UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CATEDRA DE SOCIOLOGIE-ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Defectologie şi logopedie
Curs elaborat de Florea Barbu

Piteşti, 2008

1
 CUPRINS

- DEFICIENŢA DE AUZ.....................................................................p. 3

- DEFICIENŢA DE VEDERE..............................................................p.25

- DEFICIENŢA MINTALĂ..................................................................p.35

- DEFICIENŢELE FIZICE ŞI PSIHOMOTRICE................................p.43

- TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT........................................p.50

- TULBURĂRILE DE LIMBAJ...........................................................p.57

- AUTISMUL........................................................................................p.63

- SURDOCECITATEA.........................................................................p.67

2
 DEFICIENŢA DE AUZ

Câteva noţiuni de anatomie,fiziologie şi patologie a urechii

Se poate afirma că o comunicare reuşită constituie un proces bilateral care
constă, pe de o parte, din a face cunoscută interlocutorului problema ta auditivă
pentru ca acesta să te înţeleagă şi, pe de altă parte, depunerea unui efort al persoanei
surde de a înţelege vorbirea auzitorului. De obicei, auzitorii nu sunt întotdeauna
conştienţi de consecinţele pierderii auditive şi nu ştiu ce să facă pentru a vă ajuta.
Putem considera că persoanele cu pierdere auditivă depun un efort suplimentar în
„activitatea de ascultare” cerută pentru a înţelege ce se spune. Din aceste motive
considerăm că este util să vă facem cunoscute unele noţiuni legate de anatomia
urechii şi funcţionarea auzului.

Presiunea sunetului
Ce este procesul audiţiei ? Ce sunt sunetele ? În literatura de specialitate
sunetul este caracterizat mai ales după nivelul presiunii şi după frecvenţă. Nivelurile
de presiune ale sunetului sunt exprimate în decibeli. O valoare scăzută a decibelului
(dB) este un semn că sunetul este slab iar o valoare ridicată în dB. arată că sunetul
este puternic (vezi figura alăturată). Aceste valori diferă de la zero la 140. De pildă,
zgomotul făcut de căderea frunzelor uscate pe pământ este de 20-25 dB. iar
zgomotul făcut de un avion cu reacţie poate atinge 140 dB, un prag dureros pentru o
persoană cu auzul normal. Nivelul de presiune al vorbirii normale este de 55-65 dB.
Desigur, pot fi atinse şi valori de peste 140 dB., situaţie în care este necesar să se
poarte căşti de protecţie.

Frecvenţa sunetului
Frecvenţa este definită ca numărul de vibraţii pe secundă. Cu cât este mai mare
numărul de vibraţii, cu atât frecvenţa este mai ridicată. Ea se exprimă în Hertzi (Hz).
Consoanele vorbirii şi vocalele cu înălţime ridicată a tonurilor sunt componente ale
tonurilor cu frecvenţă înaltă, ceea ce indică importanţa tonurilor ridicate pentru
inteligibilitatea vorbirii.
Tonurile joase sunt sunete cu frecvenţă scăzută care au puţine vibraţii pe
secundă. Aceste tonuri de joasă frecvenţă contribuie la percepţia timbrului şi
plenitudinii sunetului. Vocalele din fluxul vorbirii constă, în esenţă, din componente
de joasă frecvenţă.
Multe din sunete sunt plăcute auzului dar unele sunete devin zgomote. Motivul
pentru care există diferenţe in ceea ce priveşte perceperea zgomotului este că unii
oameni sunt mai sensibili decât alţii. De fapt, zgomotul este un sunet nedorit iar un
zgomot puternic poate produce o pierdere de auz. Pentru persoanele cu deficienţă de
auz, zgomotul de fond reprezintă o problemă deosebită deoarece abilitatea lor de a
3
înţelege vorbirea în medii zgomotoase este mult diminuată. In plus, unele aparate
auditive amplifică nu numai sunetele ci şi zgomotele. Prin expunerea la zgomote
puternice pot fi avariate sau distruse celulele ciliare din urechea internă care pot
duce la surdităţi ireversibile.
Pentru a reduce numărul celor cu pierderi de auz datorate expunerii la zgomot,
unele ţări au adoptat un set de reguli care limitează expunerea lucrătorilor la
zgomote mai mari de 85 dB. Cu cât intensitatea zgomotului este mai mare cu atât
este mai scurt timpul permis muncitorului să lucreze în mediul respectiv.

Ce este auzul şi cum funcţionează urechea

Auzul este unul din cele cinci simţuri şi constă în abilitatea de a simţi şi de a
analiza sunetele. Acestea sunt percepute prin urechi şi sunt analizate de creier.

ciocănel organul de
echilibru

nicovala nervul
acustic
timpan
melcul

canalul cohleea
auditiv

1. urechea 2.urechea 3.urechea

externă medie internă

Sunetele sunt formate din variaţii de presiune ale aerului care călătoresc ca unde
sonore, sunt preluate de ureche şi analizate de creier. Astfel, urechea externă, canalul
auditiv şi urechea medie întăresc undele sonore, care pun timpanul în mişcare.
Vibraţiile timpanului sunt transmise spre scăriţă de către ciocănel şi nicovală. Scăriţa
acţionează ca un piston, mişcând un fluid înainte şi înapoi spre urechea internă.
Mişcările undelor sonore care au loc în cohlee fac să se mişte cilii vibratili din
celulele cu cili ai urechii interne. După cum sunt stimulate celulele cu cili, ele trimit
impulsuri neurale prin nervul auditiv spre creier. Frecvenţa sunetului determină care
grup de celule cu cili să fie activate. Aceasta face posibil să se deosebească diferite
4
sunete. Dacă celulele ciliare ale unei persoane sunt afectate din cauza vârstei, bolilor
sau traumatismului acustic, datorat activităţii într-un mediu cu zgomot ridicat (la
discoteci, pe aeroporturi, pe câmpul de luptă, etc.), aceasta va avea probleme cu
auzul şi cu diferenţierea sunetelor. De reţinut că celulele afectate nu se mai
regenerează.

Anatomia urechii
Ca organ al auzului, urechea este numai unul din cele cinci simţuri prin care noi
percepem informaţia despre mediul inconjurător. Ea este formată din trei parţi după
cum urmează:
Urechea externă este formată dintr-un canal auditiv extern şi din partea vizibilă
cartilaginoasă, numita auricul. Aceasta funcţionează ca un fel de pâlnie ce
colectează undele sonore şi le conduce spre timpan. Canalul este format dintr-o
trecere îngustă de lăţimea unui creion şi are lungimea de cca. 2,5 cm. El este
mărginit de piele şi se termină la nivelul timpanului. Partea din afara canalului
conţine glande care secretă ceară şi fire de păr care protejează urechea de praf şi de
alte impurităţi.
Timpanul, sau membrana timpanică, separă urechea externă de urechea medie.
El are o formă aproximativ circulară şi este ataşat ferm de pereţii canalului auditiv
extern iar undele sonore care vin de afară îl fac să vibreze.
Urechea medie este un spaţiu de cca 1,3 cm. lungime şi tot de 1,3 cm. lătime,
umplut cu aer unde se reglează presiunea. Aerul ajunge aici prin trompa lui
Eustachius, care leagă cavitatea urechii medii cu nasul si gîtul. Suflarea nasului,
căscatul şi înghiţirea deschide tubul şi face un zgomot similar cu un pocnet în
ureche, ceea ce este normal. Altfel, tubul ar rămane închis. Urechea medie este
separată de urechea interna printr-un perete format din oase în care există două
deschideri mici, fereastra ovală şi cea rotundă. Aici se află trei oscioare, ciocănelul,
nicovala şi scăriţa, care alcătuiesc un mecanism ca o pârghie, colectând vibraţiile de
la timpan şi aducându-le la urechea internă. Aceste oscioare, care sunt cele mai mici
din corpul uman, sunt foarte uşor articulate între ele astfel încât vibraţia sunetului
poate să treacă uşor de la unul la altul. Aceste trei oscioare, şi-au luat numele dintr-
un atelier de fierărie. Malleus sau ciocănelul este ferm ataşat de timpan pe partea lui
interioară şi este conectat de al doilea oscior, ineus sau nicovala. Aceasta din urmă
este articulată cu scăriţa sau stapes. Baza scăriţei este bine potrivită pe fereastra
ovală, care face legătura cu urechea internă. Undele sonore care intră in canalul
auditiv extern pun în vibraţie timpanul şi trec prin sistemul de oscioare până la
fereastra ovală. Aici, un fluid care umple urechea internă se mişcă în acelaşi timp cu
vibraţiile produse de undele sonore. Fereastra rotundă este închisă de o membrană
subţire care permite ca acest fluid să se mişte liber.
Urechea internă este încorporată într-o masă osoasă. Aşa cum am menţionat
mai înainte, scăriţa din urechea medie funcţionează ca un piston, mişcând fluidul din
5
urechea internă, care este o structură osoasă, similară cu o scoică. Această structură
foarte delicată şi complicată are două părţi: cohleea, care se referă la auz şi canalele
semicirculare care îndeplinesc funcţia de echilibru şi sunt responsabile de
capacitatea omului de a sta în poziţie verticală.
Aşa cum arată şi numele, cohleea seamănă cu o mică scoică, este un tub de cca.
3,5 mm. Lungime, răsucit de cca 3-4 ori. El este divizat în camera superioară şi cea
inferioară de o despărţitură spiralată aflată în organul lui Corti. Ambele camere sunt
umplute cu un fluid. Undele sonore trec de la fereastra ovală, prin camera
superioară, spre vîrful cohleei şi se întorc prin camera inferioară pentru a ajunge la
fereastra rotundă. Organul lui Corti se află între camera superioară şi cea inferioară
şi este găzduit într-un tub interior, care este şi el umplut cu un lichid. Dacă n-ar fi
răsucit, organul lui Corti ar putea fi comparat cu o tastatură de pian, formată din
cca.17.000 celule cu cili. Această „tastatură” este adăpostită pe o membrană ataşată
pe o porţiune spirală. Fiecare celulă cu cili este conectată la o fibră sau grup de fibre
ale nervului auditiv, care porneşte de la cohlee spre creier.
Undele sonore intră în fluidul cohleei, mişca cilii vibratili şi stimulează
legăturile lor din nervul auditiv. Impulsurile trec prin nerv şi sunt conduse la creier,
unde sunt recunoscute ca sunete, zgomote, vorbire, muzică, etc. Mecanismul
transmiterii prin nerv a undelor sonore implică un sistem complicat de codificare
similar cu un cifru sau cod militar. Mai mult, după unii autori, există cel puţin şase
staţii de legătură pe traseul spre creier, unde aceste mesaje sunt recodificate. In cele
mai multe cazuri de surditate neurală, celulele ciliare sunt cele care au intrat într-un
proces degenerativ. În cohlee există aproximativ 23.000 de celule ciliare sau
auditive, care sunt activate prin această mişcare a fluidului. Acestea trimit impulsuri
spre creier, care le percepe ca sunete şi le interpretează, dându-le o semnificaţie.
Astfel este posibil să comunicăm cu alte persoane, să auzim ceea ce se întâmplă în
mediul înconjurător şi să acţionăm în funcţie de semnalele acustice pe care le
primim.
Canalele semicirculare sunt umplute cu fluid şi sunt prevăzute cu terminaţii
nervoase sensibile. Acest fluid se mişcă în canale după mişcarea capului iar această
mişcare atinge atinge cilii sensibili de pe aceste terminaţii nervoase. Impulsurile sunt
apoi trimise la cerier şi dau informaţii despre poziţia sau direcţia mişcării capului.

Tulburările de auz
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase clasificări ale
tulburărilor de auz din perspectiva medicului, a sociologului, a pedagogului, ş.a.
Există şi o definiţie sub aspect cultural dată persoanelor surde de Carol Padden, K.
Markovitz şi J. Woodward, aceasta fiind „un grup de persoane care au un limbaj
comun, limbajul mimico gestual şi o cultură comună”. Cele mai numeroase definiţii
sunt cele medicale, ele asociind surditatea cu probleme psihologice, de învăţare şi de

6
comunicare. Dintre numeroasele clasificări ale deficienţelor de auz vă prezentăm pe
cele realizate în funcţie de etiologia ei sau după momentul de apariţie.
Pierderile auditive fac parte din categoria handicapurilor senzoriale, ele
reprezentând diminuarea, pierderea parţială sau totală a auzului, care duc la
perturbarea relaţiilor, a comunicării şi comportamentului individului cu lumea care-l
înconjoară. Cu cât tulburările de auz se instalează mai de timpuriu, în special în
perioada preverbală (până la 2-3 ani), cu atât vor fi mai grave dificultăţile de
comunicare, ele având ca efect principal instalarea muţeniei. Ca punct de referinţă se
ia vârsta de aproximativ doi ani, până la care se achiziţionează şi se stabilizează
limbajul verbal. Acesta, odată format, va contribui în mod substanţial la dezvoltarea
actului comunicării, la obţinerea de informaţii, la facilitarea învăţării şi la integrarea
în societatea auzitorilor.
Unii autori (D.M.Avramescu, 2006), consideră că dacă auzul dispare la câţiva
ani de la însuşirea limbajului, se ajunge la dificultăţi în menţinerea nivelului de
dezvoltare psihică atins anterior, în special a nivelului dezvoltării verbale.
Vocabularul, intensitatea vocii sau exprimarea gramaticală ar fi cel mai afectate. Noi
considerăm că aceste afirmaţii trebuie emise cu prudenţă, deoarece efectele pierderii
unor calităţi ale emisiei verbale depind de vârsta la care a avut loc pierderea auzului.
Însă, nivelul vocabularului şi al corectitudinii gramaticale depind de educaţia de care
a beneficiat persoana care a devenit surdă şi de eforturile pe care le face în
continuare pentru a menţine un nivel ridicat al educaţiei sale. Prin urmare, efectele
deficienţei auditive sunt diferite, ele depind de vârsta la care a apărut surditatea, de
particularităţile psihice individuale, de mediul în care trăieşte şi de atitudinea celor
din jur.
Surditatea poate atinge una din urechi, ea fiind monoaurală sau ambele urechi
(binaurală). Dacă numai una din urechi este afectată, cealaltă ureche sănătoasă va
suplini funcţiile celeilalte.

Principalele momente ale dezvoltării auzului

Cercetările au pus în evidenţă că auzul este prezent încă din a 20-a săptămână
de sarcină. Fătul este capabil să audă sunetele din exterior (vocea mamei) sau din
interior (mişcarea sângelui). El aude mult mai bine sunetele cu frecvenţă joasă decât
pe cele cu frecvenţă ridicată. Un copil normal de 0-4 luni tresare la sunete bruşte şi
puternice şi îşi îndreaptă privirea spre sursa sonoră. La vârsta de 3-6 luni devine
interesat de diferite sunete şi se joacă cu sunetele, producându-le mai mult sau mai
puţin voluntar. La 6-12 luni el gângureşte şi începe să înţeleagă cuvinte simple ca
,,mama”, ,,tata”, ,,pa”, ,,papa” ş.a. Între 12-18 luni gânguritul începe să se
transforme în cuvinte, copilul producând cca 20 de cuvinte şi înţelegând cca 50. De
menţionat că şi copilul cu surditate congenitală poate să gângurească la aproximativ
aceeaşi vârstă iar daca această manifestare verbală nu este încurajată, ea dispare. La
2 ani copilul poate să cunoască cca 200-300 de cuvinte. Ii va plăcea să-i se citească
7
poveşti, chiar dacă nu va înţelege prea bine semnificaţia unor cuvinte. El poate să
identifice imagini şi poate numi lucrurile observabile. La vârsta de 3-4 ani copilul
poate să folosească cuvinte şi propoziţii pentru a-şi exprima nevoi, sentimente etc.
După care are loc o dezvoltare semnificativă în continuare a vocabularului,
înţelegerii şi pronunţiei.
Având în vedere cele expuse mai sus, putem trage concluzia că un copil care a
pierdut auzul la naştere sau în diferite faze ale dezvoltării limbajului său, va avea o
întârziere corespunzătoare a dezvoltării acestuia în diferite faze, comparativ cu un
copil care a pierdut auzul după formarea vorbirii. De asemenea, o importanţă
decisivă o are gravitatea pierderii auditive: cu cât pierderea este mai gravă cu atât
mai mult este afectată dezvoltaea vorbirii şi a celorlalte procese psihice.

Surdităţi ereditare (congenitale) sau dobândite

Surditatea genetică poate fi transmisă de unul sau de ambii părinţi prin
încrucişarea genelor dacă aceştia au avut antecedenţi în familie, care le-au transmis
gene recesive. Acestea sunt prezente la naştere. Surdităţile dobândite apar pe
parcursul vieţii, la orice vârstă şi se pot datora mai multor cauze, dintre care cele
mai frecvente sunt bolile şi traumatismele. Surdităţile dobândite pot fi datorate unor
cauze prenatale cum ar fi bolile produse de viruşi, de infecţii bacteriene (ex. TBC),
de intoxicaţii cu medicamente (streptomicina, kanamicina), de produse chimice care
provoacă avortul, de iradieri în timpul sarcinii. Alte cauze pot fi datorate consumului
de alcool, diabetului, unor factori endocrini, tulburării circulaţiei sângelui în
placentă sau incompatibilităţii Rh, traumatismelor în perioada gravidităţii ş.a.
Dintre cauzele perinatale (produse în cursul travaliului), cea mai cunoscută este
asfixia albastră, care produce lipsa de oxigenare a creierului fătului în timpul trecerii
acestuia prin uter, datorită înfăşurării cordonului ombilical în jurul gâtului. Alte
cauze ţin de traumatismele obstetricale ce pot provoca hemoragii în urechea internă
a fătului, de icterul nuclear ( o insuficienţă gravă a ficatului) etc.
Cauzele postnatale pot fi foarte numeroase, printre ele amintim traumatismele
cranio-cerebrale, bolile infecţioase, intoxicaţiile cu medicamente, subalimentaţia
cronică, traumatismele sonore şi unele boli vasculare.
În funcţie de localizarea tulburării auditive putem deosebi afecţiunile situate la
nivelul urechii externe (malformaţii ale pavilionului sau lipsa acestuia, obstrucţia
canalului conductor, excrescenţele osoase cum ar fi osteoporoza.
Dintre afecţiunile situate la nivelul urechii medii, amintim inflamarea trompei lui
Eustachiu, otite purulente, mastoidite, perforarea membranei timpanului,
otoscleroza, leziuni sau malformaţii ale oscioarelor ş.a. La nivelul urechii interne
putem avea leziuni sau deformări ale labirintului membranos sau osos, ale canalelor
semicirculare, utriculei, saculei sau membranei bazilare, unele leziuni ale orgenului
lui Corti. La nivelul traseului nervos sau al zonei auditive din scoarţa cerebrală pot
apare surdităţi grave.
8
 Cunoaşterea cât mai exactă a locului şi gravităţii tulburării auditive contribuie la
protezarea adecvată, individualizată şi la folosirea optimă a resturilor auditive în
procesul de demutizare şi în viaţa cotidiană.

Tpuri de surditate
În funcţie de locul instalării deficienţei auditive se stabilesc tipurile de surditate.
După acest criteriu distingem:
- hipoacuzia sau surditatea de transmisie care se instalează la nivelui urechii medii
şi afectează sistemul de oscioare (ciocănelul, nicovala sau scăriţa). Această afecţiune
se caracterizează prin diminuarea auzului până la 70-80 dB. măsuraţi prin conducţie
aeriană (CA). Prin conducţie osoasă (CO), audiograma poate să arate un auz aproape
normal. Afecţiunea se poate opera cu succes iar auzul se poate proteza cu rezultate
foarte bune dar percepţia auditivă este mai bună pentru sunetele înalte decât pentru
cele grave.
- hipoacuzia sau surditatea senzori-neurală (cunoscută mai înainte sub numele de
surditate de percepţie) se instalează la nivelul urechii interne, pe traseul fibrelor
nervoase sau în zona auditivă din scoarţa cerebrală. Această afecţiune se
caracterizează prin diminuarea gravă a auzului măsurat prin conducţie aeriană sau
osoasă. Perceperea sunetelor înalte este defectuoasă. Auzul fiind mult diminuat,
protezarea se poate face arareori şi numai cu aparatură foarte puternică. În funcţie de
momentul pierderii auzului se impune necesitatea unei activităţi de reeducare a
limbajului la copii sau a perceperii vorbirii prin labiolectură la adulţi
- hipoacuzia sau surditatea mixtă constă dintr-o combinare a celor două tipuri
expuse mai sus, rezultată din unele cauze specifice, având caracteristici combinate
care pot fi puse în evidenţă cu ajutorul audiogramei. În funcţie de tipul predominant,
se poate recomanda protezarea sau operarea. La acest tip de surditate, percepţia este
aproape nulă pentru sunetele înalte şi destul de redusă pentru tonurile grave.
Există unele manifestări comportamentale care indică prezenţa unei pierderi
auditive. Cele mai semnificative sunt:
- nu tresare la sunete sau zgomote puternice;
- nu poate localiza sursa sonoră;
- încetarea sau modificarea gânguritului;
- amplifică sunetele când stă în apropierea unei surse sonore (TV, radio);
- îşi atinge frecvant urechile;
- nu reacţionează la auzirea numelui propriu; şi nu răspunde la unele comenzi
simple;
- fuge de contactul cu alţi copii sau devine agresiv datorită frustrării sau
neînţelegerii ş.a.
Prezentăm, in continuare, cele mai frecvente cauze ale pierderii auditive şi
posibilele mijloace de compensare sau de vindecare in cazul fiecărui tip de surditate
menţionat mai sus.
9
 Unele cauze ale surdităţii de transmisie
De fapt, surditatea de transmisie poate fi produsă de orice factor care împiedică
undele sonore să ajungă la cohlee. Una din cele mai fecvente cauze este
obstrucţionarea canalului auditiv extern, care poate fi mai mult sau mai puţin
completă înainte ca surditatea să fie observată. Cea mai comună obstrucţie se poate
datora secreţiei de ceară. În condiţii normale, ceara este produsă în cantităţi mici de
către glandele situate lângă deschiderea canalului auditiv extern. Ea poate forma
mici straturi de ceară amestecate cu praf şi epitelii moarte care cad treptat în afara
urechii. Acest mecanism natural de curăţare poate să lucreze bine pentru cei mai
mulţi oameni şi, contrar credinţei populare, nu are nevoie de nici un ajutor din partea
beţişoarelor cu vată, a colţurilor de prosop sau al degetelor. Introducerea acestor
lucruri în ureche accelerează producerea de ceară şi formeaza un dop de ceară care
este împins spre timpan. Se produce durere si este posibila ruperea timpanului si
apariţia surditatii. Ca urmare a acestei practici larg raspândite precum şi faptului că
la unele persoane se produce prea multa ceară, poate fi necesară intervenţia
doctorului sau a asistentului medical pentru a extrage dopul de ceara.
Inflamarea pielii de pe meatul auditiv extern sau al canalului este o cauza
comuna a otitelor externe. Principalul simptom este iritaţia urechii. Din cauza unei
zgârieturi sau a unei eczeme se infectează traseul canalului sau se umflă. Mai târziu
apare durerea sau disconfortul. In aceste cazuri, surditatea este uşoara sau absentă.
Tratamentul include curaţarea meatului de către un specialist, folosirea unor
medicamente şi evitarea oricărei intervenţii ulterioare. Dacă tratamentul nu este
respectat se ajunge la o formă mai gravă şi anume la otite medii purulente. Din
cauza unor depuneri în partea din spate a nasului se obstrucţioneaza trompa lui
Eustache astfel că aerul nu mai poate să intre în urechea medie. Cavitatea urechii
medii se umple cu un fluid iar timpanul devine imobil şi capătă o culoare închisă.
Cu timpul, fluidul devine mai subţire până cînd va avea consistenţa unui clei subţire.
Singurul semn este apariţia surdităţii iar activitatea şcolară şi comportamentul
copilului au de suferit. În cazuri uşoare, vindecarea se poate face spontan. Dacă nu,
tratamentul presupune să se facă o mică gaură în timpan pentru extragerea puroiului
sau să se opereze copilul de polipi. De obicei polipii dispar la pubertate iar cei mai
mulţi copii cu otite medii nu mai au nevoie de tratament după această perioadă iar
auzul revine la normal.
La adulţi, cel mai obişnuit tip de surditate de transmisie se datorează
otosclerozei şi afectează mai mult femeile. Ea apare în jurul vîrstei de 30 de ani şi se
poate răspândi în familie. Otoscleroza este produsă de o supradezvoltare a masei
osoase în urechea medie care atacă scăriţa. Această legătură vitală in lanţul de
oscioare devine rigidă şi nu mai poate vibra ceea ce conduce la surditatea de
transmisie progresivă. In cele mai multe cazuri aceasta se operează cu succes.
Operaţia, care se realizează sub microscop, sub anestezie generală, vizează
dislocarea timpanului şi înlocuirea scăriţei imobilizate cu un piston de teflon sau de
10
oţel, plasat pe fereastra ovală şi articulat la ineus. Prin această intervenţie se
restabileşte calea sunetului spre urechea internă. În cazuri mai rare se poate ajunge
la infecţia cronică a urechii medii. Prin administrarea de antibiotice se poate
preveni perforarea timpanului si distrugerea sistemului de oscioare.

