Sunteți pe pagina 1din 176

Coordonatorul volumului: ROGER CHARTIER PHILIPPE ARIES, MAURICE AYMARD,

director de studii la Şcoala de înalte studii de ştiinţe sociale, NICOLE CASTAN,


profesor la Universitatea din Toulouse-II, YVES CASTAN,
profesor la Universitatea din Toulouse-II,
ROGER CHARTIER,
director de studii la Şcoala de înalte studii
ds ştiinţe sociale,
ALAIN COLLOMP,
doctor în medicină,
DANIEL FABRE,
conferenţiar la Universitatea din Toulouse-III, ARLETTE FARGE,
cercetător la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică,
JEAN-LOUIS FLANDRIN,
profesor la Universitatea din Paris-VIII,
MADELEINE FOISIL,
inginer la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JACQUES GELIS,
conferenţiar la Universitatea din Paris-VIII,
" "^ VULS> LEBRUN - -««■»
SRSSTVAaN^VerSit>atea din Haute-Bretagne
JEAN MĂRIE GOULEMOT, profesor la Universitatea din Tours, FRANCOIS LEBRUN,
i to

H Geo^es Duby
istoria vieţii private
DE LA RENAŞTERE LA EPOCA LUMINILOR
Volumul VI
Traducere de CONSTANŢA TANĂSESCU
EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1995

Volumul acesta a fost dorit, gândit şi pregătit de Philippe Aries.


Moartea 1-a împiedicat să-1 ducă până la capăt. Noi l-am scris într-o fidelă libertate şi în spiritul prieteniei sale.

l> -fans, i935


2-02-009293.X
asupra p, J°2?'e drepturile
_ -n« rezervate* E£tu^ «££3!£*
îl r^TTT rn«
973-33-0277-5 973-33-0142-6

V
INDIVIDUALIZAREA COPILULUI
de JACQUES GJSLIS
Un corp „ai său" fi un corp „al cefor.'affi"
Timp de secole, şi în pofida eforturilor Bise¬ricii pentru a o aboli, în Europa occidentală a predominat ceea ce
putem numi o conştiinţă „naturalistă" a vieţii şi a scurgerii timpului, într-o societate ce rămăsese cu desăvârşire
ru¬rală până în secolul din urmă,-pământul~mamâ era la originea întregii vieţi: un rezervor in¬epuizabil care
asigura reînnoirea speciilor şi, îndeosebi, a speciei umane. în fiecare an, na¬tura juca'aceeaşi piesă; anotimpurile se
suc¬cedau neîncetat, iar lumea era mânată de această mişcare fără de sfârşit. în acest uni¬vers aflat într-o
necurmată reînnoire, nimic nu era mai grav decât sterilitatea cuplului, deoarece aceasta întrerupea ciclul şi spulbera
solidaritatea spiţei. Fiecare membru al fami¬liei era dependent de ceilalţi; fără aceştia, nu însemna nimic. Adulţii
care atingeau vârsta la care puteau avea copii făceau legătura în¬tre trecut şi viitor, între o lume ce se stinsese şi o
lume ce avea să vină. A rupe acest fir în¬semna o responsabilitate lipsită de sens. Şi deoarece ea era aceea care purta
copilul, ca-re-i dădea naştere şi-apoi îl hrănea, femeia era investită cu un rol esenţial: era depozitara familiei şi a
speciei. De unde riturile fecundi¬tăţii cărora se supunea" aceasta în „sanctuarele naturii", aproape de pietrele
fecundităţii, de

izvoarele şi de arborii fecundatori, ca şi cum sămânţa de copil se afla în natură, lângă anu¬mite locuri privilegiate.

1
Fiecare individ trasa un arc de viaţă, mai
mult sau mai puţin lung, în conformitate cu
durata existenţei sale; ieşea din pământ prin
procreare, reintra acolo prin moarte. Sub pă¬
mânt se afla într-adevăr reşedinţa morţilor,
rezerva de suflete ce aşteptau reîncarnarea,
acele suflete ale strămoşilor ce-şi „dăduseră
sufletul'1 şi care aveau să renască într-o zi în
unul din strănepoţi. De altfel, obiceiul de a da
prenumele bunicului sau al bunicii nepotului
sau nepoatei, ca pentru a asigura în mod şi
mai temeinic permanenţa familiei, nu s-a men-
1 ţinut oare vreme îndelungată1? Dincolo de cre-
dinţele şi de comportamentele acestea se ghiceşte structura circulară a unui ciclu vital original şi se întrezăreşte
ideea unei lumi in¬tegrale, a unei mari familii de oameni vii şi de morţi mereu egală ca număr, pierzând aici ceea ce
se recuperează dincolo.
Această conştiinţă a vieţii şi această ima¬gine a succesiunii generaţiilor ne duce cu gân¬dul la o conştiinţă a
corpului foarte diferita de a noastră. Iar această imagine a corpului era ambivalenţă. Fiecare fiinţă avea propriul
său corp, corpul său personal, dar dependenţa faţă de spiţă, solidaritatea de sânge erau de asemenea natura încât
individul nu-şi putea resimţi corpul ca fiind pe deplin autonom: acest corp era al său, dar era şi puţin „ceilalţi",
cei din marea familie a celor vii şi a străbuni¬lor morţi.
între destinul colectiv de care era strâns legat şi satisfacţia individuală privind plăce¬rile existenţei — aspiraţia
„dorinţei de a-şi trăi viaţa" pe care noi o considerăm drept le¬gitimă — exista o contradicţie, iar prioritatea mergea
către corpul căruia trebuie sa i se asi¬gure cu orice preţ perenitatea, corpul spiţei. Individul nu dispunea de sine
decât în măsura în care această satisfacţie nu venea în contra-

dicţie cu interesele familiei. Tntr-un anume sens, omul transmitea viaţa fără să şi-o poată trăi în mod real pe a sa
proprie. Unica sa da¬torie de viaţă era aceea de a dărui viaţă.
In acest imaginar al vieţii şi al corpului, copilul era considerat ca o mlădiţă a trun¬chiului comunitar, o parte a
marelui corp co¬lectiv care, datorită îmbinării generaţiilor, bi¬ruia timpul. El aparţinea aşadar atât spiţei, cât şi
părinţilor săi. In acest sens, şi cel puţin în aceeaşi măsură, era un copil „public". Strânsa legătură care îl unea pe
copil de mamă până când era înţărcat părea totuşi să contrazică această interpretare. In realitate, această relaţie
privilegiată răspundea unei ne¬cesităţi: copilul e incapabil să se îngrijească singur de cerinţele sale elementare,
deoarece se naşte „incomplet". Mama, după ce îl hră¬nise cu propriu-i sânge în perioada sarcinii, îl hrănea cu
laptele ei, care era considerat drept un sânge albit2. înţărcat la douăzeci, douăzeci şi patru sau treizeci de luni,
copilul intra încetul cu încetul în perioada primei co¬pilării pe parcursul căreia rolul public al edu¬caţiei sale tindea
să crească, chiar dacă îndru¬mările date de mama şi de tatăl său rămâneau multă vreme precumpănitoare.
Deoarece, încă de la naşterea lui, domeniul „public" şi cel „privat" se întrepătrundeau în mod intim, sta¬tutul său
ţinând de fapt şi de unul şi de celă¬lalt. Copilul venea pe lume într-un loc privat, într-o încăpere în care trăiau
părinţii săi, dar în mijlocul unei asistenţe alcătuită din rude şi vecini, astfel că naşterea sa devenea un act public.
Primii săi paşi aveau loc în mod sim¬bolic acolo unde i se odihneau străbunii, în ci¬mitir, sau chiar în biserică, în
momentul cul¬minant al liturghiei. Avea loc aşadar încă un ritual public care marca începutul unei rela¬tive
autonomii a copilului. Aceşti primi paşi făcuţi de unul singur linişteau părinţii şi con¬firmau în ochii tuturora
perenitatea spiţei3.

Botezul, taină ce şterge păcatul originar şi, în acelaşi timp, rit de intrare în societate a co¬pilului, era şi un prilej de a
se încredinţa, prin procedee magice, de calitatea simţurilor copi¬lului. După ceremonie, şi în absenţa preotu¬lui,
„rostogolirea" corpului copilului pe altar era destinată fortificării corpului, evitării, mai târziu, a rahitismului şi a
şchiopătatului. Pen¬tru ca acesta să nu fie „bâlos", adică bâlbâit sau mut, naşul şi naşa trebuiau să se îmbră¬ţişeze
sub clopot, la ieşirea din biserică. Se în¬tâmpla chiar ca „tineretul" să aibă un rol important în ritual. La Massiac, în
Auvergne, la începutul secolului trecut, micii ştrengari care urmaseră cortegiul produceau un vacarm îngrozitor, cu
plesnitori şi ciocane, de îndată ce copilul primise taina botezului: era asigura¬rea oferită băieţelului că mai târziu va
avea şi voce şi urechi excelente, iar fetiţei că va vorbi şi va cânta minunat4.
Prima copilărie era epoca acumulării de cunoştinţe. Cunoaşterea spaţiului locuinţei, a satului, a ogorului.
Cunoaştere a jocului, a relaţiei cu ceilalţi copii: copii de aceeaşi vârstă sau mai mari, care ştiu mai multe şi
îndrăz¬nesc mai mult. Cunoaşterea tehnicilor trupu¬lui, cunoaştere a regulilor privind apartenenţa la comunitatea

2
satului, cunoaştere a probleme¬lor vieţii. Tatăl şi mama ocupau un loc im¬portant în această primă epocă destinată
edu¬caţiei. Dacă, începând de la şapte-opt ani, bă¬ieţii îşi urmau tatăl pe câmp, înainte de a fi „plasaţi" la vreun
vecin sau la vreo rubede¬nie, fetele, însă, rămâneau în general cu mama lor, alături de care deprindeau viitorul lor
rol de femeie. învăţăturile primite în copilărie şi în adolescenţă trebuiau aşadar să fortifice trupul şi, în acelaşi timp,
să rafineze simţu¬rile, sâ-i insufle individului forţa de a birui încercările destinului şi, mai cu seamă, să-i dăruiască
puterea de a transmite, la rându-i, viaţă, în scopul de a asigura permanenţa fa¬miliei. Exista, atunci, o formă de
educaţie în

comun, un mănunchi de influenţe care făceau din fiecare fiinţă un produs al colectivităţii şi care îl pregătea pe
fiecare individ pentru rolul pe care aceasta îl aştepta din partea lui. Puţină intimitate într-un asemenea context;
dar, zi de zi, resimţea din ce în ce mai puter¬nic sentimentul de a aparţine unei mari fa¬milii de care era legat la
bine şi la rău.
„Nu vreau să moară!"
La începutul anului 1580, pe când se afla încă la doică, unul din fiii controlorului financiar şi primar al oraşului
Loudun, Scevole de Sainte-Marthe, a căzut grav bolnav. Cei mai iscusiţi medici au fost chemaţi la
căpătâiul lui, „dar îngrijirile lor au fost inutile; şi şi-au pierdut nădejdea că va mai putea fi vindecat". în acest sfârşit
de secol al XVI-lea, Scevole era unul din oamenii aceia care nu mai voiau să se resemneze în faţa dispariţiei
premature a unui copil bolnav. „Şi cum era un tată foarte bun şi un om foarte învăţat", a primit provo¬carea, s-a
substituit medicilor acelora neprice¬puţi şi gata să dea bir cu fugiţii şi „s-a hotă¬rât să-1 vindece el însuşi. Pentru
care, a cer¬cetat cu o mare aplicaţie tot ceea ce putea fi mai neobişnuit şi mai ingenios cu privire la natura şi la
constituţia fizică a copiilor. A pă¬truns chiar prin bunătatea şi vioiciunea spi¬ritului său până în tainele cele
mai ascunse ale naturii şi ale fizicii, şi s-a slujit de acestea într-un mod atât de fericit încât şi-a smuls copilul din
braţele morţii". Fără îndoială, ca¬zul lui Scevole este exemplar. Şi dacă este cu¬noscut, aceasta s-a datorat faptului
că, rugat' să „păstreze pentru posteritate curioasele sale cercetări", fericitul tată le-a încredinţat unui poem în limba
latină, Paedotrophia, în care atrăgea atenţia asupra modului de a hrăni co¬pii mici5.

încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea, indicii ale unei relaţii noi privind copilul apar în mediile înstărite din oraşe.
Care sunt mai puţin nişte noi semne de afecţiune cât voinţa din ce în ce mai vădită de a ocroti viaţa copi¬lului.
Două secole mai târziu, exemplul lui Scevole de Sainte-Marthe este întru totul semnificativ pentru atitudinea noilor
elite so¬ciale ale Renaşterii. Această dorinţă de a salva viaţa copilului creşte în cursul secolului al XVII-lea, iar
Doamna de Sevigne atestă 'acest refuz a ceea ce poate fi mai rău, în vremea în care nepoata sa e bolnavă: „Nu vreau
să moară!" strigă ea. Să smulgi un co¬pil bolii şi morţii premature, să alungi nenoro¬cirea încercând să-1 vindeci;
acesta este de acum înainte ţelul părinţilor cuprinşi de spaimă. Să ne înţelegem însă: nici înainte vreme părinţii nu
acceptau dispariţia unei fi¬inţe iubite; dar conştiinţa vieţii, a ciclului vi¬tal, era diferită, şi pe atunci părinţii nu
aveau altă resursă în afară de aceea de a da naştere unui alt copil. Deoarece viaţa era mai dură şi deoarece trebuie să
perpetuezi spiţa... Ne-acceptarea bolii copilului constituie doar un aspect — esenţial fără îndoială — al noului
imaginar al vieţii şi al timpului. A-ţi prelungi propria viaţă, a-ţi scurta suferinţele graţie în¬grijirilor acordate de
către acest specialist într-ale corpului, care este medicul, nu consti¬tuie nici aceasta o cerinţă de ultimă oră; dar
voinţa de a te îngriji şi de a te vindeca se ma¬nifestă cu asemenea înverşunare, începând din secolul al XVI-lea,
încât aceasta denotă în mod neîndoielnic că omul se uită acum cu alţi ochi la propria-i persoană. Or, la sfârşitul
se¬colului al XVII-lea, corpul medical, prost pre¬gătit pentru rolul respectiv, se vădeşte cu to¬tul incapabil de a
răspunde solicitărilor de îngrijire medicală ce veneau de pretutindeni. Moliere devine ecoul unei atare situaţii. Ca şi
alţii de altfel, predum John Locke, a cărui lu¬crare, Despre educaţia copiilor, publicată la
10

Londra în 1693 şi tradusă în limba franceză de Pierre Coste încă din 1696, devine unul din clasicii pedagogiei
europene din secolul al XVIII-lea. încă de la început, autorul atrage atenţia părinţilor asupra virtuţilor profi¬laxiei
ca fiind mijlocul cel mai sigur pentru a ocroti sănătatea copiilor: „Vorbind aici despre sănătate, precizează John
Locke, nu am inten¬ţia de a vă vorbi despre felul în care medicul trebuie să trateze un copil bolnav sau cu o
sănătate şubredă, ci numai de a recomanda părinţilor ceea ce trebuie să facă, fără ajuto¬rul medicinii, pentru a păzi
şi a întări sănăta¬tea copiilor lor sau, cel puţin, pentru a le forma o constituţie fizică pe care să n-o poată doborî
maladiile6".
Un corp „al său", un copil „al său"
Nu e uşor să împaci exigenţele stirpei, nece¬sitatea mereu şi viu resimţită a perpetuării sale şi dorinţa crescândă a
individului de a-şi trăi viaţa din plin, de a dispune de ea în mod liber. Acest individ care a asigurat supravie¬ţuirea
spiţei, făcând legătura între trecut şi viitor, nu a putut, până atunci, să se preocupe de propria-i persoană, sau a

3
făcut-o într-o foarte mică măsură. Iată însă că omul acesta începe să se gândească la propriul său interes, la cel
imediat şi la cel viitor; începe să facă anumite calcule; ştie că timpul îi e drămuit; timpul pe care-1 are de trăit.
In scopul soluţionării cât mai corecte a contradicţiei care se resimte între aspiraţia de a trăi şi voinţa de a se
perpetua, comporta¬mentele familiale încep să se modifice. Darul de a calcula nu se limitează doar la negoţ; ci se
insinuează în strategia familială sub o formă necunoscută până atunci, determinând stabilirea unor noi reguli.
Disputa asupra îm¬prumutului cu dobândă şi a cametei dusese la unele învoieli cu Cerul şi la crearea unor struc-

turi comerciale noi; contradicţiile dintre inte¬resele spiţei şi cele ale individului se vor re¬glementa printr-o serie de
învoieli succesive, pe măsură ce conştiinţa spiţei descreşte şi for¬ţele individului cresc.
Acestui nou gen de relaţie dintre individ şi grup îi corespunde o nouă imagine a corpu¬lui, în vreme ce altădată
legăturile de depen¬denţă faţă de rude erau resimţite în mod car¬nal, de acum înainte acestea slăbesc; corpul
câştigă în autonomie, se individualizează: „cor¬pul meu este al meu", şi încerc să-1 apăr de boală şi de suferinţă;
dar ştiu că e pieritor şi continuu aşadar să-1 perpetuez prin sămânţa unui alt corp, corpul copilului meu. Această
smulgere simbolică a corpului individual din marele corp colectiv al spiţei constituie fără îndoială cheia multora din
comportamentele specifice epocii clasice. Desigur, modelul res¬pectiv ne îngăduie să înţelegem mai bine pen¬tru
ce' copilul, ocupă de acum înainte un loc atât de important în preocupările tatălui şi ale mamei: un copil pe care îl
iubesc pentru el însuşi şi care constituie bucuria lor de fiecare zi.
Conştiinţei unui ciclu de viaţă circulară îi "succede în mod progresiv —• mai întâi în cla¬sele avute, apoi în sânul
categoriilor sociale mai puţin favorizate, mai întâi în marile oraşe, apoi în târguri şi, mai lent, la sate — o con¬ştiinţă
mai liniară, mai segmentară a existen¬ţei, în acest context, individul îşi evaluează ponderea, iar umbra grupului
familial, a ru¬bedeniilor, nu-i mai eclipsează personalitatea.
Un nou sentiment fajo de copilărie
Această schimbare de atitudine faţă de copil, care este în esenţă o mutaţie culturală, se efec¬tuează pe parcursul
unei lungi perioade de timp. E cu neputinţă să stabilim aici o crono¬logie precisă. în lipsa unor date certe, avem
12

;
câteva repere, deoarece evoluţia nu s-a făcut peste tot în acelaşi ritm, fiind supusă, sub efectul unor forţe politice şi
sociale, când unor neaşteptate frânări, când unor accelerări su¬bite. Fără îndoială că oraşul, loc prin excelenţă al
inovaţiei, e cel care a dat tonul. Nu în oraş se iveşte, încetul cu încetul, începând din se¬colul al XV-lea, „familia
modernă" redusă la cuplu şi la copiii acestuia? In oraşul Renaşte¬rii, legătura aceea strânsă cu pământul-mamă
tinde să dispară, percepţia succesiunii anotim¬purilor se estompează. Din clipa aceasta, re¬ferirea la străbuni, ieri
încă esenţială, slăbeşte: la oraş, e din ce în ce mai puţin loc şi timp pentru a le fi dedicat; cât priveşte problemele
sterilităţii cuplului, acestea, bineînţeles, nu vor mai fi rezolvate prin mijloace „naturale" şi magice. In acest mediu
reconstruit de către om, în acest oraş al Renaşterii din ce în ce mai des „gândit ca un corp"7, concentrarea
sufletească asupra unei familii atât de re¬strânsă antrenează amenajarea unui spaţiu domestic mai intim. In oraşele
italiene, mai cu seamă în Florenţa8, evoluţia respectivă a debutat încă din secolul al XlV-lea; în secolul al XV-lea şi
îndeosebi în cel de al XVI-lea, Anglia, Flandra şi Franţa le vor urma exemplul. Evoluţia acestui sentiment faţă de
copilă¬rie nu se manifestă de o manieră liniară. în Franţa, de pildă, secolul al XVII-lea repre¬zintă un moment, dacă
nu -de reacţie, cel pu¬ţin de frânare. Tulburările politice şi religi¬oase din secolul al XVI-lea constituie simpto-mele
unei crize profunde a valorilor; aşa după cum o confirmă şi „epidemia de vrăjitorie" care cuprinde atunci o bună
parte din Europa, ca şi represiunea acesteia. Un nou sentiment faţă de copilărie se poate discerne încă din prima
parte a secolului, şi unele teme asupra cărora se stăruie prea des şi care datează din secolul al XVIII-lea sunt
abordate în mod frec¬vent în lucrările literare şi medicale cu două secole mai înainte. Aşa cum e cazul scutecu-
13

lui. Copilul, la apariţia sa pe lume, intră într-un univers de constrângeri al căror simbol este scutecul, deoarece
acesta îl privează de toată libertatea corpului; ceea ce, spun medicii din secolul al XVI-lea, ca Simon de Vallambert,
nu poate fi decât dăunător dezvoltării şi să¬nătăţii copilului9. Aşa cum e şi cazul deformă¬rilor voluntare ale
craniului datorate bonetelor şi scufiţelor în timpul primei copilării10: copilul e un bulgăre de ceară moale asupra
căruia se poate lucra în scopul de a-i făuri o fizionomie conformă unui model estetic ideal. Aşa cum e şi cazul
alăptării de către o doică ce va face parte din familie. Practică în gene¬ral nerecomandabilă, ba chiar condamnată de

4
către moralişti: e periculos pentru un pruno încă „neterminat" să fie hrănit cu un „lapte mercenar"; şi deoarece este
admis faptul că „hrana pătrunde în natură", nu însemna oare că însăşi identitatea acestuia riscă să fie afec¬tată
printr-o „transfuzie" ce priveşte atât cor¬pul, cât şi spiritul? In sensul acesta, problema alăptării copilului trebuie
reintegrată în dez¬baterea mai generală între natură şi cultură, înnăscut şi dobândit11.
De altfel, încredinţarea copilului unei doic:' nu e o inovaţie a secolului al XVI-lea: la Flo¬renţa, practica respectivă
era cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea şi va fi extinsă în cursul secolului următor. Această despărţire,
care se doreşte întotdeauna tem¬porară, şi care ia sfârşit adesea, după cum se ştie, cu moartea pruncului, este
condamnată cu fermitate printr-o lucrare medicală şi li¬terară moralizatoare, care tinde să culpabili-zeze părinţii:"
animalele îşi alăptează singure puii12... Dacă părinţii nu ţin cont de lucrul acesta, înseamnă că alte valori, diferite de
cele ale comunităţii rurale, unde erau daţi copiii acestora la doică, se impun atunci comunită¬ţii urbane13. într-
adevăr, soţia omului cu un înalt rang social este scutită de una din obli¬gaţiile sale cele mai grele care îi revin în
mod
14

obişnuit; şi chiar dacă, datorită faptului că ac¬ceptă să-şi încredinţeze copiii unei doici, epo¬cile de graviditate sunt
mai dese, îi rămâne destul timp liber pe care îl poate consacra conversaţiei, lecturii sau plimbării. O manieră diferită
de a considera existenţa, chiar dacă femeia plăteşte asemenea libertate cu un preţ ridicat: absenţa fiinţelor iubite,
dependenţa din ce în ce mai mare faţă de soţ. Ceea ce se joacă, de fapt, prin separarea dintre fecundi¬tate şi
creşterea copilului, este imaginea şi tot¬odată locul femeii în ciclul vital. Separarea celor două funcţii
complementare, până atunci strâns legate una de alta, va contribui la fere-carea femeii în rolul de simplă
reproducă¬toare, de la care se cere să fie fecundă, să-şi poarte sarcina şi să dea viaţă copilului. De¬oarece, la oraş,
copilul purcede în primul rând din tată şi din spiţa paternă.
în vreme ce unii părinţi îşi încredinţează copilul unei doici, alţii găsesc în tovărăşia acestuia „plăcere şi bucurie"14.
Cele două ati¬tudini nu sunt contradictorii, ci vădesc faptul că, în momentul acesta, e posibilă orice op¬ţiune.
Desigur, „natura" continuă să pledeze în favoarea copilului crescut de propria-i mamă; dar aceasta e copleşită de
felurite gre¬utăţi; şi pretinde, de acum înainte, că are şi ea dreptul să se bucure de viaţă, şi capătă apro¬barea
tatălui atunci când îşi manifestă dorinţa de a-şi păstra trupul intact şi atrăgător. Aşa¬dar, alegerea nu e întotdeauna
categorică! Nu e uşor de împăcat interesul copilului cu cel al mamei. Aşa că nici nu e de mirare că acestor probleme
li s-au dat răspunsuri diferite.
Afectivitate şi educaţie
Noile relaţii pe care aceşti „noi părinţi" le stabilesc cu copiii lor influenţează bineînţeles comportarea acestora.
Textele din secolele XVI şi XVII se fac ecoul acestui „nou copil".
15

Este mai dezgheţat, mai serios; ceea ce se ob¬servă cu uşurinţă şi produce uimire. Astfel, la începutul secolului al
XVII-lea, Louise Bour-geois, moaşa reginei Măria de Medici, notează în acele Instrucţiuni adresate fiicei sale că
„mi¬cuţii din ziua de azi sunt extrem de ageri"15. Acesta este momentul când moraliştii pornesc să denunţe
complezenţa vinovată a taţilor şi a mamelor faţă de copiii lor. Iar lucrările stră¬bat secolul. „Cu nesfârşită
înţelepciune a in¬spirat natura dragostea părinţilor pentru copiii lor, remarcă Locke în 1693: dar dacă Raţiunea nu
moderează această afecţiune naturală cu o extremă circumspecţie, ea degenerează cu uşu¬rinţă într-o indulgenţa
excesivă. Că taţii şi mamele îşi iubesc micuţii, nimic mai îndrep¬tăţit; propria lor datorie îi obligă la asemenea
atitudine. Dar mai ales, nemulţumindu-se să iubească doar persoanele acestora, ei merg până acolo încât le
îndrăgesc şi defectele." Şi aceşti părinţi „prea pasionaţi de odraslele lor" nu-şi dau deloc seama de răul pe care li—1
pricinu¬iesc, „deoarece atunci când copiii devin mari, iar proastele lor obiceiuri se agravează în aceeaşi
măsură, părinţii care nu~i mai pot răs¬făţa sau nu mai pot glumi cu ei încep să spună că sunt nişte mici ştrengari,
nişte fiinţe recal¬citrante şi pline de răutate". „Dar dacă un co¬pil a fost obişnuit, fără nici o oprelişte, să facă tot
ceea ce i-a trecut prin cap pe vremea când mai purta încă rochiţă, de ce ni s-ar părea ciudată pretenţia acestuia
de a i se acorda acelaşi privilegiu şi faptul că face tot ce-i stă în putinţă pentru a se bucura în continuare de el,
atunci când a început să poarte nădragi?"16. Privatizarea educaţiei nu e câtuşi de puţin condamnată; de temut este
doar faptul că, în¬ţeleasă în felul acesta, să nu aibă consecinţe nefaste pentru copil. „Răsfăţul" este cauza
multor deficienţe. Unele mame nu merg oare până acolo încât se dedau unor comportamente de-a dreptul
execrabile? întocmai ca cele care, imediat după ce-au născut, fiind aşadar im-

5
pure, nu ştiu să evite „Zelul acela curios care le îndeamnă să-şi îmbrăţişeze şi sâ-şi sărute copilul. Se recunoaşte că,
prin această pur¬tare plină de curiozitate, subliniază doctorul Jacques Duval, ele vădesc? o dragoste de mai¬muţă,
care, se spune, constă în aceea că-şi strâng puii la piept cu atâta ardoare, încât îi sufocă"17.
Pentru a lupta împotriva unoi asemenea „revărsări de afectivitate", un întreg curent, apărut în cursul secolului al
XVII-lea, pre¬tinde să impună o seamă de reguli de compor¬tament conforme cu bunăstarea... Şi poate că în această
atitudine represivă faţă de un tip particular de educaţie, în care afectivităţii- îi era acordat un loc mult prea mare,
trebuie să ve¬dem una din raţiunile pentru care Biserica şi statul au luat sistemul educaţional sub nemij¬locita lor
conducere. Această deplasare de la privat către public coincide de fapt cu dorinţa puterii politice şi a celei religioase
de a con¬trola societatea în totalitatea ei. Iar noile structuri educative, cele ale colegiilor în spe¬cial, s-au bucurat de
altfel, şi foarte repede, de adeziunea părinţilor. Aceştia se conving că, într-adevăr, copilul lor se află tot timpul la
discreţia unor instincte primare care trebuie înăbuşite şi că se cuvine „ca dorinţele lor să fie subordonate Raţiunii".
A da pe cineva la şcoală înseamnă aşadar a-1 sustrage naturii18. Dar, bineînţeles, nu acesta este motivul esen¬ţial al
adeziunii respective. Succesul noului sis¬tem de educaţie constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând,
în acelaşi timp, exigenţelor unui individualism în con¬tinuă dezvoltare. Intre „privatizarea" copilului în cadrul
familiei restrânse şi educaţia publică de care se bucură nu există nici un fel de contradicţie. O conştiinţă a vieţii care
nu mai reclamă respectarea vechilor solidarităţi şi pretinde punerea în valoare a individului te obligă să-ţi întorci
privirea către terţe persoane, preceptori şi directori de studii, a căror mi-
17

siune constă în a-i deschide copilului gustul (pentru nişte cunoştinţe pe care nu le-ar fi putut primi de la părinţi.
Aceştia înţeleg de fapt că restrângerea la spaţiul privat ar risca să frustreze copilul, deoarece ei înşişi sunt
in¬capabili sâ-i ofere o formaţie alternativă ce¬lei pe care copilul o primea altădată în sânul comunităţii19.
în felul acesta are loc o dublă deplasare: , de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educaţia publică comunitară
şi deschisă, des¬tinată integrării copilului în colectivitate astfel încât interesele şi sistemele de reprezentare ale
spiţei să devină ale sale, la o educaţie pu¬blică de tip şcolar destinată şi ea integrării acestuia, înlesnind totodată
dezvoltarea capa¬cităţilor sale20.
Modefele publice spre folosinţa domeniului privat
Modificarea statutului copilului nu decurge nu¬
mai din transformările la care au fost supuse
structurile familiale în secolele clasice. Bise¬
rica şi statul au avut în mod indiscutabil ro¬
lul lor în această schimbare. Astfel afirmarea
sentimentului copilăriei în jurul anului 1550
este însoţită de o întreagă serie de dispoziţii le¬
gale ce răspundeau unor preocupări de natură
moral-religioasă, dar şi unor interese de ordin
public21. Această legislaţie, aplicată în mică k
măsură pentru moment, constituie şi o dovadă
a primelor tatonări privind o politică de pro¬
tecţie a primei copilării, debut al unei inter¬
venţii mai energice a statului în problemele
demografice. I
Dar nu există nici o îndoială că rolul Bi¬sericii şi al statului s-a vădit a fi de cea mai mare importanţă datorită
răspândirii modele¬lor ideologice. Aceste modele de copii sunt nişte modele ieşite din comun; şi n-au contri¬buit
într-o mai mică măsură la „privatizarea" imaginii copilului. Modele inaccesibile, acestea
ia

au avut rolul de a favoriza ca acest copil să se manifeste ca individ în societatea occidentală. Biserica, această
instituţie care a ştiut să utilizeze suportul textual şi iconografic oferit de tipografie, a difuzat două modele: cel al
pruncului mistic şi al Copilului-Isus. Exal¬tând virtuţile celor a căror credinţă e destul de puternică pentru a-i ajuta
să suporte cele mai îngrozitoare suplicii corporale şi care pot sâ-i ducă la o moarte prematură, curentul acesta mistic
a contribuit la punerea în va¬loare a individului. Şi a dat naştere modelului de sfinţenie infantilă: imaginea omului-
sfânt de excepţie este şi cea a copilului-sfânt de ex¬cepţie, ca Pierre de Luxemburg sau Caterina de Sienna. Aceşti
copii, încă din cea mai fra¬gedă vârstă, nu aveau altă ambiţie decât aceea de a se devota lui Dumnezeu, iar această

6
dragoste pentru Dumnezeu i-a determinat să se îndepărteze de lucrurile pământeşti, să-şi nesocotească obligaţiile
cele mai elementare reclamate de un trup încă plăpând, preocupă¬rile privind igiena şi alimentaţia. Exaltarea
copilăriei mistice este un demers care se opune întru totul concepţiei „naturaliste" a corpului solidar. Acesta nu ar
tolera întreruperea ciclu¬lui vital; corpul mistic, dimpotrivă, implică celibatul, postulează absenţa unei descendenţe
sau, mai curând, aspiră la o posteritate de un nivel superior, spiritual.
în cursul secolului al XVII-lea, în Franţa se dezvoltă un puternic curent devoţional, consacrat copilăriei lui Isus:
cardinalul de Be-rulle, ordinul Carmeliţilor şi congregaţia Ora¬toriului au contribuit în mare măsură la
trans¬formarea acestui curent într-o mare mişcare populară. O serie de manuale de devoţiune scot în evidenţă
trăsăturile umane ale „Prun¬cului Isus" a cărui inocenţă şi blândeţe înduio¬şează atât de mult inimile credincioşilor
strânşi în jurul ieslei de Crăciun. Un preot din Orleans, Pierre Thureau, relatează în lucrarea sa, Le Saint Enfant-
Jesus (Sfântul Prunc-Isus),

19

publicată în 1665, că la şcoală din Château-vieux, un târg „dezolat" din dioceza respec¬tivă, se poate vedea „o
stampă reprezentând un Prunc-Isus de mari dimensiuni, înfăşurat în scutecele sale şi întinzându-şi mâinile că¬tre
toţi cei ce vor să fie simpli şi mici ca şi el, îndeosebi către copii"22. Intr-o societate în care o pastorală a fricii atrage
atenţia timp de trei secole asupra primejdiilor cărnii, a corpului, lăcaş al păcatului, imaginea acestor copii
exem¬plari vine în sprijinul noilor forme de pietate interioară23.
Toate aceste „embleme de iubire divină" nu pot împiedica difuzarea în acelaşi timp a unui model laic de copil de
excepţie, opus pruncului mistic şi Pruncului-Isus, deoarece acesta se realizează aici pe pământ: copilul minune. In
secolul al XVII-lea, cărţile şi por¬tretele fac cunoscute unele din aceste figuri. Astfel, în 1613, apare La Civilite
morale des enfants composee en latin par Erasme, tra-duicte en frangais par Claude Hardy, parisien,. âge de neuj
ans (Civilitatea morală pentru co¬pii compusă în latină de Erasm, tradusă în franceză de Claude Hardy, parizian, în
vârstă de nouă ani). Cât despre „micuţul din Beau-chasteau", născut către 1630, vorbeşte, încă de la şapte ani, mai
multe limbi, iar la doispre¬zece publică o culegere de poeme24. Este însă adevărat că secolul al XVIII-lea, cu
Amadeus, suportă în mod mulţumitor comparaţia ...
Copilului familiei regale nu i se cere nici un fel de dovezi: căci devine, automat, un copil public. Este vorba, mai
ales, de moştenitorul tronului. Naşterea sa are loc în public, şi, în prima copilărie, pentru el nu există o viaţă privată;
se află tot timpul sub supraveghere, cel mai mic gest al său e observat şi chiar no¬tat, aşa cum mărturiseşte textul
lăsat de He-roard, medicul foarte tânărului rege Ludo¬vic al XlII-lea. Copilul trăieşte sub privirile Curţii. Dar,
viitorul părinte al supuşilor săi nu are nici un fel de contact cu aceştia. Mai
20

mult decât grevurile, moneda e cea care îl face cunoscut, cel puţin unei părţi dintre aceş¬tia. In a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, şi mai cu seamă în cel de al XVIII-lea, naşte¬rile princiare ocupă un loc esenţial în baterea
monezii, ce devenise privilegiu regal. în ase¬menea timpuri favorabile teoriilor populaţio-niste, acesta este un
mijloc sigur de a im¬prima în conştiinţe imaginea unei perechi re¬gale înconjurate de copiii respectivi şi de a invita
fiecare familie să urmeze augustul exemplu.
Interes şi indiferenţa faţă de copil
în vederea însuşirii acestor învăţături esen¬ţiale, copilul a depins întotdeauna de ceea ce e „public", de exterior, şi
totodată de ceea ce e „privat", de părinţii săi. Influenţe ce se vă¬deau adesea complementare: lucrurile s-au
schimbat însă în cursul secolelor clasice, fie de o parte, fie de cealaltă.
Cercetarea statutului copilului trimite aşa¬dar şi tot timpul la mai multe niveluri de re¬prezentări şi de practici.
Totuşi, sensul evolu¬ţiei este, după toate aparenţele, clar: copilul vede acordându-i-se în mod progresiv locul pe
care îl are astăzi în familie. Dar despre ce copil, despre ce familie este vorba?
E greu de crezut că unei perioade de indi¬ferenţă faţă de copil i-ar fi succedat o alta pe parcursul căreia, cu ajutorul
„progresului" şi al „civilizaţiei", interesul ar fi avut câştig de cauză .. . Indiferenţa sau interesul faţă de copil nu
caracterizează, la drept vorbind, o perioadă sau alta din istorie. Cele două atitu¬dini coexistă în sânul aceleiaşi
societăţi, la un moment dat una din ele prevalând asupra ce¬leilalte din raţiuni culturale şi sociale ce nu pot fi
identificate întotdeauna cu uşurinţă25. Indiferenţa medievală faţă de copil e o năs¬cocire; şi în secolul al XVI-lea,
am văzut doar,
21

părinţii sunt preocupaţi de sănătatea şi de vin¬decarea copilului lor.


De atunci, afirmarea „sentimentului faţă de copil" din secolul al XVIII-lea, adică a sen¬timentului nostru faţă de
copil, trebuie inter¬pretată ca un simptom al profundei pertur¬baţii privind credinţele şi structurile de gân¬dire,

7
ca un semn al mutaţiei fără precedent ce s-a produs în conştiinţa privind viaţa şi corpul în Occident. Unui
imaginar al vieţii, speci¬fic spiţei şi comunităţii, i se substituie un al¬tul: cel al familiei independente. Unui statut
în care noţiunile de „public" şi ,,privat" îşi aveau rolul lor în formarea copilului i-a suc¬cedat altul, care sporeşte
drepturile mamei şi mai cu seamă ale tatălui asupra copilului lor. Dar într-un climat de individualism aflat în
creştere, atunci când se agita ideea favoriză¬rii dezvoltării copilului, cuplul, încurajat de Biserică şi de stat, trece
o parte din drepturile şi din responsabilităţile lui asupra educatoru¬lui. Modelului rural i-a urmat un model
ur¬ban, şi dorinţa de a avea copii nu numai pen¬tru a asigura permanenţa ciclului, ci pur şi simplu pentru a-i iubi,
şi pentru a fi iubit.
NOTE
1 Tot pentru a asigura permanenţa prenumelui, simbolic de fapt, dar căruia familia îi dădea o mare importanţă, în
Anglia se dădea uneori acelaşi pre¬nume primilor doi sau trei băieţi ai cuplului; dacă primul născut murea,
mezinul său omonim prelua atunci, într-o oarecare măsură, ştafeta. Cf. Lawrence Stone, The' Family, Sex and
Marriage in England, 1500—1800, Londra, 1973, p. 409.
2 Teoria e veche, datând din vremea lui Hipo-
crate. Cf. Marie-France Morel, „Theories et pratiques
de l'allaitement en France au XVIII-e siecle", An-
nales de demographie historique, 1976, p. 395.
3 Folcloriştii aduc mărturii în privinţa acestui ri¬
tual de „mise en jambe" ce datează de la sfârşitul

secolului trecut; cf. j. Gâlis, L'Arbre et le Fruit, Pa¬ris, Fayard, 1984, p. 472—473.
4 A. Van Gennep, Le Folklore de l'Auvergne et
du Velay, Paris, 1942, p. 22.
5 Scevole de Sainte-Marthe, Paedotrophia ou la
Maniere de nourrir les enfants ă la mamellei tradu¬
cere din limba latină, Paris, 1698.
6 J. Locke, De l'education des enfants, Paris,
1695, p. 2.
7 Frangoise Choay, „La viile et le domaine bâti
comme corps dans les textes des Architectes-theori-
ciens de la premiere Renaissance italienne", Nouvelle
Revue de Psychanalyse, „Le dehors et le dedans",
nr. 9, primăvara lui 1974, p. 239—251.
8 Christiane Klapisch-Zuber, „Parents de sang,
parents de lait: la mise en nourrice â Florence, 1300—
1530", Annales de demographie historique, 1983,
p. 33—64.
9 Simon de Vallambert, De la maniere de nourrir
et gouverner les enfants, Paris, 1565, cap. X. Şi Sce¬
vole de Sainte-Marthe, op. cit;
10 J. Gelis, op. cit., p. 434—457.
11 Cf. Scevole de Sante-Marthe, ale cărui criterii
privind alegerea unei doici capabile le anticipează
pe cele din secolul al XVIII-lea: nici tânără, nici
bătrână; nici grasă nici slabă; veselă şi roşcovană la
faţă, cu pieptul lat, sânii rotunzi şi bine dezvoltaţi.
Femeia respectivă nu trebuie să fi avortat niciodată.
12 Christiane Klapisch-Zuber, art. cit., p. 60.
13 Nu ştim în ce fel judecau doicile din mediul
rural demersul părinţilor care se sustrăgeau astfel
responsabilităţilor privind alăptatul. Viziunea acestor
femei de la ţară despre lume, maniera în care îşi
imaginau succesiunea generaţiilor trebuie să le fi su¬
gerat convingerea că aceşti părinţi de la oraş erau
liste fiinţe denaturate, indiferente faţă de soarta pro¬
geniturilor lor. Aşa că, de ce să le fi preocupat soarta
acelor prunci renegaţi de propriii lor părinţi?

8
14 Ne vom referi aici la paginile lămuritoare ale
lui Philippe Aries, „Les deux sentiments de l'enfarice",
L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime,
Paris, Ed. du Seuil, reed. 1973, p. 134—142.

15 Louise Bourgeois, Instructions ă ma fille, Pa¬


ris, 1626, p. 218—219.
16 J. Locke, op. cit., p. 49—51.
17 Jacques Duval, Des hermaphrodits, accouche-
ments des femmes [...], Rouen, 1612, p. 260—262.
18 Asupra acestei dezbateri, cf. convorbirea din¬
tre J. B. Pontalis şi Philippe Ari'es, Nouvelle Revue
de psychanalyse, „L'enfant", nr. 19, primăvara lui
1979, p. 13—25. Cf. şi excelenta punere la punct a
lui Jean Molino relativ la doctrinele educative din se¬
colele XVI şi XVII, „L'education vue â travers l'Exa-
men des esprits du Dr. Huarte", Marseille, „Le
XVII-e siecle et l'education", primăvara lui 1971,
p. 105—115.
19 Asupra unor forme privind această nouă con¬
ştiinţă, cf. Eugenio Garin, L'Education de l'homme
moderne, 1400—1600, Paris, Fayard, 1968.
20 Philippe Aries stabileşte o relaţie între mai
marea atenţie acordată copilului şi şcolarizare {cf.
punerea sa la punct în L'Histoire, nr. 19, ianuarie
1980, „L'enfant â travers Ies siecles"), în vreme ce
Lawrence Stone crede că şcoala a apărut ca urmare
a dezmembrării vechii familii, o parte din funcţiile
acesteia trecând atunci în sarcina instituţiilor pu¬
blice.
21 Exemple citate în Frangois Lebrun, La Vie
conjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975,
p. 153—154.
22 Ibid., 66—67.
23 Cf. Jean Delumeau, Le Peche et la Peur, Pa¬
ris, Fayard, 1983.
24 Francois-Mathieu Chastelet, zis de Beauchas-
teau, La Lyre du jeune Apollon ou la Muse naisaante
du petit de Beauchasteau, Paris, 1657.
25 Daniel Teysseyre, Pediatrie des Lumieres, Pa¬
ris, Vrin, 1982, p. 7—8.
24

SCRIERI PRIVATE
de MADELEINE FOISIL

iaţa privată ca şi viaţa intimă situată în ca¬drul vieţii cotidiene nu sunt uşor de sesizat, fie că ele se confundă cu
viaţa publică, fie că ar fi fost ferite de ochii celorlalţi prin însăşi re¬zerva de a fi revelate. Cercetând, cu privire la
aceste aspecte, Memorii, jurnale şi registrele de socoteli nu urmărim alcătuirea, pornind de la anecdote şi întâmplări
curioase, o viaţă pri¬vată aşa cum s-a scris, şi în mod strălucit une¬ori, despre numeroase vieţi zilnice, ci de a
descifra, în plus, felul în care a fost receptată aceasta în mentalităţi: aşadar, mai puţin despre viaţa privată decât
despre atitudinea faţă de viaţa privată, şi nu numai naraţiunea, dar şi tăinuirile; nu numai discursul, dar în egală
măsură uscăciunea sau absenţa acestuia. Re¬zultatele prezentate aici nu poartă decât titlul de eseu; ele nu sunt
omogene şi nici exhaus¬tive; nu se întemeiază decât pe un eşantion de texte; şi pun o seamă de întrebări cărora nu li
se dau nişte adevărate răspunsuri. Avem însă ambiţia ca, prin intermediul lor, să demonstrăm cât este de bogată
problematica adusă în discu¬ţie de către Philippe Aries.

9
DEFINIREA UNUI GEN
Memorii, jurnale, registrele de socoteli au fost, prin forma lor, foarte diferenţiate privind ex¬presiile esenţiale ale
scrierii private de la sfâr-
25

şitul secolului al XVII-lea şi în timpul"celui de al XVIIMea. Trebuie să revenim la defi¬niţia pe care i-o dădeau
contemporanii, având în vedere că ceea ce transmit şi conţin unele sau altele din aceste scrieri nu ţine de aceeaşi
natură.
Pentru a le defini, pentru a apela la ceea ce a spus Furetiere1 în 1690 în de neînlocuitul său Dicţionar: „Memorii la
plural sunt numite acele cărţi ce aparţin istoricilor, scrise de cei care au luat parte la evenimente sau care au fost
martori oculari sau care conţin viaţa lor şi a principalelor lor acţiuni. Ceea ce cores¬punde a ceea ce latinii numesc
comentarii". Apoi urmează exemplele: Sully, Villeroy, car¬dinalul de Riohelieu, mareşalii de Themines şi de
Bassompierre, Brantome, Montrespr, La Rochefoucauld, Pontis.
„Registrul de socoteli este o carte în care un bun gospodar sau un negustor trece tot ceea ce câştigă şi ceea ce
cheltuieşte pentru a-şi da so¬coteală lui însuşi de toate afacerile lui perso¬nale."
Astfel, aceleaşi cuvinte se află în opoziţie. Autorii de Memorii, istoricii sau martorii ocu¬lari ai evenimentelor
politice; autorii de re¬gistre de socoteli, buni gospodari sau negus¬tori; obiect al Memoriilor, principalele acţiuni;
obiect al registrelor de socoteli, ceea ce se c⺬tigă şi ceea ce se cheltuieşte.
Memorii privind istoria
Memoriile, potrivit accepţiei pe care o au în secolul al XVII-lea, sunt produsul expunerii in¬dividuale a unor
personaje publice privind ecoul propriilor fapte, măreţia propriei lor glo¬rii, sau a unor oameni sau fapte al căror
mar¬tor privilegiat au fost; şi sunt destinate pentru a fi citite. Nu se pot imagina Memoriile lui Saint-Simon sau
Jurnalul lui Dangeau fără Ludovic al XlV-lea; şi nici Memoriile lui Bas-

sompierre fără Henric al IV-lea, Ludovic al XlII-lea şi celebrele lor fapte de arme; nici Memoriile Doamnei de
Motteville fără regina Ana de Austria; nici Memoriile lui Villars fără faima sa câştigată pe câmpurile de luptă.
In legătură cu aceste Memorii, să reţinem aici observaţiile a trei dintre cei mai de seamă comentatori. Memoriile de
la sfârşitul secolu¬lui al XVII-lea şi de pe parcursul celui de al XVM-lea, opere ale unor martori ai evenimen¬telor
petrecute în regat şi ale unor oameni de acţiune se apropie în mod deliberat de relatarea istorică, precizează Marc
Fumaroli2. Memoria¬liştii autori ai acestora, ,,care au consacrat prea mult timp pentru a modela, a juca rolul unui
personaj public", se ocupă în puţinul timp care le mai rămâne să-i dea o trăsătură definitivă. Viaţă publică în aceste
texte, dar deloc sau foarte puţină viaţă privată.
Margaret Mac Gowan, studiind în mod spe-ial cazul lui Bassompiere, a definit conţinutul acestora drept mari
Memorii sau Memorii isto¬rice. Autorul lor scrie în calitatea sa de obser¬vator şi de spectator al propriei sale vieţi
sau a vieţii celui sau a celei al cărui prieten, slu¬jitor sau camarad a flost3. Nu scrie în calitate de martor, confident
sau confesor, de analist al propriei sale persoane, ci relatează despre ceea ce poate fi privit şi văzut de toată lumea.
In asemenea texte se manifestă eul activ, cel care nu are timp să reflecteze. „E o persoană surprinsă în momentele
cele mai intense şi mai răsunătoare ale acţiunii", scrie Margaret Mac Gowen referindu-se la Bassompiere, după care
adaugă: „El se prezintă în faţa simpatizanţilor săi în tehnicolor, preocupat de problemele răz¬boiului".
La aceşti autori ai secolului al XVII-lea nu există o conştiinţă a eului intim aşa cum o în¬ţelegem noi astăzi. Ei sunt
mai curând autori de portrete cvasioficiale decât de autobiogra¬fii. Să-1 cităm şi pe Yves Coirault: ,.Noi suntem
obişnuiţi cu Memorii mai intime, cu ample şi
27

indiscrete confesiuni [... ] de autobiografii şi autoportrete în ţinută de interior", scrie acesta în prefaţa dedicată
Memoriilor lui Saint-Si¬mon. Şi, în legătură cu un eventual studiu asupra omului privat, al omului intim, el face o
diferenţă între egocentrism şi egotism: „Ex¬trema complezenţă a lui Saint-Simon faţă de ducele de Saint-Simon,
egocentrismul său ex¬cesiv nu conferă Memoriilor sale acea savoare de egotism care [... ] se vădeşte atât de
agrea¬bilă în Memoriile contemporanilor noştri [....]. Liber fiecare să regrete că Saint-Simon nu apare niciodată în
halat de casă [. .. ] că sce¬nele intime aparţin aproape întotdeauna inti¬mităţii celorlalţi4".
Analize pe care un studiu sistematic asupra seriei de Memorii inventariate de Louis Andre5 şi, mai recent, de
Ciorânescu6, le-ar confirma şi nuanţa. Analiza titlurilor este deja suges¬tivă. Titluri scurte, bineînţeles, reduse la
cu¬vântul Memorii, dar titluri însoţite de o pre¬poziţie ce delimitează obiectul lucrării; şi mai cu seamă titluri lungi,
cel mai adesea de nar-tură politică, diplomatică sau militară, ceea ce justifică acţiunea respectivă şi fac din aces¬tea
nişte Memorii privitoare la viaţa publi¬că. Memoriile lui; ale; pentru; Memorii conţi¬nând; în legătură cu; pentru a
facilita; în le¬gătură cu ceea ce s-a petrecut; pentru a da so¬coteală; unde se poate vedea; în felul acesta sunt

10
alcătuite 'numeroase titluri. Titluri de douăzeci de cuvinte, care plasează lucrarea în istoria regatului şi îi conferă
astfel raţiunea de a fi şi propria-i justificare. Nicicând o aseme¬nea profuziune de Memorii privind viaţa pri¬vată.
Se poate spune oare că unele din aceste Memorii cu caracter istoric nu fao parte din categoria Memoriilor privind
viaţa privată, dacă nu în totalitate, cel puţin o parte din pa¬ginile lor? Orice sistematizare a acestui tip de
documente atât de profund marcate de indivi¬dualitatea autorului respectiv este plină de riscuri,
28

Henri de Campion alunecă pe panta măr¬turisirilor în legătura eu mica Louise-Anne, fiica sa7 — carte de socoteli,
cartea unui om care iese din joc, scrie Bernard Beugnot în le¬gătură cu această lucrare ce marchează un sfâr¬şit de
viaţă; abatele de Marolles îşi poves¬teşte copilăria8; iar Fontenay Mareuil9 dedică relatarea vieţii sale publice
copiilor săi, rela¬tare ce intră astfel în forul privat.
Memoriile privind istoria, autobiografia: două genuri care nu pot fi confundate. Aceasta din urmă, care a apărut
mult mai târziu, se supune unei definiţii stricte care o diferenţiază de Memorii, ba chiar o opune acestora:
„Au¬tobiografia, precizează Philippe Lejeune în eseul pe care i 1-a consacrat10, este povestirea retro¬spectivă în
proză a propriei existenţe, atunci când autorul pune accentul principal pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria
personali¬tăţii sale". Povestire a propriei existenţe, accent pe viaţa individuală, istorie a personalităţii au¬torului:
trăsături esenţiale în raport cu Memo¬riile privind istoria care dau prioritate eveni¬mentului istoric şi îi
subordonează persoana.
Jurnale şi registre de socoteli
în timpul în care Memoriile privind istoria abundă în secolele XVII şi XVIII, există şi jur¬nale şi registre de socoteli.
Nenumărate, ne-luate în seamă, răzleţite până nu demult, aces¬tea se situează la un niveLşi într-o perspectivă
diferită şi foarte modestă. în cea mai (mare parte, ele sunt, în primul şi cel mai elementar aspect, un simplu registru
de socoteli şi, atunci când sunt mai extinse, mai elaborate şi mai bogate în informaţii, tot în jurul calculelor se
articulează şi se edifică. Scrise zi de zi, în ne¬mijlocita transcriere cotidiană, acestea sunt în¬tocmite pe o schemă
simplă, cea a vieţii zilnice în ritmul, în aspectele sale materiale cele mai prozaice, în activităţile sale cele mai
obişnuite,
29

consemnate zi de zi într-o exprimare elemen¬tară, în formule ce se repetă.


Jurnalul, registrul de socoteli (am preluat formula din Jurnalul lui Gouberville11, şi ea se aplică întregului
ansam/blu de texte de ace¬eaşi natură) împart durata şi acţiunea într-o serie de momente imediate a căror unitate
ma¬ximală este ziua care s-a scurs. O asemenea aprehensiune privind timpul fragmentează orice acţiune, îi
răpeşte unitatea printr-o juxta¬punere de tuşe pe care nu le leagă nici o formă literară. O asemenea formă
elementară de scriere exclude naraţiunea, descrierea, ca şi alte calităţi de stil. Aşa că jurnalele şi regis¬trele de
socoteli nu sunt recunoscute drept lite¬ratură: „Problema creaţiei literare nu s-a pus nicicând pentru cei care, în
secolul al XVII-lea, au practicat scrisul cotidian, spune Elisabeth Bourcier, şi autorii acestuia nu au fost solici¬taţi
pentru a oferi curiozităţii unui public mai larg lectura însemnărilor lor aride şi mono¬tone, în .timp ce Memoriile
privind istoria şi, mai târziu, confesiunile şi jurnalele autobiogra¬fice scrise pentru a fi publicate au fost, în unele
cazuri imediat, în altele mai târziu, dar, oricum, nu au rămas în anonimat; jurnale şi registre de socoteli au rămas
cufundate în cea mai mare indiferenţă pană în ziua în care au devenit izvor de informaţii pentru istoric şi chiar
pentru etnolog".
Care este aportul registrului de socoteli? Adesea, un aflux de amănunte mai mult sau mai puţin importante redă o
frântură de viaţă; astfel, focul din bucătărie pâlpâie, iar Gilles de Gouberville stă lângă el; camera nu e locu]
intimităţii, ci locul sociabilităţii, încă din zorii zilei, înainte de scularea stăpânului; cartea nu se află în bibliotecă, ci
în mâna stăpânului care citeşte cu voce tare într-o seară de făurar. Viaţă dinăuntru, dar şi viaţă din afară; gesturi
de interior, dar şi gesturi de exterior ce apar- ) ţin şi acestea vieţii private. Carte a spaţiului privat, dar şi carte a
timpului privat care se
30

11
consemnează în ore şi sferturi de oră, dar şi în timp liturgic: sfântul sărbătorit în ziua res¬pectivă, marile sărbători
de peste an, timpul mişcării solare. Cartea trăirii senzoriale, a auzului, a pipăitului, chiar dacă toate acestea nu apar
decât în tuşe fragmentate şi rare. în sfârşit, cartea vieţii, a sănătăţii şi a bolii, re¬dată nu prin mijlocirea unor
consideraţii sa¬vante, ci a unei notaţii directe.
Bogăţie, dar şi sărăcie a registrului de so¬coteli. Densitatea, volumul, intervalul de timp al celor mai importante
dintre ele nu trebuie să ne creeze iluzii: un mare număr dintre aces¬tea se reduc la câteva file imediat neglijate, în
scurtă vreme abandonate; altele sunt mai aproape de o cronică sătească, înregistrând bo¬tezuri, căsătorii, decese şi
mici evenimente din viaţa locală, în vreme ce forul vieţii private rămâne întru totul secret. Documentul este sec în
însăşi structura lui, fie că e extins sau scurt: uscăciune privind forma, uscăciune privind ex¬presia sensibilă, lipsa
unei naraţiuni, absenţa confidenţelor. Aceste caracteristice notabile ale jurnalelor franceze sunt încă şi mai
relevante, după cum vom vedea, atunci când sunt com¬parate cu jurnalele englezeşti din aceeaşi epocă.
Apropierea se vădeşte delicată de. această literatură ce reclamă, pentru a fi judicios ci¬tită, corect restituită, multă
grijă şi, ca şi în cazul unei fiinţe pe care vrem s-o dezvăluim ei însăşi, o solicitudine plină de vigilenţă, o analiză a
fiecărui text. întocmai după cum gân¬deşte Christian Jouhaud despre o serie de lu¬crări complet diferite de
aceasta12, fiecare re¬gistru de socoteli e o operă autonomă, chiar dacă aparţine întru totul unui anumit gen. în
consecinţă, aici nu este vorba să prezentăm un studiu global (pentru realizarea unui simplu indice mai rămâne să
fie depusă o imensă ac¬tivitate), ci să studiem problema vieţii private prin intermediul câtorva martori mai
repre¬zentativi: Gilles de Gouberville şi, aidoma lui, a felului său de viaţă şi de a ţine un registru
31

de socoteli, gentilomul Paul de Vendee. Charles Demaillasson, notabilul târgoveţ din Mont-morillon, Poitou; Pierre
Bourut, sieur des Pas-cauids, avocat în Parlament, notabil din An-goumois; doi seniori de la ţară şi târgoveţi din
Nîmes şi din Avignon, Trophime de Mandon şi Franşois de Merles. Rar exemplu de carte scrisă de o femeie,
registrul de socoteli al Mar-gueritei Mercier a fost ferit de uitare. In sfâr¬şit, viaţa privată a unui notabil din Reims,
contemporan cu Colbert şi înrudit ou acesta, e divulgată de registrul lui Jean Maillefer, ne-gustfor din Reims, un
text cunoscut şi 'comen¬tat, dar neanalizat din punctul acesta de ve¬dere13. In aceeaşi epocă, jurnalele private
en¬glezeşti devin tot mai numeroase şi au fost studiate în mod remarcabil de către Elisabeth Bourcier.
Autorii unor Memorii care se referă întru¬câtva şi la viaţa privată aduc, de asemenea, o mărturie de neînlocuit.
Astfel, Jean Migault, învăţător la şcoala din Mauze, rănit până în adâncul sufletului de dragonadele din Poitou şi
care, aflat în localitatea lui de exil, a scris şi a recopiat pentru fiecare din copiii săi du¬reroasa epopee a încercărilor
familiale. Astfel, Dumont de Bostaquet14, exilat şi el pentru multă vreme, dar al cărui trecut îi luminează memoria.
Tot aşa Henri de Campion, gentilo¬mul bătăios, care, după moartea micuţei Louise-Anne, fiica sa, se retrage din
viaţa publică şi-şi scrie Memoriile. întocmai oa şi Doamna de La Gutte, o femeie autor, lucru atât de rar în acest
secol în care scrisul este cu precădere masculin.
Dar scrisul privat se poate referi, tot la diferite nivele, şi la altcineva decât la propria persoană, sondând viaţa
privată, intimitatea ce¬luilalt în situaţii excepţionale: este vorba de jurnalul medicului, privitor la exigenţa igienii şi
a sănătăţii şi de jurnalul servitorului privi¬tor la devotamentul şi slujirea stăpânului.
Exemplele din prima grupă a acestor docu-
32

^^

mente din epoca modernă cunoscute până acum sunt foarte rare, dar o cercetare sistematică în privinţa aceasta nu a
fost făcută până acum. Cele care ne-au parvenit se situează la cel mai înalt nivel: acel Journal de Sânte (Jurnal de
Sănătate), ţinut de către Jean Heroard, (medicul lui Ludovic al XlII-lea, referitor la sănătatea acestuia15, şi Jurnalul
de Sănătate privind să¬nătatea lui Ludovic al XlV-lea, ai cărui coau¬tori sunt primii săi medici, Vallot, Daquin şi
Fagon16, jurnal lipsit de continuitate, mai mult un bilanţ decât o analiză zilnică a comporta¬mentului privat al
monarhului respectiv în timpul bolii, texte care nu au nici un echiva¬lent în Memoriile timpului. Jurnalele
persoane¬lor intime şi ale servitorilor sunt încă şi mai rare; vom cita aici două exemplare: acel Jur¬nal al lui Dubois,
valetul lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Ludovic al XlV-lea17, care a fost imitat până în cele mai mici amănunte de
că¬tre alţi valeţi, numiţi Antoine; cel al Doamnei de Motteville, camerista şi confidenta Anei de Austria18.
Jurnalul lui Heroard
Trebuie să ne oprim însă şi să definim în mod mai explicit pe cel mai important, mai fasci¬nant, dar şi mai
incomplet jurnal cunoscut: Jurnalul lui Heroard19. Jurnal ce intră în ca¬tegoria registrelor de socoteli, deoarece, ca
şi acestea, este ţinut la zi, alcătuit ddntr-o suită de note, ce se repetă în mod monoton, referi¬toare la sănătate, aşa
după cum notele din re¬gistrul de socoteli se refereau la socoteli. Ori¬cât de paradoxal ar părea, jurnalul obscurului

12
gentilom Gouberviile şi cel al medicului re¬gelui, Jean Heroard, se supun aceleiaşi struc¬turi, putând fi investigate,
şi unul şi celălalt, potrivit aceleiaşi metode.
De la naşterea prinţului şi până când acesta a împlinit vârsta de douăzeci şi şapte de ani,
33

Manuscrisul e cel care-1 pune pe cititor în legătură directa cu autorul, cel care îi prilejuieşte contactul fizic cu acesta,
cel care permite să se vadă modul în care a fost scris textul: scris îngrijit sau neglijent; uniformitate sau grabă;
ştersături, pete; emoţie ful¬gerătoare din pricina căreia tremură pana. Fără a încredinţa cuiva sarcina de a-i avea
manuscrisul în grijă, Heroard, timp de douăzeci şi opt de ani, a re¬dactat el însuşi acest text excepţional. Scriere
au¬tografă uniformă şi îngrijită. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., tns, fr. 4022, 131)
34

Heroard, numit ea prim medic al acestuia, i-a servit ca secretar. Curgere monotonă a zilelor în banalitatea cotidiană
a unei informaţii ce¬nuşii, dar de neînlocuit datorită caracterului ei unic: privind igiena tânărului corp al
prin¬ţului, în răstimpurile de sănătate, ca şi în pe¬rioadele de boală, exerciţiile corespunzătoare pentru a-1 fortifica,
mesele care i se servesc în cele patru momente ale zilei: gustarea de di¬mineaţă, masa de prânz, gustarea de idupă-
amiază, masa de seară; dar, de asemenea, şi gesturile, ca şi limbajul micului prinţ, consem¬nate imediat şi în mod
nemijlocit. Şi totul po¬trivit unui orar zilnic, cu orele, jumătăţile de oră, sferturile de oră ale scurgerii timpului.
Dintr-un minimum de patru notaţii, avem pentru ansamblul jurnalului o cronometrie în¬sumând un total
aproximativ de o sută de mii de notaţii şi de aproape zece mii de zile rela¬tate în felul acesta. în acest text, viaţa
publică este practic exclusă: câteva aluzii când şi când, dar niciodată o relatare continuă, aşa cum gă¬sim în
Memoriile contemporane. Tot ce se află în jurnal aparţine cu precădere vieţii private a prinţului.
In rigoarea absolută şi ştiinţifică a acestui jurnal privind sănătatea, ţinut cu profesiona-litatea medicului, Heroard a
aţintit asupra co¬pilului o privire paternă şi, datorită acestei afec¬ţiuni care vibrează în fiecare pagină, a confe¬rit
textului căldură, a dat, în paginile sale, viaţă copilului, a consemnat, a fotografiat ges¬tica micului prinţ: un copil
care aleargă, un copil care se joacă, un copil care dansează, un copil care vorbeşte.
Acest Jurnal datorat lui Heroard a con¬tribuit în mare măsură la cunoaşterea vieţii prinţului din primii zece ani ai
vieţii sale, când medicul 1-a avut tot timpul sub directa lui supraveghere: de dimineaţă chiar, se află la căpătâiul lui
pentru a asista la sculare; e ală-

0£&ţŞ$'::$i&(?A

-
Educaţia ce se dădea
moştenitorului tro¬
nului, despre care
aflăm direct din Jur¬
nal: muzică, dans,
desen. Freminet, pri¬
mul pictor de la
Curtea lui Henric al
IV-lea, îi călăuzeşte
mâna; delfinul avea
pe atunci patru ani.
(Jurnalul lui He-
roard, Paris, Bibi.
Naţ., ms. fr. 4022,
ifrv-_ . ..-„__ Kj ■ f. 398)
turi de el în timpul meselor, aşa cum cere funcţia sa de medic principal; îl priveşte când se joacă; stă lângă el
când îşi scrie jurnalul, prezenţa copilului vădindu-se prin măzgâlitu-rile şi desenele rămase intacte în paginile
res¬pective, în afară, doctorul îl întovărăşeşte în timpul plimbărilor prin parc şi, eventual, ia parte la jocurile
copilului; îl urmează, de ase¬menea, la vânătoare.
Acest text, ce conţine o imensă cantitate de informaţii privind viaţa privată, depăşeşte cu mult ceea ce se cheamă
un jurnal medical. Descrie în mod amănunţit ritmul şi felul în care se desfăşoară viaţa prinţului, spaţiile
in¬terioare ale vechiului castel Saint-Germain, ,H spaţiile exterioare ale parcului care îl încon- | joară, ca şi

13
Castelul nou al cărui actor princi¬pal este şi pe care acest Jurnal, în funcţie de ;• prezenţa sa, ne îngăduie să-1
reconstituim. An- -turajul pe care numitul Jurnal îl pune zilnic ? în scenă nu este cel cuprins în listele private j
pe care le găsim în manuscrisele şi documen¬tele casei regale, ci acel anturaj care trăieşte prin intermediul
conversaţiei, a jocului, a dis¬putei, a conflictului. Ca anturajul familial: re-

gele şi regina, al cânor timp petrecut în preajma fiului lor poate fi măsurat cu toată exactitatea (între 1602 şi 1606:
regele, 366 de zile; regina 346 de zile) şi al căror comportament poate fi analizat în mod amănunţit; mica trupă de
prinţişori de sânge şi de bastarzi care apar în planul secund al acestui Jurnal, al cărui su¬biect este, înainte de toate,
delfinul. Ca antu¬rajul ce răspunde de copil, cel mai zelos şi cel mai apropiat: primii săi educatori: guvernanta,
medicul, doica. Ca anturajul domestic alcătuit din valeţi şi cameriste, şi anturajul militar al¬cătuit din ofiţeri şi
simpli soldaţi; ca şi antu¬rajul alcătuit din ţărani, muncitori şi artizani, aproximativ vreo cincizeci de persoane,
verita¬bil caleidoscop social şi regat în miniatură în

j,- i'/'l -
. ' ' '*

r■ v■ -
1
■ ■-■''.-'
£i^,.. _~ -::_ ::.i-."';:::.."-ilu'!^- , . __3
Pe o seamă de foi subfiri, micul prinţ, aşezat alături de Heroard, a creionat, a alcătuit litere, a desenat. Medicul le-a
păstrat cu mare grijă, Je-a datat, le-a inserat între paginile Jurnalului său. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., ms.
fr. 4022, f. 481)
37

mijlocul căruia copilul îşi face, înconjurat de respectul faţă de viitorul rege, ca şi de fami¬liaritatea unui copil ca
oricare altul, ucenicia sociabilităţii.
Un Jurnal care, în sfârşit, ne informează despre educaţia zilnică pe care o primeşte prin¬ţul regal: este învăţat cum
să trăiască, este învăţat cum să-şi domine pasiunile. Dacă ne face cunoscută metoda Doamnei de Montglat
(fermitate ce dojeneşte, mai mult ameninţare eu biciul decât folosirea lui), Jurnalul ne des-tăinuie, fără să spună
niciodată asemenea lucru în mod distinct, educaţia prin blândeţe a Hui Heroard.
Astfel, după cum vedem, acest Jurnal al lui Heroard este, prin definiţie, o sursă de infor¬maţii privind viaţa
privată. Cele câteva pa¬gini de care dispunem în lucrarea de faţă sunt insuficiente pentru a-i valorifica
inepuizabila lui bogăţie. Mă voi limita la aspectul naturii sale proprii şi al raţiunii sale fundamentale de a fi: viaţa
intimă a corpului prinţului.
Spaţiul privat
La sfârşitul Evului Mediu, omul trăieşte într-o lume care nu e nici privată şi nici publică, re¬marca Philippe Aries
atunci când punea urmă¬toarea întrebare: este oare posibilă o istorie a vieţii private? Comunitatea sătească şi cea
or㬺enească din oondicele de socoteli apăreau ca atare: aceasta nu făcea nici o distincţie clară între spaţiul privat şi
cel public, nu avea cu¬noştinţă de vreo frontieră între unul şi ce¬lălalt. Ceea ce ne dezvăluie cu o deosebită
preg¬nanţă cel mai preţios martor al nostru, Gilles de Gouberville, dar şi alţii.
Trebuie să spunem, fără întârziere, regis¬trul de socoteli, dacă oferă câteva notaţii ine¬dite şi preţioase, nu este
marele document ne-
38

--,

21 septembrie 1606: „Se amuză mâzgă¬lind pe hârtie; a fă¬cut un corb pe care 1-a numit astfel". Co¬pilul va împlini
cinci ani la 27 septembrie 1606. (Jurnalul lui Hâroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, f. 320)

14
cesar unei asemenea investigaţii, care are sur¬sele ei proprii şi infinit de bogate. Nu există nici un fel de comparaţie
între notaţia scurtă şi izolată a unui jurnal privat şi ceea ce oferă cercetătorului contemplarea unei imagini, a unei
gravuri, a unei stampe, a unui tablou, aşa cum au demonstrat atâtea şi atâtea studii, cum nu există nici un fel de
comparaţie nici între fascinanta şi inepuizabila bogăţie a inventaru¬lui întocmit după deces, care ne prezintă
de¬scrierea locurilor, a mobilelor, a obiectelor, a tapiseriilor, a ţesăturilor, care ne îngăduie să reînviem în mod
absolut veridic spaţiul inte¬rior, cu toată aglomeraţia sau sărăcia sa, în lumina sau în absenţa acesteia, în absenţa
to¬tală a confortului sau progresul comodităţilor sale celor mai intime20.
Autorilor registrelor de socoteli li se poate aplica ceea ce Elisabeth Bourcier a spus despre autobiografi: „Aceştia par
să nu posede nici 39

locuinţă, nici cameră, nici pat, nu văd nimic din ceea ce se petrece pe stradă". Observaţia care se (poate face pentru
jurnalele franceze se impune şi pentru cele englezeşti din aceeaşi epocă. „Cadrul în care trăieşte familia, mai scrie
Elisabeth Bourcier, nu e descris nicio¬dată, casele devin mai mari, se modernizează, dar amenajările recente nu mai
sunt menţio¬nate [.. .]21." Nu se întâlnesc nici descrieri ale peisajelor în care sunt situate acestea.
Spaţiul privat nu apare decât în relaţia imediată a acestuia cu trecutul: după îndreptă¬ţită formulă a lui Vincent
Boyenval, acest spa¬ţiu privat se află în urzeala textului, este alu¬ziv, sugerat cititorului. Lui îi revine sarcina de a
sesiza cea mai mică manifestare a aces¬tuia şi de a-i reda vechea viaţă.
Aluzie — este vorba de un eveniment al vie¬ţii cotidiene datat în mod mai precis, care a proiectat câteva lumini
asupra spaţiului inte¬rior al lui Charles Demaillasson: naşterea fiicei sale în „sala de jos", naşterea unei alte fiice în
camera „frunză veştedă".
Şi iarăşi aluzii — reparaţiile făcute, transfor¬mările efectuate care ne prezintă locurile, sala, bucătăria, cămara,
camerele de sus, scările pe care se ajungea la locuinţa lui Paul de Vendee. Ameliorarea confortului se traduce prin
câteva cuvinte din text; pereţii sunt acoperiţi cu un strat de var, pardoseala e alcătuită din lespezi, sobele devin mai
eficiente, ceea ce ne face să-1 recitim pe Paul de Vendee. Acelaşi lucru la Gouberville: se repară podeaua care se
lăsase în dreptul pivniţei, se repune în stare de func¬ţionare bucătăria (sobă şi pardoseală), se reface moara din
Gouberville, se aduc căruţe încărcate cu lemn, căruţe încărcate cu piatră, muncesc, laolaltă, zidari, ţiglari, pietrari.
Nici un fel de descriere, dar, timp de trei luni, note juxtapuse care permit să se profileze şi să ni se înfăţişeze acea
construcţie din lemn şi piatră. Reconstruc¬ţia morii din Gouberville este exemplul model al expresiei şi al formei
registrului de socoteli22.
40

Şi tot aluzie — acel eveniment neaşteptat, revelator în ceea ce priveşte spaţiul sau locul. puţin loc i se atribuie
descrierii spaţiului pri¬vat aparţinând lui Dumont Bostaquet; protes¬tantul aflat în exil care îşi evocă amintirile23.
Dar incendiul din 31 august 1673 determină apa¬riţia acestui spaţiu: cu care prilej sunt pomenite camera separată
cu ajutorul unei tapiserii unde doarme slujnica şi copiii cei mici ai stăpânului casei, camera „fiicelor mele mai mari
plină de paturi şi de mobile", camera stăpânului casei, cu alcovurile sale foarte curate şi cu dulapu¬rile sale mari de
la capul patului, împodobită cu portretele soţiilor sale şi ale sale proprii, scara de lemn sculptat, care e foarte
frumoasă, şi splendidul acoperiş din ardezie şi plumb. De¬scriere pe care un inventar alcătuit în urma unui deces ar
fi făcut-o mult mai bine şi în mod mai amănunţit. Iată însă evocarea spaţiului fă¬cută cu prilejul unui incendiu: o
zăpăceală ne¬maipomenită, strigăte de ajutor, pătrunderea cu forţa în camera plină de fum, mobilele aruncate pe
ferestre, copiii transportaţi goi în sat. Poves¬tire densă, dar care pune în valoare strânsa le¬gătură dintre spaţiul
privat evocat cu trăirea imediată: gestul, mişcarea, sociabilitatea.
Asupra acestui punct, două importante texte exemplare depăşesc mediocritatea celorlalte: Jurnalul lui Heroard şi
Jurnalul lui Gouberville. în cel dintâi, spaţiul de la Saint-Germain, cu Castelul cel nou, Castelul cel vechi, terasele,
grotele şi fântânile (pentru care dispunem de documente descriptive de prim ordin24), nu apare decât în tuşe
rapide, se divizează în spaţii deschise legate de plimbările prinţului, spaţiile interioare şi spaţiile exterioare. Spaţii
interioare evocate, dar niciodată descrise: camera delfinu¬lui, camera doicei, cea a Doamnei de Montglat, cabinetul
lui Heroard. Spaţii aparţinând delfi¬nului la anumite ore din zi: capela, oratoriul, sala de dans, sala de jocuri,
apartamentele re¬gelui şi ale reginei, unde copilul se duce atunci
41

când părinţii se află la Saint-Germain. Spaţii exterioare: terasele, grădinile, unde copilul se joacă şi se plimbă, urmat
cu grijă de către me¬dicul său, pe trasee ce se pot reconstitui cu toată meticulozitatea — printre straturile de

15
flori, grădina de zarzavat, alei, grote (cele de¬dicate lui Orfeu, Neptun şi Mercur) — în mur¬murul neîntrerupt al
fântânilor. In felul acesta prezenţa prinţului determină prezenţa spa¬ţiului.
In Jurnalul lui Gouberville, spaţiul pe care îl putem parcurge încă şi astăzi, ou conacul, bi¬serica, exploatările din
preajmă, păşunile în¬grădite, parcelele cultivate, nu e niciodată de¬scris. Se află înscris în Jurnal în funcţie de
so¬ciabilitatea lui Gouberville. Este universul aces¬tuia, în registrul de socoteli spaţiul privat nu poate fi disociat de
gestul privat.
Familiaritate ?i ospitalitate
Numai lui Gouberville îi putem cere o mărtu¬rie, căci în această privinţă textul lui e de o bogăţie inegalabilă. Nu
există zi în care să nu fi consemnat gesturile cele mai simple ale vie¬ţii omului sociabil. Un text ce constituie un
repertoriu de evenimente şi, totodată, de gesturi.
Avem de a face, în primul rând, cu familia¬ritatea rustică dintre stăpân şi slugă, ce trăiesc foarte aproape unul de
altul, fiind într-o con¬stantă relaţie în sânul familiei domestice, da¬torită muncii câmpului: ordinele date pentru
îndeplinirea obligaţiilor zilnice, simbria primită direct din mâna stăpânului, cadrul muncii în comun în livezi, pe
ogoare şi în pădure.
Apoi este vorba de convorbirile obişnuite cu ceilalţi: „Am spus, am stat la taifas", de expresiile ce revin tot timpul.
Conţinutul aces¬tor convorbiri nu e consemnat decât în mod excepţional, dar se poate ghici: preocupări le¬gate de
starea timpului, de muncile câmpului,
42

de veştile de ultimă oră. Sociabilitatea — care constă într-un du-te-vino de la o locuinţă la alta, în întâlnirile
întâmplătoare pe drum sau pe câmp, despre care Gilles de Gouberville ne-a lăsat nenumărate instantanee. Iar
printre pri¬lejurile adunărilor rurale, liturghia de dumi¬nică ocupă un loc de frunte; satul Mesnil-au-Val, unele
locuri ee mai supravieţuiesc încă, ni le putem de altfel reprezenta. In jurul bise¬ricii, în cimitir, la intrarea şi ieşirea
din bise¬rică, pe drumurile ce duc la ea, are loc întâl¬nirea ţăranilor, izolaţi în timpul săptămânii în cătunele lor,
acaparaţi de muncile câmpului. Şi tot duminica, nobilul de ţară îl invită în mod regulat pe preot să ia masa la conac.
în Jurnalul lui Gouberville, slujba de duminică şi din celelalte sărbători pare a fi una din îm¬prejurările privilegiate,
una din formele cele mai desăvârşite ale sociabilităţii.
Sociabilitate înseamnă şi ospitalitate. Orice om sociabil deschide uşa locuinţei sale, oferă un loc la propria-i masă şi
adăpost sub. pro-priu-i acoperiş. Par valoarea mărturiei lui Gou¬berville constă în faptul că el nu vorbeşte des-* pre
ospitalitatea specifică marilor sărbători, ci despre cea care face parte integrantă din viaţa zilnică, practicată în forma
ei cea mai fi¬rească.
La conac, spaţiile ospitalităţii constau în primul rând din bucătărie, uneori din sală, dar rareori, iar textul
consemnează acest lucru în mai multe rânduri, şi din camera stăpânului casei: „înainte de a-rnă spăla", „de cum
răsare soarele", „dis-de-dimineaţă", „înainte de a mă da jios din pat", „înainte de a ieşi din camera mea". Apare
astfel un aspect esenţial privind obiceiurile oamenilor de la ţară. Unde nu există loc şi nici timp rezervate vieţii
personale. Căci nu incomodează pe nimeni dacă cineva vine în vizită la o oră pe care noi o socotim nepotri¬vită, şi
într-un loc de cea mai mare intimitate.
Masa — micul dejun, masa de prânz, masa de seară — este oferită adesea şi într-un gest

firesc al vieţii cotidiene, după intrarea neaş¬teptată a cuiva în bucătăria conacului; acest oaspete e invitat să se aşeze
la masa gata pre¬gătită. Dar, mai mult chiar decât această invi¬taţie la masă, este* aceea de a rămâne acolo peste
noapte şi de a lua şi masa de seară. La ora la care ziua e pe sfârşite la Mesnil-au-Val — „la apusul soarelui", „la
scăpătat" — Gilles de Gouberville îşi pofteşte oaspetele sub aco¬perişul lui proteguitor, ferindu-1 de întuneri¬cul
nocturn, de primejdiile drumului, de frica ancestrală pe care o iscă noaptea. Oaspeţii pri¬miţi la conac în felul
acesta sunt uimitor de deosebiţi: ţărani, târgoveţi, meşteşugari, ma¬gistraţi, gentilomi.
Ca ultim punct al sociabilităţii, propriul său timp prin excelenţă, este comportamentul faţă de boală şi de moarte,
atunci când viaţa pri¬vată se confundă cu viaţa publică. Boala şi moartea nu sunt resimţite în termeni de durere, de
emoţie, de tristeţe, de manifestări zgomo¬toase. Asemenea sentimente nu sunt exprimate niciodată, dar ceea ce
lucrarea lui Gouberville pune în-evidenţă într-un mod remarcabil este faptul că sentimentele acestea nu fac parte
din forul intim al oamenilor, ci aparţin vieţii comune a satului. Maniera prin care vestea morţii cuiva se strecoară în
Jurnal atestă strânsa ei corela¬ţie cu sociabilitatea. în aceste momente esen¬ţiale, omul sănătos se îndreptă către cel
bolnav, cel viu către cel aflat în pragul morţii. De aici, acele gesturi despre care ar trebui să se dea socoteală de-a
lungul anilor: ajutorul spontan dat bolnavului, solidaritatea rurală ce se în¬cheagă în jurul acestuia, atenţiile
neprecupe¬ţite ale comunităţii, darurile cele mai potrivite pentru a-1 reconforta, îngrijirile oferite de cel mai

16
competent locuitor pentru a ţine locul me¬dicilor şi al bărbierilor care locuiesc la oraş, la o distanţă de mai mulţi
kilometri, devota¬mentul unuia sau al altuia. Bolnavul nu e sin¬gur, şi nu e singur nici cel care va muri în curând.

44

Viaţă publică în inima vieţii private. Moarte în familie. Patul în care zace muribundul se află în centrul unei
convivialităţi în cadrul că¬reia se înghesuie lumea celor vii pentru o ultimă vizită, pentru cele din urmă cuvinte, în
prezenţa preotului, înainte de ultima suflare, în conciziunea notelor sale, fără o descriere propriu-zisă, Gilles de
Gouberville ne face să trăim acele clipe excepţionale din miezul în¬depărtatului secol al XVI-lea, în modesta
co¬munitate parohială din Mesnil-au-Val, în ne-prihănirea cuvintelor şi a sincerităţii gestului.
Fami!ii!e
în inima vieţii sociale, şi ocupând locul cel mai de seamă din familie, se află soţia, copiii. Gilles de Gouberville nu a
fost căsătorit: „familia de aici", in registrul său de socoteli, înseamnă fra¬ţii, surorile, slujitorii. Aşa că, în privinţa
aceasta, trebuie să ne adresăm altor documente. Potrivit însuşi genului registrului de socoteli, în textul lui nu există
naraţiune, ci o absenţă aproape totală de mărturii asupra a ceea ce nu¬mim viaţă de familie.
Trebuie să procedăm aşadar cti mare aten¬ţie, să confruntăm notele discontinui, să des¬cifrăm ceea ce ni se oferă
doar în subtext. Discreţie ce caracterizează însăşi natura docu¬mentului; discreţie care face parte, de aseme¬nea,
din sensibilitatea unei epoci care evită efuziunea şi confidenţa şi face economie de cu¬vinte.
Această discreţie e datorată, în egală mă¬sură, lipsei aproape totale a mărturiei femi¬nine. Viziunea masculină ne
răpeşte o dimen¬siune esenţială: soţia şi mama despre ea în¬săşi. Succinte, făcând economie de cuvinte şi de detalii
în privinţa vieţii de familie, se vă¬deşte astfel limita registrelor de socoteli asupra acestui aspect fundamental al
vieţii private.
45

Soţia

De pildă, ce aflăm despre fîlisabeth Delavau, timp de zece ani tovarăşă de viaţă, ce răspun¬dea de viaţa domestică
(textul lasă să se în¬trevadă de nenumărate ori acest lucru), mamă a mai mulţi copii, din Jurnalul lui Pierre Bou-rut,
sieur des Pascauds? Cum s-a înţeles cu ea, ce eventuale conflicte au avut? „Ah, Dumne¬zeule, cât de plăcut era
menajul nostru", ex¬clamă acesta, în clipa morţii celei de a doua soţii, Jeanne Preverault, cu care s-a căsătorit la
patru ani după moartea Elisabethei, şi care îndeplineşte acelaşi rol de stăpână a casei şi de soţie prolifică. Să fi fost
una din ele mai iubită decât cealaltă? Să fi fost una din ele mai zeloasă şi mai pricepută decât cealaltă în treburile
gospodăreşti? Nici cel mai neînsem¬nat cuvânt nu lasă să se întrevadă vreo deo¬sebire cât de mică între ele.
Charles Demaillasson, acea persoană puţin însemnată din Montmorillon, vorbeşte foarte rar de soţia sa. în treizeci şi
nouă de ani aceasta nu este obiectul decât a vreo douăzeci de menţiuni speciale. Autorul nu se opreşte asupra
acestei cumsecade soţii în mai mare măsură decât asupra lui însuşi. Aceasta nu intră sub acoperişul locuinţei
familiale, şi nu apare nici¬odată în rolul de stăpână a casei; cel mult, câteva aluzii în legătură eu dirijarea
perso¬nalului casnic feminin. Doar în momentul unei naşteri anevoioase vedem răzbătând cu timidi¬tate
îngrijorarea tatălui: „în aceeaşi zi, la orele opt seara, a ajuns sora mea de la Lairat, care a venit din cauza bolii soţiei
mele care s-a simţit foarte rău în timpul naşterii". Neli¬niştea se întrevede în faptul că Charles De¬maillasson,
împătimit călător, nu-şi părăseşte soţia în cursul lunii următoare. Tot astfel, rit¬mul informaţiei scade şi se răreşte
cu ocazia celei de a doua sarcini a soţiei sale.
Abia în ceasul morţii se vădeşte unitatea cuplului, unitate de.curând distrusă: „Vineri a

decedat, damoiselie Arine Clavetier Iubita mea soţie la orele două dimineaţa. A fos't o foarte demnă şi virtuoasă
persoană, cu care am trăit în bună înţelegere în timpul căsniciei noastre".
La celălalt capăt al Franţei, la Arles, Tro-phime de Mandon nu a vorbit mai mult despre soţia lui, care făcea totuşi
parte din universul său cotidian. „Ilarele ocazii în care p evocă pe soţia sa Marguerite, menţionează Sylvie Faba-rez,
e atunci când aduce pe lume un copil, când apelează la serviciile ei sau când aceasta îi dă o mână de ajutor în
problemele lui do¬mestice." Intendentă a casei, îşi administrează averea, îşi girează afacerile, îşi creşte copiii. Nu are
chip, nici portret. Dar, şi în ceea ce-1 pri¬veşte pe Trophime de Mandon, durerea morţii dezvăluie un ataşament de
neînlocuit, respec¬tul de care era înconjurată soţia sa. Puţine cu¬vinte pentru a exprima toate acestea. Afecţiu¬nea
niciodată mărturisită, dar pe care cititorul atent o ghicea în subtext, .iat-o răbufnind în ceasul morţii: „La 5 ianuarie
1666, miercuri dimineaţa, prea scumpa, cinstita, onorata şi foarte regretata mea soţie şi-a dat minunatul său suflet în
mâinile Domnului".

17
Astfel că, plecând de la aceste texte, pu¬tem trasa o schemă valabilă pentru un mare număr de registre de socoteli.
Notaţiile con¬sacrate prezenţei şi vieţii soţiei nu lipsesc, dar se vădesc întotdeauna scurte şi elementare, în¬cât abia
ne-o evocă: nu ştim nimic despre în¬făţişarea ei, despre buna înţelegere dintre soţi, despre conflicte, despre
comportamentul ei în calitate de mamă. Sunt menţionate naşterile, ce survin aproape anual în fiecare familie, şi care
uneori se preschimbă într-o dramă, marcată de zbuciumul ataşamentului şi al afecţiunii, dar naşterea propriu-zisă
şi urmările unei fericite iviri pe lume a unui copil nu sunt descrise nici¬odată. Abia în ceasul morţii se măsoară
avan¬tajul unei îndelungi uniuni, acea prezenţă de neînlocuit care făcea parte din fericirea zil¬nică, profundul
ataşament al soţului pentru buna
47

soţie care 1-a precedat în moarte. Unul dintre cele mai frumoase texte pe care le putem cita aici aparţine lui Jean
Migault, acel neînsemnat profesor hughenot care şi-a văzut murind prima soţie în plină încrâncenare a persecuţiilor
re¬ligioase şi a dragonadelor din Poitou, care scrie şi recopiază pentru fiecare din copiii săi Me¬moriile, unde
mama cea bună, soţia cea bună I ocupă un loc ce nu poate fi suplinit de ni¬meni; „Şaisprezece sau optsprezece ani
de pros¬peritate pe care i-am trăit în timpul vieţii şi al fericitei însoţiri cu Elisabeth Fourestier, preaiubita mea soţie,
buna voastră mamă. Iată de ce chiar la puţin timp după ce Dumnezeu a aşezat-o la loc de odihnă, am încercat o
deo¬sebită plăcere să scriu despre suferinţele pe care le-a avut de îndurat împreună cu mine la începutul
persecuţiei [-..]"; apoi adaugă: „Am făcut aceasta pentru ca cei mai mici dintre voi să poată cunoaşte din acest pasaj
pe cea care i-a adus pe lume". Exprimare patetică a unui om lovit de persecuţie şi care a scris acestea mult timp
după consumarea evenimentului res¬pectiv.
Copilul
In primii săi ani, în perioada cea mai nea¬jutorată a vieţii sale, copilul se află în însuşi miezul vieţii private; este
centrui acesteia. Cum e considerat el în registrul de socoteli? Minimă prezenţă a copiilor, absenţă totală a
povestirilor şi a portretelor, puţine fraze afec¬tive, iată ce caracterizează registrul de socoteli, care, totuşi, este un
registru de familie şi, în acelaşi timp, un registru al gestiunii domes¬tice; e un document esenţial, chiar dacă, şi mult
prea adesea, se vădeşte eliptic. Atunci când apare pe lume un copil, însemnările acelea scurte trebuie privite cu o
atenţie deosebită pentru a le insufla viaţă. Naşterile sunt con¬semnate întotdeauna, dar ca într-un registru
48

oficial, fără comentarii sau mrări de fericire. Căci se consemnează doar retransmiterea vie¬ţii. Manifestare a
sentimentului creştin, bote¬zul, efectuat în mare grabă, este menţionat cu aceeaşi grijă ca şi naşterea. Venirea pe
lume a copilului e percepută ca cea a unei creaturi a lui Dumnezeu şi, în felul în oare e privit acesta, se şi ghiceşte
viitorul lui de creştin. „Fie ca Dumnezeu să se îndure ca acest copil să se îm¬părtăşească din Sfântul Duh, să-şi
păstreze cu¬răţenia botezului, să trăiască potrivit porun¬cilor Domnului şi să moară în sfânta sa teamă şi în sfânta
sa iubire", repetă de o manieră mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, ori de câte ori i se naşte un copil, Pierre
Bourut, sieur des Pascaude. „Dumnezeu să-1 binecuvânteze şi să aibă milă de el", „Dumnezeu s-o binecu¬vânteze",
scrie la celălalt capăt al regatului şi în aceeaşi epocă Trophime Mandon,
în primii ani ai copilului, grijile materiale se reduc în esenţă la cheltuielile pe care le reclamă angajarea unei doici şi
apoi, în epoca educaţiei şcolare, la taxele datorate colegiului şi pensionului. Dar nici o remarcă privind
dră¬gălăşenia sau zburdălnicia copilului, progresele sale fizice, trăsăturile de caracter. Nici o frază plină de
afecţiune. Să fie, toate acestea, o do¬vadă de indiferenţă? Unele texte se înseninează totuşi datorită duioşiei
diminutivelor: „Margot", „Fanchon; mica noastră Togne", scrie Trophime Mandon, în vreme ce Franşois, fiul său cel
mai mare, poartă deja patronimul tatălui şi e nu¬mit cu severitate „Mandon" pentru a-i conferi întregul sens al
responsabilităţilor familiale. Limbajul afectiv al poreclelor îi aparţine lui Eusebe Renaudot, medic parizian, fiul
celebru¬lui Theophraste, care vorbeşte de „Manon", de „Cathaut" şi de „micul Francois", căruia îi spune „Pepe".
Dar primul născut al familiei este numit, cu mândrie şi totodată cu austeri¬tate, „iubitul meu confrate".
Dragoste pentru copil, dar nu un sentiment al copilăriei, s-a constatat de nenumărate ori,
49

iar atunci când moartea loveşte, tot puţine cu¬vinte, aproape nimic despre copilul mort. Nu e o lipsă de
sensibilitate, ci de o sensibilitate deosebită de a noastră, pe care istoricul trebuie s-o descifreze din felul în care se
întrevede aceasta în teama pe care o încearcă Jean Mi-gault în timpul maladiei mortale a „micului Rene" sau în
cumplita durere pe care o resimte Charles Demaillasson la moartea nepoţilor lui în vârstă de numai cinci şi şapte
ani. Dar jalea îi e reţinută, decentă: „Era în vârstă de cinci ani, 4 luni şi 22 de zile şi cu totul întreg la minte şi la trup,
cum nici nu se poate dori mai mult", scrie în legătură cu primul. „Avea o minte fără pereche", notează despre al
doilea. Şi iată ce spune Eusebe Renăudot despre moartea lui Francois, „micul Francois", poreclit „Pepe", copilul

18
predestinat încă de la naştere: „Rămă¬sese cu mâinile împreunate" la venirea sa pe lume; moartea a făcut din el un
sfânt. Dragos¬tea duioasă, cumplita durere resimţită la moar¬tea lui sunt încredinţate jurnalului în fraze scurte:
„Va fi regretat de toţi pentru frumu¬seţea şi blândeţea lui care ne făcea să-1 so¬cotim drept un alt preaiubit Pepe",
consem¬nează Renăudot la moartea unui alt copil.
Registrele de socoteli sunt ţinute aproape toate, după eum am spus, de către capul familiei; mărturia feminină atât
de importantă şi de neînlocuit este aşadar extrem de rară. Iat-o to¬tuşi pe cea a unei pariziene, Marguerite Mer-cier,
în căminul căreia apare mica Nanette. Cu o lună înainte de naşterea copilului, se cum¬pără un coş pentru copii, o
cuvertură şi o saltea mică; la puţin timp după naştere, poate mai repede decât ne-am fi aşteptat, se cumpără
„aproape doi metri de serj pentru leagănul mi¬cuţei". Apoi copilul este dat la doică, dar e prezent întotdeauna în
registrul de socoteli al mamei: la opt luni, o pereche de pantofi şi două perechi de ciorapi, apoi iarăşi pantofi în
acelaşi timp cu „o pereche de mănuşi din piele

de căprioară", când împlineşte un an; la nouă luni „un scaun pentru micuţă"; la un an Ju¬cării de copil"; la
optsprezece luni, „o jucărie".
La vârsta de aproape doi ani revine în casa părinţilor săi. Fetiţa pe care Marguefite Mercier o numise „copilul
nostru", apoi, atunci când stă¬tuse la doică, „micuţa", devine acum „Nanette". Din momentul în care se află acasă, o
nouă şi mai afectuoasă relaţie se stabileşte între mamă şi copil. Dar Nanette se îmbolnăveşte: lăsări de sânge, se
cheamă medicul, dar nici o pre¬cizare asupra bolii copilului. Pare să se simtă mai bine, deoarece i se cumpără din
nou'pan-tofi şi ciorapi. Apoi tăcere: un singur cuvânt în suita de socoteli face aluzie la moartea fe¬tiţei: „6 1. pentru
înmormântarea bietului meu copil". „Bietul", unicul cuvânt scris care tră¬dează durerea; dar textul manuscris
trebui*3 privit de aproape pentru a vedea această du¬rere înscrisă în mod fizic; tulburarea este vizi¬bilă în
nervozitatea, neregularitatea scrisului, ca şi în expresia „am uitat să scriu", ce revine de trei ori în timpul bolii
copilului şi care nu apăruse niciodată mai înainte.
Text ambiguu, text dificil de interpretat. Să indice oare recea sensibilitate a Margueri-tei Mercier, lipsa ei de
„tendrete'" (afecţiune), potrivit cuvântului epocii? Aşa lasă să se înţe¬leagă lectura literală: moartea fiicei sale o
emo¬ţionează fără s-o fi zdruncinat însă. Dar uri registru de socoteli, prin însăşi destinaţia lui, nu e adecvat pentru
exprimarea durerii si a deznădejdii; totuşi aceste sentimente transpar şi aici, chiar fără voia ei. Poate că în altă parte,
într-o scrisoare, într-Un bilet, Manmerite Mer¬cier şi-a arătat poate durerea şi afecţiunea, care, în registru, se
trădează doar printr-un cuvânt şi prin tremurul penei.
Despre o emoţie efectivă, fraza mai lungă a Memoriilor, ne aduce o adevărată confirmare. Ca atunci când este vorba
de dragostea pe care Henri de Campion i-o poartă fiicei sale, mi¬cuţa Louise-Anne: ,,O iubeam cu o duioşie pe
51

care n-o pot exprima", scrie îndurerat, acesta, după moartea ei. Şi povesteşte cum se juca împreună cu ea: „Îmi
petreceam timpul acasă într-un mod foarte plăcut... jucându-mă cu fiica mea care, deşi foarte mică, era
ne¬maipomenit de amuzantă pentru cei care o ve¬deau", o mărturisire rară într-o epocă în care nimeni nu se lasă
înduplecat să relateze „ase¬menea lucruri pe care mulţi le. socotesc ne¬demne". Dar fetiţa moare la vârsta de patru
ani, la 10 mai 1653. Tatăl nu poate să-şi tăi-nuiaseă sfâşietoarea lui durere, cu toată discre¬ţia pe care i-o impunea
epoca: „Se spune că aceste ataşamente puternice pot fi scuzabile atunci când e vorba despre persoane adulte şi nu
despre copii". Dar el trece mai departe: „O iubeam cu o duioşie pe care n-o pot exprima". Copilul, murind, şi-a făcut
loc în memoria sa, „închizând în ea luminoasa şi dureroasa sa pre¬zenţă". „Am avut în suita de doliuri şi de
amărăciuni durerea de a pierde un fiu [. . . ] acest băieţel era un copil drăguţ", scrie, în ceea ce-1 priveşte, gentilomul
protestant Dumont Bostaquet.
Jurnalele private englezeşti
în jurnalele englezeşti contemporane analizate de Elisabeth Bourcier, noţiunea de intimitate familială apare, ca şi în
Franţa, foarte diferită de cea din zilele noastre, şi chiar de cum o vor privi câteva decenii mai târziu scrierile private.
Aceasta nu este descrisă pentru ea însăşi. Dar discreţia englezească apare mai puţin sobră: acolo unde registrul de
socoteli trece sub tăcere orice neajuns conjugal, jurnalul englezesc lasă să se întrezărească deosebirile de caracter,
con¬flictele conjugale. Adam Eyre ne aduce la cu¬noştinţă accesele de furie ale tovarăşei sale de viaţă, imprecaţiile
pe care le proferează aceasta. Reverendul Newcome, care recomandă afec¬ţiunea mutuală, buna înţelegere
conjugală, nu poate ascunde izbucnirile de gelozie ale soţiei
52

sale, pe când sir Humphrey Midmay destăinuie jurnalului său toanele propriei sale soţii25.
Alte nuanţe între jurnalul franţuzesc şi jur¬nalul englezesc: activităţile feminine apar în acesta din urmă descrise
mai pe larg; iar jur¬nalele feminine sunt aici mai numeroase. Fe¬meile se prezintă singure: „în secolul al XVIr-lea,

19
castelana, ca şi soţia fermierului, duc o existenţă activă, bine organizată." Aşa ca lady Clifford, care se scoală la orele
trei sau patru dimineaţa şi-şi inspectează, călare, pro¬prietăţile: „Mi-am petrecut cea mai mare parte din timp
lucrând", spunea ea. Gestiunea do¬meniului, de care se ocupă singură după moar¬tea soţului, supravegherea
servitorilor, broderii¬le, dulceţurile, decorarea locuinţei — iată în ce constă activitatea ei. Activitatea de stăpână a
casei a altei englezoaice, lady Hoby — nici un jurnal franţuzesc nu ne furnizează asemenea amănunte: croitorie,
întreţinerea garderobei, bucătărie, prepararea conservelor din fructe şi carne, fabricarea lumânărilor, toate acestea
ne introduc în miezul vieţii private domestice. Iar Elisabeth Isham, celibatară, e cea care ne dă, în jurnalul său, toate
amănuntele privind lu¬crul de mână căruia îi consacră o mare parte din timp. Tot activitate feminină:
sociabilita¬tea binefăcătoare din mediul rural. Asistenţa acordată bolnavilor, practicată cu atâta zel de Gilles de
Gouberville, e un domeniu în care fe¬meile îşi au partea lor de activitate; încurajând mai cu seamă lăuzele lipsite de
apărare în faţa spaimei, a suferinţelor şi a primejdiei. O de¬scriere sfâşietoare a acestor naşteri intermina¬bile şi
alarmante ne este oferită de unele texte masculine, ca şi de cele feminine.
Datorită faptului că pudoarea şi rezerva se vădeau mai puţin inflexibile în jurnalul engle¬zesc, defectele soţiei nu
s„unt trecute întotdea¬una cu vederea, ca în registrul de socoteli fran¬ţuzesc, şi abia atunci când cade bolnavă sau
în ceasul morţii iese la iveală prezenţa sa de neînlocuit în viaţa cuplului. în timpul bolii

soţiei sale, sir Thomas Mainwaring consemnează zi de zi evoluţia maladiei şi când, în cele din urmă, se
însănătoşeşte, pune să se celebreze o slujbă de mulţumire. Adam Eyre, în ciuda firii arţăgoase a soţiei sale, o aduce
la Londra pentru a i se da îngrijirile necesare. Ca şi De-maillasson, des Pascauds, Jean Migault şi ca atâţia alţi
francezi, Anthony Ashley, când vine ceasul morţii, îşi descarcă inima în jurnalul său : frumoasă, castă, afectuoasă,
pricepută în tre¬burile gospodăriei, aşa era tovarăşa de viaţă care abia îşi dăduse sufletul. Iar sir Henry Slingsby,
atunci când, după unsprezece ani de convieţuire, îi moare soţia, face, în jurnalul său, portretul celei pe care o
plânge, subliniind pie¬tatea, blândeţea extremă, marea ei bunătate. Un punct în care jurnalele franţuzeşti se
în¬tâlnesc cu jurnalele englezeşti.
în Anglia, copiii mici sunt descrişi cu mai multă precizie, deoarece pudoarea sau rezerva de a povesti cum sunt,
bucuriile şi grijile legate de ei sunt mai puţin operante. Iată isprăvile micului Thomas pe care reverendul Josselin,
plin de uimire, ni le împărtăşeşte şi nouă: la un an, urcă singur scările; o lună mai târziu, încearcă să închidă singur
uşile. Iată îngrijora¬rea lui John Greene în legătură cu fiul său Alexandre: un umăr mai zdravăn decât celă¬lalt, o
întârziere excesivă în ceea ce priveşte mersul; deoarece, la doi ani, copilul nu se de¬plasează decât cu ajutorul
hamului. Lady Clif-ford vorbeşte despre poticnelele succesive ale micuţei Margaret în timp ce face singură primii
săi paşi. Dar copilăria e scurtă; şcolile şi pen-sioanele smulg copiii din sânul familiei şi-i pregătesc cu maximă
rigoare pentru lumea adulţilor.
Jurnalul lui Samuel Pep/s
Jurnalele englezeşti sunt aşadar mai darnice cu destăinuirile asupra forului privat şi asu¬pra vieţii conjugale. Aşa
cum s-a văzut din
54

exemplele anterioare, şi mult mai darnic încâ un text exemplar: cel care aparţine lui Sa-muel Pepys. Dacă, între 1553
şi 1563, în Franţa există inegalabilul Gouberville, în An¬glia, un secol mai târziu, între 1660 şi 1669, există
inegalabilul Samuel Pepys din Londra, funcţionar în birourile Marinei26. Bogăţia unor notaţii juxtapuse, pline de
animaţie, puse în valoare de un stil mai format şi cu calităţi narative mai mari decât stilul lui Gilles de Gouberville,
ne oferă un document excepţio¬nal asupra vieţii cotidiene a aşa-numitei middle class (clasa de mijloc) engleze. Dar,
mai cu seamă, ne călăuzeşte spre forul privat. Căci este deja, cu un avans considerabil faţă de jurnalul francez din
aceeaşi epocă, un jur¬nal intim şi autobiografic. Samuel Pepys îşi priveşte viaţa în intimitatea sa conjugală, cu
infidelităţile şi amorurile întâmplătoare, arun¬când şi o privire asupra propriului corp. Ceea ce Gilles de
Gouberville trecuse sub tă¬cere, Samuel Pepys relatează cu complezenţă. Putem face aici o scurtă trecere în revistă,
mai întâi cu privire la intimitatea conjugală dintre fercheşul personaj, în vârstă de trei¬zeci de ani, şi tânăra sa soţie,
Elisabeth Mar-chand, o personalitate puternică, fiica unui emigrant hughenot francez. „în pat", „înainte de a merge
la culcare", „ne-am dus la cul¬care devreme"; „la masă şi-apoi în pat", no¬tează Pepys aproape zilnic; „am rămas
multă vreme în pat"; sau: „Am rămas în pat cu soţia mea, făcând dragoste cu ea"; „în pat unde am făcut dragoste cu
ea, spre marea mea plăcere"; „rămas în pat pentru a-mi mângâia soţia şi a flecari"; „ne-am împăcat Şi ne-am dus la
culcare împreună pentru Prima oară după patru sau cinci zile." Dar pacea conjugală nu durează, tulburată de
izbucniri de gelozie, conflicte, reconcilieri, apoi de veritabile scene casnice, în pofida ata¬şamentului reciproc al
celor doi soţi. Scenele din cameră şi din pat alternează cu împăcă-
55

20
„Am descris in căr¬ticica aceasta mo¬dul de a prepara în propria voastră casă leacurile pe care le pregătesc
zilnic bunii şi devotaţii noştri medici pentru toate felurile de boli, lea¬curi pe care le puteţi face cu uşurinţă
voî înşivă." (Guybert, Le Medecin chari-table — Medicul ca¬ritabil, Paris, Ordi¬nul naţional al
far¬maciştilor, col. Bou-vet)
^

..|

In registrul de socoteli corpul aparţine omului sănătos pentru care boala nu e decât un episod consemnat
fără detalii. Exista, de asemenea, un corp care nu posedă secret se¬xual şi, dacă unul dintre acestea apare într-o
scriere, este atât de disimulat încât nici nu poate fi descifrat. Dar, în mod inconştient, la unii autori, registrul de
socoteli a putut evor-lua spre o altă manieră de a prezenta ele¬mentele unui jurnal intim: proasta sănătate
sau o maladie cronică pot fi cauza unui ase¬menea gen de relatare. De la Gouberville la Jean Maillefer,
comportamentul respectiv e foarte diferit.
Tăcerile şi secretele lui Gilles de Gouberville
A fi bolnav, această expresie vagă îi e, cel mai adesea, suficientă lui Gilles de Gouber¬ville28; dar, uneori,
maladia e indicată prin numele ei propriu: uşoare indispoziţii, gutu-raiuri frecvente, dureri de cap, greutate
la stomac care antrenează vărsături, deranja-57
riîe: „Sculat azi-dimineaţa, schimbând foarte tandre cuvinte cu soţia mea [... J sculaţi amândoi cu inima
plină de bucurie". Dar Eli-sabeth Marchand, geloasă, înşelată, se dezlăn¬ţuie. 20 decembrie 1668: „Când am
ajuns acasă f... J soţia mea stătea culcată în patul său, pradă unei noi crize de groaznică furie. Mi-a adresat cuvinte
dintre cele mai jigni¬toare şi m-a insultat într-un mod de-a drep¬tul oribil. în sfârşit, nu s-a putut abţine să nu
mă lovească şi să mă tragă de păr". O nouă scenă la 12 ianuarie 1669, mai violentă chiar decât precedenta: „M-am
dus la culcare crezând că soţia mea avea să mă urmeze"; dar Elisabeth nu 1-a urmat: „Ea, mută, eu rugând-o
din când în când să vină la culcare. Apoi a izbucnit, furioasă: eram un nemernic, o trădasem". La ora două
dimineaţa, furia ei ajunsese la paroxism: „S-a apropiat de pat, a smuls pologul şi, înarmată cu vătraiul în¬roşit în
foc, mi s-a părut c-ar vrea să pună mâna pe mine, m-am sculat cuprins de groază şi fără nici o discuţie a pus
vătraiul jos". Cum va arăta viitorul acestui cuplu zdrun¬cinat în unitatea lui, dar încă solid? Jurna¬lul, care
se termină Ja 31 mai 1669, nu ne spune.
CORPUL
In aceste scrieri, corpul poate fi prezentat în diferite feluri: corpul în deplinătatea sănă¬tăţii sale, corpul în
funcţiune, corpul public, corpul spectacol, cel al aparenţei. Atunci este momentul triumfului corpului, potrivit
ex¬presiei lui Lucien Clare27 în studiul pe care îl dedică lucrării abatelui de Pure, L'Idee des spectacles. Dar
există şi un corp mai intim, corpul impudic, corpul bolnav care poate fi prezentat, conştient sau inconştient,
într-o scriere privată, registru de socoteli sau jur¬nal privind sănătatea.

mente intestinale, colici. Maladii de mai lungă durată îl încearcă în nenumărate reprize: „Am fost foarte bolnav, nici
nu m-am mişcat din pat", „foarte violente dureri de dinţi", ,,m-a luat cu frig, forţat să vomit, foarte bol¬nav tot
restul zilei, la inimă, la cap şi la stomac". Nici un fel de analiză a bolii, nici un fel de descriere. Bolnav de sifilis,
Gouber-ville nu-i va pomeni niciodată numele; doar îngrijirile care i se dau — băi, inhalaţii, pro¬curarea unor
anumite cantităţi de mercur —■ permit cititorului să precizeze natura bolii. Totuşi, în Jurnal se vădeşte că
Gouberville acordă o mai mare atenţie propriei sale per¬soane decât altora; într-un bilanţ privitor la frecvenţa
cuvintelor legate de boală şi de bolnavi, cel mai grav bolnav este el însuşi şi tot pentru el însuşi nutreşte cea mai
mare afecţiune: ca şi sora lui de la Saint-Naser, diferitele ei maladii punându-1 în toate stă¬rile şi făcându-1 ca, în
plină iarnă, să lase totul baltă şi să se ducă să fie alături de ea. Frecvenţa bolii indică şi nivelul social: cei ce sunt
atinşi cel mai des de vreo suferinţă sunt cei care au timpul şi posibilitatea de a sta la pat. Servitorii sau ţăranii sunt
obli¬gaţi să aibă o mai bună constituţie fizică; astfel că apar rareori în Jurnal. Totuşi, când unul dintre aceştia „zace
la pat", Gouberville îl îngrijeşte cu toată atenţia.

