Sunteți pe pagina 1din 244

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Teză de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conducător ştiinţific:

Prof. Dr. Mihail E. IONESCU

Doctorand:

Dan Sorin MIHALACHE

Bucureşti

2008

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Cuprins

I. Introducere

3

A. Motivaţia şi obiectul cercetării

3

B. Cadrul conceptual-metodologic

4

C. Sistemul internaţional: criterii de analiză

8

D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre uni- sau

multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională

13

II.

Definirea conceptelor de Europa Centrală

30

A.

Conceptul politic

30

B.

Conceptul geopolitic/geostrategic

36

C.

Conceptul geografic

50

D.

Conceptul cultural

54

III.

Europa Centrală în anii `90– trăsături generale

61

A.

Dimensiunea politică a schimbărilor: sistemele politice

61

B.

Transformări economice şi integrare regională

86

IV.

Europa centrală în proiecţia „Marilor Puteri”

94

A.

Statele Unite

94

B.

URSS/ Federaţia Rusă

101

C.

Germania

109

D.

Franţa

116

E.

Marea Britanie

120

F.

Italia

123

V.

Structuri de cooperare în Europa Centrală

127

A.

Cooperarea după sfârşitul Războiului Rece: Iniţiativa Central-Europeană, Grupul

de la Vişegrád, CEFTA

127

VI.

Integrarea Europei Centrale în NATO şi Uniunea Europeană

146

A.

Etapele extinderii spre Est a NATO

146

B.

Integrarea europeană - valul Luxemburg-Helsinki

162

VII.

România şi Europa Centrală. Abordări teoretice şi acţiune diplomatică

172

A.

Perioada ante-1989

172

B.

Noua semantică politică: dispariţia Europei Centrale

189

C.

După căderea comunismului

192

VIII.

Bibliografie

229

1. Publicaţii periodice

229

2. Programe şi rapoarte

229

3. Surse electronice

230

4. Memorii şi interviuri

230

5. Studii şi cărţi

231

6. Metodologie. Teorie politică

242

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

I.

Introducere

A. Motivaţia şi obiectul cercetării

După mai bine de trei decenii de uitare, pe la mijlocul anilor `80 „Europa Centrală” a revenit în vocabularul politic din spaţiul european şi nord-american. Căderea neaşteptată a comunismului în Europa şi retragerea trupelor sovietice din statele Europei de Est, urmată de dezintegrarea URSS au amplificat prestigiul, rolul şi, ca atare, polisemia noţiunii de „Europa Centrală”. Tema „central-europeană” a fost abordată şi în spaţiul politic şi intelectual românesc. Zona transilvăneană a cunoscut o apetenţă aparte pentru dezbaterea acestui subiect. O primă explicaţie pentru redescoperirea sau chiar „inventarea” temei „Europei Centrale” ţine de dorinţa de „a fugi din Balcani”. Spaimele create de o potenţială „balcanizare” a fostului lagăr socialist explică, într-o oarecare măsură, resurecţia „central- europenismului”. Altă explicaţie este legată de anumite speranţe de tip conservator, pentru recrearea unor structuri politice de tip federativ, inclusiv prin modificarea graniţelor create prin sistemul de la Versailles. De asemenea, „Europa Centrală” s-a profilat, în anumite momente, ca parte a unei strategii a marilor puteri pentru creare unor noi structuri de cooperare în spaţiul fostului Tratat de la Varşovia. Acestea sunt doar câteva observaţii preliminare, care vor fi explicate şi extinse pe parcursul cercetării, dar care sunt suficiente pentru a indica faptul că „Europa Centrală în anii `90” nu este un subiect marginal. În raport cu realităţile politice, culturale şi psihologice ale anilor `90, am considerat oportună studierea temelor circumscrise Europei Centrale dintr-o dublă perspectivă: i) a modului în care acest subiect s-a inserat şi a devenit parte a relaţiilor internaţionale contemporane; ii) a felului în care România a reacţionat faţă de conceptul de „Europa Centrală”, aşa cum s-a dezvoltat el în prima parte a anilor `90.

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Obiectul cercetării noastre îl reprezintă, aşadar, „Europa Centrală”, din mai multe puncte de vedere: i) diferitele concepte care au fost propuse de-a lungul secolului XX, şi funcţiile acestora; ii) realităţile politice şi economice ale Europei post-comuniste; iii) raportarea puterilor regionale şi a celei globale, Statele Unite faţă de acest spaţiu în anii `90; iv) formele de cooperare politică, economică sau militare dezvoltate în zonă; v) România ca parte a spaţiului supus cercetării noastre.