Unele cauze ale surdităţii de percepţie sau neurale

Am menţionat mai înainte că cohleea din urechea internă este deosebit de
sensibilă. Aceasta este, de asemenea, susceptibilă la îmbolnăviri. In cele mai multe
cazuri de aşa-numita surditate neurală, celulele ciliare degenerează şi nu pot fi
înlocuite sau reparate. O astfel de afecţiune poate avea loc şi înainte de naştere, ca
urmare a unor infecţii din cursul gestaţiei, a unei sarcini dificile sau premature. În
unele cazuri cohleea nu se dezvoltă complet. Infecţiile, cum ar fi meningita sau
oreionul, pot produce surditate neurală. Mai târziu, cohleea poate fi afectată de unele
medicamente (streptomicina, kanamicina) sau de folosirea în exces a aspirinei, de
expunerea la zgomote puternice şi de durată, la explozii ş.a. In aceste situaţii nu
există o vindecare simplă pentru surditatea cohleară sau neurală, deşi de-a lungul
secolelor s-au propus numeroase medicamente sau intervenţii "miraculoase".
Singurul remediu eficace rămâne educaţia, reeducarea auzului şi formarea vorbirii.
Din cauza vîrstei, ca şi alte simţuri, auzul tinde să slăbească şi are loc
presbiacuzia sau surditatea datorată bătrâneţii. Scăderea auzului este variabilă de
la o persoană la alta dar se estimează că una din trei persoane în vârstă este atinsă de
presbiacuzie. Din cauză că există mai mulţi factori în afara presbiacuziei care
contribuie la crearea izolării odată cu vîrsta senectuţii, este necesar ca familia şi
prietenii să dea dovadă de înţelegere.În primele faze ale acestui tip de deficienţă sunt
afectate sunetele de înaltă frecvenţă iar vorbirea nu se mai înţelege clar. Vorbitorii
par să "mormăie". Frecvenţele joase pot fi auzite normal şi nu trebuie amplificate în
comparaţie cu frecvenţele înalte.
Din cauza afectării mecanismului de echilibru apare un fenomen numit vertigo.
Acesta este produs uneori de tulburarea canalelor semicircuare sau a centrelor de
echilibru de la baza creierului. Cauza poate fi o infecţie virală sau o alimentare slabă
cu sînge, dar în multe cazuri este dificil să se stabilească un diagnostic sigur. Există
unele medicamente care pot ajuta dar este important să se evite mişcările bruşte ale
capului.
Mulţi oameni, fie auzitori fie hipoacuzici, se plâng de zgomote în urechi sau în
cap. Aceste zgomote pot fi tari sau destul de bizare. Cele mai obişnuite seamănă cu
sunetele muzicale, cu un şuierat asemănător cu aburul care iese din o ţeavă. Acestea
sunt de obicei neobservabile în mediu de zgomot, deoarece zgomotul de afară tinde
să "mascheze" zgomotul din ureche sau tinitiusul. Pe de altă parte, aceste fenomene
sunt mai frecvente noaptea, când totul este liniştit, deşi ele rareori îl scoală din somn
pe cel suferind. In cele mai multe cazuri zgomotul este produs de urechea internă.
Din cauza unei deficienţe în funcţionarea cohleei se produce un sunet care se aude în
11
absenţa unui sunet din afară. Cercetările au dus la alaborarea unui aparat similar cu
o proteză auditivă care, plasat după ureche, ajută să se refuleze tinitiusul. Protezarea
se aplică după o consiliere adecvată şi în completare cu tehnici de relaxare care să
înlăture teama şi anxietatea pe care o au aceste persoane că au o boală gravă care va
duce la surditate.
Pentru prima dată un medic francez (Prosper Meniere) a descris o afecţuine
cunoscută astăzi sub numele de sindromul Meniere, care constă din asocierea
surdităţii neurale cu tinitius şi vertigo. Când vertigo-ul este sever se ajunge la
ameţeli serioase cu stări de vomă, care constituie primul simptom al sindromului. Au
loc atacuri la diferite intervale iar surditatea şi tinitiusul tind să fluctueze. Uneori
auzul poate reveni la normal fără tratament în cazurile uşoare dar în cele mai grave
este necesară intervenţia chirurgicală.

Gradele deficitului auditiv

Pierderea auditivă exactă se stabileşte cu ajutorul unor aparate numite
audiometre. Audiometria poate fi vocală, tonală, verbo-tonală sau osoasă. Mai
recent, pentru evitarea simulării, se foloseşte audiometria obiectivă, bazată pe
reacţia creierului la stimulii sonori şi impedantmetria.
O persoană cu auzul normal poate percepe sunete cuprinse între 20-20.000
Hertzi. dar pentru recepţionarea vorbirii sunt specifice sunetele cuprinse între 250 şi
4000 Hz. Pentru măsurarea pierderii de auz, Biroul Internaţional de Audiofonologie
a stabilit următoarele grade ale deficitului auditiv după cum urmează
- 0-20 dB. audiţie normală. Se poate auzi o conversaţie normală de aproape
dacă aceasta este purtată cu claritate
- 20-40 dB. hipoacuzie uşoară
- 40-70 dB. hipoacuzie medie. Se poate auzi cu dificultate o conversaţie de
foarte aproape. Necesită protezare.
- 70-90 dB. hipoacuzie severă. Poate azi vocea şi zgomotele dar nu poate să
recunoască sunetele vorbirii în afara unei proteze auditive.
- peste 90 dB. hipoacuzie profundă sau cofoză. Aude sunetele foarte puternice
care pot provoca senzaţii dureroase. Rareori se poate proteza.
În scopul evaluării deficienţei auditive funcţionale care poate duce la eventuala
încadrare într-un grad de persoană cu handicap, medicii experţi folosesc un sistem
complementar utilizat de obicei în activitatea de evaluare a capacităţii de muncă pe
care îl prezentăm mai jos:
- pierdere auditivă între 0 -25 dB. fără deficienţă
- 26-35 dB. deficienţă auditivă uşoară
- 36-70dB. deficienţă auditivă medie (gradul III)
- 71-81dB. deficienţă auditivă accentuată (gradul II)
- peste 82dB. deficienţă auditivă profundă

12
 În funcţie de pierderile auditive menţionate mai sus, Comisia de expertiză
medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi procedează la încadrarea într-un
grad de handicap pentru ca persoana cu deficienţă de auz să poată beneficia de
facilităţile acordate de lege. Cel mai adesea se acordă gradul II dacă persoana cu
deficienţă de auz de peste 75 dB prezintă o hipoacuzie dobândită precoce sau
congenitală la urechea cea mai bună, cuplată cu tulburări grave de comunicare
(surdomutitate) şi asociată cu alte afecţiuni .

Tulburările vestibulare
De cele mai multe ori pierderea auditivă este însoţită şi de o serie de alte
manifestări, de o dezvoltare defectuoasă a unor funcţii psihice sau fizice şi de
tulburări vestibulare care îşi au importanţa lor pentru evaluarea capacităţii de muncă
şi încadrarea persoanei într-un grad de handicap sau de invaliditate. Cauzele
tulburărilor vestibulare se datorează unor infecţii, unei intoxicaţii cu medicamente,
unor infecţii vasculare degenerative, traumatologice sau tumorale care îşi pun
amprenta asupra evoluţiei bolii. Pentru stabilirea unui diagnostic exact este necesar
ca, în afara examenului ORL să se aibă în vedere tulburările funcţionale şi cauzele
lor. De multe ori este necesar şi un examen radiologic, oftalmologic, neurologic
precum şi probe vestibulare.
După localizarea lor, aceste tulburări pot fi:
- tulburări vestibulare periferice, care apar adesea în urma unei otite şi pot fi
compensate spontan sau în urma unui tratament adecvat.
- tulburări vestibulare centrale, situate de obicei într-un context neurologic.
- tulburări vestibulare mixte, care au o evoluţie în general benignă, ca în sindromul
Meniere, pe care unii autori îl consideră afecţiune vestibulară periferică, cu toate că
examinările electronistagmografice au pus în evidenţă elemente grafice mixte.
Evaluarea tulburărilor vestibulare funcţionale se face după următorul sistem de
referinţă:
a) fără deficienţe de echilibru.
b) cu deficienţă uşoară de echilibru, dacă subiectul acuză stări de ameţeală sau de
vertij însoţite de tulburări vestibulare spontane (de exemplu, deviaţii la probele
statice sau dinamice), sau dacă există o diferenţă funcţională de cel puţin 20%
între cele două aparate vestibulare la probele provocate.
c) deficienţă medie de echilibru, dacă acuzele bolnavului sunt obiectivate prin
prezenţa unui nistagmus spontan sau dacă la probele provocate se constată o
diferenţă de peste 30% între cele două aparate vestibulare.
d) deficienţă accentuată de echilibru, atunci când ortostatismul este încă posibil,
dar dificil de menţinut, cu nistagmus spontan şi o mare diferenţă funcţională
între cele două aparate vestibulare.
e) deficienţă gravă de echilibru, atunci când ortostatismul este imposibil, cu
fenomene vegetative.
13
Compensarea auzului deficitar
Procesul compensării constă în echilibrarea unui efect prin alt efect. Încă din
secolul trecut, Jean Piaget a remarcat faptul că dezvoltarea fiinţelor a dus la apariţia
unor organe specializate cu funcţie de reglare şi autoreglare din care cel mai
important este sistemul nervos central. Se cunoaşte că legăturile între oameni se
stabilesc prin comunicare, prin limbaj. În cazul surzilor, prin compensarea auzului
deficitar se urmăreşte facilitarea „demutizării” şi, implicit, a comunicării care să
ducă la dezvoltarea de ansamblu a personalităţii deficienţilor de auz. Atât
compensarea cât şi demutizarea se realizează prin exerciţiu, prin activitate, prin
antrenamentul vorbirii şi auzului şi prin învăţare.
Fenomenul complex al compensării s-a situat în centrul preocupărilor multor
oameni de ştiinţă de la noi, dintre care menţionăm pe A. Kreindler E.Verzea, C.
Păunescu, C. Pufan, M. Golu, D. Damaschin şi pe I.P. Pavlov, S. Freud, A.B. Luria,
P. Janet ş.a. din alte ţări. Prin aplicarea teoriei sistemelor şi prin observaţiile
efectuate de autorii menţionaţi mai sus se disting trei tipuri de compensare.
a) Compensarea organică, la nivelul fiecărui organ de simţ, se realizează în
cadrul surdităţii parţiale, prin mărirea eficienţei percepţiei auditive. Aici nu se pune
problema perfecţionării părţii distruse din organul auditiv ci a exersării şi măririi
eficienţei auditive pe baza resturilor auditive existente.
b) Compensarea intrasistemică, care se realizează în cadrul pierderii aproape
totale a organului de simţ (cofoză). Aceasta are loc la nivelul întregului sistem
psiho-fizic. Este o compensare funcţională, deoarece presupune restructurarea
schemei funcţionale prin preluarea de către analizatorii valizi a funcţiei pierdute. În
acest caz, auzul deficitar este compensat prin vedere (labiolectură), prin simţul
vibratil şi prin suplinirea mentală în cadrul procesului de interpretare corectă a
informaţiilor primite pe cale vizuală şi motrică. Această compensare poate fi
sprijinită prin mijloace medicale (timpanoplastie) sau tehnice (proteze auditive)
c) Compensarea mixtă sau organo-funcţională se poate întâlni în anumite cazuri
de hipoacuzie.
Una din teoriile recente postulează că creierul uman este un izvor de energie care
se distribuie în zonele valide atunci când un organ de simţ este lezat. În acest caz,
celelalte organe funcţionează cu randament perfecţionat, deoarece primesc o
cantitate suplimentară de energie. Această teorie nu ţine seama de faptul că lezarea
unei părţi are influenţă negativă asupra funcţionării întregului organism. De pildă,
pierderea completă a vederii nu poate fi compensată de funcţionarea maximă a
celorlalte organe de simţ, fie ele ajutate de cele mai sofisticate aparate tehnice sau
intervenţii medicale. De la această idee au izvorât teoriile contagiunii şi indiferenţei.
Teoria contagiunii susţine că o tulburare în funcţionarea unui organ de simţ
influenţează negativ activitatea celorlalţi analizatori şi, în consecinţă, a întregii
capacităţi psihice.
14
 Teoria indiferenţei minimalizează sau neagă influenţa negativă a organului de
simţ lezat asupra activităţii celorlalţi analizatori intacţi.
Teoria supracompensaţiei, emisă de A. Adler, afirmă că în prezenţa unor defecte
organice, sentimentul de inferioritate dă naştere tendinţei de afirmare, care este
strâns legată de voinţa de putere.
La surzi, compensarea se realizează prin contrastul dintre nivelul mai scăzut al
gândirii noţionale şi cel al gândirii intuitive, care este mai ridicat. Această teză, însă,
nu ţine seama de raporturile reciproce dintre cele două trepte ale cunoaşterii, care se
sprijină una pe alta şi se dezvoltă împreună. La om, primul sistem de semnalizare
este calitativ superior în raport cu cel de al celorlalte animale, datorită organizării lui
de către cel de al doilea sistem (de limbaj şi de gândire noţional-verbală). Dorim să
precizăm că la om compensarea organică nu se realizează prin refacerea anatomică a
segmentului de celule distrus (ca de exemplu, refacerea cozii la şopârlă), nici prin
perfecţionarea fizică a terminaţiilor nervoase, ci la nivel superior, prin contribuţia
întregii capacităţi psihice. De pildă, surdul are o capacitate de observaţie mai bună
decât un auzitor, el observând unele detalii pe care un auzitor le scapă, deoarece
surdul este obligat să folosească mai mult vederea, fapt care explică, cel puţin în
parte, exactitatea şi bogăţia detaliilor din desenele celor mai mulţi surzi. Aceasta nu
înseamnă că copilul auzitor nu ar putea atinge aceleaşi performanţe în bogăţia şi
exactitetea percepţiei, dar el nu are aceeaşi motivaţie ca un copil surd.
Personalitatea fiind considerată un sistem dinamic, deschis, procesul
compensării presupune următoarele principii care trebuie respectate de orice fiinţă
umană, inclusiv de surzi şi anume:
1. principiul integrării şi ierarhizării, care explică posibilitatea autoreglării şi
echilibrării organismului.
2. principiul activismului, care este fundamental în compensarea organică şi
funcţională. El presupune că numai prin activitate se poate realiza compensarea.
3. principiul unităţii tuturor componentelor sistemului.
4. principiul analizei şi sintezei datelor şi informaţiilor din scoarţa cerebrală care
determină şi metodologia compensatorie.

Unele noţiuni de audiometrie şi de protezare

Pentru măsurarea intensităţii sunetului se foloseşte decibelul (dB.), care este cea
mai mică unitate de măsură convenţională de măsurare a intensităţii sunetului. El
reprezintă a zecea parte dintr-un Bel, şi corespunde aproximativ foşnetului unei
frunze de plop pe o vreme liniştită. Sunetul cel mai slab pe care îl poate percepe
urechea umană are o amplitudine de 20 micropascali iar cel mai puternic este de
peste un milion mai mare. Scara decibelilor este logaritmică şi foloseşte pragul
auzului de 20 micropascali ca sunet standard.
Cercetările audiometrice au confirmat faptul că 90% dintre persoanele surde au
resturi auditive. Dacă acestea nu sunt depistate şi exersate de timpuriu, ele rămân
15
nefolosite pentru auz şi vorbire. Examinarea auzului se face prin acumetria fonică,
instrumentală, vocală şi tonală. Prin examinarea auzului se stabileşte localizarea
leziunii, tipul surdităţii şi capacitatea auzului pentru vorbire. Cu toate că omul poate
să audă sunete cu frecvenţe cuprinse între 20 şi 20.000 de hertzi (Hz), pentru
audibilitatea vorbirii sunt specifice frecvenţele din spectrul 125-8000 Hz şi, în
special cele între 250 şi 4000 Hz. Pentru testarea auzului cu ajutorul audiometrelor
se folosesc, în general, cinci frecvenţe şi anume cele de 250, 500, 1000, 2000, 4000
Hz. la intensităţi ale sunetului de la 0 la 140 dB. (vezi modelul de audiogramă expus
mai jos).
Acumetria fonică constă în testarea auzului cu ajutorul vocii, după cum
sugerează şi numele. Este o metodă rapidă de testare şi se face cu vocea şoptită, de
conversaţie şi strigată. Această examinare se face într-o cameră liniştită şi spaţioasă.
Copilul se aşează pe un scaun, cu spatele la examinator, cu o ureche astupată cu vată
sau cu o cască. Examinatorul se deplasează spre copil în spatele lui, rostind cuvinte
mono, bi şi trisilabice, cu structură fonică gravă apoi cu tonuri înalte. Copilul trebuie
să repete fiecare cuvânt auzit. Dacă copilul nu aude sau repetă greşit cuvântul,
atunci examinatorul se apropie tot mai mult, repetând acelaşi cuvânt, cu aceeaşi
intensitate a vocii. Se consideră că auzul este normal dacă percepe vocea obişnuită
între 6-8 metri, diminuat dacă o percepe între 1-4 metri, are o pierdere gravă dacă
este sub un metru. Prin această metodă se depistează numai gradul pierderii auditive.
Acumetria instrumentală constă în examinarea auzului cu ajutorul unei serii de
diapazoane, prin conducţie osoasă sau aeriană. Se folosesc diapazoane cu variaţii
din octavă în octavă ( de exemplu, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096 Hz.).
Cu ajutorul diapazoanelor se poate stabili locul afecţiunii şi câmpul auditiv folosibil.
Astfel, dacă nu sunt percepute sunetele joase, înseamnă că locul leziunii se află la
nivelul aparatului de transmisie. Se ştie că atunci când sunetul se propagă pe cale
aeriană, el are nevoie de un timp de trei ori mai lung decât în cazul propagării pe
cale osoasă. Dintre cele mai folosite metode bazate pe diapazoane menţionăm
Rinner, Weber şi Schwabach. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de
transmisie de cele de percepţie. Se poate depista şi unele forme de cofoză mixtă.
Testul lui Weber se bazează pe faptul că persoanele normale percep tonul
diapazon aplicat pe frunte. Când diapazonul este aplicat pe zona mediană a frunţii
unui deficient de auz care suferă de o surditate unilaterală a urechii medii, sunetul
diapazonului va fi perceput în urechea bolnavă. Când surditatea este provocată de
afectarea labirintului sau a nervului auditiv, sunetul este auzit în urechea normală.
Cu ajutorul testului Rinner se poate realiza verificarea separată a fiecărei
urechi prin blocarea urechii opuse. Diapazonul în vibraţie se aplică pe osul mastoid
şi, în cazul când sunetul nu este perceput, diapazonul se apropie de meatul auditiv.
Când surditatea este localizată în urechea medie, subiectul nu aude sunetul dacă
diapazonul este îndepărtat de os. Dacă auzul este normal, sunetul poate fi auzit un
timp şi după ce diapazonul este indepărtat de os.
16
 Cu proba lui Schwabach se poate verifica atât conductibilitatea osoasă cât şi
cea aeriană. Procedeul constă în compararea unor calităţi ale auzului subiectului
testat cu cele ale examinatorului. Astfel, când subiectul nu mai aude sunetul prin
conductibilitate osoasă, diapazonul se aplică pe apofiza mastoidă a examinatorului,
iar când nu aude sunetul prin conductibilitate aeriană, diapazonul este plasat în
apropierea urechii examinatorului. Pentru ambele forme ale testării se marchează
timpul în care examinatorul continuă să audă sunetul după ce subiectul nu-l mai
aude.
Acumetria tonală măsoară auzul la toate frecvenţele cu ajutorul audiometrului
Acesta este un aparat compus dintr-un generator de frecvenţe (128-8000 Hz.) un
potenţiometru (modificator al intensităţii sunetului) şi un cadru mobil care determină
frecvenţa (0-120-140 dB). În urma examinării auzului rezultă o audiogramă care
prezintă pierderea auditivă la ambele urechi, fie pe o singură parte fie pe două părţi.
Mai rar se foloseşte acumetria vocală. Ea este realizată cu vocea examinatorului care
transmite prin microfon o serie de propoziţii şi fraze din vorbirea curentă dar
etalonate în funcţie de caracteristicile sonore ale acestor elemente verbale, în urma
căreia rezultă o audiogramă verbală.
Prin o convenţie internaţională, rezultatele obţinute la audiograme sunt notate cu
o linie de culoare roşie pentru urechea dreaptă. Această linie uneşte cercurile
corespunzătoare frecvenţelor auzite de subiect. Rezultatele obţinute cu urechea
stângă se notează cu X care formează un contur prin unirea lor cu o linie albastră, ca
mai jos
CA ST x-----x-----x
CA DR o-----o-----o
În ceea ce priveşte conducţia osoasă, x-urile şi o-urile sunt unite prin o lunie
punctată ca mai jos
CO ST x......x.....x
CO DR o......o.....o

În afară de probele menţionate, sunt folosite şi alte procedee pentru a obţine

informaţii despre surditatea persoanei şi cauzele sau factorii care au provocat-o, cum
ar fi:
- Anamneza, ce cuprinde diverse întrebări referitoare la familie, la mediul în care
s-a dezvoltat sarcina si perioadele copilăriei, la bolile pe care le-a avut etc. Cu
ajutorul acestor intrebări se pot obţine date privind posibilele cauze ale pierderii
auditive, efectele şi complicaţiile determinate ş.a.
- Otoscopia, un procedeu de vizualizare a conductului auditiv şi a timpanului cu
un aparat ce emite lumină, otoscopul. Se pot detecta eventuale anomalii
anatomice ale acestor părţi ale urechii.
- Otoemisiunile acustice, prin care se măsoară activitatea celulelor ciliate din
urechea internă cu stimuli acustici când copilul este foarte liniştit sau doarme.
17
 Este o metodă foarte rapidă si sigură şi se poate face chiar şi la câteva zile după
naşterea copilului.
- În urma unei stimulări sonore se pot măsura cu obiectivitate impulsurile apărute
în creier cu metoda evaluării potenţialelor auditive evocate.
- Ca urmare a schimbărilor de presiune din urechea medie au loc mişcări ale
timpanului ce pot fi măsurate cu un test de impedanţă acustică. Se urmăreşte
obţinerea unui reflex acustic care, în funcţie de intensitatea sunetului care-l
provoacă, ne dă informaţii despre gradul de afectare a urechii medii.

Protezele auditive
Iniţial au fost concepute aparate de mari dimensiuni pentru a se mări intensitatea
sunetului iar în zilele noastre aceste aparate au dimensiuni foarte mici, putând fi
introduse în canalul auditiv, fiind astfel invizibile. Principiile de bază ale
funcţionării au rămas aceleaşi de-a lungul vremii. În esenţă, sunetul este captat de un
microfon, este amplificat şi apoi transmis la un receptor. Proteza auditivă nu poate
corecta deficienţele analizatorului auditiv dar poate să reducă unele din efectele
acestor tulburări. Specialiştii consideră că aceste proteze standard nu sunt de mare
fidelitate în sensul că nu reproduc exact sunetele pe care le amplifică. În general, cu
cât aparatul este mai mic, mai uşor şi mai confortabil de purtat, cu atât el reproduce
mai dificil sunetele şi este recomandat prntru deficienţe mai uşoare de auz Fiecare
tip de proteză deformează într-a anumită măsură sunetul pe care îl transmite. De
aceea este foarte important să se cunoască dinainte caracteristicile fiecărui tip de
proteză, mai ales când se pune problema să fie folosită de copii. Există mai multe
tipuri de proteze care sunt ataşate de corp, retro-auriculare, intra-auriculare şi de
implant cohlear. La ora actuală aceste proteze s-au perfecţionat continuu, unele
tipuri ajungând să se autoregleze, să desprindă sunetele dintr-un fond de zgomot si
să le amplifice pentru a fi utilizate.
Ca urmare a informării populaţiei şi a progreselor înregistrate în tehnologia
fabricării protezelor auditive, au început să scadă din amploare unele prejudecăţi
legate de purtarea unei proteze. Astăzi, purtarea protezei auditive este privită ca şi
purtarea unei perechi de ochelari. Datele statistice arată că unul din zece oameni, fie
copil, fie adult, are o pierdere de auz. Cele mai multe probleme cu auzul ( 50%) le
au persoanele care lucrează. Din păcate, foarte puţini oameni ştiu cum arată şi cum
funcţionează o proteză auditivă modernă, care foloseşte tehnologia digitală, se
autoreglează şi permite celui care o poartă să se concentreze pe problemele care-l
preocupă.
Chiar dacă poartă o proteză auditivă, persoanele respective trebuie să fie ajutate
pentru a nu se simţi marginalizate în societate. Printre procedeele recomandate
amintim :
Dacă nu înţelege ceva, persoana surdă trebuie :

18
 - să nu-i fie ruşine să întrebe „despre ce este vorba?”. Chiar şi persoanele valide nu
aud toate cuvintele şi pot înţelege greşit un mesaj.
- să aibă întotdeauna la îndemână un creion şi hârtie în caz că este nevoie de alt
mod de comunicare.
- să ceară altei persoane care doreşte să-i vorbească să-i atingă braţul pentru a-i
atrage atenţia.
- dacă este într-un grup de auzitori, să solicite ca fiecare să vorbească pe rând, nu
toţi odată.
Dacă persoana surdă se află la cursuri, la un eveniment social sau la o petrecere,
să fie lăsată să aleagă un loc care oferă cele mai bune posibilităţi de ascultare şi mai
departe de sursele de zgomot (difuzor, orchestră).
Când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă :
- trebuie să închidă sonorul la aparatele de radio sau TV.
- să nu poarte o conversaţie de durată într-un mediu cu mult zgomot de fond.
- să menţină contactul ocular cu persoana surdă pe tot timpul conversaţiei cu toate că
în cultura auzitorilor acest gest poate fi interpretat ca un obicei prost.
- dacă persoana surdă nu a înţeles o problemă, să nu treacă mai departe până ce nu
se lămureşte. Altfel pot apare complicaţii inutile, marginalizarea sau ignorarea.
- când se amuză la un banc, să se explice şi persoanei surde, pe înţelesul ei, despre
ce este vorba.
- când se poartă o conversaţie la telefon, solicitată de persoana surdă, să nu se spună
niciodată ” nu este important”. Lăsaţi-o pe ea să aprecieze importanţa.