21
Nici cea mai mică destăinuire privind corpul în timpul bolii, şi cu atât mai puţin corpul în activitatea lui sexuală.
Secret abso¬lut asupra intimităţii conjugale, a iubirilor întâmplătoare, a „conjuncturilor trecătoare". Din registrul de
socoteli se desprinde imagi¬nea unei vieţi conjugale unite, fără istorie, secretă, fără tentaţii de altă natură, fără
pri¬hană. O tăcere pe care numai celibatarul Gilles de Gouberville o rupe în vreo zece note pe care trebuie să le
cauţi cu răbdare şi care trebuie decriptate. Căci grafia greacă disimu¬lează problema respectivă.

în legătură cu maniera aceasta curioasă de a scrie, ar trebui să-i analizăm originea în mod mai profund. Să nu fie
oare un obicei comun? în aceeaşi epocă, în Anglia, alchimis¬tul şi filosoful John Dee procedează în ace¬laşi mod:
„Fără îndoială, pentru a păstra se¬cretul jurnalului, e de părere Elisabeth Bour-cier, a recurs chiar la caracterele
greceşti pentru a consemna unele amănunte din viaţa sa conjugală". Gouberville, după cum se ştie, nu a rămas cu
totul străin de lumea alchi¬miştilor, şi nu a rămas străin nici de cea engleză.
Această absenţă a mărturiilor privind boala sau sexualitatea se regăseşte la ţăranii şi la notabilităţile care scriu în
aceeaşi epocă sau mai târziu, ca şi la Marguerite Mercier, burgheza din Paris, în pofida durerii pe care o încearcă în
timpul bolii grave şi mortale a nepoatei sale. Autorul registrului de soco¬teli nu se complace în a descrie sau a
po¬vesti, el face economie de cuvinte. Dar Jean Maillefer, burghez din Reims29, demonstrează că uneori registrul
de socoteli a putut evolua spre o altă manieră de a privi anumite lu¬cruri, devenind o schiţă a jurnalului intim.
Boala Iui Jean Maillefer
Totul îl deosebeşte pe Jean Maillefer de Gilîes de Gouberville. E o distanţă considera¬bilă între universul rural al lui
Gilles de Gouberville şi mediul urban al lui Jean Maille¬fer, o notabilitate în industria postavului, în¬rudit de
departe cu Colbert. Etica şi cultura sunt abordate de o manieră total diferită. Gilles de Gouberville citeşte, dar nu se
iden¬tifică deloc cu autorii respectivi; Jean Maille¬fer, cititor zelos al lui Montaigne, îl socoate Pe acesta drept
mentor al său în felul de a gândi şi de a se comporta în viaţă: „Am mult din înclinaţia lui Montaigne pentru uni-
59

formitatea unei vieţi liniştite şi obişnuite", scrie Maillefer, în paginile în care se com¬pară cu Montaigne (Parallele
avec de Montaigne — Paralelă cu Montaigne). „Cunoaşterea de sine, scrie el, ne este foarte necesară pentru a
controla acţiunile noastre în cursul acestei vieţi.". Registrului de socoteli, care îl leagă încă de discreţii şi modeştii săi
predecesori, . Jean Maillefer îi adaugă două noi elemente: autobiografia şi unele consideraţii care amintesc de
Montaigne. Astfel, idealul unui mare model, o pană mai formată, mai suplă, dau la iveală un text care prezintă încă
formele registrului de socoteli, dar şi mondenitatea unui jurnal intim.
Jean Maillefer încearcă să-şi facă propriu] său portret. îşi intitulează lucrarea Paralelă cu Montaigne, şi în
comparaţie cu acest mo¬del prestigios se situează el însuşi, cu aver¬siunea sa pentru un somn prea îndelungat şi
pentru o masă prea bogată, cu voinţa sa „de a lăsa să lucreze natura în caz de boală" şi curajul de a înfrunta
vitregiile soartei. Ne¬ajunsurile trupului devin obiect al consem¬nărilor sale, şi datorită acestora se face tre¬cerea
de la registrul de socoteli la documen¬tul intim, ou tot ceea ce poate conţine acesta în materie de complezenţă şi
impudicitate. Cu deficienţele sale de auz, durerile de dinţi, frecventele căderi pe spate, informaţia, scurtă şi
discontinuă, are un caracter anecdotic. . | Boala se declanşează printr-o hernie intesti- j nală şi dezvăluie corpul în
toată intimitatea • lui. Frecvenţa simptomelor antrenează frec-veriţa notaţiilor, un vocabular specific, . enu- J
merarea afecţiunilor care-1 chinuie: „ruptura, hernia, retenţiile de urină, intestinele, plă¬gile, pansamentele (cu
descrierea acestora), medicamentele". Spaţiul pe care-1 ocupă aceste elemente devine din ce în ce mai mare până
când acaparează tot textul, ale cărui capitole le sunt consacrate în mod exclusiv; în 1673, zece ani de la declanşarea
-bolii, îi consacră
60

acesteia patru pagini din culegerea pomenită: ,Voi aşterne acest capitol pentru a servi co¬piilor mei, dacă ar fi să se
îmbolnăvească şi ei". Şi, câţiva ani mai târziu, avem bilanţul acestor infirmităţi: „Voi vorbi de ale mele până în ziua
de astăzi, 21 octombrie ]f>78. Voi împlini şaizeci şi şapte de ani [.. . ] sunt şaisprezece ani de când am avut o ruptură
care s-a lărgit de douăzeci şi şapte de luni". Solitar în epoca sa în care nu găsim, ca să spunem aşa, teme de
asemenea natură, Jean Maillefer indică într-un mod remarcabil dru¬mul către jurnalul intim.
Alt exemplu mult mai tardiv, inedit, cores¬pondenţa Monseniorului de Saint-Simon, episcop de Agde30, aţintită
într-un mod deo¬sebit de original asupra lui însuşi, şi asupra stării corpului său, un corp chinuit încă din copilărie
de astm, apoi de paludism, efect al miasmelor din Languedoc. Şi despre neajun¬surile trupului se confesează
prelatul într-o bună parte din misivele sale: proastele funcţii ale acestuia, tulburările intime care îl obse¬dează şi
care sunt îndelung şi cu multă com¬plezenţă descrise, teama de căldurile verii care îl sufocă şi—1 obligă să iasă din
casă doar în toiul nopţii, destăinuirile asupra stării ner¬vilor săi: „îţi vei da seama din chiar scrisul meu că nu stau

22
bine cu nervii"; mila de sine însuşi, durerea de picioare,' insomniile insu¬portabile, descrierea unor tulburări intime,
folosind un vocabular direct, atenţia acordată compunerii meniurilor, regimul conform reţe¬telor celor mai bune
ale farmacopeii.
Astfel, această îndelungată stare maladivă a conferit corespondenţei Monseniorului de Saint-Simon, ca şi Jurnalului
lui Jean Maille¬fer, acel grad de intimitate pe care nici unul Şi nici celălalt nu l-ar fi consemnat niciodată în texte
neliterare, dar cărora literatura, în secolele următoare, avea să le acorde titlul de nobleţe.
61

Rară în scrierile private franceze, con¬ştiinţa corpului apare într-o măsură mai mare în jurnalele englezeşti31.
O atenţie deosebită i se dau în acestea corpului bolnav, exami¬nat cu complezenţă şi în cele mai mici
amă¬nunte. Geoffroy Starkey notează luni de zile evoluţia tusei sale, a febrei, sau faptul că scuipă sânge.
Thomas Mainwaring care nu numai că notează, dar face şi observaţii asu¬pra durerilor de dinţi care îl chinuie.
Adam Smith aminteşte despre colicile care îi pro¬voacă mari suferinţe. John Greene face o seamă de
destăinuiri intime: cea mai mică răceală îi dă prilej să noteze cu o uimitoare minuţie evoluţia răului, să treacă în
revistă diferitele sale organe, nas, gură, gât, urechi, cap, stomac. Justinien Pagitt întocmeşte în fiecare primăvară
un surprinzător bilanţ pri¬vind propria-i sănătate, în care notează cu mare atenţie tot ceea ce-i stânjeneşte
corpul: guturaiuri, dureri de gât, scurgeri de sânge din nas. Privirea aceasta asupra corpului bolnav nu este încă
privirea aceea prevenitoare şi narcisiacă, aşa cum va fi cea a autorilor de jurnale intime, ci privirea
incertitudinii, a neliniştii în faţa bolii şi a morţii care stă la pândă32. în ceea ce-1 priveşte pe Samuel Pe-pys, nici
corpul şi nici sănătatea nu sunt în centrul preocupărilor sale, cu toate că rămă¬sese destul de plăpând în urma
operaţiei de calcul la care fusese supus în 1658, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Totuşi, menţio¬nează bolile
de care suferă: dureri de stomac, scaune dureroase, o sensibilitate extremă la frig, colici insuportabile; la 14 mai
1664, urlă de durere: notaţia e scurtă, realistă, fără complezenţă şi, de îndată ce răul trece, prea¬măreşte
revenirea sănătăţii.
Dar unde putem găsi o descriere mai bună a- corpului decât în jurnalul unui medic? He-roard mai întâi, Pagon
după aceea, medicii lui Ludovic al XHI-lea ne aduc o mărturie Unică cu privire la corpul prinţului.
62

Corpul prinţului în copilărie: Ludovic al Xlll-lea


Corpul copilului, corpul adolescentului se află prin definiţie în centrul textului lui Heroard, căci acesta e chiar
obiectul textului. Iar He-roard se vădeşte un observator de excepţie în descrierea aparenţei acestui corp, dar în mod
esenţial în condiţia şi în funcţiile acestuia. Prin natura sa, acesta este un document al vieţii intime.
Heroard face în fiecare zi, cu exactitatea practicianului, un tablou statistic al funcţiilor corpului a căror observaţie şi
tratament ţin de igienă — pulsul, temperatura, urina, scau¬nele; ca şi al meselor, a căror componenţă a fost descrisă
zilnic şi al căror corpus de ansamblu, având un volum considerabil, triat şi clasat, va aduce, despre alimentaţia
prin¬ţului şi cea a epocii sale, o informaţie fără egal33,
Singura descriere susţinută pe care i-a fă¬cut-o Heroard copilului Ludovic al Xlll-lea este examenul minuţios şi cu
caracter profe¬sional a noului născut adus pe lume de către Măria de Medici: „Un corp mare, oase groase, foarte
musculos, bine hrănit, cu pielea foarte netedă, de culoare roşiatică, viguros". Copi¬lul, în primele sale zile, nu e
decât acea mi¬cuţă creatură ce doarme şi scânceşte în fun¬dul leagănului, muşcându-şi pumnii şi sugând de la
doică.
Dar e şi ceea ce nici un alt text n-ar fi îndrăznit să spună cu sinceritatea medicului: un corp, dar mai cu seamă capul
şi faţa, alte¬rate de proasta igienă alimentară, laptele me¬diocru al doicii, consumarea prematură a su-Pei pasate
(pentru prima dată la 14 octombrie, când are şaptesprezece zile), curăţenia care lasă foarte mult de dorit. Un sugaci
puţin plăcut la vedere şi care nu te îmbie să te apropii df el, aşa apărea, în veridicitatea lui coti¬diană transmisă
direct de Heroard, micul Lu-

dovic al XlII-lea, cu pleoapele umflate, lea plină de pete roşii" şi „eczeme" pe faţa, „scurgeri" din urechi, „coşuri",
„âie de care i se umple tot capul în luna ianuarie ,,râia care-i încingea capul ca o coroană8' Aceleaşi cuvinte care
precizează starea iu[ proastă, înfăţişarea lui proastă, se repetă de o manieră aproape neîntreruptă timp ^e şapte
luni, apoi devin mai rare, iar în august Heroard scrie, în sfârşit: „Capul se curăţă". Copilul creşte, se fortifică,
sănătatea i Se ameliorează, începe să meargă: 19 septembrie 1602, „începe să meargă bine, ţinut în hamul trecut pe
sub braţe"34. Atunci începe să se ivească- adevăratul farmec al copilăriei. Dar igiena corporală va fi întotdeauna
nesatisfâcă-toare. Era şters, curăţat, dar când era spălat? Când era îmbăiat? în primul an al existenţei sale, o singură
dată cuvântul „spălat", o sin¬gură dată cuvântul „îmbăiat"; la 4 iulie „e pieptănat, pentru prima dată îi face plăcere
lucrul acesta şi-şi potriveşte capul". în anii care urmează, în afară de menţiunea zilnică nu s-a pomenit niciodată de
o toaletă mai completă. îşi spală mâinile după fiecare masă, după cum precizează cuvintele „mâini curate",

23
consemnate în mod regulat. „La curte dom¬nea o murdărie orgolioasă", scrie Philippe Erlanger. Şi nimic din
Jurnalul lui Heroard, care ne face cunoscută viaţa corporală a prinţ ţului, nu contrazice asemenea afirmaţie.
Avem aici prima imagine puţin măguli¬toare asupra căreia şi-a îndreptat atenţia prac¬ticianul datorită exigenţei
profesiunii sale. Dar această imagine păleşte pe măsură ce întoar¬cem paginile, în timp ce apare graţia
copilă¬rească a prinţului, viaţa, sănătatea lui înflo¬ritoare. Corpul său arată perfect, iar cuvintele prin care se
constată aceasta sunt scurte, veş¬nic aceleaşi: „figură zâmbitoare, foarte ama¬bilă, figură sănătoasă, veselă". Putem
urmări, în Jurnal, progresele respective, care umplu de uimire pe cei aflaţi în preajma-sa: primul

untp ia sase luni şi jumătate, 15 aprilie; vioi-


, nea privirii ce recunoaşte pe unul sau al-
t,,l gângurelile şi bombănelile abia inteligi-
i-]L pe care Heroard le adună cu încântare şi
interpretează cu o stupefiantă naivitate.
PoDilul are o lună şi douăsprezece zile: „Cine
' omul ăsta?" e întrebat; „Răspunde în jargon si cu uşurinţă: «Eua»", scrie, fără să glu¬mească, medicul. Părul îi
creşte şi devine tot mai frumos: „părul i se deschide la culoare" (şase luni, 27 martie); „din brun, părul devine şaten
deschis" (şapte luni şi jumătate, 4 mai); „părul i se deschide şi mai mult, bătând în blond" (aproape 10 luni, 13 iulie).
De acum înainte, Heroard e ca vrăjit, iar ceea ce reţine pana sa, în afara notaţiilor pri¬vind igiena zilnică, sunt
gesturile copilului şi comportamentul acestuia, care conferă Jurna¬lului un suflu inegalabil de viaţă. Textul
ur¬mător, selecţionat dintre atâtea altele asemă¬nătoare, datat 11 decembrie 1602, redă in mod remarcabil vigoarea,
sănătatea, exube¬ranţa tânărului prinţ în vârstă de paisprezece luni, ca şi stilul lui Heroard care consem¬nează
toate acestea: „Miercuri, orele opt şi trei sferturi; acţiuni pline de mânie, impul-ive, prompte, nerăbdătoare. O
ioveşte pe Doamna de Montglat cu un băţ bine ferecat peste degete, ea vrea să-i smulgă băţul, el urlă, loveşte, îşi
răsuceşte trupul mlădiu ca un şarpe, amuzat de luptă, porneşte la atac, loveşte cu brutalitate, îl nimereşte drept în
frunte pe La Berge, pajul său, unde se for-nează o umflătură mare. Hotărât, vesel, vor->eşte în jargonul lui, se mişcă
de colo-colo".
. In legătură cu iniţierea şi comportamentul exual al copilului, Heroard ne oferă o infor¬maţie inedită şi fără
echivalent. Astfel, Jurnalul sau, care nu este un jurnal intim, ne introduce m chiar miezul vieţii private şi al vieţii
intime
Şl Provoacă
Pontului din primii săi ani de viaţă. Gesturi scutii specifice adulţilor, reflecţii care îl să-şi spună părerea, întrebări
care
65

Corespondenţă aparţinând unui copil de sânge regal. Fragment dintr-o scrisoare a prinţului de Walles, în vârstă de
cinci ani, viitorul rege Carol I, adresată delfinului, recopiată de Heroard şi urmată de pro¬pria iscălitură a
medicului (Jurnalul lui Heroard, Pa¬ris, Bibi. Naţ„ ms. fr. 4022, f. 195)

i se pun şi al căror răspuns pe care îl va da e cunoscut dinainte, gesturi sexuale, glume im¬pudice, subiectul e
cunoscut. Acesta alcătuieşte unul din capitolele cele mai noi ale cărţii lui Philippe Aries35. Helene Himmelfarg, care
cu¬noaşte la perfecţie comportamentele princiare din secolul al XVII-lea, îl comentează pe larg36; Pierre Debray-
Ritzen37 le-a plasat într-un ca¬dru medical, pediatric, mai general. Putem evoca observaţiile acestora, adăugându-
le unele reflecţii noi.
Nu trebuie să supraestimăm locul unor asemenea notaţii din Jurnal, crezând că acestea umplu toate paginile. Aceste
notaţii se con¬fundă cu restul informaţiei, fiind consemnate printre alte note cu aceeaşi monotonie, cu aceeaşi lipsă
de continuitate. Din 1601 până în 1610, anii copilăriei prinţului, adică 3 285 de zile de viaţă, acestea reprezintă un
corpus de 101 notaţii, cu un număr restrâns de cuvinte38. Heroard n-a dat, aşadar, întâietate amănunte¬lor de
comportament a căror frecvenţă reală, nu trebuie să ne îndoim, a fost mult mai mare. Prima observaţie în legătură
cu subiectul res¬pectiv a fost consemnată de către Heroard la 24 iulie 1602. Copilul are pe atunci vârsta de şase luni,
râde „în hohote" la dezmierdările doicii. Numeroase din primii ani până în 1606 (copilul are atunci între doi şi cinci
ani), notele dispar aproape cu totul începând din 1607, pentru ca în 1609 şi 1610 să nu mai apară decât de două ori.
Astfel că numai în prima copilărie s-a dat o deosebită importanţă com¬portamentelor sexuale ale tânărului prinţ.

24
Copilul nu este martorul din inadvertenţă a unor atitudini sau discuţii purtate în pre¬zenţa lui, el este actorul
principal, incitat de un anturaj care pune în valoare sexul procrea¬tor. Aceste jocuri nu sunt aşadar nici ascunse Şi
nici ruşinoase. „I se sărută păsărică", „se joacă cu păsărică", scrie Heroard. Nici inter¬dicţie şi nici refulare.
Anturajul acesta nu e alcătuit numai din

servitorimea de rând, lachei şi slujnice, ci şi. din cei care iau parte directă la educaţia tâ¬nărului prinţ. Regele, regina
şi în special He-roard, autorul, cer de la cei ce se ocupă de educaţia prinţului ,,ca micul nostru prinţ hă¬răzit de
către cer pentru a guverna [... ] să înceapă cu el însuşi, ştiindu-se că datoria unui Rege nu e aceea de a deveni
sclavul dorinţei şi al plăcerii, ci de a supune sub puterea ra¬ţiunii necugetatele, zadarnicele şi desfrânatele sale [.. . ]
şi să nu-şi închipuie că o mulţumire completă se află în trândăvie şi desfătările ei [...]"; Heroard, care, a avut un
excepţional simţ şi respect pentru copilărie datorită per¬soanei micului rege care-i fusese încredinţat, e în conivenţă
cu acesta. îi atrage atenţia co¬pilului asupra sexului său, provoacă gestul (12 decembrie 1602, 12 august 1604, 27
august 1604, 2 aprilie 1605, 1 iulie 1605, 19 august 1605, 17 octombrie 1605) şi răspunsurile (17 septem¬brie 1605, 21
iulie 1606, 30 noiembrie 1606). Observă ceea ce se petrece, notează cu scrupu-lozitate atitudinea copilului, insistă
asupra plă¬cerii care întovărăşeşte jocurile sexuale. într-o notă marginală din 15 mai 1606, după o ade¬vărată
exhibiţie, doctorul constată: „Prin na¬tura sa, va iubi plăcerea".
Corpul suferind al regelui Ludovic al XlV-lea
Aspectele intime ale trupului bolnav, ale tru¬pului suferind, sunt cele consemnate de me¬dicii ; lui Ludovic al XlV-
lea în Jurnalul ţinut de aceştia şi care ne-a parvenit în forma lui manuscrisă, 'originală. Nici un fel de lustru în acest
text, ci numai mizeria trupului atins de boală, îngrijirile cele mai intime care îi sunt dedicate, şi efectele lor
indecente, de care îl vom scuti pe cititor: ne aflăm aici în miezul intimităţii fizice a omului.
Ne sunt descrise bolile de care a suferit re¬gele în cursul vieţii sale: vărsat în 1647, ma-

ladia de Calais în 1658, pojar în 1663, dureri de dinţi în 1684, operaţia din 1686. Ecoul acestora devine public, dar
există şi boli mai puţin spectaculoase, care se succed una după alta: crize de nervi, guturaiuri, râgâieli, dureri de
stomac etc. Descrierea medicului îl sileşte pe rege să părăsească scena publică, îl instalează în forul privat în
tovărăşia farmacopeii, dând în vileag actele corpului bolnav aşa cum nici un alt text nu şi-ar fi permis s-o facă.
Printre aceste nenumărate imagini, iată câteva, rapor¬tate de Fagon.
Suferinţele trupului înţepenit de gută în¬seamnă nopţi fără somn: „Guta de la piciorul stâng nu 1-a prea lăsat să
doarmă" (21 noiem¬brie 1688); „Durerea [. . . ] i-a întrerupt som¬nul câteva ceasuri"; „Nopţile au fost foarte proaste,
aproape fără somn" (26 septembrie 1694); „Durerea [....] a devenit foarte vio¬lentă şi aproape insuportabilă între ora
unspre¬zece şi miezul nopţii" (3 octombrie 1694). In¬somnii din cauza unui furuncul care i-a prins gâtul: „în timp
ce, dimineaţa, regele îşi punea peruca, a simţit o durere la ceafă [. . . ] Regele şi-a petrecut noaptea de sâmbătă spre
dumi¬nică fără să închidă ochii". Dureri şi suferinţe care nu-1 scutesc pe rege de obligaţia exacti¬tudinii
îndatoririlor sale de rege, dar îl silesc să şi le îndeplinească în condiţii neobişnuite. Fa¬gon notează şi faptul că
regele nu mai putea să se încalţe: „Guta îl împiedică pe Rege [... ] să-şi pună pantoful său obişnuit" (mai 1696); de
unde necesitatea de a purta „saboţi" pen¬tru plimbarea pe care a făcut-o la Marly pe 6 mai 1699 pe o ploaie foarte
rece sau de a fi purtat în lectică. Atunci când durerea devine insuportabilă, regele rămâne în pat, de unde continuă
să se ocupe de treburile statului. In ianuarie 1705, „efortul pe care 1-a depus re¬gele dimineaţa când a vrut să se dea
jos din Pat i-a sporit în asemenea măsură durerea [. . . ] Regele n,-a putut să se dea jos din pat [... ] a ascultat
liturghia acolo şi zilele următoare a
§9

^^^H

continuat tot aşa, acolo ţinându-şi şi Consiliul, fără să poată sta în picioare din cauza durerii."
Influenţele maladiei asupra mersului trebu¬rilor interne ale statului, repercusiunea priva¬tului şi a intimului
asupra publicului nu apare în bilanţul anului 1685? Anul 1685, anul Re¬vocării, şi anul 1686 sunt marcaţi de starea
îngrozitoare a maxilarului regelui, de suferin¬ţele de neînchipuit cauzate de extragerea totală a dinţilor din 1684,
apoi de operaţia de fistulă, hotărâtă în mod curajos şi în mod curajos su¬portată. Această conjugare dintre starea de
să¬nătate şi erorile comise în conducerea statului sugerează o comparaţie cu alte situaţii drama¬tice mult mai
apropiate de epoca noastră39.
în schimb, evenimentul public îşi are in¬fluenţa sa asupra sănătăţii regelui: ca efortul depus în timpul campaniilor
militare; ,,Regel9 nu şi-a cruţat osteneala nici ziua şi nici noap¬tea la Mardick atât pentru asediul de la Dun-kerque,
cât şi pentru cel de la Bergues", scrie Vallot în 1658, pe când regele avea douăzeci de ani. Şi, câţiva ani mai târziu:
„După înde¬lunga şi penibila silinţă pe care şi-a dat-o îa asediul de la Mons [.. . ] a căpătat gută la picior", scrie
Fagon în 1691.

25
O viaţă sedentară excesivă este legată de administrarea treburilor statului. 1670: „Foarte adesea, când M.S. ieşea
spre seară de la Con¬siliu, capul îi era foarte greu şi dureros şi plin de toane". 1674: „Aerul şi mişcarea îi fac foarte
bine la această incomoditate pe care viaţa se¬dentară şi administrarea treburilor i-o reîn¬noieşte în toate".
Efortul privat provoacă în mod inevitabil o dereglare a corpului, „în ciuda curajului de neclintit în durere şi în
primejdii", potrivit chiar cuvintelor lui Fagon, în ciuda stăpânirii de sine. Nu vom cita aici decât un singur
exem¬plu, dar cel mai cuprinzător din text. In 1711, survine acea „lovitură de trăsnet", cum spune Fagon, „când a
murit Monseigneur", care i-a zguduit întreaga fiinţă: „M.S. sosind în noaptea
70

asta la Marly a căzut pradă unei tulburări ge¬nerale de nervi pricinuită de emoţia puternică la care îi fusese supusă
inima [.,. ] şi din ziua aceasta revenirea necontenită a acestei în¬tristătoare stări de suferinţă menţinută d-3 toate
ordinele pe care Regele a fost obligat să le dea în legătură cu acest sfâşietor subiect făcând ca durerea să fie veşnic
prezentă, şi prelungind astfel dăunătoarele efecte". Mărturie de neîn¬locuit, dar Jurnalul lui Fagon, din raţiuni pe
care nu le cunoaştem, se întrerupe în mod de¬finitiv câteva zile mai târziu. Ce ar fi scris el oare în legătură cu
încercările la care a fost supus Regele în 1712, o dată cu dispariţia ne¬aşteptată a ducelui de Bourgogne şi a ducesei,
care a pus în pericol continuitatea la tron?
Mai mult chiar decât elementele vieţii pri¬vate materiale şi afective, ceea ce ne-a îngă¬duit ancheta noastră să
descifrăm a fost aşa¬dar conştiinţa acestei vieţi private, locul pe care îl deţine aceasta în sensibilitatea epocii.
Privatul constitutiv al vieţii cotidiene, intimul constitutiv al vieţii private, în sensurile pe care le dăm astăzi acestora
(„unde publicul nu are acces, nu este admis"), nu sunt un subiect ce poate fi încredinţat scrisului înainte de a doua
jumătate a secolului al XVII-lea. Rarele exem¬ple pe care le posedăm nu trebuie să disimu¬leze această realitate. Ca
densitatea informaţii¬lor asupra vieţii private oferite de Gouberville: autorului nu i-a făcut plăcere să se raporteze
la propria-i viaţă, el menţionează evenimentele cu o desăvârşită indiferenţă faţă de subiectul respectiv. Şi lucrul
acesta e caracteristic: cu¬vinte seci, pudoare privind unele situaţii, tăceri, absenţa naraţiunii propriu-zise, totul de o
re¬zervă extremă. Aceste singulare trăsături ale jurnalelor franceze, atât ale celor mai ample, cât şi a celor mai
scurte, apar şi mai limpede în comparaţie cu acele diaries engleze, deoarece relatarea din jurnalul privat din Anglia
e mult mai bogată, liberă, stufoasă, premergătoare.
71

- în Franţa, aşadar, sursa textelor celor mai cuprinzătoare privind viaţa privată este deseori personajul public, dar
nu ca obiect al proprii¬lor sale scrieri (mai târziu, lucrul acesta nu va fi exclus, să ne gândim la Ludovic al II-lea al
Bavariei), ci ca obiect al scrierii altuia, rube¬denie, medic sau slujitor. Şi nu este vorba de o indiscreţie scandaloasă,
ci de însăşi funcţia pe care o exercită personajul în cauză care îi determină pe aceştia să menţioneze viaţa,
atitudinea, fiinţa fizică a prinţului, eul său in¬tim: Heroard, Fagon, Dubois, Doamna de Moteville nu au rival în
scrierea privată a se¬colului al XVII-lea.
Absenţă a vieţii intime în secolul al XVII-Jea — aceasta ar trebui să fie oare concluzia noas¬tră? Dacă aceasta nu a
constituit obiectul Me¬moriilor, viaţa sufletească a constituit obiectul scrierii. Examene de conştiinţă, jurnalele
re¬ligioase şi-au avut locul lor de mare importanţă în secolul al XVII-lea: evoluţie spirituală, por¬tret interior. Dar
aceasta nu intră în consemna¬rea forului privat aşa cum am abordat-o în lucrarea de faţă.
NOTE
1 Furetiere, Dictionnaire universal, 1690. Lucra¬
rea, publicată în 1690, constituie cel mai bun reper¬
toriu ai limbii franceze şi al definiţiilor din secolul
al XVII-lea.
2 în legătură cu subiectul respectiv, trebuie re¬
citite documentele colocviului de la Strasbourg din
18—20 mai 1978, Les Valeurs chez Ies memorialistes
}ranţ;ais du XVII-e siecle avânt la Fronde, Klinck-
siek, 1979; Marc Fumaroli, Memoires et Histoire: le
dilemme de l'historiographie humaniste au XVI-e
siecle, p. 21—45.
3 Margaret Mac Gowan, Gloire et Recherche de
soi, p. 221—223.

26
♦ Yves Coirault, Mâmoires de Saint-Simon, Galii* mard, ,,Bibl. de la Pleiade", 1983, Introducerea.
72

£mile Bourgeois şi Louis Andre, Sources his-toriques, 1610—1715, 8 voi., voi. II, Memoires et lettres, Paris, 1913.
6 A. Ciorănescu, Bibliographie de la litterature
francais du XVII-e sitele, CNRS, 1969, 3 voi.
7 Henri de Campion, Mămoires, Mercure de
France, 1967; documentele colocviului de la Stras-
bourg, op. cit.; Bernard Beugnot, Livre de raison,
livre de retrăite.
f Michel de Marolles, Mâmoires, Paris, 1656— 1657, 2 voi.
9 Fontenay-Mareuil, Mimoires, Michaud şi Pou-
joulat, 1837.
10 Philippe Lejeune, L'autobiographie en Francet
Paris, Armând Colin, 1971.
11 Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville, un
gentilhomme normand au XVI-e siecle, Paris, Aubier,
1981.
12 Christian Jouhaud, Mazarinades, la Fronde des
mots, Paris, Aubier, 1985. Un studiu remarcabil şi
foarte sugestiv din punctul de vedere al metodolo¬
giei lecturii.
13 Textele studiate au făcut obiectul unor studii
riguroase: Sylvie Fontaine, Le Livre de raison de Paul
de Vendie d'apres le Journal de Messire Paul de
Vendie, seigneur de Vendie et de Bois-Chapeleau,
publie par l'abbâ Drochon, Societe de statistique des
Deux-Sevres, 1879, Paris-Sorbonne, 1981. Vincent Bo-
yenval, Le Livre de raison de Charles Demaillasson,
1643—1694, publie par V. Baldet, Arhives histo-
riques du Poitou, voi. XXXV—XXXVI, 1907—1908,
Paris-Sorbonne 1981; Pierre Bourut, sieur des Pas-
cauds, papier de raison publii par A. Maziere, Bulle'
tin de la societe Archeologique de la Charente, 1902—
1903, voi. III, 1—177. Sylvie Noelle Fabarez, Les Li-
vres de raison de Trophime Mandon d'apres les ma-
nuscrits consevâs aux Archives nationales, Paris-Sor¬
bonne, 1983—1984. Corine Bouquin, Beauchamp, vie
d'une seigneurie du comtat Venaissin au XVII-e
sieole, d'apres le livre de raison de Frangois du
Merles, seigneur de Beauchamp, Paris-Sorbonne, 1983—
1984. Patricia Moutet, Le Vecu quotidien profession-
nel, familial et social du XVII-e siecle, d'apres les
73

livres de raison d'Eusebe Renaudot, medicin parisien, 1646—1679, et de Mathieu Fran^ois Geoffroy, maitre
apothicaire parisien, 1670—1702, Paris-Sorbonne, 1984. Christine Wautier, Le Foyer et la Sociabilite au XVIl-e siecle,
d'apres le livre de raison de Marguerite Mer. cier conservi ă la Bibliotheque d'histoire du protes-tantisme francais,
Paris-Sorbonne, 1981. Florence Ter-rien-Duquesne, Memoires, Oeuvres moraîes et Jour¬nal de Jean Maillefer,
marchand bourgeois de Reims (1611—1684), publiâs par Jadart, Reims, 1979—1980. Nadine Meaupoux, Etude
structurelle thâmatique de journaux et Memoires protestants: le foyer et la fa¬milie, Paris, 1981, în special după Le
Journal de Jean Migault publicat după textul original de N. Weiss, 1978, 307 p., 1982.
14 Dumont de Bostanquet, Mimoires, Paris, Mer-
cure de France, 1968.'
15 Jean Heroard, Journal de Louis XIII, Biblio¬

27
theque naţionale, ms. fr. 4022—4027. Unica ediţie a
textului, care a fost alcătuită de o manieră foarte
mediocră, nu poate da decât o falsă idee asupra aces¬
tuia: Soulte şi Barthelemy, Le Journal de J. Hâroard,
Paris, 1868, 2 voi.
16 Vallot, Daquin, Fagon, Journal de la sânte du
roi Louis XIV de Vann4e 1647 ă l'annâe 1711, publi¬
cat de J. A. Le Roi, Paris, 1862, in-8°, 441 p.
17 Dubois de Lestourmiere, Mâmoires publies par
L. de Grandmaison, Bulletin de la Societe archâolo-
gique, scientifique et littăraire du Vendâmois, 1932—
1935.
18 M-me de Motteville, Mimoires, Michaud şi
Poujoulat, 1838. j
19 Madeleine Foisil, „Le Journal d'Heroard, mede-
cin de Louis XIII", Etudes sur l'Hirault 15, 1984,
nr. 5—6, p. 47—51. „Et soudain Louis, neuf ans, de-
vint roi", Historama, aprilie 1985. Aceste scurte arti¬
cole constituie sinteza a numeroase lucrări, teze, dări
de seamă asupra Jurnalului lui Heroard, în curs de
apariţie într-o ediţie critică realizată de „Le Centre
de recherche sur la civilişation de l'Europe moderne".
Şi sunt datorate următorilor: Monique Beynes-Jauffret,
Sylvain Bihoreau, Thierry Bornet, Pascal Busson,
Marie-Christine Cecillon, Patrick Coville, Valerie Des-
74

jioyers, Catherine Dufils, Christian Dupin, Michel Flament, Isabelle Flandrois, Didier Lamy, Laurence Laport,
Francis Montecot, Bruno Nguyen, Mărie-Christine Varaehaud. -
20 pierre Chaunu, Annicfc Pârdailhe-Galabrun,
La Chaleur du foyer, âtude du foyer parisien d'apres
Ies inventaires apres dâces, XVII-e—XVIII-e siecle,
lucrare în curs de apariţie; Daniel Roche, Le Peuple
de Paris, Paris, Aubier, 1981.
21 Elisabeth Bourcier, Les Journaux prives en
Angleterre, Paris, 1976.
22 Madelaine Foisil, Le Sire de Gouberville [...],
op. cit., „Batir et reparer", p. 128—135.
23 A se vedea ce spune Jean-Marie Constant, La
Vie quotidienne de la noblesse francaise au XVII-e
siecle, Paris, Hachette, 1985, p. 222—223.
I
24 Houdard, Les Chăteaux royaux de Saint-Ger-
main-en-Laye, Paris, 1911.
25 Elisabeth Bourcier, op. cit., p. 221 şi urm.
2e Samuel Pepys, Journal, Mercure de France, 1985.
27 Luclen Clare, „Les triomphes du corps ou la noblesse dans la paix, XVII-e siecle", Histoire, Eco¬nomie, Societe,
1984, nr. 3.
2P Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville [...], op. cit., voi. IV, partea a doua, „Maladie et mort", p. 209—218.
29 Jean Maillefer, op. cit., p. 270 şi urm.
30 Xavier Azema, „Un prelat valetudinaire, M-gr
de Saint-Simon, eveque d'Agde, Etudes sur l'Herault",
1985.
31 Slisabeth Bourcier, op. cit., partea a doua,
cap. iv.
32 Ibid. Exemplele care urmează sunt luate din

28
cap. IV, op. cit.
3 Acest studiu are drept bază unele lucrări inedite asupra Jurnalului la „Centre de recherche sur la civilisation de
l'Europe moderne".
34 Jacques Gelis, Mireille Laget, M. F. Morel, Entrer dans la vie: naissance' et enfance dans la France traditionelle,
Paris, col. „Archives", 1978. Jurnalul luj Heroard confirmă de o manieră exem-Plară observaţiile făcute de către
autorii respectivi
75

asupra copilului de vârstă fragedă, observaţii ce por¬nesc de la texte cu caracter mai teoretic.
35 Phillipe Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous VAncten Regime, Paris, Ed. du Seuil, 1973.
35 Helene Himmelfarb, „Un journal peu ordi-naire", Nouvelle Revue de psychanalyse, „L'Enfaftt", nr. 19, primăvara
anului 1979.
37 Pierre Debray-Ritzen, La Sexualitâ infantile,
Paris, 1982.
38 Ancheta făcută de Isabelle Flandrois cu prile¬
jul publicării unei ediţii critice a Jurnalului lui Jean
IKroard.
33 Sugestii făcute de Pierre Chaunu la seminarul de cercetări din 26 martie 1985.

PRACTICILE LITERARE
SAU PUBLICITATEA PRIVATULUI
de JEAN MĂRIE GOULEMOT

Din reflecţiile şi sugestiile lui Philippe Aries asupra vieţii private voi reţine aici tot ceea ce îmi va călăuzi analiza,
chiar cu riscul de a lua în discuţie unele evidenţe sau de a le interoga subînţelesurile. Şi, în primul rând, ceea ce se
recomandă să se citească drept o opoziţie destul de simplă. Pe de o parte, viaţa comuni¬tară a Occidentului creştin
din Evul Mediu care exclude, ţinând seama de lecţia lui Phi¬lippe Aries, raţiunea de a fi şi, drept urmare, practicile
vieţii private. Şi constituie o gre¬şeală faptul de a aminti în mare familia lăr¬gită, riturile comunitare, reţeaua de
relaţii şi de obligaţii care înscriu omul într-un raport public cu aproapele său. Ne putem opri la ceea ce considerăm
a fi cadrul cel mai gene¬ral: organizarea grupului, pentru a coborî până la ceea ce considerăm a fi un cadru mai
par¬ticular: casa, etalarea vieţii organice, rugă¬ciunea în comun, religia declarată, şi chiar, oricât de uimitor ar
apărea spiritelor noastre cu alte obiceiuri, dansul convenţional al călu¬găriţelor şi al novicelor. E uşor să opunem
acestei vieţi în mod esenţial publice, acestei Practici şi acestei ideologii care resping secre¬tul, actul individual,
pentru a favoriza trans¬parenţa inimilor şi a trupurilor, şi care pla¬sează toată viaţa sub privirea comunitară,
77

Arările şi frânările SSit Ş- reSresele, ac-întrebăm care e canS lar\totusi a căuta să ne t0' stabilizî? rep\tab£eSn°r
mUtaţii Sau ac^ fCfre. în lucrarea^efaj £?" Şi în domen^
mmmm
bogata in ceea ce pi Ist» eP°Câ deosebit *
79
practicile proprii epocii clasice. în această pe¬rioadă de constituire a statului, şi de pro¬fundă mutaţie a
societăţii civile, când puterea politică urmăreşte să-şi asigure, monopolul violenţei şi să controleze persoanele şi
corpu¬rile lor, ca o producţie de bunuri şi de mani¬festări culturale, apare, o dată cu un nou spa¬ţiu public pe care
nu am intenţia să-1 descriu, un spaţiu privat, în care, departe de privirile şi de controlul comunităţii şi al puterii,
prind contur o seamă de practici noi. Sau, pentru a fi mai exact, adesea, în fiecare din zonele prac¬ticii sociale sau
culturale, se învecinează două spaţii simple: spaţiul public şi spaţiul privat. Paralel cu ritualul public al Bisericii
apar ru¬găciunea mentală şi examenul de conştiinţă, în timp ce protestantismul confirma posibili¬tatea unui
raport individual cu Scriptura. Ac¬tivităţilor sociale deschise li se adaugă, în me¬diul urban, constituirea
spaţiului de locuire închis care îşi pune pecetea asupra celui ce îl ocupă; se organizează ceea ce se cheamă
„acasă", intimitatea locuinţei. Dormitorul ca loc de retragere şi de intimitate datează din epoca respectivă.
Locuinţa se opune atunci or¬ganizării spaţiului urban (pieţe, locuri pu¬blice), care tinde să plaseze sub
ochiul autori¬tăţii şi al comunităţii o întreagă secţiune a ac¬tivităţilor individului care devenise un supus. De atunci

29
datează, de asemenea, disimularea organicului: noi reguli ce stabilesc conduita din timpul mesei, noi
comportamente sexuale datorită cărora sexualitatea se refugiază în taina alcovurilor şi a conştiinţelor. Manualele
de civilitate urmăresc impunerea noilor de¬prinderi prin mijlocirea unor modele conside¬rate deosebit de
valoroase şi, totodată, exclu¬derea cu orice preţ din spaţiul public a unor comportamente care, altădată, îl
caracterizau. Dorinţa de mutaţie şi de omogenizare pe care 6 vehiculează codurile de civilitate, intenţia lor de a
modifica unele comportamente consi-
78

derate a fi grosolane sau învechite duc in ftiod necesar la excluderea din spaţiul social public a unor comportamente
care sunt, de fapt, naturale. Noile reguli de purtare antre¬nează secretul în locul renunţării: abstinenţă sau post.
Privind cu atenţie această opoziţie între cele două epoci, am fi ispitiţi să presupunem că ar fi existat un înainte,
când toate activită¬ţile individului şi-ar fi găsit locul într-un spa¬ţiu public, şi un după, când aceste activităţi ar fi
fost supuse controlului puterii publice, pen¬tru a fi concis şi schematic, sau înscrise într-un spaţiu privat, ce
devenise necesar şi era considerat în mod obiectiv ca apărare, refugiu sau ocrotire. Putem admite că spaţiul
privat care se constituie (şi ideologiile care le au în sarcină) în timpul epocii clasice este, în ace-şi timp, o necesitate
dictată de noile forme organizare ale evoluţiei sociale şi totodată mijloc de protecţie împotriva unui ansam-~±j de
norme şi de controale. Mi se pare că se cuvine să descifrăm o dialectică a refuzului şi a impunerii.
fn Evul Mediu,
o literatură a comunitarii

pănitor oral şi public al literaturii medie¬vale: cântece de vitejie, istorioare, opere tea¬trale, pentru a nu cita decât
categoriile acestea, denotă că perceperea literaturii nu e conce¬pută ca un act strict individual. Aceasta răs¬punde,
fără nici o îndoială, condiţiilor produc¬ţiei însăşi a operelor şi a practicilor contem¬porane ale lecturii. Părea, de
asemenea, evi¬dent că tematica operelor se referă în mod prioritar la colectiv, că este vorba de lumea feudală,
angajată în apărarea creştinătăţii sau în luptele fratricide, sau de corporaţia cleri¬cilor care se recunoaşte în
simbolismul cunos¬cutului Roman de la Rose (Romanul Tranda¬firului). Prea celebra Table ronde (Masă ro¬tundă)
a romanelor bretone, legăturile care-i unesc pe eroi, traduc, mi se pare, fiecare în fe¬lul său, caracterul
esenţialmente colectiv al operelor respective, dincolo de lectura pe care o putem face noi astăzi. Vom vedea o
dovadă suplimentară în caracterul preponderent reli¬gios al majorităţii operelor literare medievale, şi prin
mijlocirea acestuia se exprimă cu si¬guranţă şi în mod mai clar contopirea particu¬larului cu generalul. Lirismul lui
Francois Vil-lon, chiar dacă o întreagă tradiţie, începând din secolul al XlX-lea, vrea să facă din el fondatorul liricii
moderne, se referă în mai mică măsură la intimitatea persoanei decât la conştiinţa nefericită de a se fi îndepărtat de
regulile comunităţii. Nefericirea ia naştere din despărţire, şi stilul burlesc al Testamentului său mimează, orice-ar fi,
o practică socială care consemnează individul într-o reţea de filiaţii şi de schimburi. Părerea de rău după timpul
care trece, atât de acut resimţită de Villon, se exprimă prin intermediul experienţei generale, şi poemele sunt
marcate" toate de voinţa de a regăsi un mijloc de comunicare cu un alt co¬munitar: „Fraţi ai mei, oameni care veţi
trăi după noi...", sau şi: „Spune-mi unde, în ce ţară ...". Uvertura eroică a baladelor traduce acest apel plin de
spaimă, această voinţă de
80

regăsire. Dacă trebuie să adăugăm o trăsătură suplimentară, aceasta constă în anonimatul aproape majoritar al
operelor pe care ar trebui să_l evocăm aici, adăugându-i şi ataşamentul scriitorului faţă de comunitatea medievală:
menestrelul, clericul, autorul de mistere sau de piese de teatru profane nu există decât datorită comunităţii care îi
„comanditează": universitatea, lumea monahală, confreria, ora¬şul... Deoarece ea, comunitatea, ca deţină¬toare a
practicilor culturale, dă socoteală de existenţa ei şi prezintă raţiunea de a fi a unei opere care are obligaţia s-o
servească şi s-o glorifice.
Spaţiul privat şi literatura In epoca clasică
întrebarea la care recurgem aici pentru a re¬pera în operele literare din epoca clasică unele schimbări, tensiuni şi
conflicte rămâne totuşi problematică. Un sociologism activ ar merge până acolo încât ar interoga conţinutul
opere¬lor înseşi. Şi ar căuta în aventurile cutărui sau cutărui erou, în decorul afectat intrigii, în cutare sau cutare
amănunt privind moravu¬rile şi obiceiurile dovada existenţei unui spa¬ţiu privat. Dintr-o asemenea optică
literatura nu ar avea nimic de zis prin ea însăşi, prin ceea ce îi este propriu. Şi va fi redusă la un simplu document. E
interesant, fără îndoială, să remarcăm că romanul licenţios al unui Crebillon sau al unui Nerciat îşi plasează în mod
tradiţional intriga într-o cameră, într-un budoar sau într-un alcov, dar e suficient lu¬crul acesta pentru a extrage de
aici o mărtu¬rie asupra spaţiului privat într-o epocă în care romanul marilor spaţii, al voiajului inter¬continental

30
sau urban se vădeşte a fi de o mare ■^Portantă? Vom putea opune romanelor lui Crebillon-fiul — Sapho,
Bgarements, (RătQ-
81

ciri), La Nuit et le Moment (Noaptea şi clipa) — rătăcirea lui Jacques fatalistul sau a eroilor din Manon Lescaut.
Repartiţia contabilă din¬tre romanele spaţiilor întinse şi romanele ca¬drului intim ar putea indica, în cel mai bun
caz, anumite, tendinţe. Dacă romanul licenţios atestă existenţa unui loc privat destinat plă¬cerilor (acele celebre
„căsuţe", acele „cuiburi de nebunii" care vor înfrumuseţa nopţile elite¬lor urbane), paradoxul nu constă în chiar
eta¬larea lor romanescă? în timp ce noile forme ale schimbului social duc la privatizarea şi la tăinuirea vieţii
amoroase, romanul licenţios nu introduce oare o transgresare care constă în a vorbi despre ceea ce trebuie trecut
sub tăcere şi a transforma, pentru cititorul atent, în act public ceea ce de acum înainte apar¬ţine spaţiului intim şi
privat? Nu vom merge până acolo încât să facem din această eviden¬ţiere a unor activităţi care provoacă umbră
expresia unei nostalgii sau a unui extaz. Ambi¬guitatea stăpâneşte în mod absolut deoarece totul ne incită să luăm
prada drept umbră. O lectură superficială ne-ar îndemna să inter¬pretăm etalarea privatului drept o transgre¬sare
radicală, dar aceasta ar însemna să uităm că postura de observator pe care o impunea cititorului romanul licenţios
privatizează la rându-i însăşi perceperea privatului de către un terţ. Aşadar, mai bine să ne limităm la prudenţă şi
să rămânem sensibili la iluziile de perspectivă.
Astfel că, mai mult decât asupra conţinutu-rilor narative (puneri în scenă romaneşti sau mărturii, prin intermediul
textului literar, privind constituirea spaţiului privat), analiza noastră se va opri asupra prezenţei unui spa¬ţiu
privat mediatizat în noile forme ale nara¬ţiunii, asupra ideologiilor şi practicilor noi ale literaturii. îmi voi axa
reflecţia în ceea ce pri¬veşte esenţialul pe emergente: jurnale intime, Memorii, romane scrise' la persoana întâi, po-
82

vestiri utopice care se elaborează încetul cu încetul drept genuri sau cel puţin drept cate¬gorii, dar şi pe constituirea
unor noi procese de legitimare ale scrierii literare: scriitorul, fundamentând de acum înainte doar pe el însuşi, pe
persoana lui morală, veridicitatea operei sale, aşa cum face, în mod strălucit, Jean-Jacques Rousseau în cunoscutele
sale Dialogues de Rousseau avec Jean-Jacques, (Dialogurile lui Rousseau cu Jean-Jacques), fără să uite, din pricina
aceasta, noile obiec¬tive spre care tinde literatura: cunoaşterea eu-lui propriu (Confesiuni) prin intermediul
auto¬biografiei, sau pornografia, care devine o parte importantă a producţiei literare din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. Judecând bine lucrurile, totul aici are un sens: noi teme, noi forme narative, raţiuni noi
privind actul de a scrie (o altă ideologie a scriitorului şi a scrierii) se întâlnesc într-o îmbinare plină de complexitate.
Dacă poate fi vorba aici de o ac¬tivitate — şi câte forme de penetraţie sub această unică vocabulă — a spaţiului
privat într-o practică culturală privilegiată pe care o vom momi, la crepusculul Secolului Luminilor, literatură,
trebuie, încă o dată, să ne ferim de un sociologism simplificator şi de unele semnificaţii aparente, prea nemijlocit
evidente pentru a măsura anumite tensiuni contradic¬torii. Eroarea ar consta în a crede că statutul particular al
intimului condamnat la tăcere sub pedeapsa de a se nega, marjă necesară şi recurs asumat, fără ca să fie întotdeauna
cu putinţă efectuarea unui partaj precis, ar fi modalitatea unei reinterpretări a literaturii epocii clasice. Trebuie
totuşi să-i cerem aju¬torul pentru a înţelege mai bine noile mize pe care şi le asumă scriitorii acesteia. Şi, la urma
urmei, poate că tot ei îi datorăm în parte această comunicare perversă a dorinţelor noastre, a viselor, a miturilor şi a
fantasmelor noastre, pe care noi o numim „literatură".
83

ii'iisri

TENSIUNILE CONTRADICTORII ALE RENAŞTERII


Montaigne sau mutaţia cunoaşterii
Secolul al XVI-lea constituie, în mod mai mult decât evident, şi în această privinţă, o peri¬oadă de tranziţie care
prelungeşte, din mai multe puncte de vedere, mutaţiile şi fractu¬rile practicilor literare care împânzesc sfârşi¬tul
Evului Mediu. Fără pretenţia de a face o dare de seamă a inepuizabilei bogăţii a litera¬turii Renaşterii, mi se pare
necesar să prezen¬tăm aici trei figuri susceptibile să ilustreze această „activitate" a deprinderilor literare prin acest
spaţiu privat în constituire pe care l-am evocat mai înainte. Montaigne, în primul rând. Nici în ceea ce-1 priveşte,
nici în ceea ce-i pri¬veşte pe Rabelais şi pe Ronsard, analiza de faţă nu se consideră exhaustivă. Opera aces¬tora
depăşeşte cu mult punctul de vedere ex¬trem de limitat care, în lucrarea de faţă, ne aparţine. Interpretarea lui
Montaigne sau al lui Rabelais sau al lui Ronsard se situează din¬colo de cadrul respectiv. Am vrea să amin¬tim

31
doar ce mutaţie a cunoaşterii (şi în mod special al statutului său) reprezintă Eseurile. Nimic, în aceste eseuri, care să
aibă vreo le¬gătură cu suma medievală şi nici chiar cu co¬mentariul scolastic. Sumei, Eseurile îi opun o scriere a
fragmentarului. Comentariului care trimite la o operă unică a cărei glosă o oferă, un florilegiu infinit de surse şi de
lecturi ete¬rogene. Ceea ce dă Eseurilor propria lor coe¬renţă este în primul rând Montaigne, unic po¬sesor al
suferinţelor şi al problemelor sale, într-un cuvânt, inventator al bibliotecii sale. Formulelor devenite celebre prin
care Mon-,taigne a definit arta sa de a citi (voinţa de a aduna, de a-ţi freca mintea de cea a aproape¬lui ... li se poate
prefera acest pasaj din L'Oysivite (Trândăvie) (I, VIII):

prin intermediul
uriaşului — trupul
său enorm, . exage¬
rarea poftelor sale fi-
. zice, ca şi a apeti¬
tului său intelectual,
îmbinarea dintre
trivial şi spiritual
ne aflăm în faţa
grotescului văzut ca o concepţie dualistă şi barocă a omului şi a lumii pe care o pune în scenă Rabelais.
;• ţ: -, .-■-.■.■■
!...■ • ■. . ' .!■■■■ . - ■■■ :■. ■ ■ ... ■ -j
"•"!

<
]

■:'. > - -,
Î *;- ,;
; :
j
„Nu de mult, când m-am retras în locuinţa mea, hotărât pe cât puteam fi să nu mă mai ocup de alte lucruri ci să-mi
petrec în linişte şi singurătate puţinul timp ce mi-a rămas din viaţă; mi se părea că nu-i puteam face spiri¬tului meu
o mai mare favoare decât aceea de a-1 lăsa într-o desăvârşită inactivitate, pentru a se întreţine cu el însuşi, pentru a-
şi găsi Io-, cui şi a se odihni în şinele său [...]. Aflu însă că, dimpotrivă, asemenea unui cal care-şi nipe zăbala,
spiritul meu îşi găseşte de o sută de ori mai multe preocupări în ceea ce-1 pri¬veşte decât avea atunci când era
vorba de al¬ţii; şi plăsmuieşte atâtea himere şi monştri fan¬tastici, fără ordine şi fără temei, încât, pen¬tru a
contempla pe îndelete neghiobia şi ciu¬dăţenia acestora, am început să-i înregistrez, în nădejdea ca, odată cu
trecerea timpului, să-1 fac să se ruşineze de el însuşi". ■ Dincolo de cochetărie, se va recunoaşte o libertate care se
vrea deplină, afirmarea unor forţe ale eului şi atragerea atenţiei asupra fap-
85

tului că e necesar să le-o atribuim. Eseurile repetă fără încetare că actul cunoaşterii, şj chiar înţelepciunea, nu e
niciodată, în ultimă analiză, exterior subiectului cercetării care efectuează alegerea şi pune totul în ordine. Acesta e
cel care o constituie şi, prin aceasta, Montaigne refuză orice cunoaştere preconsti-tuită. Nu-i recunoaşte existenţa
decât în demer¬sul prin mijlocirea căruia eul pune întrebări evidenţelor, cunoştinţelor recunoscute ca atare,
înţelepciunii instituţionale sau revelate. Ni¬mic nu e niciodată dobândit. Mergând şi mai departe, Montaigne nu
numai că face din eul său care citeşte şi gândeşte fondatorul ori¬cărui mod de cunoaştere, ci îl transformă în obiect
privilegiat al meditaţiei sale. Nici în cazul acesta, citatele nu lipsesc. „Acestea sunt închipuirile mele, prin mijlocirea
cărora eu nu încerc să fac cunoscute lucrurile, ci propria mea persoană" (II, X, Des livres — Despre cărţi), dar şi:
„îndrăznesc nu numai să vorbesc despre mine, ci să vorbesc numai despre mine" (III, VIII, De l'art de conferer —
Despre arta de a conversa). . . Afirmaţia revine necontenit şi poate fi luată drept o provocare. Nu că ar fi interzis să
vorbeşti despre sine, ci pentru că este admis faptul că eul nu este o sursă de în¬ţelepciune sau de cunoaştere. Şi oare
acesta chiar există? Interesul care i se acordă consti¬tuie în cel mai bun caz o activitate derizorie şi jErivolă, în cel

32
mai rău caz un păcat. Să ne aducem aminte de Sfântul Augustin. Mon¬taigne are desigur conştiinţa abaterii de la
drumul drept al actului scrierii fără ca prin aceasta să se considere vinovat. „Iată aici, ci¬titorule, o carte plină de
sinceritate. Care te înştiinţează, chiar de la început, că nu mi-am propus nici un fel de scop, în afara unuia
do¬mestic şi privat: nu am ţinut seama nici de îndatorirea ta, nici de gloria mea." Cuvântul înainte adresat
„Cititorului" este, în privinţa aceasta, de o claritate exemplară, deoarece se

definesc aici şi caracterul privat al scrierii şi o folosire privată a literaturii într-un sur¬prinzător efect de reflexie.

(tabelai s divizat
Apoi Rabelais, Celebra analiză a lui Mihail Bahtin a prezentat situaţia specială a lui Ra¬belais şi a operei sale în
cadrul Renaşterii. Potrivit acestuia, Rabelais ar fi moştenitorul acelui gen burlesc care ar caracteriza cultura
populară medievală. Gargantua şi Pantagruel, angajaţi în parte în luptele duse de umanism, ar vehicula în ceea ce
priveşte esenţialul toată cultura populară din Evul Mediu. Limba lui Rabelais în primul rând, ceea ce Bahtin
nu¬meşte „vocabularul pieţii publice", alcătuită din invenţii verbale şi din familiarisme, dar şi formele şi imaginile
serbărilor medievale cu mecanismele lor de inversiune, giganţii şi ne¬bunii lor. Pe un plan mai larg, această limbă
ar ridica la rangul de filosofie a existenţei con¬cepţia grotescă a corpului şi ar pune în va¬loare „josnicul" material şi
corporal în detri¬mentul unei viziuni cu precădere aristocratice, creştine, umaniste şi curtenitoare a omului. iDupă
Bahtin, Rabelais nu ar fi aşadar acel om al Renaşterii, aşa cum îl consideră tradiţia istoriei literare. Opera lui
Franqois Rabelais \Şi cultura populară din Evul Mediu şi din Renaştere afirmă că acest Rabelais, aflat veş¬nic într-
un echilibru nestabil, judecat adesea ca fiind neconform cu „canoanele şi regulile artei literare5', nu poate fi explicat
decât ca un produs, încadrat în Renaştere, a culturii carnavaleşti populare din Evul Mediu.
Nu poate fi vorba, aici, de a face o dare de seamă privind amploarea analizei lui Mi¬hail Bahtin, nici de a pune în
discuţie unele sugestii ale acestuia, ci de a încerca să abor¬dăm într-un mod diferit opera lui Rabelais. Ceea ce
consideră Bahtin a fi expresia cea mai
87

ilarului
sîngu
Ronsard. ewiu _.,, atribuim, şi
^într-adevăr, dacă P^^^tabil (multe
pru- inir «* măsura un gen vre-
mâne în marem ^ f. pUS6i ^ca ae P^^
c-au."1"" ^ ■P ma.31-"-" " ~ înră de Pe "V*
ViUon,
ce
lucit aceS?,SSKutoi pâr intermediul disc
secătuit,
--
luaţi împreuna . meŞteşugul
N.ar putea sa wa
m-a înşelat, , oChml meu e ca *
Adio Soare imoiew'
astU^at' i , aata să coboare acolo unde to-
Iar trupul e^ ga*0- 5U
tul se separa.
89
;

exactă a culturii carnavaleşti poate fi luat, la


fel de bine, ca o trimitere la a treaptă a so¬
cietăţii care, prin natura sa, exclude posibili¬
tatea unui spaţiu privat. Astfel, tot ceea ce se
referă, la Rabelais, la organic: Capitolul pri¬
vind ştergăurile (Gargantua, cap. XIII: „Cum
au cunoscut Grandgousier mintoşia minunată

33
a lui Gargantua câîid acesta au inventat un _
ştergaur"), sau capitolul în care Gargantua îi
„stropişă" pe parizienii veniţi să-1 admire
(Gargantua, cap. XVII: „Cum plăti Gargantua,
Parizienilor, un rând, de bună-venire şi cum
luă el clopotele cele mari ale bisericii Nostre
Dame"*) nu ar fi decât transcrierea verbală a
unei practici sociale admisă şi recunoscută.
Şi nici nu ar fi şocantă în aceasta a doua ju¬
mătate a secolului al XVI-lea dacă noile ma¬
nuale de civilitate n-ar fi început să se im¬
pună, manuale care exclud cu orice preţ, aşa
cum am spus, etalarea organicului. Acelaşi
anacronism în ceea ce priveşte incontinenţa
verbală, referirea la uriaşi, la felul în care a
născut Gargamella, şi la alte nenumărate epi¬
soade ale tetralogiei rabelainsiene.
, Nimic nu ne opreşte aşadar să interpretăm
opera lui Rabelais ca un spaţiu de tensiuni contradictorii: pe de o parte, prezenţa sărbă¬torii, a carnavalului, a
ceea ce, de fapt, perso-nifică în modul cel mai adecvat sociabilitatea jj deschisă a comunităţii medievale; pe de
alta, | datorită scopului educativ al operei, critica autorităţilor religioase şi politice, aderarea la unele forme
ale schimbului social care se opun acestora. Ca şi în cazul lui Montaigne, Rabelais reprezintă o opţiune, o
afirmare a liber¬tăţii de a se constitui, în afara ideilor accep¬tate ca atare, a convingerilor admise, o per¬cepţie
proprie, dar, în multe privinţe, voinţa de totalitate care îi este implicită, sub noi şi false lumini, trimite la suma
medievală.
* Traducerea citatelor din Gargantua aparţine lui Romulus Vulpescu (Rabelais, Gargantua, Ed. pentru literatură
universală, Bucureşti, 1967).

Ce prieten, văzându-mă in asemenea hal vlăguit,


Nu-mi intră în casă cu ochi trişti şi în la¬crimi muiaţi, -..-.> tncurajăndu-mă- lângă patu-mi şi săru-tându-mi
faţa,; ' ,
Ştergându~mi apoi ochii toropiţi de Moarte? Adio, dragi compagnoni, adio, dragi prie¬teni] Plec cel dintâi ca să
vă pregătesc locul.
Vom remarca în aceste versuri, spre deosebire de cele scrise de Villon, o totală absenţă a re¬feririi la comunitatea
creştină, absenţă care modifică în mod radical modul de interpelare. Solitudinea e resimţită ca o calamitate,
apro¬pierea morţii ca o decădere fizică a structurii individuale. Dar, în acelaşi timp, este expus tot ceea ce e
singular, personal şi intim. De¬scrierea realistă a suferinţei, a degradării cor¬pului ce aparţinea spaţiului public al
comuni¬tăţii medievale: acesta alcătuia subiectul de predilecţie al sculpturii religioase şi al imagi¬narului
osuarelor. Aici, înscrisă într-un des¬tin propriu, enunţată în maniera lui „eu", de¬scrierea respectivă continuă totuşi
să se rostească în spaţiul public literar. Situaţie pa¬radoxală, deoarece totul o hărăzeşte, noua civilitate obligă, lumii
tăcerii şi a tainei.
Această examinare a trei capodopere din secolul al XVI-lea ne îngăduie să definim o zonă de trecere în care se
afirmă unele perma¬nenţe şi se conturează unele emergente: Ra-belais contradictoriu şi Ronsard în preajma unei
mutaţii a discursului poetic ce va oculta epoca clasică. Cu Montaigne şi cu poeţii Pleia¬dei capătă contur noi
raporturi dintre subiect şi literatură. Căci ceea ce alcătuieşte partea in¬timă a subiectului instituie şi justifică
afir¬marea sa, fie că e vorba de lirism sau de acea Cunoaştere pe cale de a se constitui pe care le propun Eseurile.
Esenţialul constă în mai mică măsură în a repera o literatură a subiec-
90

34
tului, cât în a dovedi că eUl, libertatea şi is¬toria acestuia justifică, aici, actul de a scrie. Aceste noi procese ale
scrierii filosofice sau poetice relevă, fiecare în felul său, simptomul de nepătruns al constituirii unui spaţiu privat
care nu semnalează încă pecetea secretului şi care nu solicită, în această epocă tranzitorie, o interdicţie a discursului.
EPOCA CLASICĂ: OCULTATIA Şl VERIDICITATEA PRIVATULUI
Primatul universalului
Logica ar pretinde ca epocii clasice să-i cores¬pundă o clarificare şi o aprofundare a tendin¬ţelor ce prind contur în
timpul Renaşterii. Ni¬mic nu e mai puţin evident. Dacă putem repera menţinerea unei tradiţii — mai cu seamă în
romanele baroce ale lui Scarron, Sorel şi Fu-retiere — pe care se cuvine s-o legăm, păs¬trând proporţiile, de tradiţia
rabelaisiană, pen¬tru rest, se observă mai întâi un proces" de pcultaţie a privatului şi a intimului ce defi¬neşte
epoca clasică. Fie că e vorba de poezia lirică sau de teatru, mişcarea este aceeaşi. Am fi, aşadar, puţin îndreptăţiţi să
luăm gustul pătimaş al epocii clasice pentru teatru drept o dovadă a unei persistenţe a schimburilor
comunitare. Nimic nu e mai puţin adevărat. Teatrul care se iveşte o dată cu secolul al XVlI-lea nu îndeplineşte
aceeaşi funcţie pe care o avea teatrul medieval. Intre acestea două gstă diferenţe de natură, bineînţeles, şi ele
diferă în mod radical, înainte de toate dato¬ră manierei lor de aderare la viaţa cetăţii. ^Pre deosebire de misterele
sau de comediile medievale, teatrul clasic nu aparţine unui ri-Ual civil sau religios. Acesta nu angajează Şadar
nici comunitatea creştină şi nici gru-Pul căruia i se adresează, chiar dacă înfăţi-
91

- -S
Necuviinţele şi far¬sele lui Tabarin care se prezintă în faţa unui public al¬cătuit din oameni din popor, pe Pont-
Neuf sau pe scenele bâlciurilor pariziene, se vădesc ca o nos¬talgie şi supravie¬ţuire a unui teatru mai comunitar.

şează zăbava privilegiată a elitelor urbane şi a literaţilor de la Curte. Teatrul clasic este per¬ceput ca o arta,
codificată din punct de vedere estetic, altfel spus, nereferindu-se decât în mod accidental la altceva în afara lui
însuşi, şi în mod fundamental rupt de cotidian şi de organizarea timpului prezent. Miza lui este estetică şi, în pofida
declaraţiilor făcute de sa¬vanţi, doar într-o foarte mică măsură morală sau religioasă. Tragedia sacră devine un gen
aparte laolaltă cu autorii ei; Boyer (Judith, 1696), Duche (Jonathan, 1699, Absalon, 1702), Nadal (Saiil, 1705, Herode,
1709)..., iar în opera lui Racine se face o minuţioasă distinc¬ţie între teatrul sacru şi teatrul profan. Tea¬trul, fie el şi
religios, place sau nu place, şi raportul care se instaurează între scenă şi Pu' blic se supune cu precădere acestui
coman¬dament al plăcerii. Să ne ferim aşadar de ana¬logiile înşelătoare, chiar dacă „teatrul de
n

bâlci" (piese destul de vioaie jucate în stil italienesc în timpul marilor iarmaroace pari¬ziene), căruia Lesage şi
d'Orneval îi vor alcă¬tui sumarul între 1721 şi 1736 (Le Theatre de la foire ou l'Opera comique, contenant Ies
meilleurs pieces qui ont ete representees aux foires Saint-Germain et Saint-Laurent — Tea¬trul de bâlci sau Opera
comică, conţinând cele mai bune piese care au fost reprezentate la bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, 10
voi.), fanteziile verbale şi grosolane ale unui Piron (1719—1730), parăzile (piese argo¬tice şi scatologice, alcătuite
pentru plăcerea ascunsă ai mai-marilor Finanţei şi ai Parla¬mentului) pot apărea drept tot atâtea semne nostalgice
(cărora trebuie să le subliniem limi¬tele şi să avem în vedere caracterul lor de concepţie ludică) ale unei alte
funcţiuni a ac¬tului teatral.
Dacă ne mărginim doar la teatrul clasic, co¬medii şi tragedii, suntem obligaţi să recunoaş¬tem că un întreg
ansamblu de reguli urmăreşte să-1 îndepărteze de tentaţiile unui discurs asupra spaţiului privat. Fără
îndoială, citin-du-i pe docţii teoreticieni ai teatrului — La Poetique de la Mesnardiere (1639), La Pratique du
ihiâtre de D'Aubignac (1657), Le Discours sur Sarrazin de Pellisson (1656) sou Les Refle-xion sur la poetique de
Rapin (1674) —, aflăm numaidecât că teatrul, datorită unor situaţii spe¬cifice, a unor destine individuale, vorbeşte
des-e om (celebra natură umană) şi că particula¬rul nu este decât mijlocul de a ajunge la ge¬neral. Nici un singur
autor care, în prefeţele respective, să nu-şi însuşească această năzuinţă. vn asemenea demers este posibil
deoarece ■^ca aceasta crede în universalitatea şi atem-""alitatea pasiunilor. Să nu ne înşelăm însă supra ^ sensului
acestor intimităţi destăinuite: ? au în primul rând valoare de exemplu. Ale-^erea unor subiecte antice sau orientale,
ca ,?lazid al lui Racine, confirmă năzuinţa unei lstanţâri exemplare, O întreagă serie de Jn-

35
terdicţii privind limbajul (neacceptarea unor termeni triviali, a unor cuvinte tari sau vul¬gare), de reguli care
definesc buna-cuviinţă accentuează atare tendinţă. Aceeaşi situaţie şi în privinţa demnităţii şi a funcţiei teatrului.
Nimio care să îngăduie spectatorului să se afle în postura indiscretă şi plină de desfătare a celui care caută să afle
totul. Nimic care să-i îngăduie să-şi atribuie destinele respective, dis¬cuţiile intime, slăbiciunile. Toate acestea
tre¬buie să le raporteze la un model impersonal. în pofida aparenţelor, nici comedia nu-şi alege o altă cale. Viciile
pe care le biciuie Moliere şi Regnard sunt percepute în cea mai mare măsură în implicarea lor socială. Ipocrizia
re¬ligioasă, avariţia, veleitatea socială, patima jo¬cului, mizantropia sunt prezentate drept cauză a instaurării unui
raport social denaturat şi pervers.
în zadar se caută câteva versuri de La Fontaine, unele confidenţe bine mascate ale lui Racine, cutare sau cutare vers
ce relevă mai curând acea muzicalitate pură pe care o defi¬nea abatele Bremond — o poezie lirică pro¬prie epocii
clasice. în atare privinţă, trebuie recunoscută absenţa acesteia, consecinţă a unei rupturi cu lirismul practicat de
poeţii Pleia¬dei. E'de* ajuns să comparăm (versurile con¬sacrate de Ronsard morţii Elenei sau cele scrise în
aşteptarea propriei sale morţi cu La Conso-lation ă M. Du Perrier, gentilhomme d'Aix-en-Provence, sur la mort de
sa fille (Cuvinte de consolare pentru Dl. Du Perrier, gentilom din Aix-en-Provence, cu prilejul morţii fiicei sale) de
Malherbe, pentru a evalua diferenţa. Liris¬mului care include o experienţă trăită şi care se exprimă prin mijlocirea
unei intimităţi fără ascunzişuri care-i delimitează poetului lecţia umană, îi succede recursul imediat la universal, la
generalitatea discursului care constituie ceea ce numim lirism impersonal. Procesul de ocul-taţie a privatului, a
durerii, a suferinţei, sub vălul demnităţii şi al resemnării, înseamnă re-

fazul etalării a ceea ce epoca prezentă doreşte să vadă că-şi asumă nu numai comunitatea, dar şi individul în forul
său interior şi în intimi¬tatea sa, şi totodată elogierea universalului şi a generalului. Nu e o pură întâmplare dacă
poe¬tul încetează de a mai fi un blestemat sau un inspirat pentru a deveni un personaj ridicol. Nu e mai folositor
statului decât un jucă¬tor de "popice", spunea Malherbe în derâdere, poetul se transformă într-un individ pedant şi
grotesc (Moliere) sau într-un ţopârlan in¬capabil să se supună noilor reguli de civilitate. Mathurin Regnier îl vede
rău de gură şi tare-n fălci (Satira a II-a), Boileau îi creionează cari¬catura, ca şi mulţi alţii laolaltă cu el. Imaginea
poetului se degradează până acolo încât devine imposibilă legitimarea, prin persoana sa şi a istoriei sale, enunţului
liric. Şi nu cele câteva scânteieri ale barocului sau poeziile erotice ale lui Malherbe („Aşa, aşa, pentru desert, ridi¬că-
ţi fusta pentru mine ...") modifică orienta¬rea generală a discursului poetic din epoca cla¬sicismului.
Rezistenţe: ostentaţia organicului
Sub o seamă de forme diverse se impune, aşa¬dar, ca o regulă acest reproş formulaţi cu promptitudine de Pascal
împotriva Eseurilor lui Montaigne şi anume că „eul e demn de ură" şi că e „necugetat proiect acela de-a se zugrăvi
pe sine". Ceea ce înseamnă că litera¬tura se supune şi ea noilor reguli de civilitate potrivit cărora discreţia, izolarea,
concordanţa cu norma constituie un ideal de convivialitate. ■Ar fi totuşi o greşeală să credem că, în acest iomeniu,
regulile de civilitate au avut câştig e cauză fără luptă şi că nu li s-a opus nici un ■1 de rezistenţă. Fără îndoială că
lirismul per¬sonal a rămas fără descendenţă imediată, dar supravieţuirea farsei, succesul ei chiar până la aPariţia
lui Moliere (Gelozia Mânjitului, Ne-
95

chibzuitul sau Boroboaţele, Dragoste cu toane


Medicul îndrăgostit...), prezenţa nestingheri ti
a obscenului, a organicului şi a scatologicului
în romanul baroc vădeşte cu toată tăria limi¬
tele acestei izbânzi aparente a noilor sociabili¬
tăţi. Le Roman comique (Romanul comic), ai
lui Scarron, publicat în 1651 şi 1657, prin Ur¬
zeala lui narativă eterogenă, prin folosirea ma¬
sivă a unui comic de tip scatologic contrar bu-
nei-cuviinţe, înfruntă interdicţiile privitoare la
moravuri şi discurs, interdicţii care se impun
societăţii franceze. Excremenţialul împins în
zona particularului aparţine de acum înainte

36
a ceea ce e ascuns, ruşinos şi nu poate fi de¬
numit. Insistenţa cu care Scarron foloseşte ver¬
bele cele mai grosolane, prezentând corpul în
funcţiile sale organice, urinare, defecatorii şi
masticatorii, preferând ţucalul şi closetele, su¬
doarea jucătorilor cu mingea rafinamentelor es¬
tetice ale cpnversaţiilor de salon, făcând elo¬
giul patului, al bucatelor, al beţiei şi al vomis-
mentelor e o atitudine ce vădeşte în egală mă¬
sură şi provocarea şi nostalgia. Vocabularul e
la înălţimea situaţiilor: personajele se insultă
folosind întreaga creativitate a unei limbi ce
refuză nuiaua lui Vaugelas („barbe de cocu",
„fille de chienne"); denumirea vulgară a anu¬
mitor părţi anatomice, figura rizibilă a poe¬
tului, evocarea incantatorie a bucatelor, a vi¬
nului, a vărsăturii, a detaliilor macabre pla¬
sează acest Roman comic la limita practicilor
literare dominante. Vocabular care face ca opera
lui Scarron, ca şi cea a lui Sorel (Francion,
1623) şi, în mai mică măsură, Le Roman bour-
geois (Romanul burghez) al lui Furetiere (1666)
să Gonstituie dovada menţinerii, deja arhaică,
dar reală, a unei sociabilităţi de tip vechi. Deoa¬
rece ocultaţia corpului fizic, maşină producă¬
toare de secreţii, zgomote şi mirosuri, loc de
plăceri, întovărăşeşte ocultaţia intimului, care
devine prin faptul acesta privat, romanul ba¬
roc poate fi considerat şi oa un vestigiu nos¬
talgic. - ■ '■' '

Rezistenţe: nostalgia schimbului comunitar


într-o mai mare măsură, de-a lungul secolului al XVIlI-leâ se strecoară un fel de regret după spaţiul comunitar şi
manifestările sale cele mai vesele. Rousseau n-a contenit să exprime această nostalgie când a evocat farmecul
sărbă¬torilor populare fie sub forma ficţiunii, ca în A/oua Etoiza, fie în termeni mai filosofici, ca în Scrisoare către
d'Alembert.
„Care sunt popoarele acelea cărora le con¬vine în cea mai mare măsură să se strângă adesea laolaltă pentru a crea
acele plăcute le-gâturi ce urmăreso plăcerea şi bucuria, până laicei care au atâtea motive să se iubească şi să rămână
uniţi pe vecie? [... ] nu acceptăm aceste spectacole exclusive care închid eu tris¬teţe un mic număr de oameni într-o
speluncă ■întunecoasă [...]. Nu, popoare fericite, aces¬tea nu sunt sărbătorile voastre. In aer liber, sub cerul deschis
trebuie să vă adunaţi şi să vă dăruiţi duioaselor sentimente ale fericirii voastre [...]. Dar care vor fi, de fapt, temele
acestor spectacole? Ce se va vedea acolo? Ni¬mic, dacă doriţi. Odată cu libertatea, oriunde domneşte îmbulzeala,
acolo domneşte şi bu¬năstarea, înfigeţi în mijlocuFunei pieţe un par încununat cu flori, adunaţi în jurul acestuia
poporul, şi veţi avea o petrecere. Dar şi mai bine: oferiţi drept spectacol pe înşişi spectatorii aceştia; faceţi-i să
devină ei înşişi actorii; fa¬ceţi în aşa fel ca fiecare dintre ei să se vadă Şi să se iubească în ceilalţi pentru ca să fie
Uniţi cu toţii" (Lettre ă M. d'Alembert sur son article «Geneve» [ ...] particulierement sur le projet d'etablir un
theatre de comedie en cette viile. — Scrisoare către Dl. d'Alembert In le¬gătură cu articolul său «Geneva» [... ] în
mod special în legătură cu proiectul de a înjiinţa un teatru de comedie în acest oraş, 1738.)
Această idee, dincolo de proiectul său filo¬sofic sau politic, n-a contenit să-1 tortureze pe «•ousseau în anxietatea
singurătăţii sale (Visă-97

rile unui hoinar singuratic, A cincea prome¬nadă). Ea depăşeşte nostalgia unui primitivism la care am fi tentaţi s-o
reducem. Acesta nu constituie singurul subiect al lui Jean-Jacques Rousseau şi al tezelor din Tratatul despre ştiinţe
şi arte şi din Discursul despre cauzele inegali¬tăţii dintre oameni, chiar dacă ea se exprim^ aici în modul cel mai
limpede atunci când Rousseau, analizând condiţia omului primitiv precizează că acesta nu poate fi obiectul unor
pasiuni sociale şi dovedeşte că, în etapa pre-socială, societatea alcătuită din familii favo¬rizează schimbul-

37
comunitar. Ceea ce numim „mitul bunului sălbatic" nu e numai un mijloc comod, literar şi filosofic, ce permite
judeca¬rea, prin intenrnediul unei priviri străine, so¬cietăţii contemporane; acesta constituie, foarte adesea, figura
nostalgică a unei organizaţii co¬munitare care elimina secretul, exploatarea eu-lui, constituirea spaţiului privat.
Dialogul a doi europeni care evocă avantajele societăţii tahi-tiene, aflat la sfârşitul lucrării lui Diderot Supplement
au voyage de Bougainville (Supli¬ment la călătoria lui Bougainville), este, în pri¬vinţa aceasta, lipsit de
ambiguitate. Diderot de¬monstrează aici că pudoarea şi toate practicile legate de secretul legăturilor amoroase sunt
da sorginte instituţională şi nu de sorginte naturală, că a existat o etapă anterioară, în care domnea libertatea.
„Oinul nu vrea să fie nici tulburat şi nici abătut de la plăcerile sale. Cele amoroase sunt urmate de o slăbiciune care
l-ar lăsa la bunul plac al duşmanului său; Iată adevărata natură a pudorii: restul e normă•[.-..]. De îndată ce femeia
devine proprietatea bărbatului, şi că plăcerea furtivă a fost considerată drept furt, s-a văzut- luând naştere termeni
ca pudoare, reţinere, decenţă, virtuţi şi vicii imaginare; într-un cuvânt, bariere puse între' cele două sexe, pentru a
evita invitaţia reciprocă' la în¬călcarea legilor care le-au fost impuse, şi care produc un efect contrar, înflăcărând
imagina-
98

tia şi aţâţând dorinţele. Atunci când văd arbo¬rii plantaţi în jurul palatelor noastre, şi o eşarfă care ascunde şi.
dezvăluie pieptul unei femei, am impresia că descifrez o tainică re¬venire la pădure şi un. apel la primitiva
li¬bertate a străvechii noastre locuinţe".
Referirea la pădure nu lasă loc iluziei, deoa¬rece aici este vorba de nostalgia unei expe¬rienţe. Lucru valabil şi
pentru Jacques fata- . listul — această insistenţă a magistrului de a-1 interoga pe Jacques asupra aventurilor sale de
dragoste în pofida respectului pe care trebuie să-1 nutrim faţă de viaţa privată a altuia, ne¬sfârşita tiradă a
povestitorului împotriva fă¬ţărniciei limbaiului, a iubirii („Oare ce v-a fă¬cut actul genital, atât de firesc, atât de
nece¬sar şi de îndreptăţit, ca să-i înlăturaţi numele din discuţiile voastre şi să vă imaginaţi că gura, ochii şi urechile
voastre ar fi fost înti¬nate?") —, dar, în şi mai mare măsură poate, pentru La Lettre sur Ies aveugles ă l'usage ăe
ceux qui voient (Scrisoare asupra orbilor pen¬tru folosinţa celor ce văd), în care Diderot pro¬pune o explicaţie
materialistă a pudorii. Nu putem nega faptul că civilităţile amoroase au fost deseori puse în discuţie de discursul
din Secolul Luminilor şi că acesta trebuie conside¬rat şi ca o meditaţie problematică asupra for¬melor sociale ale
schimbului, reprezentarea pa-radisiacă — cu excepţia lui Voltaire — a socie¬tăţilor primitive.
Discuţia pedagogică, atât de importantă în epocă, nu evită problema pudorii şi a reţinerii. O v«m găsi menţionată în
Emil al lui Rous-seau, fără a uita că Jean-Jacques se va recu¬noaşte, în Confesiunile sale, vinovat de exhibi-iordsm.
Era foarte apreciată atunci educaţia experimentală, reală sau imaginară, care prile-
eşte o dezbatere pe tema existenţei anei in-tirnităţi naturale. Pe de o parte, Imirce, fille de la- nature (Imirce, fiica
naturii), a'lui Du Lau- (1766), iar pe de alta,' Histoire d'une jeune sauvage trouvâe dans Ies bois ă Vage ăe dix 99

ans, publiee par M-me H . . .t (Istoria unei fete sălbatice găsită în pădure la vârsta de zece ani publicată- de D-na H..
X) şi atribuită lui La Condamine. Se pun, ici şi colo, nesfârşite în¬trebări asupra temeiului riturilor amoroase.

Utopia sau transparenţa publicului


Dintr-o cu totul altă perspectivă, utopia, al cărui succes, în secolul al XVIII-lea, îl cu¬noaştem (în jur de optzeci de
titluri noi de la începutul secolului până la Revoluţie), exprimă şi ea unele nostalgii foarte reale. Se ştie că, în spaţiile
imaginarului, utopia este un răspuns la acea anxietate provocată de timpul care ma¬cină formele politice, anxietate
ce domină epoca clasică. Alăturarea, chiar dacă ar trebui să şo¬cheze, se face ecoul proiectului absolutist pe care îl
ilustrează ş\ îl susţine. Prin actul de constituire care o legitimează, cetatea utopică se plasează în afară de timp şi de,
istorie. Dacă refuzăm proiectarea în utopie a mesianismului socialiştilor din secolul al XlX-lea şi a vise¬lor despre
pământul făgăduinţii care au împân¬zit Occidentul, utopia apare ca un discurs asupra trecutului şi a originilor sale.
Viitorul trecutului, cum a fost definită. Deoarece tocmai în actul care o legitimează — cel al lui Utopus din Utopia
(1516) lui Morus, al lui Sevarius din L'Histoire des Sevarambes, opera lui "Vai-rasse d'Alais (1702) sau al lui Victorin
din La Decouverte australe (Descoperirea australă), ce aparţine lui Retif de La Bretonne (1781) — si o plasează într-
un răstimp fără istorie constă specificitatea sa. Societatea utopică, drept semn secund al perfecţiunii sale,
organizează rela¬ţiile dintre membrii săi potrivit regulilor unei vieţi comunitare: mese luate în comun, edu¬caţie
colectivă, sărbători comunitare. O socie¬tate în care nu eşti niciodată singur, căci fie¬care trăieşte sub privirea
întregii comunităţi-Tinerii tahitieni din Supliment la călătoria Iu*
100

38
gougainville merg până acolo încât se împere¬chează în public, şi sunt încurajaţi în hârjoana lor de către spectatori.
Casele din Utopia n-au nici uşă, nici fereastră, pentru ca nimic să nu-1 poată feri pe utopian de prezenţa celorlalţi.
In L'lle inconnue (Insula necunoscută) de Grivel (1783) este vorba de incestul primitiv şi mul¬tiplicat (o soră şi un
frate naufragiază, iar des¬cendenţa lor populează societatea utopică că¬reia i-au dat naştere), care prezintă în felul
său această înrudire voită între locuitorii noii lumi. Exemplele s-ar putea înmulţi, luate uneori din lecturi directe,
alteori în cea mai mare măsură metaforice. Şi care ar demonstra că utopia îşi. trage seva dintr-un ciudat paradox.
Căci .sta¬tul, deosebit de puternic în .majoritatea utopii¬lor, omniprezent chiar — astfel încât i s-a pu¬tut întocmi
un proces în totalitarism — este cel care organizează formele schimbului comuni¬tar. Locuitorul utopiei trăieşte sub
tutelă, şi în acest spaţiu public, delimitat şi controlat de către stat, se exprimă transparenţa inimilor. Ca şi cum
imaginarul social ar încerca să împace, în utopie, ceea ce e de neîmpăcat: visurile de libertate şi de schimb ale unui
timp trecut şi constrângerile instituţionale ale prezentului. Absenţa, a.ici, a -spaţiului privat nu e conse¬cinţa
acţiunii unei reţele multiple de relaţii pe care o ţese comunitatea, ci a unei voinţe or¬ganizatorice a statului însuşi,
ceea ce este poate singura şi adevărata dovadă a caracterului to¬talitar al societăţii utopice. Totuşi, departe de a Se
defini drept un loc de libertate dobândită sau ocrotită (în felul amorurilor clandestine din 1984), spaţiul privat, după
cum se observă, este gândit şi ca ceva datorită căruia individul Ş izolează de semenul său. Diderot scria, gân-aindu-
se poate la Rousseau, care devenise ad¬versarul său, că „omul rău este totdeauna sin¬gur". Un fel de a spune că
dorinţa individului e a se retrage nu e nicidecum considerată ca ^modalitate de a lua poziţie împotriva duri-pi
controlului forţei publice, ci ca o suferinţă 101

morală. Straniu paradox al unei epoci care, din punct de vedere politic, legitimează individul ca o unitate politică şi
care, din punct de ve¬dere moral şi social, îl judecă după solicitu¬dinea lui faţă de ceilalţi.
Vom vedea ilustrarea acestor opinii în noua teorie a teatrului pe care un om de talia lui Diderot încearcă, chiar
atunci, s-o elaboreze (De la poesie dramatique — Despre poezia dra¬matică), 1758, Entretiens sur le Fils naturel —
Convorbiri despre Fiul natural, 1757. Drama burgheză (cea a lui Diderot, dar şi cea a lui Sedaine, Louis Sebastien
Mercier sau chiar cea a lui Beaumarchais) urmăreşte crearea unui teatru ce se referă la situaţii şi nu la caractere, şi,
drept urmare, un teatru ce se referă la in¬divizi. Aşadar, în cadrul acestuia omul nu se mai defineşte prin natura sa
proprie, ci prin implicarea lui într-un ansamblu de roluri, de funcţii şi de practici sociale. Mai mult chiar decât
teatrul clasic şi printr-un alt gen de de¬mers, drama burgheză vădeşte neacceptarea in¬timităţii, a eului secret.
Eroul este acţionat prin ceea ce se află mai în afara lui. Intr-un anume sens, aici îl regăsim pe Pascal, care sublinia cu
atâta pregnanţă vana importanţă ce se dădea veşmântului, funcţiei şi aparenţelor. Aici însă nu e vorba de nici un fel
de ironie. Haina face într-adevăr pe om. Condiţia, şi ea singură, de¬termină moralitatea şi felul de a fi. -în această
dezbatere asupra epocii clasice, în această surdă confruntare care facilitează să se sesizeze, pen¬tru cine ştie să
interpreteze, constituirea spa¬ţiului privat ca un drept şi ca o valoare, că teatrul, prin practicile şi teoriile sale,
repre¬zintă un loc cu totul excepţional şi deseori pa¬radoxal, de punere la încercare. Se ştie că Jean-iacques
Rousseau în Scrisoare către d'Âlembert (1758), denunţă incinta reprezenta¬ţiei teatrale ca un loc corupător prin
excelenţă, unde femeile erau supuse exhibiţiei, iar Virtuţile luate în derâdere. Teatrul simboliza, în ochii lui,
degradarea moravurilor familiale şi a schim-
102

burilor comunitare. Teatrul este o caricatură (poate că nostalgică) a unor paradisuri pierdute,'
[eoarece aici ne aflăm împreună, dar separaţi.
>i Jean-Jacques Rousseau îi opune, după cum am văzut, sărbătoarea populară, când poporul este totodată şi actor şi
spectator. Ceea ce vrea să spună că dincolo de aparenţe afirmarea unui spaţiu privat nu este resimţită în mod
instan¬taneu ca o realizare şi ca un progres.
Memorii şi jurnale: literatură a ambiguităţii

Cu:
noaştem succesul de care s-au bucurat Me¬moriile încă de la începutul secolului al XVI-lea. Fiecare eveniment, în
oricât de mică mă¬sură ar fi fost asociat unor tulburări sau unor fracţionări (războaiele religioase, regenţa Anei de
Austria, Fronda, războaiele lui Ludovic al XlV-lea ...), a generat un mare număr de Me¬morii. Şi sunt, cel mai
adesea, un lucru normal într-o societate aristocratică, elaborate de re¬prezentanţii cei mai de seamă ai elitei sociale:
mareşali, şefi de facţiune, parlamentari... Rari sunt cei umili sau mediocri care reuşesc să-şi redacteze, chiar atunci
când ar dispune de mij¬loacele culturale adecvate, Memoriile. Citim întotdeauna cu uimire, într-o listă

39
impresio¬nantă de demnitari şi de nobili, numele Doam-lei de la Guette, soţia unui foarte modest gen-tilom-soldat,
sau acele Memoires d'un protes¬tant condamne aux galeres de France pour cause de religion, ecrits par lui-meme
(Memo¬rii ale unui protestant condamnat la galere de ■tre Franţa din pricina religiei, scrise de el nsuşi) de Jean
Marteilhe (1757), care desfă-Şoară o autentică activitate de apostolat.
Această emergenţă a Memoriilor constituie
aesigur ^ un semn Ele reprezintă, dacă facem
atracţie de cele câteva cazuri marginale, un
1 în mod implicit codificat. Limitate la cei
e au luat, într-o oarecare măsură, parte la 103

în societatea Ve¬chiului Regim, Me¬moriile sunt, în 'mod necesar, creaţia unei elite aristocratice.
istoria publică, cunoscută şi recunoscută, auto¬rii lor îşi asumă şi îşi justifică, în paginile res¬pective, rolul de
martori sau de actori. Ele sunt, aşadar, din punctul acesta de vedere, mai întâi un gen aristocratic, dar, ceea ce
intere¬sează în lucrarea de faţă, este faptul că acesta încearcă să reducă persoana la actele sale pu¬blice, într-un
anume sens, Memoriile se opresc acolo unde începe domeniul vieţii private şi in¬time. Ele elimină din cuprinsul lor
tot ceea ce nu are legătură cu viaţa publică. Sau, mai bine zis, lasă să se înţeleagă. că domeniul privat şi intim nu
există sau că e lipsit de interes şi interzis oricărui comentariu. Cititorul nu va afla nimic despre copilăria lui Paul
Gondi de Retz şi nici despre cea a lui Saint-Sknon, ca-re-şi începe Memoriile, după ce a prezentat ge¬nealogia casei
sale, cu intrarea sa în viaţă. Ni* meni nu poate fi mai discret şi totodată mai prolix. Lucru cu atât mai interesant cu
cât Saint-Simon nu e zgârcit cu confidenţele ce
. . - 104

Amintirile lui Menetra, Memoriile lui Jamerey-Duval


marchează începutul unei noi practici: practică ce
aparţine autodidacţilor, acei bastarzi sociali care au
o existenţă precară şi se legitimează prin scris.
privesc josniciile unora sau ale altora. Un fel de a spune că, în însăşi desfăşurarea lor, Me¬moriile reduc aria celor ce
se pot spune la un unic spaţiu — cel public. Sau, mai exact, to¬tul se situează în ambiguitate: Memoriile lasă să se
înţeleagă fie că nu e nimic de spus, fie că există o zonă intimă care nu e de domeniul celor ce se pot spune sau scrie.
în ambele ca-uri, viaţa publică, şi numai ea, este valorifi¬cată. Totuşi, cel mai adesea, însăşi noţiunea de viaţă
publică se află serios maltratată. Dincolo Î actele cunoscute, sunt dezvăluite motivaţiile ele mai obscure, sau cel
puţin cele pe care le *orâ cititorii, calculele, ceea ce în general se s sub tăcere sau se ascunde. Acest surplus e
informaţie poate fi interpretat fie ca o ex-mdere a domeniului destinat publicului, fie un indiciu al limitelor sale.
Raportul care ^e stabileşte între memorialist ,şi cititorii săi este Dlematic. Memoriile, deoarece ele reprezinţi 105

■ :

cel mai adesea o pledoarie sau o prezentare plină de satisfacţie a acţiunilor întreprinse, dacă vădesc importanţa
vieţii publice pentru pune¬rea în valoare şi propăşirea individului —. nimeni nu există în afara vieţii publice —
de¬monstrează totodată şi importanţa sporită a subiectului individual în detrimentul celui co¬lectiv. Supremaţia
eroului, despre care Memo¬riile aduc o făţişă mărturie, creează, după cum se vede, un efect contradictoriu. Şi aici,
prac¬tica literară este un spaţiu plin. de tensiuni.
Acest accent pus pe subiect în detrimen¬tul colectivităţii apare cu şi mai mare pregnanţă în jurnal, în măsura în
care, dacă nu vizează numai elogierea autorului respectiv sau o ple¬doarie pentru propria-i cauză, vădeşte
conştiinţa autorului său de a mărturisi ceea ce scapă pri¬melor roluri, faptul că a beneficiat de o pozi¬ţie
privilegiată generală şi exterioară eveni¬mentelor, dorinţa de a salva de la uitare ceea ce el însuşi a văzut, auzit sau
a auzit spunân-du-se. Vom recunoaşte aici importanţa unei mărturii care alege retragerea, izolarea, pen¬tru a
depune mărturie în mod individual des¬pre colectivitate. Altă situaţie contradictorie. Dar care e în mai mică
măsură decât s-ar pu¬tea crede dacă admitem că jurnalul nu e des¬tinat publicării. E publicat însă, dar mult mai
târziu, şi aproape în mod accidental. Spre deosebire de Memorii care, chiar de la înce¬put, au în vedere un public
căruia îi sunt de¬dicate.