B. Cadrul conceptual-metodologic

Identificarea precisă a obiectului prezentei cercetări reclamă trecerea la a doua etapă, şi anume construirea şi analiza cadrului conceptual-metodologic pe care se fundamentează demersul nostru. O observaţie esenţială este aceea că acest studiu nu este bazat pe metodologia unei singure discipline mature. Prin natura subiectului ales suntem obligaţi la o cercetare care să includă mai multe metode de investigare a realităţii. În literatura metodologică internaţională există puncte de vedere diferite dacă o cercetare poate fi interdisciplinară, sau doar una bazată pe metoda „hibridării”. Mattei Dogan produce o demonstraţie destul de convingătoare în legătură cu faptul că termenul de „cercetare interdisciplinară” este inadecvat, din mai multe motive 1 . Unul ţine de „igiena” cercetării, şi anume de faptul că unui om de ştiinţă îi este imposibil să fie cu adevărat multidisciplinar, să cunoască în profunzime mai multe discipline fundamentale. Un al doilea argument este şi mai important: cercetarea „multidisciplinară” determină o alternanţă a demersurilor, care nu permite aproape niciodată o întâlnire a disciplinelor, având ca rezultat, în cel mai bun caz, un paralelism util, dar nu o sinteză. Soluţia pentru a ieşi din impasul creat de creşterea volumului informaţiilor, multiplicarea disciplinelor şi fragmentarea acestora este

1 Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Alternative, 1999, p.356-391; Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997 şi Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Alternative, Bucureşti, 1993

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

hibridarea, definită ca o suprapunere a segmentelor de discipline, o recombinare a cunoştinţelor în noi domenii specializate 2 . Trunchiul cercetării noastre îl reprezintă relaţiile internaţionale, care sunt o disciplină matură sub aspectul metodologiei, teoriei şi al acumulării informaţiilor de natură factuală 3 . Relaţiile internaţionale se află însă într-o comunitate metodologică, dată de coexistenţa parţială a aceluiaşi domeniu de cercetare, cu istoria, economia, istoria ideilor, sociologia politică. De la istorie preluăm perspectiva diacronică asupra subiectului, precum şi metoda genealogică. Din domeniul sociologiei politice utilizăm metodele şi conceptele privitoare la partidele politice, sistemele electorale, formele de guvernământ ş.a. De asemenea, folosim cercetările sociologice cantitative şi calitative pentru măsurarea diferitelor variabile sociale. Macroeconomia este esenţială pentru analiza şi înţelegerea profilului economic al Europei Centrale. Cu ajutorul istoriei ideilor vom putea să înţelegem mult mai bine diferitele concepte culturale privind identitatea „Europei Centrale”. Există deja o bogată tradiţie în relaţiile internaţionale a studiilor construite pe o singură teorie, din care derivă un set de ipoteze ale cercetării, care se doresc apoi a fi verificate printr-un studiu. Fără a contesta valoarea ştiinţifică a unei astfel de abordări, considerăm că o asemenea strategie de cercetare nu este pe deplin satisfăcătoare pentru atingerea obiectelor de studiu enunţate deja. Pentru a oferi mai multă claritate demersului nostru să luăm următorul exemplu: tema „Europei Centrale” poate fi studiată prin teoria realistă, încercând să vedem cum se aplică teoria balanţei de putere la spaţiul cercetat în secolul 20. Credem că un astfel de exerciţiu ştiinţific poate fi foarte interesant şi chiar util în termeni practici. Însă, cercetarea „Europei Centrale în anii `90” nu poate fi redusă doar la acest tip de abordare ştiinţifică. Problema Europei Centrale trebuie studiată şi din perspectivă geopolitică, iar mai mulţi autori au deja contribuţii în acest sens 4 . Cercetarea „spaţiului”, a „puterii”, a „populaţiei” Europei Centrale sunt teme clasice pentru abordarea de tip geopolitic.

2 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Tritonic, Bucureşti, 2006, p. 34