Unele caracteristici ale proceselor psihice

Prin ea însăşi, deficienţa de auz, oricât de gravă ar fi, nu afectează dezvoltarea
psihică a individului. Însă, ea poate duce la nedezvoltarea limbajului şi, implicit, la
perturbarea comunicării cu cei din jur. Mai mult, se poate restrânge activitatea
psihică de ansamblu, în special a celei intelectuale ca urmare a modificării raportului
gândirii cu limbajul. După C.Pufan (1972), gândirea surzilor se caracterizează prin
concretism, rigiditate, şablonism, îngustime şi inerţie deoarece operează cu imagini
generalizate iar operaţiile gândirii (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi
generalizarea) se realizează predominant prin vizualizare. Trebuie să menţionăm că
aceste caracteristici ale gândirii sunt specifice numai surdomuţilor nedemutizaţi sau
neşcolarizaţi adecvat. Situaţie similară cu a copiilor auzitori analfabeţi, cu
diferenţele de rigoare date de prezenţa auzului. În condiţiile unui proces de
recuperare şi de instruire eficient, copilul cu deficienţă de auz poate ajunge la o
dezvoltare normală a proceselor şi operaţiilor gândirii care să-i permită să
desfăşoare o activitate intelectuală deosebită.
Mai gravă este situaţia copiilor cu surditate congenitală sau dobândită până
la achiziţionarea limbajului verbal. Cu aceşti copii trebuie început cât mai devreme
procesul de recuperare complexă a auzului şi vorbirii pentru evitarea consecinţelor
19
nedezvoltării gândirii, intelectului şi a întregii personalităţi. Având în vedere că
peste 90% dintre copiii cu surditate se nasc în familii de auzitori, se recomandă ca
părinţii acestora să înveţe limbajul gestual pentru a comunica cât mai de timpuriu cu
copiii lor.
In situaţia în care pierderea de auz apare la naştere sau în primii doi ani de
viaţă este necesar ca procesul de recuperare complexă a auzului şi limbajului să
înceapă cât mai devreme posibil pentru a se evita, în parte, consecinţele pe planul
nedezvoltării gândirii şi al altor procese psihice asupra individului. Dacă pierderea
de auz a intervenit după formarea limbajului, în perioada preşcolară, este imperativ
să se urmărească dezvoltarea achiziţiilor lingvistice deja formate. În cazul pierderii
auzului la vârsta adultă, se pune problema formării comunicării pe baza vederii,
recepţionării mesajelor verbale prin labiolectură, proces destul de dificil deoarece
este deja format stereotipul recepţionării vorbirii cu ajutorul auzului. În această
situaţie, persoana asurzită nu păstrează contactul vizual cu interlocutorul, apropiind
mereu urechea de faţa celui care vorbeşte. Treptat, se pot pierde unele calităţi ale
vorbirii cum ar fi tonalitatea, timbrul modulaţia, care pot avea influenţă asupra
inteligibilităţii vorbirii, dar capacităţile intelectuale rămân intacte şi se pot dezvolta
în continuare prin activitate individuală.
Situaţia persoanelor cu hipoacuzie poate fi mai uşoară, întrucât acestea pot
percepe unele sunete ale vorbirii dar este afectat modul de exprimare, intonaţia
(stridentă sau monotonă), ritmul vorbirii, calităţile de articulare ş.a.. Cu o protezare
corectă şi şcolarizare adecvată, persoanele cu hipoacuzie pot fi recuperate la un
nivel mai ridicat.
Limbajul surzilor este predominant mimico-gestual, cu ajutorul gesturilor ei
pot să exprime întreaga cultură a persoanelor lipsite de auz. Gesturile pot fi naturale
(imitând o acţiune sau o caracteristică a obiectelor), artificiale (unele întrebări,
simboluri ale obiectelor ş.a.) sau convenţionale. Se cunosc şi gesturi indicatoare
(care arată spre un obiect sau persoană) şi gesturi evocatoare (dacă se arată spre
ureche –surd, de ex.).
În ultima perioadă se încearcă folosirea preponderentă a limbajului gestual în
instruirea surzilor, ca primă limbă iar limba maternă este utilizată ca limbă străină,
pe baza achiziţiilor linbajului gestual. In acest fel putem afirma că persoana surdă
este bilingvă. S-a constatat că copiii surzi proveniţi din familii de surzi sau cei care
au comunicat prin limbaj gestual cu părinţii lor auzitori de timpuriu vin la grădiniţă
sau la şcoală cu un bagaj de cunoştinţe mult mai mare şi mai variat, sunt mai puţin
timizi sau inhibaţi.
Sub aspect comportamental sau de personalitate, diferiţi autori
(D.M.Avramescu, 2006; M.Popa, 2002 ş.a.) au evidenţiat că copiii surzi sunt timizi,
neîncrezători în forţele lor, dependenţi de anturaj, anxioşi, negativişti, cu teamă
crescută de eşec, lipsiţi de iniţiativă, fără interese stabile, cu frică de a fi respinşi.
Totuşi, există deficienţi de auz sociabili, degajaţi, optimişti, mai ales din rândul celor
20
care au urmat o şcoală specială sau se socializează frecvent cu semenii lor în cadrul
asociaţiilor de surzi.

Implicaţii ale pierderii de auz asupra dezvoltării copilului surd.

Pierderea auditivă de percepţie moderată şi efectele ei asupra dezvoltării

copilului
În comparaţie cu auzitorul, cel cu pierdere auditivă de percepţie de cca 60 dB
se caracterizează prin imaturitate în vorbire, în vocabular, în concepte lingvistice, în
sintaxă, consoanele finale sunt în general omise, cele contrastante sunt achiziţionate
cu întârziere, discriminarea vorbirii este afectată; în limbajul expresiv sunt folosite
predominant propoziţiile scurte şi simple, pentru că nu posedă reguli de construire a
frazelor, foloseşte un registru limitat de idei pentru a-şi exprima propriile gânduri.
Rezultatele unor studii evidenţiază că progresul spre un limbaj mai complex este
limitat pe măsură ce copilul se maturizează şi de aceea copilul nu poate ţine pasul cu
colegii lui auzitori.
În literatura de specialitate sunt prezentate liste cu astfel de concepte la care
copiii au dificultăţi, ajungând cu greutate să înţeleagă sensul metaforic al unor
cuvinte. La unele materii şcolare (de ex. citire) există o rămânere în urmă de cca 2
ani. M.Popa (2001), subliniază că aceste rămâneri în urmă nu trebuie puse numai pe
seama pierderii auditive în sine, ci şi pe seama unor amenajări necorespunzătoare
din clasă care îngreunează recepţionarea mesajelor sonore cât şi pe seama
instructajului verbal necorespunzător datorat stilului de predare al profesorului.
Surditatea de percepţie profundă (peste 80 dB) poate avea influenţe
neprevăzute şi chiar davastatoare asupra dezvoltării copilului, depinzând în mare
măsură de atitudinea familiei faţă de afecţiunea copilului.
Studiile efectuate şi practica din domeniu au arătat că nu se poate spune despre
toţi copiii că se caracterizează prin un nivel scăzut al dezvoltării, învăţării sau
achiziţionării limbajului. Deoarece nu se poate afirma că un anumit cadru educativ
sau metodă i-ar putea ajuta în mod special, este necesar ca profesorul să
individualizeze procesul educativ. S-a constatat, de pildă, că copiii surzi proveniţi
din familii de surzi prezintă mai puţine dificultăţi de natură emoţională şi de altă
natură decât copiii surzi proveniţi din familii de auzitori. Aceasta se explică prin
natura defectuoasă de comunicare şi de afecţiune existentă între familiile de auzitori
şi copiii lor surzi. Aceste relaţii nefireşti vor influenţa negativ întreaga dezvoltare
psiho-socială a copilului. Pe lângă gradul pierderii de auz, mai contribuie şi alţi
factori la realizarea nivelului achiziţiilor verbale şi a comportamentului.
Pierderea auditivă neurosenzorială profundă este prezentă, în general, în prima
copilărie şi nu se asociază cu alte afecţiuni sau deficienţe, însă nevoile speciale ale
acestor copii sunt mai numeroase decât ale celor cu deficienţă moderată.
Implicaţiile pierderii de auz în mediul social şi şcolar
21
 Din cauză că copiii cu deficienţe de auz nu pot asculta şi scrie în acelaşi timp,
dictarea şi lectura sunt activităţi foarte dificile. Din această cauză profesorii din
şcolile de surzi folosesc o tehnică specifică pentru dictare. Deoarece se produce
distorsionarea mesajelor, copilul cu deficienţe de auz are dificultăţi de recepţionare a
mesajelor în spaţii vaste. Din cauza dependenţei de labiolectură, unele cuvinte pot fi
recepţionate greşit. S-a constatat că greşelile de recepţie se repetă şi în forma scrisă
a limbajului, ceea ce face ca lucrările scrise ale acestor elevi să pară similare cu cele
ale copiilor cu deficienţă de intelect. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se
reţină că deficienţele limbajului scris sunt o reflectare a achiziţiei mai lente a
limbajului datorată pierderii de auz. Din cauză că se pierde mult din conversaţia
incidentală, copilul cu deficienţe de auz va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea
vocabularului şi achiziţionarea cunoştinţelor de cultură generală. De asemenea,
exprimarea ideilor va fi dificilă, creând falsa impresie de inapoiere mintală.
Progresul în achiziţionarea cunoştinţelor şcolare, în formarea deprinderilor
sociale, în dezvoltarea afectivităţii, depind foarte mult de dezvoltarea lingvistică a
copilului. Încrederea în sine se dezvoltă mai încet, copilul deficient de auz
manifestând nesiguranţă emoţională. De aceea trebuie evitată izolarea de grup, orice
discriminare care ar putea duce la insuccese sau la sentimente de frustrare. Acest
copil trebuie să înveţe să accepte şi să trăiască cu deficienţa sa în societate. El are
tendinţa de a se izola dar, în acelaşi timp, simte nevoia să fie înţeles şi apreciat de
cei din jur.
Trecerea din ciclul primar, unde elevul deficient de auz are parte de un singur
educator, spre ciclul gimnazial, secundar şi, mai ales, spre învăţământul liceal sau
superior ridică noi dificultăţi legate de recepţionarea vorbirii mai multor profesori,
de înţelegerea terminologiei specifice diverselor obiecte de studiu, de învăţarea
limbilor străine ş.a. Pentru a depăşi aceste ,,bariere” deficientul de auz trebuie să
dispună, printre altele, de unele particularităţi individuale, de o bună labiolectură,
de capacitate de socializare, de o inteligenţă superioară şi de o vorbire inteligibilă.
De un real ajutor poate fi prezenţa unor interpreţi care să ia notiţe după expunerile
profesorilor, care să-i ,,traducă” ceea ce se comunică în sală sau să-i faciliteze
participarea activă la cursuri şi seminarii. Toate aceste deziderate sunt perfect
realizabile într-un învăţământ bine conceput, centrat pe elev si unde se folosesc
mijloace de vizualizare a mesajelor verbale.

Demutizarea, ca process de trecere de la limbajul mimico-gestual la cel verbal

se desfăşoară în etape, menţionate de C.Pufan (1972) :
- etapa premergătoare, cu predominanţa gândirii concrete şi a limbajului mimico-
gestual ;
- etapa de început a demutizării, unde gândirea se realizează pe baza imaginaţiei şi
parţial prin cuvinte;
22
 - etapa demutizării concrete- în care predomină limbajul şi gândirea pe bază de
cuvinte şi parţial pe bază de imagini;
- etapa demutizării realizate, unde gândirea şi limbajul au aceleaşi posibilităţi de
realizare ca şi la auzitori.

Formele de comunicare cel mai frecvent folosite în procesul educaţional special

sunt:
1.Comunicarea cu ajutorul dactilemelor (forme ale mâinii care reproduce literele
alfabetului);
2.Comunicarea mimico-gestuală;
3.Comunicarea verbală (orală, scrisă, dactilă), bazată pe labiolectură;
4.Comunicare bilingvă, (bazată pe formele amintite mai sus);
5.Comunicare totală, un concept care pierde tot mai mult teren şi care presupune
folosirea tuturor formelor de comunicare posibile cu scopul de a se completa unele pe
altele. Acesta include şi folosirea resturilor auditive, amplificate prin proteze.
Formele de comunicare amintite pot fi folosite de profesori în funcţie de elev, de
particularităţile psiho-fizice ale acestuia, de resturile auditive şi lingvistice, deoarece nu
putem afirma că una din forme este superioară alteia. De o importanţă majoră este
activitatea de acasă a părintelui cu copilul lor, deoarece profesorul nu poate lucra la
şcoală cu un copil decât câteva minute pe zi. De aceea este utilă prezenţa părintelui in
clasă pentru a fi familiarizat cu metodele de lucru ale profesorului pe care le poate
folosi în activitatea de acasă. În acest sens sunt foarte utile unele recomandări pe care le
dăm mai jos:
- să păstreze contactul visual permanent cu copilul;
- să aibă un contact pozitiv cu el, să se joace, să-i cânte şi să-I vorbească,
determinându-l pe copil să păstreze cât mai mult posibil contactul visual;
- să-i vorbească cu voce clară, nu exagerată, aşezându-se mereu cu faţa către
lumină
- unde este posibil, să folosească proteze auditive adecvate auzului copilului.
Prezenţa activităţilor de corectare a vorbirii (logopedie) este esenţială dar
accentual trebuie pus nu pe intonaţie şi pronunţarea cât mai perfectă a sunetelor ci pe
capacitatea de materializare a gândirii prin un limbaj corect sub aspect gramatical oral
şi scris. Datorită deficienţei auditive, mai ales a celei grave, va fi imposibil să se
controleze pe cale auditivă pronunţia perfectă a sunetelor.
Cu referire la implantul cohlear, actualmente se promovează de către medici
efectuarea operaţiei de implant cât mai devreme posibil. Or, Federaţia Mondială a
Surzilor recomandă ca această intervenţie chirurgicală să aibă loc după vârsta de 18 ani,
când copilul este matur si capabil să ia această decizie pe propria răspundere, având în
vedere toate aspectele implicate pe plan social.

Bibliografie
23
 - Caraman,Măescu L.: Metodologia procesului demutizării. EDP, Bucureşti,
1983.
- Muşu I., Taflan A.: Terapie educaţională integrată, Ed. ProHumanitate,
Sibiu, 1997.
- Pufan C.: Probleme de surdopsihologie, Vol.I, 1972 si Vol.II, 1982. EDP,
Bucureşti.
- Stănică I., Popa M.:Elemente de psihopedagogie a deficienţilor de auz.
Bucureşti, 1994

Deficienţa de vedere

Anatomia ochiului

24
 Omul vede nu cu ochii, ci prin intermediul acestora, de unde informaţia se
transmite prin nervul optic, chiasmă, tractele optice în anumite zone ale lobului
occipital al scoarţei creierului, unde se formează acel tablou al lumii exterioare, pe
care o vedem. Toate aceste organe constituie analizatorul vizual. Posesia a doi ochi
ne permite să facem vederea noastră stereoscopică (adică să formăm imaginea
tridimensională). Partea dreaptă a retinei a fiecărui ochi transmite prin nervul optic
"partea dreaptă" a imaginii în partea dreaptă a creierului. Analogic funcţionează şi
partea stângă a retinei. După care două părţi ale imaginii – dreapta şi stânga – sunt
unite de creier. Astfel că fiecare ochi percepe tabloul "său", în cazul dereglării
mişcării în comun a ochiului drept şi a celui stâng poate fi dereglată vederea
binoculară. Cu alte cuvinte vi se va dubla imaginea sau veţi vedea în acelaşi timp
două tablouri complet diferite.

Construcţia ochiului
Ochiul poate fi numit un aparat optic complicat. Sarcina lui principală este de a
"transmite" imaginea corectă nervului optic.
Corneea este o membrană transparentă care acoperă partea anterioară a ochiului. Ea
nu are vase sangvine, însă posedă o putere mare de refracţie. Corneea are hotar
comun cu membrana exterioare netransparentă a ochiului – sclera.
Camera anterioare a ochiului reprezintă un spaţiu între cornee şi iris. Aceasta este
umplută cu lichid intraocular.
Irisul reprezintă după formă un cerc cu o gaură în mijloc (pupila). Irisul este
constituit din muşchi, datorită cărora mărimea pupilei se schimbă. Ea intră în
sistemul vascular al membranei ochiului. Irisul este responsabil pentru culoarea
25
ochilor (daca este de culoare albastră – înseamnă că sunt puţine celule de pigment,
iar dacă sunt căprui – atunci sunt multe). Efectuează aceeaşi funcţie ca şi diafragma
în aparatul de fotografiat, reglează fluxul de lumină.
Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul
iluminării. Cu cât este mai multă lumină cu atât pupila este mai mică.
Cristalinul este o "lentilă naturală" a ochiului. Este transparent, elastic – poate să-şi
schimbe forma, aproape instantaneu "reglând focalizarea", datorită căruia omul vede
bine atât aproape cât şi departe. Este amplasat în capsulă şi se menţine cu ajutorul
zonei ciliare..
Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, amplasată în partea
posterioară a ochiului. Corpul vitros menţine forma globului ocular, participă la
schimbul de substanţe intraocular.
Retina este constituită din fotoreceptori (aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule
nervoase. Celulele-receptori amplasaţi în retină se împart în două tipuri: conuri şi
baghete. În aceste celule, care produc fermentul de rodopsin, are loc transformarea
energiei luminii (fotoni) în energie electrică a ţesutului nervos, adică reacţia
fotochimică.
Baghetele posedă o fotosensibilitate înaltă şi ne permit să vedem la lumină proastă.
De asemenea, ele sunt responsabile pentru vederea periferică. Conurile dimpotrivă,
necesită multă lumină pentru activitatea sa, însă tocmai acestea ne permit să
observăm detaliile mici (sunt responsabile pentru vederea centrală), oferă
posibilitatea de a diferenţia culorile. Aglomerările cele mai mari ale conurilor se află
în gropiţa centrală (maculă), răspunzătoare pentru cea mai înaltă acuitate a vederii.
Retina aderează pe membrana vasculară, însă nu uniform pe toată suprafaţa. Anume
în aceste porţiuni are tendinţa să se secţioneze în cazul diferitor afecţiuni ale retinei.
Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, care trece în
partea anterioară a globului ocular în cornee transparentă. 6 muşchi oculomotori se
fixează de scler. În ea se găsesc o cantitate mică terminaţii nervoase şi capilare.
Membrana vasculară – acoperă secţiunea posterioară a sclerei de care aderă retina,
cu care este strâns legată. Membrana vasculară este responsabilă pentru alimentaţia
sangvină a structurilor intraoculare. În cazul afecţiunilor retinei membrana vasculară
deseori este implicată în procesul patologic. În membrana vasculară nu sunt
terminaţii nervoase, de aceea în cazul afecţiunii acesteia nu apar dureri, care
semnalează de obicei anumite neregularităţi.
Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt
transmise creierului.

Structura corneei
Cunoaşterea structurii corneei va prinde bine acelor persoane, care vor să
înţeleagă cum are loc corecţia cu laser-eximer şi de ce ea decurge anume astfel, şi
celor care vor suporta o intervenţie chirurgicală la cornee.
26
Stratul epiteliului - este suprafaţa de protecţie a stratului, în cazul lezării se
restabileşte. Epiteliul de asemeni reglează intrarea lichidului în interiorul ochiului.
Membrana lui Bowman – este amplasată imediat sub epiteliu, este responsabilă
pentru protecţie şi participă la alimentarea corneei. În cazul lezării nu poate fi
restabilită.
Stroma – partea cea mai voluminoasă a corneei. Partea principală a acesteia – este
constituită din fibre de colagen, amplasate în straturi orizontale.
Membrana Descemetov – desparte stroma de endoteliu. Posedă o elasticitate
sporită.
Endoteliul – este responsabil pentru transparenţa corneei şi participă la alimentarea
acesteia. Se restabileşte foarte greu. Execută o funcţie foarte importantă a "sondei
active", care este responsabilă pentru faptul ca surplusul de lichid să nu se adune în
cornee. Astfel endoteliul menţine transparenţa corneei.

Cantitatea celulelor endoteliale scade în timpul vieţii de la 3500 celule pe mm2

la naştere până la 1500-2000 celule pe mm2 la vârsta înaintată. Scăderea desnităţii
acestor celule poate fi cauzată de diverse afecţiuni, traume, intervenţii chirurgicale,
etc. În cazul densităţii mai mici de 800 de celule pe mm2, corneea devine edemaţiată
şi îşi pierde transparenţa. Al şaselea strat al corneei deseori este numit membrană
lacrimală de pe suprafaţa epiteliului, care de asemenea, are un rol important în
paticularităţile optice ale ochiului.
Definiţie şi clasificare
Deficienţa de vedere cuprinde diminuarea acuităţii vizuale până la pierderea ei
totală, la unul sau ambii ochi, ce poate avea loc în diferite perioade ale vieţii.
Acuitatea vizuală constă în capacitatea ochiului de a distinge obiecte mici. Limita
inferioară la care un obiect poate fi perceput se numeşte minimum perceptibile iar
capacitatea de separare a două imagini izolate pe retină se numeşte minimum
separabile. Determinarea acuităţii vizuale se face cu ajutorul tabelelor optometrice.
Acestea sunt formate din un şir de litere, figuri, cifre sau imagini verificate statistic,
de mărimi diferite care scad de la un rând la altul, de sus in jos. În dreptul fiecărui
rând este specificată distanţa la care trebuie persepute de un ochi emetrop (normal).
Examinarea se face de la o distanţă fixă de 5 m, separat pentru fiecare ochi. La ora
27
actuală se folosesc optometre perfecţionate, unde se poate modifica automat nu
numai mărimea literelor ci şi gradul de înclinare a lor.
Acuitatea vizuală se calculează după formula: V= d/D, unde
d = distanţa examinării (5m) şi
D = distanţa citirii rândului de către ochiul emetrop
Se folosesc diferite criterii de clasificare:
1) În funcţie de datele măsurării acuităţii vizuale putem distinge diferite grade
ale pierderii acesteia:
1.- ambliopia (5-20%);
2.- ambliopia gravă (20-50%);
3.- cecitatea practică (0,5-2%) şi
4.- cecitatea totală (0 -0,5%).
Primele trei grupe de persoane sunt îndreptate spre şcolile de nevăzători, unde
se folosesc metode de instruire bazate pe solicitări tactil-kinestezice şi auditive iar
ultima grupă, spre şcolile de ambliopi, unde ponderea mai mare o au metodele
bazate pe analizatorii optic (valid), tactil-kinestezic şi auditiv. Trebuie să menţionăm
că la stabilirea gradului deficienţei vizuale se vor lua în considerare şi alţi factori
cum ar fi : reducerea câmpului vizual binocular sub 20 %, strabismul, nistagmusul
ş.a.
2) Alţi autori fac o clasificare a copiilor după momentul instalării deficienţei
în:
a) orbi congenitali şi
b) orbi tardivi cu deficienţa dobândită în primii doi ani de viaţă, la vârsta micii
copilării (3-6 ani), la vârsta şcolară (7-10 ani) şi la vârsta adultă peste 18 ani. Există
şi alte clasificări în funcţie de momentul instalării deficienţei vizuale, pe care nu le
mai menţionăm aici, fiecare operând cu perioade de viaţă mai mici sau mai mari,
însă toate aceste clasificări au folosit criteriile periodizării preluate din psihologia
copilului.

De pildă, după momentul survenirii deficienţei vizuale putem distinge:

- deficienţa vizuală congenitală, apărută la naştere sau până la un an;
- deficienţa vizuală survenită survenită din copilăria timpurie până la vârsta
şcolară, de obicei până la 4 ani) şi
- deficienţa vizuală tardivă, de după vârsta de 4 ani. Copiii dispun de un
bagaj de reprezentări vizuale importante. Datele kinestezice şi auditive le evocă
imaginile vizuale anterioare, proces numit vizualizare.
- orbi cu resturi de vedere, chiar minime, care permit perceperea
luminozităţii, mărimea obiectelor şi distanţa aproximativă.
Acest aspect are o importanţă deosebită deoarece vârsta la care a survenit
apariţia defectului vizual îşi pune amprenta asupra bagajului de reprezentări vizuale
şi influenţează dezvoltarea motricităţii şi a personalităţii de ansamblu a persoanei.
28
 Astfel, orbii congenitali nu dispun de reprezentări vizuale iar cei care au orbit mai
târziu, în funcţie de vârstă, se păstrează reprezentările vizuale, care-i ajută la
achiziţia de noi cunoştinţe.
3) După P.Henri, se deosebesc şase grupe de deficienţi vizuali, prin aplicarea
concomitentă a trei criterii (gradul deficienţei, momentul survenirii şi dinamica
deficienţei –staţionară, progresivă sau regresivă):
1. orbi totali congenitali;
2. orbi totali congenitali cărora li s-a recuperat parţial vederea prin o intervenţie
chirurgicală;
3. orbi cu resturi de vedere staţionară de tipul sensibilităţii luminoase;
4. orbi totali care au dispus înainte de o vedere normală;
5. persoane cu resturi de vedere de tipul sensibilităţii la lumină, care au văzut normal
înainte;
6. deficienţi vizuali cu resturi de vedere care scad progresiv.

4).După etiologia şi dinamica deficienţei vizuale putem deosebi foarte multe

categorii de deficienţi vizuali, întrucât sunt numeroase cauze care o pot provoca.
Acestea pot determina particularităţi individuale specifice de care trebuie să se ţină
seama in recuperarea acestor persoane. De pildă, cunoaşterea dinamicii defectului,
ne poate orienta spre cele mai bune măsuri, după cum deficienţa de vedere este
staţionară, progresivă, regresivă sau reversibilă.
5)În funcţie de localizarea defectului pe traseul analizatorului vizual (pe
segmentul periferic, pe cel de transmisie sau central), putem deosebi deficienţi
vizuali cu defecte localizate în organul vizual, pe traseul nervului optic sau în lobul
occipital din scoarţa cerebrală.
6) În funcţie de complexitatea defectului apreciem fondul pe care se instalează
defectul analizat (dacă este singur sau se asociază cu deficienţe motorii, auditive, de
limbaj sau mentale). Această complexitate determină şcolarizarea persoanei în cauză
în şcoli speciale specifice sau în clase speciale.
7) Unii autori (M.D.Avramescu, 2006), deosebeşte o clasificare a deficienţilor
vizuali în funcţie de mediul educativ de care s-au bucurat înainte de instalarea
defectului. Deoarece majoritatea deficienţilor vizuali, în special orbi, sunt aduşi la
şcoală cu mare întârziere după instalarea defectului, ei prezintă frecvent o întârziere
în dezvoltarea limbajului, a motricităţii, a deprinderilor elementare de autoservire
ş.a.
După cum se poate observa din clasificările amintite până acum, acestea sunt
elaborate după criteriile folosite în psihologia copilului. Nu există un criteriu unitar
de clasificare din cauza multiplelor combinaţii ale cauzelor determinante ale
deficienţei vizuale, ale factorilor de mediu, de educaţie şi de particularităţile
individuale, care determină o mare eterogenitate în cadrul populaţiilor de deficienţi
vizuali. Uneori avem de a face cu tipuri speciale de cecitate, cum ar fi cea isterică
29
 sau agnozia vizuală. Cecitatea isterică se caracterizează prin lipsa oricărei anomalii
fiziologice sau funcţionale a analizatorului vizual dar subiectul, din cauza unui şoc
traumatic sau emoţional, refuză să vadă în mod inconştient. Agnozia vizuală, aflată
la polul opus, se caracterizează prin afectarea analizatorului vizual dar subiectul
crede că vede.