40
De-a lungul întregii epoci clasice, practica jurnalului creşte neîncetat: iurnalul martoru¬lui urban, jurnalul de
călătorie, formă ampl^ ficată a registrului de socoteli... Trebuie să reţinem din chiar creşterea respectivă brusca
importanţă acordată acestui subiect. împotriva opiniei, spiritul de observaţie, cuvântul subiec¬tului sunt tot atâţia
chezaşi ai veridicităţii ce¬lor scrise. într-adevăr, evoluţia literaturii frf time (literatură ce nu era destinată publicării)
nu prezintă în mod-direct, doar prin bitw

său, constituirea unui spaţiu privat. Nu avem încă de a face cu an jurnal intim, care face din subiectul care scrie
însuşi obiectul scrierii sale (aşa cum se va întâmpla cu Benjamin Constant sau cu Amiel în secolul al XlX-lea).
Esenţial, aici, legat de investigaţia noastră, este faptul că subiectul care scrie este considerat, în însăşi practica
scrierii, drept justificarea veridicităţii celor relatate. Ceea ce garantează veridicita¬tea informaţiilor cuprinse în
jurnal aparţine în mod paradoxal domeniului non-public, celui privat şi celui intim. "Veridicitatea nu poate fi
demonstrată, nu poate fi dovedită, ea nu de¬pinde de activităţile publice ale subiectului, nu aparţine nici grupului,
mărturiilor majoritare, ea aparţine în totalitate acestei priviri indivi¬duale, singuratice, aproape secrete, proiectate
asupra lucrurilor şi a lumii. Şi tocmai de acest privilegiu este conştient autorul jurnalului atunci când începe să-1
redacteze.
NOUA LEGITIMITATE A SCRISULUI Credibilitatea romanescului
Trebuie aşadar să legăm cazul jurnalului de un ansamblu mai vast: cel prin care se consti¬tuie noile sisteme de
credibilitate ale romanesr-cului. De-a lungul întregului secol al XVIII-lea, vom vedea statornicindu-se în roman o
întreagă punere în scenă în scopul de a crea impresia de veridicitate a. textului literar. Se va evoca manuscrisul găsit
într-o cămăruţă sau într-un cufăr (Robinson Crusoe, La Vie de Marianne — 'iaţa Marianei...), scrisorile transmise
sau des¬coperite (Noua Eloiză, Legăturile primejdioa-se • • ■), de unde reiese că autorul ar fi un simplu
^onţopist, ceea ce refuză cărţii respective carac--rui ei de roman. Cu alte cuvinte, deoarece ceasta carte se prezintă
ca o lucrare spon¬că, ca un document sub formă de povestire, °dus al unui non-scriitbr, nedestinat publi-
107

'

carii, romanul poate încerca să treacă drept autentic. Tocmai caracterul acesta privat, intim pune în scenă, de-a
lungul secolului, prologuri şi prefeţe. Vom înţelege mai bine, pornind de la aceste elemente, procesul intentat
romanu¬lui atunci când, aşa cum a făcut Lenglet Du-fresnoy, este comparat cu istoria sau când sunt denunţate
efectele sale nocive asupra spiritelor slabe care îl iau drept literă de Evanghelie. Acelaşi demers determină
multiplicarea ro¬manelor scrise la persoana întâi. Rene Demo-ris a demonstrat că sporirea numărului aces¬tora a
început încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Poţi analiza fenomenul în termeni de ideologie politică şi poţi
încerca să înţelegi pen¬tru ce accentul acesta pus, prin procesul de auto-enunţare, pe subiectul romanesc îşi are
locul lui în transparenţa şi în confruntările ideologice ale secolului. Aici, ceea ce ne inte¬resează este însuşirea
narativă a noii practici romaneşti de către un subiect care-şi bazează efectul pe veridicitate. Şi aceasta fiindcă un
subiect vorbeşte, cu o voce care îi este proprie, şi fiindcă ceea ce ne relatează despre destinul său este resimţit ca
fiind adevărat. Iar ceea ce legitimează atunci veridicitatea spuselor sale este acea zonă intimă, privată, este ceea ce
se ascunde domeniului public. Se cuvine aşadar să reexaminăm printr-o nouă optică succesul ro¬manelor scrise la
persoana întâi. Fără îndoială că aici putem descifra afirmarea unui subiect ce împărtăşeşte o ideologie lăudabilă atât
de nouă în secolul respectiv. Dar trebuie să re-cunoaştem, în paralel, mişcarea prin care ve¬ridicitatea se
legitimează pe un text individua¬lizat. Impresia de veridicitate depinde atunci de această recunoaştere intimă a
unui subiect care scrie pentru un subiect care citeşte. Fapt datorită căruia vom înţelege în mai mare mă¬sură
succesul romanului picaresc, atât în tra¬ducere — nu s-a tradus U Histoire de Guzraan d'Alfarache, Picară Justina
şi Vida del Buscon, şi nu s-a publicat o versiune „populară" al
103

aceluiaşi Buscon, el gran tacafio (Buscon, ma¬rele avar), în cunoscuta „Bibliotheque bleue", pe care a analizat-o
Roger Cartier? —, cât şi în imitaţiile şi adaptările franţuzeşti care se bu-cură de un mare suoces datorită lui Lesage şi
operei sale Gil Blas de Santillane. Ne putem întreba chiar dacă adaptarea populară nu de¬pinde, printre altele, de
faptul că romanul scris la persoana întâi pare, în mod formal, aproape de oralitate şi această povestire scrisă la
per¬soana întâi poate crea iluzia unei comunicări nemijlocite, dincolo de mediaţiile culturale obiş¬nuite.

41
Într-un sens mai larg, toată literatura de la finele secolului al XVII-lea poartă amprenta acestei afirmări a privatului,
care, trebuie să repet din nou, nu e uşor de analizat. Voga „is¬torioarelor secrete", cum se spunea pe atunci, decurge
de aici, în mod cât se poate de evi¬dent. Acestea postulează existenţa unei faţete ascunse, deci mai veridice, a
evenimentelor pu¬blice. Orice revoluţie, de pildă, dincolo de cau¬zale politice care, în mod aparent, o explică,
depinde cel mai adesea de unele raţiuni strict private: gelozie, dorinţă amoroasă, pasiune ne¬controlată şi
incontrolabilă. Vom vedea unele exemple la M-me Caumont de La Force, în L'Histoire s,ecrette de Mărie de
Bourgogne (1694) sau în L'Histoire secrette d'Henri IV de Castille (1695), dar şi la Eustache Lenoble, în Idelgerte,
reine de Norvege ou l'Amour mag-wnime sau Abra Muie ou VHistoire du detro-nement de Mahomet V, sau la
Lesconvel în Sire d'Aubigny (1698). Ideea e simplă, dacă ar fi să-1 credem pe însuşi Lenoble: „Tratăm în două
Modalităţi diferite lucrurile pe care încercăm SŞ le aducem la cunoştinţă celor care doresc s^ se pună la curent cu
ele. Cea mai simplă şi *a mai obişnuită constă în a o reduce la o seamă de precepte ordonate din punct de ve¬dere
didactic [...]. Dar cea mai sublimă constă ln a împrumuta subtilitatea Artei pentru a în-valui aceste precepte într-o
serie de povestiri
109

i >!t}

istorice în cursul cărora unele evenimente ce dau lecţii fără a lăsa impresia că le dau şi care, amuzând spiritul, îl
îndrumează pe nesimţite spre ceea ce acestea doresc ca el să ştie: (Le-noble, Histoire secrette des plus fameuses con-
jurations, de la conjuration des Pazzi contre Ies Medicis. — Istoria secretă a celor mai fai¬moase conjuraţii, despre
conjuraţia familiei Pazzi împotriva familiei Medici). Fără îndoială că în felul acesta se urmăreşte moralizarea
ci¬titorului, dar prin introducerea în istorie a unor raţiuni sentimentale pe care simpla raţiune nu vrea să le
cunoască. .
Trebuie aşadar să gândim evoluţia roma¬nului, la acest sfârşit de secol XVII, ca un tot prin care se afirmă, ca fiind
esenţial, domeniul privat: garanţie a veridicităţii celor povestite sau veritabilă cauzalitate a istoriei.
Am avea tendinţa să credem, la sfârşitul acestor analize, că este vorba de o evoluţie re¬lativ simplă şi foarte clar
precizată: afirma¬rea unui spaţiu privat, rezistenţă şi totodată loc de transfer şi de învestire a noilor valori. Or, totul
vădeşte că acţiunea respectivă este complexă, iar constituirea unui spaţiu privat, punerea în valoare a unei zone
intime merg mână în mană cu elogierea omului public şi al spaţiului social de comunicare. Pascal nu e singurul
scriitor care denunţă amuzamentul ca ceva care ne-ar îndepărta de la cunoaşterea in¬timă a propriei noastre
persoane şi care con¬damnă, în acelaşi timp, proiectul introspectiv al lui Montaigne. Fără îndoială că cele două
denegări nu aparţin aceluiaşi plan, dar nu e mai puţin adevărat că aici există o discordanţă. Din denunţarea
aparenţelor, din semnele so¬ciale ale puterii, din cercetarea îndârjită a schimbului public, Pascal nu deduce
accepta¬rea globală a cadrului intim. Iar dacă cere omu¬lui credincios să se reîntoarcă la sine, dacă î1 reproşează că
se eschivează de la confrunta¬rea solitară cu sine însuşi în schimbul plăcu¬tei ameţeli pe care o oferă distracţiile
xnon-
110

, i ■::■::

..-■-. ■ ■ •- s i ' ■ . .• JL«J|

dene, el nu acceptă, pentru asemenea motive, să legitimeze o literatură al cărui obiect este eul. Temându-se de o
complezenţă narcisiacă, complezenţă ce îndepărtează pe om de Dum¬nezeu, îi va reproşa lui Montaigne „stupidul
proiect pe care 1-a avut de a se descrie". Nu suntem departe, într-o altă ordine de idei, de contradicţiile din Secolul
Luminilor — pro¬clamarea individului ca subiect şi condamna¬rea insului solitar şi a introspecţiei.
Romanul alcătuit din scrisori, al cărui apo¬geu se situează în secolul al XVIII-lea, e le¬gat de această evoluţie a
romanului care-şi în¬temeiază efectele de veridicitate pe domeniul mtimului. La fel ca şi romanul scris la per¬soana
întâi ce creează impresia de veridicitate,
şoarece însuşi subiectul îşi asumă relatarea
romanescâ şi eul este considerat drept chezaş
veridicităţii, romanul alcătuit din scrisori se

42
itentifică prin caracterul său intim. Veridici-■ .a^cestuia (impresia de veridicitate, ar tre-r** să spunem) depinde nu
numai de faptul că bt 3ar^ a fi non-fictiv (autorii scrisorilor nu ^ enţionează să scrie un roman), dar şi de ca- strict
privat, intim" al oorespondenţei.

IH

Jean-Jacques Rousseau în Noua Eloiză, Retif de La Bretonne în La Paysanne pervertie (Ţă¬ranca pervertită),
Crebillon-fiul în Les Lettres de la marquise de M. au comte de R. (Scrisorile marchizei de M. către contele de R.),
Cholder-los de Laclos în Legăturile primejdioase, toţi insistă asupra autenticităţii scrisorilor. Dacă ar fi să-i credem,
ei n-ar fi decât editorii acestora, după ce fuseseră depozitarii lor. Nici unul din ei nu se declară drept autor, chiar
dacă Rous¬seau consacră un lung prolog unui aşa-numit „Entretien sur les romans". E cât se poate de evident că
structurarea romanului epistolar per¬mite nu numai un ioc privind timpul roma¬nesc, o construcţie în ecou, şi
învesteşte citi¬torul cu puterea omniştiinţei şi a omniprezenţei romancierului, dar permite şi conferirea unei noi
credibilităţi literaturii romaneşti. în „Pre¬face de redacteur". Laclos afirmă: „Această lu¬crare, sau mai curând
această culegere, pe care publicul o va considera poate prea voluminoasă, nu conţine totuşi decât cel mai mic număr
din scrisorile care alcătuiesc totalitatea corespon¬denţei din care a fost extrasă". Dacă, în mod paralel.
..L'Avertissement de l'editeur" subli¬niază cu ironie caracterul romanesc al corespon¬denţei, orezentată ceva mai
derjarte ca auten¬tică (..Noi nu garantăm autenticitatea acestei culegeri si [.. . ] avem chiar puternice teme¬iuri să
credem că aceasta nu e decât un ro¬man"), procedează astfel pentru a preciza că este vorba de un procedeu literar al
cărui scop este crearea impresiei de veridicitate, datoria noastră fiind aceea de a-i analiza semnificaţia profundă.
Impresia de veridicitate se înteme¬iază pe punerea în scenă a unei practici P°" vate, nimeni nu poate nega asemenea
lucru. Dar, şi aici, folosirea acestui procedeu plasează practica narativă într-o situaţie paradoxală-Domeniul intim
determină veridicitatea, &f-r pentru a determina veridicitatea devine public-Literatura se prezintă ca o efracţie.
Căci, dato¬rită faptului că a devenit public, domeniul pri"
112

vat poate sluji drept chezaş. împotriva atitudi¬nilor publice ale unui Valmont sau ale unui Merteuil, corespondenţa
ne oferă secretul fiin¬ţei lor singulare. Corespondenţa rosteşte adevă¬rul: este locul în care insul se lasă descoperit
şi în care se predă. Chiar atunci când autorul scrisorii minte pentru a-şi înşela destinatarul, cititorul ştie despre ce
este vorba. Nu se lasă păcălit. Devine cel mult complice. Cititorul se plasează în situaţia observatorului care
sur¬prinde intimităţile şi secretele. Spaţiul privat, odată violat, face ca cititorul să ştie întotdeauna mai mult decât
fiecare dintre protagoniştii care se lasă descoperiţi în scrisorile respective. Şi tocmai în aceasta constă paradoxul care
face ca secretul spaţiului privat să nu-şi găsească eficienţa decât încetând de a mai fi aşa ceva. întâlnim aici
contradicţiile şi răstălmăcirile co¬mune întregului secol.
Am putea reduce Secolul Luminilor la invenţia lor pedagogică. în sensul în care discursul aces¬tui secol, pentru a-şi
impresiona publicul, in¬ventează noi forme: scrisori, dicţionare, poves¬tiri filosofice . .. Poate că aceasta este
tră¬sătura dominantă a epocii. Omul din Secolul Luminilor se întreabă necontenit asupra drep¬tului său la
cuvânt şi asupra raporturilor sale cu adevărul. Se ştie că nu se va sustrage ispi¬tei de a se substitui preotului.
Aluziile lui Vol-taire la „noua Biserică" nu sunt atât de nevi¬novate pe cât se pretind a fi. Nu este vorba de 1 vedea
în Voltaire un credincios care s-ar ig¬nora, ci mai curând de a măsura ponderea unor podele şi reprezentări
dominante în ideologia ecolului Luminilor şi în imaginea pe care şi-o creează ele însele pentru a-şi legitima lupta.
De-■Hţia pe care o propune filosoful privitoare la ropria-i persoană este edificatoare. El se do-^te în lume. „Pentru
acesta societatea civilă ~j,te, ca să spunem aşa, o divinitate pe pământ", }rjnă Enciclopedia la articolul „Filosof". El
1 întemeiază veridicitatea propunerilor sale pe
113

raţiune, demonstraţie şi observaţie. în filosof, recunoaşte Enciclopedia, se aliază un dar na¬tural, o metodă şi
munca. Trebuie să reţinem, aici, două lucruri: pe de o parte, angajamen¬tul total al filosofului în spaţiul public
(„Filo¬soful nostru nu crede a fi în exil în aceasta lume; nu crede nici a fi într-o ţară inamică; el vrea să profite [...]",
sau: „Raţiunea îi cere să cunoască, să studieze şi să depună tot efor¬tul pentru a dobândi calităţile sociale",
En¬ciclopedia) şi participarea sa la dezbaterile pu¬blice — se_ cunoaşte succesul formulei împăra¬tului Antoninus
Pius privind fericirea popoa¬relor atunci când filosofii vor deveni regi — şi, pe de altă parte, rolul restrâns atribuit
su¬biectului filosofic în stabilirea adevărului („da¬rul natural"). Cu alte cuvinte, în multe pri¬vinţe şi cu o
formulare care îi este proprie, filosoful din Secolul Luminilor continuă să ră¬mână foarte dependent de o viziune
religioasă în legătură cu adevărul. Dincolo de afirmaţiile sale, avem uneori impresia că filosoful respec¬tiv se crede

43
un inspirat. Ne vom aminti aici de paralela pe care o stabilea Diderot în L'Essais de M.S .. . sur le merite et la vertu
între fra¬tele său canonicul şi el, filosoful, considerân-du-i, şi pe unul şi pe altul, învestiţi cu misiuni asemănătoare.
Eul fondator de veridicitate
Va fi nevoie de Jean-Jacques Rousseau şi de contestaţia sa radicală pentru ca filosofia să transforme această imagine
a raporturilor sale cu veridicitatea. Departe de a admite că veri¬dicitatea se plasează după raţiune, sau că ar fi
inspirată de Dumnezeu, Rousseau încearcă să definească din punct de vedere moral locul enunţului filosofic. El
opune filosoful celor p£ care îi numeşte „livreşti", „oameni de litere sau chiar „mici intriganţi". Filosoful scrie înv
pins de o necesitate interioară — să recitii*1
114

pentru a ne convinge descrierea necontenit re¬luată de Rousseau a „iluminării" sale de la Vincennes, care avea să-
i destăinuie sistemul fi¬losofic, moral şi politic pe care îl va prezenta în cele două Discursuri şi în Contractul
social („[... ] deodată simt că spiritul meu e cotro¬pit de mii de lumi; o multitudine de idei vii se prezintă în acelaşi
timp cu o forţă şi o lipsă de claritate care m-au .aruncat într-o inexplica¬bilă tulburare", Lettre ă M. de
Malesherbes, 12 ianuarie 1762). „Făcătorii de cărţi" caută succesul monden. Acţionează din vanitate, din dorinţa
de glorie. Se supun modei şi măgulesc opinia publică. Devin slujitorii servili ai celor puternici. Trăiesc şi acţionează
numai pentru societate. Spaţiul public îi determină şi îi alie¬nează. Dimpotrivă, filosoful, în sensul în care îl înţelege
Jean-Jacques Rousseau, nu există decât în ipostaza unei fiinţe libere şi indepen¬dente. Libertatea sa e
fundamentală, deoarece e condiţia accesului său la adevăr. Căci prin această libertate se constituie exterioritatea sa
faţă de interesele societăţii — şi mai cu seamă faţă de cele ale mai-marilor zilei şi ale bogă¬taşilor — care îi permit
să inventeze locul cuvântului său. Trebuie să considerăm reforma lui Rousseau (renunţarea la ciorapi, la perucă
Şi spadă, părăsirea societăţii pariziene, şi apro¬ximativa sa ruptură cu cercul enciclopediştilor) ca un demers logic
care fundamentează angaja¬mentul său filosofic. Adevărul se află la li¬mita unei căutări care este o asceză
socială şi mo¬rală. Şi deoarece Jean-Jacques Rousseau este o fiinţă morală, fără a fi fost compromis în vreun fel
oarecare, poate ajunge la cunoaşterea ade¬vărului. Neacceptarea convenţiei sociale este aşadar condiţia necesară
pentru a ajunge la adevăr. Putem surâde văzându-1 pe Rousseau
reumblându-se prin pădurea de la Saint-Ger-main pentru a regăsi viaţa oamenilor în starea
T naturală; şi totuşi această acţiune este sem¬nificativă pentru imaginarul său filosofic. Vor
rrn-a rupturile pe care le cunoaştem, ura pe
115

care clanul filosofic o va nutri faţă de mizan¬tropul genevez. Ar fi prea simplu, dar poate că liniştitor, să vedem în
solitudinea trufaşă a lui Jean-Jacques dovada nevrozei sale. Trebuie să vedem aici exaltarea cadrului privat drept
fundament al studiului cu privire la adevărul filosofiei. Nu poţi împărtăşi lumii adevărul, de¬cât despărţindu-te de
ea.
Iluminarea de la Vincennes a fost conside¬rată adesea drept un extaz mistic. Totul în¬deamnă la a o considera ca
atare: vocabularul fo¬losit de Rousseau pentru a o descrie şi revela¬ţia aceasta bruscă, neaşteptată şi ameţitoare a
adevărului. Raportarea la adevăr aparţine ca¬tegoriei viziunii şi revelaţiei. Ceea ce înseamnă că adevărul depinde
de domeniul intimului, care asigură recunoaşterea sa prin mijlocirea subiectului. Nu există diferenţă între percepţia
intimă a adevărului şi cunoaşterea lui Dumne¬zeu bazată pe inimă, idee ce se află expusă în La Projession de foi du
vicaire savoyard (Măr¬turisirea de credinţă a vicarului savoiard). Şi una şi cealaltă sunt cu totul străine
raţiona¬mentului. Filosofia vorbeşte mai mult inimii de¬cât spiritului. Şi înţelegem mai bine această li¬teratură
specifică a lui Rousseau care, fără în¬doială, se adresează în mai mare măsură sen¬sibilităţii cititorului său (cu
excepţia Contrac¬tului social) decât inteligenţei sale.
Ţinând piept detractorilor săi, Jean-Jacques Rousseau le opune tot timpul moralitatea con¬duitei sale. în dialogurile
din Rousseau juge de Jean-Jacques (Rousseau judecător al lui Jean-Jacques) pune în scenă o anchetă care urmă¬reşte
să demonstreze, prin medierea, rectitudi¬nii sale morale, veridicitatea filosofiei sale. Alt¬fel spus, că moralitatea
este cu adevărat filoso¬fică în măsura în care raţionamentul este cu exactitate filosofic. S-a trecut din ■ domeniul
privat în cel intim. Ancheta dialogurilor are drept subiect viaţa privată a filosofului, actele sale fără îndoială, dar şi
gândurile sale. Redac¬tarea, prin intermediul martorilor şi al an-

chetatorilor, aduce în faţa ochilor noştri inti¬mitatea persoanei. Morala este, în asemenea caz, concepută nu atât ca o
codificare a rapor¬turilor dintre indivizi cât ca un sentiment al inocenţei eului.

Un asemenea demers, oare constă în trans¬ferarea criteriului de sinceritate privind nor¬mele exterioare (validitate a
raţionamentului, conformitate cu raţiunea...) la o convingere timă şi la o intuiţie a eului, se va bucura de ccesul bine

44
cunoscut din secolul al XlX-lea. In cel de al XVIII-lea demersul acesta va ră¬mâne minoritar, strict legat de numele
lui Jean-Jacques Rousseau. El va constitui însă o ruptură importantă în coerenţa Secolului Lu¬minilor si într-o
ideologie a scriitorului şi a literaturii dominante din secolul al XVII-leâ până în cel de al XVIII-lea. Putem ghici cum,
plecând de la acest eu ctitor al adevărului enun¬ţurilor pe care le proferă, se vor elabora o ideo¬logie şi o imagine a
scriitorului-gânditor în totală contradicţie cu idealul clasic.
Autobiografia, o necesitate
Această legitimare a literaturii şi a adevărului prin eul intim şi privat care fundamentează, chiar de la origine, opera
filosofică a lui Jean-Jacques Rousseau permite să ne dam seama de ceea ce se cuvine să numim scrieri
autobio¬grafice. Dincolo de rolul pe care l-au jucat Confesiunile în lupta dusă de cetăţeanul ge-nevez împotriva
adversarilor săi, analiza eu-'ui intim decurge în mod natural din perspec¬tiva filosofică pe care a adoptat-o acesta.
Au¬tobiografia nu depinde de accidentele biografice: <:a ţine de o logică inerentă demersului lui wusseau. Este
vorba de o necesitate a analizei ului ■— cîe la Confesiuni la Visările unui hoi-r singuratic — pe care trebuie, dincolo
de Oojiştiinţa nefericită a lui Jean-Jacques, s-o
117

situăm la însăşi originea angajamentului său filosofic.


Să ne amintim de ambiţia lui Rousseau atunci când începe să-şi redacteze Confesiu¬nile: „Iată singurul
portret al unui om zugră¬vit exact după natură şi în toată veridicitatea lui, care există şi care va exista probabil
vre¬odată". Analiză a eului aşadar, fără farduri şi fără pudoare, în cursul căreia se va spune to¬tul: măreţia, ca şi
turpitudinea. Hotărârea de a spune adevărul şi de-a fi sincer e absolută şi nu admite nici un fel de restricţie („Vreau
să prezint [... ] un om în toată realitatea na¬turii sale; şi acest om voi fi eu [...]. M-am arătat aşa cum am fost, demn
de dispreţ şi jos¬nic atunci când am fost astfel, bun, generos, sublim când am fost astfel; mi-am dezvăluit forul
interior [...]", Confesiunile. I). Aici se va vorbi despre tot ceea ce e ţinut sub tăcere şi ascuns în tainiţa cea mai
profundă a eului. Rousseau îşi mărturiseşte gustul pentru bătaia la dos, vorbeşte despre dragostea lui pentru
Doamna de Warens, despre diversele lui ispi¬tiri. Nu numai eul şi tribulaţiile acestuia con¬stituie subiectul
relatării autobiografice, dar accentul este pus pe eul intim şi secret. Bariera dintre viaţa publică şi viaţa privată nu
mai are aici nici un suport real. Asistăm la etalarea do¬meniului privat. Este vorba chiar de a înţelege raţiunea de a
fi a eului profund, dincolo de comportamentul social şi de deprinderi. Se cer¬cetează evenimentele de bază care
explică esenţa unei personalităţi. Se scot măştile, se elimină minciunile. Rousseau determină unele acte de
constituire, înregistrează anume con¬stante. Aşa după cum remarcă Philippe Le-jeune, „deja de pe atunci" şi
„chiar şi astăzi' sunt cuvintele cheie ale relatării autobiografice. Rousseau reuneşte, într-o confruntare privind
ştiinţa, trecutul şi prezentul pentru a se cu¬noaşte şi a se recunoaşte întru acestea. Aceasta cronologie întrerupta şi
necontenit distrusa
118

este preţul care trebuie plătit pentru cunoaş¬terea eului intim:.


E nevoie să se măsoare mutaţia pe care o reprezintă autobiografia. Fără să-şi pună între¬bări asupra situaţiei sociale
periculoase a celor care o practică în acest secol al XVIII-lea, fie că e vorba de Rousseau şi, în mod parţial înainte de
el, de Valentin Jamerey-Duval, un ţăran care a devenit bibliotecarul împăratului la Viena şi care ne-a lăsat un volum
de Me¬morii privind viaţa lui de ţăran, trebuie să remarcăm faptul că autobiografia se vădeşte a fi opusă literaturii
aristocratice a Memoriilor tradiţionale. Propriu Memoriilor, spaţiul public; autobiografiei, cel intim şi cel privat. De
o parte, domeniul lui a avea; de cealaltă, cel al lui a fi.
N-am mai termina tot opunând autobiogra¬fia Memoriilor plecând de la opoziţia dintre public şi privat. Să reţinem
pentru a pune punctul final că acelei coerenţe a relatării Me¬moriilor — constituirea individului prin spaţiul social,
etalarea acţiunilor —, trebuie să-i ad¬mitem paradoxul autobiografiei care destăinuie sectorul intim şi aduce
sectorul privat în piaţa publică. Cititorul, luat ca martor, repre¬zintă un fel de negaţie a secretului care pune în
valoare şi defineşte sectorul privat şi sec¬torul intim. Pactul autobiografic, atât de co¬rect analizat de Philippe
Lejeune, prin care cititorul consideră ca fiind adevărată, pe cu¬vânt, autobiografia (îndoindu-te ar însemna negarea
acesteia ca relatare autobiografică) Presupune necesitatea cititorului. Dar legătura care se stabileşte cu autorul,
refuzând dovezile, intemeindu-se pe credinţa în sinceritatea celui care scrie, nu constituie oare imaginea ştearsă,
! totuşi reală, a acestei transparenţe a ini-uor pe care Rousseau o consideră ca fiind ca-
ţeristică societăţilor primitive şi neviciate
[ Trebuie să admitem că lectura la care,
acită autobiografia apare ca o privatizare ex-
119

45
cesivă a chiar actului de a citi. Şi în aceasta constă poate raţiunea cea mai profundă a existenţei sale.
Literatura erotică
sau publicitatea făcută forului intim
Romanului redactat la prima persoană, acestei posturi a cititorului în calitate de observator pe care o instituie
romanul alcătuit din scri¬sori, acestui ansamblu formal al ficţiunii nara¬tive care înscrie în mod problematic spaţiul
privat în elaborarea scrisului, trebuie să-i adăugăm romanul pornografic. Propunerea poate părea neaşteptată în
cazul în care con¬fundăm morala cu literatura şi credem în con¬tinuare că numai marea literatură are drept de
cetate într-o istoriografie a mentalităţilor şi a reprezentărilor. Trebuie să ne amintim că li¬teratura pornografică,
oricât de prost definită ar fi fost ea atunci — se foloseşte rar cu-* vântul „obscen", cuvântul „pornografic" îl indică
pe „cel ce scrie despre prostituţie" şi se confundă unele expresii £a „galant", „ero¬tic" şi „desfrânat" ... — cunoaşte
un nemaipo¬menit succes. Căci în decursul epocii clasice se publică clasicii genului: Histoire de Dom Bougre,
portier des Chartreux, ecrite par lui-meme (Istoria lui Dom Bougre, portar la mă¬năstirea călugărilor Chartreux,
scrisă de el în¬suşi), de Gervaise de La Touehe (1718), Therese philosophe, roman datorat marchizului d'Argens
(1748), Erotika Biblion a lui Mirabeau (1783), Anti-Justine de Retif de La Bretonne (1793), din care se oferă
publicului nenumărate reedi¬tări. Nici unul din marii scriitori din secolul al XVIII-lea nu se sustrage ispitei erotice.
Di-derot compune Les Bijoux indiscrets (Bijuteriile indiscrete); Montesquieu, Le Temple de Gnide; Voltaire îşi
strecoară povestirile erotice precum istorisirea femeii bătrâne în Candide; RousseaU însuşi, virtuosul Rousseau, şi-a
evocat lecturile
120

wmmm

înflăcărate din tinereţe făcute „de unul singur". Fie că e. acceptată sau nu, fie că i se deni¬grează, şi uneori pe bună
dreptate, calitatea sau că i se ridică în slăvi, literatura erotică îşi are rolul ei în curentul secolului. Ea va domina
pamfletul revoluţionar şi constituie un ele¬ment esenţial de civilizaţie. Căci galanteria e cea care dă tonul într-o
foarte largă măsură mişcării iconografice. Dacă e să-i dăm crezare lui' Sebastien Mercier, literatura pornografică e
omniprezentă, nu-i este interzis nici un loc. Circulă în piaţa publică, în ateliere, budoare şi saloane.
Prin obiectivul său, această literatură consti¬tuie o punere în scenă a spaţiului privat. Atunci când practicile sexuale
aparţin secretului, când trupurile se ascund sub panglici şi sub am¬ploarea veşmântului, când interdicţiile
dialo¬gului se multiplică, literatura pornografică etalează sub ochii cititorului domeniul intim prin intermediul
unei gestici care-i aparţine doar ei. In privinţa aceasta, ca şi restul litera¬turii romaneşti, literatura pornografică
pune cititorul în postura unui observator. In mai mare măsură decât alte romane, literatura ero¬tică incită la o
lectură prin efracţie. Dacă eroul, aflat în pragul carierei sale, surprinde aici şi adesea gesturile specifice dragostei,
aceasta se întâmplă pentru a aminti un proto¬col de lectură impus.
în «succesul romanului pornografic trebuie să vedem nostalgia unei transparenţe a corpu¬rilor şi a unei exhibiţii
mai puţin pudibonde i gesturilor specifice dragostei? Sau, mai simplu, expresia limpede a unei individuali¬zări a
lecturii? Trebuie să admitem că, în ro-ttianul pornografic, există o seamă de mize şi câ în cuprinsul acestuia îşi
găsesc exprimarea Şi fenomenele de scriere, ca şi tensiunile care generează noi practici sociale. Deoarece numai cu
această condiţie devine comprehensibil şi I sustrage dispreţului care, în mod general, i Se arată.
121

Vom găsi aici, în mod cât se poate de nor¬mal, formele specifice ale romanului contem¬poran prin care se
constituie noile sisteme de credibilitate: romane alcătuite din scrisori, ro¬mane redactate la persoana întâi, romane
sub formă de dialog, forme pe care Sade le va fo¬losi din belşug. Cu romanul pornografic, para¬doxul publicităţii
oe se face zonei private şi intime este evident şi fermitatea acestuia şi mai clară decât în literatura autobiografică,
deoarece parcurgerea textului pornografic este prin natura ei o praGtică individuală şi tăinuită.
La urma urmei nu e cu putinţă să reducem romanul sadian la pornografie şi obscenitate. Acesta depăşeşte
asemenea categorii. Este evi¬dent că nu poate fi confundat cu producţia ero¬tică a secolului. Chiar din interdicţiile
care planează asupra lui ne dăm seama de dife¬renţă. Ne putem întreba dacă acestea nu se re^ feră la exhibiţia
organică pe care o pune în scenă romanul sadian, deoarece autorul pre¬lungeşte dialogul sexual până la
intolerabilul organicului şi al visceralului. întregul discurs al juisării în paroxismul literaturii sadiene pune în scenă
lăuntricul anatomic. In aceasta consta, fără îndoială, una din interdicţiile de netrecut.
Procesul scrierii, modalităţi de lectură

46
La capătul acestei anchete, pare inutilă întoc¬mirea unei liste a transcrierilor evidente, a echivalenţelor şi a
tensiunilor pe care consti¬tuirea unui spaţiu privat reuşeşte s-o exprime prin şi în literatură. Nu am urmărit să fac o
muncă de sociolog şi să fac din tematica aceasta romanescă o mărturie istorică. Formele şi prac¬ticile literare au
fost, aici, supuse supliciului. Mi se va reproşa de a fi confundat ceea ce e intim cu ceea ce e privat, ceea ce este
public cu ceea ce este comunitar, de a fi alăturat, unu vor zice pe nedrept, individualul de colectiv- ,
122

Judecând totul la rece, nu înseamnă o lipsă de modestie dacă răspundem că aceste impre-ciziuni necesare ne ajută
să înţelegem statutul specific al literaturii. Dacă acesta aparţine evo¬luţiei istoriei sociale — şi cine s-ar putea în¬doi
de asemenea- lucru? •— înseamnă că avem de a face cu o modalitate care îi este proprie şi niciodată prin
intermediul plagiatului sau al reflexului. Ceea ce îi aparţine cu adevărat sunt efectele de bruiaj, de încălcare care ne
împie¬dică s-o subordonăm în mod servil evoluţiilor sociale şi s-o reducem la rolul de ilustraţie sau de mărturie.
Este, de asemenea, adevărat că trebuie să ne întrebăm asupra producerii modalităţilor de lectură prin înseşi textele
respective. Fiecare text inventează, prin procedeul său de scriere, un cititor fictiv pe care îl interpelează şi îl
convoacă. Este evident că aceste sociabilităţi de lectură înscrise în chiar cărţile respective apar¬ţin acestei dezbateri
între privat şi public în practicile literare. Am evocat toate acestea în mod incidental, ele ar merita însă un studiu
sistematic. In privinţa aceasta, evoluţia scrierii lui Jean-Jacques Rousseau poate apărea ca exemplară. La început,
socială şi publică în Discursuri şt Contractul social, reunind în ace¬laşi scop un obiect şi un public. Apoi,
contra¬dictorie, deoarece disociază obiectul (eul intim al lui Rousseau) şi publicul (totalitatea france¬zilor).
Regăsind în cele din urmă o unitate în Visările unui hoinar singuratic, impunând un scop autarhic scriiturii care nu
ar avea altă Menire decât cunoaşterea eului prin eul res-
ectiv şi bucuria amintirii: „Fac acelaşi lucru
ca şi^Montaigne, dar cu un scop opus; deoarece
1 îşi scria eseurile pentru alţii, iar eu nu-mi
Tiu reveriile decât pentru mine. Dacă la bă-
trâneţe, şi în apropierea plecării, rămân, aşa
urn nădăjduiesc, în aceeaşi dispoziţie în care
* aflu acum, lectura lor îmi va aminti plă¬cea pe care o încerc scriindu-le, şi făcând să enasă astfel pentru mine
timpul trecut va

dubla, pentru a mă exprima astfel, propria-mi existenţă" („Prima plimbare"). Şi aici, această evoluţie către o scriere
ce aboleşte însăşi co¬municarea, este un miraj. Năzuinţă a unui om singuratic, dar şi revanşă, Visările nu
consti¬tuie o realizare exemplară. în cel mai bun caz o amprentă individuală. Viitorul literaturii nu e conform cu
imaginea acestor reverii, chiar dacă discursul a ceea ce e privat şi a ceea ce e intim defineşte, după Rousseau,
practica lite¬rară a oamenilor din secolul al XlX-lea. Se va păstra una din căile posibile ale unei scrieri privind
domeniul intim şi subiectul privat pe care jurnalul intim, atât de frecvent după Re¬voluţie, le primeşte drept
moştenire. în formele sale majoritare, practica literară va evolua la început către un discurs al subiectului adresat
unui cititor desemnat ca persoană unică şi privilegiată în iluzia unui schimb ce mimează confidenţa, pentru a regăsi
apoi, potrivit ca¬priciului evoluţiilor sociale şi ideologice şi a dinamicii sale proprii, contradicţiile şi statu¬tele
diferenţiate pe care epoca clasică, în felul său, le-a presimţit extraordinara diversitate.

NicoSe Castan Maurice Aymard Âiain Collomp Daniel Fabre Arletîe Farge
3
COMUNITATEA, STATUL Şl FAMILIA. TRAIECTORII Şl TENSIUNI

INTRODUCERE

47
Procesul care, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, defineşte o nouă modalitate de a concepe, de a întreţine
şi de a ocroti exis¬tenţa privată nu cunoaşte nicidecum o evoluţie liniară, regulată şi univocă. în legătură cu
pe¬riodizarea acesteia, Pliilippe Aries propusese un prim decupaj, reperând nu numai secvenţe strict succesive, dar
mai curând forme de afir¬mare a domeniului privat superpuse în mod progresiv sau asociate, parte din ele
apărând mai de timpuriu, altele mai târziu. De unde trei „fazeu legate una de alta sau trei aspecte majore privind
exigenţa privatizării: întâi, cău¬tarea unui individualism al moravurilor, sepa¬rând individul de colectiv; apoi,
multiplicarea grupurilor de convivialitaie, care se sustrag multitudinii, ca şi solitudinii, mai restrânse de¬cât
comunitatea în întregul ei, cea a satului sau a cartierului, a stării sociale sau a meseriei, dar mai cuprinzătoare decât
o mică familie; în sfârşit, replierea sferei privatului asupra celu¬lei familiale care a devenit locul privilegiat) dacă nu
unic, de investiţie afectivă şi de recu¬legere intimă. Analizele adunate în această ul¬timă parte a lucrării noastre s-
au bazat Pe această schiţă prealabilă pentru a marca parte, din opoziţiile sau tensiunile fundamentale con¬stitutive
ale diferitelor modalităţi a ceea ce se
\26

poate considera drept viaţă privată în epoca modernă. Faptul de a le recunoaşte a reclamat uneori părăsirea unei
perspective libere şi com¬paratiste în avantajul studiilor efectuate de la caz la caz, pe rituri specifice, îngăduind
cerce¬tarea, ca sub lupă, a unor conflicte şi contra¬dicţii. Dar oricare ar fi modalitatea aleasă, schiţa a rămas aceeaşi,
încercarea de a înţe¬lege în complexitatea ei traiectoria care orga¬nizează, prin ruptură sau compromis, în sau în
afara familiei, împotriva autorităţii publice sau cu ajutorul acesteia, sfera existenţei private. Pentru a reuşi, aceasta
trebuie să înlăture diferite obstacole. în primul rând, existenţa privată presupune instaurarea unei nete des¬părţiri
între funcţia de reprezentare publică şi retragerea în intimitatea vieţii particulare. Pen¬tru toţi cei care, mulţi la
număr, deţin în ve¬chea societate sarcini şi putere, printre care şi suveranul, se stabileşte astfel o diviziune a
timpului şi a spaţiului, a rolurilor şi a practi¬cilor. Ceea ce devine posibil datorită transfor¬mării statului însuşi, ■
care-şi impune legile şi controlul în domenii guvernate până atunci, prin bună învoială sau aflându-se în stare con-
flictuală, de anume indivizi, familii, facţiuni. Dar, în schimb, grija de a face o distincţie în¬tre ceea ce reclamă
funcţia publică şi ceea ce ţine de viaţa privată, ocrotită şi secretă, duce la deprivatizarea forţată a exercitării
autori¬tăţii publice, chiar dacă se menţine indecizia care oferă un statut public şi totodată personal arhivelor
administratorilor Vechiului Regim. Această viaţă oarecum dublă a slujitorilor sta¬tului, şi mai accentuată şi
generalizată de că-
2 Revoluţie care obligă la o ţinută ostenta-tiv civică, nu totdeauna însoţită de sentimente ldentice în forul intim,
paxe prefigurarea par-tojului ulterior, cel din secolul al XlX-lea, care °? institui, precum doi poli antagonişti, spa-'■\
de lucru şi spaţiul de acasă, conduita pro¬fesională şi comportamentul familial. Ceea ce
u priveşte numai pe cei care ocupă o funcţie
127

publică, ci pe toţi indivizii care trăiesc într-o societate care impune fiecăruia să dovedească, prin anume acţiuni
corespunzătoare şi forme exterioare codificate, ce loc ocupă în grupul său social.
Această opoziţie între intimitate şi repre¬zentare îşi dobândeşte poate întreaga sa pu¬tere în însuşi momentul în
care, în unele ţări cel puţin, statul înţelege să dirijeze întreaga existenţă socială, pentru cei care-i dau ascul¬tare şi în
şi mai mare măsură pentru cei care-l administrează sau pentru cel care îl simboli¬zează — ca în Franţa de la
mijlocul secolului al XVII-lea. Mult mai mult, fără îndoială, du¬rează efortul organizării existenţei private prin
sustragerea de la constrângerile familiale. Con¬siderată în secolul al XlX-lea aproape sino¬nimă cu noţiunea de
privat, familia a putut fi, mai înainte, unul din obstacolele ce barau ca¬lea pentru o viaţă trăită pentru sine, în
mij¬locul unor prietenii declarate şi a unor aran¬jamente complice. De aici, în mod paradoxal, posibilitatea
privatizării existenţei individuale în chiar sânul convivialităţilor predilecte, a so~ ciabilităţilor restrânse. Prieteniile
fidele, întâl¬nirile repetate, asociaţiile, obligatorii sau vo¬luntare, sunt tot atâtea ocazii în care se pot strânge
legături privilegiate; dorite cu ardoa¬re, şi care, în contrast cu formalităţile cerute de funcţia publică sau de
disciplina familială, îngăduie o seamă de relaţii libere şi plăcute. „Privat, privată: acest cuvânt privind persoa¬nele
înseamnă şi familial." Definiţia lui Riche-let din 1679 indică relaţia existentă între fami¬liaritatea unor frecventări
hotărâte în comun, pentru plăcerea de a se afla împreună, fără o. fi condiţionate de starea socială, şi conceptul de
privat. Fără necesitatea, în cazul acesta, de a se crea spaţii tainice, de retragere solitară, de incintă proteguitoare:

48
privat înseamnă îna¬inte de toate alegerea unor grupări în mijlocul cărora poţi duce o existenţă care nu e legato-de
cea a obligaţiilor obişnuite. Feminine sau
128

savante, amicale sau juvenile, secrete sau la vedere, comun acestor societăţi este faptul că permit, în partajul
conviviăl, o intimitate pe care viaţa de familie pare s-o interzică.
Afirmându-se la o anume distanţă în ra¬port cu res publica sau cu disciplina familială, intimitatea se declară, şi ea
împotriva constrân¬gerilor colective ale cutumei. Căci, într-adevăr, aceasta impune formele sale concrete
„sociabi¬lităţii anonime" care, în viziunea lui Philippe Aries, a fost nimicită încetul cu încetul de pro¬cesul de
privatizare care a avut loc între se¬colul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea. Anoni¬mat, în cazul acesta, însemnând nu
faptul că fiecare s-ar fi lovit de semenul său, fără a-l cunoaşte, în vălmăşagul relaţiilor stabilite la nivelul satului sau
al cartierului, ci acela că anume instituţii, ritualuri, penalităţi fixate de către cutumă verificau concordanţa
conduitelor individuale cu normele acceptate, socializau şi introduceau reguli şi roluri sociale, sancţionau abaterile
şi devierile. In felul acesta orice^ho-tărâre personală era supusă unui control social riauros, cuvenit de drept unor
anumite gru¬pări speciale (de pildă „mănăstirile Tineretu¬lui") enunţat prin intermediul unor ritualuri
spectaculoase, exercitat în numele comunităţii în întregul ei. Or, în mod progresiv, în oraş ca si la sat, mecanismele
acestui control al co¬lectivităţii încep să fie respinse, descalificate, anulate. încetul cu încetul, acestea încep să fie
considerate ca o insuportabilă violare a liberei alegeri a individului sau a suveranităţii fami¬liei, ca o intolerabilă
intruziune într-un do¬meniu al existenţei socotit de acum înainte ărept domeniu privat — sustras aşadar
juris¬dicţiei comunitare. In cursul secolului al ^VlII-lea, în Franţa meridională, are loc o pu¬ternică mişcare de
respingere a piedicilor puse fo calea voinţei individului. Dar, fără îndoială, Prin alte părţi (în mod special în marile
oraşe, Mdiil burgheze), mişcarea aceasta, care ur- să sustragă aranjamentele din dome-
129

niul privat cenzurilor comunităţii, este de dată mai veche. Or, aceste aranjamente vizează în¬cheierea unor alianţe,
reglementează raportu¬rile dintre soţi, dirijează viaţa întregii familii. Astfel că familia devine locul prin excelenţă al
sectorului privat. Pe de o parte, aceasta se identifică de fapt cu un spaţiu propriu, distinct: cel al locuinţei domestice.
Pentru cel mai mare număr de indivizi, în societăţile din vechime, aceasta constă într-o casă care adăposteşte noul
cuplu în momentul instalării lui, apoi co¬piii născuţi din cuplul respectiv, dar, chiar şi acolo unde există obiceiul
coabitării mai mul¬tor cupluri ce fac parte din aceeaşi familie, fie¬care dintre acestea posedă, în locuinţa comună,
un spaţiu propriu, apt să-i ascundă intimitatea. Chiar şi în oraş, în promiscuitatea obligatorie a imobilelor citadine,
camera, apartamentul sau debaraua sunt tot atâtea despărţituri pentru in¬dividul solitar, cuplu sau familia propriu-
zisă. Pe de altă parte, familia concentrează ataşa-mentele, captează afectivitatea, fixează indivi¬dul. Desigur,
identificarea onestităţii personale cu cea a fiecăruia dintre membrii grupului fa¬milial nu e o inovaţie a secolului al
XVIII-lea, ca dovadă intrigile din acele Comedias ale Se¬colului de aur, şi, după cum am mai spus, prie¬teniile
bazate pe profesiuni, cele din tinereţe sau cele ocazionale rivalizează în mod perma¬nent cu afecţiunile conjugale
sau familiale. To¬tuşi, după cum atestă afirmarea noului interes arătat copilului sau emergenţa unui cult fami¬lial
al morţilor, tocmai în cursul secolului al XVIII-lea, tot ceea ce înseamnă esenţa vieţii private se apleacă asupra
forului familial, fără dezacorduri între individul ca atare şi ai săi. Dar există posibilitatea, ca acest cadru pri¬vat
familial să fie supus necontenit amenin¬ţării, hărţuit de ingerinţele comunităţii sau subminat de imprudenţele
propriilor săi mem¬bri. A-l feri de scandal este aşadar o grea sar¬cină, ce reclamă aliaţi siguri şi puternici. De unde
obligaţia de o recurge la autoritatea pu~
. 130

blică şi, în primul rând, la aceea a suveranului. Numai aceasta poate păstra secretul pe care îl reclamă onoarea
familială; numai aceasta poate garanta libertatea fiecăruia în viaţa particulară împotriva constrângerilor colective
ale cutu¬mei. Formele acestui ajutor acordat familiilor aflate în pericol pot varia şi implica magistraţi şi oameni ai
Bisericii, dar principiul lor este identic, făcând din destăinuirea neînţelegeri¬lor domestice deţinătorului suprem al
autori¬tăţii publice însăşi condiţia aplanării discrete şi private a acestora, la adăpost de cenzurile cutumiare. Astfel,

49
edificarea statului în for¬mele sale moderne nu numai că a permis de¬limitarea, prin diferenţiere, a ceea ce în viitor
nu mai ţinea de sectorul public, dar, mai mult chiar, a oferit garanţie şi ocrotire sectorului pri¬vat, atunci constituit,
şi pus din ce în ce mai mult la încercare în sânul vieţii de familie.
R.C.

SECTORUL PUBLIC Şl SECTORUL PRIVAT


de NICOLE CASTAN
Delimitarea teritoriilor
Pentru a o formula în termeni lapidari, divi¬ziunea public-privat se loveşte în mod fatal de o barieră. Talleyrand
enunţa deja: „Viaţa ce¬tăţeanului trebuie să fie apărată de ziduri": zidurile vieţii private, bineînţeles1. Dar ce
de¬limitează aceste ziduri? Pentru cine trăieşte în timpurile noastre, nici un fel de ambiguita¬te; dincoace, o oază
de pace, refugiu familial pentru ceea ce este esenţial, dar şi un loc de elecţie al prieteniilor şi libertăţilor. Dincolo,
constrângerile vieţii publice, disciplina unei munci global ierarhizate, rigoarea angajamente¬lor de tot felul.
Bineînţeles că asemenea diho¬tomie pune în valoare farmecele domeniului rezervat, fără contenire ameninţat de
încăl¬carea fatală a exigenţelor publice.
E drept că această grilă de lectură nu se adaptează epocii moderne (secolele XVII— XVIII). Vom constata mai
curând o interpene-trare constantă a spaţiilor, o ambivalenţă a ro¬lurilor cu, totuşi, o tenace năzuinţă pe tot
par¬cursul acestor secole către o mai bună delimi¬tare a unora şi a altora. Desigur, la prima ve¬dere, viaţa
oamenilor pare a fi în întregime publică sau în exclusivitate domestică. Cine, în mai mare măsură decât Ludovic al
XIV-lea, poate simboliza o existenţă complet dominată şi consacrată meseriei de rege (nobilă şi capti-
132

vantâ)? Regele a devorat omul, deposedat de viaţa lui privată până la şi chiar în moarte: e uşor să mori în public!
Acelaşi lucru şi în ceea ce-i priveşte pe mai-marii zilei până în secolul al XVII-lea: „Nimic privat în viaţa celor mări",
constata Sfânta Teresa de Avila; prietena sa, Doamna de La Cerda, femeie de viţă nobilă, „trăieşte potrivit rangului
său şi nu după cum îi place, într-o stare de servitute care face din ea sclava a mii de lucruri"2. Invers, şi la ni¬vele
mai modeste, sectorul privat pare să do¬mine fără nici un fel de restricţie: burghezi rentieri sau boiernaşi de ţară,
puţin avuţi, afir¬mă că se consacră aproape în exclusivitate plă¬cerilor vânătorii, deliciilor mesei, fără altă
ocu¬paţie, mărturiseşte unul din aceştia „în afara unor neînsemnate capricii pentru unele fetiş¬cane, capricii
satisfăcute în cea mai mare gra¬bă". De unde am putea deduce că alternarea rolurilor şi a spaţiilor în care-şi duc
aceştia viaţa reflectă rangul social. Dar atunci, ce tre¬buie să credem de plebea din Napoli, de pildă, descrisă de
prezidentul de Brosses fără nici un fel de complezenţă?" Aceşti oameni n-au lo¬cuinţă, îşi petrec viaţa în
mijlocul străzi¬lor .. ."3.
Aşadar, de la rege la sărăntoc, unicitatea vieţii pare să constituie însăşi regula. Totuşi nenumărate cazuri "specifice
sugerează şi alt¬ceva: o intersectare de funcţii care fracţionează anume răstimpuri şi locuri mai puţin
conven¬ţionale.
FAMILIA ÎMBLÂNZITĂ
Libertatea, ca şi independenţa, se dobândeşte ttiai întâi în familie. Cea din Vechiul Regim nu rferâ, nici pomeneală
de aşa ceva, decât unele Manifestări afectuoase; dimpotrivă, pentru toţi cei care ocupă o funcţie, indiferent de rang,
fa¬milia e un loc de dominaţie, de împărţire au¬toritară a sarcinilor. Stricta disciplină impusă
133

de capul familiei asigură acea coeziune indis¬pensabilă pentru salvgardarea patrimoniului şi a onoarei familiale;
solidarităţile imperioase nu acaparează, din pricina aceasta, indivizii. Pu¬teai evada din mijlocul grupului în mod
cu totul natural şi fără ca aceasta să revolte pe cineva.
Copiii
Copiii oferă o autentică mărturie. De îndată ce se desprind de fustele mamelor, băieţii, în¬tre patru şi paisprezece
sau cincisprezece ani pot dispune de unele discontinuităţi de timp, din care pot avea numai de câştigat. La prima
vedere, procedeul invers ar părea mai sigur, acesta tratându-i cu multă asprime pe toţi co¬piii, fie că e vorba de cei
din mediul rural, de cei ce se pregătesc pentru o meserie sau de cei din colegiu. Astfel că un gentilom din Lan-
guedoc nu ezită să atribuie unui internat din Fleche pentru copii mici moartea succesivă a celor trei fii ai săi; este
acelaşi v-tip de internat pe care îl va cunoaşte însuşi Balzac, mai târ¬ziu, la colegiul din Vendome. Dar mulţi copii
scapă acestui supliciu mulţumită regimului de externat, completat cu lecţii particulare luate la domiciliu. Trecerea
de ia regimul casei pă¬rinteşti la cel al colegiului nu se face fără unele escapade care nu trebuie trecute cu vederea.

50
Aşa cum reiese destul de bine din Memoriile acelui Paj căzut în dizgraţie* — autobiografia poetului Tristan
L'Hermi'te, crescut la curtea lui Henric al IV-lea — sau din povestirile ca¬valerului de Fonvielle, născut în 1760 într-
o familie de burghezi gentilomi din Toulouse, sau din cele ale lui Guillaume Herail, nepotul unui bogat negustor
stabilit în provincia Age-nais5. Totul îi desparte pe aceşti autori, epoca, mediul, educaţia, commne le sunt însă
aventu¬rile puerile, dacă nu oneste, căci toţi trei duc o viaţă dublă: una aflată la vedere, în confor-
134

mitate cu imaginea mult dorită a elevului si¬litor şi a fiului respectuos, şi o alta, ascunsă, care se desfăşoară într-o
lume a lor. Pajul este crescut laolaltă cu un mic principe de vârsta lui (cinci ani): au parte de aceeaşi educaţie, se
bucură de aceleaşi jocuri, fac aceleaşi exer¬ciţii, călătoresc împreună de la un castel la al¬tul; obligaţia lui constă în
a-1 sluji, a-1 distra, a-i alina suferinţele atunci când se îmbolnă¬veşte; îşi pune la bătaie tot talentul lui de
po¬vestitor; iar imaginaţia lui năvalnică e totdea¬una gata să ghicească dispoziţia tânărului prinţ: „Ah! micuţule
paj, văd că eşti gata să spui că lupul a mâncat mielul, dar eu te rog să spui că nu 1-a mâncat!". De unde, o afecţiune
du¬rabilă, gaj al libertăţii în cursul unui serviciu permanent. Fonvielle şi Herail sunt crescuţi în sânul familiilor
respective; obiect al unor atenţii deosebite, deoarece sunt cei dintâi năs¬cuţi, beneficiază, amândoi, de o educaţie
so¬lidă şi de un control sever; acasă la început, sub stricta supraveghere a unor profesori par¬ticulari, apoi a unor
meditatori severi care al¬ternează cu colegiul. Şi unul şi celălalt salută eu bucurie vârsta (de cinci sau şase ani) când
scapă de nişte solicitudini atât de statornice; chiar cu preţul unui dezacord între părinţi: ta¬tăl la vânătoare sau
absorbit de afaceri, mama în „vârtejul lumii"6.
E nevoie, fără îndoială, de arta disimulării. Herail şi Fonvielle par, atunci când se află în confesional, deosebit de
evlavioşi, iar acasă me¬reu cu câte o carte de rugăciuni în buzunar. Şi tobă de carte: afişându-şi progresele cu trufie,
latină, aritmetică, literatură, perorează fără teamă în faţa unor femei ignorante. Abili to¬tuşi când recopiază în mare
viteză cursuri şi exerciţii. Dar şi prudenţi: mereu prezenţi la lucrările scrise şi la punejea notelor. Aşa că sunt
complet acoperiţi, ceea ce le îngăduie să devină, la momentul oportun, „libertini" în Măsura în care poţi fi astfel la
vârsta de zece
135

ani, adică amatori de recreaţii, de jocuri şi de bucate alese.


Esenţialul constă în a se folosi de trecerile . de la o autoritate la alta pentru a evita disci¬plina familială. Pajul îşi dă
seama de obliga¬ţiile, niciodată precizate, ale slujbei sale pen¬tru a rătăci prin coridoarele şi galeriile pala¬tului. Se
amestecă printre intimii casei, valeţi, soldaţi din gardă şi tineri seniori, comedianţi chiar, veniţi în vederea unei
reprezentaţii. E de datoria lui să-şi distreze stăpânul, un excelent pretext să alerge prin tot Parisul în căutarea unui
cânerar dresat, a unui ursuleţ sau a altor animale din Arca lui Noe; excelentă ocazie, de asemenea, de a duce o viaţă
liberă de hoinar. în sneranta unui spectacol, a unei întâlniri, a unor distracţii. La sfârşitul secolului- al XVIII-lea,
Fonvielle şi Herail folosesc aceleaşi me¬tode: între colegiu şi casă, escapadele sporesc ca număr, în oraş şi la ţară,
împreună cu o bandă de mici ştrengari adunaţi de ici şi de colo. Dar şi, pentru toţi trei, timpul răpit vieţii de scoală
si celei familiale este dedicat ,,Da-siunilor lor": lectura (romane cavalereşti, piese de teatru, Buffon), animalele
(păsări şi pisici), florile: şi, în şi mai. mare măsură, freneziei io-cului de cărţi şi zarurilor. Dar „lăcomia" le-o ia
acestora înainte cu micile pateuri la cinci ani şi cu sticla ,,.gustată de unul singur" la unsprezece (Herail). Dar toate
acestea trebuie şi nlătite; fără îndoială viaţa privată începe cu libera administrare a banilor. Cei trei eroi ai noştri nu
duc lipsă de aşa ceva şi r\u fac un mister din provenienţa acestora. Pajul „se descurcă şi el cum poate": îşi face rost
de ba¬nii necesari de la vânzătorii de ■ păsări şi de la alţi. furnizori ai prinţului. Herail si Fon¬vielle optează pe faţă
pentru furt: grâne pen¬tru început, furate de acasă şi vândute în pier-' dere: apoi bani gheaţă, „mâinile sale erau ca
lipici" (Herail). când s-a convins că „banii n« erau furaţi deoarece rămâneau în familie". : Datorită unor mici
furtişaguri zilnice (de la
135

12 la 15 soli) îşi face rost de o mică sumă de bani de care se foloseşte fără nici un fel de restricţie; nu duce totuşi lipsă
de bani; tatăl şi bunicul îi dăruiesc ludovici „strălucitori şi noi" pentru a lua ochii celorlalţi; dar tânărul e obligat să
dea socoteală de suma primită; căci este vorba să confirmi averea familiei şi . nu s-o risipeşti.

51
Faptul că-şi duceau viaţa în felul acesta, într-un mod destul de nepăsător şi la o vârstă încă fragedă (vreo zece ani),
ar fi trebuit să provoace o ruptură sau cel puţin o vădită slă¬bire a "legăturilor de familie. Dar nici gând de aşa ceva;
cu condiţia de a se organiza o reţea de protecţie şi de complicitate. Tinerii seniori sau comedianţii' regelui îl ascund
pe paj şi-1 sustrag interdicţiei preceptorului; mai rău chiar, îşi găseşte un refugiu sigur în chiar braţele prinţului:
„Nu-1 costă decât o lacrimă sau două pentru a-i obţine iertarea". Cât des¬pre şcolarii Fonvielle şi Herail, aceştia
pro¬fită fără ruşine de preferinţa unei mame pen¬tru întâiul ei născut. De fapt, complicitatea servitorilor oferă şi
mai multă siguranţă; Fan-chon, cu care Fonvielle doarme în acelaşi pat, îi ascunde absenţele; fără a pune la
socoteală faptul că tot ea îl ajută să vândă cerealele sau să schimbe, în pierdere, banii furaţi.
Herail mărturiseşte şi el că preferă tovă-, răşia acestora celei a tatălui şi a mamei.' Gă¬sea că sunt mai îndatoritori,
fiind gata ori¬când să favorizeze şi să se amuze cu maliţiozi¬tate de ştrengăriile sale. Maturizându-se, He¬rail îi vă
socoti nefaşti şi corupători, pentru, bineînţeles, a aduce şi mai mari laude genero¬zităţii naturii care i-a redat
inocenţa iniţială. Aceşti trei copii, privilegiaţi în lucrarea de faţă datorită Memoriilor lăsate de ei, nu ne îndreptăţesc
să credem că genul acesta de li-oertate era rezervată doar băieţilor de fami-de preferinţă bogaţi. Mărturii venite din
mai modeste atestă faptul că unii băieţi
prăvălie, unii mici derbedei de la ţară sau
137

progeniturile unui notar din Rouergue pot să-şi ia şi ei o parte din viaţă în propriile lor mâini. In mod necesar şi cu
precădere, aceş¬tia rămân legaţi de familie; ceea ce nu-i împiedica să se distreze în orele de chiul şi să exploateze cât
mai profitabil relaţiile de prie¬tenie cu servanta, cu ucenicii sau chiar cu duhovnicul. Pe scurt, să ducă o viaţă a lor,
mai mult sau mai puţin mărturisită sau cunos¬cută, în pofida opreliştilor obişnuite7.

Viaţa privată la feminin


Expresia „viaţă privată la feminin" poate pă¬rea paradoxală, într-atât de mult femeia din societăţile respective pare
surghiunită în sâ¬nul căminului. Desigur şi în mod general, îi este interzis orice rol public şi orice responsa¬bilitate
externă (politică, administrativă, muni¬cipală, corporativă)8. Exemplul oferit de Lyon în secolul al XVI-lea, şi
analizat de Natalie Davis, este edificator. Femeii i se atribuie aşa¬dar un rol oficios, recunoscut de altfel nu fără
oarecare maliţiozitate, dar nu şi oficial9.
Deoarece ocupaţia sa este în mod prioritar domestică. Cadrul: casa; iar drept vocaţie, in¬carnarea imaginii, bine
fixată de Biserică şi de societatea civilă, a soţiei şi totodată a mamei. Obligativitatea onorabilităţii, alcătuită din
cumpătare, din fidelitate faţă de ai săi şi faţă de bunul său renume, o rezumă destul de bine; în consecinţă, un
devotament statornic faţă de toţi cei care îşi duc viaţa în comun sub acoperişul său o hărăzesc să-i servească, adică
să-i îngrijească; să-i hrănească, să-i crească, să-i doftoricească, să fie lângă ei în ceasul morţii acestora; aceasta este
îndeletni¬cirea femeilor căreia i se consacră toate aces¬tea în mod gratuit; de altfel nici nu e obiceiul să li se
recunoască participarea, atât de fre^~ ventă, în producţie, pentru a li se' aduce cât mai multe laude şi mulţumiri, cu
privire la

133

devotamentul lor, în testament. Ca cel lăsat de Doamna Acarie, viitoarea întemeietoare a Ordinului Carmelitelor
Slin Franţa, familiei şi discipolelor sale: ea le conduce fără toane, chemându-le la sine pe rând, în scopul de a „stabili
o legătură amicală care le instruieşte şi le câştigă inima". Ceea ce înseamnă că este solicitată să depună o muncă
neîntreruptă, de vreme ce acesta este rolul său recunoscut10.
şa este Doamna d'Ayne, soacra baronului d'Holbach; ea primeşte în fiecare vară la cas¬telul din Grandval, pe lângă
proprii săi co¬pii, un mare număr de invitaţi; casa este re-
larcabilă. Diderot, un obişnuit al casei în areajma anilor 1760, îi recunoaşte toate virtu-

52
le unei adevărate stăpâne a casei, preocu¬pată tot timpul ca ceilalţi să se simtă bine şi să se distreze. „Iţi manifestai
preferinţa pentru an anumit fel de mâncare, a doua zi îl aveai dinainte şi aşa mai departe"11.
Slujitoare, aşadar, dar şi stăpână; în¬tr-adevăr, funcţia respectivă o înzestrează cu autoritatea necesară îndeplinirii
acesteia, dacă pretinde virtuţile corespunzătoare modestiei, devotamentului şi chiverniselii. Ceea ce duce la
revizuirea ideii privind o subordonare rigu¬roasă faţă de capul familiei; se impune mai curând o împărţire a puterii
şi a îndatoririlor. Doamna Phlipon, mama Doamnei Roland, a fost în primul rând soţia unui cunoscut gravor
parizian. în calitatea aceasta, are putere de-Plină asupra conducerii gospodăriei, tatăl având în stăpânire atelierul
unde se adunau ucenicii şi clienţii. Doamna Phlipon, pe lângă economia domestică şi dirijarea slujnicei,
supra¬veghează educaţia fiicei sale; doreşte ca aceasta să fie îngrijită şi instruită alături de ea, potrivit tradiţiei;
alege şi îi supraveghează
ţ toţi profesorii particulari care se perindă
"in faţa copilului; o iniţiază în aşa-numitele >,arte de agrement" — adică desenul, muzica, Qansul şi altele —, o
îmbracă deosebit de co-
1et, peste condiţia socială a familiei; îi orân-
139

duieşte, bineînţeles, orice ieşire în lume, la cumpărături, în familie, la biserică; laolaltă cu plimbarea familială de
duminică după-amiaza în grădina Regelui sau vara la' Soucy sau la Meudon12.
De fapt, în sânul grupului familial, doamna Phlipon trăieşte multe momente de afectuoasă intimitate cu fiica sa, fără
a neglija însă rân-duiaia invariabilă din cămin. Căci toată pro¬blema care priveşte viaţa domestică rezidă în
delimitarea judicioasă a libertăţilor şi a izo¬lărilor posibile. Trebuie menţionat de la în¬ceput faptul că, odată trecut
pragul sărăciei, femeia nu rămâne fără mijloace de trai; toc¬mai eele care îi dau libertatea de a-şi redacta
testamentul şi contractul de căsătorie. Acest pact care stă la baza familiei, de rigoare în clasele avute, este practicat
pe scară largă la toate nivelurile în provinciile din sud. Or, acesta îi dă soţiei, o dată cu garantarea dotei, •şi
libertatea de a dispune de bunurile proprii, posibilitatea unei strategii personale, confor¬mă, în general, e adevărat,
cu politica' fami¬lială: până şi o gospodină modestă din Nîmois, Jeanne Fabre, a putut înlesni căsătoria fiicei sale
printr-o donaţie de 36 de livre şi câteva piese de îmbrăcăminte. Marchiza de Lacapelle, înrudită cu familia Losse-
Valence, datorită unei dispoziţii din testamentul său poate schimba căsătoria nepoatei sale care a fost crescută, pe
cheltuiala ei, la călugăriţele mal¬teze din Toulouse; dar, în acelaşi' timp, pre-" tinde „să i se acorde toată
consideraţia". Ori¬cum, chiar cu riscul' de a scandaliza, libertatea de a dispune de bunurile personale se men¬ţine.
Doamna de Pollastron, soţia unui gen¬tilom gascon, fără a poseda o avere mai mare decât cei de condiţia socială
respectivă, a moşj tenit unele bunuri de familie. Fie datorită preferinţei, fie datorită orgoliului de a con¬tracta o
căsătorie măgulitoare, ea adaugă suma de 3 000 de scuzi la dota unei tinere verişoare, .
140

în vreme ce suma de 200 de scuz; pentru îm¬brăcăminte ar fi fost suficientă13; dublă tră¬dare: faţă de soţul său, de
care face abstrac¬ţie, şi faţă de copiii săi, pe care îi frustrează în aceeaşi măsură; pe plan juridic, însă, actul e
inatacabil.

Locurile de privatizare
Citind corespondenţa timpului sau relatările martorilor, avem, până la urmă, impresia că femeile dispuneau de
marje de manevră destul de flexibile; ceea ce le-a permis, ori de câte ori s-a ivit ocazia, să-şi scoată masca şi să nu
mai ţină cont de constrângerile rolului ce le fusese atribuit. In privinţa alegerii slujnicelor, de pildă, uzanţa
încredinţează această sarcină fe¬meii. La un fericit nivel social, cel al unei burgheze ce trăieşte ca o nobilă în
Languedo-cul anului 1770, acesta fiind şi cazul femeilor de serviciu şi al lacheului său personal; „că¬rora le cere să
aibă o înfăţişare plăcută şi să fie celibatari, cu condiţia, totuşi de a le con¬trola cu exactitate cheltuielile şi de a nu-şi
dez¬lega prea des băierile pungii". Şi tot femeii îi revine, bineînţeles, dreptul la corecţie: ,,să-şi pândească" slujnica
necredincioasă pentru a o sili să mărturisească şi să-i restituie boneta furată pare un lucru normal soţiei unui
pro¬curor din Velay. Tot femeia le dirijează munca i trăieşte laolaltă cu aceştia într-o familiari¬tate care poate
merge până la complicitate. Sophie Volland reuşeşte să comunice cu Di-derot fără ştirea mamei sale (se afla, pe
atunci, ta preajma vârstei de patruzeci de ani) prin intermediul slujnicei sale devotate. Faptul că D-na de Pollastron,
în castelul său de la ţară sau în locuinţa sa din Auch, îşi duce viaţa ei, "ea plină de familiaritate, după părerea du^
tovnicului său, cu femeile de serviciu, nu °nstituie o excepţie. Le preferă familiei şale;

53
stăpână şi slujnice iau în derâdere purtările rustice ale soţului şi vorbesc într-un mod ne¬cuviincios pe socoteala
socrilor.
Administrarea cotidianului
E un fapt real că administrarea casei prile¬juieşte vădite forme de privatizare. Desigur, numai dacă nu aparţine
claselor superioare sau dacă nu e văduvă, femeia nu ia parte Ia eco¬nomia externă, comercială; n-o vezi încheind
afaceri, prin pieţe; administrarea patrimoniu¬lui, manipularea banilor şi a creditului nu sunt de competenţa ei
recunoscută. O negustoreasă din Toulouse mărturiseşte chiar că îi este ru¬şine să-i ceară bani soţului său.
Totuşi, în cadrul lumii feminine se observă o întreagă circulaţie subterană de bani, de ali¬mente, de veşminte sau de
servicii, practicată adesea fără ştirea bărbaţilor. Aceasta reflectă iniţiative particulare, de mică însemnătate
bineînţeles, dar semnificative; aşa cum e ca¬zul soţiei unui muncitor din Montauban, ca-re-i împrumută o mică
sumă de bani unei ve¬cine pentru a-i cumpăra nişte panglici fiicei sale care urmează să-şi încerce norocul cu
aju¬torul cochetăriei; caz frecvent, asemeni ţă-răncilor care, câte trei sau patru, pornesc spre târgul vecin la ceasurile
trei din noapte, unde vând ouă sau legume, putându-şi astfel gar¬nisi puşculiţa personală; destăinuind acest lu¬cru
unei anumite vecine (este vorba, în ase¬menea împrejurare, de cinci monede de 12 soli pitite într-o punguliţă
ascunsă în I fundul unei găuri din vatră) înseamnă, pentru 'o biată femeie din Lavaur, o splendidă dovadă de
în¬credere. Ca şi în copilărie, banii personali n" circulă în mod necesar prin canalele familiale; aceasta poate fi,
atunci şi în mod exclusiv, o cauză şi o condiţie a libertăţii; aşa cum e ca¬zul unei slujnice din Montpellier care, la fel
ca multe altele, şi-a încredinţat unei prietene-
142

simbria pe trei ani. Ea şi-a strâns banii aceş¬tia pentru a-şi face un rost, dar, mai ales, pentru că nu vrea să-şi
înmâneze comoara fa¬miliei sale.
Cercurile vieţii
Din cele relatate mai sus reiese că femeile tră¬iesc, în ceea ce priveşte esenţialul, într-o lume a lor, deschisă către
exterior. Deoarece, într-o ^Icasă bogată, ca şi într-o fermă, uşa deschisă ^Bsau închisă este simbol şi totodată
realitate. In privinţa caselor de la ţară, asupra bărba¬ţilor apasă o interdicţie morală care le opreşte intrarea atunci
când femeile se află singure în interiorul caselor. De obicei, închiderea uşilor în timpul zilei întrerupe venirile
şi ple¬cările obişnuite; e un fapt uimitor, remarcat şi comentat de nenumărate ori. Fapt din care nu rezultă nici un
fel de recluziune în spa¬ţiul domestic, ci oferă prilejul de a se stabili unele relaţii mai independente14.
Sociabilita¬tea amicală nu este o expresie lipsită de aco¬perire. Aşa după cum îi scrie Diderot din Grandval şi pe
un ton destul de ironic priete¬nei sale preaiubite, Sophie Volland, bărbat şi femeie totodată, potrivit expresiei lui
Grimm: „După masă, ele s-au reîntors, noi le-am lăsat să-şi facă micile lor confidenţe; e o nevoie pre¬santă atunci
când a trecut mai mult timp fără să se fi văzut [... ] [ca şij mângâierile pe care au obiceiul să şi le împartă".
Prin forţa împrejurărilor, pentru toate aceste femei care nu au acces la viaţa mondenă fa sensul convenţional al
cuvântului, aseme¬nea legături se consolidează între rubedenii sau vecini; acestea din urmă întărite în car-erele
urbane de promiscuitatea de rigoare (Şaisprezece camere, câte una pentru fiecare familie de artizan într-un
imobil de trei etaje dintr-o suburbie din Toulouse). Spaţiul ex-frem de mic, absenţa closetelor îi obligă pe
143

tele, mai cu
aşezâminteîe
+,•„ ,
S.Udf SUnt «cluse din
s§mot°^ £
fi °biCeiuI de ^ dâ
i; dar iitrs
le acorda oarecare liber °t
fi vorba decât de a-ş '

54
da?r
va caionce fără deosebi-
_, ele se duc, tot aşa, să danseze sub un
bătrân ulm, „în grupuri atât de drăgălaşe, atât
ie vioaie, atât de sprintene", aşadar atât de
:in abordabile, suspină Fonvielle, slujbaş, pe
i, la depozitul de sare. Fără îndoială că
"ile şi obiceiurile colective favorizează
in mod special participarea tineretului, iar
fetele puteau profita de faptul acesta. Se cu¬
noaşte însă separarea decisivă operată de că-
~~' ' în sânul '"-"u" aceasta
femeii;
mbă rolurile si Petrecerea n
;
impuss d
o
ă o co acelaşi motiv vestice,
r ■ '■^JeSne?te. oferind " obligatiilor do_
S?6 °biŞnuit
BonUdu
dârâdtorilor Zun î si pentru nimfe l I
° Parte di"
17°9' Că nu d
careta-;
-esta, se
I
jţ Pentru mU]t tim' *3"!lllei * al comunităţii; «. e favorabilă laO?a]ta^ Pr3CtiCa Adiţională f f la slujbele 'reS^ T ^f^3
ohli^°-rilor- ^ şi ia peierfn°aaSpţ' la Predic«e misiona-
un anu^ r tm f-68*6 an; acestea nU^ ^ vie ii, cu avant
locatari să-şi părăsească tot timpul căminul în căutarea apei, a focului, a luminii; fără să mai punem la socoteală
acele spaţii colective, dar specific feminine, cum e spălătoria, fântâna, cuptorul sau moara; în sud femeile au
obiceiul să frecventeze aceste locuri în grupuri de câte două sau trei, ca între vecine, şi să stea de vorbă ore întregi.
Astfel că, în general, viaţa şi munca, socotite' mai târziu de interior, îşi extind sfera cu mult spre exterior15:
pragul uşii, strada, ba chiar şi piaţa publică sunt ane¬xate de către femei; aşa după cum sunt de¬scrise, la Toulouse,
în secolul al XVIII-lea, re¬unite în „mici pâlcuri" penfru a-şi hrăni co¬piii. O cârciumăreasă din Toulouse îşi
spală aici, în mod cât se poate de natural, paharele; pe scurt, un întreg domeniu care nu mai e propriu-zis
domestic, dar nici nu e recâştigat încă de autoritatea publică;-va fi nevoie de o îndârjită tenacitate regulamentară
şi o re-amenajare a habitatului pentru a alunga în interiorul locuinţei, ca şi în dependinţele pro¬prii (curte,
grădină, scară) ocupaţiile private; ': până atunci, acolo putem întrezări frontierele, labile în secolele XVII şi XVIII,
dintre sec¬torul public şi sectorul particular; privatizarea se vădeşte în momentul acesta doar prin unele gesturi
semnificative; mâncarea, de pildă, adusă în stradă de două vecine apropiate („din prietenie", spun acestea)
soţiei unui ţăran din Bigorre. Prilejul? Chelfăneala pe care i-o ad¬ministrase soţul, un individ brutal. Mai
con¬cludentă chiar, reacţia unei mame la aflarea morţii subite a fiului ei; în loc să se refugieze în sânul familiei,
iese în stradă şi aleargă, plângând, să se arunce în tratele vecinei sale.
Dimensiunile sărbătorii
Şi râstimpu-
bastionul
al°To? aJUU1 Ş1 ele să se evite «i este cunoscut faptul că fe-
144
'43

O nouă năzuinţa: intimitatea


Contrareforma insă, fără ca acesta să fie sco¬pul ei declarat, a lărgit aria vieţii private a femeilor. Având în vedere
viaţa femeilor de lume, sfântul Francois de Sales ştiuse să împace exigenţele salvării sufletului cu cele ale

55
societăţii16. Influenţa lucrării sale L'Intro-duction ă la vie devote (Introducere la viaţa cucernică) a fost deosebit de
mare; pornind de la aceasta, o pastorală, îndeosebi prin inter¬mediul predicilor, a prezentat, în cursul seco¬lelor
XVII şi XVIII, chiar până la nivelul omu¬lui de rând, un nou model de devoţiune fe¬minină, în scopul de a trăi cu o
şi mai mare intensitate adevărurile religiei creştine. Astfel, unele femei, antrenate de cine ştie ce misiune sau chiar
de duhovnicul lor, îşi rezervau răs¬timpuri zilnice de reculegere; în jurul anului 1750, soţia unui chirurg din
Toulouse are în vedere şi lucrul acesta când porneşte să-şi îm¬partă timpul: e foarte zeloasă în ceea ce pri¬veşte
gospodăria; în afară de câteva mese luate împreună cu prietenii, nu iese decât pentru a asista, în tovărăşia câtorva
vecine, la slujbele religioase; şi cel mai adesea singură, dar uneori cu una sau alta dintre acestea, se duce după-
amiaza, către orele patru, la biserica parohiei pentru a-şi spune rugăciunile proprii şi pen¬tru „a-1 saluta" pe
Pruncul Isus.
în această nouă evoluţie se poate observa influenţa educaţiei; în epoca modernă educa¬ţia nu eiai e atât de riguros
controlată de fa¬milie, în privinţa aceasta, cei doi sau trei ani petrecuţi la călugăriţe, — obicei care se răs¬pândeşte
în sânul micii burghezii urbane —■ au fost hotărâtori; fapt care a oferit tinerelor fete perspective necunoscmte:
Doamna Herail, din Auch, la mijlocul secolului al XVIII-lea, descoperă prietenia datorită mănăstirii; este încântată
de pofta de viaţă a unei fiice de magistrat, prietena sa apropiată, Vavarette;

146

legătura lor dăinuie şi după căsătorie; se in¬vită reciproc pentru lungi sejururi la ţară; confidenţele, intrigile şi o
intensă corespon¬denţă le umplu existenţa timp de câţiva ani; şi sunt în măsură să influenţeze viaţa lor de familie şi
să-şi indispună soţii. Aceeaşi expe¬rienţă şi în ceea ce o priveşte pe Manon Phli-pon; la doisprezece ani, a pretins
părinţilor săi s-o trimită pentru doi ani la mănăstirea Saint-Marcel pentru a se putea pregăti în ve¬derea comuniunii
într-un climat spiritual corespunzător. Un rezultat neprevăzut: întâl¬nirea unor prietene, străine de familie, două
călugăriţe mai întâi, care îi oferă tihna chi¬liilor lor unde poate citi în linişte şi vorbi în mod deschis. Apoi Sophie
Cannet, internă ca şi ea, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte: „împărtăşeam totul cu Sophie, to¬tul ne
era comun", gusturi, lecturi, gânduri; la urma urmei, pensionul oferă fetelor, ca şi colegiul destinat băieţilor,
posibilitatea de a trăi şi de a se verifica în alt mediu decât cel familial, mediu desigur cu totul nou.17
In consecinţă, încep să se precizeze unele confluenţe şi delimitări în chiar cadrul lor obişnuit de viaţă; demersul nu
duce încă de¬cât rareori către căutarea singurătăţii sau a in¬timităţii; aceasta pretinde anume libertăţi şi un nivel
cultural puţin obişnuit în epocă. Ma¬non, acest exemplu demn de a fi citat în orice împrejurare, a putut să-şi
orânduiască încă din copilărie o oază de pace, „alcovul său", unde citeşte seara, fără să spună nimic nimănui, cărţi
sustrase de la prietenii tatălui său. Mama vede totul, nu suflă un cuvânt, dar veghează de la distanţă. în marea lor
majoritate însă fe¬meile, chiar cele care veniseră în contact cu cultura, nu ajunseseră atât de departe; cel mult, în
unele familii de comercianţi din Tou-louse sau MontjSellier, parte din ele împărt㬺esc un gust comun pentru
lectură, vădind des¬tulă cutezanţă în interştiţiile vieţii domestice
147

pentru a face schimb de cărţi şi pentru a i întâlni unele cu altele către sfârşitul dupc amiezii ca să stea la taifas.
De fa „şoaptă" fa zvonuf public
Oricum, suntem nevoiţi să constatăm perma¬nenţa unor forme feminine de viaţă; de altfel, asupra rolului care le
este rezervat apasă o contradicţie; stăpâne la ele acasă, ţinute în cer¬cul restrâns al familiilor, femeile sunt totuşi
cele care determină opinia şi zvonul public. Faima, în privinţa aceasta, le acordă tot cre¬ditul; nu ştiu decât să
vorbească; şi, bineînţe¬les, despre problemele specifice pe care le cu¬nosc mai bine ca oricine datorită
convorbiri¬lor din pragul casei sau de la spălătorie; dato¬rită şi unei curiozităţi mărturisite fără jenă în mediile
populare; cutare a fost „obligată" să urmărească un trecător, să asculte o conver¬saţie sau să spioneze un vecin; tot
atâtea măr¬turii gata să alimenteze conversaţiile. Nimic, nici chiar furtişagurile sau naşterile clandes¬tine nu pot
fi ignorate în aceste societăţi de panoptic în care anonimatul e aproape inexis¬tent. La Pezenas, e de ajuns ca un
băiat de prăvălie să vădească oarecare asiduitate pe (lângă vreo fată, că un stol de femei de pe stradă pornesc
numaidecât sâ-i dea de ştire mamei; dar nu înainte de a evalua şansele unei eventuale căsătorii şi de a o
interpela cu mali¬ţiozitate pe fată: „Pe când o invitaţie la nuntă?". Asemenea vorbe n-au nici o importanţă, şi
aceasta în virtutea unei iresponsabilităţi pu¬blice general admise; pe când bărbaţii, aceştia pe deplin responsabili,
sunt obligaţi la o mai mare sobrietate în ceea ce priveşte limbajul. Trecerea de la „şoaptă" la zvonul public are o cu

56
totul altă pondere; căci asta înseamnă să dezvălui secretele familiilor în piaţa pu-blicâ; victima fiind obligată să
obţină repara¬ţia de rigoare, ameninţată, în caz contrar, să-şi
148 I

aceea a statului care urmăreşte extinderea câm¬pului propriu de activitate prin intermediul aparatului său de
justiţie, poliţienesc şi finan¬ciar; iar apoi, năzuinţa cetăţenilor cu ştiinţă de carte de a se implica în activitatea
publică. De unde dorinţa de a separa în şi mai mare măsură diferitele zone de viaţă: publică, fami¬lială, privată.
Retragerea nu mai constituie în mod necesar izolare, „înţelept şi sfânt interval între viaţă şi moarte", aşa cum a
practicat-o cancelarul de Pontchartrain potrivit relatării lui Saint-Simon; el îşi consacrase viaţa rege¬lui, lumii şi
familiei sale; înaintând în vârstă, iar soţia sa aflându-se în mormânt, cancelarul părăseşte Curtea; pentru
totdeauna18. în seco-lui al XVIII-lea lucrul acesta nu se mai face din evlavie ci, atunci când se iveşte ocazia, pen¬tru
a gusta din „deliciile vieţii private" (con¬tele de Brienne).
Ceremonialul şi distracţiile
Domnia lui Ludovic al XlV-lea ne oferă deja începutul. La Versailles şi în faţa scenei, prin¬ţul şi curteanul, în rolul
lor complementar de suveran şi de slujitor al cultului monarhic. In cadrul fastuos al sălii de ceremonie, al
saloa¬nelor şi al parcului, al locurilor deschise tutu¬ror, regele îşi duce viaţa în public, impenetra¬bil, stăpân al lui
însuşi, ca şi al regatului. Prea puţină intimitate, chiar şi mai restrânsă viaţă de familie, dar o reprezentare aproape
con¬stantă. Regele, se spune, a absorbit omul; în schimb, a pretins extrem de mult de la persoa¬nele marcante şi de
la nobilii stabiliţi la Curte deoarece sunt consideraţi, şi pe drept cuvânt, nişte rebeli. Nobilimea a renunţat la orice
pu¬tere politică dar, în acelaşi timp, şi la viaţa lor personală; a dobândit în schimb bunăvoinţa unui stăpân
atotputernic care cunoaşte toate secretele de familie; şi se declară păzitorul aces¬tora; căci, într-adevăr, în cursul
unei audienţe
150

secrete, lui îşi încredinţează o doamnă de la Curte onoarea compromisă de o sarcină inopor¬tună; şi suveranul
trebuie să-şi asume salva¬rea acesteia trimiţându-1 pe soţ la oaste19.
începând de atunci, totul devine favoare pentru aceşti aristocraţi închişi în nişte cămă¬ruţe rău mirositoare,
aflate la mezanin sau la mansardă. Este complet ratată posibilitatea unei vieţi de familie sau a unei legături de
priete¬nie, când trebuie să te supraveghezi pentru a nu fi auzit. Un secol mai târziu, Manon Phli-pon se arată
indignată văzându-1 pe arhi¬episcopul Parisului „gata să se ploconească în fiecare dimineaţă la scularea
Maiestăţilor Lor [...]«.
în culise, actorii îşi mai îngăduie câte-o clipă de odihnă. Regele în primul rând: are obiceiul ca în fiecare zi să se
retragă într-un spa¬ţiu mai intim: cabinetele particulare care du¬blează sala de ceremonie; în care se intră prin
spate şi unde puţini sunt admişi acolo, deoa¬rece, dacă în public oricine se poate adresa re¬gelui, audienţa
particulară în cabinet este o favoare deosebită. La urma urmelor, în aceste ocuri inaccesibile, puţin descrise,
regele îşi icoate masca. Primo Visconti, ambasadorul Ve-îeţiei, observă că, de îndată ce trece pragul, "egele „capătă
o altă expresie, ca şi cum ar trebui să apară pe scenă". Acolo regele tră¬ieşte cu intimii săi, cu valeţii săi de casă, atât
de invidiaţi; acolo îşi primeşte, copiii, arhitec¬ţii, ale căror planuri sunt studiate cu pasiune. Fără îndoială că
jocurile puterii continuă şi în aceste cabinete, dar nu în mai mare măsură decât în apartamentul Doamnei de
Maintenon; de-a lungul anilor regele se bucură aici de o viaţă de interior, conjugală aproape, spre cum¬plita mânie
a lui Saint-Simon, pe care îl irită ^eJa acest privilegiu de a supraveghea accesul ln aceste cabinete particulare; atunci
când re¬bele vine să lucreze cu unul sau doi miniştri, sau când acordă audienţe, ea se află acolo, con-"dentâ plină de
solicitudine, „tăria" lui, după 151

rezerve i

Desi

ad-
ri ^ Se su' ° etichetă

IiiiiP

57
târziu, în 752

753

Dar Secolul Luminilor are şi faţetele lui as¬cunse, cea a voluptăţii nefiind de cea mai mică importanţă. Urmărirea ei
savantă nu se poate concepe în afara acelei grădini tainice. Cea mai cunoscută, mănăstirea îndrăgită de Sade,
uni¬vers secret, închis către lume, dar deschis nu¬mai celor iniţiaţi. După exemplul acestuia, ro¬manele erotice —
care proliferează în Europa ce¬lei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea — descriu într-un stil tot atât de
sprinţar pe cât de amănunţit o nouă topografie a se¬cretului. Putem reţine Felicia ou mes jredaines (Felicia sau
ştrengăriile mele), de Andrea de Nerciat, contemporan cu Choderlos de Laclos22; în acest itinerar al unei cariere
libertine, ar¬hitectura joacă un rol deloc neglijabil, deoa¬rece aceasta trebuie să asigure secretul plă¬cerii; un
adevărat labirint galant leagă cele două etaje de apartamente printr-un coridor disimulat între cele două nivele.
Acesta co¬munică printr-un mecanism ingenios cu câteva încăperi secrete situate la etaj; astfel, fiecare dintre
domnii respectivi, înarmat cu câte o cheie, coboară prin coridor şi, datorită unor panouri culisante, exact în camera
dorită, ale cărei ieşiri clasice au fost, bineînţeles, strict interzise; nu ştiu, n-am văzut, comentează Fe¬licia. Nu în
mod absolut cu toate acestea, căci, fără ştirea celorlalţi, plăcerea celui ce dispune de toate acestea, Sir Sydney,
pretinde altceva: ca labirintul său să fie panoptic; arhitectul respectiv i-a desenat aşadar o odăiţă ascunsă la
mezanin, legată de camerele propriu-zise printr-o serie de invizibile tuburi acustice şi de găuri amenajate în spaţiile
dintre ferestre. O formă extremă de privatizare, nu cea mai răspândită în mediile pariziene, mai mult sau mai puţin
apropiate de aristocraţie şi mai cu¬rând predispuse să ţină seama de anumite pro¬bleme: cea cuvenită familiei, cea
consacrată afacerilor şi, în sfârşit, propriul câmp al li¬bertăţii râvnite,
154

Un model aristocratic victorios


Diderot e un strălucit reprezentant al acestora; trăgându-se din foarte mica burghezie provin¬cială (tatăl său făcea
cuţite la Langres), la cinci¬zeci de ani trecuţi, în 1760, el devenise unul din principii Republicii Literelor (filosofii
nea-vând niciodată discipoli mai binevoitori decât marii seniori), cu dreptul de a frecventa saloa¬nele cele mai
cunoscute, cel al baronului d'Hol-bach în mod special23; aşadar, un homo novus într-o oarecare măsură, de unde
luciditatea ne¬cesară pentru a măsura evoluţia modalităţilor de viaţă." Altădată, oamenii trăiau în sânul familiei,
existau coterii, se duceau la cârciumă, tinerii nefiind admişi în aceste cercuri vesele; fetele erau aproape sechestrate;
mamele abia dacă erau zărite de cineva; bărbaţii se aflau de o parte, femeile de alta; în prezent, toţi trăiesc în
neorânduială, în cercurile respective se ad¬mite până şi prezenţa unui tânăr de optsprezece ani, se simulează
plictiseala, oamenii îşi duc viaţa în mod separat; cei mici au paturile în aceeaşi încăpere, cei mari apartamente
diferite; viaţa se împarte între două ocupaţii, galanteria şi afacerile; bărbaţii pot fi găsiţi în cabinet sau în micuţa lor
încăpere, cu clienţii lor sau lângă ibovnică." Aşadar o confuzie în ceea ce priveşte vârstele, sexele şi condiţiile, dar
di¬ferenţa dintre roluri s-a adâncit. El însuşi, Di¬derot, se supune acestei realităţi; o viaţă de familie dintre cele mai
intermitente; pentru el aceasta nu reprezintă o oază de linişte; o căsă¬torie nefericită (cu o lenjereasă), cu care nu se
va înţelege, îl ţine legat de o soţie arţăgoasă: care nu e decât năbădăi, scandaluri, ţipete. Există însă şi Angelique,
fiica sa în vârstă de vreo zece ani, aflată fără apărare în mâinile cotoroanţei: „Cine ar putea rezista?". Atunci el se
întoarce la domiciliul conjugal pentru a se ocupa de educaţia ei şi pentru a o încuraja. Dar adevărata lui viaţă e în
altă parte; în acti¬vitatea sa scriitoricească, în primul rând, iar
155

în anii aceia, în publicarea Enciclopediei; dimi¬neţile îi sunt ocupate în discuţiile ce le poartă cu autorii, tipografii,
librarii şi gravorii: „Mă consum scriind şi muncind [...]. îmi stric ochii aţintindu-i asupra planşelor înţesate de cifre
şi de litere". Rămâne sfârşitul după-amiezii; acesta e dedicat prietenilor sau distracţiilor, sau mai curând lecţiilor pe
care i le dă fiicei sale; într-o zi ia cina cu Grimm sub unul din caii de la Tuileries; apoi o lungă plimbare prin Paris,
„am stat de vorbă"; uneori se duce la teatru, şi adesea îşi petrece seara în vreun salon. Ori¬cât de istovitoare sunt
asemenea obligaţii, viaţa privată îşi intră în drepturi, îndatoriri şi li¬bertăţi totodată.

58
Una din perioadele privilegiate de timp se desfăşoară la Grandval, în cursul îndelungilor sale sejururi de toamnă,
când se duce singur, împreună cu bagajele sale, la baronul d'Hol-bach, fericit ca întotdeauna să găsească acolo ceea
ce dă preţ vieţii din vremea sa: confortul şi libertatea; este într-adevăr instalat într-un mic apartament foarte liniştit,
vesel şi căldu¬ros, cel mai plăcut din întreaga locuinţă, căci ţine la tabieturile sale, şi nicăieri mai mult decât la ţară.
în plus, gazdele n-au nici o pre¬tenţie de la el şi-i dau posibilitatea să se retragă pentru a citi, a scrie sau pentru a se
odihni, dimineaţa în general şi uneori după-amiaza. Deoarece Grandval-ul nu e o sihăstrie, cei de aici gustă în egală
măsură şi plăcerile spiritului şi pe cele ale mesei, „îngheţată, ah, dragii mei, câte feluri de îngheţată! Aici ar trebui să
vii ca să guşti câteva minunate, dumneata [Sophie] care le apreciezi atâta [... ] cu neputinţă să fii sobru aici, mă
rotunjesc ca o sferă, mereu cu burta la masă şi cu spatele la foc". Iată far¬mecul libertăţii vieţii de la ţară; departe de
obligaţii, se trece de la strădania scrisului la mondenităţi; într-adevăr, după-amiaza sau seara la cină, un grup de
prieteni, obişnuiţii casei, veniţi de la Paris, sau vecini, ca doamna d'Epi-nay, se adună cu plăcere pentru a discuta,
mai

în glumă mai în serios, despre aventurile câine¬lui Pouf sau despre multe alte lucruri, deoa¬rece un spirit superior
poate cuprinde totali¬tatea cunoştinţelor umane; se poate spune absolut totul, dar cu spirit şi cu tact, chiar dacă
răsufli uşurat şi savurezi plăcerea intimităţii după plecarea oaspeţilor. Diderot poate aprecia atunci nesfârşitele
plimbări, în tovărăşia aba¬telui d'Hoop, pe colinele de pe malul râului Marne sau convorbirile din faţa focului; în
unele zile chiar, cu boneta de noapte pe cap şi în halat, când femeile au pregătit masa pentru supeu, în picioare, în
salon; căci îi repugnă singurătatea exagerată când „splinul", conform părerii lui Diderot, stă la pândă. Relatare plină
de farmec a unui răstimp de odihnă şi a unei societăţi pusă pe petreceri, bineînţeles, dar nu e oare acesta semnul
unei epoci care refuză să conceapă forul interior în termeni prea exclu¬sivi de exil, de devoţiune sau de bătrâneţe?

Despre pluralitatea rolurilor: provincia


Curtea şi oraşul dau aşadar tonul. în anii 1750, preşedintele de Maniban, născut la Toulouse în 1686, reprezintă, în
ceea ce-1 priveşte, evo¬luţia modurilor de viaţă ale aristocraţiei pro¬vinciale24. La prima vedere, acesta îşi consacră
întreaga existenţă în serviciul regelui, deoarece este primul preşedinte al parlamentului din Toulouse, al doilea din
regat; obligaţiile func¬ţiei şi ale rangului său îl copleşesc. într-adevăr, se ştie că familia sa, care face parte din înalta
magistratură, ocupă treapta cea mai de sus a nobilimii provinciale; un bogat patrimoniu sal¬vat prin intermediul
unui joc de substituiri (evaluat încă de pe la mijlocul secolului al ^Vll-iea la aproape un milion de lire). Totul '
hărăzeşte celor mai importante funcţii, ca ?i faptul că îşi petrece zece ani din Viaţă Ia £ari Rupând cu endogamia
aristocraţiei din louse, contractează o căsătorie de excepţie
157

în mediul parizian: în 1707 intră în familia Lamoignon, a cărei fiică îi aduce o zestre de 240 000 de lire, fără a mai
pune la socoteală nenumăratele relaţii ale uneia dintre cele mai strălucite familii parlamentare din Paris; va deveni
astfel cumnatul cavalerului de Lamoig¬non şi unchiul directorului Librăriei, Al. de Ma-lesherbes. Desele sale
sejururi pariziene strâng legăturile de familie şi, între timp, se în¬cheagă o neîntreruptă corespondenţă cu
can¬celarul; în care scrisori, scrise „doar pentru domnia-voastră", îşi destăinuie multe din pă¬rerile sale, din stările
sufleteşti şi din deziluziile sale. Mai înainte, în 1722, Regentul îl numeşte în funcţia de prim-preşedinte al
Parlamentului din Toulouse; funcţie în care va rămâne până la moarte, în 1762; un om devotat regelui, ani¬mat de
spiritul de justiţie şi de pace; dar şi apărător al intereselor Companiei măcinată de dispute intestine (religioase şi
politice). Func¬ţia este grea de responsabilităţi şi îl îndepăr¬tează, mărturiseşte el, de orice legături de prie¬tenie
sau de interes, neîngăduindu-i ca plăce¬rile să-1 abată de la disciplina moravurilor şi nici de la rostul obligaţiilor
sale. A fost un pre¬şedinte inimitabil, ce apăra, la Versailles, in¬teresele oraşului Toulouse şi lupta, în domeniul
său, pentru a fi respectată autoritatea regelui. Un exemplu edificator: în septembrie 1727, era la Paris când află de
brusca inundaţie din car¬tierul Saint-Cyprien din Toulouse; revine nu¬maidecât acasă; aleargă la faţa locului;
neobosit, ia măsuri pentru aprovizionarea populaţiei cu alimente şi trimiterea de ajutoare, graţie unei donaţii de 15
000 de lire din partea regelui; ordinea publică fiind asigurată, regele va fi informat de situaţie.
Astfel stând lucrurile, viaţa lui se află sub semnul reprezentării. Bunul mers al serviciului nu poate renunţa la un
anumit ceremonial; şi» ferm, impune regulile acestuia tinerilor ma' gistraţi, cu trăsăturile-i încremenite, pasul lent:
„Se pricepe de minune să-şi numere paşii
158

până unde se cuvenea să înainteze şi să se retragă — [... ] Credea că muşchii obrazului care determină râsul nu
trebuiau să se pună niciodată în mişcare pe faţa unui magistrat". Astfel îl înfăţişează, riguros în rolul său, por¬tretul

59
său de magistrat; cu ochiul vigilent to¬tuşi. Apartenenţa sa la confreria aristocratică a Penitenţilor „albaştri" sau
faptul că a fost naşul unui evreu convertit (urmaşii săi vor fi membri ai lojii Desăvârşitei Prietenii) subliniază în
egală măsură importanţa sarcinii lui de prim-preşedinte25. Ca şi mecenatul; protejarea savanţilor, sprijinul acordat
Academiei de Ştiinţe. Bogatele donaţii pentru săraci, care îl consideră drept „tatăl poporului", sau primirea
călduroasă rezervată tuturor în palatul său fac parte, de asemenea, din obligaţiile serviciului său, deoarece lui nu-i
plac nici ştiinţele, nici saloanele din Toulouse şi nici teatrul; aşteaptă însă, drept compensaţie, respectul, dacă nu
chiar veneraţia poporului, care i se oferă din bel¬şug la orice apariţie a sa în public. Ceea ce re¬clamă un stil de
viaţă cu totul ieşit din comun. Stil pe care Dl. de Maniban îl întreţine cu un fast inegalabil; primeşte aproape oricând
mu¬safiri la masă dintre toţi cei ce reprezintă ceva în provincie, supeuri aproape în fiecare seară Ia palatul Pins;
recepţii fastuoase pentru oaspe¬ţii de seamă: în 1754, mareşalul de Richelieu, comandantul-şef din Languedoc,
prezidează un supeu de patru mese, fiecare dintre acestea având câte douăzeci şi cinci de tacâmuri; ser¬bări pentru
a se celebra fericitele evenimente ale monarhiei cu focuri de artificii, iluminarea Palatului său personal, fântâni din
care vinul CUrge încontinuu etc, în 1725 cu ocazia că¬sătoriei regelui, în 1744 pentru însănătoşirea acestuia, apoi
pentru căsătoria delfinului.
' Iar în toate acestea, nimic excepţional; o lo¬cuinţă fastuoasă e de rigoare pentru un mare Senior, mai cu seamă
atunci când îl reprezintă e rege. Venitul funcţiei sale n-ar putea susţine semeneş cheltuială; aceasta îi aduce
cam
159

15 000 de lire pe an. Se ştie prea bine că suma aceasta e insuficientă, iar veniturile sale perso¬nale, estimate la 60 000
de lire, o rotunjesc. Cheltuiala e cu atât mai mare cu cât aceasta rupe cu autoconsumul domeniilor statului obiş¬nuit
în aristocraţia funciară a provinciei. Re¬prezentarea reclamă o seamă de achiziţii de la Paris: veşmintele de
ceremonie, livrelele sluji¬torilor, iluminatul, focurile de artificii, o berlină cu patru locuri, cai de trăsură (în 1751 s-
au adus şase cu mare cheltuială); un bucătar plătit cu 120 de lire pe an; din Bordeaux, butoaie cu zahăr şi cu
mirodenii (331 de livre într-un an); din Bourgogne, vinuri vechi de doi ani, aduse pe apă, achiziţionate pe încercate,
aşa cum nu se bea la Paris: 525 de livre în 1730, în vreme ce e mare proprietar de podgorii în Armagnac. La care se
adaugă o întreagă armată de slugi: şaptesprezece servitori, în vreme ce într-o familie parlamentară de mijloc sunt
su¬ficienţi şase; apoi trei echipaje, pe când con¬fraţii săi se mulţumesc cu o singură trăsură. Iar pentru a pune capac
la toate, un secretar, persoană de încredere, însărcinat să răspundă solicitărilor, ca şi felicitărilor. Astfel că, atunci
când îşi încheie socotelile, în 1752, Dl. de Mani-ban îşi dă seama că nu-i mai rămâne mare lucru din venitul său
personal de 60 000 de lire. In cele din urmă, primul preşedinte al Parlamentului îl costă cam scump pe Joseph
Gaspard de Maniban. După cum se vede, func¬ţia nu se delimitează în mod limpede de viaţa particulară; slujirea
regelui poate absorbi foarte bine totul, dar, de asemenea, poate aduce favo¬ruri şi avantaje materiale; exact pe
măsura devotamentului arătat binelui public; astfel că Maniban aşteaptă mult de la rege; e dezamăgit însă şi o
spune plin de amărăciune în scrisorile confidenţiale adresate cumnatului său, cance¬larul. Deoarece nu are câtuşi
de puţin prilejul de a-şi descărca sufletul în familie; menajul la modă pe atunci exclude intimitatea conjugală, iar
corespondenţa, a lui Diderot către Sophie
160

sau a lui Maniban către Lamoignon, deţine în parte rolul de substitut.