3 Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006

4 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Diogene, Bucureşti, 1995; Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Europa Centrală este obiect de studiu şi din perspectiva teoriei modernizării. Definim „modernizarea” ca fiind procesul macrosocietal prin care se produce separarea graduală a sferelor societăţii. Politica şi administraţia devin distincte, sfera publică şi cea privată cunosc şi ele o delimitare mai clară. Lumea modernă (inclusiv statul bunăstării) este văzută ca fiind produsul a două schimbări revoluţionare – nu numai „revoluţia industrială”, ci şi cea politică, ce a transformat membrii societăţii din subiecţi în cetăţeni. În aceeaşi filiaţie filosofică se înscrie şi teoria democratizării, care cunoaşte mai multe variante. Există o bogată literatură dedicată problemelor democratizării statelor post- comuniste. Schimbarea de sistem a statelor din spaţiul ex-comunist a fost integrată în aşa- numitul „al patrulea val al democratizării” 5 , care urmează democratizării unor state din America Latină şi Asia, cuprinse în al treilea val 6 . Prezentarea, chiar şi schematică a diferitelor perspective teoretico-metodologice din care poate fi abordată tema „Europei Centrale” justifică adoptarea unei strategii de cercetare de tip mixt, o îmbinare a cercetării de tip descriptiv cu cea inductivă. Cercetarea de tip descriptiv are rolul de a răspunde la întrebările „cum?”, „când?”, „unde?”. Metoda inductivă o utilizăm pentru două scopuri: definirea obiectivelor exploratorii şi descriptive precum şi pentru a răspunde la întrebarea „de ce?”, cu un evident rol explicativ. Cercetarea noastră nu are o singură ipoteză, centrală, care să fie testată prin analiza a diferite elemente ale câmpului politic. Design-ul acestei cercetări a fost construit prin acumularea unor ipoteze de lucru, implicite sau explicite, cauzale sau descriptive, care au rolul de a orienta cercetarea pentru înţelegerea sau descrierea anumitor evenimente, decizii sau fenomene istorice. Ca atare, această cercetare a fost proiectată prin ridicarea unei reţele de ipoteze. Una dintre ipotezele centrale ale studiului nostru, de inspiraţie geopolitică, este aceea că „redefinirea conceptuală a Europei Centrale este determinată de schimbările din raporturile de putere de la nivel european

Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999; Vasile Puşcaş ed., Central Europe since 1989. Concepts and Developments, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000; Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est 1990-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000;

5 Michael McFaul, „The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative Transitions in the Postcommunist World”, în World Politics, Vol. 54, January 2002, pp.212-244. Autorul analizează cele mai importante teorii şi ipoteze de lucru referitoare la democratizarea Europei de Est.

6 Vezi Revista română de ştiinţe politice, vol.2, no.1, aprilie 2002 dedicată teoriei democratizării, care cuprinde o parte din textele importante despre acest subiect

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

sau internaţional” 7 . Din teoria modernizării mai putem deduce şi alte ipoteze cu un grad ridicat de generalizare: „modernizarea societăţilor post-comuniste a depins de structura sistemului politic”; „factorii exogeni au influenţat procesul de modernizare socială şi politică”; „diferenţierea intra-regională în Europa Centrală a depins şi de gradul de urbanizare a fiecărui stat”. Alături de aceste ipoteze ale cercetării noastre, pe parcursul fiecărui capitol vor fi propuse asumpţii cu un grad mai scăzut de generalizare, pentru a explica diferite subteme. „Europa Centrală” ca temă de acţiune politică şi reflecţie intelectuală a împlinit de curând un secol, dacă plecăm de la Mitteleuropa (1915) lui Friedrich Naumann. De-a lungul vremii a apărut o bogată literatură dedicată acestui subiect, s-au înfiinţat catedre universitare, instituţii de cercetare care au ca obiect de studiu sau chiar în titulatură „Europa Centrală” sau „Mitteleuropa”. Ţinând cont de această realitate, problema principala cu care se poate confrunta un cercetător este bogăţia şi diversitatea surselor, nu sărăcia lor. Totuşi, acest studiu este realizat pe mai multe tipuri de surse. În lipsa documentelor arhivistice pentru perioada post-1989, cercetarea noastră este fundamentată, în majoritate, pe consultarea unor surse deschise, publice. Mass-media este o sursă importantă pentru cercetătorul imediatului, aplicând, desigur, selecţia critică şi verificarea multiplă a informaţiilor. Informaţiile statistice, multe dintre acestea accesibile pe Internet, reprezintă o altă sursă importantă de documentare. Sondajele de opinie, informaţiile transmise de instituţiile statului sunt alte surse semnificative. Rapoartele şi studiile unor instituţii şi organizaţii internaţionale sunt incluse în substanţa factuală a acestei cercetări. Tratatele internaţionale sunt esenţiale pentru substanţa unui studiu de relaţii internaţionale. Acestor surse de informare li se adaugă bibliografia privind teoria relaţiilor internaţionale şi metodologia cercetării sociale, precum şi o foarte diversă literatură internaţională de specialitate care are ca obiect diferite teme legate de Europa Centrală în anii `90. Dintre publicaţiile periodice o menţiune specială o acordăm Central Europe Review, ce apare la Praga din 1999 şi A Treia Europă, editată de fundaţia omonimă de la Timişoara. O categorie aparte o reprezintă site-urile de Internet dedicate Europei Centrale, cele mai importante fiind Central Europe Online (www.einnews.com/centraleurope/), cel dedicat Grupului Visegrad

7 O teză similară a fost avansată de Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997, p.18

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

(www.visegradgroup.eu), precum şi Transitions Online (www.tol.cz), care încearcă să acopere informaţional întreaga zonă. Site-urile sunt în limba engleză dar şi în limbi regionale.