Etiologia deficienţelor de vedere

Putem considera că au existat diferite cauze ale cecităţii în diferite regiuni ale
lumii în diferite epoci istorice. Unele dintre acestea, cum ar fi blenoragia oftalmică a
nou născuţilor, trahomul, bolile infecţioase, considerate boli ale mizeriei şi ale
promiscuităţii, au dispărut în ţările civilizate dar încă mai persistă în unele ţări aflate
in curs de dezvoltare. Au apărut unele boli ale civilizaţiei, cum ar fi fibroplazia
retrolentă, (produsă de supradozarea oxigenului cu mijloace tehnice moderne),
glaucomul, cataracta senilă ş.a. care impun intervenţii chirurgicale oculare specifice.
a) Tulburarea funcţiilor de formare a imaginii optice
Formarea imaginii optice care se proiectează pe retină este realizată prin acţiunea
dioptrului ocular, adică a alementelor refrigerente ale globului ocular: cornee,
umoare apoasă, cristalin şi corpul vitros. Se cunosc două tipuri de disfuncţii :
tulburările de refracţie şi opacifierile mediilor refrigerente.
a) Tulburările de refracţie (ametropiile) cuprind:
- Miopia. Este un exces de refracţie care tulbură percepţia la distanţă. Imaginea optică
a obiectului se formează înaintea ecranului retinian şi este neclară. Cu cât obiectul
este mai depărtat de ochiul miop, cu atât imaginea este mai difuză dar obiectele mai
apropiate sunt mai corect percepute. Corectarea acestui defect se face cu lentile
divergente (-), destinate să readucă imaginea pe retină.
- Hipermetropia se caracterizează prin formarea imaginii în spatele retinei din cauza
unei refracţii insuficiente a cristalinului, dimensiunii reduse a axului anteroposterior
al globului ocular sau altor factori care scad puterea de refracţie. Subiectul manifestă
dificultăţi în perceperea obiectelor din apropiere. Corecţia se face cu lentile
convergente (+) şi prin exerciţii vizuale sistematice.
- Astigmatismul este un viciu de refracţie care constă într-o refrigerenţă diferită între
meridianele globului ocular, care duce la focalizarea imaginii optice în mai multe
focare retiniene. La baza astigmatismului se află o structură deficitară a corneei, care
duce la o imagine estompată, difuză atât în vederea de aproape cât şi în cea de
departe. Se corectează cu lentile cilindrice, care trebuie purtate înainte de 18 ani
deoarece după această vârstă corecţia se face mai greu.
- Anizometropia constă în diferenţa de refracţie între cei doi ochi. Este o anomalie
ereditară şi se corectează cu lentile diferite pentru fiecare ochi.

b)Opacifierile mediilor refrigerente

-opacifierile cornee
30
 -keratitele
-leucomul corneean
-opacifierea cristalinului (Cataractă)
-deplasările cristalinului

Tulburări de recepţie retiniană a imaginii optice

-Afecţiuni vasculare ale retinei, care pot duce la deslipirea de retină şi
compromiterea vederii,
-Emboliile, provocate de obstrucţii ale arterelor retineine,
- Afecţiuni degenerative ale retinei (retinita pigmentară, idioţie amaurotică, tumorile
maligne, albinismul şi dezlipirea de retină)

Tulburări de transmitere a excitaţiei nervoase

-Nevritele optice, produse de boli infecţioase care duc la scăderea vederii centrale,
modificarea simţului luminos şi a sensibilităţii cromatice
-Staza papilară,
-Atrofiile optice
-Colobomul nervului optic

Tulburări de fuziune binoculară, care pot fi senzorile, datorate unor stimulări

inegale a punctelor din retină care duc la formarea unei imagini confuze, neclare, sau
motorii datorate unor afecţiuni musculare sau nervoase care pun în mişcare globii
oculari.
În acesată categorie putem include strabismul paralitic şi nistagmusul.

Tulburările mecanismelor corticale ale vederii

Funcţia vizuală poate fi perturbată de unele afecţiuni la nivel cortical. S-au
pus în evidenţă unele relaţii între tulburările vederii şi funcţiile psihice. De exemplu
între strabism şi stările psihice de anxietate, frustrare, gelozie, culpabilitate. Alte
afecţiuni cum ar fi: encefalopatiile, pot să ducă la paralizia psihică a vederii.
Tumorile cerebrale pot să ducă la slăbirea vederii, a falsei percepţii.

Factorii ereditari cuprind anomalii sau malformaţii ale aparatului ocular. De

exemplu albinismul, glaucomul, atrofii optice.
Afecţiuni contractate în perioada intrauterină, (afecţiuni transmise de mamă la făt)
boli infecţioase,rubeolă, bolile sexuale ale gravidei(conjunctivita blenoragică,
sifilisul), alcoolismul, factorii stresanţi şi oboseala excesivă.

Factorii perinatali, care ţin de traumatisme obstetricale.

31
Factorii postnatali care sunt foarte numeroşi. Amintim aici: bolile infecţioase din
copilărie, defteria, bolile reumatice, bolile cardiovasculare, boli datorate diabetului,
meningite, encefalite, tromboflebite cerebrale.

Traumatismele oculare constituie cele mai frecvente cauze ale orbirii şi cele care
pot fi evitate cel mai uşor.Amintim aici accidente din jocul copiilor şi datorate
nesupravegherii de către părinţi(contuziile, plăgile perforate produse de obiecte
ascuţite sau tăioase, arsurile oculare produse de agenţi chimici cum ar fi var, sodă
caustică, amoniac, apă oxigenată)

Particularităţiile generale a deficientului de vedere

Vederea reprezintă una din cele mai complexe funcţii. Ochiul este cel mai
complex analizator la distanţă, care permite organizarea specifică a mesajelor
informaţionale de la alţi analizatori.Vederea ocupă un loc central în reflectarea
realităţii, în analiza obiectelor în mişcare, a lumii, culorilor, spaţiului tridimensional.
La nevăzători integrarea imaginii se poate face numai prin analizatorii prezenţi,
existenţi. Sub aspect psihologic vederea este ajutată de tact şi pipăit, ca forme de
reflectare nemijlocită a realităţii. Se apreciază că 80-85% din informaţiile prelucrate
de creierul uman sunt date de analizatorul vizual. Faptul care face ca lipsa vederii la
nevăzători să-i apropie de văzători sub aspectul cunoaşterii constă în antrenarea încă
din ontogeneză a celorlalţi analizatori care să suplinească lipsa vederii.
Encefalograma la nevăzători se caracterizează prin dispariţia ritmului alfa şi
deplasarea focarului activităţii electrice maxime din zona occipitală în zona centrală
unde se află percepţia tactil kinestezică. Acest fapt reflectă compensarea
intrasistemică. La nivelul activităţii nervoase superioare au loc modificări care
reflectă infirmitatea vizuală şi modul în care deficientul vizual se adaptează la
situaţia ca atare. Unele cercetări au constatat că 70% din nevăzători au volum
cranian mai mic decăt normal. Deasemenea deficienţa vizuală are influenţă asupra
relaţiilor sociale şi a unor aspecte morfofuncţionale ale organismului. Astfel din
cauza lipsei funcţiei expresive a ochilor are loc modificarea mimicii.Copiii orbi se
prezintă la şcoală cu o dezvoltare fizică întârziată de circa 2 ani. Lipsa controlului
vizual asupra corpului duce la atitudini deficiente şi defecte fizice accentuate de
sedentarism.
Între cele mai frecvente deficienţe fizice enumerăm: capul şi gâtul aplecate
înainte sau lateral; umerii căzuţi, aduşi sau ridicaţi; torace îngust, membre superioare
şi inferioare subţiri; spate plan, cifotic sau rotund; coloana vertebrală cu deviaţie;
mişcări limitate la strictul necesar; lipsa simetriei membrelor într-o mişcare comună
sau dificultăţi de coordonare (mers de barză); mersul este rigid, nesigur ( după
M.D.Avramescu, 2006).
Din cauza motricităţii reduse şi a deficienţelor de dezvoltare somatică,
nevăzătorii au tulburări de respiraţie şi de circulaţie şi manifestări motorii negative
32
cum ar fi: manierismele, ticurile şi altele. Acestea se fixează în copilărie şi se
corectează foarte greu. Amintim mai jos cele mai frecvente ticuri:
a)copiii orbi care au resturi de vedere de tipul sensibilităţii luminoase manifestă un
„joc" cu aceste resturi (de ex. apăsarea cu degetul pe globul ocular, mişcări de
legănare în faţa unei surse luminoase, mişcări rapide cu degetele în faţa ochilor).
b)la nivelul mimicii feţei apar grimase, încreţirea frunţii şi a buzelor sau mişcări
stereotipe ale capului,
c)la alte nivele putem avea stereotipii motorii cum ar fi pendularea capului,
legănarea braţelor şi picioarelor, învârtirea sau sărirea pe loc, întinderea corpului
spre o sursă sonoră, frecatul mâinilor, lovirea genunchilor.
Dezvoltarea fizică mult întârziată la nevăzători este cuplată cu o dezvoltare
psihică specifică. Astfel percepţia are un registru mult mai restrâns care determină
mari dificultăţi în structurarea experienţei de cunoaştere.Analizatorii restanţi pot să
asigure numai informaţii incomplete la nivelul scoarţei cerebrale. Lipsa percepţiei
spaţiale, tridimensionale şi a obiectelor mari, determină dificultăţi insurmontabile
în formarea reprezentărilor şi altor procese psihice.
În privinţa sistematizării şi organizării memoriei constatăm că ele se pot
dezvolta la un nivel remarcabil prin contribuţia spiritului de observaţie, a unui limbaj
bine structurat şi a unei atenţii voluntare care cunoaşte la nevăzători un nivel mai
ridicat de acţionare . În funcţie de momentul apariţiei cecităţii şi de gradul de
afectare a analizatorului vizual, psihomotricitatea prezintă o evoluţie şi o organizare
specifică. Schema corporală se realizează mai târziu şi mai greu la nevăzători.
Deasemenea, orientarea spaţială este strâns legată de experienţa individuală de
orientare, de nivelul de reprezentări. Foarte important la nevăzători este necesitatea
aşezării şi păstrării obiectelor în locuri bine delimitate pentru a putea fi uşor găsite.
În general deficienţii de vedere sunt disciplinaţi şi manifestă un autocontrol faţă de
propriile comportamente pentru a realiza o relaţie cât mai bună cu cei din jur.

Recuperarea deficienţilor de vedere

În cazul ambliopilor se acţionează în primul rând pentru ocrotirea vederii
restante, prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de muncă ce ar putea
dăuna vederii. Se urmăreşte:
- conservarea vederii, folosirea ei în condiţii optime, învăţarea elevilor să-şi
folosească posibilităţile vizuale şi dezvoltarea capacităţii de percepere activă şi
sistematică.
- dezvoltarea încrederii în sine şi a unui nivel de aspiraţie potrivit cu posibilităţile
lui,
- înlăturarea sentimentelor de inferioritate,
- dezvolatrea funcţiilor vizuale superioare prin sporirea atenţiei vizuale, a
memoriei vizuale, a gândirii, imaginaţiei.
- trebuie evitate atât suprasoliciatarea cât şi supraprotecţia vizuală.
33
 În cazul nevăzătorilor recuperarea urmăreşte: formarea şi dezvoltarea
deprinderilor de autoîngrijire, de percepere a mediului ambiant, de orientare în
spaţiu şi timp( prin stimularea şi dezvoltarea simţurilor existente şi prin folosirea de
repere şi mijloace auxiliare cum ar fi: numărul de paşi, vibraţii, baston alb, ritm
biologic), învăţarea scris-cititului în Braille şi formarea unor capacităţi de muncă în
vederea integrării socio-profesionale.

Bibliografie
- Avramescu,M.D. Defectologie şi logopedie. Ed. Univ. Spiru Haret, Bucureşti,
2005.
- Preda,V. Explorarea vizuală- cercetări fundamentale şi aplicative. Ed Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
- Rozorea, A., Deficienţa de vedere- o perspectivă psihosocială şi psihoterapeutică.
Ed ProHumanitate, 1998.

Deficienţa mintală

Deficienţa mintală reprezintă o deficienţă globală care vizează întreaga

personalitate a individului: structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă,
psihomotrică, comportamental-adaptativă. Aceasta este una din explicaţiile pentru
care s-au folosit o varietate de termeni pentru a o defini: arieraţie mentală, retard
34
 mental, oligofrenie, înapoiere mentală/întârziere mentală, deficienţă intelectuală,
insuficienţă mintală, subnormalitate gravă ş.a.
Cu referire la acest handicap, se consideră că el este de două tipuri: handicap
rezultat din organizarea mintală şi a personalităţii ca reflecţie a acesteia; handicap
mental de funcţionalitate, când cauza este funcţionarea deficitară şi nu organizarea
în sine.
Handicapul mintal cuprinde patru categorii de forme clinice: debilitate
mintală, imbecilitate, idioţie, forme etiologice şi polihandicapurile. Între aceste
forme clinice şi zona normalului unii autori consideră că există o zonă de forme
intermediare care aparţin handicapului prin deficienţa mentală de funcţionare, cum
ar fi disritmiile de dezvoltare psiho-intelectuală, tulburările instrumentale,
inabilităţile de tip şcolar. O altă caracteristică o constituie infantilismul, conduitele
marcate de interese puerile.

Etiologia deficienţei mintale

Etiologia stărilor de handicap mental se referă la mutaţiile genetice şi
aberaţiile cromozomiale care stau la baza unor sindroame specifice deficienţei
mintale. Acestea pot apare spontan, din interacţiunea întâmplătoare dintre organism
şi mediu, de exemplu, sub influenţa unor radiaţii. Ea este complexă şi variată.
Factorii cauzali fundamentali ţin de zestrea genetică (ereditate), de mediu şi de
influenţele educative, adică de ceea ce dobîndeşte individul din interacţiunea
multiplă dintre organismul său şi condiţiile de existenţă biologică şi socială. Cauzele
care stau la baza apariţiei deficienţei mintale sunt extrem de variate. Cea mai
frecventă clasificare, folosită de C. Păunescu şi I.Muşu (1997), este cea care împarte
cauzele deficienţei mentale în exogene şi endogene.Autorii desprind trei mari
categorii de factori cauzali : a)ereditari, genetici; b)ecologici şi c)psihosociali.
1. Factorii genetici
- specifici, care determină sindroame numeroase dar rare, cum ar fi aberaţiile
cromozomiale care stau la baza sindroamelor Turner, Klinefelder, Down;
ectodermozele congenitale; dismetaboliile (ce determină sindroame de tipul idioţiei
amaurotice); anomaliile craniene familiale (microcefalia); disendocriniile (care
determină apariţia cretinismului endemic, hipotiroidismul etc).
- nespecifici, imposibil de individualizat clinic sau genetic. Ei formează grupa
cazurilor ,,aclinice”, care include majoritatea deficienţilor mental lejeri şi de
gravitate medie.
2. Factori ecologici,
- care pot fi prenatali, perinatali şi postnatali.
3. Factori psihosociali, cum ar fi un mediu familial nefavorabil, carenţe
educative şi afective accentuate, mărimea familiei, mediul, condiţiile socio-
economice nefavorabile, vârsta prea fragedă sau prea înaintată de procreere,
scăderea funcţiei de procreaţie a tatălui ş.a. In aceste situaţii întâlnim cele mai
35
frecvente cazuri de copii cu pseudodeficienţă mintală asupra cărora trebuie
intervenit cât mai de timpuriu pentru educarea copiilor şi asigurarea unei dezvoltări
normale.

Tipologia handicapului mintal

În funcţie de coeficientul de inteligenţă putem împărţi tipurile de handicap în:
- intelect de limită sau liminar cu un Q.I. cuprins între 90-80, care
marchează graniţa dintre normalitate şi handicap;
- debilitate mintală (handicap mental uşor sau deficienţă mintală
moderată de gradul I) cu un Q.I. cuprins între 80/70-50;
- handicap mental sever (deficienţă mintală de gradul II sau
imbecilitate), cu Q.I. cuprins între 50-20;
- handicap mintal profund (deficienţă mintală de gradul III sau idioţie)
cu un Q.I. sub 20.

Debilitatea mintală
Este cea mai frecventă formă de handicap mintal. Definiţiile sunt diferite,
luând ca bază deficitul intelectual, cel psihosocial sau consideră că deficitul de bază
şi organizarea psihologică sunt consecinţele unei dezordini relaţionale precoce.
Proba şcolară rămâne cel mai bun criteriu de selecţie şi triere a copiilor pentru
şcoala specială sau cea normală. Aceşti copii pot fi recuperaţi pe plan profesional,
social. Ei sunt educabili, perfectibili şi adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi
exigenţelor societăţii.
Debilul mintal se caracterizează prin o insuficienţă a dezvoltării intelectuale.
Poate ajunge la o autonomie socială dar nu-şi poate asuma total responsabilitatea
acţiunilor sale, deoarece este incapabil să prevadă consecinţele acestora. Debilii
mintal sunt greu de depistat deoarece pot avea un comportament docil, o memorie
excelentă(mecanică), o bună fluenţă verbală sau pot trece neobservaţi. Ei pot să-şi
însuşească deprinderile de scris-citit şi de calcul aritmetic, dar nu ajung la stadiul
operaţiilor formale ale gândirii. Trebuie reţinut faptul că dezvoltarea mintală
maximă la care poate ajunge un debil mintal nu este echivalentă cu aceeaşi vârstă
mintală a unui copil normal.

Imbecilitatea
Este a doua formă de deficienţă mintală, reprezentând cca 18-20 % din totalul
acestei categorii de handicapaţi. Este o stare mintală deficitară, ireversibilă,
constând în incapacitatea de a înţelege limbajul scris-citit şi de a avea grijă de
propria întreţinere. Imbecilii pot ajunge să scrie şi să citească, dar numai la nivelul
silabelor şi a cuvintelor, să achiziţioneze un volum minim de cunoştinţe dar
36
insuficient pentru o şcolarizare sau realizarea unei activităţi independente. Nu-şi
poate forma conceptul de număr sau o reprezentare clară despre numere şi
componenţa lor. Q.I. este situat între 60/50 şi 20 iar vârsta mintală, între 3-7 ani.
Imbecilul este capabil să se autoprotejeze dar nu se poate întreţine singur. Ritmul de
dezvoltare fizică şi psihică nu-i permite o bună adaptare socială. Viitorul social
depinde de mediul de viaţă şi de afectivitate, imbecilul stabil se va putea încadra
într-o disciplină socială elementară iar cel instabil, cu manifestări psihopatice, va fi
instituţionalizat. Ei sunt educabili şi perfectibili, adaptabili la procesul de instruire şi
integrabili în comunitate în condiţii protejate.

Idioţia
Este forma cea mai gravă şi mai dramatică a deficienţei mintale, previzibilă
din copilărie, cuprinzând cca 5% din total. Dezvoltarea intelectuală se opreşte la
nivelul Q.I. sub 20. Nu se poate autoproteja în viaţa cotidiană. Prezintă importante
tulburări organo-vegetative, senzorial-motrice şi instinctive. Poate fi recuperat
profesional foarte relativ şi poate sa lucreze numai în condiţii protejate. Sunt
prezente anumite caracteristici: stagnarea dezvoltării fizice, un ,,facies” aparte-
frunte îngustă, urechi malformate, anomalii dentare, craniene şi ale limbii frecvente,
rezistenţă scăzută la infecţii, afectivitate primitivă, narcisistă faţă de propriul corp.
Se cunosc unele forme de clasificare după criteriul limbajului, cel anatomic şi
al gradului gravităţii idioţeniei. După ultimul criteriu se deosebeşte idioţia completă
şi cea incompletă. Idioţia completă este rar întâlnită. Dezvoltarea mintală rar
depăşeşte un an, fără posibilităţi de comunicare, cu tulburări neurologice serioase
din cauza afectării cronice a sistemului nervos. Duce o existenţă pur vegetativă,
având acţiuni instinctive (bulimie, masturbare), reflexe, impulsive astfel că nu
trăieşte mult. Idioţia incompletă se caracterizează prin afectarea parţială a
sistemului nervos, prin o vârstă mintală de trei ani şi deficienţe senzoriale
accentuate. Comunică prin cuvinte monosilabice, are dificultăţi de înţelegere,
mişcările sunt anormale, ritmice, stereotipe, cu numeroase ticuri (sugerea degetelor),
motricitatea este grav afectată (paralizii ale membrelor, anchiloze).
Intelectul de limită
Acesta acoperă o zonă de graniţă între normal şi patologic şi este prezentă
când există un decalaj de 2 – 2 1/2 ani între vârsta mintală şi cea cronologică de 10
ani, decalaj care poate ajunge la 5 ani la vârsta cronologică de 15 ani. Are loc
plafonarea intelectuală la nivelul vârstei de 10-12 ani (nivelul clasei a V-a). Sub
aspect somatic persoana este nedezvoltată ponderal şi statural, cu semne de rahitism
şi anemie, cu tulburări motorii, de echilibru şi hipoacuzie. Rezolvă probleme de un
grad de dificultate minor cu ajutor, cu atitudini încurajatoare şi întrebări ajutătoare).
Prezintă labilitate emoţională, teamă de eşec, dificultăţi de relaţionare şi de
comunicare.

37
 Caracteristici generale ale deficientului mintal
În planul vieţii psihice deficienţa mintală se caracterizează prin câteva
trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică,
rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterodezvoltare intelectuală ş.a.
Prin vâscozitate genetică (B.Inhelder) se înţelege că dacă la copilul normal
dezvoltarea se caracterizează prin fluenţă şi dinamism susţinut în procesul de
maturizare intelectuală, la copilul deficient mintal dezvoltarea este anevoioasă şi
neterminată. Dacă la normal construcţia mintală se realizează până la nivelul
operaţiilor formale, la deficientul mintal această construcţie se împotmoleşte,
stagnează, se opreşte undeva la nivelul operaţiilor concrete (mai ales la debilul
mintal). Uneori această dezvoltare regresează de la stadiul atins la un moment dat la
stadiile anterioare. Deşi atât copiii normali cât şi cei cu debilitate mintală parcurg
acelaşi traseu al dezvoltării intelectuale, ritmul lor de dezvoltare este diferit. Cei cu
deficienţă mintală rămân la nivelul operaţiilor concrete, neputând opera cu noţiuni
abstracte.
Fenomenul dezvoltării la deficientul mintal trebuie să fie corelat cu
particularităţile proximei dezvoltări, adică cu posibilităţile de a progresa de la un
stadiu la altul al dezvoltării sale. L.S.Vâgotski (1960), consideră că deficienţa
mintală se caracterizează prin o zonă limitată a proximei dezvoltări, cu atât mai
restrânsă cu cât gravitatea handicapului mintal este mai mare. De asemenea,
dezvoltarea handicapatului mintal se menţine mereu sub influenţa etapei parcurse
anterior, aceste achiziţii sunt destul de fragile. Perspectivele de dezvoltare ulterioară
au un caracter limitat, el alunecând frecvent spre reacţii şi comportamente specifice
stadiilor anterioare.
O altă trăsătură specifică este rigiditatea, la deficientul mintal ,,regiunile
psihologice" nu permit schimbul funcţional între ele conform vârstei cronologice.
Heterocronia (R.Zazzo) este o altă trăsătură caracteristică deficientului
mintal. El se dezvoltă sub aspect psihologic în mod diferit de la un sector la altul.
Heterocronia se manifestă mai evident între dezvoltarea fizică şi cea mintală, între
partea somatică şi cea cerebrală.Diferitele funcţii şi procese psihice nu se dezvoltă
echilibrat, dezvoltarea unora putând fi în detrimentul altora.
Fragilitatea construcţiei personalităţii constituie o altă caracteristică
evidenţiată de R.Rau, care se manifestă atunci când solicitările exterioare depăşesc
posibilităţile de răspuns individuale ale deficientului mintal. Astfel, operaţiile logice
fiind la un nivel scâzut, nu facilitează raporturi sociale stabile, deoarece predomină
fragilitatea şi infantilismul în comportament.Manifestările fragilităţii pot avea loc în
planul comportamentului (duritate, impulsivitate, lipsă de control), al conduitei
verbale (labilitate verbală), deficientul mintal nu se poate exprima logico-
gramatical, nu poate menţine un nivel constant de progres verbal, nu-şi poate adapta
conduita verbală la situaţii.

38
 Cele mai mari carenţe se manifestă în planul proceselor cognitive
(superficialitate în emiterea judecăţilor de valoare), infantilism afectiv (instabilitate
în relaţiile afective), motivaţie deficitară (lipsa unor scopuri şi aspiraţii reale).