1 1>
n>
Deoarece Maniban trăieşte singur într-un palat aflat la dispoziţia tuturora; nici un fel de viaţă de familie, consecinţă
probabil a distinsu¬lui său mariaj parizian. Domnişoara de La¬moignon, în pofida unei anume clauze din
con¬tractul de căsătorie, refuză să locuiască în pro¬vincie; nu poate renunţa la Curte şi la Paris, unde viaţa e atât de
scumpă, constată, plin de-resentiment, marchizul. în privinţa copiilor, aceeaşi decepţie; doar două fiice, care fac din
vărul Campistron moştenitorul funcţiei şi al patrimoniului; acestea au fost, în mod evident, crescute la Paris, înainte
de a fi excelent că¬sătorite la Curte (cu marchizii de Malauze şi de Livry), contractele respective purtând
sem¬nătura regelui, una de 450 000 şi cealaltă de 500 000 de lire, dintre care 50 000 plătiţi în bani peşin, fapt pentru
care Maniban a fost ne¬voit să apeleze la punga prietenilor săi, soţia sa refuzând să contribuie cu ceva: „Trebuie să
ai răbdare de fier", exclamă, uşurat, odată egocierile încheiate. Şi, cu toate acestea, o foarte puternică afecţiune îl
leagă de fiicele sale.
Să rezumăm: responsabilităţi în fiecare clipă, o viaţă de familie dintre cele mai discontinui, o viaţă particulară
aparent escamotată. Drept compensaţie, dar abia în 1748, şi-a oferit o pază de linişte, doar pentru propria lui plăcere
o investiţie de 48 000 de lire pentru cumpăra¬rea, apoi alte 23 000 de lire pentru amenajarea acesteia potrivit
gustului său; dar domeniul respectiv nu aduce nici un beneficiu; Maniban se poate însă duce acolo să trăiască în
linişte, „cu capul limpede", în momentele sale de des¬curajare. Este vorba de domeniul Blagnac, la 0 leghe (cinci

60
kilometri) de Touîouse, cumpă¬rat fără a fi vorba de vreo necesitate (căci Posedă deja câteva castele la Busca şi în
alte Părţi), ci numai pentru agrement şi pe potriva gustului său. Aici totul e nou, chiar şi ciucurii
161

de la pat, şi amenajat fără lux inutil; gobelinu-rilor şi altor tapiserii, Maniban le-a preferat o zugrăveală în alb de
Spania, un mobilier solid; într-un cuvânt, o prudentă gestiune în serviciul unui confort de bună calitate. In con¬trast
cu palatul Pins, un mod modest de viaţă, fără fastul reprezentării, un grup restrâns şi devotat de slujitori, dar şi un
secretar parti¬cular şi doi grădinari, deoarece, dacă a renunţat la orice perspectivă de rentabilitate, a păstrat două
spaţii, adecvate pentru a-1 ajuta să guste plăcerea locurilor respective; o grădină de zar¬zavat de un hectar, în
primul rând, pentru a-i aproviziona gospodăria cu fructe şi legume de sezon (sparanghel, anghinare sau căpşuni):
autoconsumul îşi intră în drepturi; apoi un parc de zece hectare pe care şi 1-a dorit com¬plet împrejmuit, dar
conceput fără nici un fel de rigoare şi lipsit de statui; în care gustă calmul şi răcoarea pe care-o răspândesc
malu¬rile Garonnei.
Iată unde trăieşte Maniban, fără ostentaţie, sobru chiar, îmbrăcat neglijent, într-o izolare foarte relativă, căci se teme
de singurătate. Dimpotrivă, îi place să-şi primească prietenii intimi, ceea ce dă preţ alegerii sale: „Aş muri acolo de
plictiseală, dacă aş fi singur, dar am întotdeauna o mulţime de vizite din pricina apropierii de oraş". La urma urmei,
o viaţă foarte reprezentativă pentru condiţia lui so¬cială şi pentru timpul respectiv: obligaţii con¬stante,
compensate de o retragere în sânul fa¬miliei sau, mai curând, într-un cerc ales. Acesta e cazul său; cu vârsta şi
instalarea bolii,, aspiră în şi mai mare măsură la această retragere; va avea nevoie (graţie familiei Lamoignon) de
asistenţa medicală a celebrului Fizes, care l-a îngrijit şi pe Rousseau, şi de prezenţa fiicei sale, marchiza de Livry
(care s-a instalat chiar la Toulouse în ultimii trei ani ai vieţii tatălui său). Cu toate acestea, pe patul morţii,
magistratul a avut câştig de cauză asupra lui Joseph Gas-
162

pard de Maniban: în pofida unei clauze for¬male din testamentul său, „Doresc să fiu în-îormântat fără nici un fel de
pompă şi nici iiscurs funebru, pe care le interzic în mod ?xpres, în cimitirul parohiei în care voi muri", avut parte de
întregul şi magnificul ritual al weţelor funeralii cuvenite preşedintelui par-imentului care fusese în mai mare
măsură iecât oricare altul; de menţionat că, douăzeci de ani mai târziu, succesorul său, preşedintele de Puyvert, a
fost înmormântat cu toată sim¬plitatea pe care Maniban o recomandase în tes¬tamentul său. Dar optica se
schimbase.
Sfârşitul „vieţii de plăceri"26
cât se poate de evident că sfârşitul secolului se vădeşte obosit de un stil incisiv din punct de vedere spiritual şi de
un raţionalism plin de uscăciune care împietreşte sensibilitatea spontană a omului civilizat; loc deci elanurilor
inimii: „Revino deci, copil hoinar, revino la natură" (d'Holbach). După Boungainville, rela¬tările de călătorie în
Pacific şi descrierile so¬cietăţilor primitive, în raiul din Tahiti sau din altă parte, făgăduiesc omului revenit în sânul
naturii fericire şi inocenţă. începând de atunci, marii seniori lansează moda acelor „folies", lo¬curi încântătoare, dar
nu în Paris, colţuri din-tr-o natură în miod iluzoriu respectată; este pariul contelui d'Artois privind palatul Baga-
telle. Ce exemplu mai bun, de altfel, decât aceste refugii pline de vrajă ca micul Trianon şi Saint-Cloud, proprietăţi
private în sensul exact al cuvântului, daruri făcute de către rege, ame¬najate pentru refugiul unei regine de
douăzeci de ani27? Un domeniu închis; până şi regele îi încalcă hotarul numai dacă e invitat. Simpla casă de ţară, de
dimensiuni modeste, dar de Proporţii rafinate şi cu decoraţiuni pe măsură; acel Hameau mai ales, în care se poate
juca
163

rolul unei ţărănci în mijlocul unui parc alcă¬tuit cu multă pricepere sub aparenta lui simpli¬tate; totul mărturiseşte
dorinţa de a trăi, chiar când te afli pe tron, altfel decât în glaciala atmosferă de la Curte: „Nu aparţin Curţii, aici
trăiesc în particular". O viaţă plasată sub sem¬nul libertăţii, gustând din bucuria emoţionantă a prieteniei şi a
preferinţelor împărtăşite în comun; serviciul şi gesturile de curtoazie re¬duse la minimum; fiecare face ce vrea, iar
regina se plimbă, fără suită, în rochie de muselină albă: ,,Nu mai e o Regină, ci o femeie la modă!" exclamă
duşmanii ei la Paris; fapt din care nu trebuie să tragem concluzia că rolul regal se joacă după regulile de la
Versailles, deoarece regina se retrage atât cât se poate în aparta¬mentele sale personale cu slujitoarele şi cu
prietenii săi; cu modista sa Berlin, şi coaforul Lâonard care, după dorinţa sa, şi-a păstrat o clientelă privată pentru a
nu-şi pierde îndemâ¬narea, în fond, pretutindeni şi întotdeauna, pro¬funda dorinţă de a duce o viaţă obişnuită şi
de a limita autoritatea îndatoririlor suverane. Procedând astfel, regina a sustras monarhia din mediul ei natural; şi,
deodată, bătrânele ducese renunţă să mai apară la Curte deoarece nu se ştie niciodată dacă pot să-i prezinte
omagiile; şi fiind, de asemenea, pe punctul de a deveni prizoniera cercului său favorit, căruia îi to¬lerează o

61
uimitoare libertate, ca, de pildă, prie¬tenei sale, ducesa de Polignac: „Cred că, deoa¬rece M.V. binevoieşte să vină
în salonul meu, acesta nu-i un motiv ca ea să-mi pretindă în¬depărtarea prietenilor mei". Regina se înclină; este deja
recunoaşterea unei limite a puterii suverane, cea a vieţii private a celorlalţi, evi¬dent, tot atât de respectabilă ca şi a
sa proprie. Opinia publică soooate că această privatizare excesivă e scandaloasă, chiar dacă în acelaşi moment
minţile cele mai luminate nu aspiră decât să scape de surghiunul societăţii civile şi să participe în sfârşit la decizia
politică.

164

REMODELAJUL REVOLUŢIONAR
Soseşte anul 1789 şi o dată cu el ultima gene¬raţie a Luminilor; aceasta a plănuit şi a cri¬ticat mult; mai puţin sau
mai mult, foarte mult, în felul Doamnei Roland, membrii ei au luat obiceiul „să analizeze raporturile omului cu
societatea"; o problemă capitală în perspectiva prefacerii totale a sistemului politic şi a pro¬clamării drepturilor
omului. Ceea ce nu în¬semna a aduce un prejudiciu a priori, excepţie făcând doar statutele în vigoare anulate din
ordin, cel puţin în ceea ce priveşte domeniul iniţiativei private; fapt datorită căruia mulţi au crezut mai curând într-
o extindere a pre¬rogativelor cetăţeanului decât la o posibilă in¬vadare din partea statului a propriului său
te¬ritoriu28.
Pentru a constata asemenea lucru, nu avem ecât să urmărim pe viu (graţie documentelor ale private) itinerariul unei
importante familii in provincie: Gounon. în 1789, capul acesteia, are făcuse avere din comerţ, este Joseph; s-a născut
la Toulouse în 1725, apoi a intrat în rândurile nobilimii prin „capitoulat"* şi cum¬părarea titlului respectiv. Astfel
că, după că¬sătoria legiuită cu o fată ce provenea dintr-o familie de magistraţi, care ocupaseră şi ei unele funcţii
municipale, poate pretinde să fie numit Dl. de Gounon, senior de Loubens; o ascensiune clasică în societatea
Vechiului Regim. Deşi ori¬ginea aceasta negustorească atrage atenţia în¬tr-un oraş dominat de Parlamentul său şi
de o clasă a cărei avuţie e de esenţă funciară; e mult mai obişnuit să se ajungă la onoarea de a intra în rândurile
nobilimii datorită unei funcţii sau al unei latifundii29.
Cariera aceasta e dominată de două centre de interese şi de responsabilităţi: familia şi ges¬tiunea municipală. Nimic
original până aici, se va spune; într-adevăr, aceşti Gounon nu
' Magistratura municipală din Toulouse.

aduc nici o inovaţie în felul de a trăi, întocmai ca primul născut şi ca fraţii săi, dintre care cel mai mic, trimis oficial
la Paris cu împu¬ternicirea oraşului de a apăra fără întrerupere interesele oraşului Toulouse pe lângă o seamă de
birouri pline de slujbaşi insolenţi; ei îşi în¬suşesc fără mare originalitate ideile propagate de Secolul Luminilor în
cercul elitelor urbane, dar nu vor reprezenta niciodată modelul aris¬tocratic. Scrisorile lor, expediate lună de lună,
unele sub pecetea „tainei", nu au nimic din tonul acela de libertate firească ale unei Julie de Lespinasse sau ale unui
Diderot; cu atât mai puţin vreo notă de mare intimitate; ele exprimă pur şi simplu o solidă afecţiune, o solidaritate
familială de neclintit (chiar când e vorba de procese), pe care o subliniază cu o mare con-ciziune: „Sunt întotdeauna
pentru numele nos¬tru"; de notat totuşi, după cum observă Philippe Aries, o vădită emotivitate atunci când e vorba
de copil, obiect al unor preocupări deosebite şi al unei afecţiuni mărturisite fără emfază; tot astfel, J. de Gounon,
rămas văduv de tânăr (nu s-a mai recăsătorit) consacră o bună parte din clipele sale libere educaţiei celor trei co¬pii.
Cât despre individul propriu-zis, acesta apare mai rar decât capul familiei sau tatăl îndatoritor; e surprins totuşi
manifestându-şi unele preferinţe, pe care le împărtăşeşte şi despre care discută cu fraţii şi cu prietenii săi, privitor la
ştiinţe şi la natură — cere să i se trimită de la Paris L'Histoire naturelle (Isto¬ria naturală) a lui Buffon; în acelaşi
timp se abonează la câteva gazete; vădeşte şi o reală curiozitate ştiinţifică pentru agronomie, me¬teorologie sau
economie, discipline care au o strânsă legătură cu minuţioasa gestiune a patrimoniului său şi cu funcţiile sale
oficiale, în orice caz, şi fruct aşteptat al emancipării intelectuale şi al unei competenţe verificate în materie de
administraţie, un interes mereu re¬înnoit pentru afacerile publice, care se nego¬ciază în mare parte la Versajlles;
Joseph e

bine plasat, mulţumită fratelui său, pentru a cunoaşte toate acestea; de altfel, ca deputat al oraşului, şi-a avut
reşedinţa la Narbonne în timpul Adunării Generale a provinciei Lan-guedoc; ştie aşadar mai bine ca oricare altul că
administrarea unei capitale provinciale ca Toulouse depinde în mare parte de o măsură luată de intendent la
Montpellier, de o hotă¬râre a Consiliului regelui sau de verdictul unui ministru; totuşi, cei doi fraţi nu se prezintă
ca nişte reformatori gata să ofere un program precis care să înlesnească în şi mai mare mă¬sură accesul semenilor
lor la luarea marilor decizii. într-un mod tradiţional, cei doi în¬tocmesc o listă de doleanţe pe care caietele de sarcini
o vor repeta până la saturaţie; şi nu fără mirare luăm cunoştinţă din acestea de criticile aduse enormei risipe de la
Curte, fri¬volă în asemenea grad încât ajunsese să-şi arate nemulţumirea privind activitatea amiralului d'Estaing şi
să ceară concedierea lui Necker; aceeaşi atitudine critică faţă de parlamentari, „perucile astea simandicoase", şi una

62
chiar şi mai acerbă împotriva unei birocraţii despotice, sufocate de o seamă de înalţi funcţionari, mult prea bine
plătiţi (1 000 de ecus pe an şi care nu apar decât atunci când trebuie să-şi încaseze lefurile); nimic foarte original, la
urma urmei, nici în privinţa denunţării unei fiscalităţi care apasă greu asupra celor săraci, nici a protestelor privind
loialitatea faţă de monarhie sau de sus¬ţinere a lui Necker şi a programului său de reforme. Una peste alta, un
reformism rezonabil care nu-i va mai fixa într-un mediu exclusiv familial şi o seamă de activităţi dirijate de sus fără
cine ştie ce participare din partea lor. La,urma urmelor, nici un optimism exagerat, nici o sensibilitate lirică proprie
noii societăţi. E adevărat, J. de Gounon este totuşi un vechi magistrat municipal din Toulouse şi un senior
perseverent care îşi renovează ceea ce se cheamă „son terrier" cu ajutorul unui specia¬list în dreptul feudal şi se
luptă printr-o serie
167

de procese pentru a face să-i fie respectat drep¬tul de vânătoare; se poate spune că acesta abor¬dează prima
Revoluţie într-o expectativă plină de curiozitate; se constată totuşi, deja, o în¬tărire a legăturilor 'de familie,
obligatorie în perioadele de incertitudine. Se face simţită o oarecare nelinişte, îngrijorarea proprietarilor
ameninţaţi pe mai multe fronturi prin abolirea unor drepturi feudale, urmată de punerea în circulaţie a monedei-
hârtie şi de redresarea fis¬calităţii. Şi reacţionează, toţi aceştia care nu vor parveni niciodată la noile demnităţi
do¬bândite în urma unor alegeri, eontinuându-şi, atât cât era cu putinţă, politica bunelor oficii prin mijlocirea
indirectă a intervenţiilor sau a memoriilor adresate Marii Adunări;-şi,-apoi, şi ca totdeauna, ei se informează la
Paris şi-şi informează corespondenţii din Toulouse; căci e bine să poţi lua atitudine faţă de unele eve¬nimente
care se precipită; de pildă, în 1790, toamna, ei nu ezită să semneze o moţiune de loialitate faţă de rege şi de Marea
Adunare ameninţată de „duşmanii poporului". De fapt, ei se retrag încetul cu încetul din viaţa publică; observatori
riguroşi, desigur, dar menţinân-du-se într-o atitudine rezervată şi dorind, mai presus de orice, să vadă
terminându-se în cel mai scurt timp Revoluţia.

din exterior si r?Q * - ,


■B
HI

: catrenul, WctimapubîfcUi)ui.

ţm se radicalizează RPn M-m°narhiei» Re" nazuieşte să i^^ ^Publica, proclamată,


Pe contractul social-%a v« ? n°Uâ' ba2ată tuturor cetăţenilor 'fiell 1 ° com™itate a dorind în fo/ul său'^. ^arf dintre
aceştia ne-
z°nle se ridică peste o S?' bmeIe tuturora-' armonioasă în"cadrul W 6 transPa^ntă şi ni"^o. Aşteptând rea ff1 Şl a
adeziu""" una- se află^n neSf a,Pr°misiuniV Re-Penco1' asa"ată de duşmanii
168

Vaux bună pa
51

t Ja moşia TouIo

Ia Toulouse, sunt exprimate amărăciunile şi stu¬


poarea unor oameni de familie bună confruntaţi
cu o societate egalitară; în mod foarte concret,
obligativitatea de a avea mereu asupra lor pa¬
şapoartele, actele trăsurii personale pentru orice
deplasare sau un certificat („Ai nevoie de. acte
în cea mai perfectă regulă") îi reduce la umili¬
toare condiţie rezervată sub Vechiul Regim va-

63
u gabonzilor şi indivizilor fără căpătâi. Cu o şi
mai mare duritate a fost resimţită, în 1793, în¬rolarea în masă: care intra, fără îndoială, în logica serviciului naţional
şi a sfintei iubiri a patriei; înrolare care 1-a expediat numaidecât j pe Jean Mathias, fiul cel mai mare, în armata
Pirineilor Orientali, unde a rămas îngrozit de brutalitatea generalilor şi de rigorile războiului (mâncare mizerabilă,
nopţile de iarnă petrecute sub cerul liber, iar zilele sâpând, epidemiile .. .); numai ţăranii se pot obişnui cu toate
astea, scrie tânărul Jean Mathias, foarte dispus să le admire puterea de rezistenţă („Dar pentru noi e mult prea greu
[...]. Ce minunat ar fi să ne întoarcem acasă!") chiar dacă, la întoarcere, tre- ' j buie să dea socoteală de activitatea
lui po¬litică31. .
Faţă de unele situaţii atât de imprevizibile, ■ nu e suficient să respecţi în mod riguros dis- m poziţiile şi
regulamentele; e absolut necesar să faci şi donaţii. In privinţa aceasta membrii fa¬miliei Gounon s-au ales cu o lecţie
de morală publică: „Virtuţile creştine sunt minunate, dar nu se pot practica în momentul de faţă". Se impune cu
adevărat un imperativ, reputaţia de bun patriot; pentru aceasta, manifestări vă¬dite de adeziune, dar având grijă
să fie con¬statate în mod legal; trebuie să dai, să dai, după sfatul vărului din Toulouse, care propune o donaţie
(un asignat de 400 de lire, în 1794) către municipalitate pentru a căpăta un act de descărcare, sau, şi mai bine, un
proces-ver-bal favorabil din partea comunei „care declara că eşti un adevărat, bun şi util republican" In ceea ce-1
priveşte, în iarna anului 1793, a

rât

trimis la
„să-i

,ul?e«ci deschis;,^na departe '• duPâ cum se!0Ta,' de câ"d e P* acei JlŞ^T^te' a hotă-
»


H
Iii! I

într-un colţ izolat de ţară, altul pitit în ca¬mera lui, la Toulouse, având drept unică bu¬curie rarele vizite ale unor
amici credincioşi şi
. cercetarea pluviometrică, lipsit însă de plăcerea comentariului cu prietenii săi savanţi; la drept
^vorbind, acesta trăieşte în cea mai strictă in¬timitate domestică, redus la situaţia de a privi pe fereastră cu luneta:
„Ce viaţă tristă!". -, în realitate, o viaţă dublă: una, aşa cum cerea ritualul, îi dăruia securitatea; cealaltă, de circulaţie
subterană, însemna supravieţuirea. Oamenii revin sau mai curând se limitează la legăturile sigure ale solidarităţii
familiale, la re¬laţii şi la anturajul respectiv. Se face apel la o persoană importantă din comitetul de subzis¬tenţă, la
„o cunoştinţă intimă de a noastră" pentru a se sustrage de la rechiziţii sau pentru ca Jean Mathias să obţină o
dispensă din pri¬cina vederii sale slabe. Oricum, familia este aceea care, la Roussillon, datorită unei camere
închiriate la un localnic şi a meselor luate la han, îi îngăduie acestuia să scape de promiscui¬tatea trivială a armatei
aflată în campanie. Se supravieţuieşte şi se trăieşte în cadrul unei solidarităţi mai strânse ca niciodată.
Aprovi¬zionarea este, în privinţa aceasta, Un test util; în oraşe aceasta se face cu greu din mai multe motive
(deprecierea monedei, legea privind ma¬ximalul şi rechiziţiile pentru armată, potrivit acuzaţiilor aduse de familia
Gounon). Toulouse se înfruntă cu penuria; în timpul iernii lui 1793, lumea face coadă în faţa măcelăriilor de la ora
şase dimineaţa; şi, mult prea adesea, cu totul zadarnic. Dar vărul, ştirb, după cum se cuvine la vârsta lui, este un fin
cunoscător într-ale mâncării şi de o mare lăcomie; visează numai carne grasă, fasole bine fiartă, şi toate acestea bine
stropite cu un viii vechi; de negăsit de când poporul a impus vinderea acestuia con¬form tarifului; aşa că strâmbă
din nas în faţa unui pahar de vin acru deoarece e nou, a pâinii negre şi a cărnii slabe de vită. Dar se descurcă; pe loc,
datorită tânărului său valet deosebit de

172

îndrăzneţ şi, mai ales, datorită coletelor expe¬diate de la Fourquevaux, deoarece profită de convoaiele de care ale
fermierilor veniţi la oraş să livreze alimente comitetului de subzistenţă; capătă astfel lemnele de foc şi legumele
uscate trimise de Joseph cu transportul respectiv: „Cu toate lucrurile astea mă faci sa mă cred în rai"; totul'este
socotit în mod minuţios în vederea unei reglementări ulterioare. Lucrează chiar şi el; prin căi oculte şi prieteni

64
siguri; ca mulţi alţii, devine intermediar în schimburile în na¬tură ale produselor de negăsit: tutun (şi din cel mai
bun) sau ciocolată venită direct de la Bayonne în schimbul claponilor şi a pantofilor. Adevărul e că nu e necesar să
multiplicăm exemplele edificatoare privind asemenea dua¬lităţi; să se ştie doar că membrii familiei Gou-non,
născuţi suspecţi aşa cum şi erau, nădăj¬duiesc să se salveze pe ei înşişi şi bunurile lor; în plină zi, un comportament
corespunzător şi un limbaj patriotic. De pildă, anunţarea zilei de 9 Thermidor: „Teribila veste pe care au tri¬mis-o
cu atâta promptitudine cei mai faimoşi membri ai Comitetului salvării publice f... ] uimită, toată lumea se afla în
aşteptare". Aceas¬ta e salutată de-ei în termeni republicani care nu angajează la nimic: „Niciodată patria n-a avut
nevoie de mai multă armonie şi de pace în interior şi de un război pe viaţă şi pe moarte la fruntarii [.. .] trebuie să
rămânem neclintiţi pe drumul revoluţiei". Sfârşitul Teroarei nu înseamnă de altfel curmarea temerilor familiei
respective; după cum atestă ceea ce scrie J- Guonon în august 1797, în plină criză po¬litică şi monetară şi în
toiul arestărilor de suspecţi: „într-adevăr, se pare că Revoluţia abia a început".
La urma urmei, strategia lor, care asocia un Patriotism declarat cu o politică plină de dis-reţie, ce urmărea
retragerea de pe scena pu-Wică, şi-a arătat roadele; să pândeşti schimba¬re, toate schimbările şi, bineînţeles, veştile
°are zboară de colo-colo, dar să taci, să-ţi pui

r — _____

Preocupare privind conformitatea care nu mai e ca înainte, cea a „bunului catolic" de practică religioasă aproape
decentă şi de conduită civilă convenabilă. Viaţa politică, în timpul Revoluţiei, este o prelun¬gire
semnificativă în civismul virtuţilor obligatorii ale omului privat. De la biletul de confesiune elibe¬rator, s-a
trecut la tabelul care întăreşte, prin fap¬tul că e tipărit, caracterul personal al certificatului
de civism. (Col. part.) ■
lacăt Ia gură, să nu te destăinui decât pri° scris, în misive duse la destinaţie de persoane de încredere. Aşa după
cum constata un cunos-
174

să măsoare timpul şi să îmblânzească nece¬sitatea. Nu e mai puţin evident că viaţa pri¬vată, atunci, nu e concepută
şi nici realizată în termeni individuali; ci în intervalele sau în răstimpul exceselor privind constrângerile co¬lective,
cel mai adesea în văzul tuturora, se cu¬vine s-o identificăm; ceea ce nu exclude, bine¬înţeles, căutarea ocazională a
intimităţii (con¬jugale) sau a secretului; într-adevăr, poate că în mânuirea banilor, tezaurizaţi, tăinuiţi, moş¬teniţi, şi
în stăruitoarea meditaţie asupra vii¬toarelor afaceri se ascunde, la nivelul acesta, intimitatea individului.
Atunci când George Sturt studia felul de viaţă al ţăranilor în lucrarea sa Change in Vil-lage, atribuind vecinilor în
calitatea lor de re¬laţie activă şi regulată esenţialul trăsăturilor acesteia, punea, în ceea ce priveşte formele
tra¬diţionale ale societăţii, chiar problema existenţei vieţii private. Modalităţi de gândire, rânduieli, schimburi de
bunuri şi de servicii care erau atât de precis statornicite încât vieţile particu¬lare reflectau o viaţă comună care le
anima şi le solicita fără încetare. Dar fiecare avea totuşi îndeletnicirile lui, responsabilităţile lui personale, afecţiunile
lui proprii. Pentru a fi transparenţi în ochii tuturora şi pentru a se asemăna tuturor celorlalţi nu însemna să nu aibă
legăturile lor personale în învelişul unei familiarităţi, modelată ea însăşi de către con¬sensuri şi oportunităţi; un
teren al vieţii pri¬vate, dar nu separată de comunitatea indispen¬sabilă32.
NOTE
J Expresia a fost reluată de Stendhal într-o scri¬soare din 1823; cf. în legătură cu acest subiect defi¬niţiile succesive
date de dicţionarul lui Furetiere şi de cel al lui Trevoux, de Enciclopedie, de Larousse.
2 The>ese d'Avila, Autobiographie. Oeuvres com-pletes, Bibliotheque europeenne, 1964.
176

65
3 Scrisoarea preşedintelui de Brosse adresată Domnului de Neuilly, Epistoliers du XVIII-e siecle, La Renaissance du
Livre, f.d.
* Tristan L'Hermite, Le Page disgrade, Presses universitaires de Grenoble, 1980.
5 Chevalier de Fonvielle, Mâmoires historiques,
Paris, 1820.
6 G. Herail, Memoires, copie manuscrisă depusă
Ia biblioteca municipală din Toulouse. Fonvielle şi
Herail şi-au petrecut tinereţea în ultimii douăzeci de
ani ai Vechiului Regim, dar şi-au scris amintirile —
unul la începutul Restauraţiei, celălalt în 1793 — în
cadrul unei mişcări inspirate de Confesiunile lui
Rousseau şi a unei mutaţii de valori legată de Re¬
voluţie.
A se compara cu aventurile tânărului conte de isse-Valence, în vârstă de doisprezece ani în 1778, itâlnit la Paris la
braţul unei femei de moravuri oare; acesta a ştiut să profite de vacanţele de la colegiul Juilly pentru a-şi minţi
familia şi a-şi îngădui anumite libertăţi, A. D., Haute-Garonne, seria E, 192.
8 Proceduri penale necotate.
8 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels, Savoirs et Resistances au XVI-e siecle, Paris, Aubier, 1979. Pentru
Languedoc, N. Castan, Justice et Repre-sion en Languedoc ă l'epoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980.
10 Mme de Maintenon, Lettres, Avis et Entre-
tiens sur l'education, Paris, Hachette, 1885.
11 Diderot, Lettres ă Sophie Volland, Paris, Gal-
îimard, 1938; M-me de Charriere, Caliste, lettres
ecrites de Lausanne, Paris, Ed. des Femmes, 1979.
12 Mme Roland, Memoires, Paris, 1821.
13 Fonds Pollastron, A.D., Haute-Garonne, se¬
ria E.
14 G. Herail, op. cit.: „Mama era foarte bucu¬
roasă să aibă o prietenă care-i îngăduia să iasă une¬
ori pentru a se distra".
15 A. Farge, Vivre dans la rue a Paris au XVIII-e
siecle, Gallimard, Julliard, Archives, 1979.
16 F. de Salles, Oeuvres, Paris, Gallimard, col.
>.Bibl. de la Pleiade", 1969.
177

Roland, op. cit., al se vedea de aseme¬nea George Sand care, în Histoîre de ma vie, poves¬teşte că a încercat aceeaşi
bucurie a prieteniei la mănăstirea des Anglaises la începutul secolului al XlX-lea, cu regretul că nivelurile sociale nu
erau, nici acolo, abolite într-o mai mare măsură.
18 Aşa cum este cazul Doamnei Louvois citat de
A. Corvisier, Louvois, Paris, Fayard, 1983.
19 Ducele de Saint-Simon, Memoires, Paris, Galli-
mard, col. „Bibi. de la Pleiade", 1983—1985; Louis XIV,
Memoires et Lettres, Paris, Taillandier, 1927, şi
G. Mongredien, Louis XIV, Paris, Albin Michel,- 1962.
20 N. Elias, La Societe de cour, Paris, Calmann-
Levy, 1974.
21 D. Roche, Le Peuple de Paris, Paris, Aubier,
1981.
w A se vedea, în legătură cu acest subiect, nu¬meroasele lucrări ale lui Mirabeau.
23 Care vede în multiplicarea pieselor de mobi¬
lier cu încuietoare-secret un semn al corupţiei seco¬
lului; şi, fără îndoială, a privatizării folosirii aces¬
tora, Diderot, op. cit.
24 A. D., Haute-Garonne, sub-seria J, fondurile

66
Maniban; S. Clair, Joseph Gaspard de Maniban, pre¬
mier president du parlement de Toulouse, ms. 306.
25 M. Taillefer, La Franc-Magonnerie toulousaine,
1741—1799, Comisia de istorie economică a Revolu¬
ţiei franceze, 1984; R. Forster, The Nobility of Tou¬
louse in the XVIII-th Century. A Social and Econo¬
mic History, Baltimore, John Hopkins University
Press, 1930.
26 Cf. J.-F. Marmontel, Memoires d'un pere pour
servir ă Vinstruction de ses enfants, Paris, 1807, 4 voi.:
„Nici nu pot să vă spun cât de plăcută, şi de plină
de farmec era viaţa noastră înainte de Revoluţie".
27 Mme Campan, Memoires, J. Chalon ed., 1979;
Prinţul de Ligne, Memoires et Lettres, Paris, 1923;
Contele de Tilly, Memoires, Ed. Melchior-Bonriet, 1965.
28 „De îndată ce interesul pentru viaţa publică
şi grija pentru soarta statului au început să mă pre¬
ocupe, viaţa mea privată s-a schimbat cu desăvâr¬
şire [...]". Marmontel, op. cit. . . .. ; ..

29 Ţin să-i mulţumesc aici, şi din tot sufletul, Domnului Ch.-L. d'Orgeix care a avut bunăvoinţa să-mi îngăduie
consultarea arhivelor sale personale: registrul de socoteli şi corespondenţa familiei Gounon-Loubens.
20. J.-J. Rousseau, Du contrat social, Ed. Mignot., f.a., şi Saint-Just, L'Esprit de la Rivolutiqn, Pion, col. „10/18", 1963.
81 Scrisorile lui J. M. de Gounon, înrolat în ar¬mata Pirineilor Orientali, abundă în notaţii personale asupra
mersului războiului revoluţionar, totul văzut prin prisma unui soldat-cetăţean, care, e adevărat, nu se arăta deosebit
de entuziasmat.
32 E. Goffman, La Mise en scene de la vie quo-
tidienne, voi. II, Les Relations publiquest Paris, Ed.
de Minuit, 1973.":

AMICIŢIE Şl CONVIVIALITATE
de MAURICE AYMARD
Luându-i ca model pe antropologi, istoricii epo¬cii moderne din cursul ultimilor douăzeci sau treizeci de ani au
acordat un rol privilegiat, aproape chiar prea privilegiat, familiei. Bogă¬ţia documentelor îi invita de altfel la o
ase¬menea atitudine: acestea nu contenesc să vor¬bească despre familie şi să organizeze în jurul ei tot spaţiul vieţii
cotidiene, arhitectura lo¬cuinţei, relaţiile sociale, reglementările juridice, restricţiile şi opţiunile economice. La
nevoie, o istorie a vieţii private s-ar putea reduce la o istorie a familiei care s-ar articula în jurul a trei teme majore.
Inserţia acesteia în cercu¬rile mai largi ale rudeniei şi ale alianţelor. Ra¬porturile ei adesea tensionate cu tot ceea ce
nu ţine de ea — celelalte familii, cu care trece fără contenire de la competiţie la compromis, comunitatea sătească, şi,
din ce în ce mai mult, acele instituţii hrăpăreţe şi cu pretenţii abu¬zive care se numesc Biserica şi statul şi care se
străduiesc s-o organizeze şi s-o controleze. In sfârşit, lenta afirmare a individului, care-şi impune în cele din urmă,
parte împotriva ei, parte prin mijlocirea ei, unele drepturi soco¬tite noi datorită unui spor de autonomie. Po¬trivit
definiţiei etimologice (pnuat«s=limitat), ceea ce numim privat s-ar defini printr-un anumit număr de bariere
concentrice, dintre care unele ar fi dăinuit, iar unele s-ar fi de-
180

I plasat şi ar fi dobândit o mai mare importanţă decât celelalte. Şi aceasta, cu preţul unor con¬flicte succesive1,
databile şi semnificative, până la obligaţia impusă individului de „a-şi încon¬jura cu ziduri viaţa sa privată",
potrivit for¬mulei pe care Stendhal, într-o scrisoare din 31 octombrie 1823, i-o atribuie lui Talleyrand1. Nimic mai
înşelător, totuşi, decât această ierarhie prea simplă şi această istorie care s-ar irganiza în jurul afirmării, apoi a
dezintegră-ii „monopolului familial". Intre familie şi restul societăţii, şi pentru individul aflat în afara
familiei şi, eventual, împotrivindu-se acesteia, mediaţiile, intermediarii şi recursurile . n-au lipsit niciodată.
Care sunt, începând din epoca modernă şi, desigur, chiar de mai îna¬inte, numeroase şi variate. Familia nu
epui¬zează sfera a ceea ce este privat şi nici pe cea a afectivităţii, nici chiar pe cea a formării per¬sonalităţii. Cu atât
mai mult cu cât individul e departe de a-şi petrece în sânul ei totalita¬tea timpului cuprins între venirea pe lume şi
atingerea vârstei adulte: familia s-a deprins de foarte de timpuriu să încredinţeze altora o parte din rolurile ce-i
reveneau de drept. Prin încredinţarea copilului unei. doici: această ve¬che practică urbană tinde tocmai, între

67
seco¬lele XVII şi XVIII, să se „democratizeze" în marile oraşe, astfel încât clasele populare să găsească în
abandonul, provizoriu sau defini¬tiv, o soluţie mai puţin costisitoare care îngă¬duie instituţiilor caritabile să ia
asupra lor cheltuielile de rigoare2. Prin darea copilului ca ucenic sau trimiterea lui la colegiu, prin „plasarea" (al
cărui caracter „normal" în An¬glia secolului al XVII-lea îi surprinde în cea mai mare măsură pe călătorii italieni) sau
prin recurgerea la protectori, rude sau nu: educaţia, formarea profesională şi integrarea în socie¬tate a copilului
sau a adolescentului reclamă intervenţia altor persoane decât cele care al¬cătuiesc familia, şi descoperirea altor
locuri de¬cât casa părintească. Şi nu numai în ceea ce 181

priveşte băieţii, după exemplul lui Rousseau, aşa cum reiese din Confesiuni: în Anglia anu¬lui 1600, „o perioadă de
timp petrecută în slujba cuiva era o metodă obişnuită pentru a pregăti fetele, din aristocraţie pentru unica vocaţie
care le era oferită — căsătoria", şi unele case, pre¬cum cea a contesei de Huntington „a cărei po¬sibilitate de a [le]
instrui... era tot atât de unanim recunoscută ca şi cea a lordului Burgh-ley pentru a le instrui fraţii", bucurându-se de
o reputaţie considerabilă3.
Individul se află astfel în situaţia de a acu¬mula o seamă de experienţe, dintre care unele vor fi date uitării, de
legături dintre care unele se vor destrăma atunci când se va rostui, dar dintre care unele îl vor întovărăşi de-a
lungul întregii sale vieţi, structurând sau animând spa¬ţiul său personal şi social de o manieră care, deoarece e
paşnică, secretă sau, mai simplu, anterioară generalizării corespondenţei, amin¬tirilor şi scrierilor intime, nu e mai
puţin reală. Acestea toate se combină cu cele moştenite din familie şi de la rude pentru a crea în jurul fie¬căruia un
ansamblu de relaţii orizontale — egalitate în privinţa vârstei, a sexelor sau a situaţiilor — sau verticale, sau, dacă se
pre¬feră astfel, simetrice sau asimetrice, când pu-nându-se de acord sau având posibilitatea să se pună de acord,
când, dimpotrivă, în stare conl'lictuală. Deoarece fiecare dintre acestea îşi creează propriul său sistem de drepturi şi
de obligaţii, sisteme în care o cazuistică mereu mai subtilă se străduieşte să pună ordine. Ar¬ticolul „Amiciţie" din
Enciclopedie, articol da¬torat cavalerului de Jaucourt, constituie, din acest punct de „vedere, un model al genului.
în pofida tradiţiei stoice, care prefera să pună problemele în termeni categorici, nici un fel de definiţie şi nici un cod
unic, ci „îndatoriri ce decurg din amiciţie" care variază „în ra¬port cu gradul şi cu caracterul acesteia: ceea ce
generează tot atâtea grade şi caractere diferite de îndatoriri".

182

Pe această „fişă a Tandrului" de un gen nou, se va face o riguroasă distincţie între „prietenul faţă de care nu vei
avea nici un fel de angajament în afara unor simple amuza¬mente literare" sau cel „pe care îl vei fi culti¬vat pentru
amabila şi plăcuta lui conversaţie" şi „prietenul care-ţi poate da un sfat bun", dar care nici el nu poate reclama acea
„confidenţă care nu se face decât prietenilor din sânul fa¬miliei sau din cercul rubedeniilor". Pe de o parte,
semnalarea acestei reguli a inegalităţii fundamentale a schimbului bazat pe dar — să aştepţi sau să ceri
„întotdeauna mai puţin de¬cât mai mult", să dai „întotdeauna mai mult sau mai puţin". Pe de altă parte, dorinţa
unei egalităţi pe care amiciţia ar trebui „fie s-o gă¬sească, fie s,-o creeze", dar că de fapt această amiciţie „nu mai are
în vedere f...] decât le¬gătura de sânge", deoarece între persoane „de rang foarte diferit" amiciţia nu permite
nici¬decum ca rudele să treacă de la „respect" la „familiaritate"; or, aceasta trebuie să îngăduie „satisfacţia
mutuală", „amabilitatea" care con¬stă în a-ţi impune în mod mutual gândurile, gusturile, îndoielile, greutăţile, dar
întotdea¬una în sfera caracterului amiciţiei care a fost stabilit. Sferă care se modulează pe cei patru timpi ai
sistemului de atitudini elementare analizate în legătură cu înrudirea de către Al-fred R. Radcliffe-Brown4 —
respect, glumă, eludare şi familiaritate — şi formalizate de către Claude Levi-Strauss5 — reciprocitate şi
mutualitate, datorie şi creanţă.
în pofida acestei cazuistici exemplare, isto¬ricii, ca de altfel, cu câteva excepţii doar, ma¬joritatea antropologilor
care l-au precedat pe Robert Brain6, n-au studiat amiciţia pentru ea însăşi, în vreme ce dragostea, din raţiuni în tood
evident legate de unele preocupări con¬temporane, atrăgea atenta lor curiozitate. Şi că aceasta contribuia la
denaturarea pistelor, de¬oarece îi împrumuta vocabularul: Biserica pre¬fera să vorbească de amiciţie „carnală", iar
pu-

doarea de amiciţie „tandră", pentru a rezerv; dragostea numai lui Dumnezeu. Chiar regle¬mentată şi codificată,
amiciţia nu se identifică e adevărat, cu nici o instituţie stabilă şi „vi¬zibilă" a societăţilor din Europa modernă,
îna¬intea apariţiei, mai întâi discretă, apoi în vă¬zul tuturor, a „societăţilor" bazate pe o ade¬ziune individuală,
voluntară, opţională şi fle¬xibilă"7, al căror model 1-a constituit vreme în¬delungată francmasoneria. Ceea ce n-o
împie¬dică să influenţeze, de o manieră ascunsă sau declarată, funcţionarea de fapt a majorităţii, dacă nu a

68
totalităţii instituţiilor sociale, până acolo încât să le întoarcă chiar împotriva lor; ca atunci când un conflict împarte o
familie sau o comunitate în două grupări opuse a că¬ror coeziune se bazează întru totul sau măcar în parte pe
amiciţie. Sau să le golească de con¬ţinut: ca în toate societăţile, contemporane sau nu, în care „prietenii prietenilor"
investesc din interior sindicatele şi partidele, administraţia sau chiar puterea politică, fie că e sau nu su¬pusă
opţiunii8.
De fapt, amiciţia se sustrage analizei, de¬oarece oscilează între doi poli extremi şi con¬tradictorii. Unul în care,
banalizată, provoacă o adevărată confuzie în practicile generale ale i sociabilităţii, angajând atât grupurile, cât
şi I indivizii. Celălalt în care, exaltată, se prezintă ca o constantă universală care nu ar avea, în¬tocmai ca şi
dragostea, altă istorie în afara ce¬lei a individului şi ar împărţi cu acesta, în con¬fruntarea ei cu durata, ambiţiile şi
fragilitatea sentimentului. Or, textele noastre nu conte¬nesc să treacă de la un pol la celălalt, fără nici o
dificultate aparentă.
Rude, vecini şi amici
Din anumite aspecte, amiciţia formează, îm¬preună cu familia, mariajul perfect al epocii moderne, mariajul de
convenienţă, a cărui reu-
184

j sită e garantată „din exterior" prin tot ceea


i ce nu constituie sentimentele personale ale ce¬lor doi soţi: concordanţa statutelor şi a averi¬lor, decizia părinţilor,
interesul spiţei. .. Fără a avea pretenţia să intre în competiţie cu fra¬tele său Ricciardo, verii săi Adovardo şi Lio-
nardo, îl pot asigura astfel pe Lorenzo Alberti, tatăl lui Leon Battista, bolnav şi preocupat de viitorul copiilor săi:
„Am dori ca fiecare să ne recunoască drept bunele şi foarte credincioa¬sele tale rude, şi dacă prietenia e mai
puternică decât înrudirea vom proceda ca nişte adevăraţi şi cinstiţi prieteni". Şi 'Lorenzo declară ime¬diat că
nutreşte pentru ei stima pe care tre¬buie s-o aibă „iubitele rubedenii şi adevăraţii prieteni", persoane „cu care nu
am legături de sânge şi cu care m-am străduit totdeauna (în cursul vieţii mele să mă leg în plus prin amabilitate şi
dragoste"9.
Se va urmări să se lege această intimă su¬prapunere a înrudirii şi a prieteniei cu exis¬tenţa consolidată prin drept,
în Franţa prin dreptul roman sau în unele regiuni ale Italiei printr-un sistem de „case" — ostal sau casa — ce
regrupează un ansamblu variabil de corezi-denţi sub autoritatea practic absolută a unui şef unic. Aşa cum este
cazul, în Toscana, a aşa-numitei mezzadria. Aşa cum este deja ca¬zul la Montaillou, unde Emmanuel le Roy La-
durie ne prezintă acel domus „din centrul unei încrucişări de legături", care „includ înrudirea, dar şi alianţa
încheiată între două domus", dar care „includ şi amiciţia, bazată pe anume ini¬miciţii, materializate eventual prin
acordarea unui statut de cumătru sau cumătră", şi „în sfârşit f. ..] vecinătatea"10. Sistemul îşi va con¬solida
coerenţa prin exercitarea activă a soli¬darităţii; dificultăţile financiare, întreţinerea şi luarea sub tutelă a orfanilor,
ucenicia şi for-ţftarea profesională, arbitrajul în antagonismele d& interese şi, bineînţeles, inevitabila vendetta11.
Totuşi, cei doi termeni, rude şi amici, se Săsesc asociaţi în egală măsură şi în mod obiş-

nuit în Normandia. Nu ne surprinde faptul să


găsim aici, către anul 1700, contractul de că¬
sătorie dintre cei doi viitori soţi întocmit „în
prezenţa şi cu încuviinţarea rudelor şi a amici¬
lor acestora"12. Al treilea termen, cel de „ve¬
cin", nu e, cel mai adesea şi la vremea res¬
pectivă, suprimat. Parenti, vicini e amici, re¬
petă sursele italieneşti. Asociere care trimite,
bineînţeles, la frecvenţa unei endogamii paro¬
hiale care face, chiar şi astăzi, în anumite re¬
giuni ale Franţei, ca locuitorii din acelaşi sat
să se considere a priori drept rude13. Dar aceasta
ne îndeamnă, fără îndoială, să mergem mai
II departe, aşa cum sugerează însă şi rugămintea
ţăranilor din Văile alpine ale diocezei Como atunci când cer, autorităţii ecleziastice, între secolele XVI şi XVII,
dispense de consangvi¬nitate14.
llillf
C°P« la taţi al "a^^itie1 S?1, ?/ femei»
In cazul acesta accentul este pus, de fapt,

69
pe necesitatea de a reînnoda o alianţă care se
îndepărtează în timp şi care se vădeşte a fi
necesară relaţiei de vecinătate şi de amiciţie.
Deoarece aceasta din urmă nu e nici „un su¬
pliment" şi nici „un lux", ci una din compo¬
nentele legăturilor sociale existente, şi nece¬
sare, între familii. In calitatea aceasta, ea este
fragilă, „are nevoie de necontenite verificări,
deşi eşalonate în timp, care se concretizează
prin schinTSul de femei". Şi angajează familii
întregi mai mult decât persoane, iar pe cele
din urmă prin intermediul celor dintâi. Bazată
pe calcul, amiciţia confirmă şi ocroteşte înru¬
direa şi alianţa, a căror transpunere o repre¬
zintă în planul acţiunii, a comportamentelor
şi, mai mult chiar, a obligaţiilor reciproce de-a
lungul a două sau trei generaţii. Şi, ca şi aces¬
tea, sugerează un adevărat subterfugiu pentru
a păstra şi a spori, prin regenerare şi acumu¬
lare, acest capital esenţial: la fel ca şi o căsă¬
torie consangvină, ea îngăduie „să se unească j
mai mult chiar decât prin înrudire", va în¬
gădui de asemenea „să regenereze" sau ,,sj*
mărească" şi mai mult o—•--■'• „bunii

taţilor să comunice „gândurile lor secrete" — exceptând cazul „apariţiei unei familiarităţi in¬adecvate" — şi
copiilor să formuleze „aver¬tismente şi corecţii, care este una din primele obligaţii ale amiciţiei". Cât despre
raporturile dintre fraţi, în pofida frumuseţii numelui, „plin de duioasă dragoste", rezistă cu greu climatu¬lui
competiţional şi conflictual creat de „acest amestec de bunuri, de partaje şi de faptul că bogăţia unuia înseamnă
sărăcia celuilalt". Ie¬rarhică, familia se sprijină pe o inegalitate pe care o întreţine şi o perpetuează; şi o
drama¬tizează încercând s-o tempereze.
în ceea ce priveşte femeile, două cazuri: dragostea şi mariajul. Deşi ivită „datorită ale¬gerii noastre", ceea ce îi
oferă un avantaj de¬cisiv asupra legăturilor de familie, care pot uni „fiinţe total diferite", prima este prea supusă
ritmului dorinţei, „înflăcărare temerară şi ne¬statornică": contrar amiciţiei, „plăcerea exce¬sivă o distruge ca şi
când ar avea un sfârşit corporal şi fiind supusă saţietăţii", şi „piere şi lâncezeşte" când intră în limitele amiciţiei
(nu¬mai dacă nu incită la răzbunare, ca cea pe care o vădeşte Doamna de La Pommeraye faţă de Domnul des Arcis
din Jacques, Fatalistul). Cât despre a doua, mariajul, „e un târg care nu are liberă decât intrarea [. ..] şi [.. .] care,
de obicei, se încheie în alte scopuri", şi suportă contralovitura unor prea multe elemente exte¬rioare. Totuşi, chiar
„putându-se statornici o asemenea legătură, liberă şi voluntară, prin care nu numai sufletele să
beneficieze de această plăcere deplină, dar prin care şi trupu¬rile să ia parte la alianţă, prin care individul să fie
angajat întru totul: este sigur că amiciţia va fi mai profundă şi va atinge apogeul". Dar pentru un Montaigne care,
în mod hotărât, nu crede în egalitatea sexelor, femeile nu sunt capabile de asemenea lucru: ele nu au nici
„capacitatea" şi nici „inima destul de fermă pentru a suporta rigoarea unui nod atât de strâns şi de durabil".
188

Una peste alta, „indecenţa greacă", chiar „pe bună dreptate dezavuată de moravurile noastre", îi va apărea mai
bogată în promisiuni, cu toată „disparitatea de vârstă şi diferenţa de oficii între amanţi". Dar aceasta în chiar
mă¬sura în care ea se vădeşte susceptibilă să de-ăşeascâ asemenea decalaje iniţiale, să treacă la „frumuseţea
exterioară" la „frumuseţea lăuntrică"... şi spirituală şi să ajungă, în ca¬zul unor inimi „mai generoase", la un
adevă¬rat raport privind educaţia, imitaţia şi perfec¬ţionarea mutuală. Şi poate deveni astfel, în cele din urmă, „o
dragoste ce se termină în amiciţie".
Dar dacă amiciţia este prezentată aşadar ca ultimă referinţă în sfera unei afectivităţi ce se identifică chiar cu
exercitatea „libertăţii noastre voluntare", aceasta înseamnă că amici¬ţia foloseşte ea însăşi limbajul dragostei. Se
iveşte de la prima vedere, de la cea dintâi în¬tâlnire „între două persoane mature", refu¬zând „să se adapteze
şablonului acelor amiciţii căldicele şi convenţionale, care au nevoie de precauţiile unei conversaţii îndelungi şi prea-
abile". îşi ajunge ei însăşi şi creează prin ambinarea intimă şi totală a două voinţe — „nepăstrând nimic care să ne

70
fie propriu, nici care a fost al său sau al meu" —■ identitatea a două fiinţe. Amiciţia este exclusivă şi indivi¬zibilă,
situându-se deasupra tuturor celorlalte obligaţii: cu neputinţă „să-ţi împărţi" amici¬ţia, deoarece ar trebui, în cazul
acesta, să alegi. Dar ea ţine de domeniul indicibilului îfâră a putea oferi alte justificări în ceea ce o priveşte decât
clasicul „deoarece era el, de¬oarece era propria-mi persoană". Şi pentru ca să nu lipsească nimic: „Ne căutam
înainte de a ne fi văzut!".
Intre aceste două extreme, ar fi tentant să alegem, să opunem „modernitatea" lui Mon-taigne „tradiţiei" acelor
„amiciţii" strâns aso¬ciate cu înrudirea şi cu învecinarea, şi deter¬minate de alegerea şi de interesele grupului
189

familial. Şi să sugerăm, de la acestea din urmă la cea dintâi, o traiectorie liniară. La sosire, libertatea,
aleatorie şi dezinteresată, a individului, revendicată şi practicată cu câtva timp înainte de o elită cultivată. La
plecare, constrângerile grupului, cărora individul va trebui să li se supună în toate cazurile, şi de care se va
sili, dacă e posibil, să beneficieze el însuşi. Amiciţia ar putea aşadar să fie premer¬gătoare dragostei în exercitarea
acestei liber¬tăţi, deoarece opţiunile pe care le implică nu intră în mod automat în conflict şi pot chiar să se împace
fără greutate cu obligaţiile faţă de familie. Mai puţin periculoasă pentru aceasta, libera alegere a
prietenului ar pre¬ceda, deschizându-i calea, libera alegere a soţului.
Dar aceasta ar însemna să denaturăm per¬spectivele: amiciţia pentru La Boetie se înscrie în cea mai pură şi mai
veche tradiţie stoică, iar urzeala obişnuită de „legături şi familiari¬tăţi determinate de cine ştie ce prilej sau
avan¬taj" căreia i se opune, şi care pretind „pru¬denţă şi precauţiune", deoarece „legătura nu e contractată de
asemenea manieră încât să nu dea naştere nici celei mai mici bănuieli", nu se constituie în jurul familiei lui
Montaigne. Această urzeală rezultă şi ea din preferinţele şi deciziile omului matur, angajat în viaţa poli¬tică din
timpul său. Şi poartă amprenta unui temperament,,foarte capabil să câştige şi să păs¬treze câteva prietenii alese şi
pline de distincţie", şi care se „agaţă cu atâta râvnă de legăturile care-i sunt pe plac", dar faţă de „amiciţiile co¬mune
f... ] nicidecum ineficace şi rece". Ceea ce nu-1 împiedică să aprecieze şi „plăcuta frecventare [... ] a unor
frumoase şi prea¬cinstite doamne"18. Dar modelul la care se referă Montaigne, cel al unui „suflet cu dife¬rite
niveluri f.. . ] care se simte bine oriunde îl mână soarta" şi capabil să se descurce fără greutate la toate nivelurile
societăţii, prefigu¬rează prin multe aspecte această dîsoluţie a

amiciţiei în promiscuitatea afectivă difuză şi nediferenţiată. Ce caracterizează, pentru antro¬polog, societatea


contemporană în care se juxtapun egoismele unei „puzderii de in¬divizi"19.
Va fi mai util aşadar să evităm capcana pe care ne-o întind disertaţiile asupra prieteniei, modernizatoare sau
pesimiste, literare sau ştiinţifice. Fiecare epocă, fiecare societate şi-a ţinut disertaţia sa, în care se va găsi fără
în¬doială acea tensiune între cei doi poli ai ami¬ciţiei, singularul şi pluralul. Schimbările şi rupturile au toate
şansele să se situeze la un alt nivel, cel al practicilor sociale precise şi concrete, care stabilesc locurile şi vârstele,
riturile şi regulile, drepturile şi obligaţiile amiciţiei, şi care orientează comportamentele şi strategiile eventuale ale
indivizilor şi ale gru¬purilor. Acestea nu evoluează decât cu înce¬tineală între secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea, iar
adevăratele fisuri se situează în amonte: în această privinţă familia îşi face jocul de multă vreme. Şi se străduieşte ca
prin con¬vingere, îmblânzire sau constrângere să-şi pre¬gătească membrii pentru rolurile şi sarcinile care asigură
propria-i continuitate, ca şi legă¬turile ei cu alte familii sau grupuri mai mari, precum comunitatea sau statul.
Rurale şi urbane, societăţile occidentale se prefac a ignora, sau binevoiesc cel mult să tolereze orice prietenie între
indivizi conside¬raţi a fi egali, prietenie pe care n-a pus-o ea însăşi la cale. Concepută ca un raport de re¬ciprocitate
perfectă între două persoane, prie¬tenia devine „un surplus", şi nu se va putea afirma decât în afara familiei, sau în
acele in¬stituţii care marchează o dată cu ea o ruptură temporară sau durabilă: şcoala, grupurile al¬cătuite pe
similitudinea de vârstă, armata. Şi implică o zonă de libertate: nici un fel de Prieteni aleşi încă de la naştere (ca în
societă¬ţile din afara Europei pe care ni le descriu

etnologii) de către părinţi, intimi sau de către 'hazardul care face ca doi copii să se nască în aceeaşi zi. Doi taţi se pot
angaja pentru a consfinţi în mod şi mai solemn prietenia lor, încă de pe când copii lor se află la cea mai fragedă
vârstă, că aceştia se vor căsători, şi încheie mai târziu această căsătorie, chiar atunci când situaţiile lor relative s-au
schim¬bat, aşa cum au făcut în 1698 Dreux şi Cha-millart, consilieri în Parlament şi unul şi al¬tul şi „prieteni intimi"
cu douăzeci de ani mai înainte, în momentul în care soţiile lor născuseră „în acelaşi timp un băiat şi o fată". Aceştia

71
nu au nici o putere asupra legături¬lor afective care-i vor uni. Fiul lui Dreux se vădeşte a fi „un om foarte vrednic,
dar prost, confuz şi brutal f.. . J şi soţia lui n-a fost fe-riicită nici datorită lui şi nici cu el, deşi me¬rita extrem de mult
să fie"20.
Saint-Simon, poliglot, strateg şi erou al prieteniei
Privitor la aceste multiple faţete ale priete¬niei, ca şi a diversităţii de limbaj a acestora, Saint-Simon ne oferă, fără
îndoială, mărturia cea mai pertinentă. O mărturie pe care am sărăci-o dacă am reduce-o la unicul episod al
căsătoriei nereuşite cu una din fiicele ducelui de Beauvillier şi la strigătul inimii care îl în¬deamnă să declare „că nu
avantajul mă în¬dreptase spre el, nici chiar fiica lui, pe care n-o văzusem niciodată, ci el era cel care mă fer¬mecase
şi de care voiam să mă leg" (I, p. 116). Nu va ,fi uitat nici punctul de plecare, nici consecinţele. Beauvillier „îşi
aducea în¬totdeauna aminte că tatăl meu şi al său fuse¬seră prieteni, şi că el însuşi fusese în aceleaşi relaţii cu tatăl
meu, în măsura în care dife¬renţa de vârstă, de loc şi de viaţă i-o putuseră îngădui, şi mă şi tratase deja cu multă
bună¬voinţă" (I, p. 114—115). Căsătorit cu una din
192

fiicele lui Colbert, el este deja ministru de stat, şef al Consiliului de finanţe şi prim gen¬tilom al Camerei. Dacă
mariajul ar fi avut loc cu adevărat, pentru Saint-Simon consecin¬ţele vor fi identice: „Sfârşitul întrevederii a constat
doar în asigurări dintre cele mai du¬ioase privind o solicitudine şi o prietenie in-
- timă şi veşnică şi invitaţia de a apela în
toate şi pentru orice la sfatul şi la creditul
său, în lucrurile mici, ca şi în cele impor¬
tante, şi de a ne considera de-acum înainte şi
pentru totdeauna ca un socru şi ca un ginere
în cea mai indisolubilă uniune" (I, p. 121).
Această alianţă spirituală îi va dărui lui Saint-
Simon, în plus, toate avantajele unei alte
alianţe, reale de data aceasta, cu fiica mareşa¬
lului de Lorge. Dar aceasta nu-i va interzice
o semi-ruptură cu soacra sa, care devenise vă¬
duvă, şi care va face din el prietenul cum¬
natului său.
Chiar de la început, la optsprezece ani
— tatăl său murise de curând — Saint-Simon
dă astfel o lovitură dublă. Pentru care fusese
pregătit de multă vreme. Născut în 1675 din-
tr-un tată aproape septuagenar şi o mamă
care nu avea nici treizeci de ani, auzise „re-
petându-se fără încetare" de către aceasta
„despre necesitatea imperioasă de a însemna
ceva pentru un tânăr ce porneşte singur în
viaţă, fiul unui favorit de-al lui Ludo¬
vic al XlII-lea, ai cărui prieteni erau morţi sau
în neputinţă de a-1 ajuta, şi al unei mame
care, crescută încă de mică în palatul ducesei
d'Angouleme, ruda sa f... J şi căsătorită cu
un bătrân, nu văzuse decât pe bătrânii lor
prieteni şi nu-şi putuse face nici un prieten
de vârsta ei" (I, p. 16), şi care, în plus, îşi
pierduse toate rudele, în afară de „doi fraţi
mediocri, dintre care cel mai în vârstă complet
ruinat". Pentru acele cariere pe care patrimo-
niul familial nu are posibilitatea să le asigure,
Prietenia se combină cu înrudirea şi cu alianţa,
"rietenia defineşte un cerc mai larg şi com-
193

plementar, pe care să se poată conta într-un sistem bazat pe schimb. Şi se transmite aidoma unui bun material:
prietenii tatălui şi ai ma¬mei vor avea obligaţia să protejeze în conti¬nuare fiul după dispariţia acestora. Acest

72
ca¬pital agonisit de Saint-Simon de-a lungul unei vieţi (şi nicidecum dobândit dinainte) prin comportamentul său,
cât şi prin întâlnirile ocazionale, va fi girat şi transmis ca atare urmaşilor săi.
Ca orice capital, acesta e diversificat cu toată grija. E nevoie de egali şi de superiori, djar şi de inferiori: cei. mai buni
prieteni, deoarece ei sunt nişte eterni debitori, oricât de puţin recunoscători ar fi. Bunicul lui Saint-Simon, practic
ruinat, îi plasase pe cei doi fii ai săi ca paji în suita lui Ludovic al XlII-lea „unde persoane purtând nume dintre cele
mai ilustre îi plasau pe vremea aceea" (I, p. 56): cel mai mic, datorită iscusinţei sale de a că¬lări, a devenit „mare
favorit" şi a făcut avere, fără să uite obligaţiile pe care le avea faţă de fratele său mai mare. Dar a fost la fel de
^no¬rocos în ceea ce priveşte diferiţii săi slujbaşi care au dobândit însemnate câştiguri" (I, p. 63): Tourville, tatăl
viitorului mareşal şi om de mare, „unul din gentilomii săi"; un se¬cretar al cărui fiu, Du Fresnoy, devine unul din
funcţionarii lui Louvois; doi „chirurgi de casă", meniţi unei cariere remarcabile, şi doi valeţi, dintre care unul a fost
tatăl cele¬brului Bontemps. Rezultat: imediat după moartea tatălui său, Saint-Simon îi caută numaidecât pe
'Bontemps şi pe Beauvilliers, obţine prin aceştia să fie primit de rege chiar în după-amiaza zilei respective şi este
confir¬mat de acesta în funcţiile de guvernator ale tatălui său, la Blaye, post râvnit de fratele Doamnei de
Maintenon, şi la Senlis, post pe care îl doreşte prinţul de Conde. Trebuia să lucrezi repede.
Cinci ani mai târziu, în 1698, Saint-Simon procedează întocmai cu un al doilea ministru
194

de stat, Pontchartrain. Dacă rezultatul „i-a făcut prea multă onoare pentru a nu fi jenat să-1 menţioneze", demersul
său e de o pasivi¬tate exemplară, şi aşa şi trebuie să fie; spre deosebire de Beauvillier, Pontchartrain nu era un
prieten intim al tatălui său, şi orice ini¬ţiativă din partea sa l-ar face să apară drept un intrigant. Totul va veni
aşadar din partea lui Pontchartrain. Prima etapă: căsătoria fiului său, în 1697, cu o verişoară primară a Doamnei de
Saint-Simon. O căsătorie pe care nu o doriseră „decât pentru alianţă [...] şi au făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru a
profita de aceasta". A doua etapă, la fel de reuşită: să lege prin prietenie pe cele două Verişoare. „înclinaţia spre
virtute, similitudi¬nea de gusturi şi de concepţii au dat în Scurtă vreme naştere [între ele] unei priete¬nii care a
devenit în cele din urmă de o mare intimitate, ca şi unei încrederi fără nici un fel de rezervă, aşa cum poate fi între
două surori": acelaşi mod de strângere a legături-jor de rudenie se va regăsi în cazul Doamnei de Saint-Simon şi a
ducesei de Lesdiguieres, „care trăiau laolaltă nu atât ca nişte verişoare, ci mai curând ca nişte surori* (II, p. 374). A
treia etapă: Pontchartrain îi „soli¬cită cu insistenţă" lui Saint-Simon „onoarea prieteniei [sale]". Depăşită fiind prima
sur¬priză, şi având în vedere „discrepanţa de vâr¬stă şi de funcţii", Saint-Simon înţelege că trebuie să ia o hotărâre:
„I-am spus că [....] trebuia să-i mărturisesc că întreţineam o prie¬tenie care va trece întotdeauna înaintea ori-fcăreia
alteia, prietenie care mă lega în mod intim de Dl. de Beauvillier, al cărui prieten ştiam că nu e, dar că, dacă mai
dorea priete¬nia mea cu această condiţie, aş fi fost încântat M i-o dăruiesc, şi mulţumit de-a o dobândi Pe a sa".
Emoţie, îmbrăţişări, schimb de ama¬bilităţi: „Ne-am promis-o unul altuia. Ne-am ţinut, pe deplin, şi unul şi altoi
cuvântul: şi a durat, din partea amândorura, până la moar-
195

tea sa, în cea mai mare intimitate şi în cea mai adâncă încredere". Informat de îndată, Beauvillier îşi dă şi el
acordul „cu toată dra¬gostea". Iar secretul va fi păstrat: „Curios este faptul că Pontchartrain n-a suflat o vorbă
de¬spre aceasta nici fiului şi nici nurorii sale, iar eu nici atâta, şi nimeni la Curte n-a bănuit existenţa acestei situaţii
atât de neobişnuite şi de durabile, cu alte cuvinte a unei prietenii in¬time între doi oameni atât de inegali în toate
privinţele" (I, p. 559—560).
Prietenia, în concepţia lui Montaigne, fo¬losea limbajul pasiunii; în cea a lui Saint-Si¬mon, cel al căsătoriei pusă la
cale cu toată grija, căsătorie care, ca şi în cazul său, stă la baza unui acord profund şi durabil. Totul în¬cepe prin
căutarea unei alianţe, continuă cu o „prietenie intimă" între două femei — care, din verişoare devin nişte adevărate
surori — şi se termină printr-un contract între doi băr¬baţi, contract nescris, dar respectat cu toată rigoarea: un
contract care pune inegalitatea dintre ei între paranteze, dar care nu inter¬zice nici intimitatea, nici încrederea.
Or, aceeaşi schemă se repetă în 1702 cu un alt ministru. Chamillart de trei ani controlor general la Finanţe, care
câştigă prietenia re¬gelui datorită iscusinţei cu care juca biliard (întocmai ca tatăl lui Saint-Simon prietenia lui
Ludovic al XlII-lea datorită felului de a-i oferi, cu ocazia partidelor de vânătoare, un cal de schimb pe care să-1
poată încăleca fără să pună piciorul pe pământ), dar şi a priete¬niei ducelui de Chevreuse şi a cumnatului său
Beauvillier, datorită priceperii sale de a re¬glementa unele schimburi de proprietăţi. Prima etapă, şi aici, o
căsătorie: cea a cumna¬tului lui Saint-Simon cu a treia fiică a lui Chamillart, pe care soacra sa, îndemnată de
iLauzum, un alt ginere, o pune la cale şi o încheie fără ştirea lui, în vreme ce el susţi¬nea, dar pe faţă, o altă
combinaţie. A doua etapă: vizita de curtoazie făcută lui Chamillart,

73
\
informat de faptul că acesta era împotriva uni¬unii respective, şi pe care nu-1 cunoştea „de¬cât atât cum cunoşti un
om din partea locu¬lui". Totuşi, „nu există exemplu privind o primă convorbire atât de plină de încredere
reciprocă, dar anticipată de cea a lui Cha-millart, între doi oameni care se cunoşteau atât de puţin, şi având vârste şi
funcţii atât de diferite". A treia etapă: Chamillart îi so¬licită prietenia. „M-am purtat cu el aşa cum am făcut, într-o
situaţie asemănătoare, cu can¬celarul [Pontchartrain]: i-am mărturisit, bine¬înţeles, faptul că eram prieten intim cu
tatăl, că eram strâns legat de fiu, de Doamna de Saint-Simon şi de Doamna de Pontchartrain, verişoare de gradul
întâi, dar mai unite între ele decât două surori bune, şi i-am spus că, având în vedere această situaţie, îmi mai
do¬rea prietenia, pe care eu i-o dăruiam din toată inimă. Această sinceritate 1-a mişcat [...]; ne-am promis-o, şi am
păstrat-o mereu, cu dragoste şi fidelitate, până la moartea sa." Mai trebuia informat Pontchartrain şi fiul său, care îl
acceptă precum Beauvillier cu pa¬tru ani mai înainte. Rezultatul va fi potrivit aşteptărilor: eşecul mariajului şi a
carierii cumnatului său, iritarea doamnei mareşal de Lorge, dar, pentru Saint-Simon, „satisfacţia încrederii lui
Chamillart, a serviciilor pe care am fost capabil să le fac prietenilor mei şi a foloaselor pe care le-am dobândit eu
însumi", fără a mai vorbi despre multitudinea de in¬formaţii privind „Curtea şi statul": Saint-Si¬mon, de o
curiozitate incorigibilă şi pătimaşă, se află în centrul unei reţele prodigioase, că¬reia are iscusinţa să-i adauge un
larg evantai de amiciţii feminine: fiicele lui Chamillart, doamnele de la palat, ducesa de Villeroy şi multe altele, „îl
puneau la curent cu nenumă¬rate nimicuri femeieşti, deseori mult mai im¬portante decât îşi închipuiau chiar ele"
(II, p. 146—150). Nu-i lipseşte decât prietenia lui Torcy, al patrulea ministru, nepotul lui Col-
197

bert totuşi; în pofida unor prieteni eomuhi, membrii familiei Castries, prietenia lor va tre¬bui să aştepte anul
1721 şi conflictul dintre Torcy şi cardinalul Dubois, care-i permite lui Saint-Simon să răscumpere prin eleganţa
me¬dierii sale vechea lui ostilitate faţă de secre¬tarii de stat. „Torcy a resimţit cu toată inten¬sitatea felul meu
de a acţiona şi până la moartea sa am trăit întotdeauna în cea mai mare intimitate" (VI, p. 714—718). Ceea ce
i-a procurat lui Saint-Simon comunicarea Me¬moriilor lui Torcy şi copia scrisorilor deschise la poştă din dispoziţia
aceluiaşi Torcy; un dar extrem de preţios pentru informarea lui Saint-Simon.
. Prodigioasa eficacitate a acestei dialectici a
lealităţii şi a încrederii pentru a anula sau a depăşi inegalităţile privind vârsta, statutul şi puterea ar putea pune la
îndoială „sincerita¬tea" lui Saint-Simon. Aceasta vădeşte, dim¬potrivă, regulile precise ale unui joc social din
lumea închisă şi puternic ierarhizată, a Curţii şi a familiilor, ca şi a unor cercuri clien¬telare ce gravitează în jurul
acestora. Calculul este aici cheia succesului, dar prudenţa în¬deamnă uneori să rişti totul pentru a câştiga totul —
şi acesta este sensul lealităţii —, şi trebuie, de asemenea, să ştii când să spui nu — ca faţă de avansurile ducelui
de Mâine. La fel, Saint-Simon prezintă o remarcabilă coerenţă, şi trebuie considerat ca atare ritua¬lul minuţios
al acestor declaraţii pătimaşe, al acestor solicitări şi al acestor complimente, al acestor angajamente luate şi
respectate o viaţă întreagă: este ritualul exemplar al prieteniei. Alte mărturii suplimentare, dacă mai era nevoie de
aşa ceva: această reţea constituită cu răbdare, care îi oferă lui Saint-Simon lo¬cul său la Curte, nu epuizează, în ceea
ce-1 priveşte, domeniul amiciţiei. El a păstrat pen¬tru el însuşi, timp de o jumătate de secol, şi în tot cazul departe
de rumoarea Versailles-ului, şi alte legături personale. Un prieten personal

al tatălui sau care a fost şi prietenul sâu.- ce¬lebrul Rance, reformatorul abaţiei Trappe (aflată la cinci leghe de
moşia sa din La Ferte-Vidame), unde s-a retras în mod periodic Episcopul de Chartres, care făcea parte din
„dioceza" sa, venit şi el să-1 vadă „împreună cu un vechi prieten al tatălui [său]": „încetul cu încetul prietenia îşi
face loc între noi, ca şi încrederea". Sau, precum contele de Char-l care părăsise lumea mondenă pentru a-şi ?ăsi
mântuirea şi pe care îl va întâlni la Trappe (I, p. 560—561).
La cealaltă extremă, raporturile sale cu ducele de Chartres, apoi d'Orle"ans, viitorul tegent, deţin în mod
evident un loc cu totul aparte. Prin originea lor, deoarece este vorba de o amiciţie din copilărie, şi de unele jocuri în
comun în Palais-Royal: „E ca şi cum aş fi crescut împreună cu el, mai mic decât el cu opt luni, şi dacă
vârsta îngăduie această expresie între doi tineri atât de inegali, prietenia ne strângea laolaltă". Dar o prietenie
diferită, pe care libertinajul tânărului duce o re¬pune mereu în cauză după căsătoriilor lor respec¬tive („viaţa mea
nu-i era mai pe plac decât mie aceea a lui: în aşa măsură încât despăr¬ţirea devenise un fapt împlinit" (II, p. 77): va
nevoie de medierea unor prieteni comuni, sărcinaţi de data aceasta să ducă cererea ex¬presă a ducelui d'Orldans, ca
şi de insistenţa continuă a acestuia pentru ca „vechea priete¬nie din tinereţe" să fie reluată. „Revenirea vechii
prietenii din parte-mi a fost conse¬cinţa nenumăratelor avansuri cu care mă onora, şi nu după mult timp,
deplina încre¬dere a pecetluit-o, aceasta dăinuind fără în¬trerupere până la sfârşitul vieţii sale f... J" (II, p. 78), în
pofida unei slăbiri a relaţiilor dintre ei în epoca în care puterea cardinalului Dubois. ajunsese la apogeu. Saint-

74
Simon va face în 1712 gestul simbolic, când „prietenul" său, acuzat de rumoarea publică de a-1 fi otră¬vit pe
prinţul moştenitor şi pe soţia acestuia,
199

Se va vedea părăsit de întreaga Curte: ,,... att fost atunci singurul, spun cu toată exactitatea, unicul om care a
continuat să-1 vadă pe Dom¬nul duce d'Oiieans, la mine ca şi la el, ca şi la Rege, să-1 abordeze, aşezându-ne
amândoi într-un ungher al salonului [...]". în pofida sfaturilor lui Beauvillier, ale lui Pontchartrain şi ale multor altor
„prieteni şi prietene", ca-re-i spun că merge spre pierzanie „printr-o purtare atât de opusă celei a tuturor celor¬lalţi
[... ] nu m-am dat bătut: socoteam că în cazul unor nenorociri atât de ieşite din co¬mun nu numai că nu trebuia să-ţi
părăseşti prietenii atunci când nu credeai că sunt vino¬vaţi, ci să te apropii din ce în ce mai mult de aceştia [...]" (III,
p. 1224).
Ca şi Montaigne, Saint-Simon se îndepăr¬tează în felul său propriu de modelul familial al prieteniei, cel al
sistemului rubedenii-ve-cini-amici, care se vădeşte a fi şi cel mai ge¬neral. El a preluat, bineînţeles, şi a valorifi¬cat
moştenirea paternă, dar a îmbogăţit-o în mod considerabil, diversificând-o datorită unor cuceriri personale obţinute
în funcţie de anu¬mite obiective proprii: zona prieteniei inter¬sectează zona rudeniei şi pe cea a alianţei, dar fără a
le îngloba întru totul. Astfel că din această zonă este exclusă, din motive lesne de ghicit, soţia unchiului său după
tată, Louise de Crussol, „trufaşă şi rea, care nu i-a putut ierta Tiiciodată tatălui meu faptul de a se fi recăsătorit" (şi
de a fi avut un moşteni¬tor de sex masculin), „şi pe care 1-a separat, atât cât i-a stat în putere, de fratele său" (I, p.
232) şi care găsise „modalitatea de a face ca cea mai mare parte a bunurilor un¬chiului meu să treacă în patrimoniul
ducilor d'Uzes (fratele şi nepotul său) „şi de a face ca tatălui meu şi mie să-i fie plătite o mare parte din datorii, şi de
a-i lăsa pe ceilalţi insolva¬bili" (I, p. 56). A fost exclus astfel cumnatul său, ducele de Brissac, soţul repede separat,
deoarece se vădise „prea italian", de sora sa
200

vitregă care, nea vând copii, în 1684, la moar¬tea sa, 1-a numit pe nepotul său legatar uni¬versal. Excluşi de
asemenea, după cum am vă¬zut, cumnatul său de Lorge şi soacra sa, care devenise văduvă. Nicicând cu adevărat
exclus: Lauzun, cumnatul său prin alianţă. Şi legă¬turile sale cu cei doi gineri ai lui Colbert, Beauvillier şi
Chevreuse, nu-i dau acces ne¬potului de ministru, Torcy, văr primar prin alianţă totuşi. Nici chiar prietenia cu
Pont-chartrain nu pare legată de medierea lui Je-rome Bigon, consilier de stat şi bun „prieten cu tatăl său", care
acceptase, „deşi fără nici un fel de înrudire", să-i fie tutore în cazul le¬gatului Brissac, şi care se căsătorise cu sora
cancelarului. Prietenia poate să se sprijine pe alianţă sau să-şi facă drum prin ea. Aceasta angajează întotdeauna
nişte indivizi care ur¬măresc anumite avantaje, acceptând totodată constrângerile şi îndatoririle pe care le
re¬clamă.
Familie şi prietenie: înrudirile spiritua.'e
Această strânsă îmbinare dintre un dezinteres afişat şi o seamă de avantaje în perspectivă nu face din Saint-Simon
un personaj aparte la Curtea din Versailles: cultivarea unor legă¬turi personale bazate pe încredere şi intimi¬tate se
impune tuturora. Deoarece acest spa¬ţiu experimental combină, aşa după cum se ■ cuvine, unele constante —
ierarhiile privitoare la rang şi la avere, la alianţe şi la titluri, a că¬ror stabilitate nu e supusă decât hazardului
naşterilor şi al deceselor —■ şi o variabilă, re¬gele, stăpân al puterii şi al tuturor aranja-imentelor, de care nu te poţi
apropia decât prin intermediari, copiii săi legitimi sau nu, miniştrii săi, „slujitorii", favoriţii sau favori¬tele sale. Aici
individul se vede silit să joace, pentru el şi ai săi, jocul prieteniei sub toate formele acestuia. Dar el nu-i inventă
regulile, care sunt fixate cu mult timp înainte; ci §e
201

mulţumeşte să le aplice într-on context nou, cu ţeluri diferite.


Chiar când se schimbă variabila — pre¬zenţa obsedantă şi artificială a puterii aflată în mâna unei singure persoane
— regăsim aceleaşi reguli şi aceeaşi logică a unui con¬trol cât mai larg şi complet cu putinţă al spa¬ţiului social. Un
spaţiu care se structurează atunci mai puţin în jurul individului decât în cel al familiei. Extinsă la dimensiunile
spi¬ţei, aceasta a încercat, în secolele XI şi XII, să dobândească pentru ea însăşi acest control, înrudirea şi alianţa
oferindu-i atunci singurii prieteni adevăraţi, „prietenii de sânge"21; hă¬răzită eşecului, acţiunea era rezervată unui
număr restrâns de spiţe feudale. Foarte re¬pede, a trebuit aşadar să negocieze, şi dacă acea combinaţie dintre
înrudire, vecinătate şi prietenie a dat răspunsul cel mai durabil şi mai general, acţiunea respectivă nu trebuie să
mascheze un efort fără îndoială mai vechi pentru a lărgi câmpul alianţei prin sporirea sistematică a „înrudirilor
spirituale". Exem¬plul acelor alberghi care, la Genova, între secolele XIV şi XVI, pun bazele „familiilor" într-un
ansamblu mai vast, de la care acestea îşi iau numele, o dată cu o seamă de obli¬gaţii, expuse pe larg în faţa
notarului, pri¬vind solidaritatea şi vecinătatea, reprezintă, în această perspectivă, un caz limită.

75
Sub denumirea de înrudiri spirituale, an¬tropologul regrupează un ansamblu de insti¬tuţii şi de practici
formalizate, care nutresc, în comun, dorinţa de a lua drept model fa¬milia în ceea ce priveşte vocabularul şi
sis¬temul de drepturi şi de obligaţii, dar să pună în mod normal în cauză, pentru a o completa sau a o concura,
indivizi sau grupuri din afara familiei, chiar dacă aceasta e înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă. Adopţiune,
acord secret, frăţie de cruce etc. îmbină de fapt un ansamblu de elemente oarecum con¬stante. Un angajament
„voluntar" sau, în
20?

orice caz, hotărât şi ritualizat ca atare (la fel ca şi căsătoria, începând din clipa în care aceasta se bazează pe
consensul celor doi soţi) de către nişte indivizi solitari sau strânşi în grup. Un sistem de obligaţii reciproce, chiar
dacă nu sunt egale şi pot chiar exprima, în defini¬ţiile respective, discriminări legate de vârstă, statut social,
prestigiu personal etc. Un do¬meniu de punere în practică: tot ceea ce fa-imilia nu poate, sau riscă să nu poată face
faţă — întreţinerea copiilor orfani sau nu, educaţia religioasă sau profesională a aces¬tora, integrarea lor în rândul
adulţilor —, dar şi o solidaritate defensivă care poate îmbră¬ţişa toate planurile. Un ansamblu de sancţiuni, în fine,
reale sau simbolice, în caz de neres-pectare a angajamentelor luate. Pentru a sub¬linia cu şi mai mare precizie
caracterul lor total, „în viaţă şi în moarte", scara lor va fi fixată la cel mai înalt nivel posibil în rapor-* turile
interpersonale — şi uneori tolerată, dar niciodată reluată, pe contul său, de către stat. Dacă forma este comună,
finalităţile sunt, dimpotrivă, foarte variabile. Pot fi precizate cu toată stricteţea, sau considerate generale şi generice.
Pot coincide cu interesele familiei sau, dimpotrivă, intra în conflict cu aceasta, care nu vede cu ochi buni faptul că
viaţa sau bunurile unuia din membrii săi să fie puse la dispoziţia alteia. Aspectul lor va oscila potri¬vit egalităţii
sau inegalităţii dintre parteneri. Chiar dacă acestea sunt studiate cu precădere în afara Europei, toate instituţiile,
toate prac¬ticile respective sunt atestate în cuprinsul acesteia atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu. Dar ceea ce le
este comun, începând din secolul al XVI-lea, este faptul că nu au dispărut, dar şi-au pierdut în esenţă profilul lor
instituţional, pentru a rămâne în domeniul oralităţii şi al celui privat, şi de a apare, în¬tr-o măsură tot mai mare,
drept nişte vestigii din ce în ce mai anormale, explicabile dato¬rită izolării sau tradiţiei, şi condamnate la dis-
203

pariţie sau Ia o integrare în logica noilor re¬guli sociale şi politice. Şi sunt de fapt supuse unei duble presiuni, a
înseşi familiilor respec¬tive, care se străduiesc să le recupereze pen¬tru a le aplica spre profitul lor exclusiv, ca şi a
unor instituţii precum statul şi Biserica, in¬stituţii care le iau sub controlul lor pentru a le atenua cu mai multă
uşurinţă. Dar aceste finalităţi marchează în profunzime formularea şi, pare-se, chiar şi conţinutul unor
comporta¬mente individuale şi colective. In aceste con¬diţii caracterul lor simbolic se potenţează până într-atât
încât să nu mai aparţină decât voca¬bularului (ca „frăţie de cruce" sau de „priete¬nie până la moarte"), din ce în ce
mai străin de un scop imediat şi de o finalitate practică. Acelea dintre ele care se împotrivesc acestei banalizări pot,
dimpotrivă, să se încarce cu o afectivitate mai mare şi mai personală; atunci [ individul şi le însuşeşte pentru a
se exprima în mod liber.
Adoptarea? Aceasta a dispărut, de pildă, din dreptul francez unde nu a reapărut decât în timpul •Revoluţiei, de
data aceasta în inte¬resul celui adoptat, şi numai în cazul morţii legale a părinţilor: orfanii se vor afla în sar¬cina
„tutorilor". Dar practica de a încredinţa îngrijirea şi educaţia unui copil, orfan sau nu, altuia, în mod normal unei
rude — bunică, m unchi, mătuşă sau vâr — rămâne curentă, dar, uneori, unei persoane sau unui cuplu străin de
familie: cu aceşti „părinţi adoptivi" sau „care asigură subzistenţa", sentimentele de afecţiune şi de recunoştinţă se
dispensează de orice con¬sacrare legală a unui nou statut.
Fraternitatea consacrată de pactul „frăţiei de cruce" — sângele băut din chiar rana pro¬vocată voluntar sau dintr-
un pocal — care-i uneşte „pe cei care-1 încheie [...] de o manieră mai profundă decât însăşi consangvinitatea"? Ea
este atestată de legendele germanice, scan¬dinave sau irlandeze din prima parte a Evului Mediu, şi reluată pe cont
propriu de literatura

, ^practici ri. tentă mai * ' dlrnp

şi
.bunuriior şi

creştinului" şi „capcane ce urmăresc îmbogă ţirea papei"29. Biserica catolică trebuie să ur¬meze acelaşi drum:
dogma tridentină nu v£ merge atât de departe, limitând înrudirea spi¬rituală la un grup restrâns alcătuit din

76
părinţi, copil, naşi şi naşe. în ceea ce le priveşte, auto¬rităţile politice din Europa centrală, de la prin¬cipii germani
până la Iosif al II-lea, vor spori interdicţiile, potrivit rangului şi statutului, având drept model legile somptuare,
număru¬lui acestor naşi şi naşe, şi a sferei lor geogra¬fice şi sociale de asociere. în aceeaşi epocă, acel
compadrazgo cunoaşte, dimpotrivă, în America latină, o evoluţie de excepţie, în vre¬me ce, în Europa, acesta nu
se menţine decât în Sud, în Spania, în Italia şi în Balcani. Ie¬zuiţii din „misiunea volantă" o întâlnesc şi în Albania,
către anul 1890, unde atinsese un punct maxim de dezvoltare: înrudirea spiri¬tuală dobândită în momentul
botezului se ex¬tinde la nesfârşit (în vreme ce Biserica nu a pretins niciodată mai mult decât cele patru grade, iar
acum se mulţumeşte cu mult mai puţin!), iar naşul nu poate fi în nici un caz ales în cadrul acestei înrudiri. în
„triburile" care practică o exogamie sistematică, orice poate fi luat drept pretext pentru a multiplica înrudi¬rile
spirituale: frăţia de cruce, botezul,-dar şi acel ritual intermediar care însoţeşte luarea din pâr al unui copil, şi pentru
care „ei aleg per- | soana cu care se află în cea mai mare intimi¬tate, sau cu care doresc să intre într-o relaţie cât
mai strânsă; în ea, şi în părinţii acesteia, au apoi o deplină încredere, ca şi cum ar face parte din familie". Martorii de
la căsătorie „in¬tră şi ei în marea categorie al acelor Kumar cu care leagă o strânsă prietenie de un carac¬ter
deosebit, care va sluji drept zid de apărare în caz de sangue [vendetă], sau sprijin în di¬verse alte circumstanţe". Să
nu ne mire fap¬tul că în caz de vendetă, prietenul angajat în acţiunea respectivă nu poate, sub nici un mo* j|
206

tiv, să ia vreo iniţiativă privind împăcarea sau vreo compensaţie bănească... Şi iezuiţii noş¬tri încheie, dezamăgiţi,
că „aceste false legă¬turi de rudenie [...J se bucură de mult mai multă preţuire decât recunoaşte Biserica", şi că în
zadar vor fi „condamnate asemenea pre¬judecăţi, căci va fi nevoie de timp îndelungat ca să dispară"30.
Privirea misionarului şi a etnologului îşi ia de data aceasta toate precauţiile referitor la o realitate despre care şi-a
dat seama că a încetat să-i mai aparţină. înţelege şi justifică, bineîn¬ţeles, „necesitatea" sau „utilitatea" unor
ase¬menea practici chiar şi atunci când se vădesc excesive. Dar evită să-şi pună întrebări în le¬gătură cu declinul
paralel, din societăţile care-i servesc drept referinţă, al rolului naşului ca în¬drumător religios, în folosul altora, de
protecţie şi de înzestrare mai ales în aşteptarea recupe¬rării instituţiei cumetriei ca model de orga¬nizare a
asociaţiilor criminale, care pretind şi ele iniţiere, instruire, respect şi supunere . .. Relaţia privilegiată dintre fin şi
naşii şi naşele, sale nu dispare din asemenea pricină. Ajunge chiar să se consolideze, devenind mai personala, atunci
când va năzui de fapt să îndepărteze părinţii copilului. Dar, chiar şi în jurul anului 1845, în Franche-Comte,
locuitorii din Broye alcătuiau „un fel de familie religioasă ce avea la bază botezul copiilor. Toţi erau cumătru şi
cumătră f.. . J"31. Slăbirea sentimentelor de so¬lidaritate care se străduiau, prin sporirea legă¬turilor între familii şi
între indivizi, să struc¬tureze într-un mod cât mai amplu cu putinţă spaţiul social începe chiar din secolele XV şi
XVI. Şi se înscrie în cadrul unei mişcări lente, sprijinită în mod tradiţional de Biserică, în¬curajată însă şi de puterea
din ce în ce mai mare a statului, de aplecarea spiţei asupra unor definiţii mai restrictive privind familia. Această
aplecare precede şi permite mai puţin afirma¬ta decât o nouă definiţie, mai intimă şi au¬tonomă, a individului. îi
lasă acestuia un V9'
807

cabular, modele de comportament, şi un regret: locul este liber pentru formulări noi şi, mai mult chiar, pentru noi
practici privind prietenia.
Căile de asociere:
de la fraternitate la convivialttate

Asociaţiile au fost cele dintâi care au ocupat te¬renul părăsit în felul acesta. întemeiate pe o adeziune în principiu
voluntară, acestea proiec-teză înaintea lor schema a ceea ce ar trebui să fie o familie, şi nu este, sau este doar de o
manieră extrem de imperfectă. Chiar cu riscul de a întâmpina aceleaşi constrângeri, şi a se supune aceluiaşi eşec.
?03
încă de la origine, breasla profesională ne oferă asemenea exemplu. într-adevăr, aceasta îşi însuşeşte vocabularul de
la familie („mama", solidaritatea absolut necesară împotriva meş¬terilor şi, cu sau fără ei, împotriva celorlalte
meşteşuguri) şi ritualul privind prietenia (ini¬ţiere, jurământ şi taină) pentru a organiza a-ceastâ perioadă cheie a
uceniciei şi a dobândirii unui statut profesional prin nişte căi care nu sunt cele ale unei stricte succesiuni ereditare,
şi care implică aşadar şi deseori forţarea unor bariere. Dar, această breaslă circumscrie şi men¬ţinerea într-o poziţie
inferioară a unor artizani calificaţi, cărora accesul la gradul de maistru le apare adesea pentru multă vreme sau
defi¬nitiv interzis. Despărţiţi de familia lor de ori¬gine şi în imposibilitatea de a-şi întemeia una proprie, dar

77
integraţi, în cel mai fericit caz, în cea a maistrului care îi hrăneşte , îi adăpos¬teşte şi revendică asupra acestora
autoritatea ierarhică a tatălui, calfele trebuie să-şi întoc¬mească alta, plasată sub semnul unei desă¬vârşite egalităţi.
într-un memoriu publicat la Lyon în 1572, şi care reia „fraze întregi din doleanţele muncitorilor, doleanţe care
circulau la Lyon în 1539—1540", calfele de tipograf pot menţiona astfel că, în meseria tipăririi de carte,

,,aflată deasupra tuturor celorlalte Arte, Meş¬terii şi Calfele nu sunt sau nu trebuie să alcă¬tuiască decât un corp
închegat, fiind ca o fa-familie şi fraternitate"32.

Constantă a limbajului asociaţiilor, religioase sau nu, profesionale sau nu, sau şi una şi alta, această referinţă la
„fraternitate", la „confre¬rie", la brotherhood s-a perpetuat până astăzi, pătrunzând în limbajul şi în programele
sindi¬catelor şi ale partidelor din secolul al XX-lea, o dată cu visul unei fraternităţi universale ce ar sluji drept bază
reconstrucţiei lumii. Acesta, este, încă o dată, versantul egalitar al termino¬logiei familiei pe care îl protejează aceste
aso¬ciaţii voluntare. Dar alegerea se vădeşte fragilă şi totodată factice de îndată ce cuvintele respec¬tive maschează
o competiţie din interiorul gru¬purilor ierarhice (meşteri şi calfe), sau între indivizi („iubitul meu confrate şi totuşi
prie¬ten"), pentru conflicte ce pot fi legate fie de însăşi raţiunea asociaţiei ce are drept scop re¬glementarea acestora
(ca, de pildă, probleme ce privesc salariile sau clienţii), fie de funcţio¬narea ei (ca accesul la unele responsabilităţi şi
slujbe). Dar aceasta semnalează faptul incon¬testabil al nevoii de identitate, personală şi pro¬fesională, a
celibatarilor care au un sentiment foarte puternic al demnităţii şi al competenţei lor. Sentiment exacerbat la calfele
de tipograf din Lyon: stăpânirea cititului şi a scrisului (chiar dacă meşterii respectivi le spun levissime literis ţinti,
„de-abia mânjiţi de litere") îi de¬termină să se definească ei înşişi, şi fiecare cu¬vânt atârnă greu, „drept persoane
libere ce trudesc in mod voluntar într-un meşteşug atât de minunat şi de nobil"33. Şi tot din acest punct de vedere
membrii breslei se văd îndreptăţiţi să nutrească unele speranţe, dar asociaţia res¬pectivă nu poate decât să-i
dezamăgească.
Două secole mai târziu, înmulţirea lojilor masonice este prezentată adesea drept un indi¬ciu al apariţiei unei noi
forme de asociere, care Urmăreşte structurarea societăţii civile pe baza
209

liberii adeziuni a indivizilor şi la adăpost de orice control al statului: „secretul" pe care îl revendică acestea este
tocmai secretul „adună¬rilor" neoficiale, „aşadar private" — un privat care se opune ideii de public. Ceea ce va
marca o ruptură cu „o încadrare de solidarităţi secu¬lare şi inalterabile — familia, parohia, corpo¬raţia, cinul"34. La
baza noilor forme de asociere stă şi principiul egalităţii sociale şi ele pretind ca, pentru atribuirea oricărui rang sau
pro¬movări în ierarhia lor, să se aibă în vedere numai „adevăratul merit personal" — o îmbi¬nare între „virtute" şi
„talent". Dar dacă ele indică o noutate mult mai mult decât o ade¬vărată ruptură, aceasta se datoreşte faptului că nu
au alt scop declarat decât o anume credinţă şi o anume morală, că singurele lor pretenţii sunt de natură universală
şi că sunt de fapt sediul unei dispoziţii emotive şi nu unealta unor interese particulare, ceea ce explică, fără
îndoială, faptul că un stat atât de prezum¬ţios ca monarhia franceză n-a văzut în acestea un „corp" pe care
trebuia să-1 îngrădească sau să-1 interzică. Acest control este, dimpotrivă evident, şi anterior asupra unor
instituţii ca familia, comunitatea rurală sau corporaţia: mai periculoase pentru acesta, întrucât sunt mai
fundamentale, mai bine integrate în textura so¬cială căreia îi asigură, urmărind cu toată pre¬cizia, unele finalităţi
concrete, materiale şi spe¬cifice, reproducţia.
Zone neutre care nu justifică intervenţia sta¬tului atâta timp cât nu se transforma în „aca¬demii politice", lojile
reunesc atât celibatari — militari şi chiar clerici — cât şi oameni căsătoriţi: rolul esenţial pe care îl joacă în
con¬stituirea acestora ofiţerii şi neguţătorii suge¬rează faptul că ele răspund preocupării lor de a se sustrage
cadrului strict local şi cerinţelor*unor categorii sociale mai mobile şi chemate să se deplaseze. Dar ele nu se prezintă
nici ca un substitut al familiei şi nici ca un complement al acesteia, în serviciul intereselor sale. Ele îi
210

sau de prieteni pur şi simplu, diferenţiaţi astfel de masa anturajului respectiv şi admişi în in¬timitatea acestora.
Ludovic al XlV-lea, prin in¬vitarea anumitor persoane la Marly, face din acest gest un instrument de guvernare a
nobi¬limii care se îmbulzeşte la Versailles. Dar în¬mulţirea locurilor publice în oraşele secolului al XVII-lea şi ale
celui de al XVIII-lea, înce¬pând cu cele mai mari, creează o situaţie nouă. în afara domiciliului familial, tavernele şi
„ca¬sele de cafea" sau de „ciocolată" oferă spaţii de reuniune ce vor fi folosite imediat. Generali¬zarea acestor
practici noi, chiar inocentă fiind, iscă suspiciunea tuturor autorităţilor. Biserica veghează şi sporeşte numărul

78
confreriilor peni¬tenţilor pe care le poate supraveghea36. Statul, şi el, se arată gata oricând să-i acorde sprijinul, cu
preţul controlului său: ca Richelieu care, cu cenaclul său de oameni de litere, luase, către anul 1629, obiceiul de a se
aduna, o dată pe săptămână, la Conrart, punând astfel bazele Aca¬demiei franceze, chiar dacă Napoleon s-a vădit
mai rezervat relativ la Societatea de la Arcueil, constituită în jurul lui Berthollet şi al lui La-place37. Procedând în
felul acesta, Richelieu se plasează la întâlnirea dintre două tradiţii. Cea a controlului autorităţii monarhice asupra
„adu¬nărilor" şi a „corpurilor", rezervându-şi drep¬tul de a le autoriza prin acordarea unor „scri¬sori patente"
pentru a le supraveghea mai bine şi a se folosi de ele în propriul său interes: Colbert va da o formă acestui vis
privind o cultură dirijată întru marea glorie a regelui38. Cea a patronajului aristocratic, a cărui tutelă exercitată încă
de la apariţia ei de către Fede-rico Cesi, totuşi un om foarte tânăr, asupra Academiei dei Lincei oferă Romei, la
începutul secolului al XVII-lea, un minunat exemplu: „Legăturile de rudenie şi obiectivele diplomatice cântăresc
mai mult, în recrutarea membrilor săi, decât criteriile strict ştiinţifice"39. Dar auto¬rităţile municipale
supraveghează, pline de ne¬încredere, „adunările" din Provenţa secolului
212

al XVIII-lea, întocmai ca mamele care nu-şi scapă din ochi băieţii şi fetele, care profită de întunericul înserării pentru
a-şi şopti cuvinte dulci.
Adevăratul model al asociaţiilor libere nu va veni totuşi din Italia, ci din Anglia, o dată cu înfiinţarea cluburilor, a
căror origine s-ar afla în secolul al XV-lea (o dată cu acel Friday Street, sau Bread Street, fondat de W. Raleigh, şi
care se adunau în taverna Mermaid), dar care se înmulţesc între secolele XVII şi XVIII. Samuel Pepys şi prietenii săi
se duc la Wood's, în Pali Mall, „for clubbing". Franţa din Secolul Luminilor îi imită, dar experienţa Revoluţiei va
determina crearea, după 1815, a unui sub¬stitut al acestora sub numele de „cerc" pentru a afirma într-o şi mai mare
măsură caracterul acestora care trebuie să rămână nepolitic. Regu¬lile sunt fixate numaidecât, având în vedere
simplitatea lor. O recrutare, şi de data aceasta exclusiv masculină, hotărâtă chiar de membrii respectivi, potrivit
unor criterii ce urmăresc omogenitatea socială şi culturală. Şi întotdeauna un local situat în afara domiciliului
familial —■ prin opoziţie cu „saloanele" —, la început în¬tr-o clădire publică, în mod normal o tavernă sau o
cafenea, apoi, începând din secolul al XlX-lea, unul aparţinând în exclusivitate gru¬pului care rezervă accesul doar
membrilor săi. Scopul urmărit, acela de sociabilitate foarte ge¬nerală, va tinde să-şi restrângă sfera pentru a se
dedica gândirii politice şi discuţiilor literare sau, în mai mare măsură chiar şi într-un mod mai banal, plăcutei
petreceri a timpului liber de către clasele cele mai avute. Asociaţie scu¬tită de orice constrângere şi fără alt obiectiv
în afara ei însăşi, clubul merge până acolo în¬cât face abstracţie de legăturile de familie şi instituie de fapt un nou
model de sociabilitate restrânsă. Nici un fel de secret, nici iniţiere, nici program. Gata cu referinţa la fraternitate.
Fără angajamente faţă de diferite persoane, doar adeziunea la un simplu cod de conduită identic

pentru toţi membrii, care nu interzice şi nu impune nici o legătură preferenţială cu unul dintre aceştia,
Convivialitatea s-a eliberat de constrângerile prieteniei şi, în acelaşi timp, şi de cele ale familiei: „Viaţa englezească
— aceas¬tă moarte a inimii —, viaţa cluburilor şi a cercurilor", va putea scrie Baudelaire40.