*** În finalul acestui subcapitol trebuie să spunem că studiul nostru are limite inerente. Un prim set de limite ale acestei cercetări este cel rezultat din informaţiile accesibile până în momentul finalizării lucrării. Este un risc asumat acela ca anumite evenimente să apară ulterior într-o altă perspectivă, după ce alte surse vor fi accesibile în viitorul imediat sau mai îndepărtat. Totuşi, considerăm că această limitare nu este fundamentală şi nu invalidează cercetarea noastră, fiind specifică studiilor de relaţii internaţionale. A doua limitare a acestei cercetări este una de tip cantitativ. Bogăţia informaţiilor, a amănuntelor ar fi impus, poate, o tratare mult mai amănunţită a multor subiecte sau cercetarea mai largă a contextului sau actorilor în desfăşurarea unor evenimente. Pentru a realiza totuşi un echilibru intern al acestui studiu, am decis ca anumite subiecte, care sunt deja analizate în mod extensiv de alte cercetări, să aibă o pondere mai restrânsă decât cea care ar putea fi considerată potrivită de alţi specialişti în relaţii internaţionale sau ştiinţe sociale. Este o opţiune asumată încă de la început.

C. Sistemul internaţional: criterii de analiză

Staneley Hoffman consideră că factorii şi activităţile care susţin politicile externe ale statelor constituie resursa principală de putere prin care lumea este structurată şi restructurată permanent 8 . Holsti vorbeşte despre procese politice la nivel internaţional, în diferite contexte, care determină interacţiuni multiple şi asimetrice între state şi societăţi 9 . Toate statele sunt acum membre ale societăţilor de state şi ele împreună şi-au asumat respectarea unor norme şi reguli elementare de asociere. Nu mai există graniţe între sistemele lumii, toate entităţile politice şi societale sunt interconectate, ele aparţinând

8 Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale contemporane, Dacia, Cluj.Napoca, 1998, p.10

9 K. Ole Holsti, International Politics. A Framework for Analysis, New Jersey, 1995, p.13

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

unei suprastructuri numită sistemul internaţional global 10 . Sistemul internaţional este „o colecţie de entităţi politice independente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe), aflate în procese permanente de interacţiune reciprocă 11 .

Studiul sistemului internaţional implică analiza unităţilor din sistem, conduita tipurilor de actori (conflict şi/sau cooperare), natura interacţiunilor, singulare sau multiple, care se stabilesc între ei (militară, diplomatică, economică, tehnologică, cultural-ştiinţifică, legal-juridică), precum şi analiza contextelor internaţionale. Prin urmare, abordarea vieţii internaţionale prin intermediul teoriei sistemelor implică observarea actorilor şi a raporturilor dintre ei. Modificarea naturii, respectiv a tipului de actori influenţează raporturile dintre aceştia, respectiv întregul sistem. Mai mult, observarea transformărilor la nivelul actorilor ne dă măsura transformării sistemului însuşi 12 .

Teoreticienii relaţiilor internaţionale 13 folosesc cel puţin cinci criterii de analiză comparativă a sistemului internaţional: criteriul stabilităţii frontierelor; natura unităţilor aflate în jocul internaţional; structura sistemului; forme majore ale interacţiunii sistemului (între unităţi); regulile care guvernează aceste interacţiuni.

Vasile Puşcaş delimita 14 trei domenii importante de analiză:

i) politica externă: statul A deţine resurse, formulează politici, stabileşte scopuri, îşi exprimă aspiraţii. Toate acestea sunt operaţionalizate prin obiective şi acţiuni şi sunt în implementate în mediul internaţional, care devine mediul în care statul B interacţionează cu statul A.

ii) politica internaţională: actorii A şi B - care pot fi stat sau non-stat - îşi fixează anumite obiective, întreprind acţiuni şi au diferite reacţii ca efect la aceste acţiuni.

10 Ibidem , cap2, p.34 11 Holsti, op. cit, apud. Puşcas, op.cit, p.18

12 Ioan Mircea Paşcu, Teoria relaţiilor internaţionale, suport de curs pentru master ştiinţe politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 1999, p.4

13 Puşcaş, op.cit, p.24

14 Ibidem, p.9

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

au loc

interacţiunile dintre actorii sistemici: stat > stat, stat > non-stat, non-stat < non- stat.

iii) sistemul

internaţional: sistemul

internaţional

este

contextul

în care

Principalele paradigme de interpretare a sistemului internaţional actual 15

Teoria realismului politic se întemeiază pe concepţia unui sistem de tip anarhic, ca urmare a absenţei unei autorităţi centrale care să caute să obţină mai multă putere. „Dacă nu se poate reforma comportamentul statelor, cel puţin poate fi controlat”. 16 Principalele trăsături ale realismului politic ca şi paradigmă interpretativă a sistemului internaţional sunt: i) recursul la istorie, atât ca sursă pentru ipotezele de lucru, cât şi ca modalitate de verificare a acurateţei afirmaţiilor, care decurg din „caracterul peren al puterii şi a comportamentului bazat pe putere” 17 ; ii) studiul multiplelor faţete ale comportamentului omenesc, ca sursă de apariţie a unui nou curent în ştiinţe politice, behaviorismul 18 ; iii) personificarea statului, respectiv tratarea unui actor colectiv ca un actor individual, pentru o mai bună înţelegere a comportamentului său; iv) accentul pus pe triada „interes naţional-securitate-putere”, interesul naţional fiind un element clar definit.