Caracteristici ale funcţiilor şi proceselor psihice

Handicapul mintal afectează toate funcţiile şi procesele psihice.
În plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză şi sinteză, ceea ce
determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia fără a se sesiza
suficient elementele componente, fapt care duce la numeroase confuzii.
Lipsa de specificitate a percepţiilor este accentuată de coexistenţa
handicapului mintal cu alte deficienţe (auditive, vizuale, kinestezice). Cunoştinţele
şi experienţele personale insuficiente nu permit ordonări şi ierarhizări care să-i ajute
la perceperea adecvată a realităţii. Chiar dacă analiza şi sinteza au o durată mai
mare, câmpul perceptiv al deficienţilor mintal este îngust. Perceperea imaginilor
prezintă mari dificultăţi, ele fiind descrise nesistematic, fiind prezente elemente
nesemnificative sau străine percepute într-o situaţie anterioară. Descrierea celor
percepută se face pe bază de enumerări, într-o formă naivă. Sunt frecvente
distorsionări perceptive, mai mici la debilul mental şi mai grave la imbecil şi idiot.
Reprezentările la deficienţii mintal se caracterizează prin imposibilitatea
structurării unui câmp pe bază de simboluri, din cauză că structura semiotică
funcţionează slab iar limbajul interior lipseşte. Organizarea mintală la acest nivel
prezintă o tulburare multidimensională.
Gândirea
Este tot mai deficitară la nivelul proceselor superioare cu cât gradul
deficienţei mintale este mai grav. La nivel de debilitate, ea se caracterizează prin:
- concretă, situativă, bazată pe clişee verbale, pe imitarea acţiunilor şi a
limbajului celor din jur;
- lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte;
- slabă capacitate de discernământ;
- dezordini intelectuale;
- incapacitate de sinteză, de structurare a formelor şi a structurilor parţiale în
ansambluri;
- imposibilitate de realizare de conexiuni, similitudini, opoziţii, succesiuni,
incluziuni, operaţii de reversibilitate;
- raţionamente incomplete, care pleacă de la date parţiale, subiective,
incomplete.
În cazul imbecililor, gândirea lor le permite să folosească experienţa
anterioară pentru a se adapta la o situaţie nouă. Gândirea lor este fragmentară, labilă,
lipsită de funcţia de elaborare şi generalizare, fiind incapabili de a vedea ansamblul.
El poate să folosească concepte ca principiu de clasificare deşi este incapabil să le
verbalizeze.
39
 În cazul deficienţei mintale profunde, gândirea lor permite folosirea reflexelor
condiţionate. Pe fondul inexistenţei relaţiilor psihice, activitatea lor se reduce la o
viaţă pur vegetativă. Se dezvoltă o ,,activitate circulară” între gesturi şi senzaţii,
însoţită de o activitate de reproducere imediată a gestului sau a sunetului. Se
manifestă stereotipii.
Imaginaţia
Este săracă, neproductivă, la toate formele de deficienţă mintală. Apar
frecvent tulburări de genul minciunii, cu forma ei patologică (mitomania),
confabulaţiei (delirul de imaginaţie), care reprezintă o trăire a unor stări aparţinând
fanteziei subiectului, cu convingerea că ele sunt reale. Acestea sunt folosite pentru a
atrage atenţia celorlalţi asupra sa.
Memoria
Nu este modificată evident în formele mai uşoare. Ea are funcţie
compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a funcţiilor cognitive superioare.
Deficientul mintal are o capacitate mare de reţinere bazată pe memoria mecanică,
fără posibilitatea de folosire a datelor în situaţii noi. La imbecili memoria este de
scurtă durată, infidelă dar uneori apar cazuri de ,,calculatori de calendare”,
,,hipermnezie de dicţionar” sau ,,cărţi de telefon”. La idioţi, memoria aproape că nu
există, ei nu recunosc chiar obiecte familiare (o cheie, de ex.) sau persoane
apropiate. Alte caracteristici ale memoriei sunt penuria de informaţii din cauza
degradării calitative a celulei nervoase , slaba fidelitate în evocarea informaţiilor.
Atenţia
Este diferită sub aspectul organizării (C.Păunescu-1976), fiind influenţată de
starea afectivă-motivaţională şi capacitatea de filtrare a mesajului. Debilul mental se
caracterizează prin o atenţie sporită, lipsită de tenacitate, instabilitate cu aparenţă de
normalitate, cu tulburări cantitative şi incapacitate de concentrare. Imbecilul
prezintă fenomene de hipoproxie, care se transformă în aprosexie la idiot. Ei nu pot
urmări obiectele care se deplasează în faţa lor, nu sunt perseverenţi, fapt ce-i duce la
autoizolare, la absenţă totală, stări care pot fi întrerupte prin accese de impulsivitate
violentă sau crize colerice.
Limbajul Poartă amprenta caracteristicilor gândirii (concret, rigid, inert). El
apare cu întârziere în toate aspectele. Se manifestă dificultăţi în folosirea
propoziţiilor iar tulburările de limbaj sunt frecvente (sindromul de nedezvoltare a
vorbirii, alalia, disartria, disfonia, tulburări de percepţie auditivă şi vizuală ş.a.).
Cele mai frecvente tulburări sunt dislalia, disgrafia şi dislexia, cu dese forme
polimorfe. Vocabularul pare mai dezvoltat dar el reprezintă între 20-50% din cel al
unui copil normal.
Deficientul mintal întâmpină serioase difivultăţi în reprezentarea realităţii prin
simboluri şi semnificaţii. Procesul de conceptualizare este diminuat şi neorganizat.
Pe fondul imaturităţii verbale apar frecvente accente de infantilism, agramatisme
manifestate la nivel verbal şi scris. Decalajul între deyvoltarea limbajului şi celelalte
40
procese psihice este evident deoarece posibilităţile de înţelegere rămân limitate iar
capacitatea de exprimare se poate dezvolta. Ei folosesc formule stereotipe în
conversaţiile obişnuite.Alte deficienţe de limbaj se referă la tulburări ale vocii,
articulaţie defectuoasă, debit, intensitate şi timbru dezagreabile.
Afectivitatea
S-au pus în evidenţă fenomene de emotivitate crescută, infantilism afectiv,
sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al
reacţiilor afective. Debilul mintal are nevoie mereu de protecţie şi dependenţă. În
stările conflictuale acesta reacţionează diferit, prin explozii afective sau dezinteres,
demisie, negativism sau încăpăţânare, reacţii imprevizibile, accese colerice subite
ş.a. care se accentuează odată cu gravitatea handicapului mental. Pe plan
comportamental s-au evidenţiat unele trăsături specifice: imaturitate afectivă,
organizare întârziată a formelor de comportament afectiv, intensitate exagerată a
cauzelor afective, infantilism afectiv, insuficienţa controlului emoţional, carenţe
emotional-afective ş.a.
Motivaţia
La deficientul mintal predomină interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele
momentane, neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii, care
îl conduc spre insuccese frecvente. Acestea duc la instalarea negativismului,
descurajării, lipsei aspiraţiilor şi a efortului voliţional în faţa sarcinii.
Particularităţile psihice menţionate au influenţă asupra psihomotricităţii
caracterizată prin timp de reacţie scăzut, imprecizia mişcărilor, imitarea deficitară a
acestora, dexteritate manuală formată cu întârziere cu influenţă asupra deprinderilor
grafice. Sunt afectate în special formarea schemei corporale, lateralitatea manuală,
orientarea, organizarea şi structura spaţială şi temporală.
La nivelul comportamentului instinctual este afectat instinctul alimentar, fie
în direcţia exagerării lui, cum ar fi bulimia (exagerarea senzaţiei de foame, el
mănâncă mult şi fără rost cantităţi uriaşe de mancare), polifagia (creşterea apetitului
însoţită de îngerarea unor produse nealimentare şi necomestibile), potomania
(îngerarea unor cantităţi excesive de lichid), dipsomania (nevoia imperioasă de a
consuma alcool în mod periodic), fie în direcţia diminuării lui cum ar fi anorexia
(lipsa poftei de mâncare) sau aberaţii alimentare ca mericismul (regurgitarea
voluntară a alimentelor din stomac în gură şi remestecarea lor continuă),
paraorexiile şi pica (îngerarea de substanţe nealimentare), opsomania (dorinţa de a
mânca dulciuri), coprofagia (îngerarea de materii fecale), geofagie (îngerare de
nisip sau pământ) ş.a. Sunt afectate, de asemenea, instinctele de conservare, de
apărare, sexuale, materne, fie în direcţia exagerării fie în cea a diminuării.
De obicei conduita debilului mental este deviantă, de tipul vagabondajului
sau furtului. Ei pot începe de timpuriu relaţii sexuale de tip aberant, pot consuma
droguri sau să fumeze, pe fondul sugestibilităţii şi influenţabilităţii ridicate, a lipsei
de discernământ sau din dorinţa de a-i imita pe cei mari.
41
 Personalitatea deficienţilor mentali poartă amprenta proceselor psihice şi a
caracteristicilor descrise anterior, predominând formele disarmonice, instabilitate,
frică nejustificată, antipatie sau simpatie nemotivate, iritabilitate, crize de furie,
labilitate afectivă ş.a.

Diagnosticul deficienţei mintale

Întrucât starea de deficienţă mintală este dificil de diagnosticat, nu există
criterii unice de diagnostic. Din acest motiv se impune un diagnostic diferenţial faţă
de fenomene asemănătoare deficienţei mintale dar cu cauze diferite.

Limite şi posibilităţi de recuperare a deficienţilor mintal

Recuperarea se referă la restabilirea, refacerea sau reconstituirea unei funcţii
umane, plecând de la premisa că aceasta s-a pierdut. În cazul deficienţei mintale
recuperarea constă în valorificarea la maximum a posibilităţilor individului
handicapat, antrenarea funcţiilor psiho-fizice nealterate pentru a prelua activitatea
funcţiilor pierdute. Astfel se urmăreşte formarea unor abilităţi şi comportamente
care să-i permită o integrare în viaţa profesională şi socială. Se pot folosi metode
psihologice, pedagogice şi medicale, rezultate mai bune obţinându-se din
combinarea acestor forme, întegrate într-o terapie complexă de recuperare.
Principalele forme de recuperare se realizează prin învăţare, psihoterapie şi terapie
ocupaţională.

Recuperarea prin învăţare

Constituie o formă eficientă de intervenţie recuperatorie dacă se începe în
mod organizat, cât mai repede, preferabil la vârsta preşcolară şi ţinând cont de
specificul handicapului.Formele de învăţare eficiente sunt cele de tip afectiv,
motivaţional, care trebuie cuplate cu învăţarea morală şi cea motrică. Acolo unde
este posibil, se poate realiza şi învăţarea de tip intelectual, cu scopul asimilării unor
cunoştinţe elementare prin folosirea unor metode verbale. Mai importantă este
învăţarea socială, prin care deficientul mintal este orientat spre modele
comportamentale concrete, stimulându-se capacitatea sa de imitare a modelelor
bune. In acest sens este utilă întărirea pozitivă (lauda, recompensarea materială sau
afectivă) şi cea negativă (admonestarea, sancţionarea verbală).

Recuperarea prin psihoterapie

Deşi este rar folosită cu deficienţii mentali, ea poate contribui cu succes la
refacerea psihică şi socială a acestora, în cazul formelor uşoare şi medii de handicap,
înlăturând anxietatea, negativismul, stările conflictuale, activând motivaţia. In cazul
deficienţilor mintal sunt eficiente următoarele forme de psihoterapie:

42
 - psihoterapia sugestivă, ţinând seama de gradul de influenţabilitate,
sugestibilitate, dependenţă a handicapatului mintal. Sugestia pozitivă contribuie la
ameliorarea unor comportamente aberante, la formarea unor atitudini favorabile
pentru învăţare şi activitate, la stimularea interesului pentru viaţa în colectiv;
- psihoterapia de relaxare urmăreşte organizarea vieţii
voliţionale şi dobândirea autocontrolului asupra funcţiilor
fiziologice;
- terapia ludică duce la rezultate foarte bune: dobândirea
deprinderilor elementare de viaţă cotidiană, formarea
abilităţilor de muncă, câştigarea unei autonomii personale, de
comunicare şi de viaţă socială în vederea integrării în colectiv
şi în societate.
- terapia ocupaţională poate fi folosită cu succes în toate
formele de deficienţă mintală sub următoarele variante:
ludoterapia, artterapia, dansterapia, ergoterapia. Toate aceste
forme au succes la deficienţii mentali datorită interesului
manifestat de mulţi dintre ei pentru muzică, dans, pictură,
confecţionare de obiecte, jocuri. Prin aceste forme se
consumă energia şi se formează abilităţile motrice, practice
sau profesionale de care pot beneficia mai târziu. Ergoterapia
poate fi folosită pentru integrarea deficienţilor mintal într-o
activitate cu caracter social, prin adaptarea posibilităţilor
acestor deficienţi la solicitările exterioare. În toate aceste
tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare,
stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice nealterate.

Bibliografie.
- Avramescu D.M. Defectologie şi logopedie. Editura Univ. Spiru Haret,
Bucureşti, 2005
- Păunescu,C., Muşu, I. Psihopedagogie specială integrată-Handicap mintal.
Handicap de intelect. Ed.ProHumanitate, Sibiu, 1997.
- Radu Gheorghe, Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal.
Ed.ProHumanitate, Sibiu, 2000.

43
 Deficienţele fizice şi psihomotorii

Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma şi

funcţiile fizice ale organismului, care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea
armonioasă a corpului, modifică aspectul exterior, reduc aptitudinile şi puterea de
adaptare a organismului la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă
productivă a individului. Deficienţele fizice se caracterizează prin modificări
morfologice mai mult sau mai puţin accentuate, produse în forma şi structura
corpului şi manifestate prin o încetinire în creştere sau printr-o creştere excesivă,
prin o tulburare a dezvoltării sau prin o dezvoltare disproporţionată, prin deviaţii,
deformaţii sau alte defecte de structură, urmate sau precedate de tulburări
funcţionale.
În categoria deficienţelor fizice sunt cuprinşi infirmii motori sau locomotori,
cei care suferă de unele boli permanente, cronice, cum ar fi cele cardiovasculare,
respiratorii, diabet ş.a. care influenţează negativ capacitatea fizică precum şi
persoanele cu deficienţe senzoriale (surzii şi orbii). În lipsa altor anomalii,
deficienţii fizici sunt normali sub aspect intelectual dar pot dobândi o personalitate
fragilă, cu conflicte şi tensiuni interioare, cu dificultăţi de relaţionare şi de integrare
în viaţa social-profesională dacă sunt incluşi într-un mediu nefavorabil. Aceste
deficienţe sunt considerate o formă de deficienţă de dezvoltare.

Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii

Cauzele sunt foarte variate şi pot afecta în mod diferit organismul. Acestea pot
fi sistematizate după criteriile folosite:
a)după originea cauzelor, pot fi
- cauze interne, determinate de procesele de creştere şi dezvoltare, de
natura funcţiilor psihice, organice, somatice;
- cauze externe, raportate la condiţiile de mediu, de viaţă şi de educaţie
ale individului.
b)după caracterul direct/indirect avem cauze cu acţiune directă care
interesează elemente proprii deficienţei şi cauze indirecte, care produc o
afecţiune morfologică sau funcţională, putând afecta tot organismul sau
anumite regiuni ale corpului.
c)cauze predispozante, favorizante şi determinante. Cauzele favorizante şi
predispozante sunt legate de ereditate, de influenţele nocive suferite de făt în
perioada intrauterină, debilitetea congenitală, imaturitatea şi naşterea
prematură, accidentele obstetricale. În această categorie pot fi incluşi si
factorii care influenţează negativ starea de sănătate şi funcţionarea normală a
organelor (condiţiile de igienă şi de viaţă, regimul alimentar necorespunzător,
44
 dormitul în paturi prea moi sau prea tari, regimul defectuos de viaţă, bolile
cronice, intervenţiile chirurgicale, anomaliile senzoriale ş.a.
Factorii determinanţi sunt cei care determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi
psihomotorii. Aceştia pot fi grupaţi după momentul acţiunii lor în factori care
acţionează în perioada intrauterină, în timpul travaliului şi în perioada copilăriei.

Clasificarea deficienţelor fizice şi psihomotorii

Clasificarea este dificilă. Nu se foloseste un criteriu unic şi se preferă o
tipologizare a defectelor fizice după mai multe criterii.
a)după prognosticul lor se pot deosebi deficienţe neevolutive (fixate definitiv,
statice, greu de corectat) şi deficienţe evolutive în sens pozitiv sau negativ,
care pot fi corectate mai usor;
b)după gravitatea lor avem deficienţe fizice uşoare (atitudini deficiente),
deficienţe medii (morfologice şi funcţionale, de ex. cifoze, lordoze, scolioze,
disproporţii între segmente) şi deficienţe accentuate (modificări patologice
ajunse într-un grad avansat de evoluţie, de ex. malformaţii ale aparatului
locomotor, paralizii);
c)după localizarea şi efectele deficienţei putem avea deficienţe funcţionale şi
deficienţe morfologice.
E Verza face o clasificare a deficienţelor morfologice globale în: deficienţe de
creştere, de nutriţie, de atitudine, ale tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor şi
articulaţiilor. In ceea ce priveşte deficienţele morfologice parţiale, Acelaşi autor
deosebeşte deficienţe ale capului, feţei, gâtului, toracelui, abdomenului, spatelui,
coloanei vertebrale şi bazinului, ale membrelor superioare şi inferioare.
In categoria deficienţelor fizice funcţionale includem: deficienţe ale
aparatului neuromuscular (paralizii, tulburările de mers, de echilibru, de ritm şi de
coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale
organismului (cardiovascular, digestiv, endocrin, sexual, ş.a.).
Robănescu (1976) oferă o altă clasificare a deficienţelor fizice: a) de origine
osteoarticulară; b) de origine neurologică; şi c) bolile cronice evolutive articulare.
După cum se cunoaşte, realizarea oricărei acţiuni motrice presupune execuţie,
recepţie şi prelucrare de informaţie, sub controlul şi dominarea psihicului, deci
psihomotricitate. Aceasta este o funcţie complexă, de mare importanţă în reglarea
voluntară a acţiunilor. Componentele psihomotricităţii sunt: schema corporală,
lateralitatea, conduitele motrice de bază, organizarea, orientarea şi structura spaţio-
temporală, percepţia şi reprezentarea mişcării.
1. Schema corporală
Este un model simplificat al funcţiilor şi raporturilor diferitelor părţi ale
corpului, ca rezultat al unor raporturi adecvate ale individului cu mediul. Este vorba
de reprezentarea pe care o are omul despre propriul corp. Cunoaşterea schemei
corporale presupune cunoaşterea şi indicarea părţilor componente ale corpului
45
propriu şi al altor persoane, orientarea în spaţiu în raport cu propriul corp şi situarea
corectă a obiectelor în spaţiu în raport cu propriul corp sau cu alte obiecte.
Imaginea corpului (reprezentarea corpului) cuprinde schema corporală şi
vizează cunoaşterea funcţiilor corpului, a componentelor lui şi eficienţa acestor
funcţii în satisfacerea unor dorinţe.
2. Lateralitatea
Se referă la cunoaşterea celor două părţi ale corpului (stânga-dreapta). Ea este
determinată de dominanţa funcţională a unei părţi a corpului asupra celeilalte, ca o
consecinţă a diferenţei de dezvoltare şi a repartiţiei funcţiilor în emisferele cerebrale.
Lateralitatea se clasifică în funcţie de natura sa (normală sau patologică),
intensitate (puternică sau slab conturată-ambidextrie), omogenitate (lateralitate
omogenă, încrucişată – când la acelaşi subiect predominanţa este diferită pentru
diverse membre, sau contrariată- când se schimbă lateralitatea prin educaţie) şi după
modul de participare a membrelor superioare şi inferioare (bilaterală, omolaterală,
încrucişată şi multilaterală). Contrarierea lateralităţii are consecinţe în plan
neurologic şi psihologic, ducând la enurezis, instabilitate psihomotorie, negativism,
anxietate ş.a.
3. Conduitele motrice de bază
Sunt mai mult sau mai puţin instinctive, deci mai puţin controlate cortical. Ele
cuprind:
- coordonarea oculomotorie/sensorio-motorie, care se dezvoltă şi se
perfecţionează treptat, ducând la controlarea şi ameliorarea gesturilor
persoanei. Dezvoltarea motricităţii şi a coordonării oculo-motorii se
reflectă în învăţarea scrisului şi a desenului.
- echilibrul static şi dinamic. Simţul echilibrului permite aprecierea
poziţiei capului faţă de corp şi a corpului faţă de mediul înconjurător.
- coordonarea dinamică generală constă în achiziţia capacităţii de
asociere a mişcărilor ăn vederea efectuării unor acte motrice eficiente.
Coordonarea mişcărilor apare prin repetări permanente şi se dezvoltă
treptat. Ea se materializează în deprinderi motrice (forţă, viteză,
îndemânare), care constituie activităţi voluntare cu rol deosebit în
menţinerea echilibrului dintre organism şi mediu.
4. Orientarea, organizarea şi structurarea spaţială.
Spaţiul este perceput şi construit pe plan mintal ca urmare a sesizării
poziţiilor, direcţiilor, distanţelor şi deplasărilor.Spaţiul se organizează plecând de la
nivelul senzori-motor al percepţiilor de acţiune, pe baza cunoaşterii schemei
corporale proprii, recunoaşterea stânga-dreapta (6 ani), a schemei corporale a
partenerului (8-9 ani), a diverselor poziţii îmtre ele. Pentru a opera cu aceste relaţii,
este necesar un nivel de dezvoltare mintală de cel puţin 8-9 ani.
Până la 3 ani spaţiul copilului este un ,,spaţiu trăit” afectiv, fără forme şi
dimensiuni, caracterizat prin raporturi de vecinătate, separare, ordine şi continuitate.
46
Între 3-7 ani copilul ajunge la ,,spaţiul euclidian”, mai omogen, în care recunoaşte
formele geometrice. Factorul comun al acestor două planuri este motricitatea, spaţiul
se organizează pornind de la nivelul senzorimotor pe baza percepţiilor legate de
acţiune. Tulburările de orientare duc spre perturbări de genul disgrafiei, dislexiei,
discalculiei, disortografiei ş.a.
După De.Meur şi A. Lapierre etapele structurării sunt:
- cunoaşterea noţiunilor, etapă în care copilul invaţă să se deplaseze în
spaţiul obişnuit, să perceapă, forme, mărimi, cantităţi, să le identifice, să le
discrimineze şi să le ordoneze;
- orientarea spaţială, în care copilul trebuie să înveţe să orienteze obiectele,
să le situeze într-o succesiune dată, să priceapă sensul grafic;
- organizarea spaţială conduce spre capacitatea de a dispune fără ajutor de
spaţiul înconjurator, de a-l organiza ăn funcţie de un scop;
- înţelegerea relaţiilor spaţiale, se bazează pe raţionamentele formate în
momentul perceperii unor relaţii spaţiale.
5. Orientarea, organizarea şi structurarea temporală
Conduita necesară se formează cu dificultate. Ea presupune capacitatea de a
se situa în funcţie de succesiunea evenimentelor (înainte, în timpul, după), de durata
intervalelor,de ritm, cadenţă. Tulburările structurii temporale se pot manifesta în
incapacitatea de a găsi ordinea şi succesiunea evenimentelor, incapacitatea de
organizare a timpului, lipsa de percepere a intervalelor, inexistanţa unui ritm regulat.
6.Percepţia şi reprezentarea mişcării, se referă la percepţia mişcării obiectelor şi a
celei proprii, aceasta din urmă fiind o condiţie esenţială pentru conducerea acţiunii
în orice activitate motrică.
Psihomotricitatea cu toate componentele ei se dezvoltă, trecând prin mai
multe perioade: perioada de inovaţie (când copilul îşi testează capacităţile), perioada
de integrare (când copilul integrează datele) şi perioada de echilibru (care presupune
o alternare a repausului cu progresul). Dezvoltarea psihomotricităţii este favorizată
de maturizarea nervoasă, învăţare şi exerciţiu, experienţă şi conduita motrică.

Recuperarea deficienţelor fizice şi psihomotorii

Recuperarea se efectuează cu respectarea unor principii de bază şi anume:
- principiul prevenirii deficienţei fizice;
- principiul intervenţiei educaţionale precoce;
- principiul intervenţiei globale şi individualizate a persoanei cu deficienţă
fizică;
- principiul cooperării şi parteneriatului;
- principiul intervenţiei structurilor de sprijin.
Prevenirea apariţiei deficienţelor fizice este posibilă prin măsuri de îngrijire
primară şi secundară (vaccinări, asigurarea de medicamente, examinarea medicală
periodică a gravidei şi copilului, combaterea consumului de alcool şi droguri.
47
Deosebit de importante sunt măsurile care să prevină transformarea deficienţei în
handicap, prin măsuri psihologice şi sociale.
În cazul în care există deja o deficienţă fizică, recuperarea începe cu evaluarea
potenţialului psihomotor al copilului, a capacităţilor sale cognitive şi relaţional-
afective.. Intervenţia în primii trei ani este esenţială, deoarece atunci se
achiziţionează bagajul psihomotric, apoi educaţia este continuată în familie, pentru a
se preveni apariţia tulburărilor de comportament datorate deficienţei fizice.
Intervenţia psihologului în colaborarea cu deficientul fizic este esenţială pe linia
acceptării deficienţei fizice, a diminuării anxietăţii, a recâştigării încrederii în sine, a
valorizării pozitive a personalităţii.
În afară de consilierea psihologică şi familială, corectarea deficienţei se face
prin exerciţii de gimnastică, kinetoterapie, fizioterapie, acupunctură, reflexoterapie
etc. Şcolarizarea se face în cadrul unei şcoli normale, unde copilul trebuie încurajat
să obţină rezultate bune, să se bucure de apreciere şi stimă din partea colrgilor şi
familiei. Trebuie evitată înstalarea sentimentului de inferioritate datorat deficienţei
fizice sau senzoriale precum şi unele reacţii (de demisie, de supracompensare)
datorate atitudinii neadecvate a celor din jur. Alte aspecte care trebuie luate în
considerare sunt:
- dezvoltarea psihică şi comportamentală a copilului în funcţie de atitudinea
părinţilor (echilibraţi, indiferenţi, exageraţi, autoritari şi inconsecvenţi);
- impactul psihologic al deficienţei fizice asupra copilului în funcţie de grupa
de vârstă (dezvoltarea autonomiei personale, a relaţiilor sexuale şi acceptarea
mobilităţii limitate, formarea imaginii de sine);
- reacţiile copilului la boală şi la durere în funcţie de vârstă;
- recuperarea fizică prin diferite tipuri de exerciţii.
Exerciţiul fizic, folosit în scop profilactic sau corectiv, înfluenţează nu numai
forma şi structura ţesuturilor corpului ci echilibrează funcţiile fiecărui organ.
Efectele benefice se resimt mai ales la nivelul aparatului locomotor. Exerciţiile
corective pot fi statice sau dinamice şi sunt orientate spre organele afectate, în
vederea restabilirii funcţionalităţii normale. Exerciţiul fizic dozat şi gradat în funcţie
de posibilităţile funcţionale ale deficientului reeducă şi perfecţionează calităţile
motrice de bază, în special forţa. Rezistenţa, supleţea şi îndemânarea. Se are în
vedere educabilitatea sistemului nervos şi posibilitatea unui control
psihoneuromotor asupra tuturor manifestărilor mortice. De pildă, în cazul unei
dominanţe încrucişate sau al unei ambidextrii pot apare dificultăţi şi probleme
considerabile de dezvoltare, în special în învăţarea citit-scrisului. Autorii recomandă
să nu încercăm să modificăm dominanţa principală a copilului ci doar pe cele
secundare. În cazul unor copii cu ambidextrie, din cauză că nu pot diferenţia stânga
de dreapta, poate apare fenomenul minciunii şi furtului inconştient şi permanent. Vor
fi necesare perioade lungi de exersare (luni, chiar ani), pentru ca aceşti copii să-şi
dezvolte voinţa şi perseverenţa care permit stabilirea unei dominanţe clare şi
48
definitive. După pubertate eforturile vor fi inutile deoarece se stabilizează
ambidextria.
Un alt handicap psihomotor extrem de sever este paralizia cerebrală cu
formele de: tetraplegia, paraplegia şi hemiplegia. În cazul acestor forme sunt
afectate grav perceperea şi integrarea spaţială iar simptomele caracteristice sunt
spasticitatea, mersul forfecat şi mişcările involuntare. Spasticitatea se caracterizează
prin înţepenirea unui membru sau a unei articulaţii şi prin contractarea muşchilor.
Atetoza se caracterizează prin mişcări involuntare, adesea răsucite sau spiralate,
mişcări exagerate care nu-şi ating scopul. Deşi paralizia cerebrală presupune o
incapacitate motorie absolută, simptomele acesteia reprezintă forme patologice ale
mişcării, în care mişcarea este distorsionată mai ales datorită unei supraactivităţi
musculare decât lipsei acesteia. Incapacitatea totală de a executa o mişcare –
paralizia flască- este tipică pentru leziunile nervoase periferice de la nivelul
măduvei spinale sau a membrelor, dar ea nu apare în cazul paraliziei cerebrale.
Prin urmare, în funcţie de tipul de feficienţă fizică sau psihomotorie, de vârsta
persoanei respective, de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitete
diferită de intervenţie de tip recuperator.

Bibliografie
- Albu A.,Albu C. Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient
fizic. Ed Polirom, Iaşi, 2000.
- Avramescu,M.D. Defectologie şi logopedie, Ed. Univ. Spiru Haret,
Bucureşti, 2005.
- Muşu I., Taflan A., Terapie educaţională integrată, Ed. ProHumanitate,
Sibiu, 1997.

