Consecventă politicii sale de afirmare ca factor de stabilitate zonală şi de
participare activă la soluţionarea paşnică a crizelor, prin eliminarea sau
atenuarea stărilor conflictuale apărute în diverse zone ale lumii, România este
hotărâtă să se integreze cât mai rapid în structurile politico-economice şi

73
militare de securitate europeană şi euro-atlantică, aspirând la un cadru propice
cooperării, atât din punct de vedere economic, cât şi militar, în scopul
satisfacerii obiectivelor sale de securitate.
România şi NATO au un destin comun la începutul secolului XXI
susţinut de interese reciproce majore:
- din perspectiva României: pe termen mediu şi lung, asigurarea
securităţii proprii e certă şi mai puţin costisitoare prin integrarea în
Alianţă şi constituie garanţia racordării României la spaţiul de
prosperitate euro-atlantic.
- din perspectiva NATO: regiunea Sud-Estului Europei prezintă
potenţialul de instabilitate cel mai ridicat de pe continent, România
reprezentând un pilon de stabilitate în regiune, care împărtăşeşte
valorile comunităţii euro-atlantice.
Ca parte a civilizaţiei europene, România promovează valorile acesteia şi
consideră interesele sale ca fiind convergente cu cele ale tuturor statelor
democratice. În cadrul comunităţii naţiunilor, statul român îşi protejează
cetăţenii şi propriile interese.
Având în vedere evoluţiile actuale şi de perspectivă ale mediului de
securitate, interesele naţionale ale României se fundamentează pe:
- asigurarea existenţei statului naţional român, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil;
- garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a
siguranţei cetăţenilor României;
- consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea
Constituţiei şi supremaţia legii;
- sprijinirea legăturilor cu românii din afara graniţelor ţării, pentru
conservarea identităţii lor;

74
- participarea României la asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa.
Modalităţile de realizare a intereselor de securitate naţională sunt
întemeiate, în principal, pe factori politici, economici şi militari. România îşi
promovează interesele naţionale prin: dezvoltarea economico-socială,
mobilizarea resurselor umane şi materiale proprii şi cooperare internaţională
prin integrarea României în structurile economice şi de securitate euro-atlantice;
dezvoltarea infrastructurii teritoriale şi valorificarea poziţiei geostrategice a ţării
noastre; asigurarea unei capacităţi militare proprii, adaptată calitativ la
exigenţele apărării naţionale şi integrării în Alianţa Nord-Atlantică; asigurarea
respectării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor, în conformitate cu
standardele internaţionale.
Apărarea şi promovarea intereselor naţionale revin ca responsabilitate
tuturor instituţiilor statului, partidelor politice şi cetăţenilor, conform
competenţelor şi răspunderilor stabilite prin Constituţie şi prin legile ţării.
Având o capacitate de a-şi asigura existenţa inerent diminuată de tranziţie
şi aşezată într-o zonă geostrategică din ce în ce mai importantă, România trebuie
să îşi asigure securitatea atât prin efort propriu (ceea ce presupune valorificarea
la maxim a minimului de resurse pe care le poate genera, paralel cu promovarea
unei politici de bună vecinătate şi prietenie cu toate ţările din spaţiul nostru), cât
şi prin amplificarea şi intensificarea legăturilor sale, pe de o parte, direct cu
marile puteri, şi pe de altă parte, cu organismele continentale de securitate, în
rândul cărora NATO ocupă, după cum se ştie, locul central.
Evoluţia actuală a mediului internaţional de securitate relevă faptul că
ameninţările şi pericolele curente ce pun în pericol securitatea oricărui stat nu
mai sunt preponderent de natură militară, ci dimpotrivă, de o natură complexă.
Astfel, un răspuns adecvat la aceste ameninţări şi pericole nu poate fi unul de
factură militară, ci unul de factură non-convenţională, combinată. În acest sens,

75
militarizarea nu mai este soluţia general valabilă pentru asigurarea securităţii
unui stat, inclusiv a României, ci se impune redistribuirea resurselor avute la
dispoziţie de către o ţară în direcţia acumulării şi dezvoltării unor mijloace
adecvate de răspuns.

76