Unul din cei mai proeminenţi teoreticieni realişti, Hans Morgenthau, caracterizează echilibrul internaţional 19 prin lupta pentru putere, care îi pune faţă în faţă pe cei care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi cei care vor să o schimbe. Ordinea mondială are două trăsături principale: balanţa necesară a puterii şi mecanismele sale normative. În concepţia sa, balanţa puterii este rezultatul luptei pentru putere prin care este asigurată stabilitatea internaţională şi independenţa naţională 20 , dar ea nu poate să ofere garanţii de limitare a conflictului, dimpotrivă, uneori chiar îl provoacă.

15 Henry R. Nau, Perspectives on International Relations: Power, Institutions, and Ideas, Washington, DC:

CQ Press, 2006, passim

16 Stefano Guzzini, Realismul şi relaţiile internaţionale, Institutul European, Bucureşti, 2000, p.28

17 Ibidem, p. 11

18 Paşcu, op.cit. p.29

19 Hans Morghenthau, Politics among Nations: the Strugle for Power and Peace, the 3 rd edition, New York:

Knopf , 1948, apud Guzzini, op.cit, p.67

20 Ibidem, p.70

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Prin urmare, datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional, statele nu au altă soluţie decât să caute să maximizeze, prin orice mijloace, puterea de care dispun, iar echilibrul puterii devine în ultimă instanţă echilibrul puterii militare 21 . Trăsăturile comune ale neorealismului cu realismul ar fi: accentul deosebit pus pe rolul statului; puterea este un scop, dar şi un mijloc pentru atingerea altor scopuri; actorii se comportă raţional. Kenneth Waltz 22 sublinia faptul că funcţiile sunt diferenţiate doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în cadrul sistemului internaţional. Din moment ce sistemul este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă grijă de toate funcţiile sale esenţiale, întrucât nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului mondial al guvernelor. Cu toate acestea, Waltz remarcă existenţa unei diviziuni a muncii în interiorul proceselor externe, care conduc la adâncirea interdependenţelor şi determină, în cadrul proceselor interne, adâncirea integrării. Cea mai importantă caracteristică 23 pentru analiza sistemului actual rămâne faptul că o structură este definită de distribuţia capacităţilor între unităţile sale. De aceea, sistemele urmează a fi diferenţiate după numărul polilor puterii în care are loc competiţia internaţională, este vorba despre „o schemă după care este distribuită puterea” 24 . Dat fiind caracterul anarhic al domeniului internaţional, lupta pentru supravieţuire va conduce la o dilemă a securităţii care îşi va găsi exprimarea în contextul general în care fiecare se ajută pe el însuşi. Deşi un astfel de sistem, nu conservă în mod necesar toate distribuţiile date ale puterii, structura va influenţa în aşa fel încât sistemul să tindă inevitabil să refacă o balanţă perturbată a puterii, aceasta fiind cel mai bun mecanism de supravieţuire a sistemului 25 . În ceea ce priveşte caracterul unităţilor în sistem, Waltz precizează 26 că sistemul nu depinde de toţi actorii, ci doar de cei mai importanţi. El face precizarea că, sub raport economic, statul naţional încetează să mai constituie entitatea fundamentală, respectiv actorul principal, pregătind astfel terenul pentru abordarea transnaţională a sistemului internaţional. Prin urmare, diferenţierea nu este dată atât de tipul de funcţie, cât de ponderea lor, adică de

21 Paşcu, op.cit., p.30

22 Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Reading:Addison_Westley, 1979 apud. Guzzini, op.cit,

p.237

23 Ibidem, p.241

24 Idem

25 Ibidem , p.242

26 Paşcu, op.cit, p.33

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

distribuţia puterii în cadrul sistemului. Concluziile lui Waltz deschid un nou câmp de analiză, neorealismul, care încorporează într-o formă mai elaborată dimensiunile realismului politic împreună cu descoperirile ştiinţifice realizate între timp în domeniul de analiză a sistemului internaţional, şi anume: valoarea puterii este un mijloc de menţinere a autonomiei în faţa forţei celorlalţi; proporţionalitatea între amploarea puterii şi multiplicarea opţiunilor; libertatea de acţiune mai mare a celor puternici faţă de cei mai slabi; miza acordată de marile puteri menţinerii sistemului (de exemplu, ajutorul financiar acordat de SUA Federaţiei Ruse la începutul anilor `90) 27 .