49
 Tulburările de comportament

Comportamentul reprezintă ansamblul reacţiilor adaptative, obiectiv

observabile, pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la
stimulii din ambianţă. Este expresia exterioară a raporturilor dintre individ şi mediu,
a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viaţa
socială.
Tulburările de comportament sunt deviaţii de ordin dinamic. Aici sunt incluşi
instabilii, discordanţii, agresivii, perverşii, hiperactivii, antisocialii.
Sub aspect psihopatologic se disting trei mari grupe de modificări ale caracterului :
- modificări şi variaţii fiziologice în raport cu pubertatea şi adolescenţa,
modificări care apar la femei în cursul sarcinii, la menopauză sau în
perioadele presenilă şi senilă la ambele sexe;
- anomalii de caracter, semnalate ca trăsături caracteriale ale personalităţii,
de tip paranoic, gelozie patologică, impulsivitate, exaltări de tip pasional
(politic, religios, erotic, reformator etc);
- modificări de caracter patologice dobândite, întâlnite în cursul evoluţiei
clinice a nevrozelor, al unor procese organice cerebrale, în psihoze, etc.
Tulburările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implică
tulburări în sfera emotional-volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau post
natale, a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă. Ele sunt, în acelaşi
timp, abateri de la normele morale. Criteriile de diferenţiere ale unui comportament
normal de unul deviant diferă de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Persoana
cu tulburări de comportament se deosebeşte de cea normală prin faptul că această
conduită este oscilantă, pendulând între agresivitate, iritabilitate, tendinţe
necontrolate şi necenzurate, lipsa stăpânirii de sine şi neevidenţierea controlului.
Persoana cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de
personalitate specifice :
- modificări la nivelul structurilor morale (lipsa valorilor morale),
- modificări la nivelul relaţiilor afective (atitudini de ostilitate, agresivitate,
neîncredere),
- scăderea pragului de toleranţă la frustraţie (din cauza egocentrismului ridicat orice
renunţare la ceva care-i produce plăcere este percepută ca agresiune asupra propriei
persoane,
- perturbarea sentimentelor de culpabilitate,
- existenţa unor puternice sentimente de devalorizare (cel în cauză se autopercepe ca
neavând valoare şi comportându-se ca atare),
- prezenţa unor sentimente acute de injustiţie (responsabilitatea propriilor acte fiind
atribuită altora).

50
 În afara tulburărilor mai sus menţionate se mai adaugă alterarea relaţionării cu
persoanele apropiate (acestea fiind doar obiecte de satisfacere imediată), tulburări de
cunoaştere (persoana în cauză trăind doar în prezent), perturbări de apărare de tip
defensiv, centrate pe găsirea unor scuze pentru a scăpa de o acuzaţie, identificarea
(reală sau imaginară) a unui vinovat al actelor sale. Tentativele de reeducare sunt
interpretate ca atacuri la securitatea interioară.
Tulburările de comportament produc deformarea conceptului de libertate, în
sensul lipsei oricărei restricţii, al accentuării tendinţei spre anarhie. Sentimentele
umanitare (milă, înţelegere, respect) sunt denigrate, ridiculizate, luate în bătaie de
joc. Persoanele care le manifestă fiind atacate.
Imaginea de sine a celor cu tulburări de comportament este inadecvată şi
săracă în privinţa structurării conţinutului: realizarea falsă a imaginii de sine,
inconsistenţa calitativă a conştiinţei de sine, imaturitatea structurilor psiho-afective
şi sociale ale personalităţii. Acest grav deficit de maturizare socială generează, la
nivelul psihicului, disfuncţii iar deficitul axiologic imprimă, printr-o dinamică
specială a intereselor, o inclinaţie către traseele facile de ascensiune, de realizare,
tentaţia agonisirii banilor fără scrupule, fuga către venit uşor etc.
Dispersia intereselor şi aspiraţiilor paralizează orizontul aspiraţiilor celor cu
tulburări de comportament, ducând la eşecuri în şcoală, în căsnicie sau în societate.
Ei au o fragilitate psiho-emoţională, care se manifestă în performanţe inegale la
nivelul atenţiei, memoriei, prin hiperemotivitate, instabilitate, impulsivitate,
elemente paroxistice la nivelul global al personalităţii. Faţă de mediul social, se
manifestă reacţii de neadaptare, a căror esenţă constă în fenomenul dispersiei
psihice.
Studiile efectuate de I.Străchinaru şi R.Răşcanu în ţara noastră au arătat că
incidenţa tulburărilor de comportament este mai mare la băieţi decât la fete (între
9/1 şi 2/1), frecvenţa mai mare fiind la vârstele dee 7-15 ani, mai ales în mediul
urban. M.D.Avramescu pune aceste date pe seama supravegherii mai mari de care se
bucură tinerii la sate şi antrenării acestora la muncile câmpului. Apariţia tulburărilor
cu caracter disarmonic, care vor deveni tulburări psihopatologice, se poate observa
la preşcolarii care prezintă reacţii coleroase, însoţite de agresivitate, instabilitate
psihomotorie, impulsivitate ş.a. Ei devin capricioşi, egoişti şi dornici de a se impune
cu orice preţ, sugestibili, sensibili la laudă. La vârsta şcolară, tulburările se
accentuează în paralel cu dificultăţile de încadrare în disciplina clasei, apar
dificultăţi de învăţare din cauza preferinţei copilului de a se juca, de a viziona filme.
În consecinţă, apare un decalaj informaţional negativ pe care copilul cu tulburări de
comportament se străduieşte să-l compenseze prin acte de bravură (turbulenţă la ore,
insultarea profesorilor etc). Prin măsurile drastice adoptate de părinţi, manifestările
comportamentale negative se accentuează la pubertate, când relaţiile cu mediul
devin mai tensionate şi conflictuale. Apar reacţii de demisie (absenteism, parazitism
şcolar şi social), de opoziţie faţă de atitudinea severă a părinţilor, de compensare faţă
51
de lipsa unor satisfacţii (vagabondaj, alcoolism, excese sexuale, fumat, furt, consum
de droguri).

Etiologia tulburărilor de comportament

Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt
extrem de numeroase, de variate şi complexe ele fiind grupate astfel:
1. Boli organice (epilepsia, traumatismele cranio-cerebrale, oligofreniile)
2. Boli psihice (schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale
nevrozei) pot determina infracţiuni penale. Infracţiunile comise de schizofreni atrag
atenţia prin ferocitatea lor, fiind însoţite de o atitudine de indiferenţă, prin lipsa de
mobil a actelor lor. Gama tulburărilor comportamentale se extinde de la fapte
minore (iritabilitate, demisie) la furturi, prostituţie, perversiuni sexuale şi omucideri.
După comiterea actelor antisociale, psihoticul nu prezintă remuşcări, privind ca un
străin rezultatele faptelor sale. Frecvent, din această categorie fac parte persoane cu
retard psihic congenital.
3. Cauze genetice. Studiile evidenţiază că din părinţi cu tulburări de personalitete
/comportament se nasc copii cu comportamente deviante datorate unor aberaţii
cromozomiale transmise de la părinţi la copii. Autorii susţin caracterul transmisibil,
moştenit al tulburărilor de comportament.
4. Particularităţi ale mediului înconjurător. Cele mai multe cauze sunt datorate
acestui mediu: strada, familia, şcoala, prietenii, mijloacele mass-media etc. care îşi
exercită influenţa, mai ales asupra minorilor. Amintim, mai jos, câteva din cele mai
frecvente cauze:
- neînţelegerile intrafamiliale, datorate disocierii căminului, 80 % din copiii cu
comportamente deviante provin din aceste familii destrămate,
- absenţa unuia dintre părinţi, mai ales a mamei, poate influenţa negativ
dezvoltarea personalităţii copilului. De asemenea, decesul unui părinte, poate
provoca o stare de anxietate, un sentiment de singurătate, de frustrare emoţională,
- divorţul, tensiunile create de disputele premergătoare acestuia, alcoolismul (în
special al tatălui),
- relaţiile dificile cu părinţii, mai ales cu mama (agresivitatea, pisălogeala,
despotismul) pot crea iritabilitate, reacţii de indisciplină, carenţe afective şi
insecuritate,
- dezangajarea familiilor faţă de îndatoririle educative şi afective, prin
,,încredinţarea” acestora unor organizaţii sau altor persoane,
- pseudodebilitatea mentală, creată de un mediu subcultural, de diferite carenţe şi
neglijenţe educative,
- precocitatea pubertăţii şi a sexualităţii poate constitui un factor generator de
delincvenţă juvenilă,

52
 - influenţa mijloacelor mass-media are o influenţă din ce în ce mai mare deoarece
înlătură reflecţia şi meditaţia, favorizând reacţiilşe impulsive şi satisfacerea imediată
a trebuinţelor,
- calamităţile (războaiele, cutremurele, inundaţiile ş.a.) sporesc frecvenţa şi
intensitatea comportamentelor deviante,
- influenţa grupurilor /găştii, care stabileşte ,,norme”, determină comportamente
negative.
5. Particularităţile de personalitate (structura labilă, dezechilibrată, sugestibilitatea
crescută, imaturitatea, inclinarea spre ascensiune /realizare rapidă, spre atitudini
şocante ş.a.) determină instalarea şi dezvoltarea de comportamente negative.

Tipologia tulburărilor de comportament

Tulburările de comportament au o arie simptomatologică şi o evoluţie foarte
extinsă. În evoluţia lor, ele trec de la simple ,,derapaje” comportamentale sau acte
de predelincvenţă (minciuna, insulta), la acte paradelincvente determinate socio-
afectiv şi, în fine, la acte de delincvenţă propriu-zise, antisociale (omuciderea, violul
etc). Manifestările clinice depind de vârstă, sex, stadiul de dezvoltare şi factorii de
mediu iar tulburările de comportament ar putea cuprinde, fără a fi exhaustive
următorul tablou:
1. minciuna, tendinţa de alterare a adevărului, poate fi cauzată de fantezie, de
lăudăroşenie, de intenţia de a înşela, dorinţa de a se salva dintr-o situaţie neplăcută
ca o reacţie de apărare, de simpatie sau antipatie ş.a.
2. instabilitatea, irascibilitatea, impulsivitatea sunt reacţii ale SNC, cu
manifestări psihomotorii, sunt reacţii de descărcare (mânie, violenţe) care pot
dispare după satisfacerea dorinţei critice.
3. furtul, ca atentat la proprietatea particulară sau publică, are o incidenţă mai
mare la minori, fiind mai frecvent la pubertate. El începe în familie şi se extinde.
Fetele fură singure iar băieţii, în grup. Furtul face parte din delincvenţa juvenilă,
fiind asociat cu fuga, prostituţia la fete, omuciderea şi piromania (M.D.Avramescu).
Spre deosebire de furtul ocazional, furtul patologic (cleptomania) se caracterizează
prin existenţa unor tulburări de conştiinţă, prin motivaţii delirante asociate cu grade
lejere de debilitate mintală sau cu manifestări de tip schizofren.
4. fuga şi vagabondajul, reprezintă erupţia violentă din mediul familial
datorită unor simptome psihotice sau încordării emotive. Diferenţa dintre ele constă
în durată, fuga are caracter de criză iar vagabondajul este un fenomen complex.
Cauzele fugii sunt: stările conflictuale cu familia, expresia unei stări de aventură,
destrămare familială, nedezvoltare psihică, boală (epilepsie, oligofrenie,
schizofrenie). Fuga ridică probleme psihiatrice-legale şi de asistenţă socială.
Vagabondajul este o reacţie organizată, care apare din lipsă de ataşament faţă de
familie, ca ,,evadare” prost înţeleasă în căutarea ,,libertăţii”. Poate dura de la o zi
până la câteva luni.
53
 5. eşecul şcolar se poate datora frecvenţei neregulate, condiţii de mediu
nefavorabile, lipsei de îndrumare, efortului de adaptare la cerinţele şcolii.
6. incendierile voluntare ca urmare a dorinţei de răzbunare sau a răutăţii.
7. alcoolismul şi dependenţa de drog ca expresie a nonconformismului,
sfidării faţă de autoritatea adulţilor, lupta împotriva timidităţii şi anxietăţii, trece prin
faze de apetit, toleranţă, obişnuinţă şi dependenţă. Toleranţa reprezintă relaţia dintre
concentraţia alcoolică absorbită şi efectele toxice determinate în organism de alcool,
care depind de vârstă, sex, predispoziţii ereditare, mod de alimentaţie, starea
organică şi psihică.Obişnuinţa se instalează când alcoolul devine supliment
alimentar, fiind necesar în echilibrul metabolic. Ca forme de manifestare a
dependenţei, care se instalează lent, amintim imposibilitatea abţinerii de la consumul
de alcool, incapacitatea alcoolicului de a se opri de la primele pahare băute.
8.Devierile sexuale. Pe fondul unor relaţii sexuale întâmplătoare, determinate
de setea de aventură, asociate cu violenţă se dezvoltă devierile sexuale, cele mai
frecvente fiind homosexualitatea la băieţi şi prostituţia la fete. Aceste devieri apar de
obicei în mediile dezorganizate social.
La fete, prostituţia reprezintă practicarea unor relaţii sexuale în mod liber şi
constant, pentru o retribuţie. Ea exprimă o ripăostă agresivă la stres, după o violenţă
sexuală, pe un fond de frustrare afectivă din copilărie sau ca primă consecinţă a
vagabondajului.
- Homosexualitatea reprezintă o tulburare a comportamentului sexual, a
orientării sexuale, atracţia exclusivă sau predominantă pentru persoane de acelaşi
sex, cu sau fără raporturi fizice. Ea nu presupune factori patogeni. Este destul de
frecventă (10 % pe glob şi 35 % în SUA). Ca deviere sexuală, poate avea caracter
tranzitoriu sau accidental: masturbaţia adolescenţilor, homosexualitatea din
perioadele de detenţie, practicile perverse ale bolnavilor psihici, tulburări de
dinamică sexuală, ca neadaptare la realitatea complexă. Cauzele homosexualităţii
pot fi genetice (anomalii cromozomiale XYY) sau educaţional-sociale.
9.Sub numele de perversiune sexuală sunt cuprinse comportamentele sexuale
regresive care se substituie celor normale. Acestea antrenează tulburări
semnificative în sfera caracterului, personalităţii şi vieţii sociale. Voyeurismul este
un comportament sexual pervers definit prin faptul că individul respinge sau rămâne
indiferent la actul sexual normal, în schimb îşi găseşte satisfacţia prin admirarea
trupurilor goale sau fotografiate, sculptate etc sau prin asistarea ca spectator la
desfăşurarea actelor sexuale. Voyeuristul adună desene, gravuri, fotografii obscene
pentru satisfacţia vizuală. Este mai frecvent la artişti plastici, adolescenţi timizi şi la
persoane de vârsta a treia.
Exhibiţionismul este o perversiune sexuală, obsedantă şi impulsivă
caracterizată prin etalarea în public a organelor genitale în stare flască, în afara
oricăror manevre ludice sau provocatoare. Individul simte satisfacţia sexuală prin

54
reacţiile celor care asistă. Cu cât acestea sunt mai intense (scârbă, frică sau
respingere), cu atât plăcerea exhibiţionistului este mai mare.
Comportamentele sado-masochiste constituie un caz tipic de conflictualitate
intrasexuală, care antrenează comportamente agresive, exprimate prin violenţă şi
îndreptate spre partenerul sexual (sadism) sau spre sine însuşi (masochism).
Fetişismul este un obiect care serveşte în scopul manifestării actului sexual, el
făcând parte din vestimentaţia sexului opus.
Violul rămâne singura crimă în care autorul se simte nevinovat şi victima
scârbită; actul sexual, necesar şi inevitabil (M.D.Avramescu), dat prin statutul
special al femeii, reprezintă pentru foarte mulţi bărbaţi o recompensă normală, o
retribuţie pentru serviciul adus (angajare, promovare, călătorie cu autostopul etc.).
Cercetările au arătat că frecvenţa violurilor este diferită în funcţie de câţiva factori:
- tipul de cultură religioasă În ţările cu un grad ridicat de libertate morală, rata
violurilor este foarte ridicată (ex. ţările protestante);
- incitarea la comportamentul de consum sexual şi la răspândirea teoriei maximului
de plăcere. În condiţiile în care sexul câştigă pondere în publicitate, sex-shopurile
invadează marile oraşe, sexualitatea pătrunde în toate domeniile, căutarea plăcerii
devine prioritară, chiar dacă aceasta se obţine prin agresivitate;
- depersonalizarea sexualităţii. Din cauza mass-mediei şi a unei literaturi sexuale şi
pornografice de masă, se impun frecvent atitudini comune ale indivizilor, castitatea
şi virginitatea devenind motive de îngrijorare şi de dispreţ pentru tineri, iar practica
sexualităţii devine obligatorie.
- revoluţia industrială şi patologia sexuală. M.D.Avramescu afirmă că revoluţia
industrială are efecte dezastruoase asupra populaţiei rurale, care se simte
abandonată, dezrădăcinată, victimă a segregării sexuale. Delictele sexuale la sate s-
au dublat în ultimii 30 de ani.
Incestul este un comportament agresiv sexual care se manifestă între membrii
familiei, având ca autor pe unul dintre părinţi, fiind mai frecvent în familiile
promiscue, alcoolice, imorale. Mulţi autori au insistat pe rolul jucat de soţia-mamă
în declanşarea situaţiilor incestuoase, aceasta având rol de complice.
Omuciderea este un delict foarte grav, reprezentând 0,40% - 1% din delincvenţa
juvenilă (Foutes), fiind involuntară (furt-lovire, fără intenţia de a provoca moartea)
sau voluntară.
Autopuniţia este comportamentul voluntar de sancţionare a propriei persoane,
forma mai gravă fiind autoflagelarea.
Automutilarea este mutilarea voluntară sau inconştientă a propriei persoane pe
orice parte a corpului, mai ales pe organele genitale, scopul fiind obţinerea unui
avantaj (cerşetorie, evaziune de la serviciul militar sau pedepse penale).
Suicidul şi tentativa de suicid sunt considerate unele din cele mai frecvente
reacţii antisociale din cadrul patologiei medicale, fiind expresia unor tulburări
afective-instinctive profunde. Suicidul este actul prin care o persoană îşi cauzează
55
moartea în mod intenţionat. Suicidul reuşit este de 10 ori mai puţin frecvent decât
tentativele. Există o deosebire între ,,suicidul sincer”, bine motivat, al disperării
autentice şi ,,suicidul-şantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică. Statisticile arată o curbă
ascendentă a frecvenţei lui de la vârsta de 15 ani la 65 ani, fiind la nivel maxim la
aceste vârste. Bărbaţii sinucigaşi sunt mai frecvenţi (70%) decât femeile (40).
Văduvii se sinucid mai frecvent decât celibatarii, urmaţi de divorţaţi şi de sinucigaşii
căsătoriţi. Mariajul şi prezenţa copiilor contribuie la scăderea numărului de
sinucideri.

Aspecte terapeutice
Eficienţa terapeutică depinde de cunoaşterea cauzelor, a modului în care s-au
produs şi de aspectele clinice. Faţă de dezvoltarea disarmonică a personalităţii,
atitudinile terapeutice pot fi sintetizate astfel:
a) Profilaxie, intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale, a posibilităţilor
de influenţare a familiei prin sfaturi genetice în ideea de a nu avea copii, acordate
persoanelor care prezintă trăsături anormale evidente de personalitate, care trăiesc
într-un mediu deficitar. Acest lucru se realizează cu mare dificultate. Prin măsuri de
igienă mintală şi psihopedagogică, de educaţie şi de asigurare a mediului social
favorabil în perioada copilăriei, mergând până la scoaterea copilului din mediul
familial nefavorabil.
b)Tratament medicamentos în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor
de comportament, de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. Medicamentele
psihotrope sporesc permeabilitatea psihică, oferind o bună inducţie abordărilor
psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psiho-socio-terapeutice.
Psihoterapia, efectuată asupra pacienţilor şi a familiilor acestora, este de lungă
durată, urmăreşte restructurarea personalităţii, modificarea condiţiilor de viaţă, a
ambianţei familiale şi profesionale care să frâneze exprimarea trăsăturilor
patologice. În cazurile mai grave se impun măsuri coercitive medicale sau penale.
În general, persoanele slab adaptate la condiţiile unei vieţi sociale normale, având o
structură imatură, dezechilibrată, sugestionabilă, aflate în medii sociale
dezorganizate, delictogene, depăşesc cu uşurinţă cadrul comportamentului normal şi
ajung la acte deviante, antisociale.

Bibliografie
- Avramescu, M.D.: Defectologie şi logopedie, Ed Univ. Spiru Haret,
Bucureşti, 2005
- Enăchescu, C.: Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihic,
Ed.Medicală, Bucureşti, 1979.
- Ionescu,Gh.: Psihologie clinică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.

56
 Deficienţele de limbaj

Vorbirea apare la om ca un lung şi dificil proces de învăţare şi dezvoltare până

când devine automatizată la adult. Ea nu apare spontan la copil. Ea se dezvoltă şi se
îmbogăţeşte prin contactul comunicativ cu cei din jur. O serie de caracteristici
diferenţiale din conduita verbală sunt determinate ontogenetic, de capacitatea de
verbalizare, de procesul instructiv-educativ şi de experienţa de viaţă.Tulburările de
limbaj apar atunci când mecanismele vorbirii nu se dezvoltă normal, când educaţia şi
mediul social îşi exercită o influenţă negativă.
Prin tulburări de limbaj se înţelege orice abatere de la limbajul normal,
standardizat, unanim acceptat în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al
perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântuluişi până la
imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (Matei Guţu, 1975). Unele
particularităţi ale vorbirii pot fi considerate variaţii în limitele normalului şi nu necesită
intervenţia logopedică cum ar fi: neconcordanţa dintre modul de vorbire şi vârsta
vorbitorului şi caracterul staţionar al tulburărilor de limbaj, care dispar de la sine în
jurul vârstei de 4 ani. O dată cu vârsta scade şi proporţia tulburărilor de limbaj. După
vârsta de 4 ani, dacă tulburările persistă, este necesară intervenţia logopedului,
deoarece tulburările de limbaj pot duce la complicaţii neuropsihice, tulburări de
personalitate şi de conduită. Este de recomandat ca exerciţiile de corectare să se
desfăşoare cât mai de timpuriu şi în mediul normal de viaţă al copilului.

Cauzele deficienţelor de limbaj

Dintre cauzele care pot acţiona în timpul sarcinii cităm intoxicaţiile şi infecţiile
gravidei, sarcina toxică cu vărsături şi leşinuri dese, incompatibilitatea Rh,
traumatismele mecanice sau psihice ale gravidei ş.a. Din categoria cauzelor care
acţionează în timpul sarcinii menţionăm naşterile grele şi prelungite, care duc la
leziuni ale SNC, asfixierile, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii, consumul de
alcool, infecţiile sifilitice, tuberculozele etc. După naştere pot acţiona mai multe
categorii de cauze cum ar fi:
- cauze organice: traume mecanice, infecţii şi intoxicaţii cu substanţe chimice sau
medicamentoase, cu alcool, fragilitetea organismului şi a sistemului nervos al
copilului, encefalitele acute, aproape toate bolile infecţioase, contagioase sau
virotice din primul an de viaţă;
- cauze funcţionale care pot afecta recepţia şi percepţia vorbirii în toate segmentele
sale: fonaţie, respiraţie articulaţie ş.a.
- cauze psiho-neurologice, întâlnite mai ales la subiecţii cu handicap mintal, cu
tulburări de atenţie şi de memorie, de reprezentare acustică şi optică, cei cu ,,buză
de iepure", imaturitatea ş.a.
- cauze psiho-sociale : condiţiile de mediu şi de educaţie, relaţiile deficitare
dintre părinţi, stările conflictuale, stresante, bilinqvismul timpuriu, deficienţele
57
 senzoriale, tulburările de personalitate, afectarea mijloacelor de expresie şi de
recepţie a vorbirii ş.a.

Clasificarea deficienţelor de limbaj

Clasificarea tulburărilor de limbaj este foarte dificilă din mai multe motive:
complexitatea mecanismelor anatomo-fiziologice care stau la baza formării şi
dezvoltării vorbirii, cuplarea diferitelor deficienţe de limbaj la aceeaşi persoană,
lipsa unei terminologii unitare pentru definirea acestor tulburări. Acestea pot fi
grupate (după Matei Guţu, 1975) după următoarele criterii :
- anatomo-fiziologic afectat;
- structura linqvistică afectată;
- periodizare, în funcţie de apariţia tulburărilor de limbaj;
- psihologic.
O altă schemă de clasificare aparţine lui Emil Verza (1982), care îmbină mai
multe criterii în acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic,
simptomatologic şi psihologic:
- tulburări de pronunţie;
- tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii;
- tulburări de voce;
- tulburări ale limbajului citit-scris;
- tulburări polimorfe de limbaj;
- tulburări de dezvoltare a limbajului;
- tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice.
În continuare, ne vom referi la unele din cele mai frecvente tulburări de
limbaj, cum ar fi dislalia, rinolalia,dizartria,bâlbâiala, la unele tulburări de voce şi la
tulburările limbajului scris-citit, alalia şi afazia.

Dislalia
Cea mai frecventă dintre tulburările de pronunţie este dislalia (pelticia),
prezentă în peste 90% din cazuri, atât la persoanele normale cât şi la cele cu
tulburări mintale şi senzoriale. Ea constă în abaterea de la pronunţia standard sau
incapacitatea subiectului de a pronunţa corect un sunet, o silabă sau un cuvânt. De
asemenea, dacă subiectul are tulburări de articulare, pronunţie, manifestate prin
omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea sau inversarea sunetelor, sau care
afectează decodarea mesajelor verbale avem dislalie.
Diagnosticul dislaliei se poate pune după ce copilul împlineşte 3 ½ ani.
Trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice o constituie tulburarea unităţii dintre
forma şi conţinutul vorbirii. Diagnosticul simptomatologic al dislaliei trebuie să fie
completat pe baza etiologiei şi mecanismelor implicate: leziuni ale SNC, gradul
leziunii şi localizarea ei, leziuni ale organelor de articulaţie sau ale nervilor
periferici, deficienţe senzoriale, neglijenţe în educarea vorbirii ş.a.
58
 După simptomatologie, dislalia se poate grupa în funcţie de următorii factori:
- aspectul exterior, fonetic, al tulburărilor de articulaţie: denaturarea sonorităţii,
pronunţarea eliptică, omisiuni de sunete sau silabe, inversiuni, substituiri,
pronunţarea nazală;
- raportarea la fonemul denaturat, omis sau înlocuit;
- gradul de extindere a tulburărilor de articulaţie: simplă, polifonematică,
universală;
- structura articulaţiei deficitare: monomorfă, polimorfă.
După etiologie, care evidenţiază cauzele care au generat-o, dislalia poate fi
organică sau funcţională, centrală sau periferică. Dislalia organică este produsă de:
malformaţii sau leziuni ale aparatului fonoarticulator, leziuni organice ale aparatului
auditiv, leziuni centrale şi afecţiuni ale căilor centrale. Dislalia funcţională poate fi
motorie sau senzorială. Putem vorbi si de o formă sociogenă a dislaliei provocată de
educaţia deficitară a vorbirii, imitarea modelelor de vorbire folosite în familiile fără
educaţie şi de bilingvismul început înainte de consolidarea primului limbaj sau când
în familie părinţii vorbesc două limbi diferite. O altă formă a dislaliei este rinolalia
(fonfăiala, vorbirea pe nas), produsă de unele malformaţii la nivelul vălului palatin.
O tulburare de rostire constituie dizartria, caracterizată prin o vorbire confuză,
disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală, în care monotonia vorbirii se
îmbină cu o pronunţare neclară. La dizartrici apar şi complicaţii psihice ce se produc
în sfera afectivă, senzorială mintală, psiho-socială şi motrică.