1
■I

Masculin—feminin
Asupra unui punct totuşi, aceste noi forme de sociabilitate îşi vor pune însemnul de origine: caracterul lor aproape
exclusiv masculin, în numele unei stricte separări a sexelor, vădeşte că, spre deosebire de „saloane" de pildă, ele nu
sunt numai nişte simple microsocietăţi. Ci presupun o anumită opţiune privind izolarea, segregaţia, cu preţul unei
duble rupturi: cu fa¬milia, dar şi cu acel amestec de sexe şi vârste — bărbaţi şi femei, copii şi adulţi — care
alcă¬tuieşte totuşi cadrul viu al experienţei coti¬diene. Copiii sunt excluşi din acestea, la fel ca şi adolescenţii,
pentru care admiterea într-un club, ca şi într-o tavernă, va însemna recu¬noaşterea statutului lor de bărbat în toată
pu¬terea cuvântului, stăpân pe deciziile sale, ca şi pe mijloacele sale de existenţă. Femeile au fost deposedate chiar
şi de cuvântul „cerc", ale că¬rui animatoare erau tocmai ele la Curte, de la cel al Măriei de Medici — Ludovic al
XlII-lea regreta, ne spune Saint-Simon (II, p. 412), „splendoarea cercurilor Reginei, mama sa, prin¬tre care fusese
format"; Ludovic al XlV-lea le ,.restabileşte" în jurul prinţesei moştenitoare, apoi al ducesei de Boargogne — până la
cel a celebrei „Madame Bonaparte"41. Femeile vor avea desigur, în continuare, lojile sau cluburile lor, dar mereu şi
cu grijă separate, şi această excludere sistematică sugerează o altă dimen¬siune a acestor asociaţii.
Pentru a explica sau pentru a justifica această stare de lucruri nu ducem lipsă de.mo-

214

79
tive: apărarea bunelor moravuri împotriva ispi¬tei (iată motivul invocat de francmasonerie42); stricta diviziune a
obligaţiilor şi a spaţiilor, care le rezervă femeilor căminul familial şi le interzice accesul în locurile „publice" unde se
reunesc bărbaţii; cea mai neînsemnată li¬bertate de care beneficiază în practică, supuse cum sunt autorităţii şi
tutelei tatălui sau so¬ţului; descalificarea lor profesională care, atunci când lucrează, le stăvileşte accesul la
meseriile susceptibile de a se organiza în bresle. Dar toate aceste motive au cu adevărat vreo va¬loare pentru clasele
înstărite, unde femeile, slujite de un mare număr de servitori, se bucură de o relativă libertate de mişcare şi, cel
puţin în secolul al XVIII-lea,, chiar şi în ceea ce priveşte moravurile? Doamna de Saint-Scmon este invitată în mod
obişnuit la Marly fără susceptibilul ei soţ, căruia nici prin gând nu-i trece să se plângă de lucrul acesta, ci
dimpotrivă. Ironia al cărei obiect este exclu¬derea femeilor confirmă, faptul că aceasta re¬prezintă un principiu de
fond, sesizat ca atare: este ceea ce a înţeles preşedintele de Maniban atunci când scria din Toulouse, la 18 aprilie
1742, cardinalului de Fleury „că a fost stabilit pentru ziua de 8 a lunii curente, cu prilejul unui supeu la care au luat
parte câteva doamne şi câţiva domni de o anumită vârstă, un ordin pe care la început au dorit să-1 numească al
Prieteniei Sincere, dar căruia i s-a dat denu¬mirea de Vajnicii Cavaleri [....] ca o glumă [... ] pentru a-1 opune celui al
francmasonilor al cărui secret nu e cunoscut şi în care nu sunt admise femeile"43.
Amestecul, mai mult chiar decât o sociabi¬litate feminină paralelă, chiar contestatară, constituie aşadar pericolul
prin excelenţă. Este evidentă dorinţa de a fi ei singuri în timpul liber (care este, dacă includem aici discuţiile pe
teme politice, literare sau ştiinţifice, şi care vor de¬veni tot mai numeroase, împreună cu jocurile, ţelul principal al
acestor asociaţii), ca şi în
215

timpul lucrului. Activitatea continuă să separe sexele, răstimpul de răgaz ar fi putut să le "apropie. Or această
voinţă, asemenea unei constante de lungă durată, se vădeşte prezentă încă de la început, în marea majoritate a
socie¬tăţilor alcătuite din tineri — „regate", „abaţii" sau „grupări ale tineretului" — care au consti¬tuit, începând
din secolul al XH-lea şi din cel al XIII-lea, în afara Bisericii, dar în parte după chipul şi asemănarea acesteia, cea mai
veche şi cea mai cuprinzătoare — în pofida câtorva in¬certitudini privind Anglia sau Spania — câteva asociaţii44.
Asupra tuturor celorlalte puncte, di¬ferenţa va fi totală: vârsta participanţilor, li¬bertatea de adeziune, durata
participării la grup, şi chiar zona geografică a recrutării aces¬tora. Asociaţiile de tineret funcţionează ca nişte
solidarităţi „temporare"45 şi totodată obligatorii, şi se alcătuiesc la nivelul satului sau al cartie¬rului. Dar rămân
exclusiv masculine, mulţu-mindu-se cel mult să asocieze tinerele fete la asociaţiile ale căror activităţi reclamă
prezenţa acestora, dar întotdeauna la scară mică.
Patru domenii de activitate le sunt în mod tradiţional recunoscute acestor asociaţii. Primul priveşte poliţia de
moravuri, şi mai cu seamă cea care se ocupă de viaţa cuplurilor, îndeosebi pe calea ocolită a scandalurilor: victimele
aces¬tora, cei învinuiţi de adulter, bărbaţi şi femei, soţii, apoi soţiile bătute, văduvii şi văduvele care se recăsătoresc
cu un (o) tânăr celibatar. Al doilea se situează la limita dintre activitatea poliţienească şi cea militară: fuziunea
dintre confreria tineretului şi cea a miliţiei munici¬pale poate constitui, în Provenţa secolului al XVIII-lea, un punct
de sosire legat de o fol-clorizare a unor trupe mediocre, devenite inu¬tile prin impunerea păcii regale, cu mult mai
bine înarmată46. Dar la Nivelles, în secolul al XVII-lea, în Brabantul străbătut de trupele tu¬turor taberelor, tineri şi
unităţi burgheze, sau „juruinţe", sporesc numărul conflictelor dintre ei şi între ei şi autorităţi, şi defilează împreună
216

de ziua Sfântului Mihail în piaţă cea mare; şi când un grup de oameni beţi „îşi încarcă", în octombrie 1695, puştile
împotriva burghezilor, aceştia aleargă în căutarea „celor de la tineret", care sosesc imediat47. Nimic care ar trebui să
ne surprindă: „tinerii" se află în număr mare —• uneori tot atâţia cât capii de familie valizi —, deja organizaţi şi
înregimentaţi, mai obişnuiţi Să se bată şi veşnic gata să se încaiere.
Din cele două ultime roluri, unul — orga¬nizarea serbărilor — pare să fie în progres în secolul al XVIII-lea, cu
înmulţirea, banaliza¬rea şi laicizarea acestora; celălalt, dimpotrivă — expresie, prin mijlocirea carnavalului şi a altor
ritualuri sau practici de inversiune, a unei contestaţii politice care capătă forma zefleme¬lei —, pare, începând cu
secolul al XVI-lea, su¬pus pentru totdeauna unei supravegheri mai severe. în toate cazurile, cinul tineretului
in¬tervine ca şi cum ar reprezenta cuvântul şi bra¬ţul întregii comunităţi48. Acest cin are toate aparenţele, dacă nu
şi forţa, unei instituţii. Şi nu ne-ar interesa decât în mod indirect dacă structura sa de grup de vârstă — mai mult
de¬cât de clasă de vârstă stricto sensu — nu ne-ar incita sâ-i descoperim şi alte funcţii, esenţiale pentru formarea şi
afirmarea personalităţii.
Pe de o parte, într-adevăr, acesta include cele două etape ale trecerii de la copilărie la vârsta adultă. In amonte,
pubertatea, preala¬bilă admiterii în rândurile cinului. In aval, „ros-tuirea" prin căsătorie — sau emigrare — care
marchează ieşirea din cin. Amânarea căsăto¬riei, mult mai frecventă la bărbaţi decât la femei, îi îngăduie să acopere
o secţiune tem¬porală care tinde să se prelungească şi poate atinge chiar şi zece ani, între cincisprezece şi douăzeci

80
şi cinci de ani. Ieşirea din cin înseam¬nă o ruptură cu grupul de origine — familia -Ţ- şi pregăteşte reintegrarea de
drept în so¬cietatea adulţilor care este cea a capilor de familie: se regăsesc cele două etape clasice ale oricărui ritual
de trecere49. în aşteptarea aces-
217

tei reintegrări, aceasta constituie o structură de admitere cu un statut intermediar recunoscut de toţi cei egali ca
stare — „tinerii" — şi ad¬mis sau tolerat de „superiori" — adulţii.
Acest rol se modelează potrivit sistemelor curente de educaţie. Copiii de ambele sexe sunt crescuţi laolaltă de către
femei până la vârsta de nouă sau zece ani. După care, băieţii trec din „mâinile femeilor" în cele ale bărbaţilor — tatăl
sau alţi adulţi pe care acesta îi inves¬teşte cu propria lui autoritate — în timp ce fetele continuă în căminul părintesc
— sau în altul, ales în acest scop — ucenicia progresivă a îndatoririlor şi responsabilităţilor domestice. Separarea
sexelor coincide cu această lungă pe¬rioadă intermediară cuprinsă între zece şi două¬zeci sau douăzeci şi cinci de
ani.
Oricare ar fi funcţiile pe care i le recunoaşte sau i le tolerează comunitatea, „tineretul" se vede împins să intervină şi
să socializeze aşa¬dar comportamentul membrilor săi în două mari grupe de conflicte. Primul opune tinerii,
ex¬cluşi de la putere, împiedicaţi să se căsăto¬rească şi lipsiţi de avere, taţilor respectivi care sunt adevăraţii stăpâni
— şi, în Franţa drep¬tului scris, stăpâni absoluţi — ai rostuirii, ai condiţiilor materiale şi ai alegerii tovarăşului de
viaţă: rolurile recunoscute „tineretului" or¬ganizat sugerează că acestea au preferat să-1 asocieze vieţii colectivităţii
decât să cedeze câ¬tuşi de puţin pe toate planurile acestea. în cel de al doilea, care opune şi învrăjbeşte familii¬le,
„tinerii" dispun de o forţă potenţială de me-diaţie sau de refuz: în practica în doi (determi¬nată de dragoste sau de
prietenie), valorificată de literatură şi menită prin tradiţie eşecului (de la Romeo şi Julieta la escapada lui Jacques şi
Daniel din Familia Thibault), a putut cores¬punde rolului opus, lăsat până acum în umbră: practica sa colectivă.
De fapt şi mai cu seamă, organizarea tine¬retului se află învestită, şi, pare-se, cu acordul cel puţin tacit al
persoanelor adulte, cu un
218

ultim rol, esenţial: deprinderea şi însuşirea de către tineri a rolurilor sexuale în societatea în care sunt chemaţi să
trăiască, şi care le pre¬zintă „un statut masculin definit şi instituţio-nalizat"50. De unde accentul care se pune pe
deosebirea şi, la limită, pe agresivitatea faţă de celălalt sex. O agresivitate pe care indivi¬dul izolat şi-o poate
exprima în felul acesta: tânărul Valentin Jamerey-Duval, aflat în al cincisprezecelea an al vieţii, cere stăpânilor săi
succesivi, fermieri, ciobani, morari etc. să le dea ascultare numai lor şi niciodată soţiilor acestora. în zadar,
bineînţeles, ceea ce îl si¬leşte, cu regularitate, să-şi părăsească locul de muncă: „Fără a-1 cunoaşte [e vorba de
celălalt sex], îmi imaginasem că o ligă defensivă a protecţiei unui bărbat m-ar fi pus la adăpost de atacurile sale"51.
Dar grupul care canalizează şi uneori chiar declanşează această agresi¬vitate dispune, pentru a o exprima, de un
re¬gistru mai cuprinzător şi mai eficace şi, de ase¬menea, mai mobilizator şi mai coercitiv pen¬tru membrii săi care
ar fi tentaţi să ezite. Iar alegerea victimelor sale este semnificativă în ceea ce priveşte intenţiile subiacente. De ce, de
fapt, să-i faci reproşuri atât unei văduve, cât şi unui văduv care se recăsătoreşte cu un (o) celibatar, atunci când
însurându-se cu o văduvă mai bogată decât ei, începând cu cea a meşterului respectiv în ceea ce-i priveşte pe
artizani, este, pentru majoritatea tinerilor, cea mai căutată dintre căile de ascensiune socială? De ce să blamezi fără
nici o deosebire de caz adulterul care, săvârşit de bărbaţi, nu-i afec¬tează pe „tineri" decât atunci când e vorba de o
celibatară, dar, săvârşit de femei, poate fi în propriul lor avantaj? De ce această aten¬ţie deosebită acordată
cuplurilor atunci când femeile îşi bat bărbaţii? Să se fi urmărit deza¬probarea oricărei pretenţii a femeii de a
co¬manda, e probabil52, dar acest apel la ierarhia sexelor şi a rolurilor corespunzătoare nu im-Piiâ şi o denunţare a
„demisiei" bărbatului

şi, de ce nu, a plăcerii perverse pe care o poate resimţi în cazul acesta. Gravurile ce prezintă bărbaţi cotonogiţi, cu
pantalonii în vine, evocă în prea mare măsură bătaia pe care i-o administrase lui Jean-Jacques, copil fiind,
Domnişoara Lambercier: „După execu¬ţie, am constatat că aceasta e mai puţin în¬grozitoare decât o socotisem
atunci când eram în aşteptarea ei, şi ceea ce e mai bizar e fap¬tul că această pedeapsă m-a legat şi mai mult, din
punct de vedere afectiv, de cea care mi-a administrat-o [...]: deoarece am găsit în du¬rere, chiar şi în ruşinea pe care
am resimţit-o, un amestec de senzualitate care m-a făcut să mă gândesc mai curând cu plăcere, decât cu teamă la o
nouă corecţie aplicată de aceeaşi mână [...]. Domnişoara Lambercier obser¬vând, fără îndoială, după cine ştie ce
indiciu, că pedeapsa respectivă nu-şi atinge scopul, de¬clară că renunţă s-o mai aplice [...]. Până în momentul acela
dormisem în camera ei. f. .. ] Două zile mai târziu am fost mutaţi în altă cameră, şi de atunci am avut onoarea, de
care m-aş fi lipsit cu plăcere, de a fi tratat ca un băiat mare. Cine ar fi crezut că această pedeapsă destinată copiilor,

81
primită Ia opt ani din partea unei doamne de treizeci, a fost ho¬tărâtoare pentru gusturile, dorinţele şi pasiu¬nile
mele, pentru însăşi persoana mea şi pen¬tru tot restul vieţii mele [.. . ]?"53.
Jamerey-Duval, Rousseau: indivizii — şi, în ambele cazuri, nişte indivizi aparte, ce re¬vendică asumarea statutului
lor neobişnuit de ^bastarzi sociali"54 — capătă deprinderea, în secolul al XVIII-lea, să spună cu glas tare, sau mai
curând, ceea ce este în acelaşi timp mai mult sau mai puţin, să aştearnă pe hârtie ceea ce era înainte şi rămâne în
continuare, în mod special la nivelul grupurilor, prin defi¬niţie conservatoare, de domeniul celor care nu se spun, a
celor ce nu se pot exprima prin cuvinte, ci, cel mult, prin gesturi. ,,Cinul ti¬neretului" este chemat să se dispenseze o
dată
220

cu „rostuirea" membrilor săi, fără a se şti dacă a reuşit sau dacă a încercat măcar să creeze între aceştia unele
legături durabile. Organi¬zarea sa, ierarhia, discontinuitatea şi până la brutalitatea intervenţiilor sale nu alcătuiau
un cadru favorabil dezvoltării unor raporturi de intimitate afectivă între doi sau mai mulţi membri. De fapt această
asociaţie funcţionează asemeni unui instrument de socializare. Şi în calitatea aceasta se va pomeni contestată, mar-
ginalizată sau folclorizată de către adulţi.

Autorităţile, care-şi au propriile lor mij¬loace poliţieneşti, nu mai au nevoie de ajuto¬rul „tineretului" în caz de
forţă majoră. De la miliţia de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XlV-lea până la generalizarea încorporării, acestea
acaparează, nu fără rezistenţa celor in¬teresaţi şi a. familiilor respective, controlul ex¬clusiv al folosirii sale în scop
militar, impu-nându-i procedeele de recrutare, de organizare şi de încadrare. Municipale sau ecleziastice, aceleaşi
autorităţi tolerează din ce în ce mai greu hărmălaia şi „alte mascarade", pe care le consideră drept tot atâtea
„tulburări": nu¬mai preparativele serbărilor scapă, în cel mai bun caz, interdicţiilor acestora. Noi grupări, alcătuite
pe bază profesională sau socială, sau având în vedere învecinarea, recuperează sau imită la oraş structura
asociaţiilor de tineret, şi ajung, în cele din urmă, să primească în rândurile lor chiar şi bărbaţi căsătoriţi. Dar, mai
mult chiar, funcţiile acestora privind edu¬caţia şi socializarea le sunt contestate sau re¬trase, aflându-se la
concurenţă cu dezvoltarea în paralel a unor instituţii noi al căror obiec¬tiv declarat este „disciplina": ca, având în
ve¬dere ordinea apariţiei, ucenicia profesională, colegiul, armata. Porţiunea îngăduită sponta¬neităţii, autonomiei
grupului de vârstă se res¬trânge sub efectul unui control sporit din par¬tea adulţilor privind educaţia copiilor şj a
ado¬lescenţilor: un control care nu are, în ceea ce-1 Priveşte, doar avantajul forţei şi al constrângerii,
221

o ^

dar şi pe cel al eficacităţii şi al tehnicităţii. Locurile, vârstele, practicile şi chiar ţelurile prieteniei vor fi astfel profund
modificate.
Epoca adolescenţei
Răspunzând criticilor formulate de Nata-lie Davis privind raporturile dintre „cinurile tineretului" şi o „adolescenţă"
în care el ve¬dea o descoperire sau o creaţie a secolului al XVIII-lea, Philippe Aries a subliniat mutaţia pe care o
marcase în „educaţie, adică transmi¬terea cunoştinţelor ştiinţifice şi ale valorilor", şi aceasta încă din Evul Mediu,
ucenicia, a cărei generalizare „tinde [... ] să distrugă [. .. ] sistemul claselor de vârstă" şi „putinţa copiilor de a trăi în
mijlocul adulţilor, care le transmit astfel iscusinţa şi cunoaşterea re¬gulilor de purtare"55. Alan MacFarlane a
ex¬plicat şubrezenia, după propria-i apreciere, sen¬timentului continuităţii familiale şi a legătu¬rilor afective
dintre părinţi şi copii în Anglia medievală şi modernă datorită obiceiului, ates¬tat la toate nivelurile societăţii, de la
ţărani la nobili, „plasării" precoce a copilului ca sluji¬tor, muncitor agricol, ucenic, „elev" sau paj într-o altă
familie56.
în ambele cazuri, totuşi, „educaţia" îşi con¬tinuă cursul în cadrul unei familii în care, cel mult, se află consolidat
caracterul ierarhic — autoritatea tatălui — în detrimentul sentimen¬telor şi al legăturilor orizontale între „egali",
membri ai aceleaşi generaţii; dar nu chiar în¬tr-atât încât să nu lase) o marjă de libertate şi posibilitatea de a stabili
asemenea legături cu alţi tineri de aceeaşi vârstă, în grup sau în mod individual. Egalitatea în privinţa situa¬ţiei şi
izolarea de familia de origine sunt chiar susceptibile ca acestea să devină mai uşor de înnodat şi totodată mai
necesare: din timpul şederii la familia Lambercier, în al cărei pen¬sion se aflau, datează prietenia dintre Jean-
222

82
iacques şi vărul sau primar Bernard, „care rili abuza prea mult de preferinţa care i se arăta în calitate de fiu al
tutorelui meu": „Şi în scurt timp am început să nutresc pentru el sentimente mai pline de afecţiune decât cele pe
care le aveam pentru fratele meu, şi care n-au slăbit niciodată"57.
Colegiul avea să marcheze o ruptură de o cu totul altă importanţă, a cărei istorie domină tocmai epoca modernă.
Apariţia acestuia — de fapt perfecţionarea lui, prin aproximări succe¬sive, începând de la o inovaţie iniţială, într-un
climat de mare cerere din partea familiilor şi le o accentuată competiţie între oraşe, state, confesiuni, ordine
religioase şi laici —, im¬plantarea lui la scară naţională şi internaţio¬nală, angajarea, organizarea, mediul şi
finali¬tatea studiilor pe care le propune, imitarea sa de către alte instituţii de educaţie specializate au fost pe deplin
studiate de vreo treizeci de ani încoace58. Esenţialul, care ne interesează aici, priveşte noua încadrare a copilului şi a
adolescentului, în locuri separate şi pe cât po¬sibil închise, plasate sub autoritatea exclusivă a unei mici echipe
coerente de specialişti adulţi, pe care o oferă drept model de educaţie, atră¬gător şi totodată pe deplin sigur, pentru
fa¬milii. Gruparea elevilor într-o unică instituţie unde vor putea urma tot ciclul învăţământului nostru actual
secundar. împărţirea lor în clase, potrivit exigenţelor explicitate în mod raţional de un program de studii şi de o
însuşire pro¬gresivă a cunoştinţelor. O disciplină care se doreşte totală şi în orice clipă — ziua şi noap¬tea — al
cărei exemplu, definit de către inter¬nat, serveşte drept referinţă urmată sau im¬pusă pentru „pedagogii" care
primesc elevi externi. O pedagogie, în sfârşit, care pune ac¬centul pe modernitatea materiilor de învăţă¬mânt, pe
eficacitatea metodelor şi pe calitatea sub toate raporturile — religios, moral şi in¬telectual — a rezultatului final
care permite tinerilor să facă o bună figură în societate şi
223

să se poată achita de sarcinile ce. le revin şi să exercite profesiile dorite de familiile lor, pro¬fesii la care rangul,
starea materială, relaţiile sau simpla întâmplare le asigură accesul.
De la principii la realitate, distanţa va ră¬mâne, fără îndoială, mare, mai ales de îndată ce ne îndepărtăm de
instituţiile cele mai pres¬tigioase. Numai cele mai importante dintre acestea oferă desfăşurarea întregului
ciclu în¬tr-un cadru calitativ mulţumitor până la sfâr¬şit, dispersia, în ceea ce priveşte vârsta, în ca¬drul aceleiaşi
clase, fiind până în secolul al XVIII-lea destul de pronunţată, iar disciplina nereuşind decât încetul cu încetul să
pună ca¬păt unei violenţe care se manifestă zilnic în încăierările care ajung uneori, în Anglia timp mai îndelungat
decât în Franţa, chiar şi la re¬voltă: o revoltă pentru potolirea căreia tre¬buie să se apeleze la intervenţia
armatei59.
Totuşi, în chiar ambiţia sa, colegiul fiinţea¬ză pe baza unei ambiguităţi ce generează foarte puternice tensiuni. Pe de
o parte, acesta ur¬măreşte să instituie clase omogene ca vârstă şi, prin punerea între paranteze a legăturilor de
familie şi chiar a inegalităţilor sociale, să dea acestora o coeziune pe care n-o avuseseră niciodată în viaţa curentă.
Colegiul repetă în felul acesta, dar la o scară mult mai mare, şi pentru un evantai de grupe sociale şi de ca¬riere
ulterioare mult mai larg, experienţa or¬ganizării militare a ordinelor cavalereşti. Dar, în acelaşi timp, caută, prin
competiţie, supra¬veghere constantă, încurajare a delaţiunii, pe¬depse corporale (administrate întotdeauna de
unul dintre aceştia), să distrugă solidaritatea dintre elevi, pentru a nu institui decât o sin¬gură legătură, verticală
de data aceasta, între fiecare elev şi profesorul respectiv: o ambiţie pe care o va relua pe contul său, la întâlni¬rea
dintre secolul al XVIII-lea cu cel de al XlX-lea, şi cu rezultate de aceeaşi natură, noul şi „modernul" sistem
penitenciar.
224

Ca întotdeauna, familiile se plasează pe o poziţie de mijloc, sau joacă mai curând pe am¬bele tablouri, îngrijorate
pentru situaţia de moment, interesate în ceea ce priveşte viito¬rul. Sunt de acord cu disciplina şcolară, care
garantează în ochii lor rentabilitatea investi¬ţiei, totdeauna importantă, la care şi-au dat consimţământul. Dar ele
contează, pe lângă avantajele colegiului, pe anumite ocazii care implică stabilirea unor legături durabile înlă-untrul
acestuia. Convingere franţuzească: tine¬rii leagă la colegiu „prietenii avantajoase care durează uneori până la
sfârşitul vieţii lor", scrie în 1687 P. Coustel60. Şi convingere italie¬nească de altfel cu, în plus, acea indiferenţă
normală, într-o ţară divizată din punct de ve¬dere politic, faţă de locul şi factura carierei viitoare, aşa cum se
observă din această scri¬soare, ce poartă data de 7 octombrie 1705, a unui senator din Bologna, Vincenzo
Ferdinando Ranuzzi Cospi, adresată fiului său Marco Antonio, pe care 1-a înscris la colegiul din Par-ma: „Ia aminte
că, dacă în acest Colegiu legi Prietenie cu nişte Camarazi care vor ieşi de aici în acelaşi timp cu tine, dacă Dumnezeu
îţi hărăzeşte viaţa îndelungată pe care ţi-o do¬resc eu [.. . ] care vor ieşi de aici, cred eu, Prelaţi, Cardinali,
Ambasadori, Generali de Ar¬mată, şi oameni de o asemenea importanţă care, datorită Prieteniei pe care ai fi putut-
o lega cu ei, aceştia ar putea însemna norocul Casei în care Dumnezeu a făcut să te naşti"61.
Compromisul dintre solidaritatea contesta-tară a tinerilor şi o supunere faţă de profesor pe care o sugerează acest
tată de familie (care îşi asumase mesajul publicitar al celor ce răs¬pundeau de bunul mers al colegiului)

83
prefigu¬rează fenomenul promoţiilor, adică al unor clase alcătuite pe criteriul vârstei luată în sen¬sul propriu al
cuvântului, care nu vor dăinui Şi după ce adolescenţa va lua sfârşit, dar, fără 3 existenţă instituţională recunoscută,
vor în-3ţi individul de-a-lungul întregii sale vieţi. Şj

care vor dobândi un conţinut şi mai precis o dată cu înmulţirea şcolilor religioase şi laice care sunt de fapt o
continuare a colegiului, dar care au drept obiect asigurarea unei formaţii profesionale ce vizează unele cariere
precise: seminarii (începând cu sfârşitul secolului al XVl-lea), „colegii de marină" şi,,companii de că¬deţi" începând
cu sfârşitul secolului al XVII-lea, „şcoli militare" începând cu mijlocul seco¬lului al XVIII-lea: Şcoala militară din
Paris este întemeiată în anul 1751 după modelul aca¬demiilor de la Sankt-Petersburg şi Berlin, după Şcoala de
geniu de la Mezieres (1748) şi înain¬tea celei de artilerie de la La Fere (1756). Com¬binând educaţia şcolară şi
tehnică şi fuziunea în acelaşi creuzet de tineri iviţi din medii di¬ferite, înmulţirea acestor instituţii anunţă un
program de formare comun şi totodată selec¬tiv al unor cadre de stat.
Doar o singură elită este încă interesată. Deoarece, chiar când avem de a face cu pătu¬rile sociale cele mai înstărite,
metodele tradi¬ţionale, sau cele reînnoite din secolul al XVIII-lea, ca preceptorul sau instruirea în familie, îşi
păstrează adepţii. Or, cifrele de care dis¬punem — cei 48 000 de elevi din totalitatea colegiilor din Franţa în 1789,
sau cei 40 000 din colegiile iezuite dintre 1627—1629 — riscă să ne inducă în eroare. Deoarece, ca şi universi¬tăţile
englezeşti de la începutul secolului al XVII-lea62, aceste colegii primesc de fapt două categorii de elevi: mai în
vârstă şi tineri. Pri¬mii vor putea să urmeze doar o parte din cursuri, să nu le termine sau, oricum, să se
mulţumească doar cu o formaţie umanistă ge¬nerală: cariera acestora va fi, în afara unei ocazii excepţionale, cea pe
care o vor datora familiei lor a căror continuitate au obligaţia s-o asigure. Cei din a doua categorie nu vor putea
conta decât pe propria lor reuşită pro¬fesională, în sânul Bisericii, în armată, admi¬nistraţie, şi într-o seamă de alte
funcţii în Franţa, în profesiunile liberale şi negoţ în An-
226

glia. Carierele acestora, care, în mod frecvent, vor fi condiţionate de celibat, le vor permite să păstreze şi să întreţină
prieteniile din tine¬reţe cu acei semeni ai lor care vor merge pe acelaşi drum. Dacă norocul le va surâde, aceste
prietenii le vor îngădui, de asemenea, să tragă oarecare folos din cele pe care vor şti să le contracteze cu cei „mai în
vârstă", şi cu tine¬rii care aparţin unor familii mai avute decât ale lor.
Prin înseşi constrângerile sale, colegiul creează un loc favorabil înfiripării unor prie¬tenii totale şi pătimaşe. Prin
izolare, adoles¬cenţa devine vârsta prin excelenţă a unui sen¬timent al cărui conţinut şi limbaj au rămas poate
aceleaşi (cum am putea şti?), dar al că¬rui cadru social, spaţial şi temporal tinde să se schimbe în mod considerabil:
adolescentul nu mai datorează nimic, cel puţin la începu¬turile sale, familiei; dezinteresul său total ar putea fi, şi
adesea să şi rămână, ultima sa ex¬presie, dar, de asemenea, ar putea ascunde unele înclinaţii pe care profesorii săi
se gră¬besc să le considere echivoce; el are de par¬tea lui dacă nu garanţia, cel puţin posibilita¬tea duratei;
anterioară, din punct de vedere cronologic, dragostei, experienţa sa reprezintă prima descoperire a „celuilalt" şi, în
calitatea aceasta, poate juca un rol de frunte în defi¬nirea identităţii personale.
Inovaţie suplimentară: folosirea larg răs¬pândită, de către aceleaşi categorii sociale, mă¬năstiri, apoi unele noi
congregaţii create în acest scop între secolele XVI şi XVII (Ursu-line, Visitandine, Călugăriţele de la Saint-Cyr)
pentru educaţia fetelor, pune, pentru prima dată, cele două sexe pe acelaşi plan: „Contesa de La Marck [... ] fiica
ducelui de Rohan [... ] era prietena intimă a Doamnei de Saint-Simon, ca şi a Doamnei de Lauzun [sora sa], foste
colege de pension". Lamentaţiile celor doua surori la moartea contesei, în 1706, la aproximativ zece ani de la
plecarea lor de la
227

mănăstire, nu vor fi pe placul regelui „care cunoştea prea puţin legile naturii şi zbuciu¬mul inimii", în vreme ce
Saint-Simon, în ceea ce-1 priveşte, e „foarte mişcat" de lacrimile amare ale soţiei sale ... (II, p. 554—555).
Toate aceste schimbări nu reprezintă, bine¬înţeles, decât un început, iar secolul al XIX-lea se va arăta mult mai
generos în ceea ce priveşte relatările asupra prieteniilor legate în colegii sau mănăstiri decât cel de al XVIII-lea. Ele
indică însă o direcţie, cea a unei redistri¬buiri a cărţilor, profitând de o lărgire a ori¬zonturilor vieţii sociale. Prin
mijlocirea priete¬niei liber contractate, „recunoscută" de Mon-taigne şi La Boetie, căutată şi reciproc promisă de
către Saint-Simon şi partenerii săi de la Curte, adultul îşi afirma autonomia faţă de re¬ţeaua aceea de oprelişti cu
răbdare ridicată în jurul familiei şi de legăturile superficiale şi ne¬cesare ce însoţesc orice gen de sociabilitate. Or,
tocmai această sociabilitate pe care aceiaşi adulţi se străduiesc, începând din secolul al XVII-lea în Anglia, din cel de
al XVIII-lea în Franţa şi în restul Europei, s-o organizeze, s-o sistematizeze, s-o instituţionalizeze, pentru a deveni
comodă şi calmantă: un cadru care să le permită, în afara cercului familial, să se simtă ei înşişi pe picior de egalitate
cu alţii. Este alegerea convivialităţii.

84
Ceea ce nu duce la dispariţia angrenajelor familiale. Acestea continuă să rămână norma necesară pentru majoritatea
populaţiei, mai ales la sate. Dar creativitatea, forţa de expansiune a înrudirilor spirituale sunt pe cale de dispa¬riţie;
în privinţa aceasta, a sunat ceasul mode¬raţiei şi al prudenţei. Căci, de acum înainte, familia nu mai are drept
principal partener alte familii, ci statul, care, în schimbul protecţiei pe care o oferă, o constrânge sau o încurajează să
se mulţumească doar cu ea însăşi şi să ani¬hileze acele multiple legături care o înlănţuiesc. Epoca prieteniei devine
atunci acea nouă pa¬ranteză între copilărie şi vârsta adultă, care in-
228

V
clude o adolescenţă prelungită: epocă de aş¬teptare şi de formare şi, de asemenea, epocă de opţiuni şi de
angajamente personale. Luate în mod liber, acestea se vor putea vădi de du¬rată: fiecare este liber să hotărască.
Nimic din caracterul, din principiile morale şi din stilul lor de viaţă nu pare să-1 apropie pe Boswell de reverendul
William Johnson -Temple. S-au cunoscut la Universitatea din Edinburgh şi nu vor înceta niciodată să-şi scrie şi să se
destăinuie unul altuia timp de treizeci de ani, iar Boswell îl va numi executor testa¬mentar pe Temple, care îi scria
la 24 iunie 1767: „Prietenia pe care mi-ai acordat-o este, cred, singura bucurie a vieţii mele. Deoarece membrii
familiei mele sunt într-adevăr cei mai mari duşmani ai mei: un tată dur, un frate in¬grat [... ] Oh! Boswell, crede-mă,
te iubesc ca pe mine însumi, iar când voi muri, îi voi mulţumi lui Dumnezeu, în primul rând, că mi-a dăruit
prietenia dumitale"63.
NOTE
1 £. Littre, Dictionnaire de la langue frangaise,
articolul „Prive".
2 V. Hunecke, „Les enfants trouves: contexte eu-
ropâen et cas milanais, XVHI-e—XlX-e siecle", Re-
vue d'histoire moderne et contemporaine, XXXII, I,
ianuarie—martie 1985, p. 3—29. Asupra acestei dis¬
tincţii a rolurilor familiei, şi asupra procurei aces¬
tora, E. Goody, Parenthood Social Reproduction. Foste-
ring and Occupational roles in West Africa, Cam-
bridge University Press, 1962.
3 I. Pinchbeck şi M. Hewitt, Children in English
Society, voi. I, From Tudor Times in the Eighteenţh
Century, Londra/Toronto, 1948, p. 28.
' A. R. Radcliffe Brown, „La parentă â plaisan-terie" (1940), şi „Note conjointe sur les parentes â Plaisanterie" (1949),
Structure et Fonctîon dans la so- primitive, Paris, Ed. de Minuit, 1968, trad. fr. a
229

lucrării Structurc and Function in Primitive Society, Londra, 1952.


s CI. Levi-Strauss, „L'analyse structurale en lin-guistique et en anthropologie" (1945), Anthropologie structurale,
Paris, Pion, 1958, p. 37—62.
8 R. Brain, Amis et Amants, Paris, Stock, 1980, trad. fr. a lucrării Friends and Lovers, Londra, Hart— Davis—Mac
Gibbon, 1976.
7 M. Fortes, Kinship and the Social Order, Lon¬
dra, 1969, p. 63, citat după N. Sindzingre, „Amis, pa-
rents et allies: Ies formes de l'amitie chez Ies Senufo
(Câte-d'Ivoire)", comunicare făcută la colocviul h'Ami-
cizia e le Amicizie, Palermo, p. 24—26, noiembrie
1983, în curs de apariţie în documentele acestui co¬
locviu şi în revista Culturcs.
8 J. Boissevain, Friends of Friends. Networks,
Manipulations and Coalitions, Oxford, Basil Black-
well, 1974.
a L. B. Alberti, / LibH della famigliai lucrare prezentata de Ruggiero Romano şi Alberto Tenenti, Torino, Einaudi,
1969. .
10 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occi-
tan, de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975, p. 83.
11 Ibid., p. 84-^85, şi Ch. de La Ronciere, „Une
familie florentine au XlV-e siecle: Ies Velluti", Fa¬

85
milie et Parente dans L'Occident mâdiâval, Roma,
fîcole fransaise de Rome, 1977, p. 228—248.
12 J.-M. Gouesse, „Parente, familie et mariage en
Normandie aux XVII-e et XVIII-e siecles. Presenta-
tion d'une source et d'une enquete", Annales ESC,
XXVII, 4—5, iulie—octombrie 1972, p. 1145.
13 J.-L. Flandrin, Familles, Parente, Maisaon, Se-
xualite dans l'andenne societe, Paris, Ed. du Seuil,
1984, ed. a Ii-a, p. 40.
14 R. Merzario, II Paese stretto. Strategie matri¬
moniali nella diocesi di Como, Secoli XVI—XVIII,
Torino, Einaudi, „Microstorie", 3, 1981, p. 23—26.
15 J.-M. Gouesse, art. cit., p. 1146.
18 R. Merzario, op. cit., p. 105.
17 Montaigne, Essais, I, 28, „De l'amitie".
18 Ibid., III, 3, „Des trois commerces".
19 R. Brain, op. cit., p. 301—302.
20 Saint-Simon, Memoires, ediţie îngrijită de Gpn-
230

V
zague Truc, Paris, Gallimard; col. „Bibi. de la Pleiade", 1953—1958, voi. I, p. 659—660.
21 M. Bloch, La Societe fâodale. La Formation
des liens de dâpendance, Paris, Albiri Michel, col.
„L'evolution de l'humanite", XXXIV, 1940, voi. I,
ed. a Ii-a, p. 192.
22 L. Hellmuth, Die germanische Blutsbruder-
schaft, Wiener Arbeiten zur Germanischen Altertums-
kunde und Philologie, 7, Viena, 1975.
23 H. Tegnaeus, La Fraternite de sang. Etude
ethno-sociologique des rites de la fraternite de sang,
notamment en Afrique, Paris, Payot, 1954, p. 25.
24 S. Ciszewski, Kilnstliche Verwandschaft bei
den Sildslaven, Leipzig, 1981, p. 47.
25 L. Hellmuth, op. cit.
26 E. Le Roy Ladurie, Les Paysans de Langue-
doc, Paris, SEVPEN, 1966, voi. I, p. 166.
27 M. Bloch,.op. cit., voi. I, p. 215.
=* S. W. Mintz şi E. R. Wolf, „An analysis of ritual co-parenthood (compadrazgo)", Southivestern Journal of
Anthropology, VI, 4, 1950, p. 341 şi urm., şi S. N. Eisenstadth, „Ritualized personal relations Blood brotherhood,
best friends, compadre etc: some comparative hypotheses and suggestions", Man, 96, •iulie 1958, p. 90—95.
2E Luther, „Tischreden: Anton Lauterbach's Tage-buch aufs Jahr 1539", D. Martin Luther's Werke, Kri-tische
Gesambautausgabe, voi. IV, 1916, Weimar, ci¬tat de S. W. Mintz şi E. R. Wolf, art. cit., p. 349.
30 G. Valentini, La Legge delle montagne alba-
nesi nelle relazioni della missione volante, 1880—1932,
Florenţa, „Studi Albanesi, Studi e testi, 3", 1969, p. 25.
31 A. Van Gennep, Manuel de foîklore francais
contemporain, voi. 1, Du berceau ă la tombe, Paris,
A. Picard, 1943, p. 233.
32 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels,
Savoirs et Resistance au XVI-e siecle, Paris, Aubier,
1979, trad. fr. a lucrării Society and Culture in Early
Modern France, Standford University Press, 1975, ed.
a IV-a, p. 18.
33 R. Halevi, Les Loges maconniques dans la
France d'Ancien Regime, Aux origines de la Şocia-
231

86
hilită democratique, Paris, Armând Colin, „Cahiers des Annales", 40, 1984, p. II.
35 G. Gayot, La Franc-Maconnerie frangaise, Textes et Pratiques, Paris, Gallimard/Julliard, col. „Archives", 1980, p.
69.
se M. Agulhon, Pânitents et Francs-Macons de l'ancienne Provence, Paris, Fayard, 1968.
". Id., Le Cercle dans la France bourgeoise, 1810— 1848. £tude d'une mutation de sociabilite, Paris, Ar¬mând Colin,
„Cahiers des Annales", 36, 1977, p. 19—20. 38 D. Roche, Le Siecle des Lumieres en province. Academies et
Academiciens provinciaux, 1680—1789, Paris-Haga, EHESS-Mouton, „Civilisations et sosietes", 62, 1978, p. 18.
39 J.-M. Gardair, „I Lincei: i soggetti, i luoghi, le attivitâ", Quaderni storici, XVI (48), III, decem¬brie 1981, p. 768.
40 Baudelaire, La Fanfarlot 1847, citat de M. Agul-
hon, Le Cercle [...], op. cit., p. 52.
41 M. Agulhon, Le Cercle [. '..], op. cit., p. 23.
42 G. Gayot, op. cit., p. 69.
41 Ibid., p. 123.
11 N. Z. Davis, op. cit., p. 166—172.
45 K. Mandrou, Introduction ă la France moderne. Essais de psychologie historique, 1500—1640, Paris, Albin
Michel, col. „L'âvolution de la l'humanite", M 1961, p. 184—187.
48 M. Agulhon, Penitents et Francs-Macons [...],
op. cit., p. 947—950. ;
47 X. Rousseaux, „Criminalite et repression en milieu rural et urbain. Le cas de Brabant wallon au XVII-e
siecle", comunicare prezentată la reuniunea din 11—12 februarie 1985 de La Groupe internaţional de recherches
sur I'histoire de la justice et de la cri¬minalite, Paris, Maison des Sciences de l'homme, p. 13.
48 N. Z. Davis, op. cit., p. 171.
49 B. Bernardi, / Sistemi delle classi di etă. Or-
dinamenti sociali e politici fondaţi sull'etă, Torino. :
Loescher, 1984, p. 20.
so F. Young, Initiation Ceremonies: A Cross-Cul- I^B turei Society of Status Dramatization, Indianopolis,
Bobbs-Merril C°, 1965, p. 30.

51 V. Jamerey-Duval, Memoires, Enfance et £du-cation d'un paysan au XVIII-e siecle, lucrare prezen¬tată de J. M.
Goulemot, Paris, Le Sycomore, 1981, p. 150
52 O. Niccoli, „Lotte per le branche. La Donna
indisciplinata nelle stampe popolari d'Ancien Regime",
Memoria, 2 octombrie 1981, p. 49—63.
53 J.-J. Rousseau, Les Confessions. Oeuvres com-
pletes, Paris, Gallimard, col. „Bibi, de la Pleiade",
1959, p. 15.
54 V. Jamerey-Duval, op. cit.
55 Ph. Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous
l'Ancien Regime, Paris, Ed. du Seuil, ediţie nouă,
1973, p. VIII.
se A. MacFarlane, The Origin of English Indivi¬dualism; the family, property and social transition, Oxford,
Blackwell, 1978.
57 J.-J. Rousseau, op. cit., p. 13.
58 Ph. Aries, op. cit.; G. P. Brizzl, La Forma-
zione della classe dirigente nel Sei-Settecento. I se-
minaria nobilium nell'Italia centro-settentrionale, Bo-
logna, II Mulino, 1976; F. de Dainviile, „Colleges et
frâquentation scolaire au XVII-e siecle", Population,
XII, 3, iulie—septembrie 1957, p. 467—494.
59 Ph. Arîes, op. cit. p. 356.
60 P. Coustei, R'egles de l'âducation des enfants,
Paris, 1687, citat de Ph. Aries, op. cit., p. 422.
6j G. P. Brizzi, op. cit., p. 165.
62 L. Stone, The Crisis of the Aristocracy, 1558— 1641, Oxford, Clarendon Press, 1965, p. 689.
M J. Boswell, Boswell veut se marier, 1766—1769, Paris, Hachette, „Les papiers de Boswell", 1959.

87
FAMILII. L0C0fNTe $| COABJTANTI
de ALAIN COLLOMP
Pictorul Albrecht Diirer ne-a lăsat un impor¬tant număr de desene, deseori acuarelate, care înfăţişează case de ţară
sau din unele cartiere ale oraşelor din Germania, Austria şi Italia, datând de Ia sfârşitul secolului al XV-lea sau din
primii ani ai celui de al XVI-lea. Imagini preţioase datorită calităţilor artistice ale aces¬tora, dar şi datorită acuităţii
privirii lui Diirer şi a minuţiozităţii cu care au fost redate unele detalii din aceste desene, fie că e vorba de nişte case,
de un pâlc de copaci, un iepure sau doi buiori pe cale să se ofilească. Desenele ce reprezintă edificii ne prezintă o
imagine exactă a materialelor de construcţie: cărămizi aparente sau date cu grund şi panouri de lemne aparţi¬nând
frumoaselor locuinţe din cartierul cape¬lei Sfântul Ioan din Mirnberg, cu acoperişu¬rile lor din ţiglă1; case de mari
dimensiuni izo¬late unele de altele, având- un plan pătrat, cu imensele lor acoperişuri din stuf, pitite în vreo vâlcea
la umbra unui grup de arbori centenari, din satul Kalchreut2, case de piatră cu acoperi¬şurile din ţiglă în pantă
lină, strânse unele lângă altele din interiorul meterezelor satului fortificat Arco din Italia3. Această din urmă
acuarelă lasă să se ghicească uimirea de a picta o vegetaţie atât de diferit colorată (frun¬zişul albăstrui al
măslinilor), de a reda lumina câmpiei meridionale pe care o descoperă ar-
234

tistul german. Aceste crochiuri de case lucrate după natură vor fi refolosite uneori de Diirer în unele gravuri, ca, de
pildă, în Fiul risipitor (către anul 1498). Scena biblică e un pretext de a înfăţişa curtea unei ferme din Germania,
mărginită de câteva clădiri cu pereţii străpunşi de puţine ferestre sau de nişte simple lucarne, cu porţile scunde, cu
imense acoperişuri de stuf.
REPREZENTĂRI. DE LA LOCUINŢĂ LA INTERIORUL DOMESTIC
Preţioasă mărturie privind construirea locuin¬ţelor destinate burgheziei sau unor umili ţă¬rani de la începutul
secolului al XVI-lea. Ca¬sele din ţinutul Nurnbergului, datorită formei, volumelor şi materialelor respective, se
asea¬mănă în foarte mare măsură cu cele din satele germane şi alsaciene ridicate cu două sau trei secole mai târziu.
Casele din satele italiene de¬senate de Diirer în timpul primei sale călă¬torii spre Veneţia prezintă deja
caracteristicile locuinţelor din Italia sau din Franţa meridio¬nală clădite chiar şi în secolul al XVIII-lea. Marile tipuri
regionale de construcţii familiale, care se află acum în Italia, Franţa4, ca şi în Anglia, plecând de la acel corpus de
edificii ce există şi astăzi, şi adesea de construcţie mult mai recentă, le găsim aşadar în pictura ger¬mană sau
flamandă încă de la începutul se¬colului al XVI-lea. Ceea ce indică permanenţa multiseculară a tehnicilor ce
caracterizează construcţia caselor, cu, fără îndoială, unele transformări sau ameliorări între secolele XVI Şi XIX, dar,
mai mult chiar, cu o seamă de caractere invariabile, pentru o regiune, de or¬din cultural, cât şi material. Dar
desenele şi acuarelele lui Diirer ce înfăţişează locuinţe ne jasă în afara acestor case, intrarea înăuntrul J°r fiindu-ne
interzisă.
235

Pieter Bruegel sau ferma flamanda


Ceva mai târziu decât Diirer, Pieter Bruegel denumit Cel Bătrân pictează şi el, cu exacti¬tate, o seamă de locuinţe
din satele flamande, durate din panouri de lemn umplute cu chir¬pici (unele rare şi imense construcţii sunt din
cărămidă, cu un pinion de faţadă în trepte) şi cu imense acoperişuri de stuf. Dar, din feri¬cire, Bruegel ne lasă
uneori să pătrundem în câteva locuinţe. Vizita la fermă ne este cunos¬cută datorită celor două copii lăsate de fiii lui
Pieter Bruegel cel Bătrân, una aparţinând lui Pieter Bruegel cel Tânăr, pictură policromă pe lemn, cealaltă lui Jan
Bruegel5, după un original al tatălui, pierdut însă, mai mult ca sigur o pictură în grisai. în prima, ca şi în a doua
versiune, foarte asemănătoare, ne aflăm în una din marile încăperi ale fermei. Unde găsim inventarul descriptiv al
mobilierului ţă¬rănesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu acea imensă laviţă-ladă cu spătar şi
rezemătoare pentru braţe, cu scaunul scund şi cu cel micuţ pentru copii, cu leagănul în pri¬mul plan, în care în acel
moment doarme un căţel, cu masa rotundă acoperită cu o faţă de masă albă (faţa de masă albă pe care o vom
re¬găsi în interioarele ţărăneşti înfăţişate de fraţii Le Nain), pe care se află câteva castronaşe pline cu supă de lapte
(gospodarii respectivi au şi vaci, un bărbat şi o femeie fiind tocmai pe punctul de a bate putineiul pentru a alege
un¬tul). Obiectul cel mai uimitor o constituie va¬tra principală, aflată direct pe sol, deasupra că¬reia fierbe o
imensă căldare agăţată de un câr¬lig gros. Tânăra mamă care-şi alăptează prun¬cul se încălzeşte, cu mâna întinsă
către fla¬cără, aşa cum face şi al doilea dintre cei trei copii, ce are picioarele goale şi stă pe scaunul cel mic. Tatăl,
care pare a fi stăpânul casei (mai puţin tânăr decât mama) îi întâmpină pe cei trei oaspeţi. în planul secund al
tabloului, pe lângă ceea ce pare să alcătuiască familia
236

88
conjugală a unui cuplu, împreună cu copiii săi, se pot observa alte cinci personaje ce par să locuiască sub acelaşi
acoperiş: un bărbat aşe¬zat pe bancă, un altul, ce stă singur la masă şi se pregăteşte să-şi soarbă supa, tânărul şi
tâ¬năra femeie ocupaţi să bată putineiul şi, în sfârşit, o tânără fată în cadrul uşii (o uşă de lemn masiv având, în
partea de sus, un cadru fix de sticlă cu bare de plumb), despre care nu ne dăm seama dacă intră sau iese din
în¬căpere.
Ne aflăm într-o încăpere aparţinând unei gospodării flamande, în chiar răstimpul în care se ia masa. Adulţii sunt
absorbiţi de preocupă¬rile lor, cu excepţia celui mai vârstnic, care, întocmai ca şi cel mai mic dintre copii (cu
pi¬cioarele goale şi el) stă întors cu faţa către două dintre personajele venite în vizită. Nu se ştie nimic despre
legăturile care i-ar putea uni pe diverşii protagonişti ai acestei scene ţără¬neşti (să fie oare rude?). în cazul acesta, e
pro¬babil ca tabloul să nu fi fost pictat pentru a oferi un inventar documentar sau pitoresc al unui interior de
locuinţă ţărănească, ci într-un scop fără îndoială alegoric, urmărind ilustra¬rea vreunui proverb sau a vreunei scene
bi¬blice, cum se întâmplă adesea în pictura fla¬mandă din secolul al XVI-lea, şi având un rol moralizator. Oaspeţii
sunt nişte burghezi în¬stăriţi, aşa cum ne sugerează îmbrăcămintea acestora. Vin în vizită la o lăuză, sau, aşa cum s-
a presupus, vin să-1 vadă pe cel mai mare dintre copii, cel ce pare să stea de vorbă cu doamna din primai plan, şl
care ar putea fi copilul ei, sau vreo rubedenie încredinţată spre îngrijirea respectivei familii de ţărani?
în scenele de gen ale pictorilor flamanzi din secolele XVI şi XVII, tablouri foarte căutate de amatorii din epocă,
interesul pur documen¬tar se situează, în general, pe planul al doi-Jea. în spatele picturii ce reprezintă cu multă
fidelitate aspecte din viaţa zilnică a ţărănimii sau burgheziei se ascunde cel mai adesea, în
237

interioarele lui Vermeer, ca şi în această Vi¬zită la fermă a lui Bruegel, şi potrivit unui lim¬baj mai mult sau mai
puţin cifrat pe care îl cunosc amatorii, o semnificaţie oarecum gno¬mică. Obiectele uzuale care se află reunite în
asemenea scene de interior sunt prezentate în¬tr-un scop simbolic precis, ca în naturile moarte din epocă, deseori
picturi cu „deşertăciuni". Şi ar fi o greşeală să se atribuie o prea mare valoare documentară acestor obiecte, şi să se
considere că aceste reprezentări de interioare ţărăneşti sau burgheze reprezintă nişte docu¬mente autentice,
„lucrate după natură", şi care ne-ar reda cu exactitate viaţa zilnică a ţărani¬lor sau a negustorilor flamanzi.
Interioarele ţărăneşti ale fraţilor Le Nain
Acelaşi risc de interpretare greşită şi în ceea ce priveşte Franţa secolului al XVII-lea, atunci când avem în vedere
picturile ce înfăţişează „interioare ţărăneşti" ale fraţilor Le Nain. Ce¬lebrul Ospăţ ţărănesc din 1642, sau Familie de
ţărani de la Luvru6 nu sunt de fapt nişte re¬prezentări de grupuri familiale. Fraţii Le Nain aveau prea mult geniu şi
în acelaşi timp un prea mare simţ al comercializării propriilor opere pentru a le putea atribui unele preocu¬pări
de ordin social (sau numai sociologic) în înfăţişarea ţăranilor pe care ni-i prezintă. în Familie de ţărani, prezentarea
laolaltă a aces¬tei femei bătrâne, slabă şi cu buzele strânse, a celor câţiva bărbaţi aflaţi în floarea vârstei, a unui
bărbat mai tânăr şi a câtorva copii plini de gravitate care cântă la vioară şi la flageo-let, evocă tema etapelor vieţii,
temă îndrăgită de pictorii italieni de la Tiţian până la şcoala lui Caravaggio, mai curând decât prezentarea unui
grup familial ce-şi duce viaţa sub acelaşi
acoperiş.
In aceste tablouri, felul în care de desfăşoară ritualul mesei este doar sugerat. Fraţii Le Nain
238

evită acumularea oarecum trivială a detaliilor culinare şi preferă să aerisească întreaga com¬poziţie şi să-i confere
un sens simbolic, aproape ireal şi în afara timpului. în Ospăţul ţărănesc, o faţă de masă, nu o masă pusă, o piesă de
ru-fărie prea mare pentru banca pe care este în¬tinsă, numai ulciorul cu vin, lângă o pâine ro¬tundă şi cuţitul care
începe s-o taie; alături, farfuria adâncă de cositor şi o singură lingură. Cadrul interioarelor ţărăneşti ale fraţilor Le
Nain este întotdeauna acelaşi: plafonul ne¬firesc de înalt; soba, de mari dimensiuni. în¬căperea pare vastă, mai
curând decorul unei piese de teatru decât reprezentarea veridică a colibelor afumate în care trăiesc nişte bieţi ţărani.
Puţină mobilă: una sau două laviţe, câ¬teva scaune şi scăunele fără spătar. Patul, sau paturile, care se găseau
întotdeauna în casele ţărăneşti, sunt rareori înfăţişate în tablou. Po¬logul unui pat cu coloane împreună cu înveli-
toarea sa de catifea este totuşi vizibil într-un eolţ al tabloului ce ne prezintă Ospăţul ţără¬nesc.
In oraş
Interioarele flamande şi olandeze pictate în aceeaşi epocă oferă reprezentări mai precise privind mobilierul şi
arhitectura caselor. Peter de Hooch ne înlesneşte pătrunderea în odaia familiilor citadine sau, în cazul celor mai
în¬stărite, în unele apartamente aşezate unele după altele. Lumina Nordului, ce pătrunde prin fe¬restrele înalte ale
locuinţelor, se oglindeşte în dalele pardoselilor sclipitor de curate şi pune în valoare patina mobilelor. Alcovul se
află în colţul întunecos al camerei. îndestularea, or¬dinea ne tulburată, un anumit simţ al confortu¬lui şi al

89
distracţiilor siant evidente. Alţi pictori flamanzi, Adriaen Brouwer, David Teniers în¬clină spre genul popular şi
pitoresc. Interioarele lor se vădesc murdare, în dezordine, mobilie-
239

rut se limitează la câte o jumătate de butoi ce ţine loc de masă, la câţiva buşteni ce slu¬jesc de scaune.
Scenele de gen populare pictate la repe¬zeală de către A. Brouwer, crochiurile făcute de Diirer, proverbele ilustrate
de pictorii din familia Bruegel, calmele compoziţii ale fraţi¬lor Le Nain, care, ca şi Lăptăreasa sau Uli¬cioara lui
Vermeer, au ştiut să oprească clipa pentru eternitate, toate aceste reprezentări pic¬turale constituind o seamă de
fascinante mărturii pentru istorie. Dar asemenea izvoare figurate sunt insuficiente pentru a putea cunoaşte felul de
a vieţui al cultivatorilor flamanzi şi ger¬mani din secolele XVI—XVIII sau al acelor ţărani din Laonnois pe care i-au
pictat fraţii Le Nain. Pentru a avea o idee mai precisă privind reprezentarea grupului de persoane care trăiau sub
acelaşi acoperiş, în satele şi târ¬gurile Europei occidentale, mai cu seamă în Franţa rurală, între secolul al XVI-lea şi
în¬ceputul celui de al XlX-lea, pentru a şti în ce tip de casă se adăposteau aceste familii de ţă¬rani, potrivit epocii şi
ţării, e nevoie să se re¬curgă la alte izvoare, cu precădere la docu¬mentele scrise.
MODALITĂŢI DE LOCUIRE
Câte persoane locuiesc laolaltă în aceste case scunde durate din lemn, chirpici şi stuf, din satele din Auge saia
Sologne, câte în casele acestea mari din paiantă, cu galerie şi curte interioară, din satele din câmpia alsaciană, câţi în
aceste înguste case din piatră, înghesuite unele într-altele, din satele Provenţei? Nu este vorba doar de a afla
numărul persoanelor care alcătuiesc grupul domestic, variabil pe măsura trecerii timpului în fiecare casă, în funcţie
de naşteri şi de decese, de căsătorii şi de plecări, ci mai cu seamă de a cunoaşte legăturile de rudenie care le unesc.
Familiile de ţărani din
240

Franţa, Anglia sau Germania preaintă Oare peste tot aceeaşi structură, din secolul al XVI-lea până în cel de al XVIII-
lea, „reduse" la un menaj simplu, denumit „nuclear", compus doar din tată, mamă şi copiii respectivi, sau ^şi duc
viaţa în grupuri numeroase, de factură patriarhală?
Dar a cunoaşte felul în-care diverşii mem¬bri ai aceluiaşi grup familial îşi împart spa¬ţiul interior al locuinţelor,
pentru a dormi, mânca şi lucra, nu e suficient pentru a înţe¬lege funcţionarea acelor sisteme familiale care se pot
diferenţia de la ţară la ţară, de la o re¬giune la alta, la fel ca şi forma şi structura construcţiilor ce pot varia în timp şi
în spaţiu. Diferitele sisteme familiale sunt dependente de o seamă de condiţii nu numai de natură econo¬mică, dar
şi juridică. Dreptul familial şi va¬riaţiile sale, această „geografie cutumieră" stu¬diată de Jean Yver7, modalităţile de
transmi¬tere a patrimoniului părinţilor către copii influenţează dimensiunea şi structura mena-jelor.
Casa ţărănească nu e numai o' clădire în care locuieşte un grup familial. Cel mai ade¬sea, ea adăposteşte şi
animalele care-i aparţin, rezervele alimentare şi recolta înmagazinată, uneltele de muncă. Este, în acelaşi timp, o
unitate de rezidenţă şi o unitate economică de producţie, acel domus de care vorbeşte Emma-nuel Le Roy Ladurie
în legătură cu satul Mon-taillou8, ousta sau ostdl din regiunile de limbă d'oc, acel Hof din Alsacia şi din ţările
germa¬nice, entităţi care includ şi clădirile şi ogoa¬rele cultivate, dar şi numele respectiv de familie, iar uneori, ca
în Alsacia, blazonul familiei care o ocupă. în diviziunile spaţiului ţărănesc, casa, domus, ousta sau Hof, indică
totalitatea bunurilor private pe care le posedă unitatea familială, prin opoziţie cu locurile şi bunurile comune ce
aparţin totalităţii locuitori¬lor unui sat, drumuri, păşuni comunale, chiar
241

arii comune de treierat, aşa cum găsim în ţi¬nuturile cu o populaţie foarte densă, în Pro-venţa sau în Languedoc.
Un habitat evolutiv iI
Suprafeţele construite ce aparţin unei unităţi familiale nu erau imuabile. Destinaţia fiecă¬reia din părţile
suprafeţelor respective putea fi schimbată de-a lungul generaţiilor, pe mă¬sura necesităţilor, se transforma, în
secolul al XVII-lea, aşa cum se face şi astăzi, o parte din hambar în cameră suplimentară ce se adaugă celor
existente. în alt loc, se diviza o unitate locuibilă în două, după partajul efectuat între părinţi şi copii, sau între fraţi.
Se ridicau clă¬diri suplimentare în aceeaşi curte, pentru a oferi un adăpost bătrânilor părinţi care se re¬trăgeau, sau
pentru a instala un fiu cu prilejul căsătoriei acestuia. Când, în 1788, soţii Jargot, muncitori din satul Courcelles,
Bourgogne, îşi însoară pe cel mai mare dintre fii, acesta ră¬mâne să locuiască împreună cu ei, în casa lor. în
contractul de căsătorie, ei menţionează şi stabilirea celui de al doilea fiu, Jean, „într-o casă ridicată de curând".
Părinţii rezervă în sfârşit, pentru ultimul lor fiu, Simon Jargot, „un mic loc pentru a dura' un patul pentru fân
alături de un alt loc situat în numitul Cour¬celles, dat lui drept dotă, pe care îşi poate ri¬dica o locuinţă"9. Astfel,
alături de casa pă¬rintească, se vor alipi alte două locuinţe, cei trei fraţi Jargot putând coexista într-o nemij¬locită
vecinătate.

90
Tot astfel, la Azereix, sat din Pirinei alcă¬tuit dintr-un lot de case de mari dimensiuni şi cu domeniu familial, Anne
Zinck10 a notat sporirea numărului de focuri, de la 116 în 1636 la 171 în 1792, fără ca suprafaţa globală a
con¬strucţiilor, aflate în teritoriul sătesc, să se fi mărit: „Căci fiul, fratele, ginerele au durat o locuinţă pe domeniul
familial".

IV

242

Habitatul satelor din Franţa sau din Ger¬mania nu avea limite fizice. Numeroase cauze vin să explice această
necurmată fluctuaţie pri¬vind construcţia sau abandonul în interiorul spaţiilor săteşti. Unele ţin de anumite
consi¬deraţii de ordin economic şi demografic. Po¬trivit fazelor de expansiune şi de stagnare (unde intră în joc atât
condiţiile meteorologice, cât şi evenimentele politice), ca, de pildă, în Lo-rena, războaiele din prima jumătate a
secolu¬lui al XVII-lea, se pot observa unele perioade când se construieşte intens, altele de abandon, apoi de un nou
avânt al construirii clădirilor private. Cauze mai puţin evidente, ţinând nu atât de condiţiile conjuncturii economice,
ge¬nerale sau regionale, ci de însăşi derularea ci¬clurilor familiale în interiorul locuinţelor, an¬trenează şi acestea
anumite transformări suc¬cesive ale spaţiului pe care se află deja unele construcţii. Aceste cauze sunt legate de
moda¬lităţile de partaj familial, generaţie după ge¬neraţie, şi de strategia folosită în rostuirea co¬piilor, şi poartă
răspunderea acestor divizări a caselor, şi a acestor construcţii prin care se ur¬măreşte păstrarea în imediata
apropiere a unora dintre copii, în sânul aceleiaşi comunităţi să¬teşti. Aceste raţiuni recomandă să *nu se diso¬cieze
studierea habitatului în aspectele sale ma¬teriale (tipologia construcţiilor, planurile spa¬ţiilor interioare, mobilierul
şi folosirea acestu¬ia) de cele ale grupului persoanelor înrudite care locuiesc în aceeaşi casă. Pentru a stabili
raporturile dintre domiciliu şi grupul familial, pentru a respecta realităţile geografice (alege¬rea materialelor în
funcţie de resursele locale, restricţii de ordin climateric), istorice (între în¬ceputul secolului al XVI-lea şi sfârşitul
celui de al XVIII-lea) şi sociale (agricultorii înstă¬riţi şi neguţătorii nu trăiesc la fel cu munci¬torii), e nevoie să se
ţină seama de aspectele variate şi de structurile familiale, ca şi de for¬mele pe care le dobândeşte habitatul rural în
Franţa şi în ţările vecine.
243

Locuinţele oamenilor săraci


Casele ţăranilor din secolul al XVII-lea, mai puţin chiar decât în cel de al XVIII-lea, sunt departe de a fi întotdeauna
nişte „cocioabe afu¬mate", mizerabile alcătuiri din panouri de lemn, cu pereţii din lut uscat amestecat cu paie sau
cu iarbă-neagră, cu acoperişul din paie de se¬cară, sau din trestie, sau din alte soiuri de plante ce cresc în
apropierea acestora. Adăpost prost izolat, precar („umplutura pereţilor aces¬tor construcţii fiind alcătuită din
chirpici, tre¬buie refăcută în fiecare an; o clădire nouă are nevoie de reparaţii chiar în anul ce urmează ridicării
ei"11), mistuit în câteva ore de foc, e o construcţie de mici dimensiuni, având o în¬căpere unică drept spaţiu de
locuit, slab lumi¬nată prin câteva deschizături de mici dimen¬siuni. Parohul din satul Sennely, Sologne, în ultimii
ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea, denunţă lipsa de confort din casele enoriaşilor săi, „cărora nu le sunt pe plac
plafoanele înal¬te [...]. Le place să atingă cu capul grinzile din camere". Cât despre lumină, parohul adau¬gă: „Ar
trebui să deschidă în pereţii caselor câteva ferestre mari prin care să pătrundă ae¬rul, pe când acestea sunt
întunecoase şi mai potrivite să slujească drept temniţă pentru ucigaşi decât locuinţe pentru nişte persoane
li¬bere"12.
în casele cu o singură încăpere aptă de a fi locuită nu putea trăi decât un grup familial redus, limitat la o văduvă sau
la un cuplu cu cei mai mici dintre copii, cei mai mari fiind obligaţi să-şi caute adăpost în altă parte, în case mai
înstărite, sau să emigreze în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi câştiga existenţa. Nici nu se pune problema ca în
asemenea cocioabe să poată locui o familie numeroasă, alcătuită din trei generaţii, sau să fie păstrat un mare număr
de copii, căci nici vorbă nu poate, fi să li se asigure hrana, o locuinţă atât de modestă mergând mână în mână cu
modicitatea bunu-
244

rilor şi a resurselor. Acest gen de locuinţă nu era specifică unei anumite regiuni din Franţa sau din altă parte, dar,
într-o proporţie varia¬bilă, potrivit provinciilor şi potrivit epocilor (războaiele şi jafurile, anii de foamete
contri¬buiau la înmulţirea acestora), se întâlnea în multe sate din secolele XVI—XVIII. Aseme¬nea formă de habitat
deosebit de mizeră co¬exista, în acelaşi loc, cu locuinţe mai cuprin¬zătoare, mai spaţioase, reprezentare
materiali¬zată a inegalităţii condiţiilor socio-economice a familiilor care alcătuiau o comunitate rurală, întâlnim
astfel de cocioabe fie izolate în di¬ferite puncte ale teritoriului respectiv, fie în grup. In Auvergne, în secolul al
XVIII-lea, bor¬deiele minerilor, „care alcătuiesc nişte barria-ăes, se rânduiesc în şiruri de locuinţe, fiecare dintre

91
acestea prezentând, la faţadă, o uşă şi o fereastră îngustă, iar în spate gura podului"13. în Corsica, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, „unii ţărani nu au altă locuinţă decât nişte co¬libe durate din piatră, cu o încăpere unică"14.
Cercetările arheologice, efectuate în Sicilia, în satul Brucato (lângă Palermo), au revelat permanenţa, din secolul al
XlV-lea până în cel de al XlX-lea, a unui habitat cu o singură în¬căpere, habitat ce adăposteşte familiile sărace ale
salariaţilor agricoli (i braccianti) — aşa cum e şi cazul imensei majorităţi a locuitorilor din satele siciliene. în aceste
locuinţe lipite unele de altele, ca acele „barriades" din Auvergne, cu un singur etaj, spaţiul acelei piese unice este
împărţit în două: cea mai întunecată, cea mai îndepărtată de deschiderea care dă spre uliţă, slujind drept loc de
dormit pentru oameni, eventual şi pentru vite; partea cea mai lumi¬noasă, cea mai aproape de uliţă, concentrează
în jurul vetrei activităţile ce ţin de pregătirea Şi consumarea mâncării. Constatările arheolo¬gilor, ca şi mărturiile
scrise indică şi o- însu-Şire, în vederea unor activităţi domestice, a spaţiului deschis din uliţa satului, care se află fa
faţa fiecărei case15. Locuinţele cu o unică
245

încăpere ale minerilor din Auvergne, ale zi-lieriior din Corsica, ale acelor braccianti sici¬lieni şi ale bieţilor pălmaşi
din Languedoc sau din Sologne îngăduie chiar, cu toată micimea lor, derularea ciclului familial răstimp de mai
multe generaţii.
Dacă mai coborâm pe treptele sărăciei, în satele Angliei secolelor XVI şi XVII, sau în Franţa, în special în provinciile
apusene, în¬tâlnim forme de habitat încâ şi mai modeste, încă şi mai precare. Cu prilejul convocării Sta¬telor
Generale din 1649, locuitorii din Saint-Christophe-en~Roc, de lângă Saint-Maixent, au pus să li se întocmească în
scris anume „ju-ruinţe" în care îşi deplâng mizeria şi deznă¬dejdea: „Nu sunt decât aproape 90 de focuri şi cea mai
mare parte milogi şi cerşindu-şi pâinea [.. .]. în asemenea situaţie ca acuma se văd numai cârduri de sărăntoci [...]
şi toţi se culcă de-a valma pe paie şi au fost siliţi să-şi facă nişte colibe mici în mijlocul câmpului, neputându-şi
găsi un alt adăpost"16. Bordeiele de la marginea pădurilor, micile colibe ridicate în plină câmpie, cocioabele năruite,
un fel de abatere de la regula habitatului rural, sunt doar nişte culcuşuri care nu mai pot îndeplini funcţia , de
locuinţă pentru un grup familial cu struc¬turi stabile. Clasa cerşetorilor, în compoziţia grupurilor sociale săteşti
(şi nu numai în epoca tulbure a Frondei, cea în care locuitorii din Saint-Christophe îşi formulaseră doleanţele),
constituie o grea şi firească povară în multe regiuni. chiar şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum stau
mărturie listele fis¬cale de recensământ care au ajuns până la noi. Bărbaţi schilodiţi şi femei bolnăvicioase, tata
orb cerşetor locuind împreună cu fiul său ziler, familii dezmembrate ce trăiesc în sat, în parte din mila locuitorilor
acestuia, în colibe şi bor¬deie. Mulţi dintre aceştia, când foamea devine de neîndurat, fug de acolo, solitari sau în
cete, înrudiţi între ei sau nu, îndreptându-se spre
24(5

alte aşezări, mai ales către oraşe, unde îi aş¬teaptă închisoarea.


s
Dacă dorim să delimităm în varietatea şi complexitatea lor diferitele modalităţi de a îm¬părţi spaţiul unei locuinţe,
felul de a vieţui sub acelaşi acoperiş, de a se încălzi la acelaşi foc şi de a mânca la aceeaşi masă, în funcţie de
structurile grupului de rezidenţă, este absolut necesar să urcăm din nou pe scara socială până la agricultorii din
câmpiile din Ile-de-France, Flandra sau Lorena, până la acei mici proprie¬tari agricoli care-şi valorifică produsele,
din Languedoc sau din Provenţa, până la acei ar¬tizani din mediul rural stăpâni pe meseria lor, au la podgorenii
din Bourgogne sau din Val .e Loire. Clădirea care adăposteşte familia acestora e în general mai spaţioasă, având mai
multe camere de locuit, ca şi unele dependinţe, hambare, staule, pivniţe.

Locuinţele oamenilor bogaţi


In imediata apropiere a aglomeraţiei pariziene, un inventar din anul 1647 prezintă componenţa casei unui
agricultor din Villejuif. Aceasta con¬stă „dintr-o bucătărie scundă ce dă spre stra¬dă, într-o parte aflându-se o
scară, iar în cea¬laltă o poartă pentru căruţe, două camere mari deasupra, şi o cameră mică, pod deasupra, o altă
sală scundă la capătul bucătăriei"17. O casă cu două caturi, cu pod, durată din piatră, cum se află multe în Ile-de-
France, casă şi depen¬dinţe cu un acoperiş de ţiglă, semn vădit al unei anumite prosperităţi, deoarece
acoperişu¬rile de stuf, mai ales în secolul al XVII-lea, sunt cu mult mai frecvente în majoritatea sa¬telor din
jumătatea de nord a Franţei.
în legătură cu materialele de construcţie ale locuinţelor trebuie să nuanţăm schematismul Unei dihotomii ce opune
casele din chirpici sau din lemn din ţările nordice (Franţa de Nord, Flandra, Anglia, Germania) caselor din piatră

92
II 1

din ţările sudice (provinciile din sudul Franţei, Spania, Italia). Casele din Bretania şi din Cor-nuaille sunt din piatră
granitică; cele din Bour-gogne, din piatră calcaroasă; cele din Ile-de-France, din molon. Restricţii legate de prezenţa
sau de absenţa unor asemenea materiale, lemn sau piatră, au dictat opţiunile în cazul construc¬ţiei de locuinţe. Nu
se mai pot aplica în mod prea riguros nici acele criterii ierarhice ce tind să acorde întâietate materialelor grele,
pietrei în detrimentul chirpiciului şi al lemnului. Toate casele ţărăneşti din piatră sunt sărăcăcioase; aşa după cum
stau mărturie acele bordeie din piatră din Corsica şi Sicilia despre care s-a mai vorbit. Dimpotrivă, casele din
chirpici şi din bârne, ca cele din Kochersberg, Alsacia, sau unele conace normande, sunt spaţioase, lu¬xoase chiar şi
apte să adăpostească numeroasa familie, inclusiv servitorimea, a unui bogat agricultor sau a unui nobil de ţară.
Cum trăiau aceşti agricultori sau aceşti ar¬tizani rurali în interiorul casei lor? Guy Ca-bourdin ne ajută să intrăm în
trei locuinţe ce aparţin unor agricultori din satul Antheiupt, în apropiere de Luneville. Casele din satele Lo-renei
sunt grupate, lipite unele de altele de fiecare parte a nesfârşitei uliţi ce străbate aşe¬zarea. Cele care aparţin celor
trei ţărani ai noştri sunt nişte clădiri alcătuite din două „rân¬duri", sau trepte, adică din două travee (casele ce
aparţin zilerilor au numai o travee), ce adă¬postesc sub acelaşi acoperiş şi în cuprinsul ace¬loraşi ziduri spaţiul de
locuire pentru oameni şi spaţiul în care se află hambarul şi grajdul. Aceste familii de ţărani din satul Antheiupt, la
mijlocul secolului al XVIII-lea, dispuneau toate trei de câte două încăperi pentru locuit: „în faţă, o încăpere ce
primea lumina dinspre uliţă, denumită odaia cea frumoasă, odaia cea mare, sau cuptorul (poele) şi, în spate,
bucă¬tăria"18. Această denumire franceză, poele, în Lorena, corespunde acelui Stilb din Alsacia şi din alte ţinuturi
germanice. în cunoscutul .său

248

Jurnal de călătorie în Italia (1580), Montaigne, străbătând Lorena, o parte din Alsacia şi din Germania, ca şi
cantoanele elveţiene, se mi¬nunează văzând sistemul de încălzire din ca¬sele Europei de est, sistem adaptat la
asprimea iernilor din aceste regiuni: „Există ceva mai perfecţionat decât sobele lor care sunt făcute din pământ
ars?". Sistem ingenios, deoarece acelaşi cămin plasat între cele două piese de locuire permite încălzirea simultană şi
a uneia şi a celeilalte, ca şi pregătirea mâncării în bucătărie — un mijloc de a folosi în totalitate cele două piese de
locuire pentru a se dormi .acolo, în vreme ce, în regiunile unde acea unică sobă se află în sală, există tendinţa, pe
timp de iarnă, ca toţi ai casei să se înghesuie, pentru a dormi, în acea singură încăpere în¬călzită.
în cele trei locuinţe de agricultori din Anthelupt, paturile sunt dispuse şi în „odaia cea frumoasă" şi în bucătărie.
Paturile pot fi plasate şi în alcovuri. în Alsacia, două paturi identice ocupă un alcov mare, aproape o piesă separată,
menajată în vastul Stiib al casei, unde doarme capul familiei şi soţia sa. în alte părţi, paturile ocupă ungherele
întunecoase ale sălii, mult mai rar mijlocul încăperii. Ca şi în privinţa altor piese de mobilier, mese şi scaune,
observăm, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, o evoluţie a patului. Por¬nind de la nişte forme
rudimentare, nişte scânduri simple acoperite cu un mindir, de¬numit adesea „châlit", treptat-treptat, patul
do¬bândeşte aspectul acela mai elaborat şi mai costisitor pe care i-1 cunoaştem adesea la sfâr¬şitul secolului al
XVIII-lea: pat cu coloane de lemn, împrejmuit de perdele din ţesătură de Bergamo sau din serj viu colorat, cel mai
ade¬sea în verde, cu baldachin şi un aşternut al¬cătuit din una sau două saltele de lână, perne de puf, cearşafuri şi
cuverturi.
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, studierea unor "Inventare întocmite după de-
249

ces, din mai multe regiuni, vădesc importanţa pe care o dădeau oamenii de la ţară calităţii patului. Gerard
Bouchard, vorbind despre să¬răcăcioasele case din Sologne pe care le-a stu¬diat, se miră, şi pe drept cuvânt, de
valoarea relativ ridicată a patului acestor oameni să¬raci: „Pentru un eşantion de cincizeci de zi-leri, patul
reprezintă întotdeauna cel puţin 40<>/o din valoarea totală a bunurilor acesto¬ra"19. Modalităţile de confecţionare
a paturi¬lor, ce diferă de la o ţară la alta, corespund unor necesităţi şi gusturi variate. Permanenţa diferitelor
rânduieli în ceea ce priveşte dor¬mitul prezintă un caracter cultural propriu, care se menţine secole de-a rândul.
Montaigne nota deja, cu o amuzantă concizie (Essais, c. III, cap. XIII, „Despre experienţă"): „Un neamţ se
îmbolnăveşte dacă-1 culci pe o saltea, un italian dacă-1 culci pe puf, şi un francez într-un pat fără perdea şi într-o
cameră fără foc".
Promiscuitatea culcuşului

93
Cum sunt repartizate paturile într-o locuinţă ţărănească? în casele cu o unică încăpere, răs¬punsul e simplu: patul
sau paturile sunt pla¬sate în această unică încăpere, în care dorm, mănâncă şi-şi duc viaţa toţi membrii familiei. In
multe cazuri, în locuinţele ţăranilor săraci, patul unic ocroteşte somnul întregii familii-Contele de Forbin, gentilom
provensal de înaltă clasă, călătoreşte cu diligenta de la Blois la Poitiers, în anul 1683: „rătăcind dru¬mul noaptea, pe
timp de ceaţă", în smârcu¬rile poitevine, ajunge în faţa casei unui ţăran: „L-am întrebat, intrând înăuntru, dacă n-ar
putea să facă focul şi să ne adăpostească la el pentru seara aceea. Oh! Domnule, vedeţi şi singur doar, răspunse
acesta, nu am decât pa¬tul ăsta nenorocit, de care mă folosesc eu, ne-vastă-mea şi copiii mei"20.
250

Chiar în locuinţele mai spaţioase — ca mai multe încăperi de locuire — ale agricultorilor sau ale burghezilor, în
mediul rural (şi în mod neîndoios şi în cel urban) chiar din secolul al XVIII-lea, unul sau mai multe paturi se
gă¬sesc întotdeauna în camera în care se vieţu¬ieşte, unde se face focul şi unde se prepară şi apoi se consumă
bucatele, şi aceasta, în Lorena, ca şi în Provenţa de Nord sau în Bourgogne, până şi în imensele case din Beam sau
din Va¬lea Pirineilor în secolul al XlX-lea — aşa după cum consemnează F. Le Play către anul 1850 în legătură cu
familia Melouga21. Intr-o ierar¬hie privind folosirea diferitelor încăperi ale casei, este absolut sigur că a dormi în
sală, sau cuptor cum i se mai spune, este privilegiul ca¬pului familiei şi al soţiei sale. Ceea ce se poate observa şi
când e vorba de înstăriţii proprietari ai imenselor case din Kochersberg, Alsacia, ca şi de casele cu patru încăperi de
locuire din satele Provenţei. La Varzy, Bourgogne, în se¬colul al XVII-lea, inventarele întocmite după deces atestă
cu toată claritatea lucrul acesta atunci când se referă la casele ce aparţin bur¬gheziei: „Ustensilele ce slujesc la
pregătirea, fierberea şi coacerea bucatelor sunt inventariate în odaia în care şi-a dat sufletul răposatul. Pare a fi
odaia în care stătea de obicei acesta, o odaie bună la toate, odaie ce corespundea cup¬torului din casele oamenilor
de rând"22. Un că¬lător parizian, administrator al impozitului pe sare, consemnează în Memoriile sale de călă-| în
Alsacia impresia de dezgust olfactiv Privind acel Stiib alsacian al oamenilor de rand: „E aproape cu neputinţă să
rezişti în reajma lui, deoarece acolo se culcă, acolo mă-ancă, acolo îşi usucă rufele şi-şi păstrează coamele, ceea ce dă
naştere unei duhori de ne¬suferit"1^.
Inghesuirea mai mare sau mai mică a patu-
d °f *n încăperea sau în încăperile de locuire
Pinde de numărul persoanelor care locuiesc
casa. Cele trei familii de agricultori loreni 251

din satal Anthelupt, în jurul anilor 1750, nu¬mărau, prima, trei persoane (părinţii şi un co¬pii mic), a doua şase
persoane (părinţii şi patru copii între opt şi douăzeci şi doi de ani), iar a treia zece persoane (părinţii şi cei opt copii
ai lor, în vârstă de la zece luni la douăzeci de ani). Cele trei case aveau fiecare câte două ca¬mere, aşa că ne putem
imagina înghesuiala din cea a lui Jean Homand şi a soţiei sale, Arme Damien, cei mai mici copii dormind în odaia
părinţilor, iar cei mai mari în cealaltă încăpere, nu în nişte paturi cu coloane, ci pe nişte scân¬duri acoperite cu
câteva mindire prăpădite.
Când încăperea unică este îndeajuns de spaţioasă (cum e adesea cazul), proprietarii nu pregetă s-o umple cu
numeroase piese de mo¬bilier, într-un sat din Mâconnais, după decesul unui dogar, în 1674, în camera principală,
sin¬gura pentru locuit sau „casa de jos", care con¬ţine un cămin, notarul consemnează în registrul său prezenţa a
patru paturi dotate cu toate cele necesare, inclusiv perdelele de rigoare, dar şi a cinci eufere prevăzute cu încuietori
şi a două coveţi pentru frământat pâinea24. Dar nu se cunoaşte compoziţia grupului familial care folosea sau care
folosise mai înainte aceste patru paturi plasate în aceeaşi încăpere din casa dogarului.
După decesul văduvei unui -controlor mili¬tar, tot în regiunea Mâconnais, fdar mult mai târziu (1780), şi într-un
mediu social burghez, inventarul mobilelor ne informează că văduva dormea într-una din camere, într-un pat* cu
patru coloane, şi că în aceeaşi cameră se mai afla un pat „în care doarme păstoriţa". Poate că, în cazul acesta, văduva
era foarte bătrână şi prezenţa unei slujnice cu care îşi împărţea odaia era motivată de faptul că bolnava nu putea
rămâne singură în timpul nopţii. Cele două fete ale casei, încă celibatare, dormeau în altă cameră, fiecare în câte un
pat cu patru coloane. însemn al burgheziei şi, deoarece din locuinţa familială plecaseră mai mulţi copii
252

stabiliţi deja la casele lor, în bucătăria şi în sala acestei case nu se afla nici un pat. Nici la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, individualis¬mul, care se traduce prin izolare nocturnă, nu devenise o realitate. El îşi face apariţia aici, la
aceşti burghezi din Mâconnais, în mod oarecum simbolic, prin folosirea altor piese de mobilier din locuinţa
respectivă. Notarul care a făcut in¬ventarul nu uită să precizeze că unul din du¬lapuri aparţine mamei, un altul
fiicei mai mari, iar al treilea fiicei mai mici. Aceste dulapuri, care se încuie cu cheia, au înlocuit în cursul se¬colului
al XVII-lea, sau numai în cursul celui de al XVIII-lea, cuferele, fiind nişte mobile în care se pot păstra obiectele
personale, rochii, rufărie de corp, cearşafuri şi feţe de pernă şi de masă, obiecte care fac parte din trusoul fe¬telor.

94
Refugiu al individualismului feminin, în mai mică măsură în mod neîndoios, decât prac¬tică matrimonială:
cufărul (sau dulapul) ce aparţine fetei va fi transportat în casa soţului, în ziua nunţii acesteia, alcătuind o bună
parte
din dotă.
Plasarea mai multor paturi în aceeaşi ca¬meră este deseori atestată atunci când e vorba de locuinţe şi de hanuri
(practică întâlnită încă şi astăzi în micile hoteluri de provincie). Mon-taigne, prin contrast, fără îndoială, cu cele pe
care le întâlnise prin alte părţi, laudă, în Vo-yage en Italie (Călătorie In italia), confortul hanurilor germane, dintre
care unele oferă o „sobă" pentru un singur pat şi un fel de galerii în scopul de a evita trecerea prin alte camere
pentru a ajunge în camera sa. Contele de For-bin, tot în cunoscutele sale Memorii (1677), po¬vesteşte cum şi-a
petrecut o noapte • la hanul din Montargis: „S-a pus problema culcării. Ni s-a dat la toţi cei patru o singură cameră
cu trei paturi". Toţi cei patru, cu alte cuvinte con¬tele de Forbin şi alţi trei călători întâlniţi în cursul călătoriei: un
canonic de la Chartres, de origine provensală, şi doi „domni" necunoscuţi, în haine de ofiţer, care se vor dovedi a fi
hoţi
253

de drumul mare, dintre care unul va fi şi executat ceva mai târziu în piaţa Greve din Paris.
In casele de la ţară, dacă eşti nevoit să tră¬ieşti cu mai multe persoane într-o singură în¬căpere, acestea sunt cel
puţin rude apropiate, în oraş, persoane străine de altele trăiesc în¬tr-o totală promiscuitate datorită sărăciei şi a
imposibilităţii de a găsi un adăpost. La Rouen, în secolul al XVIII-lea, o „doamnă" a trebuit „să-şi subînchirieze
patul" din camera deja ocu¬pată de un cuplu, în Vechiul Regim înţelegân-du-se, în general, prin „cameră" încăperea
de locuire, indiferent de destinaţia sau destinaţiile acesteia25.
GRUPURI DE REZIDENŢĂ Şl STRUCTURI FAMILIALE
Cele trei familii de agricultori din satul" Anthe-lupt, alcătuite din trei, şase sau zece persoane, prezentau acea
structură simplă, „nucleară", a unui menaj compus din cei doi părinţi şi copiii acestora. In alte regiuni ale Franţei,
Italiei sau Germaniei, întâlnim grupuri familiale de rezi¬denţă a căror structură e mult mai complexă. Ca şi în cazul
lui Jean Homand din Lorena, în casa micului proprietar agricol Joseph Baret, din satul nord-provensal Saint-Leger,
situat în valea râului Var, trăiau laolaltă, în aceeaşi epocă, tot zece persoane. Dar structura grupu¬lui domestic e
total diferită. Josepf Baret, în 1782, are cincizeci şi trei de ani; soţia sa e ceva mai în vârstă; cei cinci copii ai lor, băieţi
cu toţii, au între paisprezece şi treizeci de ani: aceste şapte persoane alcătuiesc ceea ce se cheamă nucleus familial,
adică părinţi şi copii-Acestui miez i se alătură alte trei persoane: mama lui Joseph Baret, şaizeci de ani; o tânără
femeie, Marianne Genesy, soţia lui Claude Baret, fiul cel mai mare al stăpânului casei;
254

în sfârşit copilul lui Claude şi al Mariannei, Joseph Baret, în vârstă de un an, având acelaşi prenume ca şi bunicul
său, destinat şi el, dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă, în calitate de prim născut al fiului moştenitor, să devină
stă¬pânul casei.
Două sisteme familiale
Variaţia compoziţiei grupului de rezidenţă la Jean Homand, în Lorena, şi la Joseph Baret, în Provenţa de Nord,
corespunde celor două sis¬teme familiale total diferite. Pentru a percepe mecanismele reale ale funcţionării lor,
pentru a afla ceea ce le apropie sau le îndepărtează e nevoie să se ţină seama de mai mulţi parametri. Diferenţa de
structură a grupului familial, simrjlu şi „nuclear" în primul caz, mai com-■pîexTrf al doilea, interesează în primul
rând modalităţile de a ocupa spaţiul locuit. Potrivit complexităţii grupului rezidenţial, coexistenţa unui fiu căsătorit
cu părinţii săi determină o repartiţie mai complicată a rolurilor. însoţită de o ritualizare mai accentuată a
raporturilor so¬ciale şi a ierarhizării acestora. O seamă de ra¬porturi de subordonare se stabilesc între tată şi fiu,
între noră şi soacră, nu numai între soţ şi soţie, aşa cum este cazul într-un menaj „nuclear".
Pe lângă modalităţile de coabitare, cele două sisteme familiale se deosebesc şi în ceea ce priveşte felul de a împărţi
moştenirea. Regulile Şi practicile juridice familiale nu sunt aceleaşi, în regiunile în care predomină menaj ele sim-
Ple, cu cele în care menajele complexe, inclu¬zând trei generaţii, sunt majoritare: în primele, dreptul obligă ca
bunurile să fie împărţite în mod egal între copii, între băieţi cel puţin; în cele din a doua categorie, sistemul de a
alege un moştenitor pentru a rămâne împreună cu părinţii şi a Ie succeda este favorizat de unele dispoziţii juridice
inegalitare, îngăduind ca moş-
255

j^H

tenitorul să fie favorizat în detrimentul fraţi¬lor şi al surorilor sale. Diferenţele de ordin ju¬ridic, ţinând cont de
faptul că sub Vechiul Regim dreptul nu era uniform (în Franţa, insti-tuţionalizarea Codului civil va încerca să

95
rea¬lizeze această uniformizare), sunt destul de pregnante de la o provincie sau un grup de provincii la altul pentru
a fi putut creiona ca¬racteristicile regionale ale acestei „geografii cutumiere"26 în materie de partaj familial şi de
trasmitere a moştenirii. în aparenţă, pentru Franţa, divizarea e clară: provinciile meridio¬nale, cele aflate la sud de
Loara, practică în mod obişnuit partajul inegalitar prin alegerea unui moştenitor, în vreme ce provinciile din Nord
şi din Vest sunt adeptele dreptului ega¬litar, în realitate, harta e mult mai complicată, cu zone de tranziţie în
provinciile de centru şi cu zone inegalitare în provinciile sau „ţinutu¬rile" din nordul şi estul teritoriului hexagonal.
O rezervă se impune totuşi în interpretarea şi folosirea acestei hărţi: geografia moştenirilor are la bază o analiză de
texte juridice cutu¬miere provenind din diferite regiuni ale Fran¬ţei; aceasta pune în evidenţă numai diversele
caracteristici ale dreptului familial care nu sunt întotdeauna şi în mod obligatoriu în acord cu realitatea practicilor
familiale de ale căror structuri de grup rezidenţial depind. Aceeaşi complexitate-şi aceleaşi probleme de
interpre¬tare ale dreptului familial se întâlnesc şi în diferitele provincii ale Germaniei, Italiei sau Spaniei.
Strategiile familiale care dirijează modali¬tăţile reproducerii sociale şi biologice ale so¬cietăţilor rurale vechi sunt
nişte mărturii com¬plexe ale. unor condiţii economice şi materiale, culturale şi totodată ideologice. Există regiuni în
Franţa unde, ca şi în Anglia, încă din se¬colul al XVI-lea, uneori chiar mai devreme, în Normandia, în Anjou, în
satele din Bazinul pa¬rizian, părinţii vor vedea cum le pleacă toţi copiii din casa în care s-au născut şi în care
256

au trăit. Unii dintre aceştia îşi părăsesc părinţii încă din prima tinereţe, plasaţi în alte familii sau căutându-şi-
norocul pe meleaguri înde¬părtate. Alţii, totuşi, vor rămâne lângă părinţii lor într-o încăpere amenajată într-o
dependinţă a locuinţei familiale. Vor fi, poate, în strânse legături cu părinţii lor, muncind împreună cu aceştia şi
ajutându-i. Dar nu va fi admisibil şi nici convenabil ca un fiu, când se căsătoreşte, să-şi aducă tânăra soţie în casa
tatălui său. Va fi preferabil să amâne data căsătoriei aşteptând până când va putea să-şi facă un rost, să fie de sine
stătător. Soacra şi nora nu-şi vor pre¬găti fiertura la aceeaşi vatră.
Există alte regiuni, în Italia, Franţa - sau Germania, mai numeroase şi mai întinse în care, de îndată ce condiţiile
economice îngă¬duie asemenea lucru, unul dintre copii, născut în casa părinţilor, n-o părăseşte în clipa căsă¬toriei
şi continuă să trăiască împreună cu mama şi cu tata până la decesul acestora. O modali¬tate de a asigura
continuitatea, din tată în fiu în ceea ce priveşte fie un bun patrimonial, fie un fief ancestral, o demnitate
parlamentară, o exploatare agricolă, un atelier. Acest sistem familial, de corezidenţă şi totodată de trasmi-tere a
unor ^patrimonii, poartă denumirea de „familie-matcă", acea stem-family a autorilor anglo-saxoni.

Familia-matcâ. Locurile şi rolurile


Apariţia unei nurori care vine să se alipească atomului de rudenie a soţului său (sau, mai rar însă, venirea unui
ginere în casa soţiei sale moştenitoare) pune unele probleme speciale de coabitare în sânul grupului familial. Unde
tre¬buie aşezat, în casă, patul nupţial al fiului moş¬tenitor şi al nurorii? Desigur că nu în încăpe-Jea în care dorm
părinţii; şi cu atât mai puţin lr* odaia sau odăile fraţilor şi surorilor mirelui, cumnaţii şi cumnatele nurorii. Căsătoria
şi sta-
257

bilirea fiului în casa părinţilor presupune câ una din camere e liberă, gata s-o primească pe tânăra fată. Unde
aceasta îşi va găsi patul, unde îşi va pune cuferele pe care le va aduce cu sine, cufere în care sunt rânduite hainele şi
întregul său trusou.
Coabitarea a două cupluri, părinţi căsătoriţi-fiu căsătorit, este, la rigoare, posibilă într-o casă cu două încăperi de
locuire, atunci când fiul care se însoară este singurul copil ce ur¬mează să locuiască împreună cu părinţii. In
realitate, în majoritatea regiunilor în care se află în vigoare modelul denumit „familie-matcă", locuinţele sunt destul
de mari pentru a dispune de cel puţin trei, deseori patru încă¬peri de locuit.
Într-un sat din nordul Provenţei, dar nu în valea râului Var, ca Saint-Leger, ci în acea a Verdou-ului, la Saint-Andre-
les-Alpes, mai sus de Castellane, la cele o sută de case care •alcătuiesp aşezarea, mai mult de jumătate com¬portă,
pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, patru încăperi de locuit27. Case înalte, durate pe o temelie îngustă, lipite toate
unele de al¬tele, având în general patru nivele, grajd şi pivniţă la nivelul de jos, două etaje de lo¬cuit, „sală şi odaie
la primul, sală şi odaie deasupra", aşa cum spun notarii, pod pentru fân în partea cea mai de sus. a casei. Patru
în¬căperi de locuit, e mult pentru nişte ţărani sau pentru nişte artizani de ţară. Este un adevărat lux având în vedere
faza ciclului familial în epoca în care grupul se limitează la părinţi şi copii. Dar este necesar atunci când, în celelalte
faze, coabitează capul familiei şi soţia sa în alcovul sălii de la primul etaj, unde se face şi foc, o parte a copiilor încă
necăsătoriţi în odaia de alături (uneori, fetele şi bunica văduvă ocupă paturile din aceeaşi cameră), tinerii

96
că¬sătoriţi, cel mai adesea în sala de deasupra ce¬lei a părinţilor, camera de alături fiind ocu¬pată de copiii
tânărului menaj. Inventarele în¬tocmite după deces pe parcursul secolului al
258

!
XVIII-lea, ca şi mărturiile orale de dată re¬centă, tind să vădească aversiunea cuplurilor provensale faţă de obiceiul
de a-şi lăsa copiii cei mai mari să doarmă în camera în care dorm ei înşişi. Totuşi, cel mai mic dintre copii ră¬mâne
în camera părinţilor atâta vreme cât e alăptat, inventarele din secolul al XVIII-lea, cele din Provenţa cel puţin,
menţionând în mod frecvent prezenţa unui leagăn, cu învelitoarea şi scutecele copilului.
In aceste case lipite unele de altele din Provenţa, ca şi în vastele locuinţe izolate unele de. altele din văile Pirineilor,
existenţa grupu¬rilor complexe de rezidenţă, alcătuite din trei, uneori chiar din patru generaţii, atrage după sine o
ritualizare, puternic ierarhizată, în atri¬buirea locurilor fiecărui individ sau fiecărui cuplu. Capul familiei şi soţia sa
îşi au patul plasat în încăperea cea mai bună, la Saint-An-dre-les-Alpes, de pildă, la primul etaj, acolo unde se află
căminul unde se face foc tot tim¬pul, cea care are vedere spre uliţă. Ceea ce e valabil în satele din Provenţa sau din
Lan-guedoc, ca şi în acele imense case din câmpia Alsaciei.
In cursul desfăşurării mai mult sau mai puţin lente a fazelor ciclului familial, acest loc invidiat din alcovul sălii
principale a locuinţei sau a Stiib-ului alsacian va reveni fiului moş¬tenitor şi soţiei acestuia, la moartea tatălui, în
interiorul casei are IOG o mişcare de rotaţie. Dacă mama supravieţuieşte soţului, va fi ne¬voită, o dată rămasă
văduvă, să-şi lase patul nurorii şi fiului moştenitor, şi să se mute în altă cameră, singură, sau cel mai adesea cu
fiicele sale necăsătorite, sau chiar cu nepoatele. La moartea tatălui, fiul moşteneşte conducerea gospodăriei
împreună cu cel mai bun loc de dormit.
Sistemul provensal (italian sau japonez) al familiei-matcă implică o împărţire a rolurilor între două generaţii adulte,
de fapt între tată Şi fiu, ca şi între soacră şi noră. Repartiţia
259

2
LU
O
z
iii
! E -S Q DT
sau -LU O
§
o
XX
o
>

acestora, în interiorul locuinţei ca şi pe ogoare sau în biserică, ţine seama de unele comporta¬mente ritualizate care
sunt, într-un fel, o mo¬dalitate de a face în aşa fel încât coabitarea să fie mai puţin dificilă şi de a reduce pricinile de
conflict. în fiecare casă, obligaţiile ce le revin femeilor sunt ierarhizate: soacra supraveghează pregătirea bucatelor,
nora se ocupă de copiii cei mici şi lucrează la câmp. In chiar încăperea în care dorm capul familiei şi soţia sa, locul
ocupat la masa de fiecare membru al familiei, ca şi modul în care se mănâncă, se supun unei ordini ritualizate.
în locuinţele alsaciene din Kochersberg ie¬rarhia locurilor în sala în care se ia masa este prezentată în felul următor:
„Stăpânul casei are locul cel mai bun, loc ce rămâne gol în absenţa acestuia, care este capătul băncii din colţ, loc ce-i
îngăduie să supravegheze, în ace¬laşi timp, uliţa, curtea şi actele familiei aflate sub cheie în ungherul cel mai ferit al
în¬căperii". In timpul meselor, ,,stăpânul casei stă în capul mesei, soţia sa la dreapta lui, fiii la stânga, fiicele lângă
mama lor, apoi servitorii"28. In legătură cu casele din Bourgogne întâlnim o descriere aproape identică în Ţăranca
per¬vertită a lui Retif de La Bretonne, lucrare ale cărei prime ediţii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea conţin o
gravură reprezentând scena mesei familiale.

Viziune, fără îndoială, idealizată, dusă la extrem de către Nicolas Retif, întocmai ca şi descrierile etnografilor
alsacieni de la sfârşitul secolului al XlX-lea, viziune ce corespunde unui model privind marile exploataţii familiale,
dar destul -de rar întâlnite în realitate. în le¬gătură cu locul pe care îl ocupau la masă fe¬meile, o seamă de mărturii

97
atestă că, de fapt, chiar în aceste medii rurale înstărite, acestea luau rareori loc la masa la care mâncau băr¬baţii. Ele
îi serveau. Aşa cum spune Lazarede La Salle de L'Hermine în Memoriile sale scrise cu prilejul unei călătorii în
Alsacia: „în
260

timpul oricărui ospăţ, mama de familie nu vine la masă decât o dată cu desertul, astfel că, atunci când se alătură
celorlalţi, se presu¬pune că nu mai are de dat nici un ordin şi nici de adus ceva de la bucătărie". Capul familiei taie
pâinea, toarnă vinul, se serveşte primul, în-suşindu-şi fără îndoială cele mai gustoase bu¬căţi, şi împarte apoi
mâncarea celorlalţi co¬meseni.
Casa tatălui
Locuri anume atribuite în încăperile locuinţei, un anumit ritual al mesei, deprinderea, încă din fragedă copilărie, a
bunelor purtări, a ges¬turilor şi a felului de a se exprima în inte¬riorul casei şi în afara acesteia; era elaborat, astfel,
un întreg sistem pedagogic ce urmărea să insufle tinerelor generaţii respectul faţă de eei mai vârstnici, să-i silească
pe cei dominaţi — fii mai mici, noră — să fie de acord cu fa¬vorurile atribuite fiului mai mare, cu semnele de
respect datorate părinţilor. Corespondenţa privată a unor mici neguţători de ţară sau a unor cultivatori provensali e
plină de asemenea dovezi de respect şi de preţuire între părinţi şi copii, între fraţi — primul născut si fraţii mai mici.
Tot astfel, cu prilejul recensămintelor efec¬tuate casă cu casă din aşezările rurale, ca Saint-Leger de pildă, ordinea
de enumerare a indivi¬zilor care alcătuiesc familia respectivă respectă ierarhiile şi priorităţile, numindu-se mai
în¬tâi tatăl cap de familie, care rămâne în frun¬tea listei până la moarte, urmat de soţia sa, apoi de fiul mai mare.
Dacă acesta e deja că¬sătorit, nora se alătură grupului familial al so¬ţului, plasată cel mai adesea după fraţii cei rnai
mici ai moştenitorului; surorile moşteni¬torului vin după aceea, nepoţii la sfârşit,
în Provenţa, Languedoc şi Aquitania dispo¬ziţiile judiciare în materie de moştenire oferă o- bază solidă menţinerii
autorităţii paterne.
2<51

Tatăl, aflându-se în posesia patrimoniului fa¬milial, are toată libertatea ca, prin testament sau donaţie făcută în
timpul vieţii, nu numai să părtinească pe unul din copii în raport cu ceilalţi, dar are mai ales dreptul de a păstra
uzufructul bunurilor pe care le-a promis prin donaţie preciputară în contractul de căsătorie al fiului pe care îl
păstrează lângă el — prac¬tică prudentă şi sigură în scopul de a nu se deposeda şi de a nu lăsa din mână frânele
gos¬podăriei pentru a continua să se facă respec¬tat. Şi din care pricină, moştenitorul respec¬tiv, căruia tatăl şi
mama sa „i-au promis să-1 hrănească şi să-1 întreţină", ar avea motiv să se plângă din moment ce munceşte „în
benefi¬ciul succesiunii", deoarece patrimoniul îi va reveni, dar numai ceva mai târziu, la moartea tatălui său". Nu te
plânge, căci totul va fi al tău", spune tatăl moştenitorului care cârteşte. Tatăl nu consimte să întocmească un act de
emancipare decât atunci când este vorba de fiii care, părăsind casa părintească, s-au stabilit în afara acesteia şi s-au
rupt definitiv de ea. Fiul, care este denumit deseori moştenitorul, căsă¬torit, şi chiar la vârsta de patruzeci de ani,
nu are nici acum libertatea de a lua hotărâri, de a negocia, de a-şi face testamentul. Trebuie să i se supună întru totul
tatălui.
Analiza practicilor resoective relevă faptul că chiar si în secolul al XVIII-lea aceşti fii de familie suportau autoritatea
pe care o exercita tatăl asupra lor, asupra soţiei şi a copiilor aces¬tora. Contractul de posesiune în comun încheiat cu
ocazia căsătoriei moştenitorului comporta întotdeauna o clauză de ruptură: „în cazul în care părţile nu se înţeleg",
,,nu se pot suporta". ,.în caz că nu se pot îngădui", după cum sună formulele notarilor. în Provenţa de Sus, la Saint-
Andre-les-Alpes, separarea fiului moşte¬nitor şi a soţiei sale de părinţii săi se întâlneşte destul de rar. Iar atunci
când are loc, aceasta se întâmplă aproape întotdeauna în lunile ime¬diat următoare căsătoriei. In cuprinsul unei
262

case, colocatarii îşi dau numaidecât seama dacă e cu putinţă convieţuirea dintre soacră şi noră. Dacă nu, fiul
preferat se separă de părinţii săi. Şi începe să cultive ogoarele pe care tatăl său a promis să i le dea imediat în cazul
în care se rupe de comunitate. Soţia lui şi cu el vor trăi într-unui din apartamentele casei GU două nivele de locuire
care se împarte, cu acest pri¬lej, sau într-o casă vecină care făcea şi ea parte din. patrimoniul familial. în cazul în
care con¬diţiile economice, după ce i s-a dat fiului celui mai mare partea de moştenire cuvenită, i-o mai permit, tatăl
va încerca să păstreze alături de el un alt fiu, mai mic, pe care îl va căsători, primindu-1 sub propriul lui acoperiş,
pentru a reproduce din nou comunitatea pânnţi-copii cu rămăşiţele celei de care tocmai s-a des¬părţit.
Unele condiţii economice minimale sunt în¬totdeauna necesare bunei convieţuiri a unei fa-miiii-matcă autoritară.
Doraus trebuie să dis¬pună nu numai de un număr suficient de în¬căperi de locuit pentru a adăposti totalitatea
marelui grup familial, dar şi de respectivele mijloace de producţie şi de subzistenţă. E ne¬voie ca „puterea
moştenirii", cum spun formu¬lările notariale, să fie destul de solidă pentru ca, după atribuirea dotelor cuvenite
fiicelor şi a părţilor cuvenite fiilor mai mici, exploatarea agricolă (sau atelierul artizanal) să poată hrăni cele cinci sau

98
şase persoane care vor alcătui fa¬milia. Sistemul familiei-matcă înflorea în re¬giunile în care ţăranii erau
proprietarii ogoa¬relor respective (cu unele excepţii notorii: fa¬miliile cu un mare număr de memibri din regiunile
în care pământul se lucrează în Parte, ca în Limousin sau Berry), în regiunile unde artizanii şi negustorii de ţară
dispun de suficiente resurse în bani, în pământ sau în vite. Englezul Arthur Young, care călătoreşte în Franţa ,1a
sfârşitul secolului al XVIII-lea, face următoarea remarcă: „Pretutindeni, în franţa, întâlneşti mici proprietăţi de ţară
cu
263

in *=r
« T-
oo
co co
x" m cp
co ci

X O) Ol
Ol. 1 ZZ
mm
CO C/3

un grad de dezvoltare de care nici nu putem avea idee în Anglia. în Flandra, în Alsacia, pe malurile fluviului
Garonne, în Bearn, micii proprietari par a trăi în mare îndestulare, în¬cât poţi să-i numeşti mai curând mici fermieri
înstăriţi (farmers) decât simpli ţărani". Or, re¬giunile dei care pomeneşte Arthur Young fac parte tocmai din acelea
unde se află cele mai numeroase familii-matcă.
Famiiia-matcă. O variantă
Există şi alt sistem de familie-matcă, unde, alegerea unui moştenitor privilegiat e însoţită, în momentul căsătoriei
acestuia, sau chiar mai târziu, de renunţarea părinţilor de a mai con¬duce treburile gospodăriei. In estul Europei, în
Germania, în Austria, şi în Irlanda bineînţeles, părinţii, la căsătoria fiului moştenitor, renunţă la a mai exercita vreo
autoritate asupra aces¬tuia. Este ceea ce se cheamă „retragerea". Con¬comitent cu renunţarea lor la conducerea ex-
ploataţiei familiale (acel Hof germanic, cores¬pondentul domus-ului meridional), părinţii se vor separa de tânăra
pereche, mutându-se în¬tr-o locuinţă foarte apropiată, situată în in¬cinta Hof-ului, sau intr-o> mică clădire
ri¬dicată în acest scop, lipită de casa cea mare, aşa după cum se poate vedea în secolul al XVIII-lea în satele din
unele regiuni ale Aus¬triei, fie că e vorba de o simplă cameră, Stiib sau Kleinstiib din vastele locuinţe alsa-ciene,
west room din cele irlandeze.
Locuinţă separată, bugete separate între părinţi şi moştenitorii acestora. Pentru a-şi asigura subzistenţa la bătrâneţe,
părinţii, în momentul cedării celei mai mari părţi a ex¬ploatării şi a locuinţei familiale, specifică prin contract
suprafeţele de pământ pe care şi le re¬zervă, ca şi diversele elemente ce compun o pensie anuală „de supravieţuire":
grâne şi alte bucate, veşminte, combustibil, suma de; bani
264

V
pe care va trebui sâ le-o verse moştenitorul, între cele două mari tipuri de sisteme fa¬miliale, cel din Lorena,
Normandia, şi Marea Britanie (căsătorie-instalare independentă a fiecăruia dintre copii, dintre care nici unul nu va
rămâne să trăiască laolaltă cu părinţii lor, cu partaj egalitar al bunurilor moştenite, cel puţin pentru băieţi) şi cel din
Provenţa de Sus sau din văile Pirineilor (excluderea, prin donaţie, a tuturor copiilor în folosul unuia sin.-gur,
moştenitorul ales care va rămâne să tră¬iască sub acelaşi acoperiş cu părinţii săi, şi sub tutela acestora), soluţia
pentru care s-a optat •în ţările din estul Europei sau în Irlanda con¬stituie o soluţie intermediară: căci este, în¬tr-
adevăr, un sistem inegalitar de familie-matcă, •sistem care tinde să menţină partea esenţială a patrinloniului în
mâinile unui moştenitor unic, în detrimentul fraţilor şi surorilor sale, dar cu rezidenţă separată părinţi-copii şi cu
pierderea autorităţii părinţilor, ca în sistemul egalitar.
Sistemul egalitar şi solidaritatea spiiei
.Existenţa unor soluţii intermediare între sis¬temele familie-matcă autoritare şi sistemele partajului egalitar ne
îndeamnă să suspectăm orice interpretare schematică, interpretare care ar urmări să le opună" într-un mod mult
mai radical. Un pericol ar reprezenta şi dorinţa de a aplica vechilor societăţi agricole unele cri¬terii anacronice,
criterii ce se raportează la ex¬perienţa noastră de observatori ce trăiesc în¬tr-o societate industrială sau
postindustrială de ,1a sfârşitul secolului al XX-lea. Sub Vechiul Re¬gim, separarea părinţilor de copii în momentul

99
căsătoriei acestora, iar adesea mult mai devreme în straturile cele mai defavorizate ale societăţii ţărăneşti, aşa cum
se întâmplă în general în regiunile unde primează partajul egalitar, Poate eă nu este dictată foarte adesea de o
pornire spre individualism sau de dorinţa de
265

independenţă din partea celor interesaţi. Ci, adesea, este legată de unele dificultăţi econo¬mice. Diferitele sisteme
de partaj familial, di¬feritele forme structurale ale grupului reziden¬ţial sunt înainte de toate nişte răspunsuri
va¬riate date aceleiaşi întrebări: cum poate să-şi asigure reproducerea de-a lungul generaţiilor o societate care-şi
asigură cea mai mare parte a resurselor şi a subzistenţei din munca câm¬pului? -
în toate cazurile, şi oricare ar fî modalită¬ţile de exploatare ale solului, grupările terito¬riale ţărăneşti, vechile loturi
istorice, parohii sau fiefuri, sunt împărţite într-un anumit nu¬măr de unităţi familiale' dispunând de parcele de
pământ, proprietate sau în locaţie, şi de o locuinţă comună pentru diferiţii membri ai gru¬pului familial.
.Modalităţile de succesnJfe, ge¬neraţie după generaţie, în sânul arcestor unităţi teritoriale ţărăneşti, oricât de diferite
ar fi fost de la o regiune la alta (şi susceptibile de variaţii de-a lungul timpului), derivă toate de la acelaşi principiu
comun. Sistemele bazate pe alegerea unui moştenitor unic tind să favori¬zeze o transmitere verticală" în sânul unor
uni¬tăţi domestice (case, oustals, domus). In schimb, sistemele egalitare au drept consecinţă diviza¬rea, la fiecare
generaţie, a proprietăţilor sau a drepturilor asupra pământului, divizare greu compatibilă cu condiţiile economice
necesare supravieţuirii exploatărilor familiale. Dar această periculoasă împărţire a pământului la fiecare generaţie e
compensată de o mişcare inversă de eomasare a parcelelor fărâmiţate, prin cumpărare sau schimb. In ţările în care
există un mod de partaj egalitar există şi un mănunchi de reglementări juridice şi de prac¬tici ce vădesc o mare
solidaritate de spiţă. Restricţii, juridice şi totodată morale de tipul moştenirii redobândite pe linie de spiţă,
limi¬tează dispersia bucăţilor de pământ în afara cercului de rubedenii. Unele uzanţe agrare co¬munitare deosebit
de evoluate în ţinuturile de
266

şes întăresc în şi mai mare măsură coeziunea de spiţă.