Prin urmare, sistemul internaţional furnizează „stimulente puternice statelor pentru a căuta oportunităţi de câştigarea a puterii în dezavantajul rivalilor şi în beneficiul lor“ 28 . Sistemul internaţional determină marile puteri să-şi maximizeze puterea pentru că aceasta este singura cale prin care pot să-şi optimizeze securitatea.

Sfârşitul războiului rece schimbă întregul câmp al agendei teoretice şi transformările majore din sistemul internaţional lansează o nouă dispută ştiinţifică în domeniul relaţiilor internaţionale. Emergenţa cooperării între statelor rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea puterilor divergente, o relativă stabilitate în interiorul sistemului internaţional face ca teoriile existente de până atunci să nu mai poată oferi explicaţii suficiente, întrucât dispăruseră cauzele anticipate ale schimbării 29 . Este vorba de ascensiunea teoriilor instituţionaliste, apărute ca şi contrareacţie la neorealism 30 , care susţin că unica sursă de stabilitate şi securitatea în sistem o constituie instituţiile internaţionale. În concepţia politologului Mearsheimer, instituţiile sunt „un set de reguli după care statele cooperează şi se află în competiţie unele cu altele“ 31 ; cu toate acestea, ele nu prezintă garanţii de asigurare a securităţii şi stabilităţii internaţionale după perioada războiului rece. Singurul caz de existenţă a unui sistem operativ de securitate colectivă a fost Liga Naţiunilor, dar şi aceasta a eşuat în procesul de menţinere a păcii. Mai mult, atât

27 Ibidem, p.34

28 John J.Mearsheimer, The Tragedy of the Great Power Politics, University of Chicago, W.W Norton & Company, New York, London, 2001, p.21

29 Richard Ned Lebow şi Thomas Risse Kappen, International Politics Theory and the End of the Cold War,New York, Columbia University Press, 1995, p.292 apud. William C. Wohlforth, „Reality Check- Revising Theories of International Politics in Response to the End of the Cold War” în World Politics, vol. 50, no.4, 1998, p.657

30 John J Mearsheimer, op.cit. p.5

31 Paşcu, op.cit.p.35

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

activităţile de menţinere a păcii, cât şi tehnica concertului internaţional funcţionează după altă logică decât cea a securităţii colective 32 . Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin îi răspund 33 lui Mearsheimer, propunând un compromis: instituţiile sunt o creaţie a statelor şi prin urmare, ele rămân valoroase în comportamentul lor internaţional.

D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre uni- sau multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională

Pe parcursul celor patru decenii şi jumătate ale războiului rece s-a consolidat metodologic şi instituţional o mai veche disciplină: teoria relaţiilor internaţionale. Preocupările teoreticienilor au vizat înţelegerea naturii sistemelor internaţionale, a tipurilor de interacţiuni dintre actori, a elementelor care configurează puterea etc. Aceste preocupări intelectuale, care depăşeau cu mult graniţele conceptuale ale istoriei diplomatice specifice secolului al XIX-lea, erau orientate spre a oferi soluţii politicienilor şi administraţiei. În contextul războiului rece a apărut o ramură specială a relaţiilor internaţionale, sovietologia sau kremlinologia, realizată în institute specializate în studierea regimurilor de tip comunist. Producţia sovietologiei, americane mai ales, este impresionantă cantitativ. Privită din perspectiva încheierii bipolarismului americano-sovietic, marea ei problemă a fost aceea că nu a fost capabilă să prevadă colapsul rapid al sistemului sovietic, să identifice elementele reale care ar putea determina sfârşitul războiului rece. Problema cea mai importantă pentru teoreticienii relaţiilor internaţionale nu este că nu au prevăzut dramaticele evenimente din 1989-1991, ci că nu a prevăzut posibilitatea ca acestea să aibă loc 34 . Am ales pentru a ilustra eşecul sovietologiei un pasaj din cartea finalizată în august 1988 a unuia din cei mai importanţi cercetători ai spaţiului sovietic, Zbigniew Brzezinski: „Este probabil ca problema tranziţiei post-comunismului să devină cea mai interesantă soluţie politică şi intelectuală cu privire la ceea ce astăzi mai este cunoscută

32 John J Mearsheimer, „Promisiunea falsă a instituţiilor internaţionale“ în International Security, vol. 20, nr.1, Winter 94/95, Summer 1995

33 Robert Keohane, Lisa L.Martin—„Promisiunea teoriei instituţionaliste” în International Security, Vol.20, No.1, Summer 1995

34 Richard Ned Lebow şi Thomas Risse-Kappen, eds. International Relations Theory and the End of the Cold War, New York, Columbia University Press, 1995