Bâlbâiala
Este o tulburare a vorbirii manifestată prin dezordini intermitente ale pronunţiei,
repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de
dificultăţi în articularea unor cuvinte. Unele silabe se repetă la începutul sau
mijlocul cuvântului, cu pauze între acestea, sau apar spasme la nivelul aparatului
fonoarticulator.Fiind o tulburare de ritm a vorbirii, bâlbâiala împiedică desfăţurarea
unei vorbiri ritmice şi cursive. Poate apare la 5-6 ani sau chial la adolescenţă ca
urmare a unei spaime bruşte. La bâlbâiţi există o lipsă de coordinare între ceea ce
gîndeşte şi ceea ce spune. Dintre multele cauze ale bâlbâielii amintim imitarea de
către copiii mici a unor persoane adulte, bilingvismul, traume psihice, stres
determinat de şoc, sperieturi, spaime deprimare afectivă, factori de natură ereditară
ş.a.

Logonevroza este o formă mai gravă a bâlbâielii, trăită în mod dramatic, cu

conştiinţa defectului ca atare, fiind însoţită de modificări comportamentale serioase.

Tahilalia se caracterizează prin o vorbire exagerat de rapidă, care apare la

persoane cu instabilitate nervoasă, hiperexcitabilă. Opusă acesteia este bradilalia,

59
manifestată prin o vorbire lentă, rară, încetinită, cu exagerări maxime ale acestor
caracteristici, întâlnită în oligofrenie.

Tulburările limbajului scris-citit

Tulburările lexico-grafice, legate de învăţarea şi formarea deprinderilor de
scris-citit pot fi parţiale (dislexie-disgrafie) sau totale (alexie-agrafie). Aceste apar
datorită unor factori psihopedagogici necorespunzători, unor insuficienţe în
dezvoltarea psihică a personalităţii individului, unor modificări morfo-funcţionale la
nivelul SNC, deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii etc., care se
manifestă prin confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare,
inversiuni, adăugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformări de litere, până la
neînţelegerea completă a celor scrise şi citite.
Tulburările parţiale de citit-scris reprezintă capacitatea redusă a subiectului de
a învăţa să scrie şi să citească, chiar dacă are toată educaţia posibilă, o inteligenţă
normală şi condiţii familiale adecvate.

Dislexia (dificultatea de a citi) se manifestă prin tulburări la nivelul percepţiei

auditive, optice şi kinestezice care intervin în mecanismele de învăţare a citirii.

Disgrafia constă în incapacitatea copilului dezvoltat normal sub aspectul

limbajului, auzului şi intelectului de a învăţa să scrie corect şi de a folosi scrisul în
condiţii normale.
Cauzele dificultăţilor de limbaj scris-citit se pot datora unor factori care ţin de
subiect (deficienţe de ordin senzorial, gradul dezvoltării intelectuale, starea de
sănătate, slaba dezvoltare psihomotorie, motivaţia ş.a.) sau de mediu (slaba integrare
în colectiv şi în activitatea şcolară, nivelul scăzut socio-cultural al familiei). Aceste
dificultăţi se pot datora unor cauze organice (leziuni cerebrale), unor cauze
funcţionale (blocaj emotiv), consecinţe ale unor tulburări de articulaţie transpuse în
limbajul scris-citit. Alte cauze ţin de incidentele survenite în antecedentele
heredolaterale, în perioada sarcinii, în perioada perinatală sau post natală.
Tulburările de citit-scris au o influenţă negativă asupra personalităţii atunci
când sunt conştientizate sau când determină eşecuri şcolare repetate.
Tulburările totale de scris-citit sunt alexia şi agrafia.

Alexia reprezintă pierderea capacităţii de a citi şi de a înţelege limbajul scris.

Subiectul alexic vorbeşte normal, răspunde corect la întrebări, înţelege ceea ce ise
spune, poate scrie corect după dictare sau chiar spontan, dar nu înţelege un text
scris.

60
 Agrafia reprezintă pierderea capacităţii de a scrie la o persoană care scria
normal înainte. Subiectul cu agrafie poate scrie un cuvânt dacă copiază literă cu
literă. Cauza agrafiei este reprezentată de lezarea lobului parietal stâng.
În literatura de specialitate întâlnim şi alte tulburări de dezvoltare a limbajului
cum ar fi mutismul electiv, psihogen sau voluntar (refuzul total sau parţial al
subiectului de a comunica cu unele persoane. Muţenia este temporară şi poate dura
câteva săptămâni la ani de zile) şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului
datorate unor factori neurogeni, somatogeni, psihogeni sau constituţionali.
Tulburările polimorfe ale limbajului au substrat neurologic şi sunt de tipul
alaliei şi afaziei. Alalia este una din cele mai profunde tulburări de elaborare,
organizare şi dezvoltare a limbajului care se întâlneşte la copiii care nu au vorbit
niciodată. Aceasta presupune imposibilitatea de a vorbi încă de la naştere cu toate că
nu există dificultăţi senzoriale sau intelectuale majore, însă sunt prezente dificultăţi
mari de realizare a motricităţii sau de percepţie senzorială. Ca etiologie menţionăm
sifilisul, tuberculoza şi alcoolismul părinţilor, boli grave repetate. Formele clinice
sunt cu predominanţă motorie, senzorială sau combinate. Persoanele cu alalie
motorie se caracterizează prin o vorbire redusă la trei-patru cuvinte sau inexistentă.
Vorbirea repetată este imposibilă. Înţelegerea limbajului este aparent normală dar
subiectul nu înţelege în profunzime noţiunile abstracte şi frazele mai lungi. Copilul
cu alalie motorie înţelege sensul cuvintelor, îl reţine dar nu le poate pronunţa.
Execută ordinele verbale şi poate indi ca obiectele solicitate.Nu poate executa o
mişcare la cerere, nu poate să se spele pe mâini sau să se şteargă, să se îmbrace etc.
Persoanele cu alalie senzorială prezintă tulburări de înţelegere a vorbirii, de
percepere a mesajelor verbale, cu tulburări consecutive de exprimare. Deficienţa
auditivă este prezentă dar nu este cauza imposibilităţii vorbirii. Sunt prezente
dificultăţi de desprindere a formelor verbale de pe fondul sonor, nu se identifică
stimulii sonori si nu se acordă atenţie mesajelor verbale. Forma cea mai gravă de
alalie este cea mixtă, în care predomină una sau alta din cele două forme descrise
anterior.

Afazia reprezintă incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea un

comportament verbal normal. Afazia este mai frecventă la vârstele adulte sau la
bătrâneţe. Ea determină modificări profunde în sfera limbajului iar la nivelul
personalităţii se produc destructurări masive. Apar tulburări ale percepţiei auditive şi
vizuale, scăderea memoriei, gândirii, atenţiei.
Cauzele afaziei ţin de afecţiuni ale SNC, traumatisme cranio-cerebrale,
infecţii şi intoxicaţii, diabet, accidente vasculare cerebrale ş.a. Afazia este prezentă
sub mai multe forme: motorie, senzorială, transcorticală, totală.

61
 Corectarea deficienţelor de limbaj
Pentru corectarea acestor deficienţe se folosesc două categorii de metode,
unele de ordin general, iar altele specifice fiecărei categorii de handicap lingvistic.
Metodele şi procedeele de ordin general constă în gimnastica şi miogimnastica
corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei asociate cu exerciţii de
respiraţie. Se folosesc două categorii de exerciţii: de relaxare a organismului şi a
musculaturii aparatului de emisie şi de încordare a musculaturii folosite la pronunţie.
În acest sens se folosesc:
- o serie de exerciţii de dezvoltare a expresivităţii faciale, a motricităţii linguale,
mandibulare, labiale, a vălului palatin, laringelui;
- educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir;
- educarea auzului fonematic;
- educarea personalităţii persoanei cu tulburări de limbaj.

Bibliografie
- Avramescu M.D. Defectologie şi logopedie, Editura Univ. Spiru Haret,
Bucureşti, 2005.
- Stănică I., Vraşmaş E. Terapia tulburărilor de limbaj, Bucureşti, 1994.
- Verza E. Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a,şcoli normale.
EDP, Bucureşti, 1998.

62
 DEFICIENŢELE MULTISENZORIALE
Autismul

Este o afecţiune gravă care, de-a lungul timpului, nu a putut fi precizată şi a fost
asimilată cu alte deficienţe cu care are unele asemănări : encefalopatia, tulburările
emoţionale grave, schizofrenia, oligofrenia, întârzierea psihică. Abia în 1943 Leo
Kanner a descries această afecţiune pe baza a trei criterii clinice : incapacitatea de a
realiza şi dezvolta relaţii sociale reale, izolarea şi detaşarea de lumea înconjurătoare
(după M.D.Avramescu, 2005). Unii autori deosebesc autismul autentic de cel fals.
Psihoza autistă se caracterizează prin unele semne clinice care îi dau forma unui
sindrom autist:
- debutul precoce al bolii (în primii doi ani de viaţă);
- izolarea externă de persoanele şi obiectele care-l înconjoară pe copil;
- trebuinţa de imuabilitate, copilul face frecvente verificări, mai mult sau mai puţin
ritualizate, de a-şi menţine mediul material şi stabilitatea reperelor;
- stereotipiile gestuale (mersul mecanic în vârful degetelor, balansarea ritmică
înainte şi înapoi, mişcarea degetelor în faţa ochilor ş.a.);
- tulburări de limbaj şi comunicare: lipsa limbajului, folosirea unui jargon fără
semnificaţie dar cu melodia limbajului, ecolalie, neologisme inventate, cuvinte
deformate, incapacitatea de a folosi pronumele personale:
- discontuinuitate în ănvăţare şi dezvoltare;
- tulburări acţionale şi comportamentale;
- disfuncţionalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice.ş.a.
L.Kanner evidenţiază la unii autişti memoria remarcabilă şi aspectul inteligent.

Etiologie
La apariţia autismului participă factori organici şi psihologici care nu pot fi
separaţi simplist, ei interacţionând permanent în procesul de dezvoltare psihologică a
copilului. Principalele teorii care stau la baza explicării autismului sunt cele
psihogene, organice şi comportamentale.
Conform teoriilor psihogene, reprezentate de B.Bettelheim, M.Mahler,
D.Meltzer, E.Bick ş.a., autismul este expresia unei retrageri a subiectului faţă de tot
ceea ce a fost perceput rece, ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Interacţiunile
necorespunzătoare, lipsite de afectivitate între părinte-copil sunt cele care pot tulbura
gândirea şi afectivitatea lui, ceea ce conduce spre sindromul autist. Se consideră că
psihoterapia şi psihanaliza pot ameliora starea copilului autist.Cercetările mai
recente au arătat că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi
comportamentul părinţilor iar aceste teorii nu au valoare de generalizare.
După teoriile organogenetice, reprezentate de A. Van Krevelen, Anthony,
L.Bander ş.a., autismul este rezultatul unor disfuncţii organice de natură biochimică
sau de dezvoltare insuficientă a creierului şi din această cauză nu se poate ajunge la
63
parametrii normali ai activităţii psihice. Anormalitatea principală este cea cognitivă
(gândirea, limbajul), datorită tulburărilor perceptive, de atenţie şi de învăţare
prezente la autişti iar tulburările de comportament sunt secundare. Desigur, în
anumite cazuri de autism este posibilă intervenţia unor factori genetici. Sub aspect
organic se susţine ipoteza unor anomalii organice ale creierului, defecte ale
echipamentului de bază, disfuncţii cerebrale similare encefalopatiilor sau prezenţei
unei gene descendente predispozante la o integrare autistă a copilului.
Teoriile comportamentale consideră că autismul ia naştere dintr-un şir de
comportamente învăţate care se formează în urma unor serii de recompense şi
pedepse care se repetă în condiţii similare. Aşa se produc şi se consolidează crizele
de furie, autostimulările etc care, prin interacţiunea cu mediul, pot deveni un fel de
necesitate a manifestărilor. De cele mai multe ori la baza acestor simptome stau
aberaţii în structura psihică şi de viaţă a părinţilor, intervenţii anormale în educarea
copiilor, unele anomalii ale copiilor (E.Verza, 1998).
Rezultă că din perspectiva etiologică, în producerea autismului pot concura o
serie de factori menţionaţi în teoriile descrise mai sus, ducând la o varietate de
manifestări din care descriem mai jos principalele dificultăţi prezente.

Dificultăţile de limbaj şi comunicare

Limbajul se poate dezvolta târziu sau nu poate apare niciodată. Adesea se
dezvoltă normal până la 2 ani după care dispare total sau parţial. Copiii cu autism
infantil se detaşează de cei din jur, nu simt nevoia de comunicare chiar cu persoanele
cele mai apropiate, nu sunt interesaţi de discuţiile din jur, nu se preocupă să fie
înţeleşi sau să comunice. Din cauza privării de comunicare limbajul devine
solilocvic (vorbind cu sine pentru sine), stereotip. Autiştii nu răspund la comenzile
verbale şi reacţionează târziu la apelul numelui propriu. În dezvoltarea sa, limbajul
are o structură gramaticală imatură dar în esenţă normală.Comunicarea nonverbală
este deficitară. Formulările verbale sunt stereotipe şi repetitive (ecolalie). Asociaţiile
ideative şi construcţiile gramaticale sunt deficitare. Autistul prezintă ecolalie
întârziată şi verbalizări care conţin sunete sau exprimări fără sens pentru anturaj.
Foloseşte pronumele ,,eu" în loc de ,,tu", schimbă ordinea sunetelor în cuvânt, nu
folosesc cuvinte de legătură, le substituie. Are vocabular sărac, tulburări de voce, de
intonaţie, flexibilitate ş.a. care le conferă o vorbire dezagreabilă. În ciuda
dificultăţilor şi a indiferenţei afişate, ceea ce se petrece în jur este receptat şi însuşit
în mare parte de persoana autistă.

Discontinuităţile în dezvoltare şi învăţare

Această discontinuitate poate părea paradoxală. (De ex. copilul nu poate să
numere de la unu la zece dar poate face operaţii complicate de înmulţire sau poate
avea dificultăţi în învăţarea literelor dar o uşurinţă în învăţarea cifrelor). Astfel de

64
manifestări aberante pot avea loc în zona perceptivă (auditivă, vizuală, orientarea
spaţială), cognitivă ş.a.

Deficienţele perceptuale şi de relaţionare

Unii autişti manifestă interes pentru obiectele luminoase şi strălucitoare,
pentru sunete sau zgomote, în timp ce alţii nu percep elemente componente ale
obiectelor, nu le plac anumite obiecte sau să fie mângâiaţi. Altora le place să atingă
obiecte, au un ataşament bizar faţă de ele (nasturi, cârpe), compun melodii sau cântă
la instrumente muzicale.

Tulburările relaţionale şi comportamentale

Existenţa unor conduite rituale şi incapacitatea de relaţionare socială sunt
esenţiale pentru a defini un autist. Tulburările relaţionale şi comportamentale sunt
foarte numeroase şi interesante prin complexitatea şi amploarea lor. Sunt prezente
stereotipii gestuale şi de altă natură, activităţi repetitive, jocurile lui sunt simple fiind
evitate jocurile colective. Au loc acţiuni de automutilare şi de autostimulare auditivă,
vizuală, kinestezică sau tactilă. Lipseşte curiozitatea infantilă. Copilul se detaşează
de realitate, se izolează şi prezintă o serie de acţiuni stereotipe, monotone, ilogice,
inutile, repetitive.

Disfuncţionalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice

Au loc disfuncţionalităţi pe toate palierele activităţii psihice.Sub aspect
afectiv-motivaţional copilul dă dovadă de imaturitate afectivă, prezintă anomalii în
dezvoltarea cognitivă, are deficienţe relaţionale şi de comunicare care îi influenţează
negativ dezvoltarea personalităţii. Capacitatea intelectuală nu este diminuată dar
aceasta este folosită foarte selectiv, nu se dezvoltă şi în final prezintă carenţe
similare cu ale celei specifice debilităţii profunde.

Evoluţie şi prognostic în autism

Pentru tratarea şi recuperarea copilului cu autism trebuie să cunoaştem geneza
bolii pe baza anamnezei, care evidenţiază antecedentele şi debutul afecţiunii,
originea şi cauzele tulburărilor morbide. La aceşti subiecţi 30 % au un Q.I. peste 70
iar restul au handicap sever. Prognosticul este condiţionat de nivelul intelectual, de
dezvoltarea limbajului şi de capacitatea de a forma aptitudini socio-verbale. La
autist, limbajul apare în jurul vârstei de 5 ani. Dacă Q.I este peste 50, există tendinţa
ca acesta să rămână stabil iar dacă este sub 50, să se deterioreze mai târziu.
Tratamentul medicamentos nu influenţează semnificativ evoluţia bolii.
Depistarea precoce a bolii poate poate contribui la evitarea adâncirii rupturii
între copil şi mediu şi pentru a salva cât mai mult din relaţia acestuia cu ceilalţi.
Dacă debutul psihozei are loc înaintea vârstei de 4 ani (când SNC este foarte fragil),
prognosticul va fi sumbru, marcat de o regresie generală şi profundă. Dacă acesta a
65
 avut loc după 4-5 ani, tabloul clinic va cuprinde elemente caracteristice formei de
autism, iar prognosticul va fi diferit în funcţie de natura şi gravitatea procesului
psihotic. La pubertate, modificările pot avea loc în orice direcţie. Funcţiile cognitive
şi aptitudinile sociale se pot ameliora independent unele de altele. Pot apare
comportamente agresive sau deviante, care pot fi foarte grave dacă apar pe un fond
schizofrenic. Pot apare crize de epilepsie la cca 30% din subiecţii autişti sau crize de
depresie majoră prin conştientizarea bolii.
Pentru a obţine o evoluţie bună a persoanei autiste, ea poate fi educată în şcoli
normale. Accentul trebuie pus, însă, nu pe performanţe la învăţătură ci pe orientarea
spre activităţi manuale care să-i permită să muncească şi să relaţioneze cu semenii
săi.
Tratamentul medical al autismului are loc în timp îndelungat şi se urmăreşte
efectul antipsihotic şi simptomatic asupra anxietăţii şi agitaţiei, a căror înlăturare ar
permite o mai bună integrare socială, facilitarea contactelor umane şi dezvoltarea
afectivităţii. Tratamentul psihomedical urmăreşte prevenirea instalării deficienţelor
asociate.
Se consideră că tratamentul autismului trebuie conceput într-o perspectivă
multidimensională, îmbinând chimioterapia cu psihoterapia şi cu socioterapia.
Menţionăm că încă nu există un tratament care să vindece toate disfuncţiile. Cel mai
mult se poate beneficia de pe urma terapiilor comportamentale şi a educaţiei
speciale, antrenând comunicarea şi formarea deprinderilor practice. Desigur,
aplicarea şi a altor metode poate fi benefică. De pildă, tratamentul psihodinamic,
prin scoaterea copilului din mediul familial inadecvat şi plasarea într-un loc benefic,
unde poate beneficia de un consultant de încredere, poate duce la dezvoltarea
afectivă şi a personalităţii. Pentru aceasta, terapeutul trebuie să satisfacă necesităţile
de bază ale copilului la nivel senzoriomotor: susţinerea afectivă, stimularea tactilă,
kinestezică, vizuală şi de contact. Pe această bază se poate apoi construi eşafodajul
social, perceptiv şi relaţional al copilului. Prin aplicarea unor metode
comportamentale se pot obţine rezultate bune dacă ele ţin seama de comportamentul
care trebuie eliminat: de ex. folosirea de electroşocuri sau neacordarea atenţiei în
cazul automutilării. S-a constatat că se pot obţine rezultate mai bune dacă autiştii nu
sunt trataţi ca pacienţi, dacă părinţii sunt instruiţi ca să devină terapeuţi. Deşi această
metodă nu poate transforma un copil autist într-unul normal, s-au obţinut rezultate
pozitive în eliminarea comportamentelor bizare, în dezvoltarea limbajului şi a
relaţiilor sociale.
Pentru tratarea autismului sunt sugerate şi alte strategii cum ar fi:
- stimularea dezvoltării umane;
- dezvoltarea motricităţii;
- folosirea dezvoltării prin joc;
- dezvoltarea autonomiei personale;
- stimularea dezvoltării sociale;
66
- stimularea dezvoltării cognitive şi a învăţării;
- reducerea rigidităţii;
- dezvoltarea limbajului.
-

Surdocecitatea

Când cineva întâlneşte termenul „surdocecitate” este de părere că acesta se

referă la incapacitatea totală de a auzi sau de a vedea. De fapt, surdo-cecitatea se
referă la o combinaţie de pierderi ale auzului şi vederii, care determină probleme de
comunicare, de acces la informaţie şi de mobilitate. Ea presupune combinarea unor
pierderi substanţiale ale auzului şi vederii, însoţite de mutitate, indiferent de
mărimea şi de momentul apariţiei lor, pe care trebuie să le abordăm mai ales ca o
disabilitate „unică” în loc de o suma a două disabilităţi diferite. Aceasta inseamnă
că persoana cu surdocecitate nu poate să facă uz imediat de facilităţile existente
pentru cei care sunt fie numai surzi sau numai nevăzători. Este nevoie de unele
strategii şi de adaptări specifice, bazate pe folosirea extensivă a celorlalte simţuri şi
a resurselor potenţiale ale individului cu surdocecitate, în scopul realizării unei
dezvoltări personale maxime la toate nivelurile de adaptare la mediul social şi
cultural. Problemele şi dificultăţile produse de această disabilitate depind de mai
mulţi factori, printre care cei mai importanţi ar fi vârsta instalării dublei deficienţe,
gradul afecţiunii, ordinea în care au apărut ele şi cauza sau cauzele care le-au
produs.
Dintre cele cinci simţuri, auzul şi vederea sunt cele mai importante pentru
obţinerea informaţiei. Auzul constituie baza comunicării şi limbajului în timp ce
vederea contribuie cu 80 % la cunoaştere. Când aceste două simţuri sunt afectate,
ele au consecinţe semnificative în mai multe domenii : nedezvoltarea comunicării şi
limbajului; afectarea gravă a mişcării şi dezvoltării motrice; diminuarea dezvoltării
cunoaşterii şi a capacităţii de învăţare; situarea la un nivel inferior a dezvoltării
afective şi sociale; formarea cu dificultate a imaginii legată de propriul corp şi
conceptul despre sine .
O persoană cu surdo-cecitate va avea o experienţă unică despre lume. Aceasta
se va extinde numai până unde poate să ajungă vederea şi poate percepe auzul şi, in
cazurile mai grave, lumea se extinde numai până la vârful degetelor. Aceste
persoane sunt foarte singure, dacă nu le atinge nimeni, iar concepţia lor despre lume
depinde de şansele pe care le-au avut anterior să o cunoască.
În funcţie de cauzele care le-au produs, surdocecitatea se poate diviza în patru
categorii: surdo-cecitatea congenitală; surdo-cecitatea dobândită; orbirea
congenitală şi surditatea dobândită; surditatea congenitală şi orbirea dobândită.

67
 1 Surdocecitatea congenitală
Persoana cu surdo-cecitate congenitală se naşte cu ambele deficienţe, vizuale şi
auditive, sau deficienţa apare în perioada de dezvoltare intrauterină. În mod frecvent
apare şi o deficienţă intelectuală, în funcţie de cauza dublei deficienţe senzoriale şi
de eficienţa intervenţiei timpurii. Acestea se exprimă prin gesturi naturale sau
simboluri specifice. În functie de caz, când capacitatea intelectuală este normală,
copiii pot să folosească limbajul gestual şi, mai târziu, alfabetul dactil. Comunicarea
receptivă se face prin acelaşi sistem, foarte rar se poate folosi exprimarea orală.
La naştere copilul poate primi uşor diagnosticul de ratard profund. El poate
prezenta probleme de înghiţire a alimentelor solide, de somn, hiperactivitate.
Deficienţa lui multisenzorială determină un prag scăzut de toleranţă a senzaţiilor
tactile, dificultăţi de învăţare a deprinderilor de igienă corporală, perturbări în sfera
socio-afectivă şi cognitivă. Odată cu creşterea în vârstă, comportamentul deviant
poate deveni periculos, cu crize de automutilare şi autostimulare. Unii copii suferă
şi de afecţiuni severe ale creierului. Educaţia acestor copii se realizează în şcoli
speciale pentru elevi cu deficienţe multiple sau severe. Cauzele bolii pot fi:
sindromul rubeolei congenitale, prematuritate, cytomegalovirusul, cauze genetice,
ş.a.
2 Surdocecitatea dobândită
Ambele afecţiuni senzoriale apar după ce persoana a dobândit limbajul.
Pierderile de auz şi de vedere pot apare în momente separate, pot fi progresive,
simultane sau/şi acute.
Persoanele cu surdocecitate dobândită sunt de obicei educate şi pot să fi lucrat la
fel ca şi persoanele valide. De obicei, procesul pierderii auzului şi vederii este foarte
traumatizant pentru individ. Imaginea de sine a persoanei este perturbată. Crescând
intr-o lume de persoane valide, aceşti indivizi folosesc vorbirea orală ca formă
expresivă de comunicare. Foarte rar se foloseşte comunicarea gestuală. Totuşi,
acestor persoane le lipsesc priceperile de comunicare receptivă şi au nevoie să
înveţe noi sisteme tactile. Toate priceperile trebuie să fie reînvăţate, inclusiv cele
sociale, profesionale, de viaţă independentă, de recreere, ş.a.m.d.
Cauze: afecţiuni ale creierului, febră mare, diabet, meningită, encefalită, reacţii la
medicamente, îmbătrânirea etc.
3 Orbire congenitală şi surditate dobândită
Persoana se naşte cu deficienţă vizuală sau orbire şi dobândeşte pierderea de auz
severă sau surditatea pe parcursul vieţii. Ea este educată de obicei în şcoli cu
internat pentru orbi sau în clase cu copii deficienţi vizuali sau orbi .
Aceste persoane s-au bazat pe vorbire ca metodă de comunicare expresivă şi
receptivă şi sunt, în general, competente în sistemul Braille, în orientare spaţială şi
în sistemele de comunicare receptivă şi pot să fie din nou pregătite în domeniul
orientării spaţiale şi în cel al mobilităţii pentru a se reduce dependenţa de indicii
auditivi. Din momentul în care nu mai pot să înţeleagă cuvintele pe cale auditivă,
68
chiar cu ajutorul protezelor, ei încep să folosească sisteme de comunicare tactilă. În
mod normal, limbajul gestual va fi folosit mai rar, preferându-se alfabetul manual,
deoarece are aceeaşi structură ca şi limbajul oral.
Cauze: meningita, encefalita, diabetul, traumatisme, toxine chimice (inclusiv
medicamente, droguri, alcool) etc.
4 Surditate congenitală şi orbire dobândită
De obicei, în acest caz, întâlnim o pierdere auditivă prelinguală moderată până
la profundă cu instalarea retinitei pigmentare în copilăria târzie sau la începutul
vârstei adulte, ce duce la pierderea progresivă a câmpului vizual. Aceste persoane
sunt educate în şcoli pentru surzi (de obicei cu internat) sau în clase cu elevi surzi
sau deficienţi de auz. Limbajul gestual este de obicei limbajul primar al individului.
În general, el are legături cu colectivitatea şi cultura surzilor. Ca urmare a pierderii
vederii, este nevoie să înveţe gesticularea tactilă, metode de comunicare non-
vizuale şi să primească sprijin şi pregătire pentru formarea priceperilor de viaţă
independentă.
Cauze: Sindromul Usher, degenerare maculară, cataracte, glaucom, retinopatie
diabetică, dezlipire de retina, etc.
Sindromul Usher este cel mai întâlnit în comunitatea de surzi (3-6%) ca urmare
a legăturii iniţiale cu comunitatea prin limbajul gestual. Retinita pigmentară, ca o
componenta a sindromului Usher, este o condiţie moştenită, o boală a retinei. Retina
este un ţesut sensibil la lumină, din interiorul ochiului, unde se formează „vederea”.
Când retina se deteriorează, ea îşi pierde treptat capacitatea de a transmite imagini
către creier. Astfel apar o serie de simptome ca dificultatea de a vedea la întuneric
adaptarea greoaie la lumina strălucitoare sau la schmbarea rapidă a condiţiilor de
lumină; „vederea in tunel” sau pierderea capacităţii de a localiza obiecte care nu
sunt direct în faţă; pierderea acuităţii vizuale centrale, degenerarea maculei, prin
care se pierde abilitatea de a vedea detalii ale obiectului din faţă.
Sindromul Usher poarta numele unui oftalmolog britanic, C.H.USHER care,
într-un articol publicat in 1914 a pus în evidenţă legătura dintre surditatea
congenitală şi retinopatia pigmentară. Totuşi, acest sindrom a fost semnalat încă din
prima jumatate a secolului al XIX-lea de von Graefe şi Liebriech în cazul
căsătoriilor consanguine, care erau destul de frecvente in aceea perioadă .
Sindromul Usher este o boală ereditară transmisă de ambii părinţi. Unele
persoane pot fi purtătoare ale sindromului fără să manifeste simptomele acestuia.
Pentru ca un copil să se nască cu sindromul Usher, trebuie ca ambii părinţi să fie
purtători ai aceleiaşi gene autozomale recesive sau să aibă ei înşişi acelaşi tip de
sindrom Usher. În cazul acestor căsătorii probabilitatea este de ¼ ca fiecare nou-
născut să aibă sindromul Usher. Astfel, dacă o persoană cu sindromul Usher se
căsătoreşte cu o persoană cu acelaşi sindrom, este de aşteptat ca toţi copiii lor să
aibă sindromul Usher. Însă, dacă o persoană cu sindromul Usher se căsătoreşte cu o
persoană fără acest sindrom, copiii lor vor fi purtători ai sindromului.
69
 Se cunoaşte că celulele ovulelor şi spermatozoizilor sunt celule speciale (x şi
y) formate doar dintr-un set de 23 de cromozomi nepereche. Când ovulul şi sperma
fuzionează la concepţie, embrionul conţine 23 de perechi de cromozomi (un set de
la mamă şi un alt set de la tată). Genele apar şi ele perechi, acţionând in maniera
„domimantă” sau „recesivă”. Dacă un individ are o „genă dominantă surdă”
comanda pe care această genă o transmite este dusă la indeplinire de celulă, în ciuda
prezenţei duplicatului „auzitor” al aceleiaşi gene în celălalt cromozom al perechii.
Individul poate să transmită descendenţilor săi fie gena „auzitoare”, caz în care
copiii vor auzi, fie gena dominantă „surdă”, caz în care copiii vor fi surzi. Toate
tipurile de sindrom Usher cunoscute în prezent sunt datorate genelor „recesive”.
Fiecare persoană este purtătoare a cel putin două sau trei gene recesive care nu
funcţionează normal, dar persoanele sunt aparent sănătoase. Deoarece fiecare
individ are miliarde de gene, probabilitatea este extrem de redusă ca descendenţii
lor să aibă sindromul Usher. Diagrama de mai jos pune în evidenţă efectele posibile
în cazul în care ambii părinţi auzitori sunt purtători ai aceloraşi gene Usher. Se
observă, din diagramă, că la fiecare naştere, nou-născutul are o şansa din patru de a
avea sindromul Usher şi două şanse din patru de a fi purtător.