Aceste coeziuni din sânul cercului de rube¬denii nu se limitează numai la domeniul eco¬nomic. Ci pătrund şi în
viaţa socială şi afec¬tivă. Chiar dacă rezidenţa propriu-zisă e alcătuită din mici unităţi separate în ţările ega¬litare,
prin jocul alianţelor, al vecinătăţii, al solidarităţilor, raporturile în interiorul unei în¬rudiri mai largi lipsesc cu
desăvârşire. Micile unităţi rezidenţiale sunt înglobate în reţeaua de relaţii dintre părinţi şi copii; între fraţi şi surori,
între cumnaţi care-şi împart sau îşi schimbă între ei loturile provenite dintr-o ex¬ploatare sau dintr-un habitat
familial. Mena-jele nucleare înrudite rămân grupate în curţile caselor din Ile-de-France, în incintele ferme¬lor din
Normandia, în nesfârşita uliţă a satelor din Lorena. Câmpul alianţei matrimoniale, la viticultorii din Bazinul
parizian sau la artizanii din satele normande, este străbătut de aceleaşi linii de forţă endogamice întocmai ca şi în
ţi¬nuturile inegali tare. în secolul al XVIII-lea, în satele de olari din Auge, „structurile fami¬liale sunt închise într-un
cerc foarte ferm şi endogamic. Copii olarilor, olari şi ei, îşi împart curtea centrală: partajele succesorale dau naş¬tere
unor numeroase servituti şi drepturi"29. Soarta bătrânului tată sau a mamei văduve, o dată ce bunurile au fost
împărţite între copii, era oare aceea de a-şi sfârşi zilele în singurătate Şi tristeţe, trăind din milostenii, atunci când
copiii întârzie să le verse pensia de supravie¬ţuire? Se pot vedea părinţi bătrâni implorând ajutorul propriilor lor
copii, ca acea văduvă a unui ziler din satul Avenieres, lângă Laval, °are, în 1730, „având în vedere vârsta înaintată
i infirmitatea ei, îl roagă pe Jean Heaume, agricultor, fiul său, să binevoiască a o aduce în
asa lui şi a o primi acolo dimpreună cu puţinele jnobile pe care le are, pentru a o adăposti,
lrăni, culca şi spăla, având în vedere că nu mai este în stare să-şi câştige singură existenţa"38.
267

Îndrăznim a spera că celelalte văduve nu aveau nevoie de acest gen de reclamaţii, deve¬nite publice, pentru a avea
parte de legitimele sentimente filiale. Cercetând- registrele de re¬censământ din secolul al XVIII-lea din mai multe
regiuni cu sistem egalitar, am putut veri¬fica raritatea menaielor solitare. La Lonpnue-nesse, în Artois, în anul 1778,
există un singur menaj solitar la 66 de focuri, în vreme ce nu¬mărul caselor în care cuplul căsătorit coabita cu unul
sau doi membri ai familiei se ridică la 11. Doi factori demografici vin să mărească proporţia menaielor ce se
limitează la un unic cuplu de părinţi cu copii lor cei mai mici: vârsta precoce a decesului părinţilor, mariajul tardiy
al copiilor.
Nu mai mult ca4n ţinuturile unde întâlnim familii-matcă, e probabil ca autoritatea părinţi¬lor, în Cazul alegerii
perechii, sau în cel al ho¬tărârilor luate în privinţa transmiterilor suc-g cesoriale, nu era în mod fundamental retmsă

100
în cauză în regiunile cu regim egalitar. Chiar în acele ţinuturi în care mariaiul coincidea cu gă¬sirea unui rost.
întemeierea unei noi unităţi re¬zidenţiale şi economice depindea de bunăvoinţa părinţilor. Iar dacă părinţii întârzie
să-si îm¬partă bunurile, fiul va trebui să aştepte timp în¬delungat, adesea treizeci de ani, ca să se căsă¬torească şi
să se rostuiască. în cercurile agricul¬torilor şi ale viticultorilor, fiii continuau, până la vârsta aceasta, să trăiască
laolaltă cu părinţii şi să lucreze împreună cu ei.
Sistemele familiale: asemănările
Dincolo de diferenţele incontestabile ce se vădesc de la o ţară la alta,- atât în felul de a-şi construi locuinţele şi de a
repartiza spaţiul de locuit, cât şi în ceea ce priveşte cadrele juridice care reglementează modalităţile de rezidenţă şi
de transmitere a bunurilor, viaţa cotidiană, aşa cum; se desfăşura ea în interiorul caselor fermie-
268

rilor din Ile-de-France nu era poate foarte di¬ferită de cea care se desfăşura în gospodăriile din Provenţa. Marea
varietate a tipologiilor regio¬nale ale habitatului rural pe care ne dăm silinţa s-o caracterizăm trebuie interpretată în
primul rând ca o soluţie adaptată unor condiţii ce pri¬vesc mediul înconjurător (sol, climat, modalităţi de cultură),
condiţii diferite şi ele. Tot astfel, multiplele modalităţi de corezidenţă familială şi de partaj al patrimoniului, cu
excepţia unor importante principii juridice care au o origine foarte îndepărtată în timp, sunt de fapt nişte soluţii
adaptate condiţiilor fizice ca şi celor so-cio-economice ale populaţiilor care le-au ales sau care au admis să li se
impună.
în felul acesta se poate explica şi coexistenţa, între hotarele aceleiaşi provincii, sau în două regiuni foarte apropiate,
a unor sisteme fami¬liale diferite în ceea ce priveşte rezidenţa şi transmiterea bunurilor. De pildă, în aceeaşi
pro¬vincie din nord-vestul Spaniei. Galicia, se în¬tâlnesc trei tipuri de rezidenţă familială şi de transmitere a
patrimoniului: în partea colinelor înalte, transmiterea inegalitară către cel mai mare dintre băieţi, cu copezidenţa
celor două cupluri căsătorite, a tatălui şi a fiului" (familia-matcă); în văile din apropierea mării şi în aglo¬merările
de pescari de pe coastă există un alt sistem inegalitar, o fiică fiind desemnată de data aceasta pentru a moşteni casa
părinţilor săi — absenţa „preferinţei masculine" e destul de frecventă în numeroase ţinuturi din sud-vestul Europei;
în sfârşit, în câmpiile din sudul Caliciei, bunurile părinţilor sunt împărţite în
mod egal între toţi copiii; corezidenţă părinţi-copii fiind rară31.
Ultimul punct comun între casele ţărăneşti din provinciile unde predomină sistemul fami-liei-matcă, întocmai ca şi
din cele unde predo¬mină partajul egalitar: regulile de corezidenţă, cu toate diferenţele, uneori notabile, privind
tructura menajelor, duc în ambele^ cazuri la o ^unensiune relativ modestă a grupului domes-
269

tio. în secolele XVII şi XVIII, în Franţa, ca şi în Italia sau Anglia, numărul indivizilor înru¬diţi ce trăiau sub acelaşi
acoperiş nu e niciodată prea ridicat în locuinţele ţărăneşti. Lucru evi¬dent în ţinuturile cu sistem egalitar, unde ma-
riajul-rostuire reduce familia la cuplul tinerilor căsătoriţi, la copiii acestora şi uneori la un an¬tecesor. Situaţia nu e
foarte diferită, din punct de vedere numeric, nici în locuinţele familiilor-matcă. Deoarece eondiţiile economice de
sub¬zistenţă ale grupului impun să nu se depăşească un anumit număr de indivizi ce coabitează în casa respectivă.
Se amână căsătoria fiului mai mare pentru ca nora să nu intre în casa părin¬tească înainte de a fi ieşit din ea o parte
din fraţii şi surorile moştenitorului; sau, în unele regiuni, se preferă rostuirea fiilor mai în vârstă în afara casei,
pentru a-1 păstra pe cel mai tâ¬năr dintre aceştia ca moştenitor, toiag al bătrâ-. neţilor pentru părinţi.
în regiunile în care predomină sistemul fa¬miliei-matcă, existenţa a doi fraţi căsătoriţi şi care trăiesc împreună în
aceeaşi casă, chiar după moartea părinţilor acestora, e un fapt cu totul ieşit din comun. Asemenea tip de menaje nu
se întâlneşte nici în Provenţa, nici în văile Piri-neilor, nici în Alsacia în cursul secolelor XVII şi XVIII. Căci acest fel
de coabitare ar fi con¬trară principiilor familiei-matcă, familie care favorizează un singur moştenitor, şi
primejdi¬oasă pentru echilibrul economic şi afectiv tot- i odată al casei. Nici chiar mezinii nu rămân întotdeauna
să-şi sfârşească zilele în casa pă- | rintească: sub Vechiul Regim, celibatul defi- • nitiv, în mediul rural, se întâlneşte
foarte rar, • chiar şi mai rar la băieţi decât la fete.
Un vestigiu: marile comunităţi familiale
Aceste consideraţii explică dimensiunea re¬lativ modestă a grupului de rezidenţă, chiar îfl regiunile unde domină
sistemul familiei-matcă.
270

Nenumăraţi istorici au repetat: „marea familie patriarhală", grupând sub acelaşi acoperiş o foarte numeroasă
familie alcătuită din părinţi, o parte din fraţii şi surorile acestora, mai mulţi fii căsătoriţi şi nepoţii, ar fi un model
mitic ce nu corespunde, în Europa de Vest, începând din secolul al XVI-lea, nici unei realităţi tangibile. Şi multă
vreme lumea s-a complăcut în a cita unicul exemplu bine cunoscut de familie „pa¬triarhală", acea zadruga

101
iugoslavă, drept o abe¬raţie, moştenire a unei epoci antideluviene. într-adevăr, în multe regiuni din Europa
cen¬trală şi -orientală^ în Ungaria, în România, şi mai ales în Rusia, asemenea mari comunităţi familiale se mai
întâlnesc până şi în secolele XVIII şi XIX.
Făcând cercetări mai temeinice, nu se poate să nu găsim, chiar şi în secolul al XVIII-lea, grupări domestice foarte
numeroase chiar în inima teritoriului francez, în provinciile cen¬trale, ca Auvergne sau Berry, anumite părţi din
Bourgogne sau din Jura.
Unele relatări de călătorie, din secolul al XVI-lea până în cel de al XlX^lea, menţionează existenţa, în Franţa, a
acestor mari comunităţi de habitat rural. Francois de Belleforest, care, în cunoscuta sa Cosmografie, consacră câteva
pagini regiunii Limousin, scrie în 1575: „Lo¬cuitorii [. .. ] sunt sănătoşi, ageri, veseli şi vi-guroşi, şi în plus atât de
buni gospodari încât temându-se ca locuinţele lor să nu cadă în ruină, veţi întâlni în sate asemenea familii în care un
bătrân îşi va putea vedea urmaşii până la a patra generaţie, deoarece fără dispensă se pot căsători unii cu alţii, fără
să se facă vreun par¬taj al bunurilor lor; şi am văzut acolo familii în care existau mai mult de o sută de persoane,
înrudindu-se toate între ele, şi trăind în comun întocmai ca într-un colegiu"32. Bretonul Le Quinio, în lucrarea sa
Voyage dans le Jura, de¬scrie, două secole mai târziu, comunităţile fami¬liale respective în termeni prea puţin
diferiţi: „Tată, mamă, copii, nepoţi, strănepoţi, veri şi
271

verişori, trăiesc laolaltă cu toţii. E un arbore genealogic ale cărui ramuri nu se separă decât târziu de tot, şi
venerabilul patriarh pe care puritatea aerului şi viaţa sa simplă şi sobră îl păstrează aproape tot timpul sănătos şi
puter¬nic până la sfârşitul lungii sale existenţe, i-a condus multă vreme pe numeroşii săi utroaşi"33.
Un mai mic sau un mai mare număr de in¬divizi „locuind împreună şi ducând aceeaşi viaţă, împărţind aceeaşi
fiertură, -sare şi cheltu¬ială", alcătuind o colectivitate ai cărei membri erau, în general, rude de sânge sau prin
alianţă, colectivităţi pe care textele timpului le numesc „communs", „communes", „parsonniers", „com-
parsohniers": în felul acesta sunt definite co¬munităţile agricole sub Vechiul Regim. „Com-munautes tacites" sau
„communautes tai-sibles", spun în acelaşi timp textele cutumiere din provinciile Franţei Centrale şi din unele
re¬giuni din vestul Franţei, ca şi comentariile ju¬riştilor din secolele XVI—XVIII, în special cele ale faimosului Guy
Coquille din Nivernais. Ter¬menul „taisible" sau „tacite" face aluzie la va¬liditatea acestor societăţi, chiar în absenţa
unui contract scris, doar prin simplul fapt al „lo¬cuirii şi vieţii în comun timp de un an şi o zi", în realitate, dacă
acest mod de constituire a comunităţilor a putut înflori până la mijlocul secolului al XVII-lea, mai târziu, sub
presiunea edictelor regale care impunea înregistrarea ac¬telor, marile comunităţi familiale au devenit obiectul
redactării unor acte de notariat, re¬glementând astfel constituirea lor,, modificările (intrările şi ieşirile membrilor
comunităţii din sânul acesteia), cât şi desfiinţarea lor.
Marile comunităţi agricole, potrivit timpului şi regiunilor respective, şi-au însuşit forme foarte variabile, privind
dimensiunile lor (de la patru sau cinci persoane la patruzeci), bazele economice (comunităţi de proprietari, dar şi de
arendaşi), ca şi formele de habitat. Comunită¬ţile de proprietari, cele mai răspândite, poartă numele de familie al
strămoşului care le-a înte-
272

meiat, comunitatea Jault, din Nivernais, comu¬nitatea Quittard-Pinot (care a devenit celebră în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea da¬torită interesului pe care i l-au arătat filosofii din Secolul Luminilor), din regiunea Thiers,
în Auvergne, dar şi, în aceeaşi regiune, comunită¬ţile Garnier, Pradel, Anglade-Tarenteix, şi multe altele.

Casa comuna
Viaţa comunitară se înscrie, material şi sim¬bolic, într-o formă specifică de locuinţă. Exis¬tenţa unei „case
comune", „marea casă comună", acel „hostel" al familiei Quittard sau al familiei Pradel, este necesară funcţionării
comunităţii fa¬miliale, aşa după cum refectoriul şi dormitoa¬rele sunt construcţii necesare comunităţii monas¬tice.
Este vorba de o clădire de mari proporţii, cel mai adesea în formă de casă-bloc, alcătuită dintr-o sală comună de
dimensiuni adesea im¬presionante: 24 de metri pe 8 metri, cea din casa.familiei Jault, din Nivernais; 25 de metri pe
10 metri cea din casa familiei Legare, din aceeaşi regiune, cu alte cuvinte de zece ori su¬prafaţa unei încăperi
comune din casa unui agri¬cultor din Ile-de-France. Sala cuprinde un vast şemineu central, sau mai multe

102
şemineUri late¬rale. Aceasta este ceea ce se cheamă „le chauf-foir". încăperea în care iau masa împreună toţi
membrii comunităţii, în care au loc principalele evenimente ale vieţii sociale şi în care, în mod obişnuit, sunt aşezate
câteva paturi, pentru ca-Pul comunităţii, şef ales, şi pentru familia lui • care, în calitate de conducător al familiei-
matcă, ÎŞi^are locul de culcare în sala comună. Această ^căpetenie a comunităţii", le mouistre al co-fnunităţii din
Auvergne, dispune de puteri ne-"imitate şi hotărârile lui sunt fără drept de apel. în grupările importante din
punct de ve¬dere numerio, există şi o „stăpână a comuni¬tăţii" care nu e în mod necesar soţia „stăpâ-
273

nului". Rolul său esenţial este acela de ocupa de copiii cei mai mici ai membrilor co¬munităţii.
în afară de sala cea mare, dotată cu câteva şemineuri monumentale, în acea vastă locuinţă se găsesc şi camere, mai
mult sau mai puţin numeroase, de dimensiuni modeste, unde îşi duc viaţa ceilalţi membri ai comunităţii, so¬ţiile şi
copiii cei mai mici ai acestora. In unele .comunităţi foarte mari, unele familii care fac parte din aceeaşi comunitate
pot locui în nişte clădiri învecinate. Planurile acestor case de mari dimensiuni vădesc o repartiţie variabilă: când un
coridor care taie imobilul în toată lungimea lui, dând acces în micile odăi de locuire; sau atunci când aceste odăi se
deschid direct către exterior, dând în curte.
Aceste case-bloc, din piatră sau din panouri de lemn, aparţinând comunităţilor familiale din centrul şi vestul
Franţei, datorită planului şi funcţiei lor nu e cu putinţă să nu ne amintească de vastele case de lemn ale
comunităţilor fa¬miliale din sudul Europei, ca, de pildă, de cele i care au fost descrise chiar la sfârşitul secolului al
XlX-lea, oferind adăpost unor grupări fa¬miliale compuse' din numeroşi membri, acele „Palots" şi „Matyos" din
Ungaria34.
In Franţa, formele locuinţelor aparţinând co¬munităţilor familiale prezintă câteva variante: case-bloc de mari
dimensiuni cu plan basilical, caracteristice marilor comunităţi din Nivernais; sau case lunguieţe, cu câteva travee,
care ar putea corespunde unor forme de asociaţie po-linucleară: şi chiar, cum s-a semnalat în Quercy, case clădite în
înălţime. în cazul familiilor de agricultori din Ile-de-France sau de gospodari provensali, formele .locuinţelor
comunităţilor agricole alcătuite din numeroşi membri puteau fi transformate de-a lungul timpului prin adău¬giri,
subdiviziuni, abandon sau reconstrucţii.
Pe lângă marea locuinţă comună ce adăpos¬tea sub acelaşi acoperiş totalitatea membrilor comunităţii, există şi alte
forme de locuinţă,
271

forme caracteristice grupărilor familiale de agri¬cultori, oglindind fără îndoială unele exigenţe mai puţin riguroase
faţă de regulile Comunitare. In locul unei vaste locuinţe comune, membrii eomunităţii ocupă xnai multe clădiri
învecinate, separate unele de altele. „Aşa cum e cazul la Boischaut, la începutul secolului al XVI-lea, la
Chippaudiere, unde locuieşte familia Chippault, alcătuită din 33 de persoane, dintre care 24 de copii. Două familii
se instalaseră în vechile clă¬diri, o alta într-o casă «de curând construită», a patra într-o casă cu hambar ridicată
pentru a sluji drept adăpost"35.
Constituirea şi destrămarea comunităţilor „taisibles"
Formele acestea mai puţin riguroase în ceea ce priveşte viaţa comunitară erau de fapt sta¬bile, sau prevesteau
apropiata dezmembrare a societăţii familiale? Lucru absolut posibil. Ana¬liza documentelor din provinciile centrale
a per¬mis să se evalueze importanţa relativă a grupă¬rilor familiale de „comparsonniers". Rezultatele relevă că o
seamă de unităţi agricole mai mult sau mai puţin importante, uneori chiar mici, al¬cătuite din fraţi, cumnaţi, părinţi
şi din mai mulţi copii, au constituit forma de rezidenţă cea mai răspândită în unele regiuni, mai ales în Auvergne,
putând avea, în momentul când aceste „frereches" au atins culmea dezvoltării lor, în cursul secolului al XV-lea, de
la 60 la 90o/0 dintre locuitori. Fenomenul rămâne la fel de semnificativ în secolul al XVI-lea. In această Perioadă
multe dintre comunităţi se destramă, din motive de ordin material mai ales (sărăcia, Popririle), în vreme ce altele
sunt pe cale să se înfiripe. Pare sigur că celebra comunitate a fa¬miliei Quittard-Pinon, căreia o tradiţie mitică de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea îi situa în¬temeierea „în timpuri imemoriale" (cu cinci se-c°le înainte,, se spunea),
fusese întemeiată, în
275

realitate, la sfârşitul secolului al (XVI-lea, de către trei fraţi, fiii lui Jean Quittard, agricultor din satul Pinon.
în secolul al XVI-lea, sau ceva mai târziu, dintr-o seamă de comunităţi familiale desfiinţate au apărut mai multe
cătune. J. Chiffre ne oferă câteva exemple: „în Autunois, dezmembrarea, între 1500 şi 1514, a comunităţii din Cheze
an¬trenează formarea, a două cătune, unul denumit «Bas de la Cheze», iar celălalt «Haut de la Cheze», care, câţiva

103
ani.mai târziu, vor căpăta denumirea de Bonnards şi Pelletiers, denumire pe care o vor păstra până in zilele
noastre".
Dezmembrarea comunităţilor familiale agri¬cole, în regiunile în care erau foarte răspândite, şi-a lăsat fără îndoială
amprenta în ceea ce pri¬veşte această formă de habitat eu desemnare patronimică. Deseori, aceste cătune sunt
de¬semnate prin patronimul fondator precedat de prefixul „Chez": Chez-Fiataud, Chez-Blanchet, în Limousin;
Chez-Piffetaud, Chez-Gentet, în Charente; Chez-Gagnat, Chez-Bariou, în regiu¬nea Tbiers. în alte cazuri, şi adesea
în aceleaşi ţinuturi, cătunul este desemnat pur şi simplu prin patronimul respectiv precedat de prefixul care indică
pluralul, „Les": Les Mondaniaux, Les Ferriers, Les Garniers sunt numele a trei cătune din regiunea Thiers locuite
încă şi astăzi, membrii comunităţii Garnier înrudindu-se cu cei din foarte apropiatul cătun Quittard prin căsătoriile
contractate în secolul al XVIII-lea. Totuşi, existenţa unor cătune patronime, mai cu seamă a celor din Provenţa de
Nord, care sunt foarte răspândite în unele văi, chiar dacă vă¬desc o origine familială pornind de la un stră¬moş
întemeietor, nu dăunează in. nici un fel unei largi structuri comunitare a organizaţiei rezidenţiale. Deoarece, în
Provenţa de Nord, ca şi în multe alte regiuni meridionale, nu au exis¬tat niciodată acele mici „frereches" şi nici mari
comunităţi familiale. Ci doar o regrupare de case învecinate, separate însă, care a creat cătunele patronime ale
Provenţei.
276

Ar fi ispititor să atribuim această absenţă sau existenţa unor comunităţi taisibles unei deosebiri privitoare la
condiţia juridică dintre ţăranii din provinciile din centrul Franţei şi cei din ţinuturile meridionale. In sud, ţăranii au
izbutit să se elibereze foarte de timpuriu de servitutile feudale ce împovărau încă, chiar şi în secolul al XVIII-lea,
multe regiuni din Au-vergne, Bourbonnais sau din Bourgogne. In aceste regiuni, drepturile ţăranilor asupra
lotu¬rilor pe care le cultivau erau limitate, exis¬tând şi riscul ca acestea să reintre în stăpâni¬rea seniorului în
absenţa unui moştenitor direct de parte bărbătească rezident în casa tatălui său. Acest pericol — cunoscut sub
numele de mână-moartă — era evitat prin acea „viaţă co¬mună an de an şi zi de zi", dusă de respectivii indivizi,
chiar rude îndepărtate fiind, pe care o adoptaseră. De unde propăşirea comunităţi¬lor taisibles în aceste regiuni în
Care fiinţa sta¬tutul de mână-moartă. Motiv invocat de nenu¬măraţi autori, începând cu secolul al XVIII-lea,
printre multe altele, economice, sociale, afec¬tive, privind formarea sau dăinuirea acestor comunităţi.
Marile comunităţi agricole. familiale for¬mează, alături de sistemul familiei-matcă şi. de cel a.l familiei egalitare, un
model de organi¬zare socială' originală. Organizarea complexă a acestora este bogată în învăţăminte. Ele se
apropie, în unele privinţe, de sistemul acelei stem jamily, iar în altele se inspiră dintr-o seamă de principii mai
egalitare. Din motive economice şi demografice, comunităţile fami¬liale, chiar şi cele foarte mari, nu pot păstra
totalitatea copiilor din fiecare ramură. Cunoscu¬tul numerus clausus impune fiecărei generaţii excluderea din sânul
ei al unui anumit număr de indivizi. Aşa după cum menţionează Faiguet referitor la comunităţile din Thiers, în
artico¬lul „Moravi sau fraţi uniţi" din Enciclopedie VVol. X): „Fiecare din aceste familii formează diferite ramuri
care coabitează într-o locuinţă
277

comună şi ai căror copii se căsătoresc între ej astfel încât fiecare dintre cuplurile respective să nu-şi poată rostui
decât un singur fiu în comu¬nitatea lor pentru a întreţine ramura pe care acest fiu trebuie s-o reprezinte într-o bună
zi după moartea tatălui său". Copiii care părâseso casa „sunt excluşi de drept" de la bunurile co, mune, în schimbul
unei sume fixe de bani. Ceea ce aminteşte în mare măsură excluderea fiilor mai mici din casa părinţilor lor, în
regimul fa-miliei-matcă din ţinuturile meridionale.
Dar, spre deosebire de sistemul familiei-matcă, în care întreaga organizare se sprijină pe căsătoria moştenitorului şi
instalarea lui în casa familială şi pe autoritatea tatălui, comuni¬tăţile familiale de tip „tacit" sunt bazate pe so¬cietăţi
de parsonniers şi de parsonnieres în care fiecare membru al comunităţii dispune de un anumit număr de părţi din
acea societate, pe care a adus-o la venire sau pe care o moşteneşte de la înaintaşii săi, venirea prin căsătorie a unui
membru nou constituind pentru societate un aport de bunuri care modifică în mică măsură evoluţia generală a
comunităţii. Există, cel pu¬ţin în ceea ce priveşte formele, aparenţa unui sistem egalitar. In realitate însă, lucrurile
sunt mai complicate: în caz de intrare în comuni¬tate prin căsătorie, avem de a face cu o dotă ce aparţine
comunităţii şi, concomitent, cu o dotă personală.
în sânul marilor comunităţi autoritatea nu este exercitată potrivit sistemului patriarhal. Conducătorul comunităţii,
în caz că e numit pe viaţă, e ales de către ceilalţi membri ai grupu¬lui. Se cunoaşte, datorită cercetării unor acte de
notariat al căror obiect era tocmai o aseme¬nea alegere, personalitatea unor conducători nu-miţi în comunitatea

104
familiilor Quittard-Pinon; în secolul al XVIII-lea. în anul 1705, electorii l-au desemnat pe Annet Quittard: avea
nurnai treizeci şi şapte de ani şi urmează nu tatălui, ci unchiului său Blaise Quittard, cu toate că acesta avea în
comunitate câţiva fii cam de aceeaş
278

"rstă cu Annet. Cel puţin în familia Quittard-


Pfrion. autoritatea supremă nu e de esenţă ge-
ntocratică, şi nici transmisă din tată în fiu.

Mitul şi utopia
Semnalarea unor mari comunităţi familiale din regiunea Thiers, mai întâi cea a familiilor Quittard-Pinon, de către
Joachim Faiguet de Villeneuve în 1755 în Le Journal economique, apoi, zece ani mai târziu, în articolul său „Mo-
rave's ou freres unis" din Enciclopedie, difuzată aooi începând cu Socrate rustique a doctorului elveţian H. C. Hirzel
de către marchizul de Mi-' rabeau şi de către alţi fiziocraţi, a contribuit la crearea, pornind de la această formă de
orga¬nizare socială şi familială, a modelului proiecte¬lor de asociere pe care le propovăduiau econo¬miştii şi
agronomii francezi. O imagine mitică a unei organizări patriarhale şi totodată demo¬cratică a exploataţiei familiale
agricole s-a răs¬pândit în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, rezistând şocului revoluţionar.
„Statutele burgului din Oudun alcătuit din
familia R ce trăia în comun", de Nicolas Retif
de La Bretonne, fac parte din lucrarea Ţăranul
pervertit, apărută în anul 1776. Lucrare în care
este vorba de o alcătuire utopică, cea a unei
erme colective al cărei model se referă în mod
alicit la „familiile unite din Auvergne". Unde
f preconizează „deplina egalitate între nu-
i noştri copii", înţelegând însă, „ca aceştia
a fie subordonaţi primilor născuţi ai primului
născut din familia noastră". Autorul Vieţii tată-
ui meu imaginează ridicarea unei construcţii ce
onţme şi cuptorul comun şi o „spaţioasă'sală
•ca sa adăpostească o mie de persoane: aceasta
va li sufrageria comună".
zin frand d'Aussy, douăzeci de ani mai târ-T îace ° descriere lirică a familiilor Quittard-S P? ai căror membri, blonzi
şi pletoşi, îi a a fi descendenţii direcţi ai ştrăveohi-879

lor locuitori din Auvergne, în lucrarea sa Vo~ yage fait en 1787 et 1788 dans d-devant Haute et Basse Auvergne
(Călătorie făcută in 1787 şi 1788 în provincia Auvergne), apărută în 1795.
într-o epocă de progres în care vedem cum propăşeşte individualismul, o seamă de econo¬mişti, filosofi şi eseişti
atribuie o strălucire to¬tal artificială structurilor coercitive şi arhaice ale comunităţilor familiale, în chiar momentul
declinului acestora,
Familia-matcă, în ţinuturile Franţei, Germa¬niei, Italiei şi Spaniei, în care se afla solid im¬plantată, va rezista în
mare măsură, în secolul al XlX-lea, tendinţelor individualiste şi instigă¬rilor egalizatoare ale moştenitorilor.
Deoarece aceasta corespundea adesea unui mod de ex¬ploatare agricolă a unei mici proprietăţi fami¬liale, pe care
absenţa partajului între copii mai îngăduie salvarea ei de-a lungul câtorva gene¬raţii, vechiul obicei de a alege un
singur fiu drept succesor în casa părintească adaptându-se, în regiunile Franţei în care acesta mai era încă în
vigoare, dispoziţiilor egalizatoare ale Codului civil. Ceilalţi fii nu-şi revendicau partea de moş¬tenire, mulţumindu-
se, drept despăgubire, cu o anumită sumă vărsată lor de către fiul moşte¬nitor. Legăturile familiale din lăuntrul
locuinţei, între generaţiile succesive, ca şi solidarităţile de spiţă în satele din regiunile în care se obişnuia partajul
egalitar, au supravieţuit încă multă vreme. Schimbările survenite în structurile fa¬miliale în cursul secolului al XlX-
lea se dato-resc atât perturbărilor de ordin socio-economic, cât şi unei evoluţii de ordin cultural.

105
NOTE
1 A. Durer, Capela Sfântul Ioan din Niirnberg,
către anul 14-94, acuarelă şi guaşă, Bremen, Kunsthalle-
2 Id., Satul Kalchreut, către anul 1500, acuarela,
Bremen, Kunsthalle.
* Id., Arco, 1495, acuarelă şi guaşă, Paris, Mu¬zeul Luvru,

280

* în Franţa s-a publicat, sau e in curs de apa¬riţie, seria de volume, pe regiuni, a arhitecturii ru¬rale franceze, Musee
National des Arts et Traditions populaires, Paris, Berger-Levrault.
5 a) P. Bruegel cel Tânăr, Vizită la fermă, pic¬tură pe lemn, având data de 1620, col. part. (repro¬dusă în Le
Catalogue de l'exposition Bruegel, Bru¬xelles, 1980, nr. 90). b) J. Bruegel, Vizită la jermă, Viena, Kunsthistorisches
Museum (în Le Catalogue Bruegel, Bruxelles, 1980, nr. 118).
G Le Nain, Masa ţăranilor (scenă denumită şi Binefăcătoarea sau Beţivanii), şi Familie de ţărani (vechea colecţie
Marnier), Paris, Muzeul Luvru.
7 J. Yver, Essais de geographie coutumiere, Pa¬
ris, 1966.
8 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occitan,
de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975.
9 G. Gudin de Vallerin, „Habitat et communau-
tes de familie en Bourgogne (XVII-e—XlX-e siecle)",
Btudes rurales, ianuarie—martie 1982, 85, p. 33—47.
10 A. Zinck, Azereix, une communaute rurale
â la fin du XVIII-e siecle, Paris, 1969.
11 G. Bouchard, Le Village immobile: Sennely-
en-Sologne au XVIII-e siecle, Paris, 1972, p. 95, re¬
gistrul de plângeri al locuitorilor din Vouzon din
anul 1789.
12 Ibid., p. 94, nota nr. 32.
13 A. Poitrineau, La vie rurale en basse Auvergne
au XVui-e siecle, Paris, .1965.
14 P. Arrighi, La vie quotidienne en Corse au
XVlU-e siecle, Paris, 1970.
0 J.-M. Poisson, „La maison paysanne dans Ies bourgs siciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permance d'un type?"
Archeologia medievale, VII, 1980, Genova, p. 83—94.
6 L. Merle, La Metairie et l'Evolution de la 'ine poitevine, de la fin du Moyen Age ă la Re-v°lution, pariSi
1959>
J Jacquart, „L'habitat rural en Ile-de-France y.. XVI-e siecle", documentele colocviului asupra ca-1 aţu vigţij în
secolul al xvi-lea, Marseille, 1977. r- 109, p. 69—73.
281

18 G. Cabourdin, Quund Stanislas regnait en Lorraine, Paris, 1980, p. 317.


15 G. Bouchard, op. cit., p. 98.
20 Comte de Forbin, Memoires, 1729, 2 voi.
21 F. Le Play, VOrganisation de la familie selon
le vrai modele, Tours, 1871, ed. a V-a, 1907, p. 143.
22 R. Baron, „La bourgeosie de Varzy au XVII-e
siecle", Annales de Bourgogne, iunie—septembrie,
1964, p. 161—208.
23 Lazare de La Salle de l'Hermine, Memoires de deux voyages et sejours en Alsace, 1674—1676 et
1681, Mulhouse, 1886.

106
v S. Tardieu, La Vie domesîique dans le Mâcon.
nais rural preindustriel, Paris, 1964.
£" J.-P. Bardet, Rouen aux XVII-e et XVIII-e
sVecles. Paris, 1983.
26 J. Yver, op. cit.
21 A. Collomp, La Maison du pere. Familie et _ village en haute Provence aux XVII-e et XVIII-e
U
siecles, Paris, 1983.
28 M.-N. Denis et M.-Cl. Grohens, L'Architecture
rurale francaise, Alsace, Paris, 1978.
29 F. Colin-Goguel, „Les potiers et tuiliers de
Manerbe et du Pre d'Auge au XVIII-e siecle, Annales
de Normandie, iunie 1975, XXV, 2, p. 99—111.
30 F. Lebrun, La Vie conjugale sous l'Anclen Re-
gime, Paris, 1975, p. 64.
31 C. Lison-Tolosana, „The ethics of inheritance",
Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany,
Cambridge, 1976.
32 F. de Belleforest, Cosmographie universelle de 1
tout le. Monde, 1575.
3f J. Le Quinio de Kerblay, Voyage dans le Jura,
Paris, anul IX (1800), 2 voi.
34 B. Gunda, „The ethnosociological structure of the Hungarian extended family", Journal of Family History,
Spring, 1982, p. 40—52.
3ti J. Chiffre, „La maison commune et les diffe-rents bâtiments de la communaute familiale", număr special „Avec
les Parsonniers", colocviu ce a avut loc la Clermond-Ferrand, 1981, Revue d'Auvergne, 1981, voi. 95, nr. 486, p. 273.
282

FAMILIILE.
PRIVATUL ÎMPOTRIVA CUTUMEI
de DANIEL FABRE

La sate în primul rând, dar şi în cartierele orăşeneşti, tot ceea ce ţine de alianţa prin că¬sătorie a fost supus, vreme
îndelungată, ace¬luiaşi foarte exigent control. Momentul repro¬ducţiei domestice este, de fapt, nu numai
pro¬blema rudelor celor mai apropiate, dar şi a vecinilor şi mai ales problema tinerilor de aceeaşi vârstă. Acest
control se va exercita apoi pe parcursul întregii vieţi a celor doi soţi, atent la definirea, cenzurând-o în caz de
ne¬voie, a tot „ceea ce nu se face". Zvonul şi denunţarea, discretă sau publică, a unor culpe sunt desigur monedă
curentă, dar, până în ultimul secol al Vechiului Regim, în medii foarte diverse, modalitatea cea mai obişnuită de a
dezvălui şi de a pedepsi abaterea de la cutumă se înscrie în chiar esenţa ritualelor ce alcătuiesc însăşi cutuma,
rituale ce asigură de-a lungul unui destin personal tranziţia de la un statut social la altul. în asemenea mo¬mente
ale existenţei, definirea de sine este de fapt întru totul dependentă de confirmarea colectivă. Ritualul, prin
intermediul celor care-1 pun în practică, atribuie un rol şi, în acelaşi timp, formulează o judecată de confor¬mitate;
acesta este reversul inevitabil al func¬ţiei sale agregante. Tot astfel, cei care parcurg Perioada de tranziţie sunt
paralizaţi de banala
283

anxietate a neofitului, anxietate în mod con¬tinuu sporită din pricina aşteptării plină de nelinişte a indiciilor pe care
le vădeşte opinia comună, deoarece dezordinea întovărăşeşte, ca propria-i umbră, tânărul menaj ...
Intre secolele XIV şi XVIII, aceste practici sunt supuse dublei cenzuri a puterii eclezias¬tice şi a celei civile, care se
pun de acord, după anul 1650, în privinţa semnificaţiei ter¬menilor „ordine corespunzătoare" şi „decen¬ţă" pentru
a interzice „scandalurile jignitoare" pe care le provoacă uneori petrecerile şi cer¬turile conjugale; şi mai semnificativ
chiar, în Franţa, după 1740, numărul plângerilor şi al cazurilor judiciare devin tot mai numeroase, ţintele zeflemelei
având curajul să protesteze, începe să fie contestat ceea ce se cheamă un model de control social, dar această

107
ruptură nu provoacă oare, în schimb, o anumită re¬zistenţă şi unele născociri? In jurul dimen¬siunii critice şi
punitive a ritualurilor peri¬oadei de tranziţie începe aşadar o dispută care nu s-a încheiat încă; înainte de a
identifica termenii şi partenerii, să delimităm în mod concret ceea ce a constituit miza.
RITUALURILE DIVULGĂRII
„Obiecţiile"
De îndată ce devine nubilă, fata este supusă unei probe care, confirmând şi sărbătorind această schimbare, are loc în
fiecare an la anumite date calendaristice. Mai întâi, depu¬nerea unor „obiecţii" individuale, în cursul nopţii de 30
aprilie, pe faţada sau în faţa case¬lor cu „fete de măritat" denotă, desigur, oma¬giul pe care băieţii îl aduc împreună
fie¬căreia dintre acestea, dar şi părerea pe care o au în legătură cu purtarea lor. în general, un cod vegetal îşi oferă
repertoriul de semne cunoscute de toată lumea: spinii indică în-
284

suşirea, foarte ambiguă, a fetei „orgolioase"; socul, urât mirositor şi totodată uşor „găurit", divulgă pretutindeni
desfrâul. Dar e suficientă o stare de tensiune ceva mai violentă pentru a intra în joc toată gama obiectelor infamante:
ulei urât mirositor, îngrăşământ lichid, băle¬gar ... Există însă şi lucruri mai rele; astfel, în primele nopţi din luna
mai a anului 1717, un negustor de articole de fierărie din Car-cassonne a găsit în faţa prăvăliei sale „oase şi carcase
de animale, precum cai şi altele", în vreme ce pe faţadă se aflau ţintuite o pereche de „coarne de bou". Dimineaţa,
vecinii sunt cuprinşi de furie văzându-şi strada „plină şi infectată, de asemenea stârvuri. Avem de a face cu
răzbunarea a cinci sau şase băieţi din acelaşi cartier şi din acelaşi mediu — fii de artizani — pe Catin, fiica
negustorului respec¬tiv. In fiecare seară, după ora nouă, băieţii se duc să se aprovizioneze, dincolo de metere¬zele
oraşului, în locul unde îşi descarcă hin¬gherii căruţele, îşi cară prada sub ferestrele fetei — „îi fac o ramade", spun
aceştia, folo¬sind termenul care, în dialectul local occitan, înseamnă plantarea „arborelui de mâi" — şi intonează
cântece ale căror „cuvinte injurioase şi infamante" stigmatizează o culpă despre care nu ştim absolut nimic1.
La începutul lunii mai, limbajul olfactiv al florilor presărate pe străzi în zilele de sărbă¬toare etichetează şi clasează
fetele. In timpul carnavalului, în ţinuturile mediteraneene în mod special, repertoriul criticilor este mai bo¬gat şi
totodată mai spectaculos; de pildă, şi tot la Carcassonne, dar în centrul oraşului de data aceasta, ceea ce se cheamă
,,la vierge foile" a anului, reprezentată printr-o momâie grotescă, dar purtând numele fetei respective, este eroina
unui cântec în care se enumera în tt^od amănunţit şi fără menajamente aventu¬rile acesteia. Bărbaţii, de la copii la
adulţi, l-au repetat într-o colibă izolată, locul obişnuit al adunărilor din timpul iernii, atunci când
265

lumea iese după slujirea liturghiei solemne din duminica carnavalului.


In cursul acestei prime faze a vieţii, cin¬stea fetelor este aşadar unicul obiect al cen¬zurii. Aceasta nu se limitează
de fapt la pro¬blema virginităţii, ci exprimă mai curând o părere generală în legătură cu felul acestora de a se
prezenta: ţinuta, limbajul şi, mai cu seamă, modul de a ţine piept solicitărilor ga¬lante, tactul cu care-şi repartizează
dovezile de afecţiune, statornicia în ceea ce priveşte ale¬gerea făcută... în momentul căsătoriei, ac¬centul se
deplasează, noţiunea de armonizare a viitorilor soţi trece pe primul plan, noţiune ce include un întreg ansamblu
de exigenţe.
Vacarmul (Charivaris)
Prima dintre acestea se referă la disponibilita¬tea matrimonială a celor doi viitori soţi care, în pofida
recomandărilor Bisericii, este bine¬înţeles contestată în caz de văduvie. Şi atunci izbucnesc sunete de clopote, de
corn, de tobe, de vătraie şi găleţi, alternând cu huiduielile, toate acestea alcătuind ceea ce se cheamă le charivari —
vacarmul. S-a putut acredita în mod plauzibil ideea că asemenea tapaj ritual asigură în primul rând despărţirea
dintre so¬ţul supravieţuitor şi tovarăşul său de viaţă defunct2; aşadar, cu preţul unei asemenea ex¬plozii sonore,
care denaturează muzica armo¬nioasă a nunţii, care amplifică şi contribuţiile discordante cu care tineretul masculin
punctea¬ză întotdeauna ceremonialul, este posibilă inte¬grarea noilor căsătoriţi. Totuşi, dimensiunea denunţătoare
a vacarmului matrimonial ră¬mâne şi ea prezentă. . într-adevăr, alianţa aceasta dintre un văduv şi o celibatară
încalcă o regulă despre care vorbeşte, încă din 1818, un căpitan de infanterie, Deville: „încercând să descopăr
cauzele care au putut da naştere unui atare obicei, am crezut de cuviinţă să mă

286

108
opresc la aceasta: într-o vreme în Care numă-.rul femeilor era, fără îndoială, mai mic de¬cât astăzi, bărbaţii,
îmboldiţi de dorinţa de a-şi lega soarta de una din ele, trebuie să fi pri¬vit cu pizmă pe cel care îşi încasase tributul
asupra sexului, voia să-şi însuşească şi altul, în detrimentul celor care erau animaţi de această dulce speranţă.
Neputând să se opună acţiunii acestuia fără a viola legile, aceştia au dorit cel puţin, oferindu-1 batjocurii publice, să
oprească, din teamă, pe oricine ar în¬drăzni să-1 imite" (Annăles de la Bigqrre, Tarbes, 1818). Fiecare generaţie
„posedă" aşa¬dar, în mod colectiv, partenerii vârstei sale, şi orice recăsătorire răpeşte pe nedrept un po¬sibil
partener3. Dar această infracţiune primor¬dială este amplificată sau înlocuită prin alte abateri decât le poate admite
cutuma ca fiind pricină legiuită de charivari: o diferenţă prea mare de vârstă e suficientă; de asemenea, o stridentă
inegalitate de rang social sau chiar faptul că soţul aparţine acelei categorii a „străinilor", care, după cum se ştie,
puteau fi originari din satele sau cartierele vecine cu care locuitorii din satul sau cartierul miresei se aflau la cuţite.
Cu prilejul nunţii, vacarmul va stigmatiza aşadar însoţirile \:are depăşesc distanţa cuvenită dintre cei doi soţi,
dintre fa¬miliile acestora.
sau 287
Dezvăluind cu mare larmă nepotrivirile ali¬anţei, ritul, în mod implicit, armonizează prin efectul propriei sale
eficacităţi, dar oferă în acelaşi timp aliaţilor din ziua respectivă pri¬lejul de a-şi manifesta bunăvoinţa propunân-du-
le să-şi moduleze ei înşişi intensitatea cu¬venitului charivari. De fapt, orice vacarm poate fi răscumpărat printr-o
contribuţie fixată uneori chiar de cutumă, dar care, cel mai ade¬sea, în secolul al XVIII-lea, face obiectul unei
negocieri speciale. Amploarea jocului, durata, caracterul lui punitiv depind de tranzacţia Respectivă. In caz de
tergiversare, de avariţie "au de refuz, supralicitarea celor care produc

\i

î«

vacarmul poate atinge un punct maxim de in¬tensitate. Aceasta marchează mai întâi o acu¬mulare a agresiunilor
simbolice. La începutul lunii februarie a anului 1787, un mic grup de meşteşugari din Varages, un orăşel din Pro-
venţa, cunoscut pentru faianţa care se lucrează aici, îl provoacă pe Jean Eissautier, un ţesător de vârsta acestora, şi
pe Victoire Roux, lo¬godnica sa, o văduvă de şaizeci de ani. In ziua afişării strigărilor de căsătorie, tinerii străbat
străzile într-un zgomot asurzitor de tălăngi şi, punând mâna pe văduvă, o plimbă, coco¬ţată pe o şaretă. O
săptămână mai târziu, îi pândesc pe cei doi soţi, care semnaseră tocmai contractul de căsătorie, la uşa notarului, şi
se amuză silindu-i să meargă prin băltoace şi prin noroi. In sfârşit, în ziua cununiei reli¬gioase, cântă cuplete
satirice în faţa bisericii1. Spirala zeflemelei va mobiliza uneori, în ca¬litate de actori şi spectatori, comunităţi
în¬tregi care îşi oferă astfel nişte spectacole nemaipomenite. Să-1 ascultăm, în legătură cu acest lucru, pe Prion,
grefierul seniorial din Aubais, un orăşel din Languedoc, povestind, în a sa Chronologiette, desfăşurarea unui
me¬morabil charivari: „Joi 4. februarie 1745. Sieur Baudran, tăbăcar din oraşul Sommieres, în vârstă de 64 de ani, s-
a căsătorit la Aubais cu domnişoara Therese Batifort, în vârstă de 44 de ani, vârstele lor făcând, adunate laolaltă, 108
ani. Domnişoara spune că posedă 22 de dinţi canini sau măsele; viitorul soţ ne-având decât 14, vârsta măcinându-i
pe cei care ar fi putut fi cât de cât acceptabili. Dintre cei doi, bărbatul e văduv, iar tineretul din Au¬bais i-a făcut un
charivari,. cel mai formidabil din lume. Mirele nu s-a arătat darnic, aşa ■ după cum se cuvenea. Din pricina acestei
mes¬chinării care i-a jignit, tinerii, în număr de 117, s-au strâns laolaltă şi au ridicat nişte ba¬riere, astfel că mirii nu
au putut ieşi din sat; au demontat roţile [,..] carului Venerei. D. Judecător, asistat de ajutoarele sale, s-a
288

străduit el însuşi, în fruntea acestora, să în¬lăture barierele care se ridicaseră în calea cor¬tegiului nupţial. Cei mai
bătrâni locuitori din Aubais ne-au asigurat că ■ n-au văzut nici¬odată, în locul acela, aducându-se asemenea
afronturi ca cele primite de aceşti vârstnici viitori soţi. Toţi locuitorii din Aubais au ieşit din casele lor pentru a se
bucura de acest spec¬tacol umilitor. Iar când tot cortegiul nupţial a încălecat pe animalele de povară, a fost
aver¬tizat că toate trecerile de pe parcursul dru¬mului acestuia erau blocate. Mirele şi mi¬reasa, ca şi întregul alai,
au apucat pe un drum cotit, dar tinerii, însoţiţi de o droaie de copii care făceau un vacarm îngrozitor, i-au
întâmpinat pe proaspeţii căsătoriţi la capătul drumului. Vacarmul speria caii, călăreţii se curăţau de noroiul aruncat
asupra lor; mireasa şi o altă fată sau femeie erau aşezate pe o bancă prost fixată a trăsuricii, tinerii nemul¬ţumiţi s-
au urcat în spatele băncii în număr de 10 până la 12, huluba, datorită acestei con¬tragreutăţi, s-a ridicat şi calul din
faţă a ră¬mas liber [...]. în drumul dintre Sommieres şi Aubais se găsesc [... ] două castele de¬numite Gavernes şi
Grestin, căruţaşii barica¬daseră cu căruţele lor drumul, iar păstorii s-au strâns laolaltă, luându-şi cu ei şi tălăngile;

109
cu asemenea instrumente şi cu altele de acelaşi fel, făceau un vacarm care se auzea din Au¬bais. Oamenii huiduiau
cu glas tare. Când ala¬iul a ajuns aproape de Sommieres, a fost în¬tâmpinat de o mare mulţime de oameni ce
huiduiau îngrozitor şi un charivari pe măsură; iar pe unde trecea se aflau expuse câteva morminte împodobite cu
lumânări aprinse. în oraşul respectiv nu s-a pomenit niciodată un charivari atât de violent, soldaţii din garni¬zoană
au tras câteva focuri de armă asupra autorilor acestuia. Soldaţi cărora li s-a găsit o fnare vină, fiind închişi imediat
pentru a-şi ispăşi crima [...]. Grupul tinerilor turbulenţi i-au legat cu o funie braţele nefericitului
289

sieur Baudran, viitorul soţ, pe care l-au pla¬sat în fruntea cavalcadei şi l-au silit să intre, în această postură, în oraş
pentru a fi expus batjocurii şi huiduielilor mulţimii"5.
Plimbarea pe măgar
Atunci când atinge asemenea culmi, acest charivari renunţă la caracterul lui furtiv, mas¬cat şi nocturn. Dă
năvală în timp ce se desf㬺oară alaiul nupţial, pe oare îl opreşte şi îi dă alt curs, pune mâna pe unul din viitorii soţi
din care face eroul grotesc al unei alte cavalcade. Pentru aceasta, numitul charivari preia cere¬monialul unei alte
sancţionări simbolice, oea care afectează, mai târziu, în cursul vieţii lor, anumite cupluri nepotrivite. Soţul ţinut
sub pa¬puc şi bătut de către soţia sa, uneori chiar şi situaţia inversă, dar mult mai rar întâlnită, de¬clanşează cea
mai ostentativă dintre sancţiu¬nile publice: plimbarea pe măgar. Pentru ca să se întâmple asemenea lucru, trebuie
ca cearta conjugala să răzbată dincolo de pereţii casei; devenind astfel o problemă ce priveşte strada şi piaţa, aceasta
se oferă judecăţii publice. Să urmărim peripeţiile unui cuplu din Bearn, un caz profund emblematic. în ziua de 19
apri¬lie 1762, într-o tavernă din Coarraze, Ray-mond Blasy, „însărcinat cu marcarea stofei" care se fabrica în
acest oraş, intră pentru a bea un pahar şi începe, împreună cu trei par¬teneri, printre care şi cârciumarul, o
partidă de cărţi. Menine, soţia sa, vine pe neaşteptate şi, sub pretext că cineva vrea să discute cu soţul ei, încearcă
să-1 oblige să părăsească jo¬cul. Dându-şi seama că nu are sorţi de izbândă, se repede asupra jucătorilor, le rupe
cărţile şi-şi târăşte soţul acasă. Imediat, toţi cei de faţă, scandalizaţi de pasivitatea lui Raymond Blasy, îl ameninţă
„că vor mâna măgarul" şi»
290

într-adevăr, hotărârea respectivă e luată în aceeaşi clipă. Iar peste două zile, chiar crai¬nicul public din Coarraze
dă de veste în tot satul că „în 24, Duminica viitoare, se va mâna măgarul pentru Labadie din Maugouber şi că
toţi cei ce vor să ia parte şi să vadă aseme¬nea spectacol sunt invitaţi". Chemarea e repe¬tată a doua zi şi, duminică
seara, începe pa¬rada. Două tobe, un grup de băieţi precedând un fel de şaretă pe care cântăreţii îşi declamă
comentariile rimate deschid calea celor doi figuranţi ai melodramei „deghizaţi cu pele¬rine şi pălării, unul
din ei urcat pe un măgar, iar celălalt pe un cal". Pantomima, care va fi repetată până la miezul nopţii, este pusă la
punct cu maximă exactitate: femeia — al că¬rei rol e jucat, bineînţeles, de un băiat — îşi ia partenerul de păr şi îl
aruncă de pe măgar, apoi îl cotonogeşte bine de tot cu furca de tors pe care o mânuieşte în mod ostentativ. Ceva
mai departe, un alt episod: se joacă cărţi (pe spinarea unui măgar, dar soţia apare şi aici, împrăştie cărţile cu furca
de tors, pune mâna pe ele şi le rupe6. Pe lângă prezenţa măştilor şi a farsei, există un amănunt care plaseză
ritul bearnez în contextul său ce¬remonial. Dacă abaţia din Maugoubert pe care o invocă crainicul nu
corespunde, în epocă şi în târgul denumit astfel, unei insti¬tuţii reale, ţine cel puţin un rol de referinţă ce plasează
această plimbare pe măgar în sub-ordinea confreriilor vesele, ce răspundeau, în secolul al XVI-lea mai cu seamă,
în unele oraşe — Dijon, Mâcon, Lyon, Rouen... — de organizarea oficială a carnavalului. Totuşi, ă 1750, în
Toulouse şi în nordul Catalo- aşa-numitele „curse cu coarne", „socie-ăţi asinieşti" şi „tribunale carnivore", diri-]
ează de fapt acest ritual ce urmărea ridi-uh'zarea soţului batjocorit, ritual în jurul că-ruia, în Miercurea Cenuşii,
carnavalul atinge Punctul culminant.
291

Ritualurile morţii
Urmărind în continuare cursul vieţii, am ajuns la ultimul drum, în mod neîndoielnic cel mai insolit, deoarece
însoţeşte mortul până în pragul lumii de dincolo. încă de la mijlo¬cul Evului Mediu, Biserica s-a preocupat să
câştige controlul acestuia — desfăşurarea pri¬veghiului, forma lamentaţiilor funebre şi os¬păţul ce avea loc la
întoarcerea de la înmor¬mântare, acestea fiind cele trei momente dis¬putate cu deosebită înverşunare. Câteva
in¬dicii vădesc totuşi faptul că în desfăşurarea ritualurilor voinţa publică a reuşit să-şi spună şi ea cuvântul.
Monologurile funebre din Europa meridională — acel aurost bearnez, sau acel vocero corsican... — incluzând, în
mod ocazional, un veritabil proces postum pe care îl întocmiseră bocitoarele7. In plus, de ici de colo, din Estul
francez mai cu seamă, au ajuns până la noi câteva mărturii orale care atestă adevărate izbucniri tumultuoase

110
(charivariques) în timpul priveghiului şi de-a lungul drumului către cimitir, exprimând, în cazuri extreme, fără
îndoială, voinţa colec¬tivă de eliminare a defunctului.
Codul şi intenţiile
Atunci când au interzis în totalitate, după 1640, nu numai simplul charivari matrimo¬nial, dar şi toate „adunările
nocturne", „cân¬tecele necuviincioase" şi „acţiunile indecente" ce caracterizează în mod ocazional riturile, în mintea
cenzorilor începe să prindă contur ideea, încă obscură, a unei coerenţe, a unei omogenităţi a ceremoniilor al căror
ciclu îl vom parcurge în mod rapid. Căci ce au toate acestea în comun, din punctul nostru de ve¬dere atât de
diferit?
Mai întâi o evidentă unitate de limbaj. Nu acelaşi cod — olfactiv, muzical, teatral... —
292

leagă o seamă de rituale diferite, desigur, dar jn care anumite opoziţii discriminatorii — în¬tre noaptea vacarmului
şi ziua plimbării mă¬garului, între liniştea presărării florilor şi feluritele zgomote asurzitoare — au veşnic
posibilitatea, în anumite ocazii, să fuzioneze. In plus, acest limbaj este fără îndoială unul din registrele sărbătorii: el
dublează riturile temporare, marchează carnavalul şi serbările din luna mai, menajează în sfârşit angrenajul
timpului liniar al vieţii pe timpul ciclic al anului atunci când convingerile particulare se inserează în ritualurile
calendaristice.
Această unitate susţine aceeaşi intenţie şi o dinamică asemănătoare. Aceste ritualuri dau în vileag o nelegiuire pe
care oamenii din par¬tea locului o condamnă, chiar dacă nu iau parte cu toţii în mod activ la acţiune.
Complicita¬tea acestora, despre care depune mărturie ab¬senţa aproape totală de ciocniri interne în legătură cu
problemele aflate în litigiu, se sprijină pe integrala transparenţă care defi¬neşte la perfecţie relaţiile din societăţile
ace¬lei epoci. Ritul atestă, aşadar, ceea ce ştie toată lumea; din asemenea cunoaştere implicită şi discretă ritul face
un spectacol care nu are pretenţia să schimbe cursul evenimentelor, dar ajută la stabilirea de durată a unei
repu¬taţii, în plus, după cum am demonstrat, mij¬loacele de care dispune zeflemeaua sunt dozate în mod oarecum
subtil: materialele răspân¬dite în luna mai, intensitatea vacarmului (le charivari), durata şi repetarea mânării
măga¬rului, posibila lor acumulare depinzând de am¬ploarea scandalului şi de receptarea imediată a ritualului.
Fiecare din cazurile care au ajuns Până la noi constituie un eveniment în sine; Pornind de la anumite reguli se
elaborează, în strânsă legătură cu acestea, pentru o acţiune imprevizibilă, un program insolit. Hotărârea, lrţ primul
rând, nu are un caracter mecanic; caci, departe de aşa ceva, nu toate fetele uşu¬ratice, nu toate recăsătoririle şi nici
toţi soţii
293

aflaţi sub papuc determină o ceremonie pu¬nitivă. Numai o conjunctură de animozităţi de tot felul, proiectată
asupra unei întâmplări ce nu poate fi dată uitării, care se referă la un individ anume şi la familia1 sa, merită să fie
luată în consideraţie; de unde provine evi¬denta discordanţă dintre pretextul invocat — de pildă, o căsătorie mult
prea nepotrivită — şi obligaţiile pe care huiduielile şi cupletul compus pentru respectiva circumstanţă le enu¬mera
fără încetare, adăugând infracţiunii obiş¬nuite o dezvăluire mai completă, mai agresivă. La Montreal d'Aude, în
1769, cel mai violent charwari, în cursul căruia se lapidează şi se dă foc gardului de nuiele al unui modest
fa¬bricant de bere, pare să indice doar faptul că viitorul său ginere e un străin, originar din Lezignan, localitate
situată la o depărtare de 15 leghe. Dar cei ce alcătuiesc acest charivari îşi sparg pieptul pentru a povesti cu totul
altceva: mirele venit de pe alte meleaguri a lăsat grea o fată din oraşul său natal; apoi a furat 80 de livre de la o altă
fată; doar sim¬pla lui prezenţă a transformat, la Montreal, casa socrului său nici mai mult nici mai pu¬ţin decât
într-un „bordel public"8. Aşadar, acest mariaj charivarise prezintă mai întâi portretul — şarjă a unei vieţi care
justifică intervenţia celor care organizează ritualul. Apoi, de îndată ce se răspândeşte vestea că ceremonia prinde
contur, victima ia în¬totdeauna cunoştinţă de faptul acesta, uneori fiind informată în mod oficial de o delegaţie a
actorilor respectivi. O anumită atenuare este încă posibilă: se poate plăti, scandalagii pot fi invitaţi la un pahar şi
jocul poate fi condus în aşa fel încât cel incriminat să devină eroul burlescului său triumf: „Nu mi s-a adus la
cunoştinţă că mirele s-ar fi plâns", sau: „Ti¬neretul făcea un charivari pe care proaspeţii căsătoriţi îl suportau cu
bunăvoinţă", comen¬tează încă, în jurul anului 1740, oamenii pu¬terii, în schimb, cei care, aşa ca vârstnicii miri
294

din Aubais, iau hotărârea să-i „trateze de sus" pe scandalagii, se expun tuturor exce¬selor. Această gradare
negociabilă — element constitutiv al numitului charivari, dar de fapt pretutindeni prezent — se adaugă temerii pe

111
care o inspiră aceste ritualuri de dezvăluire pentru a modera autoritatea lor. într-adevăr, cenzorii sunt, potrivit
cutumei, aproape întot¬deauna concilianţi, aşadar victima este aceea care, refuzând soluţia care i se oferă, alege în
cunoştinţă de cauză intensitatea deriziunii care se abate asupra ei. Astfel, chiar în plin secol al XVIII-lea, unele
tribunale, confirmând această abilitate persuasivă, deliberau în mai mică măsură asupra legitimităţii riturilor de¬cât
asupra îndreptăţitei sume de bani ce tre¬buia vărsată pentru ca riturile respective să devină mai moderate.

ACTORII ZEFLEMELEI
Prin amploarea acţiunii lor, prin expresia lor proteiformă şi eficacitatea manierei de a se impune, toate ritualurile
acestea ne apar ca nişte mijloace aparţinând unui riguros con¬trol social care, de la cinstea fetelor până la
autoritatea soţilor, semnalează buna rânduială din domeniul, vast şi de mare importanţă, al sexualităţii instituite.
Dar ce ştim noi de reala extindere a acestor practici în societăţile Ve¬chiului Regim? Luând ca atare interdicţiile
clerului şi ale poliţiei, aceste practici aparţineau doar „oamenilor de rând" din oraşe şi sate. Totuşi, unele indicii ne
îndeamnă să privim lucrurile în mod mai nuanţat. O dramă spec¬taculoasă ne oferă prilejul să cunoaştem ceea ce se
cheamă un „bal al înflăcăraţilor", un charivari pe parcursul căruia curtenii, deghi¬zaţi în oameni sălbatici, s-au
ambalat peste măsură, şi aceasta sub ochii îngroziţi ai viito¬rului rege Carol al Vl-lea; două secole mai târziu, dacă e
să-i dăm crezare lui Bassom-
295

seamă

grup

trece

atrag6

alcătuiau un ctor acţionase


cotenentul de s^\mprudenţe, ^c torită PJOP^S s-a adus la cun£

toata

charivan

-lea, Şi
296

raţiunile acestuia sunt cunoscute de toată lu¬mea, modalitatea de a-1 pune în practică este complet distinctă şi,
îndeosebi, numai execu¬tanţii „populari" ocupă de obicei pieţele şi străzile. Mai mult chiar, satul şi oraşul se
deosebesc aproape în aceeaşi măsură. Sigur că, în aceleaşi ocazii, satul aplică un control ritualizat întru totul identic,
control despre care secolul al XlX-lea ne va oferi un mare număr de exemple, dar, dacă acest charivari sau bocetul
(jujement funebre) sunt bine re¬prezentate, celelalte rituri se manifestă cu mai multă prudenţă sau, orice caz, mult
mai rar. Judecata carnavalescă a fetelor nu cunoaşte, chiar în fiecare an, agresivitatea ei deplină ca la oraş sau într-
un târg mare. Aici, într-ade¬văr, e uşor să indici o servitoare supusă domi¬naţiei sexuale a stăpânului, sau o
lenjereasă ce plăteşte scump relativa ei independenţă. La sat, în schimb, cenzura rituală se înscrie în unele raporturi
sociale mai egalitare şi, în acelaşi timp, mai permanente şi mai strâns împletite între ele; astfel că rareori se
întâm¬plă ca o tânără celibatară să fie lipsită de orice sprijin şi complet fără apărare, astfel că bla¬mul va căpăta o
tentă mai discretă. In general, deţinerea evantaiului complet al riturilor pu¬nitive, facilitatea de-a le împinge până

112
la paroxism, posibilitatea de-a le conferi regu¬laritatea calendaristică a sărbătorilor publice par a fi apanajul lumii
urbanizate a meşteşu¬garilor, a prăvăliaşilor, a micilor slujbaşi.
Odată formulate aceste deosebiri, ne ră¬mâne obligaţia de a contura cu mai multă precizie aplicarea socială a
acestor rituri. în-ţr-adevăr, dacă acordul tacit al unor comunităţi îndeajuns de întinse este întotdeauna necesar,
deţinătorii expresiei rituale sunt, în ceea ce-i Priveşte, definiţi cu o mult mai mare stricteţe, pne sunt aceştia? Ce
relaţii pot fi stabilite intre rolul acestora de controlori ai concordan¬tei personale şi familiale şi poziţia lor în
so¬cietăţile locale?
297

Excepţia: grupurile de femei


La Castelnaudary, în 1735, un grup de vreo cincisprezece femei hărţuiesc, pentru a o pe¬depsi, pe o anume dame
Melix, acuzând-o c-ar fi codoaşa propriei sale fiice, în vreme ce gi¬nerele îşi face serviciul militar la husari:
„Aces¬tea au scornit nişte cântece pe care le-au răs¬pândit prin mahala, tratând-o pe numita Melix drept târfă,
drept beţivă şi drept una care-şi vomită vinul [...]. Şi i-au aţâţat pe copiii lui Bourrel, birtaş, ca s-o insulte".
Cupletele, în dialect, recuperate în timpul anchetei, descriu preferinţa acelei Melix pentru băutură şi-i pre¬zintă
soţul ca pe un stâlp de cafenea, ţinut sub papuc de soţie, căreia îi vorbeşte cu multă blân¬deţe. Cele cinci femei
acuzate nominal sunt nişte tinere — între douăzeci şi cinci şi pa¬truzeci de ani — câteva dintre acestea negus-
torese, şi toate, cu excepţia uneia singure, pot să-şi semneze numele; una din ele, căpetenia, pretinde chiar, supremă
distincţie, că nu cu¬noaşte «jargonul», atunci când e interogată în legătură cu subiectul cântecelor10. Cazuri
oare¬cum asemănătoare provin şi din provincia Vaud chiar de la începutul secolului al XlX-lea: fe¬meile, asistate
adesea de copii, conduc vacar¬mul, fixează coarne pe porţi şi scriu pe pereţi cuvinte infamante la adresa unui
slujbaş care i-a făcut un copil logodnicii altuia, la adresa unei văduve şi a fiicei unui medic acuzate de desfrâu, sau a
soţiei unui bărbat vârstnic care aleargă după amanţi. . . Desigur, faptul de a vedea grupuri de femei ce iau pe
propria lor răspundere cenzura simbolică e o excepţie, dar asemenea exemple au o mare semnificaţie prin însăşi
raritatea lor. în primul rând, vădesc, în Ceea ce priveşte aceste grupări sociale speci¬fice care sunt comunele din
Vaud şi cartierele comerciale ale oraşului languedocian, o relativă autonomie economică şi culturală a femei¬lor
care pot merge până la completa dirijare a unor asemenea ritualuri, deoarece nu se mai
298

mulţumesc cu anchetarea cazului şi cu indica¬rea obiectului vindictei. Dar, după cum mi se pare, punctul cel mai
important se află alt¬undeva, în toate problemele acestea există un fel de compatibilitate evidentă între
protago¬niste, principiile lor de viaţă şi intenţiile lor corective. Fie că apără o tânără fată care a ră¬mas însărcinată,
fie că admonestează conduita reprobabilă a alteia, acestea acţionează ca şi cum, garante fiind a cinstei tuturor
femeilor din partea locului, doresc s-o apere ele însele, subliniind astfel propria lor probitate. în ase¬menea
circumstanţe, ritualul semnalează atât imoralitatea scandalului, cât şi moralitatea pro¬tagonistelor care îl provoacă,
şi această judecată de valoare este unanimă în asemenea măsură încât în ţinutul Vaudois, la Mezieres, în 1817, un
pastor, în principiu foarte ostil acestui gen de manifestare, într-o scrisoare adresată justi¬ţiei, se declară întru totul
favorabil acestui gen de charivari11.

Regula: tineretul
Dacă, acum, luăm în consideraţie situaţia cea mai obişnuită din secolul al XVIII-lea, cea în care îi vedem pe tineri
deţinând rolul princi¬pal, contrastul este frapant. Referitor la pro¬blema aceasta, nu poate fi vorba de o
unani¬mitate, deoarece moralei oficiale tinerii îi opun alte genuri de comportament; şi cum ei sunt principalii
protagonişti ai unui spectaculos con¬trol social a cărui exercitare e considerată a fi bunul lor propriu, e necesar să
ne oprim asu-Pra a ceea ce constituie originalitatea modali¬tăţii de acţiune a acestui grup de vârstă.
. Şă reducem, pentru aceasta, unghiul pri¬orii noastre şi să observăm Tineretul — cu majuscula care îl identifică
în toate textele
Pocii respective — dintr-un orăşel din Lan-guedoc, Limoux, un centru textil care numără,
1 1786, 6 500 de locuitori. Aici grupurile so-
299

ciale sunt' destul de numeroase, destul de di¬verse şi de ierarhizate, cu specific preponde¬rent industrial şi
comercial, trăsături care lasă să se ghicească o mare efervescenţă juvenilă. iitr-adevăr, din 1740 până în 1789, găsim
în jaginile proceselor-verbale consulare o seamă le deliberări ale consiliului politic, de direc-ive, ca şi de plângeri
adresate comandantului irovinciei, la Montpellier, mai mult de o sută e cazuri banale sau grave, care aduc în prim

113
lan tineretul12. Le Sieur Terrier dă tonul, în oiembrie 1746, în jalba sa, Plângere împotriva Ineretului din Limoux,
unde vedem perindân-j-se, în vocabularul convenţional de rigoare, Ltreaga paletă a plângerilor; „Oraşul Limoux te
alcătuit dintr-un Tineret extrem de neru-nat şi total lipsit de educaţie, care insultă, şi noapte, pe străzi, bărbaţi şi
femei. Am va¬it comiţându-se, de-a lungul celor opt ani : când m-am stabilit aici, tot felul de acte cugetate, în
special de către un grup alcă-it din doisprezece care se adună într-o lo-inţă particulară unde hotăresc lovitura pe
re trebuie s-o dea în fiecare noapte. Sunt stul de maturi de altfel şi cea mai mare parte î ei n-au nici mamă şi nici
tată şi şi-au mân-toată moştenirea, aşa că e periculos să te âlneşti cu ei, căci în afară de insultele pe e ţi le aruncă,
lovesc în porţi până le sparg, ă să le cruţe nici pe cele ale comunităţilor gioase, de călugări sau călugăriţe, căci au rt-
o nu de mult pe cea a călugăriţelor ospi-ere; şterpelesc ciocănelele de la porţi, în-dă conductele fântânii care
aprovizionează apă tot oraşul, din care pricină burlanele )â, apoi sar gardurile curţilor sau ale gră-lor pentru a fura
păsări şi tot ce le iese :ale, distrug băncile de piatră din faţa ca-r şi pe cele din piaţă, sparg geamurile şi se iu la tot
felul de blestemăţii. De aproape ani, sunt ţinta atacurilor acestora fără să nici un fel de legătură cu ei. Nu există ân-:
pe care să nu mi le arunce în faţă, Pe
300 j

soţia şi pe fiicele mele le huiduiesc tpt timpul, îmi sparg geamurile cu pietre, au distrus o bancă din faţa porţii,
astupă broasca porţii mele dinspre stradă cu mici cuie de fier. şi -bat cu violenţă şi fără încetare în poartă strigând c-
a iuat foc întregul oraş [...]".
Aceşti tineri, teroarea oraşului, nu sunt în¬cadraţi într-o organizaţie de Tineret ca cele care, în Provenţa sau în
Poitou, şi în aceeaşi epocă, supravieţuiesc în cadrul acelei tipice ser¬vituti consulare sau senioriale13. La Limoux,
identitatea Tineretului ca unitate ierarhizată nu reapare decât cu prilejul unor ceremonii so¬lemne, atunci când e
nevoie să se alcătuiască batalioanele de paradă. Aşadar, sunt arătaţi cu degetul mai curând „anumiţi tineri", „un
grup de tineret", „o seamă de tineri deşănţaţi" a că¬ror origine socială este, în general, foarte dife¬rită. Banda care
persecută, printr-un charivari al cărui temei ne este necunoscut, se află, dacă ar fi să-i dăm crezare aceluiaşi sieur
Terrier, manipulată de nişte indivizi „fără căpătai". Unul dintre aceştia însă, sieur Poulhariez, cer¬tifică, într-o
cuprinzătoare jalbă, onorabilitatea lui de neguţător; desigur, a făcut şi afaceri proaste, dar nu are nimic dintr-un
„scelerat"; icât despre tovarăşii cărora le place - „să glu¬mească" împreună cu el, aceştia fac parte „din cele mai de
vază familii din oraş"; de altfel, i se asociază şi un alt neguţător, pentru a pro¬testa împotriva calomniei. In 1757,
izbucneşte 1 adevărată revoltă îndreptată contra consuli¬lor care au pus să fie închise două tinere pros¬tituate,
revoltă condusă de câţiva „tineri din acest oraş". în 1772, un inspector al lucrărilor publice din dioceză, luat în
derâdere, ca soţ în-ornorat, prin cântece, în timpul carnavalului, a recunoscut, în timpul nopţii, „vocea [. ..} 1or
tineri din familie". într-adevăr, nu există >ndă fără câţiva tineri de familie bună, celi-Jtari destul de înstăriţi pentru a
antrena o aare juvenilă în care găsim, fără surpriză, nsamblul solidaritâţilor care alcătuiesc cana-
391

vaua urbană: toate sectoarele meseriilor legate de prelucrarea lânii şi a pielii, legăturile din¬tre fabrică şi negoţ...
Astfel că, la începutul anului 1770, în vreme ce Tineretul îşi apără cu înverşunare libertăţile carnavaleşti, o parte din
tinerii muncitori întăresc, prin îndrăzneala lor violentă, trupele care luptă împotriva ofi¬cialităţilor huiduite,
batjocorite, ultragiate. De¬sigur, din când în când apar şi unele vădite contradicţii sociale, atunci când, de pildă,
car¬navalul vede înfruntându-se măştile păturilor populare, care merg în urma tobelor şi a oboa¬ielor, şi Tineretul
din clasele privilegiate care dansează în sunetul viorilor, dar celelalte rela¬ţii, de clientelă şi de cartier, îşi dau
concursul pentru a le masca şi a le anihila. In orice caz, pentru societatea ca atare, este vorba de un stil de
comportament, o comunitate de „mora¬vuri" care califică, într-adevăr, Tineretul.

Violarea spaţiilor publice


Acest Tineret este, în primul rând, asociat cu un spaţiu. Periferiile oraşului îi aparţin întru totul: maidanul de
dincolo de ziduri unde au loc întrecerile cu ciocanul, interzise în 1765 şi 1767, din cauza frecvenţei violenţelor;
şanţu¬rile în care se refugiază prostituatele chiar şi în plină zi; şi chiar, în interior, nu departe de porţi, străzile care
şerpuiesc pe lângă mănăsti¬rile augustinilor şi ale cordilierilor, mănăstiri ale căror ziduri oarbe îi apără pe cei
dinăuntru de orice privire iscoditoare. Şi apoi, insesiza¬bilă, într-o veşnică mişcare, geografia tripou-rilor, a sălilor
de joc şi a întâlnirilor tainice care, datorită faptului că nu toate se închid la aceeaşi oră, îi silesc pe tineri să emigreze

114
dintr-un cartier în altul, în unele „locuinţe particulare". Dar, prin această unică virtute a nopţii, acest spaţiu secret
explodează, punând stăpânire pe tot oraşul. Un brutar, o moaşă, un burghez ce se întoarce acasă de la o petrecere

zăresc întâmplător anume adunări, pe care au însă grijă să le evite, Tineretul punând stă¬pânire în mod integral pe
tot spaţiul nocturn. Această stăpânire îi îngăduie să se distreze tot timpul, să modifice simbolurile ordinei urbane pe
care secolul al XVIII-lea le-a văzut ampla¬sate până în cele mai neînsemnate oraşe.
încetul cu încetul, strada a devenit un .do¬meniu public. Autorităţile din Limoux inter¬zic lăsarea în libertate a
păsărilor de curte, ca şi circulaţia carelor cu fân care împiedică tra¬ficul; de acum înainte, creşterea porcilor va fi
permisă numai dincolo de zidurile oraşului; şi este interzisă aruncarea gunoaielor menajere în faţa porţii. în acelaşi
timp, în inima oraşului sunt ridicate aşa-numitele monumente ale ur¬banităţii. La Limoux, piaţa centrală e cea care
face obiectul preocupărilor pline de solicitudine ale edililor. Mărginită pe trei laturi de arcade, împodobită cu
balcoane, această piaţă vibrează de multitudinea activităţilor care îşi schimbă locul după anotimp: vara, acestea se
desfăşoară în jurul fântânii centrale, în vreme ce spaţiile acoperite le oferă adăpost împotriva mohorâ¬tului cer de
iarnă. Piaţa e înconjurată de du-ghene: în fiecare săptămână aici se ţine târgul; şi zilnic, vara, aici se adună
muncitorii cu ziua în aşteptarea unei angajări; duminica, credin¬cioşii care ies de la biserica Saint-Martin, din
imediata ei apropiere, se opresc tot aici, pen¬tru a schimba câteva cuvinte. De când cu groaznicul incendiu din
1693, a fost nevoie ca, încetul cu încetul, piatra să înlocuiască lemnul stâlpilor de susţinere, a planşeurilor şi a
faţa¬delor, iar fântâna publică a fost mărită şi re-lovată. în acest loc, prin excelenţă civilizat, tinerii, executându-şi
ritualurile care le apar-tJn, răspândesc în fiecare an o adevărată te¬roare, în noaptea de 28 ianuarie 1771, începe,
luPa toate regulile, carnavalul, iar o femeie, innebunită, face o expunere a evenimentului: "Piaţa cea mare a acestui
oraş era luminată de Uacâri pe care a crezut că le vede pornind de
303

la barăcile ce mărginesc piaţa, şi de care apro-piindu-se, această femeie ar fi văzut un foc şi cărbuni aprinşi
împrăştiaţi sub cele două ba¬răci, durate parte din cărămidă şi parte din lemn, cea mai mare parte a acestora fiind
aco¬perită de podelele de lemn ale caselor locui¬torilor".
în august 1748 o altă bandă, ce uda totul cu apă, scandalizează un negustor din partea locului: „Avem, în mijlocul
pieţii publice din acest oraş o mare şi frumoasă fântână cu un bazin adânc în care se strânse ana şi rămâne mereu
plin pentru a putea fi folosită în caz de incendiu şi a cărui apă, scurgându-se, formează. un pârâiaş care nu supără
pe nimeni, dar aceşti tineri neruşinaţi au deturnat, din amuzament, cursul obişnuit al acestui pârâiaş şi după ce au
trecut de un mic teren vecin cu piaţa l-au abătut spre o pantă mai mare şi l-au adus în faţa porţii casei mele unde
există nişte zăbrele de fier printre care au împrăştiat din belşug apa numitei fântâni făcând o gaură mare în¬tre cele
două pietre care alcătuiesc numitul bazin".
Acţiunea nocturnă a tinerilor se bazează de fapt pe o anume regulă implicită — că tot ceea ce se află afară, adică în
stradă, cade sub stăpânirea lor. Astfel că demontează băncile de lemn sau de piatră din faţa porţilor; sfă¬râmă, în
hală, tarabele negustorilor, răstoarnă butucii măcelarilor, se duc după o scară ca să dea jos un vas cu garoafe ce
împodobeşte o fereastră sau ca să ia o colivie cu păsări pe care o aruncă într-un foc improvizat la iuţeală.
Această agresivitate curentă duce la conso¬lidarea gardurilor din jurul caselor sau din ju¬rul spaţiilor private, ceea
ce incită în şi mai mare măsură incursiunile devastatoare. Por¬ţile mai întâi, bariere simbolice, cât şi mate¬riale,
sunt deschise cu brutalitate — un băr¬bier se plânge de câţiva băieţi care se amuză să-i deschidă pe neaşteptate
poarta ca să-1 spargă ulciorul de apă aflat lângă ea .—, ata-j
3O4.

cate cu pietre sau sparte în mod metodic în cursul plimbărilor nocturne: „Le sieur Bernard Reverdy, maestru
croitor, a declarat că spre ceasurile unsprezece din noapte, pe când lucra în dugheana sa, o bandă de tineri care
loveau cu picioarele în toate uşile dinspre stradă au ajuns şi la uşa sa, pe care au forţat-o sfărâmând încuietoarea,
cârligul şi balamalele [...], vrând să iasă în stradă pentru a-i descoperi pe au¬tori, le sieur Roques junior s-a repezit
la el strigând: «Cum îndrăzneşti, ticălosule, să te pui cu o bandă aşa de mare! Puţin îmi pasă de tine şi de tot
oraşul.» Şi punând mâng pe nişte bolovani a început să-i arunce în croitor de . care acesta nu s-a putut feri decât
închizân-du-se cu mare repeziciune în dugheana lui" (1747).
Cele câteva grădini de zarzavat, coteţe de păsări şi de iepuri aflate în jurul oraşului, cele din sate şi, mai mult chiar,
cele ce aparţin reşe¬dinţelor senioriale, sunt vizitate în mod perio¬dic: „Sunt bănuiţi a fi autorii unui furt comis în
numitul castel Torzelle în timpul carnava¬lului tând toate păsările, curcani etc. au fost furate şi prădate, ca şi în mai
multe castele din împrejurimi" (1760).
A cheltui fără măsură

115
ermanenta compromitere a ordinii solidare a străzilor şi a caselor merge mână în mână cu }ume porniri ale
tinerilor de toate catego¬rie, porniri care au drept numitor comun chel-'ala fără măsură. Petrecerile, şi în primul
nd prea îndelungatul carnaval, oferâ princi-1 ocazie. Acesta începe de fapt la 1 ianuarie mtr-un turneu pe la case şi
ia sfârşit în ira primei zile din postul Paştelui. Deşi fas¬tei costumaţiei nu face încă parte din exigen-roomentului,
trebuie plătită cel puţin mu¬ri] a' ^r^ ^e care nu se P°t desfăşura dansu-2- de pe străzi. Astfel că, între grupurile ri-
305.

vale apar adevărate dispute în legătură cu ser¬viciile unor muzicanţi aduşi de la o depărtare apreciabilă: în 1763,
trei oboişti — din Villar-debelle, Saint-Hilaire şi Esperaza — câştigă, împreună, douăzeci şi şapte de lire în seara de
lăsata-secului; bineînţeles, suma respectivă tre¬buie dublată când e vorba de violonişti, muzi¬canţi care se bucură
de o faimă mult mai mare. Dar, sumele acestea de bani cheltuite pentru muzică devin, în cursul secolului, semnul
obli¬gatoriu al petrecerii juvenile; în orice clipă din an şi cu orice prilej — o serenadă închinată prostituatelor, un
charivari, atacul mascat îm¬potriva" unor burghezi străini care se plimbă pe stradă, o seară de revelion petrecută la
în¬chisoare — se închiriază oboaie şi viori.
Altă risipă care atinge culmea nesăbuinţei în îndelungatul anotimp al iernii: jocurile de noroc. Mereu urmărite şi
mereu restabilite, acestea se retrag în taina locuinţelor sau în gră¬dinile lăturalnice. Asociate cu taverna şi,
une¬ori, cu prostituţia, mesele de joc înghit tot atâ-1 ţia bani de la „oamenii de meserie", cât şi de lla „tinerii de
familie" care, noaptea, îşi dau întâlnire în jurul acestora. In plin carnaval al I anului 1769, o scrisoare anonimă
denunţă cazul I autorităţilor în drept: „E ruşinos pentru un oro cinstit să scrie fără semnătură, dar sunt for¬ţat, fără
voia mea, de teama de a nu mi se în-tâmipla vreo nenorocire. Sunt tată şi am onoarea ; de a mă adresa domniilor
voastre cu rugămin- ţ tea de a interzice un anume joc de noroc carej a pus stăpânire de multă vreme pe oraşul n°s"|
tru. Copiii mei mă ruinează, fără a mai pune| la socoteală alte familii care sunt deja ruinate. I Este vorba de sieur
Balada, un străin care âl fost alungat din Pamiers, care a introdus }°'m cui de cărţi şi care practică acest joc în oraşu
nostru. Are o casă lângă Cordeliers, casă ca^ nu slujeşte decât pentru jocuri. Ştiu că dl. ^ I drieu [oficialitatea cea
mai mare în gradj^l ■ avertizat să nu mai încurajeze jocurile de câir cu toate acestea ele continuă zi şi noapte! ■

un lucru scandalos ca aceste jocuri să se des¬făşoare lângă o biserică [...] din care jucătorii de cărţi se aud strigând
sau bătându-se [.. .]". Foarte adesea, mai mult chiar, patroanele şi patronii de tripou sunt acuzaţi că îndeamnă
obişnuiţii casei să comită furturi: „Tinerii îşi pierd cinstea pentru a acoperi datoriile consi¬derabile pe care le fac".
Iar descinderile efec¬tuate de forţa publică rămân fără efect: de în¬dată ce se aud somaţiile respective, lămpile se
sting şi, în penumbră, se sparg, cu bastoanele, lanternele oamenilor legii şi ale slujitorilor acestora, apoi jucătorii,
făcându-şi loc cu forţa printre ei, se împrăştie. In aceste locuri inter¬zise, potrivit spuselor unor vecini pe care
an¬cheta judiciară îi obligă să-şi dezlege limbile, tinerii „complotează pentru a se duce să de¬vasteze' casele" şi
pornesc să vagabondeze pe străzi într-un „vacarm înspăimântător"14.
Aceleaşi cheltuieli nebuneşti şi în ceea ce priveşte relaţiile acestora cu prostituatele. In secolul al XVIII-lea în
Limousin nu exista nici o casă de toleranţă care să funcţioneze în mod legal; acolo prostituţia era o afacere de
familie: o văduvă şi fiica ei, două surori, fetele unui morar ruinat. .. Burghezii şi bărbaţii căsăto¬riţi le frecventează
în mod discret — sunt vă¬zuţi, spun vecinii, bântuind prin preajmă în fapt de seară, ascunzându-şi faţa;
dimpotrivă, tinerii chefuiesc cu ele în văzul tuturor. Le îm¬brăţişează în plină stradă, le fac serenade, le antrenează,
doar pe ele, în farandola carnava¬lului şi, mai cu seamă, le oferă diferite cadouri Pe care acestea ■ le etalează cu
mândrie. Suro¬rile Anne şi Marguerite Pascal, de pildă, care, între 1752 şi 1758, fac să se vorbească despre ele, „au
veşmintele, pieptănăturile şi dantelele de o mare curăţenie şi de o calitate superioară chiar celor ce aparţineau
doamnelor şi domni¬şoarelor din acest oraş". Ele au, de asemenea, ..catarame de argint la pantofii lor". Deoarece
tinerii lor admiratori vădesc, în ceea ce le pri¬veşte, o adevărată fervoare galantă: în 1754, un
307

ucenic argintar sustrage de la stăpânul său câ¬teva fărâme de argint şi o monedă spaniolă de' aur pentru a le oferi
surorii celei mai în vârstă, Anne, căreia îi mai şi cumpără, pe socoteala tatălui său, o bucată de muselină din
care aceasta pune să i se facă un şorţ. Aceeaşi de¬voţiune galantă procură altor prostituate ta¬câmuri de argint, un
inel de aur ...
ii Conformitate socială şi dezordine dirijată

116
1 Coruperea nocturnă a spaţiului civilizat (police), cheltuiala considerată drept amuzament, aces-'\ tea sunt,
potrivit declaraţiile făcute de vecinii i şi de victimele acestora care descriu atâtea j scene văzute şi suportate,
regulile de viaţă ale tinerilor care, totuşi, nu se liniştesc până nu I corectează viaţa altora., Deoarece, în oraşul
epocii respective, deşi nu sesizăm întotdeauna cauzele, huiduielile, cupletele, grămezile de stârvuri şi atacurile
cu pietre ce se abat asu¬pra persoanelor particulare, burghezi străini de localitate şi domnişoare distante care abia
în¬trezăresc, pe timp de noapte, măştile, focul şi acordurile viorii care semnalează şi protejează Tineretul. Care
Tineret poate, de asemenea, or¬ganiza, în 1773, un charivari după toate regu¬lile îndreptat împotriva unei văduve
de fami¬lie bună care, proaspăt îndoliată din pricina morţii tatălui său, nu renunţă la hotărârea de a se recăsători.
Şi cum mirele refuză să plă¬tească, se declanşează numaidecât spirala zgo¬motelor, mânjirea pereţilor cu materii
urât mi¬rositoare, ca şi lapidările. Totuşi, începând din 1770, se pare, pedeapsa juvenilă capătă o di¬mensiune
teatrală, se desfăşoară pe parcursul unui an .întreg pentru a atinge apogeul în pe¬rioada carnavalului. Un proces
din 1772 ne oferă toate amănuntele. Din luna august a anu¬lui precedent, Jean-Pierre Amans Dufour, in¬spector
în departamentul lucrărilor publice, este eroul unui cântep'auzit din gura a mai mult
308

de o
i
hivele din i

mai, incisivă armă a acestora, cea mai redu¬tabilă.