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

drept lumea comunistă. Va fi, după toate probabilităţile, dilema dominantă ce va confrunta peste câteva decenii (s.n.) acea parte a lumii, evidenţiind nu numai soluţii analitice dar şi practice” 35 . Acest pasaj indică faptul că înainte cu un an de prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, puterea sovietică era încă privită ca fiind reformabilă, dar foarte durabilă. „De ce a căzut comunismul?” a fost una din cele mai frecvente întrebări la care a încercat să răspundă abundenta istoriografie post-război rece. Literatura existentă până în acest moment a propus patru mari explicaţii pentru colapsul comunismului sovietic: 1) criza economică; 2) pierderea legitimităţii politice; 3) dezintegrarea produsă de naţionalism şi 4) pierderea încrederii elitelor 36 . Multitudinea de răspunsuri rezultă din cine răspunde la întrebare. Pentru americani comunismul a căzut deoarece Statele Unite prin politica lor au câştigat războiul. Dar care politică? Politica de „îndiguire” a lui Truman, cea de apărare identificată prin numele lui Richard Nixon şi Henry Kissinger, politica drepturilor omului asociată cu Jimmy Carter şi Zbigniew Brzezinski, politica lui Ronald Reagan de a înfrunta „imperiul răului” sau lupta CIA? Pentru Vatican nu există nici o îndoială: Papa Ioan Paul al II-lea şi Biserica Catolică, în Polonia mai ales, au jucat un rol crucial în căderea comunismului 37 . Pentru Rusia post-comunistă dezintegrarea URSS este rodul glasnost-ului şi perestroicii iniţiate de Mihail Gorbaciov. Răspunsul la problema cauzelor determinante ale sfârşitului Războiului Rrece variază în funcţie de paradigma/teoria în care se înscrie respectiva interpretare:

competiţia politică, lipsa încrederii în ideologia comunistă, falimentul economic al sistemului comunist etc. Spre exemplu, marxismul analitic 38 explică sfârşitul comunismului prin faptul că birocraţia sovietică s-a împărţit în două clase (politică şi administrativă), iar ruperea relaţiei dintre aceste două clase conducătoare a determinat pierderea puterii pentru ambele.

35 Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Dacia, Cluj- Napoca, 1993, p.248

36 Tom Mayer, “The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, pp. 758-812 în Social Forces, March 2002, 80 (3)

37 Adam Michnik, “Reflections on the Collapse of Communism”, pp.119-126 în Journal of Democracy, no.11.1 (2000)

38 Tom Mayer, loc. cit., pp.793-795

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Spre deosebire de interpretarea colapsului comunismului prin teoria dinamicii claselor sociale, o altă parte a specialiştilor în ştiinţele socio-politice explică evenimentele din 1989-1991 din Europa Centrală şi de Est prin factorul „cultură politică39 . Interpretarea culturală porneşte de la constatarea faptului că organizaţiile anti-comuniste ale anilor `80 din blocul sovietic erau prea slabe numeric şi prost organizate şi cu toate acestea au reuşit să învingă masiva birocraţie politică şi aparatul militar. O încercare de răspuns la această „enigmă” vine de la Jacques Lévesque 40 care arată că declinul leninismului şi a elitelor intelectuale sovietice, în paralel cu „social-democratizarea” acestora au constituit condiţii importante ale ascensiunii la putere a lui Gorbaciov şi a reformelor iniţiate de acesta. Dacă explicaţia raţionalistă pune decizia Uniunii Sovietice de a abandona Europa de Est pe costurile mari ale menţinerii în situaţia de satelit a statelor zonei, Lévesque arată că Gorbaciov şi echipa sa erau convinşi de importanţa naşterii unei noi ordini internaţionale, în care URSS să joace un nou rol politic şi moral. Conform noii identităţi social-democrate, nu mai era acceptabilă folosirea forţei pentru menţinerea intactă a graniţelor imperiale, aşa cum s-a întâmplat în 1956 în Ungaria şi 1968 în Cehoslovacia. Colapsul comunismului reformist din Germania a condus la eşecul politicii internaţionale ale lui Gorbaciov. Majoritatea analiştilor au căzut de acord asupra cauzei declanşatoare a schimbării internaţionale: eşecul lui Mihail Gorbaciov în efortul de a restructura sistemul intern şi circumstanţele internaţionale. Există însă şi puncte de vedere care îi atribuie un rol cel puţin egal şi lui Ronald Reagan, liderii celor două superputeri contribuind reciproc la transformarea sistemului internaţional 41 . Deşi găsesc explicaţii multiple cauzelor prăbuşirii, ei ajung la un consens: după 1989, creşte incertitudinea asupra prezicerii principalelor evenimente, prin urmare, cresc interpretările divergente.