Tipuri de sindrom Usher

Tipul I este cel mai răspândit. Subiecţii cu sindrom Usher de acest tip sunt
caracterizaţi prin o surditate congenitală profundă, o nedezvoltare adecvată a
limbajului oral, absenţa congenitală a funcţionalitaţii vestibulare –manifestată în
copilărie ca o întarziere în dezvoltarea motorie, iar la vârsta adultă ca o ataxie
nonprogresivă. Copiii cu această surditate au, in general, un simţ al echilibrului
redus şi prezintă întârzieri în procesul învăţării mersului şi stării în picioare, au
dificultăţi de acomodare a vederii în întuneric sau la lumină strălucitoare.
Retinopatia pigmentară apare la vârsta cuprinsă intre 8-12 ani. Din cauza surdităţii
profunde, copiilor le este dificil să înveţe să vorbească şi mulţi adulţi preferă să
comunice cu ei prin limbajul semnelor.
Tipul II Subiectii cu sindrom Usher din această categorie prezintă o surditate
moderată nonprogresivă, cu resturi de auz la frecvenţe joase, grave. Ei obţin o
ameliorare a funcţiei auditive în condiţiile unei protezări adecvate şi au un limbaj
verbal relativ bine dezvoltat. Funcţia vestibulară este normală. Deoarece pierderea
de auz este parţială ea este rareori semnalată până la vârsta de 4-5 ani. Copiii
respectivi pot să nu remarce persoanele sau obstacolele apărute în cale, ciocnindu-
se de ele. Au dificultăţi când pătrund dintr-o zonă întunecată într-una luminată şi
invers. În mod obişnut, ei sunt indrumaţi spre şcolile pentru deficienţi de auz sau
chiar în învăţământul de masă şi depind în mare măsură de protezele auditive pentru
a învăţa şi a auzi. Retinopatia pigmentară pare să apară în adolescenţă. Problemele
legate de vedere sunt remarcate mai întâi în deplasările pe timp de noapte, urmate
de o dificultate sporită a vederii laterale şi periferice .
70
 Tipul III. Sindromul Usher de acest tip a fost descris recent. Subiecţii se
caracterizează printr-o funcţionalitate auditivă la naştere, dar între prima şi a patra
decadă a vieţii apare o deteriorare a auzului, ajungându-se la surditate profundă.
Dezvoltarea lmbajului verbal este normală iar funcţionalitatea vestibulară este
variabilă.
Un diagnostic de sindrom Usher este foarte stresant iar persoanele trec in mod
obişnuit printr-un proces dureros. Durerea este răspunsul afectiv al pierderii vederii,
identităţii, aspiraţiilor şi visurilor de viitor.
În afară de cauzele specifice ale surdo-cecităţii, există şi alţi factori critici care
afecteaza severitatea acesteia şi implicaţiile ei asupra stilului de viaţă ale unei
persoane. Acestea includ : vârsta instalării dublei afecţiuni; gradul si tipul pierderii
auzului/văzului; unele disabilităţi suplimentare care influenţează funcţionarea
intelectuală şi fizică; starea de sănătate generală; intervenţiile şi adaptările posibile
care facilitează învăţarea; sistemele de sprijin etc.

Posibilitatea recuperării persoanei cu surdocecitate

Prin o adaptare gradată a copilului la mediu, el poate fi ajutat să accepte
stimulii externi, să folosească vederea şi auzul rezidual şi sî-şi dezvolte unele
deprinderi motorii esenţiale, concepte şi modalităţi eficiente de comunicare,
deprinderi de viaţă şi de comunicare pentru a se integra în societate. Direcţiile de
acţiune pentru recuperare ar fi dezvoltarea socială şi afectivă, învăţarea
comunicării, dezvoltarea deprinderilor motorii, a percepţiei şi cunoaşterii, formarea
deprinderilor de orientare şi de mobilitate. Aceste obiective pot fi realizate prin
asigurarea unui mediu stimulativ de interacţiune. De multe ori un copil cu
surdocecitate în vîrstă de 10-12 ani poate avea vârsta mintală de 2 ani, de aceea
acest mediu stimulativ trebuie să fie accesibil pentru a obţine succes.
Accesul la mediul înconjurător şi comunicare este unul din principalele
obiective. Surditatea şi orbirea afectează cunoaşterea imediată a ceea ce se întâmplă
în mediul care înconjoară persoana cu surdocecitate şi îi limitează interacţiunea
afectivă, fizică şi intelectuală. Majoritatea persoanelor cu surdocecitate posedă
resturi ale simţului auditiv sau vizual, pe care le pot folosi prin utilizarea protezelor
optice sau auditive şi prin antrenament adecvat. În caz extrem, când nu mai pot fi
utilizate nici unul din cele două simţuri, este necesar să se asimileze noi sisteme.
Cea mai bună alternativă constă în folosirea mâinii în calitate de canal perceptiv
pentru mesajele pe care dorim să le transmitem.
Simţul pipăitului, cu sprijinul celorlalte simţuri şi a resurselor interne, este
mijlocul de înlocuire cel mai potrivit pentru vedere şi auz. Aceasta înseamnă că
persoana respectivă poate să înveţe să înţeleagă lumea şi să se adapteze ea insăşi la
„vedere şi auzire” prin simţul pipăitului, acesta devenind o antenă perceptivă şi o
sursă de informare şi de comunicare de o importanţă deosebită. De-a lungul
dezvoltării, fiinţele umane au „marginalizat” simţurile pipăitului, mirosului si
71
gustului. Văzul si auzul au devenit principalele simţuri de distanţă pe care le
folosim aproape exclusiv în experimentele noastre din mediul înconjurator, ele
completându-se unele pe altele. De exemplu, auzim când vine o maşină din spate
deşi nu o vedem. Ştim că nu este uşor să se înlocuiască absenţa auzului şi a vederii
cu celelalte simţuri, dar aceasta este singura alternativă pentru persoana cu
surdocecitate. Celelalte resurse interioare pe care le are fiecare persoană
completează sau compensează această înlocuire. Unii autori au pus în evidenţă că
stimularea şi dezvoltarea acestor simţuri oferă mult mai mult decât se crede în
general. De exemplu, mirosul se poate dezvolta în aşa măsură încât face posibil să
se deosebească sute de parfumuri diferite de către o singură persoană specializată în
analiza parfumurilor. Mirosul ne atenţionează când este un pericol, după prezenţa
fumului, a gazelor, a alimentelor alterate. Prin miros pot fi recunoscute persoane
după parfumul particular pe care îl folosesc, după ţigările ce le fumează etc. Uneori
mirosul influenţeaza relaţiile sociale în sensul apropierii sau excluderii între
anumite persoane.
Unii cercetători afirmă că simţul pipăitului este singurul simţ fără de care nu am
putea să trăim. El ne face să simţim scaunul pe care ne aşezăm, lingura cu care
mâncăm, podeaua pe care călcăm. Pipaitul este cel care ne menţine în contact
permanent cu realitatea, fiind prezent pe toată pielea corpului şi, în special pe
varfurile degetelor. S-a demonstrat că limba poate avea funcţii tactile mai precise
decât ale degetelor. Pentru persoanele cu surdocecitate, sensibilitatea tactilă este
comoara cea mai de preţ care permite comunicarea, invăţarea şi accesul la cultură.
După dr. Kinney, numai cu cele cinci degete de la o mână este posibil să se
diferenţieze până la 300 de milioane de poziţii potenţial utile.
Dacă, pe de o parte, pipăitul este o sursă de informare pentru creier, prin
intermediul citirii, scrierii şi comunicării în sistemul Braille, credem că el poate fi şi
un receptor pentru semnalele din mediul înconjurător. Dacă noi pipăim în mod
automat şi inconştient nenumarate lucruri din mediu, persoanele cu surdocecitate
folosesc acest simţ ca sursă de informare pe care creierul lor o prelucrează.
Reacţiile care apar le permit să înţeleagă acest mediu şi să participe activ la el, cu
contribuţia memoriei şi a intelectului. Astfel, o persoană inteligentă, cu
surdocecitate, poate să găsească modalităţi noi de a-şi folosi mâinile. Prin exerciţiu,
ea îşi perfecţionează capacitatea de concentrare şi de interpretare mentală şi îşi
elaborează noi deprinderi musculare, nervoase şi cerebrale. Deci, comunicarea are
un rol esenţial pentru accesul persoanei cu surdocecitate la mediu. Însă, necesităţile
şi sistemele de comunicare folosite vor fi diferite în funcţie de caracteristicile
individuale ale fiecărei persoane.
Vârsta la care apare deficienţa are o influenţa covârşitoare asupra dezvoltării de
ansamblu şi, mai ales, asupra evoluţiei limbajului. Astfel, cei care au dobândit
surdocecitatea inainte de formarea limbajului, vor învăţa cu mare dificultate să

72
cunoască mediul înconjurător şi să comunice. Pe de altă parte, cei care şi-au însuşit
limbajul înainte de apariţia surdocecităţii, şi-l vor păstra fără dificultate.
Astfel, în funcţie de diferiţii factori menţionaţi mai sus, o persoană cu
surdocecitate poate avea o comunicare expresivă şi receptivă prin acelaşi sistem sau
prin sisteme diferite. La oricare din aceste grupuri există un factor care are o
influenţă decisivă: resturile din cele doua simţuri. Persoana cu surdocecitate va
căuta să întreţină sistemele de comunicare pe care deja le cunoaşte şi va manifesta
rezistenţa la învăţarea şi folosirea noilor sisteme, pe care le menţionăm: folosirea
protezelor auditive, de cei cu resturi de auz; sisteme de mărire a textelor pentru cei
cu resturi de vedere, cum ar fi folosirea de lentile puternice, scrierea cu litere mari,
ş.a.; alfebetul dactil: formarea literelor în palmă, cu ajutorul degetelor; alfabetul
Braille, tabliţe cu alfabete in relief şi alte mijloace tehnice;sisteme de limbaj gestual
adaptate specificului surdocecităţii; sisteme bazate pe imitare şi pe gesturi care
constă în prezentarea acţiunilor sau situaţiilor în locul folosirii sistemelor grafice;
sisteme de percepţie a vorbirii pe cale tactilă (TADOMA), care constă in perceperea
vorbirii orale prin plasarea mâinilor pe gâtul, faţa şi gura celui care vorbeşte.
Unele date statistice privind numărul de persoane cu surdo-cecitate sub 65 de
ani au fost foarte dificil de colectat, din cauza felului în care se face recensământul.
In formulare nu se evidenţiază ambele disfuncţii, ci separat. Totuşi, într-o
investigaţie desfăşurată în Australia de Mary Ward în 1994 s-a constatat că există
1.537 de persoane cu surdo-cecitate sub varsta de 65 de ani, ceea ce indică un raport
de 10: 100 000. Studiindu-se cauzele s-a obţinut situaţia urmatoare: 40 % surzi-orbi
din naştere; 7 % au orbire dobândită; 18 % au cauze genetice; 3 % au surdocecitate
secundară adăugată altei afecţiuni; 30 % au cauze necunoscute.
Cifrele statistice referitoare la incidenţa sindromului Usher în Marea Britanie
sunt incomplete, ca de altfel şi în Statele Unite. Se estimează că în S.U.A.
aproximativ 3 persoane din 100.000 au acest sindrom. Dintre persoanele cu
surditate congenitală, între 3-6 % au sindrom Usher. La populaţia actuală a Statelor
Unite se estimează că între 17.000 şi 25.000 de oameni surzi au sindrom Usher,
ceea ce arată foarte clar că acest sindrom este foarte răspândit în rândul populaţiei
de surzi .
În Marea Britanie s-a înfiinţat organizaţia „Sense Internaţional”, care are
ramificaţii în multe ţări de pe toate continentele şi cuprinde un număr de peste 25
000 de persoane cu surdocecitate. În 1998 s-a înfiinţat „Sense Internaţional-
România”, care se află în plină dezvoltare. Printre realizări putem menţiona o serie
de proiecte vizând depistarea persoanelor cu surdocecitate, şcolarizarea lor şi
organizarea timpului liber. Din păcate, s-au depistat prea puţine persoane în ţara
noastră, cca 50 de surzi-orbi adulţi şi un grup de copii care urmează acum o
gradiniţă specială. Se speră că mass-media va contribui la depistarea mai exactă a
acestor persoane în vederea integrării lor sociale. Desigur, ne-am bucura să avem
cât mai puţine cazuri de persoane cu sindrom Usher în ţara noastră dar existenţa
73
 acestora nu poate fi ignorată iar educarea şi integrarea lor se impune cu stringenţă.
În perspectivă, se urmăreşte asigurarea unor servicii comunitare, educarea copiilor
cu surdocecitate cât mai devreme posibil şi organizarea timpului liber în vederea
socializării lor.
Spre deosebire de acceptarea indivizilor în comunitatea de surzi, care se face
pe baza folosirii limbajului gestual ca principală modalitate de receptare şi
transmitere a informaţiilor, acceptarea persoanelor cu surdocecitate în comunitatea
de surzi nu se bazează pe dimensiunea pierderii auditive sau vizuale, nici pe
modalitatea preferată de comunicare. Acceptarea se face după experienţa
împărtăşită şi înţelegerea dublei pierderi senzoriale, care duce la o izolare deosebită,
mult mai mare decât în cadrul comunitaţii de surzi sau de orbi luate separat.
Din cauza problemelor deosebite de comunicare, surzii au o atitudine negativă
faţă de surzii-orbi şi nu interacţionează cu aceştia. Întrucât surzii, la care vederea se
deteriorează, nu mai văd bine limbajul gestual şi nici nu pot să mai citească de pe
buze ajung la izolare, chiar în cadrul comunităţii de surzi. De asemenea, tulburările
de vedere datorate retinitei pigmentare ridică restricţii faţă de viaţa socială,
limitează şansele de a întâlni oameni şi de a-şi face prieteni. Se ştie că evenimentele
sociale din cluburile surzilor au loc de obicei după amiaza sau seara, fapt ce
constituie încă un impediment pentru surzi-orbi. În situaţiile sociale, surzii se simt
nevoiţi să-i ajute pe surzii-orbi în multe ocazii, să-i ghideze, să interpreteze orice
mişcare ce are loc în cadrul acţiunii ce se desfăşoară, să-i hrănească etc., ceea ce
cere timp şi poate fi jenant. În scopul evitării neajunsurilor semnalate în
interacţiunea dintre surzi şi surzi-orbi se recomandă, printre altele, organizarea de
seminarii dedicate surdo-cecitaţii, la care să participe şi surzii; să se ofere mai multe
informaţii despre surzi-orbi în şcolile pentru surzi, să se încurajeze implicarea
surzilor în ajutorarea persoanelor cu surdocecitate, pentru diminuarea izolării şi a
consecinţelor ei.
Menţionam că chiar dacă reuşim să realizăm cea mai bună antrenare şi
dezvoltare a simţurilor persoanei cu surdocecitate, aceasta continuă să trăiască într-
o lume care nu este accesibilă, sub aspect social şi cultural, dacă aceasta nu-i oferă
ocazia de a o cunoaşte şi de a se integra. Pentru a depăşi aceste bariere, surzii-orbi
au nevoie de urechile şi vederea altor persoane care-i inconjoară, membri ai
familiei, prieteni şi, mai ales, interpreţi special pregatiţi, care să poată asigura
participarea activă a persoanelor cu surdocecitate la viaţa culturală şi socială a
colectivitaţii.
Pierderea progresivă a vederii forţeaza persoanele surde să treacă de la folosirea
limbajului gestual vizual la o formă tactilă a acestuia. Când aceste persoane
”conversează”, ele se ţin de ambele mâini şi îşi regleaza rândul la „vorbit” prin
poziţia şi mişcarea mâinilor în plan vertical şi orizontal. Astfel, în poziţia de
„monolog” ambele mâini ale celui care vorbeşte sunt ţinute sub mâinile celui care
ascultă. Când acesta termină mesajul, îşi pune mâinile deasupra mâinilor fostului
74
ascultător. În poziţia de „dialog”, ambele persoane au mâinile în diferite poziţii, dar
acestea rămân constante, atingându-se unele pe altele. Astfel, persoana „A” îşi ţine
mâna dreaptă sub mâna stângă a persoanei „B” şi mâna stângă deasupra mâinii
drepte a lui „B”. Această poziţionare a mâinilor înseamnă că ”A” şi „B” nu mai
trebuie să-şi schimbe poziţia mâinilor in cursul tranziţiilor.
Atât poziţia de dialog cât şi cea de monolog cer un volum egal de colaborare din
partea participanţilor la conversaţie. De exemplu, gesticulatorul înregistrează dacă
ascultătorul înţelege mesajul iar ascultătorul foloseşte semnalele din canalele de
răspuns in cursul „conversaţiei”.
Poziţia de „monolog” este folosită adesea în situaţiile de interpretare şi în
conversaţiile între persoanele cu surdocecitate când „vorbitorul” are multe de spus
sau când acesta este stângaci. În reglementarea rândului la „vorbit”, există diferenţe
în folosirea planurilor orizontale şi verticale. Astfel, gesticulatorul poate folosi patru
niveluri conversaţionale diferite pentru a semnala, de exemplu, schimbarea rândului
la vorbire, prin coborârea mâinii sale la nivelul de schimbare după ce a transmis
mesajul. Planul orizontal este împărţit în trei zone diferite: una apropiată de pieptul
celui care vorbeşte, alta aflată la mijlocul distanţei dintre corpurile participanţilor la
discuţie, care semnifică terminarea mesajului şi a treia, aflată lânga pieptul
ascultătorului, care acum a devenit „vorbitor”. Astfel, persoanele cu surdocecitate
îşi reglează rândul la vorbit prin mişcarea mâinilor lor atât în plan vertical cât şi în
plan orizontal. Dacă persoana cu surdocecitate a folosit anterior limbajul gestual,
acesta ar putea fi forma preferată de comunicare, cu toate că recepţia poate necesita
trecerea la modalitatea tactilă sau ajustată la un spaţiu mai mic în cadrul „vederii în
tunel”.
O persoană surdă care a fost educată prin metode orale, poate învăţa să
primeasca informaţia prin metoda lui TADOMA. Aceasta este o tehnică tactilă
pentru cititrea de pe buze. Persoana surdă aşează degetul mare pe buzele
vorbitorului şi împrăştie celelalte degete, cu fineţe de-a lungul bărbiei, gâtului şi
fălcilor acestuia, pentru a simţi mişcările organelor implicate in producerea
sunetelor, inclusiv vibraţiile coardelor vocale.
Totodată, ascultătorul poate folosi diferite semne pentru a-i da de înţeles
„vorbitorului” să continue mesajul întrerupt, să-şi exprime acordul sau dezacordul
într-o anumită chestiune. Toate aceste semnale sunt denumite „back channelling”,
un fel de feed-back, fiind dirijate prin diferite semnale tactile sau non-verbale de
atingere sau de strângere a palmei celui care „vorbeşte”.
Helen Keller este unul din cele mai bune exemple cunoscute despre o persoană
care a orbit şi asurzit în primii ani de viaţa datorită unei boli. Ea a preferat
comunicarea prin dactilare combinată cu alfabetul uni-manual. O situaţie similară
prezintă Olga Shorokodova. La noi în ţară este bine cunoscut cazul lui Vasile
Adamescu, care a asurzit şi orbit în primii doi ani ai copilăriei sale. El a fost
demutizat de cea care îi va deveni mai târziu soţie până la moartea acesteia. El a
75
urmat cursurle şcolii de nevăzători din Cluj-Napoca, a obţinut bacalaureatul şi s-a
înscris la facultatea de psihopedagogie specială, după absolvirea căreia a devenit
primul profesor surd-orb din România. A lucrat mai mulţi ani la liceul de nevăzători
din Cluj şi a devenit bine cunoscut în lumea surdopedagogiei prin vizitele pe care
le-a facut împreună cu profesorul universitar VALER MARE în diferite ţări, cu
ocazia unor manifestări interne şi internationale ale specialiştilor în domeniu.
In funcţie de resturile de vedere ale persoanelor cu surdo-cecitate se poate folosi
limbajul dactil sau mimico-gestual. De asemenea, dacă aceste persoane au resturi
auditive, se recomandă folosirea vorbirii orale şi a protezelor de amplificare. Însă,
pentru a lua o decizie referitoare la introducerea scrierii „Braille” ca mijloc de
comunicare, trebuie să se ţină seama de mai mulţi factori cum ar fi: vederea
reziduală disponibilă, stabilitatea deficitului vizual, complexitatea deficienţei,
capacitatea de receptare şi de integrare a informaţiei tactile, etc.
Înterpretarea pentru de surzii-orbi cere câte un interpret la fiecare client,
deoarece nevoile fiecărei persoane cu surdocecitate diferă de la una la alta. De
asemenea, oboseala fizică a interpreţilor şi a clienţilor este mai mare din cauza
strângerii constante a mâinilor în timpul transmiterii şi recepţionării mesajelor. În
recepţionarea informaţiei tactile, clientul cheltuieşte un mare volum de energie prin
ţinerea mâinilor într-o poziţie incomodă pe perioade lungi de timp. De aceea, el ar
prefera să stea pe un scaun cu braţe şi cu coatele sprijinite de tăblia unei mese. Dupa
cca 15-20 de minute se recomandă să se fac pauză. Interpretul trebuie sa fie atent la
semnalele prin care persoana cu surdocecitate doreşte să-l întrerupă cu o întrebare,
un comentariu, când nu înţelege ceva sau când doreşte să facă o pauză.
Printre surzi-orbi există mai multe căi posibile de semnalare pe care un
interpret trebuie să le cunoască. Chiar dacă clientul este orb, este de dorit să se
menţină contactul ocular. Faţa persoanei cu surdocecitate poate să indice o lipsă de
înţelegere, prin o expresie de mirare, o inţelegere activă, prin o inclinare a capului,
dorinţa de a pune o intrebare etc. semnale non-verbale pe care cei care au folosit
vederea înainte de a orbi tind să le folosească în continuare.
Într-un grup unde sunt prezenţi atât surzi cât şi surzi-orbi, este posibil ca
surzii inşişi să acţioneze ca interpreţi pentru persoanele cu surdocecitate. Fiecare
din interpreţii surzi de legătura va sta astfel încât să-l poată vedea pe interpretul
auzitor şi va transmite mesajul către clientul surd-orb. Când persoana care vorbeşte
o face în limbaj gestual, un interpret transmite cu voce iar ceilalţi interpreţi surzi
lucrează cu clienţii surzi-orbi, putând să-i ajute inclusiv la telefoanele cu text.
Surse bibliografice:
- Frishberg, N.: Interpreting for deaf-blind people. În: Interpreting. An
Introduction. Rochester, New York 1994, p. 157-161.
- *** Evaluarea copilului cu surdo-cecitate. Indrumător metodic. Editura
,,Semne”, Bucureşti, 2003. Traducere de Andrea Hathazi.

76