Acest tablou al moravurilor juvenile din-tr-un mic oraş de la sfârşitul Vechiului Regim ne dezvăluie un
surprinzător'paradox. Cei ca¬re l-ar fi putut considera drept elementul laic al eticii comune, în asemenea măsură
părea îm¬părtăşită dezaprobarea căsătoriilor nepotrivite, a târfelor insolente şi a soţilor prea îngădui¬tori, sunt de
fapt acuzaţi — de către autorită¬ţile care-i judecă şi de către propria lor comu¬nitate — că tulbură liniştea publică,
că sunt desfrânaţi, gata oricând să provoace o dezor¬dine cu neputinţă de stăpânit, astfel încât in-;tenţia
moralizatoare a riturilor nu mai e de acum înainte decât pretext pentru tot soiul de excese. Circumspecţi cu privire
la cuvintele ca-re-1 stigmatizează — şi asupra cărora vom re¬veni — n-ar trebui, mai curând, să restituim rolului
juvenil propria sa logică?
Pare, într-adevăr, că manifestarea unei in¬contestabile consonanţe sociale să fi revenit pentru multă vreme, în
societăţile noastre, ce¬lor care se aflau, prin poziţia lor tranzitorie, la limitele ordinii ale cărei rânduieli le afirmau.
Aşa cum este, în acest caz precis, căsătoria, cu multiplele ei implicaţii, care devine obiectul controlului, cei care nu
sunt căsătoriţi, care nu au- încă sarcina întreţinerii unei case au drep¬tul şi în acelaşi timp datoria de a înlătura ne-
concordantele divulgându-le. Pentru aceasta ei folosesc un limbaj alcătuit din diferite diso¬nanţe: cea a zgomotelor
ce neagă armonia mu¬zicii, cea a cuvintelor care ridiculizează buna-cuviinţă, cea a obiectelor mutate din loc în loc şi
răvăşite. Dar, în şi mai mare măsură, exis¬tenţa juvenilă e nevoită să provoace discor¬danţa rânduielilor sociale
acţionând în mod constant între limitele tolerabilului. La sate, aceste acţiuni îşi găsesc în mod spontan un spa¬ţiu —
cel al pădurilor şi al câmpiilor — unde impulsivitatea şi zarva au loc la oarecare dis¬tanţă; în oraş, aceleaşi
experienţe au loc în*
310

tr-un spaţiu căruia secolul al XVIII-lea îi tra¬sează zonele şi frontierele, dar căruia noaptea îi dă posibilitatea
denaturării. De altfel, la ţară, ca şi la oraş, fiecare gospodărie ia parte prin donaţii voluntare, contribuţii smulse cu
forţa sau jafuri îngăduite acelui consum juvenil care capătă forma unor jocuri, pariuri, petreceri pe care le pun aceşti
tineri la cale şi în care lip¬sa de măsură, nepăsarea, negarea însuşirii de a economisi sunt nişte valori fundamentale.
Că de pe urma acestei dezordini, temporare şi co¬dificate, poate lua naştere o ordine durabilă, viaţa tinerilor ne
oferă, în această privinţă, un exemplu tipic, deoarece renunţă la asemenea mod de viaţă atunci când „se aşază"
însurân-du-se şi, mai ales, când devin taţi, moment în care bărbaţii căsătoriţi nu se dau în lături, în Languedoc-ul
secolului al XVIII-lea, să-1 si¬lească pe noul cap de familie „să-şi ispăşească păcatele".
Această logică implicită a controlului social juvenil te obligă să suporţi, bombănind, dar fără a lupta cine ştie cât,
datina pe care tu în¬suţi ai pus-o în practică, datină pe care unele oficialităţi din timpul Vechiului Regim o şi
acceptă uneori, „deoarece Tineretul e Tineret". Dar din ce în ce mai des, evidenţa paradoxu¬lui este subliniată cu o

117
linie groasă: ordinea prin intermediul dezordinii devine o contradic¬ţie de nesuportat; riturile zeflemelii nu vădesc
decât lipsa de civilitafe a actorilor care pun în scenă aceste rituri.
ORDINEA PUBLICĂ Şl SFERA PRIVATĂ
să înţelegem progresiva impetuozitate a unei excluderi care presupune, în afară de re-Presiunea conjugată dintre
forţele religioase şi cele civile, sprijinul eficace al păturilor peri-erice, îndeajuns de numeroase şi de active, din
°cietăţile locale? Numai o istorie îndelungată
311

a putut produce o convergenţă ale cărei linii, A la început diferenţiate, vom încerca să le ur¬mărim pas cu pas.
Condamnări ecleziastice şi parlamentare
Biserica, cea dintâi, a denunţat doar acel cha-rivart îndreptat împotriva văduvilor din ra¬ţiuni de disciplină
liturgică. A doua căsătorie e tot atât de sacră ca şi prima; iar vacarmul in¬tempestiv o ia în derâdere; e, aşadar, o
mişcare antireligioasă. Gonciliul de la Compiegne, din¬tre anii 1329—1330, a stabilit o motivaţie pe care zeci de
sinoade şi de ritualuri din nume¬roase dioceze o vor relua întocmai, în Franţa şi în Italia mai cu seamă, până la
mijlocul se¬colului al XVIII-lea15. E adevărat că chiar Bi¬serica a frustrat cea de a doua căsătorie de orice fel de
solemnitate. Mai întâi, cum prima legătură ,de rudenie prin alianţă supravieţu¬ieşte văduviei, un mare număr de
relaţii co-ţmode şi, fără îndoială, banale :— până la al patrulea grad canonic — cădeau sub incidenţa imoralităţii.
Apoi văduva a căpătat, sub pana moraliştilor, o fizionomie ambiguă, devenind astfel, dintr-o dată, un personaj
dubios, care trebuie frecventat cât mai rar cu putinţă. Şi toate acestea legate de un fapt esenţial, şi anu¬me: teologia
tainei căsătoriei interzicea, într-un mare număr de dioceze, dar cu o repartiţie încă incomplet cunoscută,
binecuvântarea unei a .doua căsătorii. Se înţelege, aşadar, că Biserica s-a opus, cu o vehemenţă ineficace, tuturor
ri¬tualurilor de felul acesta — paralele şi în con¬curenţă — care păreau să reclame., o mult prea stranie ceremonie
sacră lipsită de rit.
Chiar dacă, la început, autorităţile civile au reluat limbajul prelaţilor, intenţia acestora era diferită. Mai întâi, de-a
lungul secolelor XIV şi XV, poliţia şi tribunalele nu tratau niciodată aceste ritualuri ca atare, ci numai cu prilejui
unor evenimente sângeroase: o încăierare ge"
312

nerală, un tânăr asasinat... şi aceasta cu atât mai mult cu cât rânduielile locale, orăşeneşti sau senioriale, au rezervat
uneori rolul său le¬gitim controlului căsătoriilor de către tinerii celibatari, renunţând, în profitul acestora, la o parte
din amenzile rituale. De îndată ce ordi¬nea devine un scop a cărei exigenţă se vădeşte amplificată de către
antagonismele religioase şi cele sociale, apare şi o interdicţie explicită: foarte catolicul parlament din Toulouse o
enunţă în 1538 şi o reiterează de încă patru ori în cursul secolului al XVI-lea. Apoi se îm¬pământeneşte obişnuinţa:
parlamentele din Bourgogne în 1606, din Bordeaux în 1639, din Aix-en-Provence în 1640 etc, reamintesc această
normă, valabilă pentru tot regatul. Sun¬tem totuşi nedumeriţi de a nu vedea citându-se, în toate aceste texte
regulamentare, decât in¬criminatul charivari, chiar dacă scopul lor nu mai este apărarea unei taine bisericeşti, ci
„li¬niştea publică". De ce o tăcere atât de îndelun¬gată asupra celorlalte rituri de deriziune care tulburau în aceeaşi
măsură, iar uneori — ca în cazul acelei pomenite plimbări pe măgar — chiar într-una mult mai mare, liniştea
străzilor?
Penalităţi rituale şi sancţiuni juridice
Discreţia sentinţelor indică, mascând-o, o anu¬mită tensiune care persistă în sfera juridică, opunând obiceiurile
locale şi practica penală care se elaborează în timpul sesiunilor parla¬mentare. In 1375, ne informează un act de
gra¬ţiere, că la Senlis se aplica regula cutumieră care stipula că „soţii care se lasă bătuţi de că¬tre soţiile lor vor fi
siliţi şi condamnaţi să că¬lărească un măgar, dar având faţa întoarsă că¬tre coada numitului măgar"; în 1404, un
arti¬col asemănător figurează în lucrarea lui Sain-tQnge intitulată Coutumes (Obiceiuri); în 1593 chiar, judecătorul
din Hombourg decide că „po-lyit vechii rânduieli", o femeie care şi-a bă-
313

tut bărbatul încalecă, de-a-ndoaselea, un măgar pe care nevolnicul său soţ îl duce de căpăstru, în Anglia Tudorilor
şi a Stuarţilor, plimbarea pe un cal, încălecat tot de-a-ndoaselea, dar în veşmintele sexului opus, în acompaniament
de rough music uneori, de zarvă caracteristică unui charivari adică, este ordonată de către tri¬bunale16. Trei
sentinţe pariziene — între 1729 şi 1756 — şi o cutumă din Toulouse atestată până în 1775 o condamnă pe „codoaşa
publică" punând-o să meargă de-a-ndăratelea pe o mă¬găriţă, iar soţul ei, în caz că are aşa ceva, o urmează călare
pe un măgar; la Toulouse, echi¬pajul are şi zurgălăi. „O să te pună să străbaţi oraşul în pene şi cu o paporniţă" sună
o ame¬ninţare destul de frecventă pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în Languedoc — am con¬semnat-o în trei
faze, absolut întâmplător, cer¬cetând o seamă de procese —, amintind de aco¬perirea cu pene a prostituatelor şi a
femeilor adultere; unse în prealabil cu miere, acestea erau tăvălite prin fulgi şi, punându-li-se pe cap o paporniţă,

118
erau plimbate pe spinarea unui măgar; Celestina lui Fernando Rojas a cunos¬cut şi ea un tratament la fel de
infamant. Alte acţiuni — smulgerea acoperişului casei, spar¬gerea uşilor şi a ferestrelor, demontarea şare¬tei,
deteriorarea fântânilor, cufundarea în apă... —, care, în mai multe regiuni din Eu¬ropa, figurează printre riturile
„populare" de cenzură, au făcut, de asemenea, parte, până în epoca clasică, din arsenalul penal oficial17.
Toate sancţiunile acestea presupun că pu¬blicul e invitat, nu numai în calitate de specta¬tor pentru a fi edificat prin
exemplul respec¬tiv, dar şi în calitate de actor de primă mărime, deoarece pedeapsa va fi pe măsura hohotelor sale
de râs, a farselor şi a improvizaţiilor sşle satirice. Mai mult, judecătorii care hotăresc şi mulţimea care ia parte la
acest spectacol pri¬mitiv împărtăşesc convingerea că un anume ra¬port trebuie să unească vina şi sancţiunea
spe¬cifică, sancţiune care dezvăluie această vină,
314

o pedepseşte şi o şterge conjurând-o. Dar în¬treaga evoluţie a penalităţii urmăreşte ca, din-tr-o singură mişcare, să
restrângă, să contro¬leze şi să precizeze scena pedepsei — spectacol care necesită mereu, de-acum înainte, o rampă,
bariere şi un gen de solemnitate crispată — şi să anihileze legătura simbolică dintre vină şi pedeapsă pentru a
ajunge la o taxă abstractă care, o dată cu Codul penal francez şi cu de¬marcaţiile sale naţionale, va triumfa în toată
Europa. Lentă strădanie a Secolului Luminilor: strădanie care interzice, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, rugurile,
împinge spre desuetudine pedepsele rituale îngăduind judecătorilor care întâlnesc rituri de deriziune să afirme fără
echi¬voc, cu mai multă precizie şi fermitate, că sunt întru totul ilegale.
In 1610, ca urmare a unui proces memora¬bil în care avocatul va apăra legitimitatea, mo¬rală şi juridică, a ritului,
parlamentul din Bor¬deaux îi condamnă pe autorii unei „ceremonii care se numeşte cursă sau călărirea măgarului
în veşmântul unui bărbat [.. .] care s-a lăsat bătut de nevasta lui"18. în 1655, juraţii din Bayonne obţin o ordonanţă
împotriva unor per¬soane particulare care „se laudă că pun să alerge animalul pe care îl denumesc măgar sau
măgăriţă". Atenuând descrierea riturilor inter¬zise care vor cuprinde, de pildă, „versuri ca¬lomnioase" (Bayonne,
1655), „cântece obscene şi injurioase" (Toulouse, 1762), judecătorii le pun alături, fără distincţie, de „adunări ilicite
Şi nocturne", „extorcări", „pamflete" etc, în vreme ce, în mod periodic, regulamentele pro¬vinciale sau orăşeneşti se
străduiesc să înfăţi¬şeze unele situaţii concrete denunţând „pe acei tineri din mai multe oraşe şi locuri care [.. .]
2 strâng adesea laolaltă, aleargă pe străzi în Jmpul nopţii şi cântă tot soiul de cântece de¬şucheate şi fac un zgomot
asurzitor şi dezor¬dine" (Montpellier, 1737). Reţeaua represiunii
f extinde şi în acelaşi timp îşi strânge ochiu-rile; urmărind chiar, în cele din urmă, nu atât

SJ

un delict particular, cât un mod de conduită, se aliniază întru totul preocupărilor preoţilor Contrareformei care vor
adopta acelaşi limbaj. Şi va informa, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, jurisdicţiile subalterne, cele din sate
mai ales, unde magistraţii au fost uneori prea înclinaţi, din punctul de vedere al elitelor, să negocieze cu cutuma
sau, dimpotrivă, să vă¬dească o duritate excesivă faţă de duşmanii ei locali.
Doleanţele victimelor
Elaborate în contextul unei evoluţii variate şi de durată, posibilităţile unui recurs judiciar vor întâmpina o opoziţie
care le va conferi o şi mai mare vigoare. în secolul al XVIII4ea, dacă luăm în consideraţie fondul proceselor, toate
formele şi toate rânduielile deriziunii ri¬tuale sunt evocate în faţa justiţiei; şi din ce în ce mai des. între 1700 şi 1790,
camera crimi¬nală a parlamentului din Navarre judecă pa¬truzeci şi şapte de charivaris, cifră modestă, dar
semnificativă, dacă luăm în consideraţie fap¬tul că asemenea cauze au apărut în faţa înal¬tei curţi din Bearn. Dar
numai pentru a doua jumătate a secolului, foarte amplul sector al parlamentului din Toulouse, toate procesele luate
împreună, ne prezintă, potrivit stării ac¬tuale a arhivelor, mai mult de cinci sute de cazuri; densitatea provensală
este, fără îndo¬ială, asemănătoare, iar anchetele regionale care urmează să fie înaintate justiţiei vor confirma fără
îndoială această prezenţă masivă19. Chiar dacă acţiunile spontane ale forţei publice nu lipsesc, aceste cazuri, în
zdrobitoarea lor ma¬joritate, îşi au originea într-o plângere particu¬lară. Autoritatea cutumei va stabili un rela¬tiv,
dar necesar acord, între partenerii ritualu¬lui; care nu se mai impune cu aceeaşi uniformi¬tate şi, cu riscul de a
agrava efectele, unii par¬ticipanţi nu ezită să-1 sfideze. Ce pricini de¬clanşează litigii? Ce conjunctură, din
respectiva
316

119
ordine socială, oferă o bază a ceea ce am putea numi revolta victimelor?
Devine evidentă rezistenţa crescândă faţă de prerogativele acordate Tineretului şi cărora ri¬tualurile de deriziune le
oferă prilejul cel mai propice. Drepturile asupra tuturor căsătoriilor —
pelota" din Franţa mediteraneană, „vinul mi¬rilor" din regiunea Vaud —, sporite în caz de uniune exogamă şi, în
plus, de răscumpărare a unui charivari, întâmpină greutăţi chiar din partea celor care ar putea plăti cu uşurinţă. Şi
lumea se revoltă împotriva acestui angrenaj de exigenţe cu atât mai nesăţioase cu cât victima este un anume
„monsieur" cu dare de mână: astfel, un burghez din Saint-Victor, Uzege, ia hotărârea, după două luni, să adreseze o
plângere comandantului militar în legătură cu un „tapaj îngrozitor" şi a unor „cântece abjecte"; totuşi, adaugă
acesta, „la început am folosit mijloacele cele mai civilizate pentru a pune capăt acestei persecuţii, invitându-i să bea
şi să mănânce şi distribuindu-le o- sumă însemnată de bani". Pentru a evita asemenea supralicitări, primul
magistrat din Paulhan, se decide, în 1780, să nu ia în seamă Ies toutoures, acele cornuri care au răsunat în noaptea
de 1 mai: „Cum abia mă căsătorisem pentru a doua oară, precizează acesta, şi aveam cunoştinţă de relele intenţii ale
unor anumite persoane în ceea ce mă priveşte, am înţeles că este vorba de un charivari şi am fost destul de prudent
ca să nu mă scol". Dar, ttult mai adesea, izbucneşte scandalul. Atunci când Tineretul din Saint-Hippolyte-du-Fort îşi
Prezintă cererea în cursul ospăţului de logodnă al unui văduv, negustor destul de înstărit, pă¬rţii domnişoarei sunt
cuprinşi de indignare 9i-i poftesc pe tineri afară; dar aceştia îi feri-
esc cu un charivari pe cinste, iar în cele din Urmă refuză chiar şi o răscumpărare care se
1(Jică la suma de 50 de livre20. „Nu uitaţi cum
^â atacă şi nu li-s dator cu nimic!" exclamă
1 tânăr văduv recăsătorit în faţa martorilor
lnui charivari care îl atacă în plină zi, pe dru-
«17

mul satului în care locuieşte. Confruntat Htul acesta invocă legea pe car b
ş
Htul, acesta invocă legea pe care se baz refuzul său, salvându-şi totodată şi banii torită unei modificări în legătură
cu care vonî avea şi alte exemple, acest charivari, \a jn putui secolului al KlX-lea, în văile cantonului Vaud, de pildă,
va sancţiona în primul rând acest afront adus Tineretului de către soţi si familiile lor.
Apărarea bunurilor personale
în mod mai general, în cursul secolului al XVIII-lea, se impune, faţă de privilegiile ju¬venile, autoapărarea
proprietarilor. In orăşe-ele din Languedoc, ca Limoux, este sigur că Darticipările, benevole sau. mai mult sau mai )
uţin forţate, la cheltuielile festive ale tineri-or, devin rare după anul 1750. Cine vrea să organizeze o petrecere
plăteşte totul din buzu-tarul lui; astfel, în mod inevitabil, Tineretul e „rang mai înalt" conduce riturile şi joeu-ile care
au nevoie de muzică. Strângerea mij-Dacelor materiale suferă o adevărată meta-îorfozâ. Pentru anumite grupuri,
turneul de .nul nou devine o adevărată expediţie de jaf: î sparge uşa, se intră în locuinţa unui meşte-Jgar singuratic,
i se goleşte dulapul cu ali-ente şi pivniţa. Gratificându-1, pe deasupra, 1 câteva palme şi ameninţări. Furtişagurile
)cturne şi pline de şiretlicuri pe care cutuma pretinde din partea băieţilor, cu condiţia 4e rămâne în anumite limite,
se vor înmulţ1-îi ce devastează grădinile şi jefuiesc coteţele nt puşi la index; la Pezenas, se tună şi s' lgeră împotriva
„calfelor de meşteşugari, ^ lor care lucrează pământul şi a grădinarii ire] pornesc plini de răutate să culeagă noap. i
struguri şi care, nemulţumindu-se J101^
atâta, aduc o nemaipomenită pagubă P itrugerea butucilor de viţă". Tot astfel, ot^ ual de deriziune, de la un simplu
,,chilorn
sH

adresat unui individ cusurgiu până la marele charivari, devine o culpă de prim ordin dacă e însoţit de „prădăciuni".
Toate acţiunile care duc la spargeri, demontări şi mutări din loc sunt penalizate; pentru „a-şi bate joc" de
bur¬ghezii dintr-un cartier, câţiva tineri din Castel-naudary, în octombrie 1729, pornesc să spargă şi să sfărâme în
mod metodic toate porţile de pe o anume stradă. Ataşamentul aproape fizic ientru bunul personal — care, în oraş,
se re-uce adesea la perimetrul unei locuinţe — şi "titudinea de a fi în bunul său drept se afirmă > împotriva
agresiunilor simbolice care îl ing, cât şi împotriva donaţiilor forţate care grevează cu prilejul riturilor de trecere. A
te rage astfel sferei constrângerilor colective ai por beneficiari şi purtători de cuvânt sunt în nul rând tinerii, nu
înseamnă a contribui a exaltarea şi, în acelaşi timp, la convertirea in delicvenţi de cea mai josnică speţă? 3ta este
în orice caz impresia pe care o ează numărul imens de denunţuri şi de pro-■ e-yerbale care, în perioada

120
prerevolutionară, » niai cu seamă în marile burguri şi în rul ' .existenta unui necurmat război în ju-manierelor
acceptabile „de a se purta ale
319

JKmZ
Uf

Bxr
.■
Tineretului". Sub un singur termen, „libertin", folosit cu multă uşurinţă, burghezii din epocă nu ezită să grupeze
toate prejudiciile aduse familiilor asaltate din exterior sau minate din interior: trândăvie, înhăitare cu persoane rău
famate, risipirea patrimoniului în jocuri de no-
320

,
roc şi amorul venal, pasiunea frenetică pentru petrecerile de pe stradă, desconsiderarea tutu¬ror autorităţilor21...
Libertatea familiilor
Dar tinerii care, în plus, mânuiesc arma de¬riziunii, lezează în mod şi mai grav ordinea care începe să se constituie.
Ei pătrund în mij¬locul unui cerc care se consolidează şi contra¬atacă, controlând căsătoria, acest nod prin care
trece istoria oricărei locuinţe. Atentatul major nu mai este îndreptat, aşadar, nici împotriva „sfinţeniei căsătoriei",
nici împotriva „liniştii publice", ci, aşa cum consemnează parlamen¬tarii din Navarre atunci când condamnă, în
1769, charivari-ul, ci împotriva „libertăţii lă¬untrice a familiilor". In faţa numărului tot mai mare de victime care
protestează, nu trebuie să admitem că, pornind de la o perioadă pe care o putem, în mare, situa către mijlocul
se¬colului al XVIII-lea, tribunalele care dezbat problema acestor rituri repun în cauză însuşi temeiul acestora?
Vestigii — „demne de oa¬menii primitivi din partea locului", notează în anul XII prefectul din Hautes-Pyrenees —
ale unei forme de control social care impune trans¬parenţa şi dispune de o vastă panoplie de ac¬ţiuni care dau în
vileag şi pedepsesc opţiunile dăunătoare şi proastele comportamente famili¬ale. Se pare că, de acum înainte,
burghezia deţinătoare de bunuri, care judecă şi depune plângerile respective, capătă încetul cu încetul convingerea
că această sferă aparţine în exclu¬sivitate familiei, că nici o structură exterioară n-ar trebui să influenţeze hotărârile
care se iau 1Ji sânul acesteia; înseşi legile confirmă fără
-hivoe acest drept la delimitarea unei „vieţi Private".
Deşi nenumărate evenimente şi cuvintele şi înclină să sesizeze acest avans al „liber-
atfi lăuntrice", ne mai rămân de interpretat
321

cele câteva interesante recidive pe care le-am întâlnit în cursul cercetării documentelor care ne-au parvenit. Să
examinăm mai întîi ţintele cele mai de seamă ale deriziunii din Limoux, între anii 1740—1790: un controlor din
depar¬tamentul sării, un jurist specialist în dreptul feudal, un procuror din cadrul justiţiei feudale, un inspector al
lucrărilor publice din dioceza respectivă. Toţi aceştia opun cea mai înverşu¬nată rezistenţă cenzurii care îi lezează
în cali¬tatea lor de soţ sau de tată. Toţi sunt proprie¬tari, dar aparţin mai cu seamă tagmei conţo-piştilor şi a
juriştilor; personificări ale legali¬tăţii exterioare ale statului, stăpânind într-o măsură tot mai mare căile de
recurs, aceştia preîntâmpină sfidarea, provoacă o dezbatere între rituri şi o anumită modernitate juridică şi
administrativă care, şi ea, întocmai ca şi ve¬chiul charivari, întâlneşte întotdeauna, într-un moment sau altul,
traiectoria fiecărei familii.
Autoritatea parohului
La sate tensiunea se deplasează, de o ma- , nieră şi mai edificatoare, către un alt personaj, de o mare
importanţă: parohul. Format în se-minariile Contrareformei care au unificat po¬ziţiile preoţilor în ceea ce
priveşte religia şi moravurile, parohul se vădeşte a fi, chiar de la început, un adversar al tuturor formelor
tradiţionale de deriziune. Tună şi fulgeră în numele ,,păcii din sânul familiilor" împotriva practicării charivari-
ului, a judecăţii carnava¬leşti şi, la Vivarais de pildă, împotriva acelor „obiecţii" însoţite de simbolul falie ce
vizează unele tinere. Şi merge chiar până la a proteja, ca la Burzet, în 1780, un cuplu ameninţat cu dezlănţuirea unui
charivari, dispensându-1 de i una sau două strigări înainte de a-i da bine- I cuvântarea în secret, în plină
noapte. Hără- J zind oprobiului cutuma juvenilă în totalitate, I parohul denunţă toate formele de redistribuire,
01

121
ocazională, cu prilejul nunţii, de pildă: „De în¬dată ce cineva se căsătoreşte, ei [tinerii] îl su¬pun unei contribuţii
pentru a avea ce bea şi ce mânca. Dacă mirii refuză, aceştia se insta¬lează într-o tavernă pentru a se ghiftui pe
so¬coteala mirilor pe care continuă să-i hărţu-iască şi să-i insulte până ce aceştia plătesc toată consumaţia"
(Saint-Andre, Lod'eve, 1749). Mai mult chiar, parohul notează în mod amănunţit toate „furtişagurile",
„scandalurile", „dezordinile" şi „impietăţile" Tineretului: „Mi¬mează ceremoniile şi nici nu le pasă de
admo¬nestări, străbat satul deghizaţi şi dansând. In¬tră în sanctuar în timpul slujbei, aşezându-se între cruce şi
preot în timpul procesiunilor ca şi cum ar face parte din cler, stau cu spatele spre altar, râd şi vorbesc în timpul
slujbei, bat în bănci, trag cu pistolul în biserică sau în preajma zilelor de sărbătoare, dansează în faţa uşilor
bisericii, chiar înainte de catehism şi în timpul Aventului, cântă cântece obscene" (Nef-fies; Beziers, 1769).

Desigur, acţionând eu asemenea convingere împotriva tuturor practicilor care se sustrag dreptei credinţe pe care
o reprezintă, preotul de ţară traduce cu toată fidelitatea un ideal religios, dar ambiţia lui socială şi locul pe care, de
fapt, îl ocupă nu-1 stimulează oare să com¬bată, cu precădere, „dreptul de a controla" pe care, în numele
comunităţii, îl deţin tinerii? începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, preotul de ţară cumulează, de fapt, două
ro¬luri deopotrivă de importante. Pe lângă func¬ţia sa ecleziastică — pe care o exercită înves-'t cu noua sa
competenţă culturală, care se ex¬tinde din ce în ce mai mult prin controlul asu-Pfa învăţământului primar —■
monarhia 1-a ^semnat în calitate de reprezentant al său22. '}n 1667, înregistrează actele de botez, de că-torie şi de
deces, iar regulamentul care, în '37, îl obligă să le păstreze în dublu exem-?.. izbuteşte să generalizeze acest gen de
ac-1Vltate. I se cer, de asemenea, tot felul de re-
323

censăminte, în ţinuturile protestante, situaţia proaspeţilor convertiţi pe care îi supraveghează şi, uneori, îi denunţă.
Substituindu-se magis¬traţilor, prea ades neştiutori de carte în pro¬vinciile de limbă d'oc, parohul stabileşte
pozi¬ţia fiscală a fiecărui cetăţean, citeşte de la am¬von, la sfârşitul liturghiei, dispoziţiile şi regle¬mentările pe care
le primeşte de la guvernato¬rul provinciei respective. Această dublă mi¬siune — politică şi religioasă — îi îngăduie
să vegheze îndeaproape asupra disciplinei famili¬ale a cărei normă o exprimă denunţând adul¬terele,
concubinajele, gravidităţile nelegitime; punând chiar la cale, asemenea unui mijloci¬tor, unele uniuni matrimoniale;
dându-şi, ori¬cum, părerea asupra fiecărui proiect de căsă¬torie. Hotărârea luată de el poate arunca dis¬creditul
asupra unor membri ai parohiei: re¬fuză să-i împărtăşească pe cei desfrânaţi; îJ alungă din cimitir pe „libertin";
interzice spo¬vedania fetelor atrase de dans sau de felurite intrigi amoroase. Năzuind să devină duhovni¬cul
majorităţii femeilor din sat, al celor din familiile de vază mai ales, el sondează uneori până în intimitatea cea mai
tăinuită, cercetând, de pildă, acea practică a „funestelor secrete" care permit cuiva să se sustragă procreaţiei sau
„atunci când fata castelanului trebuie să plece în toiul nopţii la mănăstire, penitenta sa de optsprezece ani (stă trei
ore în confesional şi-şi acuză familia), pe care o socoate ameninţată de afecţiunea excesivă a unui tată vârstnic şi
ge¬los" (N. Castan).
Ceea ce remarcabila prezenţă a oamenilor de „control" printre victimele urbane ne-a în" găduit să bănuim se
confirmă aşadar şi se lă¬mureşte datorită tensiunilor din mediul rural, în secolul al XVIII-lea, cenzura rituală
optează din ce în ce mai des pentru înfruntarea adver¬sarilor săi cei mai înverşunaţi, printre care, în primul rând, se
află preotul. El însuşi, sta¬bilit de foarte multă vreme în parohia sa, di* rijează o întreagă colectivitate de surori,
fraţi»

an -
sşss
Re"°n?eJe cutumei

122
vat, asta înseamnă, fără îndoială, a te asocia luptei morale a Bisericii fără ca prin aceasta să te pliezi în faţa autorităţii
parohului. Aşa¬dar, puterea sa provoacă adesea o seamă de reacţii puternice, reacţii ce dau naştere unor lupte între
facţiuni, lupte al căror pivot este el însuşi, sau o seamă de denunţuri mai insi¬dioase care vizează, deseori în secolul
al XVIII-lea, diferiţi preoţi acuzaţi de crime sexuale în faţa oficialităţilor ecleziastice.
Replica Tineretului ale cărui rituri sunt puse la index e cu mult mai drastică. Toate formele deriziunii se succed şi se
combină pen¬tru a-1 persecuta pe preot: lovituri în poartă în toiul nopţii, devastarea grădinii, cântece ob¬scene,
lapidarea casei -parohiale, iar toate aces¬tea însoţite adesea de cele mai grave amenin¬ţări. Pe malul drept al
Ronului, la Aramon, Tineretul anilor 1780 e deosebit de turbulent. Pune la cale, în cursul carnavalului, un
chari¬vari împotriva unui nou cuplu, promiţând mi¬relui, prin intermediul unui cântec, că-1 va urca pe măgar;
preotul se ridică, de la amvon, îm¬potriva larmei şi a agitatorilor, dar, faţă de reacţia acestora, se abţine să meargă
mai de¬parte, nefericita păţanie a unuia dintre prede¬cesorii săi obligându-1 la prudenţă: acesta mer¬sese până
acolo încât îi admonestase chiar în tavernă, acest indestructibil „loc blestemat": „Trei sau patru tineri au pus mâna
pe el, l-au legat şi l-au purtat pe umeri până pe malul Ronului în care au vrut să-1 arunce; unul din¬tre ei s-a lăsat
impresionat de strigătele preo¬tului şi 1-a dezlegat [...] după care l-au pus să jure că nu le va dezvălui niciodată
numele, ceea ce acesta a şi făcut".
Dar asemenea confruntare nu rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte temeiurile şi for¬mele riturilor de
divulgare care, prin însăşi schimbarea lor, atestă pregnanţa acesteia. „Dreptul de a controla", drept cutumier, era
strict limitat la relaţia dintre sexe pe care o focalizează căsătoria: înainte, în timpul şi după,
326 f

purtarea nedemnă era supravegheată, judecată, dată în vileag şi pedepsită. Mai mult, culpa nu cădea sub incidenţa
cenzurii colective decât atunci când devenea publică: neregulile care precedau sau aveau loc după mariaj erau
pro¬tejate de chiar discreţia lor; numai nunta pro-priu-zisă se oferea în mod necesar cercetării şi judecăţii. Controlul
pe care îl exercită Bi¬serica merge mult mai departe, şi cum se con¬sideră a fi nu numai un adversar, dar şi un
concurent al cenzurii cutumiere, aceasta îşi va spori în aceeaşi măsură autoritatea şi va de¬nunţa acele
comportamente care, din principiu, îi scapă. La Aramon, în 1781, un charivari, în faţa rezistenţei înverşunate a
soţului, asociat cu parohul, începe printr-o serie de dezvăluiri din ce în ce mai detailate. Soţul „a încercat să atenteze
la onoarea mai multor femei, care s-au plâns de purtarea acestuia"; un cântec relatează cu lux de amănunte păţaniile
vecinei sale şi ale unei spălătorese. Soţia sa, o servitoare care „nu şi-a câştigat banii stând cu picioarele în¬crucişate",
a făcut cu răposatul său stăpân un copil, mort la naştere şi, se insinuează, a de¬turnat moştenirea... La Limoux, în
acelaşi an, mai mult de o sută de persoane conduse de „opt până la nouă tineri între cincisprezece şi douăzeci de
ani" satirizează, prin cântece, obi¬ceiul fiicei unui notar, care îşi vizitează în mod prea exclusiv prietena, fiica unui
negustor de furaje.
Morala publică pătrunde aşadar şi ea, şi din ce în ce mai adânc, în taina existenţelor, iar secolul al XlX-lea va da
acestei mutaţii o nouă dimensiune. în Germania, acest charivari, de¬numit aici Haberţeldtreiben, îşi lărgeşte în
aceeaşi măsură domeniul de intervenţie: „Re-Proşurilor de bază privind imoralitatea, adul¬terul şi legăturile
amoroase interzise li se adau¬gă acum homosexualitatea, incestul, concubina-Jul Şi poligamia; după 1870, lista
respectivă se îmbogăţeşte din nou, cu sodomia" (E. Hinrichs). ■fa Gasconia — ca şi în Germania — cele două
387

forţe politice şi morale, din satele epocii, preo¬tul şi învăţătorul, sunt spionaţi în ceea ce pri¬veşte viaţa lor
sexuală23. Şi se născoceşte chiar, în mod special pentru ei, un nou rit de deri¬ziune: împrăştierea în timpul nopţii a
unor mal¬dăre de iederă, de pene, de rumeguş sau chiar de morcovi atacaţi de gărgăriţe între porţile amanţilor
incriminaţi. Extinzând aceste acţiuni infamante specifice lunii „mai", preschimbând astfel buchetele de flori ce se
oferă cu prilejul căsătoriei, această dispersie infamantă, efec¬tuată în tăcere de către o seamă de cenzori anonimi,
dezvăluie, eludând legile care nu au prevăzut asemenea delict, secretul celor care cunosc şi regizează secretele
fiecăruia.
NOTE
1 A.C, Carcassone, FFI.
2 C. Karnoouh, „Le charivari et l'hypothese de
Ia monogamie", Le Charivari, publicaţie ce apare sub

123
direcţia lui J. Le Goff şi a lui J.-Cl. Schinitt, Mou-
ton-EHESS, 1981, p. 33—44.
' Această „economie matrimonială" constituie una din dimensiunile analizei fenomenului charivari pe care o
propune CI. Levi-Strauss în Le Cru et le Cuit, Paris. Pion, 1964, p. 343—344.
4 A.D., Var, Justice seigneuriale de Vârages, mai
.788.
5 Arhive private; extrase din La Chronologiette
i publicate de E. G. Leonard în Mon village sotis
,ouis XV, Paris, PUF, 1940.
6 C. Dauge, „Une azoade â Coarraze en 1762",
•ulletin de la societe de Borda, voi. XLV, Dax, 1921,
, 107—115.
7 De Ia Mărie Blanque, aurostera din Bearu de
sfârşitul secolului al XVIII-lea, posedăm mai multe
liscursuri funebre" (M.-C. Salles, La Poesie popu-ire en valtee d'Aspe, Orthez, 1980, p. 96—106); în jătură cu bocetul,
a se vedea E. de Martino, Morte Pianto rituale, Boringhieri, 1975.
8 A.D„ Aude, B 1210.
323

«■ A.A., Herault, C 6851.


10 A.D., Aude, B 2641.
11 L. Junod, „Le eharivari au pays de Vaud dans
le premiers tiers du XlX-e siecle", Schweizerisch.es
Archiv fur Volkskunde, voi. XLVII, Basel, 1951,
p. 114—129.
12 Toate cazurile care urmează provin din arhi¬
vele comunale ale oraşului Limoux — cercetate în
mod integral pentru perioada cuprinsă între anii
17A0—1790 —, plângeri şi petiţii adresate comanda¬
mentului militar al provinciei (A. D., Herault).
13 M. Agulhon a notat această discrepanţă între organizaţia de Tineret ca instituţie municipală şi or¬ganizaţia de
Tineret ca un ansamblu de practici în urma unui sondaj efectuat în arhivele poliţiei din Toulon (1774—
1779) (Penitents et Francs-Magons de Vancienne Provence, Paris, Fayard, 1968, p. 62). Pen¬tru Tineretul
pointevin, bine integrat în cadrul se¬niorial, a se vedea N. Pellegrin, Les Bachelleries dans le Centre-Ouest,
Poitiers, 1983.
14 A se vedea Le Jeu au XVUl-e siecle, Aix-en-
Provence, Edisud, 1976.
15 A se vedea A. Burguiere, „Pratique du ehari¬
vari et represion religieuse [...]", Le Charivari, op.
cit., p. 179—196. Inventarul — fundamental — con¬
damnărilor civile nu a fost făcut, a se vedea însă
unele notaţii retrospective în J.-L. Sourioux, „Le
eharivari. Etude de sociologie criminelie", L'Annie so-
ciologique, Paris, PUF, 1962, p. 401—414.
:e M. Ingram, Le Charivari, op, cit., p. 253.
7 Asupra acestor rituri penale, P. Saintyves, „Le Charivari de l'adultere et les courses â corps nus", L'Ethnographie,
Paris, 1935, p. 7—36, şi R. Pinon, i>Qu'est-ce qu'un charivari?", Kontakte und Grenzen, Festschrift fur Gerhard
Heilfurth zum 60, Gottingen, 1969, p. 393—405.
s Pledoaria este reluată în Plaidoyers et Action$ 9raves et eloquentes et plusieurs fameux avocats du 'arlement de
Bordeaux [...], Bordeaux, 1646, P. 197—208.
Pentru Bearn, C. Desplat, Charivaris en Gas-
ne> Paris, Berger-Levrault, 1982, p. 103; N. Castan
3fe

ă abordat cincizeci de cazuri din Languedoc în Le Charivari, op. cit., p. 197—206.


20 Pentru aceste trei cazuri, A.D, Herault, C. 6864

124
şi 6666, 1778.
21 In legătură cu acest „libertinaj", vezi C. Ni-
cod, „Les «seditieux» en Languedoc â la fin du XVIII-e
siecle", Droit penal et Societe meridionale. Memoires
et Travaux publies par la Societe d'histoire du droit
[...], Montpellier, 1971, p. 154—165. Câteva remarca¬
bile portrete de libertini închişi în urma unor or¬
dine în fortul Brescou, de lângă Agde, au fost creio¬
nate de către G. Sarret de Coussegues în Une prison
d'Btat au milieu du XVIII-e siecle, Paris, Les Presses
continentales, 1950. Jeari Van preş de abatele Fabre
(E. Le Roy Ladurie, L'Argent, l'Amour, la Mort en
pays d'oc, Paris, Ed. du Seuil, 1960) este portretul
literar al libertinului rural.
22 Despre parohul de la sfârşitul Vechiului Regim,
a se vedea N. Castan, Les Criminels de Languedoc,
Publications de l'universite de Toulouse—Le Mirail,
Toulouse, 1980, p. 127—128, 146—158, ca şi cercetările
în curs pe care le efectuează A. Molinier şi prezen¬
tate în „En Languedoc: le cure de village (XVII—
XVIII-e siecle)", Etudes sur Pezenas et l'Herault XI,
1980—1983, p. 59—65.
2? Această redefinire a frontierei controlului so¬cial este atestată pentru Germania de către E. Hin-richs, Le
Charivari, op. cit., p.- 297—306, iar pentru Gasconia de D. Fabre şi B. Traimond, ibid., p. 23—32.

FAMILIILE. ONOAREA Şl SECRETUL


de ARLETTE FARGE

aris. Oraşul funcţionează asemenea mirajului: aspiră o întreagă populaţie pe care câmpia n-o mai poate hrăni şi-i
respinge totodată pe cei care nu s-au putut integra, pe cei care nu mai au nici un fel de iluzie. In acelaşi timp,
favo¬rizează necurmatele deplasări ce se efectuează în ambele sensuri ale acelor persoane care, ve¬nite la oraş, se
reîntorc la ţară în timpul verii. Efervescenţă migratorie, mobilitate, prezenţă a unei populaţii flotante pe care nici
locul de muncă şi nici locuinţa nu au putut-o fixa: Pa¬risul este un oraş deosebit de frenetic, pe care cronicarii şi
memorialiştii contemporani s-au complăcut să-1 descrie cu încântare şi cu con¬vingerea că e plasat în inima
freamătului vie¬ţii. „Ar trebui oare să ruinăm capitala pentru a popula satele câmpiei?" se întreabă Louis-Sebastien
Mercier în faimosul său Tableau de Paris1, în care înfăţişează, cu minuţiozitate şi PHn de patos, o populaţie urbană,
agitată şi gu-falivă.
Astăzi se ştie foarte bine că acea structură
oeio-profesională a imigraţiei aparţine păturilor
defavorizate. Cei care se îndreaptă spre Paris
'ovin din mediile lipsite de mijloace mate-
a*f şi deja instabile: nu ţăranii înstăriţi îşi
arâsesc casele, ci muncitorii manuali, zilerii
sau tinerii din Savoia sau din alte părţi. Din
Jcina acestor „deplasări condiţionate de'oa-
331

meni", după expresia lui Abel Poitrineau2, des¬părţirile familiale devin obligatorii: unul pleacă, altul rămâne.
Uneori, câţiva se reîntorc în satul natal, dar, cel mai adesea, cei plecaţi au intenţia să cheme la oraş pe câţiva din
membrii familiei respective. între timp cei plecaţi trăiesc în oraş, se întâlnesc unii cu alţii; iar ca să poată trăi mai
bine se complac în concubinaj. Nu¬mărul copiilor abandonaţi e impresionant3, iar Spitalul Copiilor găsiţi nu e

125
decât un îngrozitor azil unde bolile şi mortalitatea urzesc o lichi¬dare plină de perseverenţă. Plasarea copiilor la o
doică4 dintr-o localitate aflată departe de Paris e o necesitate: din cei 21 000 de copii care se nasc în fiecare an, 20 000
pornesc într-o stra¬nie şi primejdioasă călătorie, călătorie efectuată cu şareta, pentru a fi încredinţaţi unor doici
asupra cărora părinţii nu pot avea nici un fel de control.
în faţa acestei incertitudini de fiecare clipă, a acestor grele condiţii de viaţă, se crede ade¬sea că o familie popuiară
propriu-zisă nici n-ar exista. Realitatea este însă cu totul alta, şi ar¬hivele poliţieneşti, oricât de puţin s-ar referi
acestea la asemenea probleme, izbutesc să sdii-ţeze un tablou mai puţin idilic, dar apar unele forme de viaţă mai
complexe decât cele de¬scrise în mod obişnuit. Forme de viaţă ce an¬trenează prin forţa împrejurărilor o seamă de
relaţii originale între domeniul privat şi cel public.

Familia citadina
De fapt, familia există5: poate că nu reunită în totalitatea ei, adică toate generaţiile trăind la¬olaltă, de la bunici la
nepoţi; fără îndoială di¬vizată, dar întotdeauna prezentă. Fiecare mem¬bru face adesea referire la ea; aşa cum reiese
din interogatoriile şi depoziţiile poliţiei. Ban sunt cei care, chiar dintre cei mai nevoiaşi, sa declare că nu locuiesc cu
nici un membru al
332

familiei lor. Unele evenimente importante din secolul al XVIII-lea ne stau drept mărturie. La 30 mai, anul 1770,
căsătoria moştenitorului tronului se celebrează la Paris cu fast regal şi festivităţi populare6. Poporul invadează
străzile pentru a răspunde la apelul regelui şi a asista la iluminaţiile plănuite să aibă loc în piaţa Lu¬dovic al XV-lea,
socotită a fi mai mare decât cea din faţa Primăriei. în vreme ce se îmbul¬zeşte într-acolo o imensă mulţime de
oameni, trăsurile încearcă să-şi facă drum cu orice preţ prin mijlocul acesteia: şi, pe neaşteptate, se pro¬duce
catastrofa. O sută treizeci şi două de per¬soane mor sufocate sau călcate în picioare de cei care încercau să se
salveze. Cadavrele sunt ex¬puse în cimitirul bisericii Madeleine la Ville-l'jEveque, pentru a putea fi recunoscute de
ve¬cini, prieteni sau rude. Rari sunt cei cu adevărat singuri; trei sferturi din corpuri sunt reclamate de către un
membru al familiei, apropiat sau îndepărtat.
Un alt eveniment, mai cunoscut de către is¬toriografie, oferă aceeaşi proporţie a prezenţei familiale; atunci când
condamnaţii la moarte, prin decizia tribunalului revoluţionar, văd apro-piindu-se ziua execuţiei, îşi scriu scrisorile
de adio. Scrisori care nu vor ajunge niciodată în mâinile destinatarului, dar vor rămâne printre documentele lui
Fouquier-Tinville la Arhivele Naţionale7. Scrisori provenind de la o seamă de oameni de rând implicaţi în mişcarea
revolu¬ţionară datorită unor fapte reprobabile şi care n-au nici un fel de legătură cu ideologia res-Pectivă. Scrisori
destinate, aproape în totali¬tatea lor, unui membru al familiei: soţie, frate, >ră sau copil. Prezenţa familială este
evidentă, cniar dacă un corespunde imaginii pe care ne-o cacern în momentul de faţă despre aceasta — reUniune
obligatorie a unui cuplu laolaltă cu C0Piii săi.

fr ^.ar ^amilia nu trăieşte retrasă în sânul ei; acţionată, risipită şi totuşi unită, familia este

fâra contenire „expusă" şi nu cunoaşte nici un fel de intimitate în sensul pe care i l-am putea da astăzi noţiunii
respective. Receptivi¬tatea ei e pe măsura imposibilităţii de a trăi numai în propriul ei cerc. Membrii nobilimii, ca şi
cei ai înaltei magistraturi, au o ascendenţa, succesiune, proprietăţi funciare moştenite, drept de primogenitură,
legături de sânge. Oamenii din popor sunt altfel; aceştia trăiesc sub ochii celorlalţi şi nu-şi clădesc prezentul şi nici
vii¬torul lor nesigur decât prin mijlocirea a nenu¬mărate reţele, dintre care doar una singură e de esenţă familială.
Dacă dorim cu tot dinadinsul să dăm o de¬finiţie familiei populare, trebuie ca, în primul rând, să subliniem faptul
că aceasta e total copleşită — şi constituită chiar — de o seamă de sisteme de dependenţă ce se situează în afara ei.
Esenţa ei constă în faptul că trebuie să se înfrunte zilnic cu celelalte familii, într-o textură inevitabilă de solidarităţi
şi contra-so-lidarităţi, textură ce ia naştere din acele spaţii sociale pe care e silită sa le accepte.
Imobilul, teatru public
Condiţiile de viaţă şi de habitat, paralel cu o cumplită restricţie, determină un mod original de existenţă: imobilul
parizian, situat de-a lun¬gul unor străzi înguste, mocirloase şi urât miro¬sitoare, ilustrează de minune situaţia. De
la me¬zanin la mansardă, totul este ocupat la maxi¬mum: proprietarii caută să profite de orice su¬prafaţă, fie ea cât
de mică. Incomodat de cori¬doarele de trecere, de aleile care duc de la ate¬lier în curte (de părţile acelea interioare
sau turnuri de balcoane exterioare incluzând curţi în care uneori se află un rezervor cu apă) Ş1 de latrinile din capul
scării, imobilul îşi prezintă fără pic de decenţă locatarii. In secolul aj XVIII-lea se întâmplă adesea ca burghezii sa

126
se amestece cu oamenii din popor; ei ocupă întotdeauna etajele aşa-numite nobile; în ge¬neral apartamentele de la
primul până la al patrulea etaj. Dedesubt şi deasupra locuiesc, într-un spaţiu fragmentat, o seamă de mun¬citori şi
de salariaţi. La parter se află în general atelierul sau dugheana care dă direct în stradă, ocupând-o chiar cu propria-i
tarabă. La me¬zanin, chiar deasupra atelierului în care lu¬crează, se află o încăpere care slujeşte drept debara sau
cameră de dormit pentru ucenici sau calfe. O scara interioară poate lega atelierul de încăperile de la mezanin. De-a
lungul dughe-nei este o alee care se blochează seara, alee ce îngăduie locatarilor imobilului respectiv intra¬rea în
curte. Una sau mai multe scări leagă eta¬jele între ele; camerele dau direct spre paliere. Uneori camerele acestea
comunică între ele şi, potrivit obiceiului, uşile rămân deseori' deschise către paliere sau către apartamentele vecine.
Dintr-o cameră se poate trece în alta sau ajunge eventual pe o altă scară sau coridor de trecere. Sus de tot, sub
acoperiş, se află podul, ocupat de pătule sau de câteva mici încăperi: îngheţate iarna, sufocante vara, acestea
adăpostesc un mare număr de muncitori flotanţi. Dacă meşteşuga¬rul sau neguţătorul de la parter e destul de bogat
şi are destui oameni în subordine, el este >i proprietarul acestui spaţiu pe care îl închi¬riază salariaţilor săi. In caz
contrar, toate aceste ■ămâruţe sunt închiriate, noapte de noapte, pen¬tru câţiva bănuţi. Aici stau claie peste
grămadă, 'e saltele sau pe mindire, pitindu-şi economiile >uţ> aşternut şi sub rufele culese cel mai adesea 'War de
pe jos8. Imobilul este înainte de toate 0 scenă publică pe care unii fac pe grozavii, iar ca^e alţii se ciorovăiesc,
deoarece nimic nu sate fi ascuns sau tăinuit. Certuri conjugale, coruri clandestine, locatar gălăgios, copii ne-^
âmpâraţi; totul se ştie şi se aude cu cea mai 5 uşurinţă. Promiscuitatea modelează com-P°rtamente Şi obiceiuri.

Strada şi atelierul

Mei viaţa celui care-şi câştigă pâinea muncind nu e mai ocrotită; meşteşugurile care se prac¬tică în plină stradă sunt
fără număr şi conferă peisajului parizian o originalitate fără contenire descrisă, sau doar schiţată. Deplasarea de
colo-colo constituie regula tuturor celor care-şi poarta în spate uneltele cu care-şi câştigă viaţa, fie că sunt spoitori
de vase, dentişti, vânzători ambu¬lanţi. Pentru! aceştia, faptul de a se afla tot timpul la vedere e deosebit de
important, ca şi acela de a fi uşor de recunoscut, după îm¬brăcămintea specifică meseriei respective, şi tot atât de
uşor de chemat. Cunoscuţi de tot car¬tierul, aceştia îşi încropesc clientela sub ceru] liber şi, uneori, pentru mai
multă siguranţă, ocupă un loc anume pe la răspântii sau pe sub porţi. Mai ales dacă e vorba de zileri sau de misiţi
— coşarii acţionează adesea în acelaşi fel pentru a fi găsiţi mai uşor.
Atelierul — spaţiu tradiţional de lucru al meşteşugarului, calfelor şi ucenicilor — este un loc intermediar între afară
şi înăuntru. Ta¬rabele şi tejghelele privesc spre stradă, se des¬chid către exterior. Muşterii şi calfele pot sta la taifas
tot timpul zilei. Slujbaşii, departe de a fi claustraţi, sunt numaidecât la curent cu tot ce se întâmplă prin preajmă,
ceea ce în¬lesneşte nenumărate forme de schimburi şi de solidarităţi. Nimeni nu poate ignora certurile dintre
meşteri şi lucrători, trecătorii recunos¬când dintr-o singură privire atelierele bine orânduite ale celor în care se ivesc
cele rnai puţine neînţelegeri. în condiţia unei vecinătăţi atât de strânse, concurenţa se află în toi: meş¬terul nu
şovăie să-şi trimită ucenicul să spic neze de la înălţimea ferestrei clientela vecinu¬lui pentru ca apoi să poată pune
mâna pe ea.
între viaţa de familie, viaţa imobilului i viaţa activităţii zilnice se profilează un perso¬naj familiar ce deţine un rol
de prim ordin •' copilul. între zece şi şaisprezece ani, acesta

trăieşte întocmai ca şi adulţii, împărtăşindu-se însă din bucuriile şi din jocurile copilăriei. Dat de foarte timpuriu ca
ucenic sau ajutându-şi părinţii în activitatea lor zilnică, tânărul îşi în¬suşeşte ritmul muncii, rigoarea şi
constrângerile acesteia. Dependent încă de propria-i familie, tânărul constituie o legătură socială suplimen¬tară
între diferitele spaţii în care acţionează ceilalţi indivizi. Copil al cartierului şi în aceeaşi măsură fiu al părinţilor săi,
acesta face diverse curse şi unele mici servicii sau cunoaşte, sub îndrumarea meşterului respectiv, riscurile
con¬diţiei de ucenic. El străbate spaţiile şi comu¬nităţile cu o uimitoare mobilitate şi ia parte în mod real la viaţa
publică şi la viaţa privată. Vecini, meşteşugari, negustori, preoţi sau dia¬coni îl văd în mod nemijlocit cum îşi duce
viaţa: căci aparţine în aceeaşi măsură cartie¬rului, ca şi familiei sale.

Cartierul este cu totul altceva decât un spa¬ţiu geografic: e un mediu autonom care acţio¬nează potrivit regulilor şi
legilor sale, un loc unde fiecare trăieşte sub privirea celorlalţi şi privindu-i, la rândul lui, pe ceilalţi. Mai multe
oficialităţi veghează asupra acestuia: comisarul-şef şi subordonaţii săi9, concomitent cu preotul parohiei şi acoliţii
sau diaconii săi. Personali¬tăţi morale de primă importanţă, aceştia sunt chezăşii ordinii şi ai carităţii: toată lumea

127
vine la ei în căutarea autorităţii şi a înţelegerii, a severităţii sau a indulgenţei. Personalităţi care marchează cartierul
prin prezenţa lor avizată, Punându-se la dispoziţia oricărui solicitant. De altfel, pentru anumite probleme,
colaborează Jnii cu alţii: comisarul poate cere, şi fără nici un fel de greutate, unele informaţii de la preot P legătură
cu vreun individ suspect. Populaţia |fe acest lucru, dosarele poliţiei conţin nume¬roase certificate de bună purtare
eliberate chiar °e către preoţi.
Comisarii sunt ochii şi urechile cartierului, -*ul poliţiei impunând chiar asemenea lucru. Ce?tia trebuie să se afle
pretutindeni, să ştie

tot, sa alerge cu prilejul fiecărui incident, să colecteze, cu ajutorul inspectorilor şi a spioni¬lor, orice crâcneală, toate
vorbele tendenţioase ce se colportează şi circulă din gură în gură, în hanuri, cârciumi şi în preajma fântânilor.
în acest context tumultuos în care viaţa publică şi viaţa privată sunt confundate aproape în toate privinţele, în care
oamenii trăiesc atât în afara, ca şi înlâuntrul propriei lor locuinţe şi unde controlul celuilalt îşi impune regulile,
onoarea este, în mod evident, un adevărat ca¬pital, o necesitate indispensabilă.
ONOAREA, NECESITATE PRIVATĂ Şl PUBLICĂ
Onoarea săracului
De multă vreme încă, onoarea e considerată drept un bun esenţial, comparabil cu viaţa însăşi, un bun care trebuie
ocrotit prin toate mijloacele. La începutul secolului al XVI-lea, un magistrat din Paris, unul din principalele
personaje ale lumii judiciare de pe vremea re¬gelui Francisc I, Jean de Miile, a redactat un cuprinzător text intitulat
Pratique criminelle, un fel de manual adresat celor care, asemenea lui, se vor dedica aceleiaşi profesiuni. In mica
introducere închinată regelui, Jean de Miile precizează: „Am avut nu de mult prilejul să cunosc unele cazuri, atât
din oraş [... ] cât şi din provincie; aceste cazuri, ce-mi reveneau de drept, le-am adunat într-un singur corpus şi am
alcătuit o lucrare unitară. M-am aplecat mai cu seamă asupra crimelor săvârşite împotriva persoanelor fizice;
pierderea unui bun material, a unui patrimoniu este întotdeauna recuperabilă printr-un mijloc sau altul, cea a
onoarei sau a vieţii niciodată!"10.
Dezonoarea, comparabilă cu moartea, e ° temă obişnuită în lucrările care tratează despre civilitatea din secolele
XVII şi XVIII: „Este ceea ce conferă oamenilor valoare şi stimă; este
338

ceea ce constituie baza bunei-credinţe, pe care se şi jura de altfel; este ceea ce triumfă asupra tuturor jignirilor
soartei şi asupra tuturor ata¬curilor lumii; e ceea ce, pe scurt, e preferabil chiar vieţii, e tot ceea ce e mai scump, mai
de preţ şi mai sacru din tot ceea ce posedă omul", scrie Courtin în Trăite du point d'honneur11. Departe de a fi
apanajul nobililor, onoarea e un bun pe care îl reclamă cu vehemenţă oa¬menii din popor: ,,întrebaţi-l pe primul
venit [tot Courtin e cel care vorbeşte] ce înseamnă să ai onoare; acesta îţi va răspunde că înseamnă să ai curaj.
întrebaţi-l ce înseamnă să ai curaj; iar el îţi va spune că asta înseamnă să preferi moartea unei injurii". Injuria este
mai mult decât o idee sau decât o noţiune, ea e un senti¬ment, o convingere cu care trăiesc şi despre care discută
bărbaţii şi femeile de pe stradă. De altfel, în secolul al XVIII-lea, Lenoir, şeful poliţiei, redactându-şi Memoriile,
menţionează acest statornic nesaţ al omului de rând faţă de propria-i onoare: „Conducerea poliţiei din-tr-un mare
oraş, care pune ordine în tot felul de societăţi, în care bărbaţii şi femeile se află aproape întotdeauna sub observaţie
[...], în¬lesneşte buna cunoaştere a influenţei pe care o are bârfa şi calomnia. Plângerile în legătură cu injuriile şi cu
denigrarea erau frecvente la Paris. Unii cereau reparaţiile cuvenite în faţa tribunalelor ordinare. Cel mai mare
număr de parizieni sâcâiau poliţia cu disputele lor domes¬tice şi cu problemele lor privind onoarea"12.
Se simte aici iritarea poliţiei în faţa afluxului de petiţii ce se refereau la onoare şi la reputa¬ţie; totuşi, Lenoir
înţelege la perfecţie meca-lismul respectiv: atunci când bărbaţii şi femeile trăiesc „sub control", ca în oraşul secolului
al XVIII-lea, cuvântul devine atotputernic, bârfele şi calomniile pot răni şi da naştere unor conflicte deosebit de
grave.
Unul din temeiurile onoarei constă de
'Pt în acea necurmată confruntare între fa-
nilii şi comunitate, în această lipsă de distinc-
339

,;*!
t'll
fVi! ii

128
ţie între viaţa privată şi viaţa publică. Deoa¬rece acest control omniprezent e cel care furni¬zează informaţiile
despre celălalt şi dă dreptul de a vorbi despre acesta. In mărturiile depuse în faţa poliţiei se găseşte de altfel foarte
des o expresie deosebit de semnificativă: „îl cunoso în calitatea lui de [...]". Informaţiile, strate¬giile unora şi ale
altora se bazează de fapt pe alte două importante resorturi ale evoluţiei vie¬ţii sociale: conştiinţa riscului şi ideea
unei relative egalităţi faţă de o precaritate comună.
Riscul face parte din viaţa cotidiană: eve¬nimentul urban e primejdios, uneori chiar ame¬ninţător. Boala,
accidentul, pierderea locului de muncă, văduvia şi moartea fac parte din viaţa zilnică, iar trama existenţei este
ţesută de con¬ştiinţa acestor posibile nenorociri. Riscul, reali¬tatea tangibilă, ca şi modalităţile lui de repre¬zentare,
dau naştere unui anumit număr de ati¬tudini care se doresc adaptate acestuia; iar ele generează comportamente şi
provocări. Putem, într-adevăr, să ne împăcăm cu riscul, putem fi copleşiţi de el, sau îl putem stăpâni, înfrunta sau
arunca pe umerii celorlalţi o povară deo¬sebit de grea pentru a-1 îndepărta de noi. A-l împinge în prăpastie pe altul
e un mod de a te înălţa pe tine într-o lume plină de incerti¬tudini.
Comunitatea populară cântăreşte fără conte¬nire formele de egalitate care-i înlănţuie mem¬brii în sânul unei
generale nesiguranţe econo¬mice şi fizice. Şi străduindu-se în acelaşi timp să nu cadă niciodată sub nivelul la care
con¬sideră ea însăşi că a ajuns, lipsită fiind de posibilitatea de a atinge acele trepte ale ascen¬siunii sociale la care
râvneşte. în acest echilibru fragil în care fiecare trăieşte sub controlul ce¬luilalt, această comunitate oferă vecinilor
săi, ca şi spectatorilor, o vulnerabilitate sporită. Şi, cu orice preţ, trebuie să poată controla fluxul a ceea ce se spune şi
se vede pentru a nu-şi asuma riscul de a deveni ea însăşi, pentru mo-

340

ment, victimă. într-o societate de „egali" e nea¬părat nevoie să te bucuri de stima celorlalţi. Onoarea necesară se
bazează în acelaşi timp pe acuta conştiinţă pe care o are poporul că reprezintă o masă nediferenţiată, obiect al
pu¬terii monarhului; conştiinţa de a fi tocmai „po¬porul" şi „vulgul" pe care se sprijină puterea - sacră a
monarhului. înlăuntrul acestei conşti¬inţe există un spaţiu în care se află sediul onoa-rei proprii şi a reputaţiei
personale care îngă¬duie de a-şi da unii altora un nume, de a se sustrage anonimatului, dând fiecăruia
posibili¬tatea să-şi ducă existenţa într-o configuraţie şi un statut proprii. Lucruri, toate acestea, care se expun
foarte repede riscului şi se pot discre¬dita cu repeziciune, atât de mult depind ele de cuvântul celuilalt şi de voinţa
sa simetrică de a se delimita şi acesta de aproapele său. Veşnice fluctuaţii privind onoarea şi dezonoarea cutre¬ieră
astfel comunităţile populare care, în mijlo¬cul fenomenelor de solidaritate perfect vizibile, dirijează şi jocul
destinului individual. Pot co¬exista în aceeaşi logică a onoarei atât o seamă de acţiuni colective de apărare faţă de
autori¬tăţi, cât şi unele acte personale de provocare la adresa vecinului pentru a-şi asigura locul de muncă şi
propria sa existenţă13.
Cuvântul şi injuria
„Cuvântul e o răbufnire periculoasă ce curmă securitatea societăţii constituite"14; în cartierul unde modalităţile de
sociabilitate, bazate pe ab¬senţa unei vieţi intime, sunt în mod esenţial orale, cuvântul determină afirmarea de sine
îm spaţiul colectiv. Structurează însăşi sociabili¬tatea susţinând-o, şi aceasta chiar când ea pune lr> pericol pe unul
din membrii săi.
Louis Sebastien Mercier descrie în mod 'trălucit aceste forme de luare constante de cu¬vânt care străbat spaţiul
oraşului: „în cea mai ^că piaţă, într-o dugheană, oamenii intră în
341

■>

preocupat tot timpul de stima pe care i-o acordă ceilalţi, singurul mijloc care-i garantează po¬ziţia exactă care-i
revine. Dacă vorba e atot¬puternică, primejdia de a deveni într-o bună zi ea însăşi victimă e deosebit de mare. O
pri-^Jmejdie cu atât mai serioasă întrucât acelei so¬ciabilităţi a comunicaţiei orale i se adaugă aceea, inevitabilă, a
promiscuităţii fizice, a cunoaşterii obiceiurilor fiecăruia. Cuvântul care circulă se bazează, de asemenea, pe acest
mod extins de cunoaştere a vecinilor şi a tuturor celor din cartier, forţa lui devine din ce în ce mai mare. în acest
context, orice cuvânt insinuant, pro¬vocator, imprecis chiar, în legătură cu repu¬taţia unuia sau a altuia, atrage
după sine o suită întreagă de consecinţe imediate: bănuiala arun¬cată asupra cuiva modifică lanţul de sociabili¬tate
care lega altădată unele persoane ce se so¬coteau mai mult sau mai puţin egale în ceea ce priveşte stima (sau
consensul) reciprocă. Ra¬porturile cvasiegalitare se degradează, în vreme ce prinde contur o ierarhie chiar şi mai

129
vădită decât cea existentă: unul din personaje este dat pe neaşteptate la o parte. Această ruptură (sau modificare) nu
distruge mecanismele care pri¬vesc sociabilitatea generală şi nici structura lor globală, deoarece aceasta instaurează
o seamă de sisteme de alianţe, sisteme ce constituie ele în¬sele această sociabilitate.
Cuvântul injurios nu poate fi plasat decât în interstiţiile interzise care urmăresc minarea or¬dinii sociale, bazată pe
raţiune şi pe natură. Elitele, ca poliţia de pildă, organizează şi ur¬măresc să menţină o societate bazată pe de-
Pendenţă: „Această societate nu poate exista decât datorită subordonării, care, în mod natu¬ral, este sufletul
oricărei societăţi". O dată ce Principiul respectiv a fost admis, formulat aici «e Courtin pentru a da n H««---i-
vorbă unii cu alţii şi discută despre o sumede¬nie de lucruri care n-au nici o legătură cu obiectul în cauză; are
loc o vorbărie fără sfâr¬şit pentru a încheia cea mai măruntă cumpă¬rătură, şi lăsarea din preţ cu câţiva bănuţi le
taie răsuflarea celor doi interlocutori. Oamenii au vorbit deja mult în încăperea cu pricina, dar nu e de-ajuns; e
obiceiul ca discuţia să se reia în faţa uşii, pe palier sau de-a lungul scării [...]. în cafenele, se aud certuri, ţipete,
glume proaste. Acest limbaj plin de impetuozi¬tate este atât de familiar parizienilor, încât fiecare masă din
cafenea îşi are oratorul ei. Dacă e singur, intră în vorbă cu chelnerul, care nu-şi vede capul de treabă, cu cafegiţa
care schimbă banii; iar în lipsa acestora caută din oohi pe cineva dispus să-1 asculte. Vizitiii şi căruţaşii, după
sudălmile obişnuite, trec la un schimb violent de cuvinte triviale; mâncă-cioşii nu apar decât la sfârşitul acestei
vorbă-rii, trăncăneala reîncepând după un schimb amical de pumni. Pe vasele de pasageri nu te poţi înţelege cu
nimeni; e o rumoare confuză, neîntreruptă. Marinarii abia dacă pot să-şi co¬munice comenzile. Iar când se
întâlnesc două asemenea vase, de pe fiecare punte se înalţă câte un glas ascuţit, care-i aţâţă pe toţi pasa¬gerii.
Atunci se revarsă o adevărată ploaie de injurii, rămânând de văzut pasagerii de pe care vas îi reduc la tăcere pe
cei de pe celălalt vas. Glasurile puternice şi pătrunzătoare îşi răspund unele altora; iar vasele se află la o
depărtare de două sute de stânjeni când un strigăt prelungit mai poate aduce la ureche cine ştie ce ocară
accentuată într-un anume ^™ fel"15.
societăţi". O dată ce
cipiul respectiv a fost admis, formulat aici Courtin pentru a da o definiţie a ceea „,ce este injuria", trebuie să-ţi
cinsteşti tatăl şi Jftan-ia, autorităţi suverane întocmai ca şi insti-uţiile care statornicesc aceste raporturi de su~
ioritate şi inferioritate. Plecând de la această ^ziune socială, e uşor să definim injuria; pen-
A afla, a-1 asculta pe celălalt, a împărtăşi ceea ce-ai aflat şi altuia — acestea sunt mijloa¬cele privilegiate pentru ca
cineva să-şi evalueze poziţia socială, s-o considere sau s-o reconsi¬dere, fixând locul pe care-1 ocupă celălalt ÎV1
raport cu cel ocupat de el f«c*>«« n~" '" ierarhiilor fnfaMw''-1-

mmm mmmm
tru Coartin, nu trebuie să atentăm la viaţa nimănui, nu trebuie să denigrăm categoria so¬cială a cuiva, deoarece a
pierde „onoarea pu-dicităţii înseamnă o pierdere la fel de irepara¬bilă ca şi aceea a vieţii". Matrimoniul este baza
societăţii, un principiu sacru şi natural. Fap¬tul de a atenta la bunurile şi la reputaţia cuiva intră în categoria
injuriilor de neiertat. Tot astfel, nu trebuie să nesocoteşti lucrurile care determină bunăstarea şi liniştea societăţii
civile. Această definiţie a injuriei şi inventarul care îi urmează indică punctele cele mai vulne¬rabile ale familiilor
şi ale comunităţilor, acolo unde injuria devine mai muşcătoare şi mai dis¬tructivă. Injuria nivelează sistemul
valorilor, încercând să compromită, prin defăimare, ca¬lomnii sau deriziune, acel acord natural, ob¬ţinut prin
consens, pe care indivizii îl încheie între ei având în vedere relaţiile lor de depen¬denţă. Plângerile motivate de
injurii, plângeri regăsite în arhivele judiciare, pun în lumină faptul că aceste conflicte au loc la punctele de
joncţiune unde se stabileşte şi se menţine un .
raport de subordonare, de orice natură ar fi, ialM;jmţm. . -7 *""£"* Deţlei> f [e~
rip altfpl nrPiti■' """ a JdUdarosemei sa]e, cel care e sâcâit
ae amei, acesta Pnn insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin vir-
Aşa ca nu trebuie sa ne mare faptul ca mij- tuoasâ sau {, P 0 irte In
loacele cele mai des folosite pentru a lovi in- diente]ă uceni(!u] Xt în căutări ~-
divizii şi familiile sunt agresivitatea bărbatului pe socot.pai* »«~- "
împotriva femeii şi formele seculare de înfrun¬tare, reale sau mitice, între lumea masculină şi lumea feminină.
Ajunge să pui la îndoială vir¬tutea femeilor. Cuvintele, în cazul acesta, sunt nişte ciudate paspartuuri, care, totuşi,
au întot¬deauna nişte efecte garantate. Intr-un articol din Memoriile sale intitulate „Despre dificul¬tatea de a
anihila falsele zvonuri în momentul în care au căpătat o oarecare consistenţă" (ms. 1422, p. 302),' Lenoir, şeful
poliţiei, men¬ţionează această categorie constantă de obiceiuri: „Nimic mai obişnuit la Paris decât să emiţi dubii
asupra virtuţii femeilor şi chiar asupra purtării celor cărora nu li se putea reproşa ni¬mic care să aibă vreun suport
real sau măcar

130
a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate
de unele vagi clevetiri. Vulnerabilitate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă
plă¬cere şi într-un mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie
unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se dis¬creditează sau se demolează onoarea unora sau a
altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se
expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă să-şi recapete
„onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.
Recurs pentru onoarea pierdută?
A recurge la autorităţi e absolut necesar: fami¬lia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi
e nevoită să se reabili¬teze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert
nor¬mele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile
de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16.
în calitate de reprezentant al şefului poli¬ţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi un per¬sonaj de primă importanţă
a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ri¬dică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal",
sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru to¬tul asemănătoare cu
cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de
faţa la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la
efectuarea tuturor anchetelor

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte
criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însăr¬cinarea să primească toate plângerile sau
de¬nunţurile, ei trebuie să întocmească procesele-verbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict,
au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze.
Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de
ei atunci când apar unele li¬tigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte co¬misarul este un loc familiar, care se
observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi
de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele
pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particu¬lare pentru a fixa pe perete vreun denunţ ano¬nim,
alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră,
informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce sur¬vine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz
la caz.
Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în
departamentul său: Tre¬buie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un
accident de -irculaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau
1 sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să asigure o permanenţă stabilă, e tot timpul în deplasare prin cartierul
respectiv. Comandan¬ţi poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul ;i-I constrânge să-şi facă datoria, pentru a evita
°rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă. in plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teri-
iriu. o seamă de lucrări privind întreţinerea strâzilor, curăţenia, circulaţia.
347

în' mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al
solicitărilor de pro¬tecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Ca¬racterul
original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora.
Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în
acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi
detestat, obiect ce in¬spiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi au¬torii de tratate sau de dicţionare privind
acti¬vitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi
simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva
nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida
caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în
care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa
demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia.
Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se des-tăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot
faţă de el va în¬cerca cel incriminat să spulbere orice suspi¬ciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o

131
mai temeinică justificare, iar comisa¬rul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe
altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin nume¬roase şi
cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu
întineze reputaţi3

sau onoarea unuia din locuitorii departamentu¬lui său.


Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite de¬ficienţe ale unuia dintre
membrii săi (un fiu ri¬sipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un
fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admo¬nestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta
o plângere împo¬triva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul aces¬tei
pedepse, administrate în public, îl izolează de familie şi îl determină să nu mai cadă nici¬odată într-o asemenea
greşeală.
Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când purtarea acestuia
este unanim dezapro¬bată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte
fără socoteală banii destinaţi întreţinerii fami¬liei, care-şi petrece prea multă vreme prin câr-umi fără să se ocupe de
copiii săi, turbulenţi iu irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de iste femei a căror purtare lasă de dorit. în general,
soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este interogat şi
trimis la închisoare. Unde rămâne puţină vreme: multe soţii au ne¬voie de aportul economic al soţului pentru a
supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident.
în cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit
de infamantă tradu¬cerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. Caz în care onoarea este pierdută de două ori, Jn
momentul comiterii culpei respective şi în momentul în care aceasta e sancţionată de opi-^ia publică. Caracterul
public al justiţiei (afi-Şarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, Sui
tinerilor) compromite o adevărată re-araţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată

349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul
de a urmări redo¬bândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două
tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe
şi acoperă de ruşine restul familiei.
La lettre de cachet*
în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbi¬trar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii
confruntate cu dez¬onorantul libertinaj al unora din membrii aces¬tora, familii care doresc să evite orice acţiune
judiciară normală, socotită a fi infamantă. Ce¬rerea de trimitere la închisoare al unui mem¬bru al familiei
respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul
de fa¬milie.
O curioasă rechemare la ordine a cancela¬rului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al
XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere
spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchar¬train primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de
Brilhac. O tânără femeie, domni¬şoara de Colombier, este răpită din ordinul pri¬mului preşedinte de către doi
poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de
moravuri uşoare, singurul motiv al reclu¬ziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu-
* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închi¬soare sau la exil.
350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Ră¬pirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei
arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat,
re¬dactează două scrisori, una adresată preşedin¬telui general al parlamentului, Dl. de La Be-doyere, cealaltă

132
autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Bril-hac17, în care îşi arată indignarea.
Aceste mi¬sive îi permit să-şi exprime părerea asupra for¬melor ordinelor de arestare, ca şi asupra modu¬lui în
care se slujeşte regele de toate acestea, îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să
daţi nici un fel de ordin în numele propriei voastre auto¬rităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în
totalitate în persoana domniei-voas-tre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât
cu multă prudenţă şi numai în împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de ca-chep'. Nici o
altă persoană, în afara regelui, nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament.
In scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligati¬vităţii secretului în
.asemenea probleme, de¬monstrând prin aceasta că unul din principa¬lele temeiuri ale unei lettre de cachet constă
în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de ca¬chet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate
precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul aces¬tei tinere femei, arestarea a avut parte de o
asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşi¬rea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul
Rennes şi întreaga Bre-nie sunt la curent cu evenimentul: „Se poate imagina oare un procedeu care să stârnească
mai multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai ^are măsură pe acel- ofiţer în ochii lumii ca
351

tru Courtin, nu trebuie să atentăm la viaţa ' nimănui, nu trebuie să denigrăm categoria so¬cială a cuiva, deoarece a
pierde „onoarea pu~ dicităţii înseamnă o pierdere la fel de irepara- ' bilă ca şl aceea a vieţii". Matrimoniul este baza
I societăţii, un principiu sacru şi natural. Fap¬tul de a atenta la bunurile şi la reputaţia cuiva intră în categoria
injuriilor de neiertat. Tot astfel, nu trebuie sa nesocoteşti lucrurile care determină bunăstarea şi liniştea societăţii
civile. Această definiţie a injuriei şi inventarul care îi urmează indică punctele cele mai vulne¬rabile ale familiilor
şi ale comunităţilor, acolo unde injuria devine mai muşcătoare şi mai dis¬tructivă. Injuria nivelează sistemul
valorilor, încercând să compromită, prin defăimare, ca¬lomnii sau deriziune, acel acord natural, ob¬ţinut prin
consens, pe care indivizii îl încheie între ei având în vedere relaţiile lor de depen¬denţă. Plângerile motivate de
injurii, plângeri regăsite în arhivele judiciare, pun în lumină faptul că aceste conflicte au loc la punctele de joncţiune
unde se stabileşte şi se menţine un raport de subordonare, de orice natură ar fi,
de altfel, acesta.
Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că mij¬loacele cele mai des folosite pentru a lovi in¬divizii şi familiile sunt
agresivitatea bărbatului împotriva femeii şi formele seculare de înfrun¬tare, reale sau mitice, între lumea masculină
şi lumea feminină. Ajunge să pui la îndoială vir¬tutea femeilor. Cuvintele, în cazul acesta, sunt nişte ciudate
paspartuuri, care, totuşi, au întot¬deauna nişte efecte garantate. Într-un articol din Memoriile sale intitulate
„Despre dificul¬tatea de a anihila falsele zvonuri în momentul în care au căpătat o oarecare consistenţă" (ms.
1422, p. 302)i Lenoir, şeful poliţiei, men¬ţionează această categorie constantă de obiceiuri: „Nimic mai obişnuit la
Paris decât sa emiţi dubii asupra virtuţii femeilor şi chiar asupra purtării celor cărora nu li se putea reproşa ni¬mic
care să aibă vreun suport real sau măcar
34* I
34'

părelnic". Denigrarea virtuţii feminine e o armă ce poate atinge mai multe obiective; fie că lo¬veşte în femeia
respectivă, fie că loveşte în bărbatul legat de această femeie. Şi este folo¬sită adesea în scopul de a tranşa şi alte
tipuri de conflicte, în afara celor afective sau conju¬gale: pentru compromiterea reputaţiei meşte¬rului atunci când
eşti propria-i calfă se poate recurge, în unele cazuri, la anumite insinuări privind comportamentul soţiei acestuia.
Cu mult în urma injuriilor de ordin sexual, care aten¬tează la „pudicitate", vin cele care aduc în pri¬mul plan
temele tradiţionale privitoare la ones¬titate, sobrietate, ardoarea muncii, avariţia, ca¬maraderia etc.
în orice caz, cuvântul transformă cu atât mai profund jocul raporturilor sociale cu cât proasta reputaţie are mult mai
grave conse¬cinţe pe plan economic: discreditului social i se adaugă pierderea agoniselii, a slujbei sau a lo¬cuinţei.
Dată fiind instabilitatea populaţiei, avem întotdeauna de a face cu o problemă gravă. Artizanul şicanat din pricina
beţiei, a le¬nei sau a lăudăroşeniei sale, cel care e sâcâit prin insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin vir¬tuoasă sau
înţeleaptă, îşi pierd o parte din clientelă; ucenicul aflat în căutarea unui meşter pe socoteala căruia vecinii vorbesc
vrute şi ne¬vrute nu-şi găseşte nici slujbă şi nici salariu; soţul, sau soţia, ponegriţi de cei din jurul lor sunt
îndreptăţiţi să se teamă pentru propria lor activitate sau pentru bunele raporturi avute pană atunci cu proprietarul,
în vreme ce o fe¬meie sedusă şi abandonată nici nu se poate gândi să-şi găsească vreun rost care să-i per¬mită să
trăiască şi să-şi crească şi copilul.
Onoarea are valoare economică; punerea ei în discuţie şi modalităţile cu ajutorul cărora se îace aceasta sunt perfect
adecvate gradului de yulnerabilitate ale condiţiilor fiecărui individ lri parte. Vulnerabilitate socială şi economică a
poziţiei artizanului, afectată cu multă uşu-iţă de anumite injurii. Vulnerabilitate sexuală
3K

133
a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate
de unele vagi clevetiri. Vulnerabilitate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă
plă¬cere şi într-un mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie
unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se dis¬creditează sau se demolează onoarea unora sau a
altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se
expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă să-şi recapete
„onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.
Recurs pentru onoarea pierdută?
A recurge la autorităţi e absolut necesar: fami¬lia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi
e nevoită să se reabili¬teze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert
nor¬mele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile
de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16.
în calitate de reprezentant al şefului poli¬ţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi un per¬sonaj de primă importanţă
a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ri¬dică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal",
sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru to¬tul asemănătoare cu
cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de
faţă la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la
efectuarea tuturor anchetelor
346

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte
criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însăr¬cinarea să primească toate plângerile sau
de¬nunţurile, ei trebuie să întocmească procesele-verbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict,
au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze.
Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de
ei atunci când apar unele li¬tigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte co¬misarul este un loc familiar, care se
observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi
de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele
pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particu¬lare pentru a fixa pe perete vreun denunţ ano¬nim,
alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră,
informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce sur¬vine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz
la caz.
Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în
departamentul său; Tre¬buie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un
accident de circulaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau
> sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să asigure o permanenţă stabilă, e tot timpul în
deplasare prin cartierul respectiv. Comandan¬tul poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul Şi-1 constrânge să-şi facă
datoria, pentru a evita ?rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă.
1 Plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teri¬toriu, o seamă de lucrări privind întreţinerea
'trăzilor, curăţenia, circulaţia.
347

în mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al
solicitărilor de pro¬tecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Ca¬racterul
original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora.
Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în
acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi
detestat, obiect ce in¬spiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi au¬torii de tratate sau de dicţionare privind
acti¬vitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi
simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva

134
nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida
caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în
care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa
demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia.
Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se des-tăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot
faţă de el va în¬cerca cel incriminat să spulbere orice suspi¬ciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o
mai temeinică justificare, iar comisa¬rul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe
altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin nume¬roase şi
cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu
întineze reputaţia
348

sau onoarea unuia din locuitorii departamentu-Jui său.


Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite de¬ficienţe ale unuia dintre
membrii săi (un fiu ri¬sipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un
fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admo¬nestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta
o plângere împo¬triva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul aces¬tei
pedepse, administrate în public, îl izolează de familie şi îl determină să nu mai cadă nici¬odată într-o asemenea
greşeală.
Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când purtarea acestuia
este unanim dezapro¬bată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte
fără socoteală banii destinaţi întreţinerii fami¬liei, care-şi petrece prea multă vreme prin câr¬ciumi fără să se ocupe
de copiii săi, turbulenţi sau irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de nişte femei a căror purtare lasă de dorit. în
general, soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este
interogat şi trimis la închisoare. Unde rămâne puţină vreme: multe soţii au ne¬voie de aportul economic al soţului
pentru a supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident.
In cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit
de infamantă tradu¬cerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. paz în care onoarea este pierdută de două ori, *n
momentul comiterii culpei respective şi în ftiomentul în care aceasta e sancţionată de opi-nia publică. Caracterul
public al justiţiei (afi-Şarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, biciuirea tinerilor) compromite o adevărată re-
Paraţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată
349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul
de a urmări redo¬bândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două
tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe
şi acoperă de ruşine restul familiei.
La lettre de cachet*
în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbi¬trar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii
confruntate cu dez¬onorantul libertinaj al unora din membrii aces¬tora, familii care doresc să evite orice acţiune
judiciară normală, socotită a fi infamantă. Ce¬rerea de trimitere la închisoare al unui mem¬bru al familiei
respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul
de fa¬milie.
O curioasă rechemare la ordine a cancela¬rului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al
XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere
spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchar¬train primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de
Brilhac. O tânără femeie, domni¬şoara de Colombier, este răpită din ordinul pri¬mului preşedinte de către doi
poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de
moravuri uşoare, singurul motiv al reclu¬ziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu-
* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închi¬soare sau la exil.
350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Ră¬pirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei
arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce Ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat,
re¬dactează două scrisori, una adresată preşedin¬telui general al parlamentului, Dl. de La Be-doyere, cealaltă

135
autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Bril-hac17, în care îşi arată indignarea.
Aceste mi¬sive îi permit să-şi exprime părerea asupra for¬melor ordinelor de arestare, ca şi asupra modu¬lui în
care se slujeşte regele de toate acestea.
îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să daţi nici un fel de ordin în numele
propriei voastre auto¬rităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în totalitate în persoana domniei-voas-
tre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât cu multă prudenţă şi numai în
împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de ca¬chet". Nici o altă persoană, în afara regelui,
nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament.
în scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligati¬vităţii secretului în
.asemenea probleme, de¬monstrând prin aceasta că unul din principa¬lele temeiuri ale unei lettre de cachet constă
în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de ca¬chet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate
precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul aces¬tei tinere femei, arestarea a avut parte de o
asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşi¬rea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul
Rennes şi întreaga Bre-tei sunt la curent cu evenimentul: „Se poate
gina oare un procedeu care să stârnească multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai măsură pe acel- ofiţer în ochii
lumii ca

351

cel la care s-a recurs?". Apoi Pontchartrain adaugă: „Atunci când şi primul preşedinte ar putea avea impresia că-şi
poate aroga asemenea drept, ar trebui să-şi ia cel puţin unele mă¬suri pentru a evita scandalul, în vreme ce el a
procedat exact invers".
Afirmaţie implicită, fără nici o îndoială: s-ar putea crede că Pontchartrain ar fi putut trece eventual cu vederea
această „mârşăvie" dacă, cel puţin, totul s-ar fi petrecut în cea mai mare taină. Taină care constituie însăşi baza şi
justificarea .supremă a unei lettre de cachet. Să se aresteze cu toată discreţia, să se evite scandalul, să se disimuleze
culpa şi făp¬taşul, totul printr-un unic înscris regal, iată însăşi raţiunea unei lettre de cachet. Dl. de Bril-hac a greşit
pe toată linia: nu numai că şi-a arogat un drept care nu i se cuvenea, dar ac¬ţiunea respectivă a declanşat o
asemenea ■ pu¬blicitate încât scandalul şi dezonoarea au înso¬ţit de îndată răpirea numitei domnişoare Co-
lombier.
Prin intermediul acestor scrisori ale lui Pontchartrain ne aflăm în faţa unei riguroase interpretări a acestor lettres de
cachet, şi nu trebuie să uităm că ne aflăm la începutul se¬colului, în anul 1709. Către mijlocul secolului practica
ordinelor regale se amplifică, în mă¬sura în care, desigur, acestea se obţin cu mai multă uşurinţă. La Paris, după
cum se ştie, şe¬ful poliţiei se bucură de privilegiul de a fi de¬ţinătorul ordonanţelor regale şi de a le putea folosi
atunci când este în joc siguranţa şi li¬niştea publică, ordinea socială şi soarta unor anumiţi răufăcători. La lettre de
cachet devine un instrument de asanare a capitalei: se con¬sideră că Berryer, Sartine şi Lenoir l-ar fi fo¬losit mai
mult decât în mod frecvent. Printr-un dublu proces privind asentimentul faţă de ase¬menea procedură şi de
iniţiativă personală pri¬vind solicitarea acesteia, familiile vor profita de asemenea măsuri rapide şi excepţionale.
352

PĂSTRAREA SECRETULUI
A pune în valoare onoarea prin intermediul con¬flictelor atunci când este vorba de violenţe, atacuri la persoană, de
hoţii, ca şi de rea-cre-dinţă şi de înşelăciuni, este, pentru o familie nenobilă şi lipsită de importanţă, un mijloc de a
exista şi de a neutraliza cuvântul celuilalt, închisoarea, în urma denunţului familiei şi a cercetărilor efectuate de
poliţie, denotă into¬lerabilul caracter public pe care-1 poate căpăta o tară familială, obiect de bârfă şi de repro¬şuri
din partea vecinilor. Onoarea nu este pier¬dută dacă regele, în secret, printr-un act pri¬vat, fără a se recurge la
obişnuitul aparat de justiţie, dispune arestarea elementului incrimi¬nat; fărădelegea dispare o dată cu acesta în
umbra închisorii. Partea vizibilă a dezonoarei ascunsă astfel fără întârziere conferă puritate familiei, redându-i o
imagine publică fără pri¬hană.
Procedând în felul acesta, familia face să dispară ceea ce inevitabila fuziune dintre viaţa privată şi viaţa publică n-ar
fi îngăduit să ră¬mână ascuns. Pentru a păstra secretul şi o oa¬recare intimitate aceasta a recurs la cea mai arbitrară
instituţie regală, cea care conferă pu¬terii monarhice caracterul ei cel mai absolut. Uimitor paradox procedural, care
prezintă, lu¬cru demn de subliniat, un dublu interes pen¬tru membrii familiilor populare: conştiinţa de a fi supuşi

136
ai regelui în aceeaşi măsură ca no¬bilii şi ca burghezii, ca şi posibilitatea de a se delimita de infamie recuperându-şi
onoarea Şi eludând semnele unei justiţii degradante..
Cererea familiilor
Acest procedeu e perfect interiorizat de către familii.- departe de ele ideea că o asemenea for-toâ, instituţională şi
regală ar putea constitui 0 soluţie dispreporţionată faţă de neînsemnata
353

lor onoare pierdută sau ameninţată. De altfel găsim diferite alte exemple de părinţi puţin doritori să-şi vadă
arestatul pus în libertate temându-se ca nu cumva noile lui nelegiuiri să deterioreze din nou imaginea onoarei lor
proprii. Dosarele în care sunt prezentate cazu¬rile unor împricinaţi sunt revelatoare în această privinţă: petiţiilor
adresate familiei li se dau răspunsuri pline de severitate, refuzându-se pur şi simplu eliberarea solicitanţilor.
Scrisorile guvernatorului insulei Desirade sunt deosebit de instructive referitor la su¬biectul respectiv. Intre 1763 şi
1789, acesta trimite câteva liste cu numele „persoanelor pe care le consideră apte de a-şi lua locul în so¬cietate". Şi,
aproape de fiecare dată, notează că familia nu e de acord, precizând însă că tâ¬nărul respectiv e totuşi gata să se
conformeze tuturor hotărârilor familiale. Unul spune că e de acord cu matrimoniul dorit de tatăl său, altul adaugă
că, „având o figură foarte vul¬gară", acceptă să se călugărească, aşa cum do¬reşte familia. Ciudate liste de nume,
tragică soartă a celor închişi în legătura cu care se subliniază că boala, mizeria şi epuizarea i-au adus într-o stare de
extremă slăbiciune. O scrisoare din 1765 e deosebit de impresionantă; adresându-se tatălui sau, Alliot se tânguie:
„îndură-te cel puţin să-mi îmblânzeşti soarta, nu sunt destul de pedepsit cu suferinţa mea de picioare, cu faptul că
sunt despărţit de soţia şi de fiul meu, fără să mai pun la socoteală fap¬tul că mă aflu la o depărtare de 2 000 de
leghe departe de patrie, mai nenorocit decât negrii care locuiesc în ţinutul acesta?"18.
Cele şi cei care se află deţinuţi într-o în¬chisoare pariziană întreţin şi ei unele curioase relaţii cu familiile respective:
acestea din urmă sunt informate tot timpul de conduita prizonierilor şi-şi dau în mod regulat aviz^ în legătură cu
menţinerea sau cu eliberarea lor din închisoare. Se întâmplă destul de QeS ca unii deţinuţi, deşi au o comportare
lţu

mitoare, să ceară ei înşişi să mai rămână la închisoare. Informaţiile care ne-au parvenit sunt atât de laconice încât nu
se pot cunoaşte motivele care stau la baza unor asemenea de¬cizii19- Putem presupune, cu un minimum de
certitudine, că unii deţinuţi, fiind trataţi în mod corect, preferă pentru moment să rămână Ia adăpost decât să
înfrunte vitregia timpuri¬lor, riscurile unei vieţi de familie plină de greutăţi, ca şi suspiciunea sau denunţul celor
din imediata lor apropiere.
Independent de diferitele atitudini ale fa¬miliilor, e interesant totuşi să se observe în ce măsură şi-au însuşit acestea
respectiva for¬mulă oficială de arestare la cerere a unor membri ai familiilor în cauză pentru a-şi salva aropria lor
onoare, secretul şi intimitatea.
Răspunsul autorităţilor: ordinea publică
Intr-o primă etapă, administraţia răspunde în totalitate acestui gen de cereri, motivaţia sa îndreptâţindu-le întru
totul. Dar aceasta se ba¬zează pe un alt concept decât cel privitor la onoarea familiilor: cel al ordinii şi al liniştii
publice. Ceea ce, de altfel, constituie însuşi obiectivul pe care şi-1 propune instituţia res¬pectivă, în chiar momentul
înfiinţării acesteia, în 1665. Dicţionarele de poliţie amintesc, prin¬tre altele, că ordinea şi liniştea publică depind
e pacea care domneşte în sânul familiilor şi de bunăstarea generală. „Poliţia este ştiinţa
e a guverna oamenii şi de a le face bine, arta de a-i face fericiţi atât cât e cu putinţă şi atât cât e necesar pentru
interesul general al so-cietăţii", afirmă Dl. des Essarts20. Conceptul1
! poliţie e asemenea unei filosofii cu un ecţru deosebit de larg: promovarea fericirii binelui public, mai mult chiar,
asigurarea finelui public prin intermediul fericirii tutu-■ indivizilor. Această convingere grăbeşte for¬jarea noţiunii
de poliţie,, atribuindu-i un sta-
353

tut de „ştiinţă a fericirii". Definită în felul acesta, sarcina acesteia este, fără îndoială, imensă; şi se înţelege că, pentru
a şi-o înde¬plini, e nevoită să elimine din sânul societă¬ţii instigaţiile deosebit de grave, instigaţii care implică o
seamă de intervenţii judiciare, în¬totdeauna furtunoase.
Onoarea familială şi menţinerea ordinii pu¬blice pot coincide în cunoscuta cerere de ares¬tare, în felul acesta se
elaborează, prin inter¬mediul acestei practici coercitive, o concepţie „civică" a onoarei care se defineşte din ce în ce
mai mult în funcţie de respectul care se manifestă de către aceasta pentru buna ordine generală. Suntem departe de
acea onoare so¬cotită ca manifestare a unei superiorităţi de castă.
Edificată pe o filosofie a fericirii şi a or¬dinii, nu e de mirare că poliţia are în vedere bunăstarea familiilor. Totul, sau
aproape totul devine de competenţa acesteia. Tocmai ceea ce va spune Duchesne în Codul poliţiei din 1757,

137
prezentat de către autor ca un compendiu al marelui Tratat al lui Delamare, atunci când ajunge la următoarea
formulare. „Poliţia are drept obiectiv general interesul public, obiec¬tivele pe care le urmăreşte sunt, într-un
anu¬mit sens, nelimitate". Interesul public coin¬cide, în acest caz, cu ideea de „civilizaţie", acea idee care permite
unei naţiuni să trăiască potrivit unor uzanţe civilizate raţionale. în epoca respectivă, după cum se ştie, ideea de
civilizaţie este foarte apropiată de ideea de po¬liteţe, de bunătate, de civilitate. Norbert Elias îi precizează în mod
explicit sensul: „civili¬zat" înseamnă „cult", „politicos" sau „curte¬nitor" (poli, police), una din acele noţiuni
aproape sinonime pe care curtenii le foloseau într-un sens mai mult sau mai puţin cuprin¬zător pentru a semnala
comportamentul lor specific şi prin care înţelegeau să opună înal¬tul nivel al obiceiurilor şi al modului lor de viaţă
celui al oamenilor mai simpli şi mai pu-
356

ţin evoluaţi din punct de vedere social21. De altfel, Mirabeau-tatăl nu se înşală atunci când scrie: „Dacă aş întreba:
«în ce credeţi că ar consta civilizaţia?» mi s-ar răspunde: «Civili¬zaţia unui popor constă în îmblânzirea
mora¬vurilor, în urbanitate, în politeţe»".
Nobilimea, ca şi burghezia, au avut întot¬deauna impresia c-ar fi deţinătorii civilitâţii şi ai politeţii, unicele
modalităţi spectaculoase de a se delimita de condiţia celor mai umili din¬tre oameni. Elementul de noutate constă
în faptul că promovarea acestei idei de civilitate dincolo de practicile tradiţionale ale Curţii şi ale înaltei burghezii
devine o necesitate pentru ca aceasta să devină o normă socială. Nu-i mai revine doar unei clase sau unui grup
social să prezinte un anumit nivel de civilitate, ci aceasta îi revine statului însuşi, întregii socie¬tăţi. Se instaurează
atunci un proces de civili¬zare în decursul căruia tot ceea ce se consideră ■a fi barbar, violent, iraţional trebuie să se
şlefuiască numaidecât, trebuie să fie sacrificat. Poliţia devine unul din mijloacele cele mai sigure pentru a se obţine
un minimum de ci¬vilizaţie acolo unde nu domneşte decât confu¬zia, şi aceasta într-o foarte mare măsură deoarece
puterea se sprijină pe un raport de forţe între o seamă de grupuri sociale rivale. Nobilimea şi burghezia sunt forţe
care se anulează în faţa monopolului statului: sufi¬cient de solidare pentru a nu distruge sistemul social în
complexitatea lui, într-o conjunctură suficient de conflictuală pentru a nu face bloc comun împotriva regelui.
Poporul se află încă la un nivel puţin ridicat pentru a gira pute¬rea, asupra lui putându-se abate, venită din afară,
ideea de pacificare, de însănătoşire, de frnpăcare. De la care se deschide un imens câmp de punere în practică:
politeţea, civili-tatea şi armonia trebuie să inunde spaţiul so¬cial, relaţiile dintre indivizi, ca şi cele dintre
colectivităţi, conţinutul relaţiilor dintre familii ?i comunităţile urbane. Poliţia regală (aşadar
357

cea urbană) întruchipează acest vis al secolului al XVIII-lea: trebuie să facă totul pentru ca, în sfârşit, îmblânzirea
moravurilor să coincidă cu fericirea fiecărui individ în parte, fără ca ordinea în ceea ce priveşte lucrurile şi
persoa¬nele să fie modificată.
Cunoscând poporul, intervenind în reţeaua relaţiilor sale obişnuite şi familiale, explorând acest univers pentru a-1
stăpâni şi a-1 îndemna să-şi însuşească o seamă de comportamente su¬puse disciplinei. Organizarea poliţienească,
modelată după formele proprii ale puterii re¬gale, devine un mod de a vedea, ca şi unul de a institui ordinea.
Ingerinţa în intimitatea fa¬miliilor şi încuviinţarea acestora sunt cele două faţete ale unei aceleiaşi utopii: fuziunea
popo¬rului cu regele său.
Autoritatea şi secretul
Comandantul general al poliţiei este, prin ex¬celenţă, personajul cel mai bine plasat pentru a se strădui să exercite
această formă de pu¬tere personală, pentru a personifica prezenţa regală în ochii poporului. în tragediile familiale,
regele, prin intermediul acestui locotenent al său, numeşte şi-1 repune pe calea cea bună pe cel nelegiuit printr-un
ordin de arestare re¬simţit simbolic şi în mod real de către fami¬lii, într-un raport complex cu vinovăţia, cu
scandalul, cu secretul, în posibila sa personali¬zare a relaţiilor cu regele (dacă acesta bine¬voieşte să-şi plece
privirea asupra unei familii, îi acordă, în mod simultan, dreptul la exis¬tenţă şi iertarea), familiile acceptă să fie
cer¬cetate în însăşi intimitatea lor de către coman¬dantul general al poliţiei. Dăruirea propriei lor sfere private, dar
pe care îl fac regelui, aş¬teaptă, în schimb, darul regelui care şterge pentru totdeauna culpa.
Se creează astfel un anumit echilibru mo¬mentan pornind de la acest arbitrar act regal
358

solicitat de către oamenii din popor spre fo¬losul onoarei şi al normalizării relaţiilor cu cei¬lalţi. Comandanţii de
poliţie se vor folosi de acesta şi vor abuza de el potrivit propriului lor temperament: Berryer, Sartine, Lenoir (pentru
a nu cita decât o parte din ei) îşi vor exprima deseori satisfacţia de a fi putut evita compromiterea unor familii.

138
însăşi structura rolului de comandant general de poliţie, aşa cum a fost el conceput în momentul instituirii sale, în
1665, lasă o libertate totală celui care deţine acest post. „Gazetarul regelui", potri¬vit expresiei lui Marc
Chassaigne22, este func¬ţionarul care aduce ştirile, care e perfect in¬format despre ceea ce se face şi despre ceea ce
se spune, şi care deţine, în acelaşi timp, şi ' puterea represivă. Pentru a îndeplini aseme¬nea sarcină, comandantul
de poliţie are ne¬voie de mai multă viclenie şi curiozitate decât de înalte studii de drept. Des Essarts nu se înşală
atunci când afirmă că acesta trebuie să fie dotat „cu o atenţie continuă, cu o vigilenţă . fără cusur, deseori cu o rară
energie şi mereu cu o mare înţelepciune"23. îşi perfecţionează în mod permanent rolul, căci, în ceea ce-1 pri¬veşte,
nu este vorba de a respecta un cod sau nişte legi şi de a avea grijă să se aplice dis¬poziţiile acestora — cu excepţia,
bineînţeles, a edictelor regale —, ci mai curând de a stabili reguli, uzanţe, dispoziţii şi ordine acolo unde consideră
că nu există aşa ceva.
Totuşi, se întâmplă ca însuşi poporul să în¬cerce impunerea anumitor limite acestor forme
I excesivă putere. In mod obişnuit cu totul acord privind cererile de arestare venite partea familiilor, se întâmplă
uneori ca să
i revolte împotriva acestora, atunci când i se pare că aceste cereri nu respectă criteriul &> ut des căruia trebuie să i
se supună. Un singur exemplu: cel al revoltei pariziene din ^ai 1750, revoltă sângeroasă pricinuită de arestarea în
plină stradă a fiilor unor arti¬zani24. Câţiva copii dedaţi jocului (denumiţi
35$>

libertini) sunt arestaţi ziua în amiaza-mare din ordinul comandantului poliţiei de câţiva tur¬nători- şi inspectori
uneori deghizaţi, întovăr㬺iţi adesea de câteva trăsuri închise. Emoţia atinge punctul culminant: populaţia se
adună şi se revoltă, intervin tot felul de poliţişti, sunt ucişi câţiva dintre acesteia, iar tinerii sunt eliberaţi din
închisoare de îndată ce se află unde fuseseră închişi. Parlamentul se alar¬mează: se deschide o anchetă, în care
figu¬rează numeroşi împricinaţi şi martori. In rân¬durile acuzaţilor se află chiar poliţiştii. Intero¬gaţi în legătură cu
actele săvârşite de ei, cu provenienţa ordinelor primite, cu propriul lor comportament, aceştia se arată uimiţi în faţa
vendetei populare şi a umilinţei acuza¬ţiei. Nu primesc ei oare zilnic plângeri din ' partea părinţilor incapabili să-şi
stăpânească progeniturile, umplând cancelariile cu cereri de arestare din ordinul regelui? Din ce pricină a devenit
deodată scandalos faptul de a aresta câţiva tinerei fără căpătai, dedaţi jocurilor şi spargerii caldarâmului? Şi de ce
părinţii, pri¬mii care cereau asemenea lucru, s-au revoltat de data aceasta?
Aceste evenimente sunt semnificative: ce¬rerile de arestare din partea familiilor sunt nişte acte private care permit
represiunea pri¬vată. Numai intervenţia regală solicitată de către părinţi poate salva reticenţa şi circum¬scrie
evenimentul într-un cadru privat. Din momentul în care statul ia iniţiativa prin in¬termediul comandantului
poliţiei, totul se dez¬echilibrează: actul respectiv devine public, concesia regală privind arestarea cuiva nu mai
constituie o favoare, ci o pedeapsă publică şi solemnă; acea lettre de cachet şi ordinul de arestare devin arbitrare şi
samavolnice.
Nu putem înţelege curioasa traiectorie a cererii de arestare cerută de un membru al familiei decât în asemenea
perspectivă, când regele, răspunzând unei iniţiative private, con¬firmă în mod irevocabil caracterul privat a'
360

BUH

tea unor legi şi despre atentatul la libertate, se urmăreşte reinstaurarea puterii judecătoreşti, complet ignorată din
pricina acestor forme ale puterii autoritare. In acelaşi timp -— şi Ma-lesherbes nu ezită să sublinieze acest fapt —
lumea este uimită văzând cum unii neînsem¬naţi funcţionari din cadrul poliţiei devin ade¬văraţii mânuitori ai
acestor ordine regale. In legătură cu acestea, regelui îi parvin în mod regulat o seamă de reproşuri, iar acesta îşi
asumă sargina, ca Ludovic al XV-lea în 1759, de a găsi calea unei reconcilieri între liniştea familială şi liniştea
publică. Numai că aseme¬nea asigurări nu mai conving pe nimeni. Chiar şi comandantul-şef al poliţiei începe, în
cele din urmă, să se îndoiască de eficacitatea ares¬tărilor cerute de familie. Cu unele accente mo¬derniste, Lenoir
se pronunţă cu privire la arestarea tinerilor într-o scrisoare adresată re¬prezentanţilor comisarilor în octombrie
1774, în felul următor: „E primejdios să se aplice tinerilor care nu sunt pasibili de pedepse cor¬porale metoda
[închisoarea] care îi pune în contact cu persoane mai în vârstă şi care nu le pot da decât cele mai rele exemple
[...]. închisoarea la care au fost condamnaţi drept pedeapsă, departe de a le corija viciile, le în¬făţişează noi
modalităţi de a se deda viciu-dui [...]. Atunci când nu este vorba de un delict grav, e mai bine să fie încredinţaţi
pă¬rinţilor decât să fie trimişi la şcoala viciului"26. In aceste rânduri apar trei teme: închisoa¬rea, şcoală a viciului;

139
vârsta copilăriei,' vârstă vulnerabilă, care nu trebuie pusă în contact cu cea a adulţilor; părinţii, în calitatea lor de
primi responsabili în privinţa educaţiei copii¬lor lor. Acest ultim punct e de o mare impor¬tanţă: deoarece indică
transferul de la respon¬sabilitatea publică a statului faţă de familie la o responsabilitate privată care va reveni doar
părinţilor. Autoritatea statului va trece pute¬rea sa domestică asupra părinţilor: în cele din
362

urmă ordinea publică şi liniştea familiilor vor fi, încetul cu încetul, disociate.
Ideea pluteşte în atmosfera epocii: există anumite dubii în legătură cu legitimitatea ce¬rerilor de încarcerare din
partea familiilor şi unele temeri în legătură cu posibilele maşinaţii privind anumite interese succesorale care se află
în spatele acestor cereri, ca şi cu abuzu¬rile de putere pe care acestea le implică atât de des. Aproape nimeni nu mai
poate înţelege cum se face ca onoarea unei familii poate fi salvată printr-un artificiu de procedură: cauza dezonoarei
să fi fost aşadar pedeapsa şi nu fărădelegea comisă? Aceasta este argumentaţia lui Mirabeau din lucrarea sa din
1782. Des Lettres de cachet ei des prisons d'Etat. (Despre Ies Lettres de cachet şi închisorile de stat). Altfel, aceste
lettres de cachet sunt o practică constantă, cotidiană, a cărei aplicare depăşeşte în mare măsură problemele de
familie; iar vic¬timele, de la hoţ la preot, de la libertin la pros¬tituată, devin din ce în ce mai numeroase. Şi nu se
ştie foarte bine care sunt sferele de competenţă ale justiţiei obişnuite: consultând registrele deţinuţilor alcătuite de
inspectorii de poliţie, se remarcă marele număr de arestaţi din înalt ordin şi fără a fi judecaţi. In acelaşi timp, reiese
că e cti neputinţă să se afle moti¬vul pentru care cutare delicvent se află prins mai curând în ochiurile plasei regale
decât în cele în ale justiţiei clasice.
La lettre de cachet iscă un adevărat val de nemulţumiri; deoarece' aceasta întruchipează tot ceea ce e mai odios şi
mai intolerabil din puterea regală. Justiţia privată a regelui în¬cepe să fie contestată, i se cere din ce în ce mai
vehement să-şi asume un caracter public, în vreme ce viaţa de familie nu trebuie să se mai confunde cu cea a
statului.
Malesherbes, Mirabeau vor ataca şi ei la lettre de cachet. Circulara pe care Breteuil, ministru al casei regale27, o va
redacta în mar¬tie 1784, reprezintă un text capital în măsura
363

în care acesta încearcă să stabilească unele reguli acolo unde nu, domneşte decât arbitra¬rul. Căci devine de primă
urgenţă suprimarea unor abuzuri mult prea vădite: familia e un cadru afectiv propice iregularităţilor, ca şi
exagerărilor. Aşa că trebuie impusă o limită liberului arbitru al părinţilor: „Se pot insti¬tui câteva reguli la care să se
poată referi cea mai mare parte din cazuri". Alienaţii sau „im¬becilii" nu mai pun nici un fel de problemă: societatea
trebuie protejată de ei sau ei tre¬buie protejaţi de ei înşişi. în ceea ce-i priveşte pe libertini care, de altfel, nu tulbură
ordinea publică prin nişte delicte caracteristice, se pune doar problema de a-i speria prin intermediul unei perioade
de „corecţie" care nu trebuie să dureze mai mult de un an sau doi. Apoi, im¬petuozitatea vârstei explică şi ea o serie
de lucruri. Se înţelege de la sine că „slăbiciunile femeilor şi ale tinerelor fete" trebuie stăvilite în acelaşi fel. Cât
priveşte neînţelegerile con¬jugale, trebuie să se dea dovadă de o maximă vigilenţă: deoarece acestea sunt cazurile
care prilejuiesc cele mai grave abuzuri şi hotărâ¬rile cele mai nefericite. Oricum, familiile tre¬buie convinse că vina
nu cade asupra lor, ci asupra celui care a comis fărădelegea, şi că forţa publică nu are dreptul să intervină în absolut
toate cazurile.
Avem de a face cu un text important prin faptul că e incert: Breteuil nu se gândeşte nici o clipă să suprime cererile
pe care familiile le adresează autorităţilor. încearcă numai să le circumscrie într-un cadru normativ mai strict şi se
întreabă cât e de reală eventuala dez¬onoare a unei familii atunci când unul din membrii acesteia e risipitor sau
libertin. Şi-apoi, e într-adevăr vorba de o afacere de stat? Avem de a face cu un text fundamental şi pen¬tru că
acesta pune în evidenţă o serie de pro¬bleme pe care abolirea acestor lettres de cachet din martie 1790 nu le va
suprima, şi pe care
3(54

par-de
*n jurul refjli''6^ f^ste2Ver Care le
mmmm

365

rezoluţia

finală survenind abia în luna martie a anului 1790; decretele de abolire ale acestor lettres de cachet sunt în sfârşit
votate. Totuşi, începând din august 1790, apare o lege prin care se în¬fiinţează tribunalele de familie. E nevoie,

140
aşa¬dar, ca dezbaterile să fie reluate, chibzuindu-se îndelung asupra imposibilităţii civile de a lăsa familiilor
dreptul de a veghea asupra onoarei Jor.
Deliberările parlamentare reflectă modul în care e pusă, simultan, problema respectivă, de o manieră mai mult sau
mai puţin ambiguă, şi faptul că naţiunea nu poate abandona fami¬liile acelui unic domeniu privat. La început
apar o seamă de convingeri foarte clare, ferm bazate pe anumite certitudini ideologice şi fi¬losofice. In primul rând,
poporul nu mai este proprietatea regelui, voinţa naţională face le¬gea, faptul de a fi supus autorităţii regale e
so¬cotit drept o infamie, iar faptul de a trăi sub cea a legilor o eliberare. în situaţia aceasta, in¬versiunea reală şi
simbolică e totală: nu mai este vorba, ca înainte, de a fi recunoscut, prin bunăvoinţa regelui, „atins" de el şi maculat
prin pedeapsa publică a justiţiei obişnuite, deoarece sacra uniune dintre popor şi rege a fost lichi¬dată şi
despotismul dovedit rupe acordul mi¬lenar pentru ca libertatea să triumfe. „E un privilegiu infamant acela de a fi
judecat mai curând de rege decâf de lege",30 exclamă con¬tele de Castellane, deputat în Adunarea naţio¬nală, într-
o şedinţă din octombrie 1789, inver¬sând întru totul termenii raporturilor de odi¬nioară dintre rege şi supuşii săi.
„Nu vi se va mai vorbi în mod necorespun^ zător despre onoarea familiilor, onoare care, se spune, nu putea fi
păstrată decât prin nişte or¬dine arbitrare. Această frază atât de des re¬petată nu va mai sluji de acum înainte drept
mască susţinătorilor din umbră ai sclaviei.'", ex¬clamă iarăşi dl. de Castellane. Aşadar, faptul că regele şi-a
apropriat onoarea familiilor de~

notă barbarie şi servilism, ca şi existenţa ace-]ei persistente prejudecăţi care aruncă ocara asupra familiei unui
criminal. Trebuie, desigur, să se renunţe la acest concept de onoare co¬lectivă: culpa e un act personal, o pată
indivi¬duală care nu trebuie să aducă nici un fel de prejudiciu celor apropiaţi. Numai individul e responsabil de
propria-i persoană, şi e o abe¬raţie să se lase să se creadă că abjecţia crimei atinge şi familia făptaşului. La 21
ianuarie 1790, abatele Papin se pronunţă cu toată fermitatea asupra acestei probleme: „Lăsaţi-vă înduple¬caţi la
strigătele raţiunii; respingeţi ceea ce condamnă o filosof ie sănătoasă; căci greşelile, Într-o naţiune înţeleaptă, sunt
întru totul per¬sonale f. ..]. Faptul de a arunca asupra unei familii inocente, până la ultimele generaţii, dez¬onoarea
unei fărădelegi comise de un singur vinovat constituie o prejudecată barbară"31.
Pentru a lupta împotriva acestei prejude¬căţi, trebuie prelucrate mentalităţile, trebuie smulsă eroarea de acolo de
unde se află înră¬dăcinată de secole; şi, într-un mod cât se poate de natural, Guillotin, care vorbeşte în aceeaşi zi,
crede că sarcina respectivă e deosebit de greu de adus la îndeplinire, întrucât eroarea aceasta e adânc înrădăcinată
în popor, focar de arhaism, zonă supusă credinţei. Eroarea e, oricum, sinonimă cu poporul, fie că acesta se află în
Vechiul Regim sau în plină Revoluţie. ,Căci mai ales în popor se fixase eroarea; de¬oarece nobilimea îşi scuturase
jugul; iar ade¬vărurile morale sunt cu greu percepute de un Dopor rătăcit care respectă din obişnuinţă tot ceea ce i-
a fost transmis de către părinţi şi care venerează cu religiozitate chiar şi minciuna pe care a auzit-o repetată încă din
leagăn. Trebuie ă sperăm că poporul se va grăbi să se instru¬iască."
Legile, bineînţeles, sunt acolo de faţă pentru a-i impune adevărul şi, de acum înainte, tre¬buie să se constituie un
dispozitiv legislativ ur-
367


S «re
a"Sust i™ "Iai *«>■
când
o for-
3
££
Se

Sifttti!
f*e arhaism -' in •■
IBI
mmm

tru

familial este rt Relatare S


p
din
n

141
368

cachet- aii-
ssmm
aceia

Se instituie
Ş

:ct

370

naud, deputat de Orne; tot ceea ce spune, cu privire la problema în cauză, în termeni plini de lirism, reia cuvânt cu
cuvânt întreaga dez¬batere, şi anume că existenţa unui tribunal e necesară pentru menţinerea moravurilor
Re¬publicii, pentru liniştea şi secretul familiilor. ,,Eh! Cum să ne imaginăm că, în mod electiv, legislatorul respectiv
ar fi urmărit să desfiin¬ţeze o instituţie atât de minunată, atât de emo¬ţionantă, atât de utilă ca cea despre care este
vorba? O instituţie care are drept obiectiv princi¬pal menţinerea moravurilor şi pacea familiilor; o instituţie al cărei
scop constă în reîmpăcarea unui fiu cu propriul lui tată, a unei femei cu chiar soţul ei, al unui frate cu fratele său?
Ah! Nu e nici o îndoială că nimic pe lume nu e mai interesant decât asemenea instituţii; şi nimic nu are mai mare
importanţă pentru Republică decât aceste tribunale a căror sarcină e să curme duşmăniile şi dezbinările din sânul
fa¬miliilor, să aducă pacea şi fericirea acestora, să nu mai dea publicului prilejul de a asista la odiosul şi scandalosul
spectacol al unui fiu care se ridică împotriva celui care i-a dat viaţă, forţându-1 să pună capăt carierei sale printr-o
acţiune judecătorească plină de înver¬şunare şi îndreptată împotriva propriului său sânge; al unei femei care-şi
înjoseşte soţul în faţa naţiunii, umilindu-1, îndurerându-1, stră-duindu-se, în pofida celei mai elementare de¬cente,
să arunce asupra lui dispreţul şi bat¬jocura: şi tocmai desfiinţarea acestor tribunale ni se propune?"35.
în momentul pregătirii Codului civil, în timpul dezbaterilor care au avut drept obiectiv autoritatea paternă şi
maritală s-au regăsit o seamă de străvechi ecouri: pentru unii, „greşe¬lile copiilor trebuie să rămână tăinuite în
cadrul strict al familiilor, fără să aibă loc vreo forma¬litate judiciară, fără existenţa vreunui docu¬ment scris";
pentru alţii, „tatăl are dreptul să ceară arestarea unui copil de doisprezece ani, în vreme ce pentru întemniţarea
unuia mai
372

mare de şaisprezece e nevoie de autorizaţia unui comisar"; iar pentru alt grup, o prea mare autoritate atrage după
sine barbaria, legea na¬turală constând în acordarea protecţiei din par¬tea părinţilor, „îndreptăţitul respect" din
par¬tea copilului. .. Oricum, articolele 375-—383 ale Codului civil din anul 1803 vor soluţiona problema organizând
din punct de vedere ju¬ridic funcţia corectivă paternă (şi nu parentală), întemniţarea unui membru al familiei,
întem¬niţare cerută de familia respectivă, a supravie¬ţuit, înlocuită de drepturile autorităţii paterne asupra copiilor
minori şi de cele ale autorităţii maritale. în ceea ce priveşte femeia, Codul pe¬nal prevede posibilitatea unor
pedepse corpo¬rale, iar mai târziu, în 1838, legea referitoare la organizarea unui azil de alienaţi în fiecare
de¬partament rezolvă tradiţionalul caz al „creti¬nilor şi al nebunilor".
Legea dă bărbatului dreptul de a-i corija pe toţi cei care sunt pricina unor necazuri domes¬tice. Autoritatea paternă
şi maritală e un drept privat recunoscut în mod oficial. în acest spa¬ţiu autoritar care este familia, drepturile
fe¬minine sunt inexistente, în vreme ce secretul familiei se poate adapta condiţiilor juridice şi supravieţui cu
destulă uşurinţă.
Deoarece au fost „numite" de către lege, do-meniul privat, ca şi cel public, au dobândit o existenţă proprie. Omul, el
singur de data aceasta, asigură legătura cu societatea şi cu au¬toritatea. Nici cartierul şi nici vecinii nu mai deţin
puterea de a recupera onoarea familiilor.

142
NOTE
1 L. S. Mercier, Tableau de Paris, Amsterdam,
781—1788.
2 A. Poitrineau, Remues d'hommes. Les migra-
tions montagnards en France, XVlI-e—XVIII-e siecle,
Paris, Aubier, 1983.
373

' Lenoir, Memoires, în manuscris, Bibi. munici; pală, Orleans, ms. 1422.
* Histoire de la France urbaine, Paris, Ed. du Seuil. 1981, voi. III, p. 316.
5 D. Roche, Le Peuple de Paris au XVIII-e siecle,
Paris, Aubier, 1981.
6 A. Farge, Vivre dans la rue ă Paris au XVIII-e
siecle, Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1979, p. 82.
7 O. Blanc, La Deraiere Lettre. Prisons et con-
damnes de la Revolution 1793—1794, Paris, Laf-
font, 1984.
8 Furturile de bani, batiste, tabachere sau de
ceasuri sunt foarte frecvente în camerele mobilate.
Plângerile adresate comisarului de politie descriu spa¬
ţiul atribuit fiecăruia dintre locatari şi felul în care
sunt orânduite lucrurile personale în aceste dormi¬
toare comune.
9 La Paris există douăzeci de cartiere şi patru¬
zeci şi opt de comisari.
lc Jean de Miile, Pratique criminellet lucrare prezentată de Arlette Lebigre, Paris, Les Marmousets, 1983, p. 37.
11 A. de Courtin, Trăite du point d'honneur et
des regles pour converser et se conduire sagement
avec Ies civils et les făcheux, Paris, 1675.
12 Lenoir, op. cit., f. 302.
** J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l'honneur. La mesaventure de Sichem (1977), Paris, Le Sycomore, 1983.
14 M. Maffesoli şi A. Pessin, La Violence fon-
datrice, Paris, Le Champ urbain, 1978, cap. IV, „La
parole et l'orgie", p. 69.
15 L. S. Mercier, Tableau de Paris, Ed. Babil, Pa¬
ris, Maspero, 1979, p. 37.
16 O mare parte a acestei probleme a fost studiată
de A. Farge şi M. Foucault, în La Desordre des fa-
milles. Lettres de cachet des Archives de la BastUle,
Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1982.
17 Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 21129, ff de la 174
la 178, culegere de scrisori redactate de Pontchar-
train, 1699^—1714 (raport comunicat de D. Julia).
18 Archives nat., C10 D2, Archives des colonies, La
De'siderade, iulie 1765.
374

"Archives de la Bastille, ms. 12 690, anul 1740, starea persoanelor închise la Sainte-Pelagie.
20 N. T. des Essarts, Dictionnaire de police, voi.
VII, 1786—1789, p. 343.
21 N. Elias, La Civilisation des moeurs (1936), Pa¬
ris, 1973, p. 67.
22 M. Chassaigne, La Lieutenance generale de
police ă Paris, Paris, 1906.
23 N. Of, des Essarts, op. cit, voi. VII, p. 343.
24 J. Nicolas, „La rumeur de Paris: rapts d'en-
fants en 1750", L'Histoire, nr. 40, 1981, p. 48—57.

143
Ch. Romon, „L'affaire des enlevements d'enfants dans
Ies archives du Châtelet, 1749—1750", Revue histo-
rique, CCLXX, 3, 1983, p. 55—95. A. Farge şi J. Re-
vel, „Les regles de l'emeute: l'affaire des enlevements
d'enfants, Paris, mai 1750", Mouvements populaires
et Conscience sociale, XV-e—XlX-e siecle, 1985,
p. 635—646.
15 F. Funck Brentano, „Origines du pouvoir royal en France", Revue du foyer, 1 februarie 1912.
26 Archives nat., Y 11 262, 4 octombrie 1774, scri¬
soare trimisă sindicilor ţi aflată în arhivele comisa¬
rului de poliţie Thierry.
27 Circulara lui Breteuil către intendenţii rega¬
tului, ca şi locotenentului general al poliţiei din Pa¬
ris în legătură cu cei întemniţaţi în urma unor
lettres de cachet, martie 1784, circulară publicată de
F. Funck Brentano, Les Lettres de cachet ă Paris,
1926, p. XLII.
28 Flammermont, Remontrances au parlement de
Paris, 1787, voi. III, p. 713.
29 Archives. nat., X'B8979, citat de Monin,
L'Etat de Paris en 1789, Paris, 1889.
30 Archives pariamentaires, 1790, voi. IX,
p. 413—414.
31 Jbid., voi. XI, p. 279.
32 Jbid., p. 488.
33 Ibid., voi. XVII, p. 617.
34 Ibid.
35 Le Moniteur universel, voi. XXVII, p. 523—524.

CONCLUZIE
Să tragem o concluzie? Nu tocmai, deoarece ma¬terialele şi analizele adunate aici alcătuiesc doar primele fragmente
ale unei istorii de tip nou, istorie care urmează să fie scrisa de la un capăt la celălalt. Dar poate că e cazul să indicăm,
la sfârşitul acestei activităţi colective, criteriile şi limitele acesteia, mai cu seamă în ceea ce priveşte epocile şi
locurile. Istoria vieţii private, ca şi cea a atitudinilor faţă de vârsta copilăriei sau faţă de moarte, n-a fost în mod
necesar tributară contextului naţional: cadrul său natural este cadrul unei întregi civilizaţii — în cazul de faţă cel ăl
lumii occidentale. Dar, e cât se poate de limpede, nu a fost cu putinţă abordarea fiecăreia din temele selecţionate
în¬tr-o ' asemenea dimensiune microscopică fără riscul de a le reduce la o colecţie de exemple, nu în mod necesar
tipice, sau de a le dilua într-o prelegere prea generală. De unde, accep¬tarea lucidă a unei necesare diversităţi a scă'
rilor conform cărora sunt tratate diferitele probleme luate în consideraţie. Potrivit subiec¬tului sau specificului
acestuia, ele analizează, în mod comparativ, Occidentul în totalitatea Iul, sau focalizează atenţia asupra unor
societăţi restrânse şi omogene, provinciale sau citadine, sau acolo unde se consideră că spaţiul naţional a rămas în
continuare autentic.
376

In acest ultim caz, regatul Franţei s-a aflat într-o situaţie deosebit de privilegiată, cum era de altfel şi normal, fiind
vorba de o carte scrisă de istorici francezi sau specializaţi în isto¬ria Franţei. Dar, în chiar contigenţa sa, această
alegere îşi are motivaţii precise. într-adevăr, Franţa Vechiului Regim e străbătută, până în străfundurile ei, de trei
procese evolutive fun¬damentale care trasează în epoca modernă fron¬tierele între sfera publică şi sfera privată.
Dintre toate statele europene, monarhia fran¬ceză e cea care prezintă modelul cel mai de¬săvârşit, formele cele mai
pure ale statului absolutist, care tinde să monopolizeze justiţia şi fiscalitatea, care năzuieşte să pacifice şi să
reglementeze spaţiul social, care se articulează pornind de la societatea şi de la civilizaţia de Curte. Mai mult, Franţa
se află în centrul unor sciziuni confesionale şi cunoaşte, într-o ma¬nieră inegală bineînţeles, efectele celor două
Re¬forme, cea protestantă şi cea catolică, reforme care, şi una şi cealaltă, şi prin metode proprii, caută noi modalităţi
de viaţă şi de exprimare a credinţei. în sfârşit, societatea franceză, din pe¬rioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi
cel de al XVHI-lea, începe ucenicia scrisului, de la descifrarea şi folosirea acestuia, dar totul într-o conjunctură de
puternică dihotomie culturală care este mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea care desparte spaţiul
occidental, adică ţinuturile din Nord/Nord-V est — engleze, olan¬deze, flamande, renane, de timpuriu şi puternic

144
alfabetizate — de cele din Europa meridională, rămase timp mai îndelungat în starea de anal¬fabetism. Abordarea
istoriei vieţii private în epoca modernă pornind, în mod prioritar, de la ipostaza franceză, îşi are aşadar
legitimita¬tea ei, deoarece aici se pot observa, în totalita¬tea şi variaţiile lor, factorii principali care de¬finesc în
mod inedit sfera privatului.
Coloratura franceză a acestui volum are unele implicaţii cronologice. Pe de o parte, duce, uneori, la extinderea
studiului până la
377

Revoluţie (reluată, în ansamblul ei, în volumul următor) deoarece în anumite domenii (de pildă, tensiunea dintre
comportamentele publice şi retranşamentul privat, sau relaţia dintre secretul familiilor şi competenţa statului de a
interveni) aceasta ■ continuă sau accentuează exi¬genţele şi echilibrele vechii monarhii. Pe de altă parte, această
coloratură proprie face, fără îndoiatăi, să iasă în evidenţă cu o deosebită vi¬goare tonalitatea celei de a doua
jumătăţi a secolului al XVH-lea sau, mai ales, a domniei lui Ludovic al XlV-lea. Perioadă care ni se pre¬zintă ca o
epocă de legătură, caracterizată pe de o parte de apogeul unei prime economii a privatizării, consemnată într-o
societate de fast şi civilitate, condiţionată de obligaţiile re¬prezentării, dominată de noile exigenţe ale sta-tului, iar
pe de alta, de debutul unor forme noi care vor duce la afirmarea unui spaţiu privat personal, susţinut de o pietate
mai individuală, la stăpânirea scrisului şi la descoperirea eu-lui, ca şi la retragerea în forul familial şi în intimi¬tatea
domestică.
Intre aceste limite, lucrarea de faţă urmă¬reşte o serie de opţiuni explicite. In primul rând, a preferat să nu separe
spaţiile, mediile sau obiectele specifice cadrului intim, obiecte în care s~a investit multă afectivitate, reflec¬tată sau
legitimată de către acestea. S-a acordat aşadar prioritate sentimentelor şi valorilor şi nu istoriei culturii materiale, a
casei sau a decoraţiei, a mobilierului sau a vestimentaţiei. Dacă şi acest tip de cultură şi~a găsit locul aici, ea a fost
raportată întotdeauna la practi¬cile sociale sau individuale legate de aceasta. Un al doilea criteriu: reunirea, în
traiectoria lor complexă, a celor trei aspecte, strâns legate între ele sau competitive, ale privatizării: so¬ciabilitatea
convivială, intimitatea familială, refugiul individual. Şi aceasta deoarece nu există o definiţie univocă sau universală
a privatului, ci, dimpotrivă, există conexiuni in¬stabile, dispozitive specifice care îl situează în
378

mod contradictoriu, datorită căruia aceeaşi formă socială reprezintă fie un refugiu, fie un obstacol. Ca înrudirea şi
spiţa, ca grupările conviviale, ca nucleul familial: potrivit epocii, locului, circumstanţelor, individul poate găsi, în
sânul uneia sau alteia dn aceste asociaţii fa¬miliale, un refugiu sigur pentru sentimentele sale cele mai profunde şi
mai tainice, sau re¬simţi insuportabilele constrângeri ale comuni¬tăţilor autoritare. De unde necesitatea unei
analize a acestor partaje multiple care deter¬mină acea opoziţie între afecţiunea amicală şi cea conjugală, între
drepturile familiale şi cele ale comunităţii, între libertatea individului şi disciplina familială. De unde şi o altă idee:
aceea de a face din această istorie a vieţii private o istorie în filigran a spaţiului public în diversele şi poate
succesivele sale accepţiuni care îl de¬finesc drept comunitatea în care trăiesc indi¬vizii, la nivelul satului sau al
cartierului, drept domeniul aflat sub cârmuirea autorităţii suve¬rane, în sfârşit, drept locul în care se desf㬺oară
acea dezbatere critică dirijată de ceea ce se consideră a fi opinia publică.
Probleme asupra cărora lucrarea de faţă apelează la anchete complementare şi la alţi martori decât cei citaţi aici de
mai multe ori, Montaigne şi Pepys, Henri de Campion şi Saint-Simon, Jamerei-Duval şi Menetra. Lucrul esen¬ţial, şi
cel mai dificil în acelaşi timp, va fi să se estimeze măsura în care procesul privatizării moderne, aşa cum s~a
manifestat el prin inter¬mediul exemplului francez, este valabil şi pen¬tru alte zone, nestrăbătute de o frontieră a
creştinătăţii, nesupuse unui stat absolutist şi, cel puţin în unele cazuri, care nu păşiseră- cu toată fermitatea în
spaţiul cultural al scrierii. Constituirea spaţiului privat în lumea occiden¬tală este fără îndoială marcată de
considera¬bile decalaje şi de mari diferenţe, determinate de interferenţa mai multor variabile majore care ţin de
natura statului şi de eficacitatea acestuia,
379

de formele'credinţei religioase, de puterea cu¬tumei şi de structură familiilor, de progresele sau de încetinirea


alfabetizării. Pentru a se pu¬tea descurca acest ghem complex, lucrarea de faţă a propus unele ipoteze şi puncte de
re¬ferinţă, o seamă de evoluţii. Şi şi-a dat oste¬neala de a se conforma intenţiei celui care a con¬ceput-o, Philippe
Aries.
R. C.

BIBLIOGRAFIE
I. PRIVATIZARE ŞI CIVILIZAŢIE: PERSPECTIVE GENERALE

145
ARIES PH., L'Enfant et la Vie familiale sous VAn-cien Regime, Paris, Pion, 1960; nouv. ed.: Paris, . Ed. Seuil,
1973.
— L'Homme devant la mort, Paris, Ed. Seuil, 1977.
— Images de l'homme devant la mort, Paris, J2d,
Seuil, 1983.
ELIAS N., Ueber den Prozess der Zivilisation, Sp-
ziogenetische und Psychogenetische Untersuchun-
gen, Basel, 1939; ed. nouă: Berna, Verlag Francke
AG, 1969 (trad. fr. La Civilisation des mozurs
et La Dynamique de l'Occident, Paris, Calmant
Levy, 1973 et 1975). .
— Die hofische Gesellschaft- Untersuchungen. zur
Soziologie des Konigtums und der hofischen Aristokratie, Neuwied şi Berlin, Hermann L,uch-
• terhand Verlag, 1969 (trad. fr, La Societe de cour> Paris, Flammarion, 1985).
GROETHUYSEN B., Origines de l'esprit bourgeois en France, I. L'Bglise et la Bourgeoisie, Paris, Gallimard, 1927.
HABERMAS J., Struktunvandel der Offentlichkeit, Neuwied şi Berlin, Hermann Luchterhand Ver¬lag, 1962 (trad.
fr.:'L'Espace public. Archeologie de la publicite comme dimension constitutive de la societe bourgeoise,
Paris,'Payot, 1978). '
STAROBINSKI J., L'Invention de la liberte, 1700— 1789, Geneva, Skira, 1964. .
381

II. CUPLUL, FAMILIA, LOCUINŢA


1. Structuri familiale, strategii matrimoniale
«Avec Ies parsonniers», Revue d'Auvergne, 1981, n°
486. BERKNER L. K., -«The stem-family and the deve-
lopment of the peasant household: an eighteenth-
century Austrian example», The American His-
torical Review, 1972, p. 398—418. CLAVERIE E. şi LAMAISON P., L'Impossible Ma-
riage. Violence et Parente en Gevaudan, Vll-e,
XVIII-e et XlX-e siecles, Paris, Hachette, 1982.
COLLOMP A., La Maison du pere. Familie et Villagc
J en haute Provence aux XVII-e et -XVIII-e
siecles, Paris, PUF, 1983. DELLILE G„ «Dot des filles et circulation des biens
dans Ies Pouilles aux XVI-e et XVII-e siecles»,
Melanges de l'Ecole -jrancaise de Rome, 96,
1983, 1. «Famiglia e comunitâ. Storia sociale della famiglia
nell'Europa moderna», Quaderni Storici, 38, 1976. Family and Inheritance. Rural Society in Western
Europe, 1200—1800, ed. J. Goody, * J. Thirsk şi
E. P. Thompson, Cambridge University Press.
1976. Family Forms in Historical Europe, ed. R. Wall,
J. Rotin şi P. Laslett, Cambridge University
Press, 1983. FARGE A. şi FOUCAULT M, Le Desordre des Ja-
milles. Lettres de cachet des archives de la Bas-
tille, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1972, FLANDRIN J.-L., Familles. Parente, Maison, Seocua-
lite dans l'ancienne France, Paris, Hachette, 1976:
ed. revăzută: Paris, Ed. Seuil, 1984. GOQDY J., The Development of the Family and
Marriage in Europe, Cambridge University Press,
1983 (trad. fr.: L'Evolutton de la familie et du
mariage en Europe, Paris, A. Colin, 1985). GUNDA B., «The ethnosociological structure of the
Hungarian extended family», Journal of Family
History, 1982, p. 40—52.
382

LAFON J., Regimes matrimoniaux et Mutations so-ciales. Les Epoux bordeîais (1450—1550), Faris— Haga, Mouton,
1973.
I>EBRUN F., La Vie conjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975.
LOTTIN A. ş.a., La Desunion du couple sous l'Ancien Regime. L'Exemple du Nord, Universite Lille-III, 1975.

146
MACFARLANE A., The Origins of English Indivi¬dualism. The Family Property and Social Tran-sition, Oxford,
Basil Blackwell, 1978.
Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany, C&mbridge University Press, 1976.
MERZARIO R., 11 Paese stretto. Strategie matrimo¬niali nello diocesi di Como, secoli XVI—XVIII, Torino, Einaudi,
1981.
MORGAN E. S., The Puritan Family. Religion Do¬mestic Relations in Seventeenth-Century New England, New
York, 1966.
SHORTER E„ The Making of the Modern Family, New York, Basic Books, 1975 (trad. fr.: Naissance de la familie
moderne, Paris, Ed. Seuil, 1977).
STONE L., Family, Sex and Marriage in England, 1500—1800, New York, Harper and Row, 1977.
2. Rolurile familiale
AMUSSEN S. D., «Feminin/masculin. Le genre dans l'Angleterre de l'epoque moderne»-, Annales ESC, p. 269—287.
DAVIS N. Z., The Return of Martin Guerre, Harvard University Press, 1983 (trad. fr. Le Retour da Martin Guerre,
Paris, Robert Laffont, 1962).
FAIRCHILDS C, Domestic Enemies. Servants and their Masters in Old Regime France, The Johns Hopkins
University Press, 1964.
FRIGO D., II Padre di famiglia. Amministrazione pri¬vata e Publico Governo nell'Italia moderna, Roma, 1985.
GUTTON J.-P., Domestiques et Serviteurs dans la France de l'Ancien Rigime, Paris, Aubier, 1981.
383

KLAPISCH-ZUBER C, Women, Family and Ritual


in Renaissance Italy, The University of Chicago
University Press, 1985. KNIEBIEHLER Y. şi FOUQUET C, L'Histoire des
meres du Moyen Ă~ge ă nos jourst Paris, Mon-
talba, 1930. MAZA S., Servants and Masters in Eighteenth-Cen-
tury France. The Uses of Loyalty, Princeton Uni¬versity Press, 1983. SEGALEN M., Mari et Femme dans la societe
pay-
sanne, Paris, Flammarion, 1980. ZAPPERI R., L'Uomo incinta. La Donna, l'Uomo e
ii Potere, Cosenza, Ed. Lerici, 1979 (trad. fr.
L'Homme enceint. L'Homme, la Femme et le
Pouvoir, Paris, PUF, 1983).
3. Iubire, prietenie, sexualitate
Aimer en France, Universitatea Clermont-II, 1980. FLANDRIN J.-L., Les Amours paysannes. Amour et
Sexualite dans les campagnes de l'ancienne
France (XVI-e—XIX-e sie.de), Paris, Gallimard/
Julliard, «Archives», 1975. — Le Sexe et l'Occident. Evolution des attitudes et
des comportements, Paris, Ed. Seuil, 1981. GRIMMER C, La Femme et le Batard. Amours ille-
gttimes et secretes dans l'ancienne France, Pa¬ris, Presses de la Renaissance, 1983. LASLETT P., Family Life and
Illicit Love in Earlier
Generations, Cambridge University Press, 1977. LASLETT P., OOSTERVEN K., SMITH R. M., Bas-
tardy and its Comparative Historyt Londra, Ed-
.ward Arnold, 1980. SOLE J., L'Amour en Occident ă l'epoque moderne,
Paris, Albiri Michel, 1976. ' TODD X, Women's Friendship in Literature, New
York, 1980.
4. Copilăria şi educaţia
BRIZZI G. P., La Formazione della classe dirigente nel Seit-Settecento, I Seminaria nobilium nell'lta-
384

Ha centro-settentrionale, Bologna, II Mulino, 1976. CHARTIER R., JULIA D., COMPERE M.-M., L'Education en
France du XVI-e au XVIII-e. siecle, Paris, SEDES, 1976.
COMPERE M.-M., Du college au lycee (1500—1900). Genealogie de l'enseignement secondaire frangais, Paris,
Gallimard/Julliard, «Archives»-, 1985.
FRUHOFF W., La Societe neerlandaise et ses gra-dues, 1575—1814. Une recherche serielle sur le statut des
intellectuels, Amsterdam, 1981.
GELIS J.( LAGET M., MOREt M.-F., Entrer dans la vie. Naissances et Enfances dans la France traditionellet Paris,
Gallimard/Julliard, «Ar¬chives», 1978.
GELIS J., L'Arbre et le Fruit. La Naissance dans l'Occident moderne, XVI-e—XlX-e siecle, Paris, Fayard, 1981.

147
GILLIS J. R., Youth and History, New York, Aca¬demic Press, 1974.
HEWITT M. şi PINCHEBECK I., Children in English Society. Tome I: From Tudor Times to the Eigh-teenth
Century, Londra, Routledge şi Kegan Paul, 1969.
KAGAN R.( Students and Society in Early Modern Spain, The Johns Hopkins University Press, 1974.
LAGET M., Naissances. L'Accouchement avânt l'ăge de la clinique, Paris, Ed. SeuiI, 1982.
PLUMB J.-H., -«The new world of children in eigh-feenth-century England», Post and Present, 67, 1975, p. 64—95.
Les Rites de passage, muse'e d'EthnoIogie de Neu-châtel, 1981.
SMITH S. R. «The London apprentices as seven-teenth-century adolescents»-, Past and Present, 61, 1973, p. 149—
161.
STRAUSS G., Luther's House of Learning. Indoctri-nation of the Young in German Reformation, The Johns Hopkins
University Press, 1978.
385

III. CONTROL SOCIAL


ŞI FORME DE SOCIABIUTATE
1. Solidarităţi şi constrângeri
BOUCHARD G., Le Village immobile, Sennely-en-Sologne au XVIII-e siecle, Paris, Pion, 1972.
CASTAN N., Justice et Râpression en Languedoc ă l'âpoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980.
— Les Criminels de Languedoc. Les Exigences d'ordre
et les Voies du ressentiment dans une sodâte prerevolutionnaire (1759—1790), Toulouse, 1980.
CASTAN y., Honnetete et Relations sociales en Lan¬guedoc, 1750—1780, Paris, Pion, 1974.
DAVIS N. Z., Society and Culture in Early Modern France, Stanford University Press, 1975 (trad. fr.: Les Cultures
du peuple. Rituels, Savoirs et Resistances au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1979).
FARGE A., Vivre dans la rue ă Paris au XVIII~e siecle, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1979
— La vie fragile. Violence, Pouvoir et Solidarites ă
Paris au XVIII-e siecle, Paris, Hachette, 1986. FORESTIER H., «Le „droit des gargons" dans la com-
munaute villageoise aux XVII-e et XVIII-e
stecles»-, Annales de Bourgogne, 1941, p. 109—
■ -M4. - . ■ ■ ; :.■■ ■ • -.-ţ
FOUCAULT M., Surveiller et Punir. Naissance/de la
prison, Paris, Gallimard, 1975. GOUGH R., The History of Myddle, ed. J. Hey, 1834,
Penguin Books, 1981. . GUTTON J.-P., La Sociabilite villageoise dans l'an-
cienne France. Solidarites et Voisinages du XVI-e
au XVIH-e siecle, Paris, Hachette, 1971. LE ROY LADURIE E., L'Argent, l'Âmour et la Mort
en pays d'Oc, Paris, Bd. Seuil, 1980. LEVI G., L'Ereditâ immateriale. Carriera, di un esor-
cista nel Piemonte del Seicento, Torino, Einaudii
1985. PELLEGRIN N., Les Bachelleries. Organisation et
Fetes de la Jeunesse dans le Centre-Ouest,
XV~e~XVllI-e siecle, Poitiers, Societe des anti-
quaires de l'Ouest, 1982.
386

ROSSIAUD X, «Prostitutian, jeunesse et societe dans


Ies villes du Sud-Est au XV-e siecle», Annales
ESC, 1976, p. 289—325. — «Les fraternites de jeunesse dans Ies villes du
Sud-Est au XV-e siecle», Cahiers d'histoire, 1976,
p. 67—102. WEISSMAN R. F. E., Ritual Brotherhood in Re-
naissance Florence, New York, Academic Press,
1982. YVER X, Essai de geographie coutumiere, Paris,
1966.
2. Sociabilităţi intelectuale
AGULHON M., Penitents et Francs-Magons de l'an-
cienne Provence, Paris, Fayard, 1968. DARNTON R., Mesmerism and the End of the En-ligfytenment in France,
Harvard University Press, 1968 (trad. fr.: La Fin des Lumieres. Le Mesme-
risme et la Revolution, Paris, Librairie acade-
mique Perrin, 1984). — Boherne litteraire et Revolution. Le Monde des
livres au XVIII-e siecle, Paris, Gallimard/Ed.

148
Seuil, 1983. GAYOT G., La Franc-Magonnerie francaise. Textes
et Pratiques, Paris, Gallimard/Juiliard, «Ar-
chives», 1980. HAJLEVI R., Les Loges magonniques dans la France
d'Ancien Regime. Aux origines de la sociabilitâ
dâmocratique, Paris, A. Colin, 1984. Lesegesellschaften und biirgerliche Emanzipation, ed.
O. Dann, Munich, 1981. LOUGEE C, Le Paradis des femmes. Women, Salons
and Social Stratification in Seventeenth-Century
France, Princeton University Press, 1976. SVÎiLSTEIN B. M., Eight Eighteenth-Century Reading
Societies. A Sociological Contributîon to the His-
tory of German Literature, Berna şi Frankfurt,
1972. '
PRUSENER M., «-Lesegesellschaften im 18 Jahrhun-
dert. Ein Beitrag zur Lesergeschichte», Archiv
fur Geschiehte des Buchwesens, 13, 1973, p. 369^
594. ■ ' . . '■■■''.■
387

ROCHE D., Le Siecle des LumVeres en province. Aca-demies et Academiciens provinciaux, 15.80—1789, Paris—
Haga, Mouton, 1978.
3. Sărbători şi ritualuri
BERCE Y.-M., Fete et Revolte. Des mentalitâ$ popu-
laires du XVI-e au XVIH~e siecle, Paris, Ha-
chette, 1976. Le Charivari, ed. J. Le Goff şi J.-Cl. Schmitt, Paris—
Haga, Mou.ton, 1981. LE ROY LADURIE E., Le Carnaval de Rornans. De
la Chandeleur au mercredi des Cendres, 1579—
1580, Paris, Gallimard, 1979. MUIR K., Civic Ritual in Renaissance Venice, Prince-
ton University Press, 1981. TREXLER R, C, Public Life in Renaissance Fio-
rence, New York, Academic Press, 1980.
IV. MODALITĂŢI
1. Lectura
CHARTIER R., «Strategies <§ditoriales et lectures populaires», Histoire de l'edition frangaise, ed, H.-J. Martin şi R.
Chartier, Paris, Promodis, V. L Le Livre conquerant. Du Mayen Age au milieu du XVII-e siecle, 1982, p. 585—608.
CHARTIER R. şi ROCHE D., «Les pratiques urbaines de rimprime»-, ibid., V. II, Le Livre triomphant. 1660—1830,
1984, p. 402—429.
CHARTIER R., «Livres bleus et lectures populaires»,
ibid., p. 498—511. CHEVALIER M., Lectura y Lectores en la Espana
de los siglos XVI y XVII, Madrid, Turner, 1976. ENGELSING R., Analphabetentum und Lektilre. Zur
Sozialgeschichte des Lesens in Deutschland zwi~
schen feudaler und industrieller Gesellschaft,
Stuttgart, 1973. — Der Biirger als Leser. Lesergeschichte in Deutsch~
land 1500—1800, Stuttgart, 1974.
383

— «Die Perioden der Lesergeschichte in der Neu-zeit», 1969, Zur Sozialgeschichte deutscher Mittel-und
Unterschichten, Gottingen, Vanden-hoeck şi Ruprecht, 1978.
Livre et Lecture en Espagne et en France sous l'An-cien Regime, Paris, ADPF, 1981.
Pratiques de la lecture, ed. R. Chartier, Marsilia, Ri-vages, 1985.
Printing and Society in Early America, ed. W. Joyce, D. Hal', R. Brown, J. Hench, Worcester, Ame¬rican Antiquarian
Society, 1983.
SAENGER P., «Silent reading: .its impact on Late
Medieval script and society», Viator. Medieval
and Renaissance Studies, XIII, J982, p. 367—414.
2. Jocul
GRUSSI O., La Vie quotidienne des joueurs sous I'Ancien Regime, ă Paris et ă la cour, Paris, Hachette, 1985.
Le Jeu au XVIII-e siecle. Aix-en-Provence, Edisud, 1971.
3. Masa

149
CAMPORESI P., II Paese della fame, Bologna, II Mu-lino, 1980 (trad. fr.: Le Pain sauvage. L'Imagi-naire de la faim
de la Renaissance au XVIII-e siecle, Paris, 1981).
— Alimentazione, Folclore e Societă, Parma, Pra-tiche Editrice, 1960.
GILLET P., Par mets et par vins. Voyages et Gastro¬nomie en Europe, XVI-e—XVIII-e siecle, Paris, Payot, 1985.
HEAL F., «The idea of hospitality in Early Modern England», Past and Present, 102, 1984, p. 66—93.
FLANDRIN J.-L., «La diversite des gouts et des pratiques alimentaires en Europe du XVI-e au XVIII-e siecle»,
Revue d'histoire moderne et contemporaine, 1983, p. 66—83.
Manger et Boire au Moyen Age, Paris, Les Belles, Lettres, 1984.
389

WHEATON B. K., Savouring the Past, The Univer-sity of Pennsylvania Press, 1983 (trad. fr.: L'Office et la Bouche.
Histoire des moeurs de la table en France 1300—1189, Paris, Calmann-Levy, 1984).
4. Natura şi animalele
ADAMS W. H., Les Jardins en France. Le Reve et le Pouvoir, Paris, Ed. Equerre, 1980.
STRONG R, The Renaissance Garden in Bngland, Londres, 1979.
THOMAS K., Man and the Natural World, Penguin Books, 1983 (trad. fr.: Dans le jardin de la na-ture. La Mutation
des sensibilites en Angleterre ă l'âpoque moderne (1500—1800), Paris, Galli-mard, 1985).
5. Locuinţa
BABELON J.-P., Demeures parisiennes sous Henri IV et Louis XIII, Paris, Le Temps, 1966.
— «Du Grand Ferrare â Carnavalet. Naissance de 1 l'hdtel classique», Revue de l'Art, 40—41, 1978.
BARDET J.-P., Chaunu P., Desert G., Gouhier P., Neveux H., Le Bdtvment. Enquâte d'histoire eco-nomique, XlV-e—
XlX-e si&cle, V.I, Maisons ru~ rales et urbaines dans la France traditionnelle, Paris-Haga Mouton, 1971.
BARDET J.-P., Rouen aux XVH-e -et XVIII-e siecles, Paris, SEDES, 1983.
Corpus de l'architecture rurale francaise, Paris, Ber-ger-Levrault, 1977.
GLOTON J., Renaissance et BaroqUe ă Aix-en-Pfo-vence. Essai sur la culture arhitecturale dans le midi de la France,
Paris, 1979.
JURGENS M. şi COUPERIE P., «Le logement â Pa¬ris aux XVI-e et XVII-e siăcles: une source, les inventaires apres
deces»-, Annales ESC, 1962, p. 488—500.
LEHOUX F., Le Cadre de vie des midecins parisiens au XVI-e et au XVII-e siecle, Paris, Picard, 1978.
390

LIEBENWEIN W., Studiolo: Die Entstehung eines


Raumtyps und seine Entwicklung bis zum 1600,
Berlin, 1977. La maison de viile ă la Renaissance, Paris, Picard,
1984. POISSON J.-M., «La maison paysanne dans Ies bourgs
siciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permanence d'un
type?», Archeologia medievale, VII, 1980, p. 83—
94. RANUM O., «Inventing private space. Samuel and
Mrs. Pepys at home 1660—1669», Wissenschafts-
kolleg zu Berlin, Jăhrbuch 1982/83, p. 259—
276. ROUX S., La Maison dans Vhistoire, Paris, Albin
Michel, 1976. TARDIEU S., La Vie domestique dans le Mâconnais
rural preindustriel, Paris, 1964. THORNTON P., Seventeenth-Century Interior Deco-
ration in England, France and Holland, Yale
University Press, 1978.
6. Alimentaţia
FRANKLIN A., La Vie privee d'autrefois. Arts et Mitiiers, Modes, Mceurs, Usages des Parisiens du Xll-e au XVIlI-e
siecle, Paris, 1888—1901.
McKENDRICK N., Brewer J., Plumb J. H., The Birth of a Consumer Society. The Commerciali-zation of Eighteenth-
Century England, 1982, In¬diana University Press, 1985.
«La qualite de la vie au XVII-e siecle»-, Marsilia, nr. 109, 1977.
ROCHE D., Le Peuple de Paris. Essai sur la culture populaire, Paris, Aubier, 1981.
7. Curtoazie, civilitate, etichetă
h ■ - ~ ARAGON H., Les Lois somptuaires en France,. Per-
pignan, 1921. CHARTIER R., «Civilite», Handbuch politisch-sozia-
ler Grundbegriffe in Frankreich 1680—1820, ed.
R. Reichardt şi E. Schmitt, Munich Oldenbourg,

150
în curs de apariţie.

La Carte e ii «Cortegiano», ed. A. Prosperi, Roma,


1980. The Courts of Europe: Politics, Patronage and Ro-
yalty 1400—1800, ed. A. G. Dickens, New York,
1977. CURTTN M., «A question of manners: status and
gender in etiquette and courtesy», Journal of
Modern History, 57, 1966, p. 395—123. LA FONTAINE-VERWEY H., «The first „book of
etiquette" for children: Erasmus' De civilitate
morum puerilium», Quaerendo, 1, 1971, p. 19—30, MAGENDIE M., La Politesse mondaine et Ies Theo-
ries de l'honnetete en France au XVII-e siecle,
de 1600 ă 1650, Paris, 1925. RANUM O., «Courtesy, absolutism and the rise of
the French state, 1630—1660», Journal of Modem
History, 52, 1980, p. 426—451. Rituale, Ceremoniale, Etichetta, ed. S. Bertelli şi G.
Crifo, Milan, Bompiani, 1985. VIGARELLO G., Le Corps redresse. Histoire d'un
pouvoir pedagogique, Paris, Jean-Pierre Delarge,
1978. — Le Propre et le Sale. L'Hygiene du corps depuis
le Moyen Age, Paris, Ed. Seuil, 19S5.
V. PRACTICI ŞI GÂNDIRI RELIGIOASE
CARO BAROJA J.. Las Formas complejcts de la vida religiosa. Religiân, Sociedad y Caracter en la Espaiva de los
siglos XVI y XVII, Madrid, Al-kal, 1979.
CERTEAU M. de, «La formalii des pratiques. Du systeme religieux â l'ethique des Lumieres (XVII-e—XVIII-e
steele)», L'Ecriture de l'his-toire, Paris, Gallimard, 1975, p. 152—214.
— La Fable mystique XVl-e—XVII-e siecle, Paris, Gallimard, 1962.
CHAUNU P., Le Temps des Reform.es. Histoire reli-gieuse et Systeme de civilisation, Paris, Fayard, 1975.
DELUMEAU J., La Peur en Occident (XlV-e—XVIII-e siecle). Une cite assiegee, Paris, Fayard, 1978.
392

— Le Peche et la Peur, La Culpabilisation en Occi-


dent (XHI-e—XVIII-e sfecle), Paris, Fayard,
1983. DUPRONT A., «Reformes et „modernite», Annales
ESC, 1984, p. 747—767. GINZBURG C, I Benandanti. Stregoneria e Culţi
agrari tra Cinquecento e Seicento, Torino, Ei-
naudi, 1966 (trad. fr.: Les Batailles nocturnes.
Sorcellerie et Rituels agraires en Frioul, XVI-e—
XVII-e siecle, Lagrasse, Verdier, 1980).
— II Formaggio e i Vermi. 11 Cosrao di un mugnaio
del'500, Torino, Einaudi, 1976 (trad. fr.: Le Fro-mage et les Vers. L'Univers d'un meunier du XVI-e siecle, Paris,
Flammarion, 1980).
KOLAKOWSKI L., Chretiens sans Eglise. La Cons-cience religieuse et le Lien conjessionnel au XVII-e siecle, Paris,
Gallimard, 1966.
La Societă religiosa nell'etă moderna, ed. C. Russo şi F. Malgeri, Neapole, 1973.
Pratiques de la confession. Des peres du desert ă Va¬tican II. Quinze Btudes d'histoire, Paris, Ed. Cerf, 1983.
SCALA G., Illuminismo e Reforme nell'Italia dell Settecento, Bologna, Zanichelli, 1970.
THOMAS K., Religion and the Decline of Magic. Studies in Popular Beliefs in Sixteenth and Se-venteenth-Century
England, Penguin Books, 1973.
VOGLER B., Vie religieuse en pays rhenan dans Io seconde moitie~ du XVI-e siecle (1556—1619), Universite de
Lille-III, 1974.
VOVELLE M., La Mort et l'Occident de 1300 ă nos jours, Paris, Gallimard, 1983.
VI. SCRIEREA ŞI PRIVATUL
1. Jurnale şi memorii: câteva exemple
CAMPION H. de, Memoires, Paris, Mercure de France, 1967.
DUMONT DE BOSTAQUET, Memoires, Paris, Mer¬cure de France, 1968.
393

FILLON A., Louis Şimon, etaminier 1741—1820 dans son village du haut Mâine au siecle des Lu-mieres, Universite
du Mâine, 1982.

151
FOISIL M., Le Sire de Gouberville. Un gentilhomme normand au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1961.
JAMEREY-DUVAL V., Memoires. Enfance et Edu-cation d'un paysan au XVIII-e siecle, introdu¬cere de J. M.
Goulemot, Paris, Le Sycomore, 1981.
LE ROY LADURIE E şi RANUM O., Pierre Prion, scribe. Memoires d'un ecrivain dp campagne au XVIU-e siecle,
Paris, Gallimard/Julliard, 1985.
LOTTIN A., Chavatte, ouvrier lillois. Un contempo-rain de Louis XIV, Paris, Flammarion, 1979.
MACFARLANE A., The Family Life of Ralph Josse-lin, a Seventeenth-Century Clergyman. An Essay in Historical
Anthropology, Cambridge Univer-sity Press, 1970.
Menetra J.-L., Journal de ma vie. Jacques-Louis Me-netra, compagnon vitrier parisien au XVIII-e siecle, prefaţă de D.
Roche, Paris, Montalba, 1982.
PEPYS S., The Diary of Samuel Pepys, ed. R. La-tham şi W. Matthews, University of California Press, 1970.
SAEVER P. S., Wallington's World. A Puritan Ar-tisan in Seventeenth-Century London, Stanford University Press,
1985.
SAINT-SIMON, Memoires, Paris, Gallimard, col. «Bi-bliotheque de la Pleiade», 1953—1958.
2. Jurnale, memorii, autobiografii: studii
BOURCIER E., Les Journaux prives en Angleterre de 1600 ă 1660, Paris, 1976.
DELANY P„ British Autobiography in the Seven¬teenth-Century, New York, 1969.
EBNER D., Autobiography in Seventeenth-Century En-■ glănd, Haga, 1971.
LEJEUNE P., L'Autobiographie en France, Paris,
-t A. Golin, 1973. '
— Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. SeuiI, 1975.
394

Les Valeurs chez les memorialistes francais du XVII-e siecle, ed. N. Hepp şi J. Hennequin, Paris, Klinck-sieck, 1979.
WATKINS O. C, The Puritan Experience: Studies in Spiritual Autobiography, New York, 1972.
3. Literatură
BACZKO B., Rousseau. Solitude et Communaute, Pa¬ris—Haga, Mouton, 1974.
— Lumieres de l'Vtopie, Paris, Payot, 1978.
BAKHTINE, L'CEuvre de Rabelais et la Culture po-
pulaire au Moyen Age et sous la Renaissance, Paris, Gallimard, 1975.
BENICHOU P„ Le Sacre de l'ecrivaint Paris, 1973.
COMPAGNON A., Nous, Michel de Montaigne> Paris, Ed. Seuil, 1980.
DEMORIS R., Le Roman ă la premiere personne, Pa¬ris, 1975.
GOULEMOT J. M., «Pourquoi ecrire? Devoir et plai-sir dans l'ecriture de Jean-Jacques Rousseau», Romanistisc.he
Zeitschrift filr Literaturgeschichtet IV, 1980
— «Demons, merveilles et philosophie â l'âge clas-
sique», Annales ESC, 1980, p. 1 223—1 250.
— «Le lecteur-voyeur et la mise en scene de l'ima-
ginaire viril», Laclos et le Libertinage, Paris, 1982.
VERSINI L., Le Roman epistolaire, Paris, 1979.
WATT I., The Rise of the Novei. Studies in Defoe, Richardson and Fielding, 1957, University of Cali¬fornia Press,
1965 (îndeosebi cap. VI).

LISTA ILUSTRAŢIILOR
194. O mamă prevenitoare şi un copil plin de ui¬
mire într-o vibrantă complicitate. Tatăl, în pla¬
nul îndepărtat, contemplă scena. O scenă ca de
dincolo de timp... (Nicolas Poussin, Sfânta Fa¬
milie, Detroit, Institute of Art)
195. Primii paşi efectuaţi sub privirea mamei, a dă¬
dacei şi a bunicii; stângăcia unui trup care tinde
spre autonomie. (Marguerite Gerard, Primul pas
al copilului, Cambridge, Mass., Fogg Art Mu-
seum)
196. încăpere comună dintr-o casă de ţară. In faţa
sfidării permanente a morţii nu există decât un
singur răspuns*: o casă plină de copii. (Paris,

152
Bibi. Naţ.)
197. In Olanda secolului al XVII-lea, ţară cunoscută
prin modernitatea sa, este descoperit copilul, de
a cărui drăgălăşenie şi daruri se minunează în¬
treaga familie. (Jan Steen, Pictorul şi familia sa,
Haga, Muzeul regal)
198. In secolul în care s-a scris Emile, portretul
copilului, înconjurat de jucăriile sale. vădeşte in¬
teresul care i se acordă acestuia de acum înainte.
(Şcoala franceză din secolul al XVIII-lea, Fetiţă
cu păpuşă, Grenoble, Muzeul de Pictură şi Sculp¬
tură)
199. Dorinţa de a salva copilul bolnav vădeşte, în¬
cepând din secolul al XVI-lea, ivirea unei noi
sensibilităţi. (Gabriel Metsu, Copilul bolnav. Haga,
Col. part.)
396

200. Până în secolul al XVIII-lea, omul este nepu¬


tincios în faţa bolii. Iar moartea îşi cere neîn¬
cetat tributul de nou-născuţi. Părinţilor îndure¬
raţi nu le rămâne, de cele mai multe ori, decât
să-i încredinţeze lui Dumnezeu aceste suflete ne¬
vinovate. (Ex-voto din secolul al XVIII-lea. Bi¬
serica din Kientzheim)
201. în aceste tablouri specifice claselor avute, copiii,
puţin numeroşi — adesea un singur copil —
ocupă un loc privilegiat în mijlocul micii lumi
familiale. (Cornelis de Vos, Portretul artistului
şi al familiei sale, Bruxelles, Institutul regal al
patrimoniului artistic; Joshua Reynolds, George
Clive (?) şi familia sa, Berlin, Staatliche Museen
Preussischer Kulturbesitz)
202. Copilul -care „îşi ia masa" sau doarme după supt
este însăşi imaginea fericirii. A accepta să-1 pri¬
vezi de sânul matern pentru un „lapte merce¬
nar" e o confirmare a faptului că în societatea
urbană se impun o seamă de noi valori. (Ate¬
lierul din Avon, secolul al XVII-lea, statuetă de
faianţă, La Rochelle, Muzeul Orbigny; Georges
de La Tour, Noul născut, Rennes, Musee des
Beaux-Arts)
203. Liberi, aceşti copii dintr-o clasă unică? In rea¬
litate, începând din secolul al XVII-lea, educaţia
nu mai este un vesel divertisment. A da copilul
la şcoală înseamnă a-1 sustrage naturii şi a-i sub¬
ordona dorinţele ghidului raţiunii. (Jan Steen,
Şcoală mixtă, Edinburgh, National Gallery of
Scotland; Jean Baptiste Greuze, Micul leneş,
Montpellier, Muzeul Fabre; Quentin Metsys, Trip¬
ticul confreriei Sfânta Ana din Louvain, detaliu.
Bruxelles, Muzeul de Artă veche)
204. Lucrul de mână şi lecturile pioase vor face din
aceste fetiţe model nişte mame exemplare. O
bună educaţie învaţă copilul să-şi păstreze ran¬
gul şi locul ce i se cuvin. (Paris, Bibi. Naţ.)
205. Dresajul spiritului se obţine, dacă e nevoie, prin

153
dresajul trupului. (Paris, Bibi. Naţ.)
206. încă de Ia naştere, copilul, regal tete un copil
public, oferit drept model viitorilor lui supuşi.
397

(Şcoală franceză din secolul al XVII-lea, Ludo vie al XlV-lea copil, Cârmei de Beaune)
207. „Pruncul Isus", imagine a nevinovăţiei şi a blân¬
deţii, imagine foarte populară în secolul a]
XVII-lea. (Adoraţia Cuvântului întrupat, după
Simon Francois de Tours, Col. Carmelitană)
208. A păstra în viaţă doi gemeni era un lucru de-a
dreptul excepţional. Numai o imagine miracu¬
loasă a Fecioarei putea acorda asemenea favoare.
(Ex-voto din secolul al XVTII-lea, Biserica din
Hal, Brabant)
209. Cărţi manuscrise cu filele alterate de timp, cu
coperta de pergament sau de piele. Păstrate de
stăpânul casei, unele au numai câteva foi, al¬
tele se vădesc voluminoase. Memorie a unei vieţi,
memorie a unei familii, dar şi nevoia de a scrie
care i-a determinat pe unii din autorii acestora,
ca Gilles de Gouberville. (Charles Emmanuel
Bizet d'Aunonay, Natură moartă cu cârti, deta¬
liu, Bourg-en-Bresse, Muzeul din Ain)
210. „Examinând cu atenţie aceste documente vechi
şi autentice, am dori să descifrăm dincolo de pa¬
ginile lor îngălbenite, să desluşim dincolo de fra¬
zele scrise în grabă starea de spirit în care a
fost redactat cutare sau cutare jurnal, deoarece
în spatele documentului se află omul!" (Elisabeth
Bourcier). (Maestrul Buneivestiri din Aix-en-Pro-
vence, Profetul Ieremia, detaliu, Bruxelles, Insti¬
tutul regal al patrimoniului artistic; Josef Hore-
mans, Concertul galant, detaliu, Dijon, Musee des
Beaux-Arts)
211. Originar din Montpellier, unde şi-a făcut stu¬
diile medicale, medic al regilor Carol al IX-lea,
Henric al III-lea şi Henric al IV-lea, Heroard are
cincizeci de ani când este însărcinat cu supra¬
vegherea sănătăţii lui Ludovic al XHI-lea. Func¬
ţie pe care o va păstra timp de douăzeci şi opt
de ani, până la moartea sa, la şaptezeci şi opt de
ani. Afecţiune paternă, ba chiar şi de bunic,
ce se dezvăluie în blândeţea acestei figuri. (Pa¬
ris, Bibi. Naţ.)
212. Contemplând marele plan în perspectivă al par¬
cului de la Saint-Germain, cititorul lui Heroard
398

va vedea, dincolo de această prestigioasă geome¬trie,, silueta emoţionantă şi vie a micului delfin: mersul pe jos,
exerciţii corporale, jocuri în aer liber. (Paris, Bibi. Naţ.)
213. Imagini din viaţa privată şi cotidiană înfăţişate
în tapiseria lui Gombault şi Macee, păstrată la
Saint-Lo în vecinătatea universului lui Gouber-
ville, în Normandia. Iubirile lui Gombault şi
Macee, (Muzeul din Saint-L6)
214. Cositul, întorsul fânului, culesul, gesturi exteri¬

154
oare care aparţin vieţii private: avem de a face
cu profunda sociabilitate a muncii care, vara, în¬
sufleţeşte peisajul rural. Gestică a cărei operati¬
vitate şi frecvenţă a redat-o în mod remarcabil
Jurnalul lui Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.)
215. Să aprinzi focul, să-ţi fie cald — iată esenţialul
şi modestul confort al tuturor epocilor. (Charles
Le Brun, Sfânta Familie sau Somnul Pruncului
Isus, detaliu, Paris, Muzeul Luvru)
216. La conacul din Mesnil-au-Val, bucătăria este
spaţiul esenţial al căldurii pe care o răspân¬
deşte vatra, loc în care se desfăşoară viaţa zil¬
nică, loc al ospitalităţii, loc al sociabilităţii mi¬
cului nobil de Gouberville şi al gentilomilor de
ţară. (Wolfgang Heimbach, O bucătărie> Nurn-
berg, Germanisches Nationalmuseum)
217. In registrul de socoteli, pudic, rezervat, găsim
puţine amănunte privind viaţa de familie. Sen¬
timentul familial foarte puternic se citeşte în fi¬
ligranul textului. (Gabriel Metsu, Familie, Ber¬
lin, Staatliche Museen Preussicher Kulturbesitz)
218. Nimic în registrele de socoteli franţuzeşti despre
intimitatea familială. Aproape toate acestea sunt
scrise de bărbaţi. Tablourile şi gravurile sunt
cele care vor oferi unele informaţii privind ges¬
turile săvârşite cu prilejul unei naşteri, figura
noului-născut, îngrijirea care i se dă. (Paris,
Bibi. Naţ.)
219. Locul copilului în familie. Afecţiunea tatălui
faţă de acesta se vădeşte cu toată claritatea in
acest tablou, în vreme ce registrul de socoteli
rămâne pudic, rezervat, mut. In secolul al
XVII-lea, copilul este iubit, dar nu după crite-
399

riile acelui sentiment al copilăriei care se va dezvolta în secolul al XVIII-lea. (Aubry, Scenă de familie, Paris, Bibi.
Artelor decorative)
220. Discursul funebru nu mai are drept obiect tru¬
pul lipsit de viaţă. Acest discurs găseşte în mi¬
tologie modalităţile unei descentrări ce devenise
necesară. (Hubert Robert, Cenotaful lui Jean-
Jacques Rousseau la Tuileries în 1794, Paris,
Muzeul Carnavalet)
221. Vast spaţiu rural prins aici în frumoasa şi no¬
bila lui ordonanţă. Este spaţiul în care viaţa
privată şi viaţa publică nu prezintă delimitări
precise: spaţiu de sociabilitate, de convivialitate,
sugerând spaţiile învecinate, muncile câmpului în¬
făptuite în comun, întâlnirea pe poteci, spriji¬
nul, întrajutorarea, fie că e vorba de notabili¬
tăţi sau de oamenii simpli din popor. Este ceea ce
îngăduie să se citească şi să dăinuie în calita¬
tea şi în vecinătatea lor imediată o seamă din
jurnalele intime şi din registrele de socoteli care
au ajuns până la noi. (Bruegel de Catifea, Cas¬
telul din Mariemont, detaliu, Dijon, Musee des
Beaux-Arts)

155
222. Scurtul răstimp al jocurilor şi al zburdălniciilor
copilăriei, atât de puţin evocat în jurnalele in¬time, singura excepţie făcând-o cel mai extraor¬dinar dintre acestea,
Jurnalul lui Heroard. (Slinge-laudt, Baloanele de săpun, Lille, Musee des Beaux-Arts)
223. Jurnalul lui Gouberville păstrat într-o colecţie
particulară; Diary Manuscript al lui Samuel Pepys
păstrat la Magdaiene College din Cambridge;
ambele lucrări an ajuns până la noi. Scrise de
pe o zi pe alta, acestea nu erau destinate să fie
citite şi de alţii. Numai descoperirea lor, după
două şi trei secole, a făcut din ele nişte lucrări
celebre şi indispensabile. (Anonim din secolul al
XVll-lea, Natură moartă cu cărţi, Berlin, Staat-
liche Museen Preussicher Kulturbesitz)
224. „Există puţine remedii atât de larg răspândite
ca luarea de sânge." (Enciclopedia.) (Paris, Bi¬
blioteca Artelor decorative)
400

225. Jurnale, registre de socoteli ai căror autori apar¬


ţin celor mai felurite medii: gentilomi, magis¬
traţi, notabilităţi şi chiar oameni din popor. Aici
mânuieşte pana modestul fabricant de stofe de
lână din Lille, Pierre Ignace Chavatte, al cărui
text a fost studiat de Alain Lottin. (Chronique
generale des choses memorables copiee du livre
de M. Martineau, augmeiite'e de plusieurs choses
par moi, Pierre Ignace Chavatte, Paris, BibL
Naţ., ms. fr. n. a. 24089, f. 304)
226. Asistenţa dată bolnavului, muribundului: aspect
esenţial al vieţii private, pentru care depune
mărturie de o manieră cu totul deosebită Jur¬
nalul lui Gilles de Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.)
227. Cartea biruitoare. Cartea apărea ca un instru¬
ment "privilegiat al schimbului cultural în acelaşi
timp în care însăşi lectura se privatizează. (De-
france de Liege, Sub ocrotirea Minerveit Dijon,
Musee des Beaux-Arts)
228. „Se află aici propriile-mi închipuiri, prin care
nu încerc să ofer o cunoaştere a lucrurilor, ci
a mea proprie" ... (Montaigne). (Şcoala franceză
din secolul al XVI-lea, Chantilly, Muzeul Gonde)
229. Iată o remarcabilă etalare a organicului. Abuzul
de hrană din insula Crevepance provoacă vomis-
mente şi beţii. Organicul afişat în mod ostenta¬
tiv, excrementalul revendicat sunt cei doi stăpâ-
nitori absoluţi. Familiere description du tres vi-
noporratimalvoisâ et tres ennuitaillegoulemente
Royaume Panigonnois... (Paris, Bibi. Naţ.)
230. Cele trei Parce, gravură de Boyvin după Rosso.
(Paris, Bibi. Naţ.)
231. Comedianţii italieni, precuin.- măscăricii de pe
Pont-Neuf, perpetuează o prezenţă a corpului ac¬
tiv, creator de gesturi, maşină de făcut zgomot
care-şi asumă propria-i dimensiune organică.
(Geloşii, Şcoală franceza din secolul al XVH-lea,
Paris, Muzeul Carnavalet)
232. Prin intermediul Proverbelor ilustrate, supravie¬

156
ţuirea unei culturi arhaice şi populare, pe care
Don Quij&te i-o impută lui Sancho Pânza, reu¬
şeşte să se exprime o cultură a organicului şi a
vomei. (Lagniet, Paris, Bibi. Naţ.)
401

233. Contrar libertinajului teatrului Tabarin şi al co¬medianţilor italieni, teatrul clasic pune în prac¬tică un nou
mod de spectacol, protocolar, dis¬tant şi rece. (Antoine Watteau, Actorii francezi, col. part.; Distracţii la
Versailles. Ziua a treia. Bolnavul închipuit, gravură de Sylvestre după Jean Le Pautre, Paris, Bibi. Naţ.) 234.
Atunci când Jean-Jacques renunţă la lumea al¬cătuită din duşmanii, departe de petreceri şi de transparenţa
inimilor, se lasă pradă plăcerii plim¬bărilor solitare şi a reveriei. (Mayer, Jean-Jacques Rousseau culegând
plante pentru studiu, Paris, Muzeul Carnavalet)
235. Bunul sălbatic este acel alter ego al omului alb, situat la începutul istoriei sale, când cerşetor, când rege. Şi
întruchipează o reconciliere impo¬sibilă între nostalgiile trecutului şi constrânge¬rile prezentului. (Le negre comme
ii y a peu <Je Blancs, Paris, anul III)
236. în această scenă, care înfăţişează alegerea soţi¬lor, ni se redă cu o şocanta lipsă de pudoare gestiunea
comunitarului şi a intimului printr-o reglementare despre care se ştie prea bine, pe de altă parte, că a distrus
primele forme ale schimbului social. (Extras din Utopia lui Tho-mas Morus, Paris, 1730)
237. Utopia, însă, este şi un spaţiu al visului. Zborul solitar al eroului lui Retiî de La Bretonne care avea să
organizeze viaţa comunitară a tovarăşi¬lor săi şi să colonizeze populaţiile pe care le des¬coperă. (Extras din La
Decouverte australe P<"' un homme volant, Paris, 1791, ilustraţii de Binet) 238. Nu se va vorbi niciodată îndeajuns
despre ex¬traordinarul succes al romanului secolului al XVIII-lea şi nici despre rolul pe care 1-a jucat în
publicitatea pe care i-a făcut-o vieţii private. (Joseph Highmore, Pamela, Londra, Tate Gal-
lery)
239. Gravura lui Gravelot, acceptată de Rousseau, marchează limitele ilustraţiei: nu se mai pune problema
surprinderii. Pasiunea, aici, este doar
sugerată.
402

240. Cititorul trebuie plasat în cea mai bună poziţie pentru a surprinde provocarea. Această gravură a lui Moreau
cel Tânăr pentru Noua Eloiză a fost refuzată de Rousseau.
241. „Mi-am dezvăluit eul lăuntric" ... (Gravură de
N. Cochin pentru Confesiuni, 1793)
242. Printr-un joo fascinant de oglinzi, autorul (în
cazul de faţă Retif) şi cititorul care priveşte gra¬
vura se află uniţi în aceeaşi poziţie desfrânată
(Extras din Le Paysan perverti, Paris, 1776, ilus¬
traţii de Binet.)
243. Erotismul nu absolvă nici personalităţile. 11 vom recunoaşte aici pe Voltaire, înconjurat de ope¬rele sale.
Pornografia şi filosofia îmbinate în această etalare ce profanează intimitatea. (Paris,
Bibi, Naţ.)
244. Şcoală franceză din secolul al XVIII-lea. (Piaţa şi Fântâna Saints-Innocents, fragment, Paris, Mu¬zeul
Carnavalet)
245. Uşa şi fereastra, locuri de observaţie privilegiate, marchează limita spaţiului rezervat intimităţii familiale;
deschis însă către stradă, domeniu in¬termediar pe jumătate privatizat pentru îndepli¬nirea obligaţiilor zilnice. Din
care pricină devine un loc de întâlnire, de schimb de noutăţi de ul¬tima oră şi de comentarii. (Jacobus Vrei,
Colţ de oraş, Amsterdam, col. part.)
246. încercarea norocului, speranţa într-o minune ex¬plică pasiunea jocului în societăţile în care bo¬găţia vine
încetul cu încetul şi în care distrac¬ţiile se caracterizează prin monotonie. Exemplul vine de sus şi-i perverteşte chiar
şi pe copii. Jo¬cul cu zarurile au fost propuse ca substitut al jocurilor pe bani, care ruinau familiile: „Aş fi dorit
atât de mult să nu fi jucat şi să nu fi pierdut atâţia bani", insinuează Doamna de Se-vigne într-o scrisoare adresată
fiicei sale. (Louis Le Nain, Micii jucători de cărţi, col. part.) 247. Ilustraţie naivă a terrier-ului din Esparros, Gas-
cogne (1773). Aceasta înfăţişează un copil cuprins de o dorinţă nemăsurată să pună stăpânire pe o coţofană
domesticită şi vădeşte familiaritatea din lumea copilăriei, în special, dintre necuvân-
403

157
tătoare şi oameni; ca şi lipsa altor jucării. (Les • Terrîers illustres de Sadournin et de Esparros, Tarbes, CDDP des
Hautes-Pyrenees)
248. Contrareforma a favorizat până şi în lumea sa¬
telor o evoluţie a forului privat, o dată cu prac¬
tica devoţiunii particulare adresata Pruncului
Isus sau Sfintei Inimi, de pildă, fără să se re¬
nunţe Ia devoţiunea colectivă, adică la peleri¬
naje. (Les Terriers illustres de Sadournin et de
Esparros, Tarbes, CDDP des Hautes-Pyrenees)
249. Semnarea contractului, ca un preludiu la cere¬
monia religioasă, fiecare dintre acţiunile respec¬
tive având oficiantul său, aici notarul, în cea¬
laltă preotul, este practicată în cea mai mare
măsură în sudul Franţei. Contractul consemnează
aportul soţiei; garantându-i dota, bunurile para-
fernale şi partea de avere lăsată soţiei în caz
• de deces al soţului, acest contract îi dă dreptul la o marjă de manevră incontestabilă în econo¬mia familială.
(Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy)
250. Izbânda femeii, soţie şi mamă. De notat, în
această reprezentare tipică a căminului în care
acestea sunt figurile proeminente, predominarea
femeilor, în jurul copiilor. Desigur, bărbatul aşe¬
zat la masă este servit, dar aici nu se află în ele¬
mentul său, care e în exterior (muncă, afaceri,
relaţii publice). (Jacques Gamelin, Scenă de in¬
terior, Carcassonne, Musee des Beaux-Arts)
251. Un diptic care juxtapune în mod corect rolurile
feminine: la dreapta, gospodina „în intimitatea
ei" care, plină de afecţiune,/îşi călăuzeşte fiica; la
stânga, postată într-un gang din apropierea stră¬
zii, ţintuită de curiozitate, priveşte, spionează
şi ascultă. (Pieter de Hooch, Curtea unei case
din Deljt, Londra, National Gallery)
252. Albituri, dulapuri luxoase, pardoseli sclipitoare,
recrearea unei lumi pentru viaţa de familie, o
lume utilă, temeinică, armonioasă. (Pieter de
Hooch, Dulapul cu albituri, Amsterdam, Rijks-
museum)
253. Aceste două studii ale lui Fragonard prezintă o
lume feminină neizoîată şi deschisă către exte¬
rior; datorită necesităţii, cît şi faptului că acestea
404

privesc în exclusivitate femeile, cuptorul, spălă¬torul, prăvăliile sunt însuşite' numai de ele... In primul studiu,
„corul" gospodinelor face şi desface reputaţiile, împrăştie zvonul public; căci cârciuma, locul preferat al sociabilităţii
mascu¬line, le este practic interzisă, cel puţin în satele meridionale. (Jean-Honor£ Fragonard, Micile cascade de la
Tivoli, Paris, Muzeul Luvru, şi Tânără.femeie la fântână, col. part.)
254. O porţiune de ţărm, pe fundalul monumental,
destinat petrecerii timpului liber şi unde se
amestecă, în mulţimea de gură-cască, datorită
plăcerii veşnic reînnoite a spectacolului popular,
clase, sexe, vârste. (Antoine Watteau, Serbare
câmpenească, Agen, Muzeul Municipal)
255. Pragul uşii joacă acelaşi rol ca gangul casei din
mediul urban: continuarea vieţii domestice în
afara locuinţei; viaţa privată şi viaţa colectivă
sunt strâns îmbinate; uşa nu este ferecarea ri¬

158
guroasă a unei intimităţi strict familiale unda
s-ar refugia femeile. (Constantin, Peisaj, Marsi¬
lia, Muzeul Longchamp)
256. Două reprezentări ale femeii, în vădit contrast,
vădesc ambiguitatea imaginii acesteia. Pe de o
parte, femeia fără cap, în conformitate cu Inţe^
lepciunea clericală şi populară a legendei: „Abis
de prostie, sălaş al nenorocirilor, gâtiţă flecară,
pricină de neînţelegeri şi drac împeliţat". In opo¬
ziţie, o femeie citind viaţa unui sfânt; în vârstă
fiind, aceasta atestă răspândirea lecturii, mai cu
seamă în mediul urban, care-şi extinde autori¬
tatea sa domestică favorizând unele aspecte ine¬
dite ale devoţiunii personale. (Toulouse, Muzeul
Paul-Dupuy)
257. Regele primeşte omagiul ducelui de Lorena. Ca
în toate împrejurările vieţii publice de la Curte,
eticheta pune la punct cu o rigoare de nestră¬
mutat desfăşurarea ceremoniei şi a alocuţiunii;
eticheta evidenţiază în felul acesta maiestatea
suverană. (Paris, Bibi. Naţ.)
258. înainte de Marly, Trianonul a fost, pentru rege,
un loc de refugiu foarte relativ, dar destul da
inaccesibil. Era, la început, o clădire unde sa
405

ducea să ia o gustare, construcţie extinsă cu timpul pentru a permite regelui şi invitaţilor săi să petreacă acolo scurte
perioade de odihnă. (Paris, Bibi. Naţ.)
259. Un portret oficial al moştenitorului tronului a
cărui educaţie i-a fost încredinţată lui Bossuet.
Somptuozitatea scenei este rectificată de prezen¬
ţa, în prim plan, a micului câine familiar, to¬
varăş de joacă, atât de diferit de uriaşii câini
de vânătoare ai infantilor lui Velazquez. (Pierre
Mignard, Portretul delfinului şi al familiei sale,
detaliu, Paris, Muzeul Luvru)
260. Vechi loc de întâlnire pentru vânătorile regale,
castelul Muette a fost reconstruit în 1764 de
către Ludovic al XV-lea. La marginea pădurii
Boulogne, inclus în peisaj şi înconjurat de un
parc încântător, este una din acele „case de plă¬
ceri" care, în simplitatea confortului lor rafi¬
nat, exprimă reveriile câmpeneşti ale aristocra¬
ţiei; departe de ceremonialul Curţii, Ludovic al
XVI-lea poposea aici cu plăcere. (Grevenbrock,
Castelul Muette, Paris, Muzeul Carnavalet)
261. O scenă de interior, aşa cum au apărut multe
în arta secolului al XVIII-lea. Şi care exprimă
o artă de a trăi care nu ţine seama de manierele
pline de afectare pentru a se împărtăşi cât mai
din plin din plăcerile oferite de natură şi de
societate. De menţionat prezenţa obişnuită a ani¬
malelor familiare, admise de acum înainte în
cămin fără nici un fel de restricţie. (Şcoală fran¬
ceză din secolul al XVIII-lea, Plecarea la vână¬
toare, Orleans, Musee des Beaux-Arts)
262. Gazda obişnuită a lui Diderot şi a lui Grimm la

159
Grandval în anii 1760. Generoasa ospitalitate a
baronului, el însuşi filosof, care lasă o mare li¬
bertate de acţiune invitaţilor săi i-a adus porecla
de „chelnerul filosofilor". (Chantilly, Muzeul
Conde)
263. O seară de intimitate burgheză „fără pretenţii",
rezervată jocurilor de societate, pe care o petrece
în cea mai mare simplitate stăpâna casei
(mama D-nei d'Epinay) în tovărăşia credincioa-
AQ6

sei sale slujitoare şi a preceptorului. (Carmon-telle, Chantilly, Muzeul Conde)


264. Dichisiţi, miniaturizaţi, remodelaţi chiar prin-
tr-o serie de încrucişări savante, pisicile şi câinii
pătrund în intimitatea căminelor asemeni unor
copii preaiubiţi; pisicile sunt răsfăţate mai cu
seamă în mediile aristocratice, după exemplul
lui Ludovic al XV-lea, furios când şi-a văzut
pisica bruscată de un paj. Acesta e modul în
care se exprimă noua sensibilitate a omului faţă
de natură şi de animalele care nu mai sunt „săl¬
batice". (Paris, Bibi. Naţ.)
265. Cluburi, cafenele şi societăţi filosofice: tot atâ¬
tea cercuri de sociabilitate inedită în care spiri¬
tele luminate se întâlnesc, se informează şi dis¬
cută în afara universului domestic, modelând
conştiinţa publică într-un cadru semiprivat. (Pa¬
ris, Bibi. Naţ.)
266. Scena reprezintă decorul unui teatru rustic, dar
şi imaginea unuia din acele castele de ţară în
care parlamentarii din Toulouse, posesori de
imense domenii, îşi petrec în tihnă si fără mare
lux vacanţele judiciare. (Les Terriers illustres de
Sadournin et d'Esparros, Tarbes, CDDP des
Haute-Pyrenees)
267. în stil clasic, în acest secol pasionat, de o arhi¬
tectură caracterizată prin liniile ei armonioase,
un palat gândit pentru reprezentare; palat care
atestă universalitate stilului francez într-un oraş
(Toulouse) care, totuşi, nu vădea decât prea pu¬
ţin din stilul respectiv în vechile-i construcţii.
(Toulouse, Muzeul Paul-Pupuy)
268. Verticalismul monumental al artei secolului al
XVIU-lea: o realizare a ducelui d'Orleans care
a făcut din acest palat un loc de întâlnire şi de
confruntare dintre oameni şi idei în chiar inima
Parisului. Rumoarea şi zvonul public îşi iau zbo¬
rul din grădinile şi galeriile palatului. (Paris,
Muzeul Carnavalet)
269. Persoane de rang înalt, bărbaţi, femei, atenţi, în
aceeaşi măsură, la capriciile jocului, dar ştiind
să îmbine distracţia cu voia bună, într-un cadru
de prospeţime primăvăratică, în faţa unor con-
407

160
strucţii de o nobilă arhitectură şi a unor. arbori cu frunziş bogat, departe de clandestinitate tensionată a tripoului.
Este epoca în .care parla¬mentul din Paris deplânge răspândirea jocurilor de noroc în înalta societate ca şi propria-i
nepu¬tinţă de a curma acest rău care ameninţa cu ruina atâtea familii. (Paris, Bibi. Naţ.)
270. Cătunul reginei a făcut şcoală. Sufletele sensi¬
bile .se dau în vânt după reveriile solitare şi
desfătările activităţilor rustice. De fapt, pustie¬
tatea înseamnă un colţ de natură orânduită în
mod savant pentru a satisface exigenţele unei
aristocraţii aflată în căutarea libertăţii şi a unei
părelnice simplităţi. (Paris, Bibi. Naţ.)
271. Două portrete de familie; unul ne înfăţişează,
într-o manieră pur clasică, un magistrat ce
poartă însemnele rangului său; în viaţa particu¬
lară acesta a fost cu atât mai mult un tată pre¬
venitor faţă de familia sa; de altfel, nici nu s-a
recăsătorit după moartea prematură a tinerei
sale soţii, pictată aici după moda timpului şi
într-o atitudine plină de demnitate. (Col. part.)
272. Un clarobscur ce lasă să se ivească, în relieful
luminilor din ce în ce mai puternice, adepţii unei
lecturi care nu mai este o meditaţie solitară, ci
un comentariu plin de însufleţire. Figuri şi ati¬
tudini în care se vădeşte curiozitatea, ca şi ne¬
voia unor explicaţii, şi fizionomii care exprimă
meschinăria sau obtuzitatea, sentimentul pro¬
priei importanţe sau respectul. Satiră, fără în¬
doială, a unui mod de sociabilitate şi predilec¬
ţie pentru reuniunile contrastante de fizionomii
lăsate pradă acelui „viciu nepedepsit". (Tou-
louse, Muzeul Paul-Dupuy)
273. Scenă de interior şi totodată portret de familie
care ilustrează noul fel de viaţă caracteristic
aristocraţiei şi marii burghezii. ■ în diviziunea
timpului, oază de pace, de neîngrădită conver¬
saţie, departe de privirile servitorilor, asistam
la afirmarea forului familial. In aceste aparta¬
mente tihnite, locul fastului îl ia agrementul cu
mobilele sale comode (gheridonul) şi scaunele
408

sale confortabile. (William Hogarth, Reuniune de familie, Londra, Christies)


274. Curtea, în versiunea lui Ludovic al XlV-lea, este
cea mai ambiguă şi mai rafinată din lumile aşa-
numite pe dos. Bărbaţi şi femei strânşi laolaltă,
toată floarea claselor privilegiate se precipită
într-acolo, în aparenţă pentru a-1 vedea pe rege,
în realitate pentru a fi văzută de el. Curtenii
devin actorii inutili şi trândavi, îmbrăcaţi cu
somptuozitate, ai unui spectacol pe care el îl su¬
praveghează şi-1 pune la punct până în cele mai
mici amănunte prin ordinele, ca şi prin tăcerile
sale. Nici un alt sentiment, nici un alt gest au¬
torizat în afara celor prevăzute de rol... (Ano¬
nim din secolul al XVII-lea, Ludovic al XIV~lea
trecând călare prin faţa grotei Zeiţei Tetis, Cas¬
telul Versailles)
275. Gradaţie ierarhică a portretelor de personaje sau

161
simbolică privind obiectele de cult şi Tablele
Legii. Arborele Libertăţii ţâşneşte din chiar so¬
clul pe care sunt aşezate acestea, fundament te¬
restru al binelui suprem, care e libertatea, ca
din aparatul legal edificat de suveranul popular
şi îmbinând viaţa privată şi viaţa civică într-un
acelaşi gest de autonomie. (Toulouse, Muzeul
Paul-Dupuy)
276. Sensibilitatea exagerată a mamei, ca şi cea a
doicei, şi cadrul dulceag-bucolic maschează des¬
tul de prost brutalitatea ucigaşă a unei practici
— aceea de a da copilul la doică — care se de¬
mocratizează în marile oraşe ale secolului al
XVIII-lea şi repune în discuţie, pentru unii,
însăşi existenţa unor raporturi afective dintre
părinţi şi copiii lor foarte mici. (Paris, Bibi.
Naţ.)
277. O masă aranjată de. circumstanţă într-o antica¬
meră, stăpânul casei primeşte fără nici un fel
de ceremonie. O anume neorânduială, deplina
libertate a atitudinilor şi a gesturilor, oaspeţii
care tocmai intră fără ca cineva să le dea vreo
atenţie; totul sugerează, în pofida ţinutei perso¬
najelor, noua familiaritate a convivialităţii mas-
409

culine. (Robert de Tournieres, Dejun cu jambon. Versailles, Muzeul Lambinet)


278. înaintea cafenelei şi a clubului, prăvălia libra¬
rului sau a vânzătorului de stampe sau de ta¬
blouri este, în secolul al XVII-lea, un loc privi¬
legiat de plimbare, de întâlnire şi de discuţii
amicale. (S. de Bray, Amsterdam, Rijksmuseum)
279. Intre cadrul privat al locuinţei şi cel public al
străzilor si al pieţelor, o reţea de curţi şi de stră¬
duţe constituie un spaţiu intermediar pe care îl
împarte fiecare familie, fără nevoia aparentă de
a se izola, cu prietenii şi cu vecinii săi. (Pictor
de Hooch, Reuniune de •familie, Viena, Kunst-
historisches Museum)
280. Versiunea rustică, a aceleiaşi realităţi, idealizată
de pictorul de la oraş: vara, muncile capitale
fiind duse la bun sfârşit, tot în faţa casei, şi nu
în încăperile afumate si întunecate, cât e de
plăcut să se adune tot cercul de rubedenii şi de
prieteni, şi la urma urmei de ce nu tot satul,
ca să mănânce, să bea, să dănţuiască şi să stea
la taifas şi ca toată lumea să se simtă bine.
(David Teniers, Masă câmpenească, Madrid, Mu¬
zeul Prado)
281. De la tată la fiu sau de la preceptor la elev, de¬
prinderea cititului şi a scrisului e o problemă cu
precădere masculină, problemă care pune în evi¬
denţă ierarhia autorităţii şi a cunoştinţelor, si
constituie o bună pregătire pentru meseriile şi
responsabilităţile adultului. (Jan Vermeer, Lec¬
ţia, Londra, National Gallery)
282. Schimbarea stilului şi a sensibilităţii; costumul

162
roman se potriveşte de minune pentru o convor¬
bire care se vădeşte inocentă şi dezinteresată, şi
care apreciază din plin calmul şi liniştea câmpe¬
nească a cadrului: virtuţile stoice sunt apanajul
sufletelor nobile. (Francois Chauveau, Desfătă¬
rile spiritului, Paris, Bibi. Naţ.)
283. Câtă fascinaţie exercită totuşi la aceeaşi dată
această ambiguitate (e însă cu adevărat nouă?)
a unor raporturi dintre bărbaţi pe care spiritul
secolului al XVIII-lea le încurajează, uneori, iar
alteori le condamnă, presupunând că există pre-
410

tutindeni! (Extras din Retif de la Bretonne, Le Paysan perverti)


284. „Fără reconciliere nu există salvare": sărutul —
public — între bărbaţi pecetluieşte, sub privirea
Atotputernicului şi potrivit „moralei creştine",
prietenia juruită sau buna înţelegere regăsită.
Sărut care clarifică, deopotrivă, un ritual şi fa¬
ţada adesea uitată a sensibilităţii Marelui Secol.
(Paris, Bibi. Artelor decorative)
285. In decorul sistematizat al grădinii „â la fran¬
case" jocurile mondene şi divertismentul sporesc
tensiunea între o politeţe strict codificată şi un
secret personal apărat cu toată fermitatea. Tre¬
buie să-ţi duci viaţa în public, sub ochii celor¬
lalţi şi ai regelui, dar sub mască: larvatus pro-
deo. (Hyacinthe Rigaud, Arcul de triumf, Paris,
Bibi. Artelor decorative)
286. Cu un secol mai înainte, grădina castelului al¬
cătuieşte decorul aproape atemporal al unei în¬
tâlniri galante care nu se va încheia, în mod
excepţional sau datorită unei minuni, cu o că¬
sătorie. (Tineri plimbându-se, gravură de Saint-
Igny, după Abraham Bose, Paris, Bibi. Naţ.)
287. De o parte şi de alta a fortificaţiilor, esplanada
îşi pierde încetul cu încetul, în secolul al
XVIII-lea, caracterul ei militar pentru a deveni
un loc de plimbare privilegiat, în care hazardul
programat al întâlnirilor permite schimburile de
salutări şi de ocheade, plecăciuni şi mondenităţi,
sau continuarea unor convorbiri cu caracter mai
intim. (Joseph Vernet, Portul Bordeaux văzut de
la castelul Trompette, 1759, Paris, Muzeul Ma¬
rinei)
288. Pupila: Biserica a interzis înfierea, act care nu-şi
va găsi locul în legislaţia franceză decât o dată
cu Revoluţia. Dar tuturele are toate drepturile, în¬
datoririle şi responsabilităţile unui tată. (Paris,
Bibi. Naţ.)
289. De la copii la bătrâni, atelierul reuneşte, în ace¬
laşi spaţiu de lucru, vârstele cele mai diverse.
Dar, departe de a se crea, prin aceasta, un cli¬
mat de egalitate, se subliniază şi se accentuează
o multitudine de ierarhii bazate pe cunoştinţe,

163
411

vârste şi statuturi. (Gravură de Galle, după Stra-dan, Paris, Bibi. Naţ.)


290. Instalat pe jumătate în locuinţă şi pe jumătate
în stradă, pe care nu ezită să pună stăpânire,
atelierul creează solidarităţi care se desprind cu
greu de raporturile familiale. (Decoraţie murală
de Poccetti, Florenţa, Muzeul Uffizzi)
291. O lojă din Paris, 1740: iniţierea în tainele maso¬
neriei oferă ocazia visată a unui rit intermediar,
care înlesneşte accesul către o societate alcătuită
din indivizi egali, reuniţi datorită unor cunoş¬
tinţe şi a unor idealuri comune. (Paris, Bibi.
Naţ.)
292. Introducerea ucenicului mason în templul Vir¬
tuţii: dar această iniţiere este şi pretextul unei
rupturi morale. La noi cunoştinţe, noi îndatoriri
şi un nou cod de conduita. (Paris, Bibi. Naţ.)
293. Interiorul unei cafenele, la Londra, la sfârşitul
secolului al XVII-lea: cafeaua este o băutură,
nouă şi ea, caracteristică unei alese sociabilităţi
masculine, care se sustrage vulgarităţii taver¬
nelor. (Londra, British Museum)
294. Fundamentarea noii filosofii. Leagănul nostru a
fost o cafenea: departe de a se democratiza, de¬
corul se ameliorează în continuare pentru a
■imita în şi mai mare măsură saloanele aristocra¬
ţiei, a cărei vestimentaţie şi maniere au fost
adoptate de consumatori, dar numai în scopul
de a reforma cu şi mai multă eficacitate lumea.
(Paris, Bibi. Naţ.)
295. Primirea câtorva femei în loja Mopses: din pri¬
ma jumătate a secolului al XVIII-lea tema ca¬
racterului mixt al grupului animă parodiile ri¬
tualului masonic. Abatele G.-L. Calabre Perau,
cu lucrările sale Le Secret des francs-magons
(Secretul francmasonilor) (1747), Les Francs-Ma-
cons ecrases (Francmasonii zdrobiţi), (Amster¬
dam, 1747) şi L'Ordre des francs-macons trahi
et le secret des Mopses revele (Ordinul francma¬
sonilor trădat şi secretul lojei Mopses dezvă¬
luit) (Amsterdam, 1758), nu infirmă nici el regula.
„Plăcerea Dragostei" şi „cordonul plăcerii care
leagă inimile" se alătură „vasului raţiunii", cât
412

şi „diferitelor simboluri ale prieteniei": o idee de erotism nu avea cum să dăuneze. Dar aceasta banalizează,
justificând-o, stricta separare a se¬xelor în lojile masonice. (Paris, Bibi. Naţ.)
296. Jean-Baptiste Chardin, Mama harnică. (Pa¬
ris, Muzeul Luvru)
297. „Soţul cu furca de tors în mână"; de-a lungul
întregii epoci moderne, inversarea rolurilor din¬
tre soţi este o temă inevitabilă în numeroase
gravuri de toate genurile. Edificarea prin deri¬
ziune le repune pe femei la locul lor — infe¬
rior —, dar, în aceeaşi măsură, constrânge băr¬
baţii să-şi păstreze atribuţiile specifice. (Paris,

164
Muzeul Carnavalet)
298. „Ajunge, mi-e dosul plin de sânge".., Femeia
care-şi bate bărbatul constituie un nec plus ultra
. al acestor gravuri. Dar sugerează şi faptul că, la bărbatul bătut, se observă un curios amestec de plăcere şi de
acceptare a unui statut care e mai curând statutul copilului decât cel al fe¬meii. (Paris, Bibi. Naţ.)
299. Adolescenţa — această invenţie a secolului al
XVIII-lea după părerea lui Philippe Aries ■—
este în primul rând un răstimp de lungă aştep¬
tare care nu e suficient pentru a justifica uceni¬
cia cunoaşterii. Moartea tatălui înseamnă sfâr¬
şitul acestui răstimp: în aşteptarea ei, tânărului
nu-i rămâne decât să se joace de-a adultul şi
să imite ocupaţiile şi jocurile acestuia. (Gravură
• de Engelbrecht, Paris, Bibi. Naţ.)
,200. Colegiul La Fleche: instituţie model din prima
jumătate a secolului al XVII-lea. La Fleche este
o transpunere, în mediul rural, a unei mănăs¬
tiri aristocratice pentru ca aceasta să poată de¬
veni un loc de pregătire pentru viaţa adultului.
Succesiunea zilelor şi disciplina de viaţă întovă¬
răşesc şi susţin însuşirea acelor cunoştinţe ne¬
cesare formării „cavalerului desăvârşit". (Paris,
Bibi. Naţ.) ;
301. Cei mai bogaţi dintre elevi au încă, în secolul al XVH-lea, camera şi proprii lor servitori. Dar, în acest dormitor
din colegiul Navarrei, căruia îi va succeda Şcoala politehnică, dormitorul ex-
413

primă, prin înşiruirea lui de chilii, dorinţa de izolare şi de supraveghere atât în timpul nopţii, cât şi al zilei. (Paris,
Bibi. Naţ.)
302. O dată cu aceste şcoli specializate, statul monar¬
hist reia pe propria lui socoteală responsabili¬
tatea formării cadrelor armatei sale, cadre pe
care le sustrage influenţei familiei. Acestea în¬
vaţă aici, fără a decădea, deoarece se află între
egali, să se supună şi să acţioneze întocmai ca
şi soldaţii pe care sunt chemaţi să-i instruiască.
(Paris, Bibi. Naţ.)
303. Saint-Cyr. Ca şi fraţii lor de la Şcoala militară,
fetele sărace, dar de familie bună, admise la
Saint Cyr învaţă, unele de la altele, a face sin¬
gure, pentru a dirija apoi, şi cât mai bine, odată
căsătorite, toată gama de obligaţii domestice. A
şti să faci pentru a şti să-i pui pe ceilalţi să
facă. (Paris, Muzeul Carnavalet)
304. O fereastră îngustă ce dă mai puţină lumină
decât focul din vatră, un mobilier sumar; cei
şase copii mici strânşi laolaltă şi cele două ti¬
nere femei alcătuiesc mai degrabă un tablou de
gen popular (murdăria, dezordinea) decât o re¬
prezentare exactă a unui grup familial din se¬
colul al XVIII-lea. (Michel-Francois Dandre Bar-
don, Vatrat Marsilia, Musee des Beaux-Arts)
305. Trei burghezi în vizită la nişte ţărani flamanzi
îa sfârşitul secolului al XVI-lea, un bun prilej
de a înfăţişa sala cea mare din casa unei familii
din mediul rural. Pe masă, şapte blide ce apar¬
ţin membrilor casei. In pz-imul plan, cei trei co¬

165
pii, cel mai mic în braţele mamei, care se încăl¬
zeşte la strania vatră centrală deasupra căreia
se vede un cazan imens. (Jan Bruegel cel Bătrân,
Vizita la fermă, Viena, Kunsthistorisches Mu-
seum)
306. Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori gru¬
puri de ţărani stând la masă, reunind mai multe
generaţii de adulţi cu copiii respectivi. Aici, fe¬
meia e în picioare, bărbaţii, stând jos, îşi îm¬
part oarecum în mod simbolic pâinea şi vinul
în această încăpere unde oamenii mănâncă şi
414

unde dorm. (Louis Le Nain, Masa ţăranilor, Pa¬ris, Muzeul Luvru)


O slujnică văzută din spate (faţa i se reflectă în oglindă) mătură pardoseala alcătuită din ca¬rouri de marmură din
acest interior flamand de burghezi înstăriţi. (Pieter Elinga Janssens, Fe¬meie măturând, detaliu, Paris, Muzeul
Luvru) 308. Acest alt interior flamand e mai modest. Par¬doseala e din dale de teracotă. Mama, stând jos în faţa
unui pat cu perdele, e ocupată cu des-păducherea fiicei sale. Pieter de Hooch a folosit acelaşi interior pentru o
seamă de diverse scene de gen. (Despăducheatul, Amsterdam, Rijksmue-seum)
9. Această scenă biblică gravată de Diirer la înce¬
putul secolului al XVI-lea e un pretext pentru
a înfăţişa o suburbie din sudul Germaniei, cu
biserica, înaltele ei acoperişuri de stuf, cu pe¬
reţii ei din chirpici sau din cărămidă. (Fiul ri¬
sipitor, Paris, Bibi. Naţ.) ,
310. Câţiva cerşetori, dintre care unul se îndreaptă
spre intrarea unei case, s-au strâns în curtea
acestei ferme alcătuită din mai multe clădiri,
locuinţă şi hambare. (Hans van Dalem, Curte de
fermă cu cerşetori, Paris, Muzeul Luvru)
311. Grup de case ţărăneşti din centrul Franţei, ca
aceste „bariade" din Auvergne, cătun familial
uneori, reunind mai multe unităţi de locuinţe
aparţinând unor cupluri înrudite. (Extras din
Barthelemy Faujas de Saint-Fond, Recherche sur
Ies volcans eteints du Vivarais et du Velay, Pa¬
ris, 1778) -'-.-■•_
312. Această scenă de carnaval, ce se desfăşoară pe
o stradă din Paris, are în centru un tânăr ce
jonglează cu câteva ustensile de bucătărie. Fe¬
meia care bate toba ar fi total nepotrivită în
mijlocul unui carnaval mal mediteranean, unde
instrumentul respectiv e apanajul bărbaţilor şi
al puterii. Pictorul ne oferă prilejul de a vedea
modalitatea în care acest joc carnavalesc creează
un moment prielnic comunicării libere între se¬
xe, care apar aici în grupuri destul de vădit dis-
415 ',

tinete. (Etienne Jeaurat, Carnaval pe străzile d'n Paris, 1757, detaliu, Paris, Muzeul Carnavalet)
313. Vară în Ţările de Jos. Uşa casei e larg deschisă,
ca şi fereastra ce dă spre câmp (podeţ peste ca¬
nal în formă de spinare de măgar, cum se mai
vede uneori şi astăzi). Tânăra burgheză îşi cu¬
răţă vorzele; slujnica se pregăteşte să plece.
Este vorba tot de o scenă de gen al cărei mesaj,

166
galant poate, care i-a fost încredinţat slujitoa¬
rei, ne rămâne necunoscut. (Pieter de Hooch,
Tânără burgheză şi servitoarea sa, Lille, Musee
des Beaux-Arts)
314. In satele şi târgurile din estul Franţei, ca şi în
cele din unele regiuni meridionale, unde locuin¬
ţele dau direct în stradă, casele cele „mai impu¬
nătoare" au intrările bogat împodobite — cu
steme, cu iniţialele proprietarilor, cu devize, cu
imagini pioase.
315. Această fermă bogată din al XVIII-lea secol com¬
portă mai multe clădiri, dintre care una cu
, două etaje. Sunt lucrate cu grijă, acoperişurile fiind din ţiglă. (Pictură anonimă din secolul al XVIII-lea. O fermă
toamna, detaliu, Reims, Mu¬zeul Saint-Denis)
316. In regiunile reci din estul Franţei, în provin¬
ciile germanice şi în cantoanele helvete, se fo¬
losesc sobe de faianţă făţuită, aşa-numitul Stiib.
care e şi denumirea încăperii în care sunt pla¬
sate acestea. (Paris, Bibi. Naţ.)
317. Paturile aşezate unul lângă altul oferă, aici, un
bun pretext pentru a reda o scenă oarecum
indecentă, gen foarte agreat în secolul al
XVIII-lea. (După Baudoin, Santinela adormită,
Paris, Bibi. Naţ.)
318. Adriaen van Ostade a fixat din fuga peniţei o
seamă de crochiuri în care redă viaţa cotidiană,
ca în acest interior care adună membrii famf-
liei în jurul vetrei. Patul cu „benzile" lui de
pânză şi vergeaua pe care se aruncă rufele se
află în imediata apropiere a sursei de căldură.
(Interiorul unei ferme, Paris, Muzeul Şcolii su¬
perioare de Bele Arte)
416

319. Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori ase¬


menea grupuri de copii dansând sub privirea
meditativă a unei bătrâne. (Pregătirea pentru
dans, col. part.)
320. Aici, copiii nu mai dansează, deşi cântăreţul se
află de faţă, ci pozează pentru un portret'de fa¬
milie. Grupul include cel puţin două cupluri,
dintre care unul mai vârstnic. Să fie vorba de
doi părinţi cu fiica mai mică în spatele lor şi
cu cea căsătorită lângă soţul şi copiii ei? (An-
toine Le Nain, Portrete într-un interior, Paris,
Muzeul Luvru)
321. Masa unui numeros grup familial, descris de
Retif în La Vie de mon pere (Viaţa tatălui meu)t
este reprezentată în această gravură celebră în¬
tr-o manieră naivă şi idealizată. Portretul stră¬
moşului domină scena. (Extras din Retif de la
Bretonne, La Paysanne pervertie, Haga, 1784,
ilustraţii de Binet)
322. Foarte tânărul Durer, înaintea călătoriei sale în

167
Italia, a fixat în acuarelă mai multe privelişti
din oraşul său natal, Nurnberg. Caseîe din car¬
tierul Sfântul Ioan sunt reprezentate în mod mi¬
nuţios, cu acoperişurile lor din ţiglă şi pereţii
acoperiţi cu panouri de lemn. (Bremen, Kunst-
h,alle)
323. Această prezentare a unei exploatări agricola
este plasată în unul din colţurile de sus ale unei
. gravuri ce înfăţişează un sat austriac de la mij¬locul «secolului al XVII-lea. Destinaţia diferite¬lor clădiri este
notată cu toată precizia. (Extras din Merian, Topographia provinciarum austria-carum)
324. Pe faţada unei case din Alsacia, proprietarul a
pus să i se fixeze iniţialele şi emblema meseriei
lui de brutar.
325. „Fiţi uniţi, copiii mei, şi fie ca dragostea să vă
aducă buna înţelegere." Versurile lui La Fon-
taine sunt ilustrate în această scenă de logodnă
rurală cu tot patosul pictorului şi al epocii.
(Jean-Baptiste Greuze, Logodnica din sot,, Paris,
Muzeul Luvru)

417

326. Casele de piatră din Sisteron, un "burg din par¬


tea muntoasă a Provenţei, construite pe înălţime,
sunt înghesuite între stâncă şi râul Durance.
(Desen anonim, Vedere asupra oraşului şi cas¬
telul Sisteron, Paris, Bibi. Naţ.)
327. Lungile şiruri de case ale satelor din Lorena se
întind în spaţiul nemărginit al câmpiei. (Bâlci
la Gondreville, după Jacques Callot, Paris, Bibi.
Naţ.)
328. Reconstituirea genealogiei unei familii alsaciene
. — Bergentzle —; dă frâu liber figurării. literelor
ornamentale alcătuite în arabescuri de un baroc arhaizant. (Strasbourg, Muzeul alsacian)
329. Contractul de căsătorie constituie un moment
hotărâtor. Viitoarea soţie — acest tablou atri¬
buit lui Quentin Matsys — nu aduce, se pare,
decât „comorile" sale, un mic sipet şi bijuteriile
care îi vor rămâne în proprietate personală, în
vreme ce se va bucura de banii mulţi şi grei
ai viitorului soţ. Prostănacul, în planul secund,
salută cu gura larg deschisă intrarea unui nou
adept în confreria soţilor duşi de nas. (Săo
Paulo, Muzeul de Artă)
330. E posibil ca arborele acesta „de mai", care sim¬
bolizează luna respectivă, să aibă o destinaţie
mai personală. Două femei se uită cu atenţie la
tinerii care înalţă copacul stufos şi împodobit
cu panglici. Copiii, în prim plan, duc, fără în¬
doială, coşul în care au strâns ouăle şi alimen¬
tele oferite de săteni, în asemenea ocazie. (Ma-
riette, Primăvara, Paris, Bibi. Naţ.)
331. La marginea oraşului, pe o promenadă unde se
desfăşoară desigur şi „jocul cu ciocanul" se plan¬
tează, întotdeauna în luna mai, un arbore pu-
blio şi oficial, acţiune salutată de autorităţi şi
de muzica militară. In fundal, „mulţimea" por¬

168
neşte la dans. (Papillon, Petrecere, Paris, Bibi.
Naţ.)
332. Nunta lui Mopsus şi a Nişei. Gravat după un
desen ce aparţine lui Breugel cel Bătrân, su¬
biectul figurează deja în Lupta dintre Carnaval
şi Postul Paştelui, în care nunta este prezentă
în cortegiul regelui Carnaval. Cei doi eroi şi-au
418

luat numele din a opta „Eglogă" a lui Vergiliu dar, de fapt, sunt întruchiparea protagoniştilor acelei căsătorii
burleşti a femeii sălbatice al că¬rei rol e deţinut, bineînţeles, de un băiat cu trăsături grosolane, cununa lui nupţială
fiind o simplă sită. Scena se mută din loc în loc, iar un băiat face chetă printre spectatori.
333. Ca si nunta burlească a lui Bruegel, parada
asurzitoare, acel Skimmington al lui W. Hogarth
înregistrează, pe parcursul carnavalului, o ca¬
valcadă a tuturor soţilor încornoraţi; cu coarne,
furci de tors sau alte ustensile menajere, aceştia
defilează în sunetul unui cimpoi şi al goarnei
celui care castrează porcii, melodie ritmată de
un cazan bătut cu toată energia. (Paris, Bibi.
Naţ.)
334. Această imagine, datând din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, şi care reprezintă un
„neguţător de coarne", se înscrie într-un sistem
de ilustraţii foarte gustate în acea vreme, sce-
- nele care fac aluzie la soţii încornoraţi fiind re¬date într-o manieră plină de haz. Literaţii, cer¬curile tinerilor
burghezi iau parte în mod activ la aceste forme scrise şi figurate ale carnava¬lului. La Toulouse, în 1746, a fost
tipărită o Diplâme de cocuage (Diplomă de încornorare); la Bordeaux, Bernadan, viitorul corespondent al abatelui
Grigorie, e autorul uneia din numeroa¬sele Dissertations sur Ies cornes (Vizertaţie asu¬pra coarnelor), ceea ce
confirmă din nou funcţia ambivalenţă a acestor rituale: afirmarea desti¬nului simbolic al bărbaţilor, cenzurându-se
în acelaşi timp orice exces real. (Paris, Bibi. Naţ.)
335. Acest charivan (vacarm) din gravura lui W. Ho¬
garth are drept ţintă un croitor. Şi, fără îndo¬
ială, acesta fusese bătut de soţia sa, dacă e să
ne luăm după bastoanele, oasele şi satârele pe
care le agită mulţimea de demonstranţi. Croito¬
rul, datorită meseriei sale, care-1 obligă să lu¬
creze în interiorul locuinţei, meserie care-1 femi¬
nizează, are reputaţia unui om slab şi uşor de
strunit. (Paris, Bibi. Naţ.)
419

336. Această gravură florentină în lemn ne prezintă


în mod sinoptic cele două momente ale destinu¬
lui carnavalesc al regelui serbării respective: cor¬
tegiul judiciar şi spânzurarea. Dar în procesul
care a avut loc înainte — proces ce pare să se
popularizeze începând din secolul al XVIII-lea —
a judecat, şi sărbătorit în acelaşi timp, toate aba¬
terile de la morala conjugală şi cea sexuală, pu-
nându-i să defileze, nominal, pe toţi contrave-
. nienţii. (Florenţa, Bibi. Naţ.)
337. Supliciul încornoratului, imagine aflată în pri¬
mul plan dintr-o vedere a oraşului Sevilla (1574),
ne prezintă o scena judiciară evocată deja în
Celestina (1494). Înaintea judecătorului, trei per¬
sonaje care sunt mânate din urmă de ajutorul

169
acestuia şi huiduite de trecătorii care ţin în
mână coarne. Se vor recunoaşte cei doi amanţi
iliciţi şi, după cum se pare, sub o abundentă
; barbă falsă, mijlocitoarea. Bărbatul are pe cap o pereche de coarne de cerb împodobite cu flori — galbene, desigur,
drobiţa Spaniei fără îndo¬ială — şi cu zurgălăi; însemne, toate, ale încor-norării. Femeia merge în frunte: unsă cu
miere, e prinsă în plasa unui roi de albine. (Extras din Georges Bruin, Theâtre des cartes du monde, Bruxelles, 1594)
338; în această gravură italiană în lemn, „carul mor-. ţii", menţionat în credinţele meridionale încă de la începutul
secolului al XlV-lea, capătă o interpretare macabră şi charivarique totodată. Morţii vin să-1 cheme, cu larmă mare,
pe cel din urmă venit. Un studiu atent al ritualelor le¬gate de charivari confirmă prezenţa recurentă a tinerilor
mascaţi care, uneori, îşi împrumută în mod foarte clar vocile lor discordante confra¬telui defunct. (Florenţa, Bibi.
Naţ.)
339. Tragerea într-o pasăre artificială denumită „pa-pegai", folosită drept ţintă, simbolizează aic" luna martie, dar
acest ritual are loc mai adesea chiar la începutul lunii mai, cu prilejul înălţării sau a Rusaliilor. Şi reuneşte, în secolul
al XVIII-lea, în vederea unui exerciţiu aproape militar, pe toţi bărbaţii care posedă o armă