39 J.C. Sharman, “Culture, Strategy, and State-Centered Explanations of Revolution, 1789 and 1989”, p.1- 24, în Social Science History, vol.27, no.1, Spring 2003

40 Jacques Lévesque The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of California Press, 1997, p.10

41 Vezi Michael Cox (ed.), Rethinking the Soviet Collapse. Sovietology, the Death of Communism and New Russia, London and New York, 1998; Jeremi Suri, „Explaining the End of Cold War: a New Historical Consensus?” pp. 60–92 în Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 4, Fall 2002, p.62

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Data sfârşitului războiului rece variază în diverse lucrări consacrate sfârşitului bipolarismului: alegerile din iunie 1989 din Polonia, începutul exodului est-german în august, decizia ungurilor din septembrie de a deschide graniţa cu Austria, căderea Zidului Berlimului, dispariţia URSS, etc. În ciuda disparităţii punctelor de vedere asupra cauzelor determinante ale colapsului comunismului, studiile de securitate apărute după 1989 sunt congruente asupra a trei mari teme. Prima este aceea că puterea militară a scăzut în importanţă în relaţiile internaţionale. A doua temă comună studiilor de securitate este aceea a nevoii de a regândi relaţiile internaţionale şi securitatea naţională. În sfârşit, studiile de securitate internaţională insistă asupra necesităţii de a include problemele interne şi riscurile asimetrice pe agenda securităţii naţionale 42 .

Motive ale eşecului sovietologiei 43 Sfârşitul Războiului Rece a generat o oarecare situaţie de criză în teoria convenţională a relaţiilor internaţionale. Nici una din cele 2 paradigme principale, neorealismul şi neoliberalismul nu a prezis o modificare a sistemului de o asemenea dimensiune, fapt care l-a făcut pe John Gaddis (1992) să declare ineficienţa obiectului de studiu numit “relaţii internaţionale”, înţelegând prin aceasta sovietologia. Centrul disputelor despre sfârşitul bipolarismului este concentrat în jurul explicaţiilor referitoare la irelevanţa unor comportamente în cazuri specifice. În timp ce istoricii se arată puţin interesaţi de stabilirea cauzelor în vederea realizării unor generalizări cu caracter teoretic, sociologii şi politologii s-au arătat interesaţi tocmai de aceste aspecte. O primă explicaţie a eşecului sovietologiei o constituie sursele folosite în analize. După cum se ştie, monopolul asupra informaţiilor este o trăsătură definitorie a regimurilor totalitare, aşa cum erau cele din blocul sovietic. Astfel, sovietologii au fost nevoiţi să „ghicească” realităţile sovietice plecând de la discursurile şi datele oficiale, în acest sens fiind dezvoltate metode de aproximare a minciunilor propagandei oficiale.

42 David A. Baldwin, “Review Article: Security Studies and the End of Cold War” pp. 117-141 în World Politics, vol.48, no.1, 1996

43 Florin Abraham „Sfârşitul războiului rece şi teoria relaţiilor internaţionale”, în Un destin şi o viaţă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, INST, Bucureşti, 2003, pp. 358-366

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Rezultatele au fost însă sub aşteptări, colapsul rapid al comunismului fiind o surpriză pentru Occident. Eşecul zgomotos al sovietologiei trebuie căutat şi în habitus-ul psihologic existent în rândul cercetătorilor comunismului. Mentalitatea de Război Rece a determinat respectabilizarea comunismului, a făcut ca sistemului sovietic să-i fie atribuite puteri care s-au dovedit mult mai slabe în realitate. Secretomania sovietică a hrănit fanteziile unui stat totalitar hipereficient. În acelaşi timp, studiile asupra sistemului sovietic erau realizate din perspectivă americanocentrică: sensul Războiul Rece a fost văzut ca o rivalitate între cele două mari puteri, fiind neglijat potenţialul statelor cu o mai mică putere de a manipula în interes propriu Statele Unite şi Uniunea Sovietică. 44 Ineficienţa sovietologilor este însă în directă legătură cu baza metodologico- conceptuală utilizată, cu teoriile relaţiilor internaţionale. Teoriile relaţiilor internaţionale (realism, liberalism, instituţionalism, teoriile modernizării) nu au prevăzut emergenţa cooperării dintre statele rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea marilor puteri, refuzul conducerii unei mari puteri de a utiliza forţa pentru menţinerea statutului său internaţional 45 . Din cauza eşecului de a recunoaşte la nivel teoretic probabilitatea acestui tip de schimbări în sistemul internaţional, cercetătorii au rămas imuni după ce aceasta a început să se producă. Eroarea a fost în primul rând de natură conceptuală. Analiştii au început să-şi construiască teoriile bazându-se pe o înţelegere distorsionată, excluzând cauzele importante ale schimbării internaţionale. Analiza istorică a descoperit erori majore între majoritatea ipotezelor care au fost extrase din teorie şi cercetarea realităţilor sovietice. Desigur, există şi apărători ai sovietologiei, care afirmă că aceasta a fost pregătită conceptual să înţeleagă schimbarea, doar că ritmul evenimentelor nu a putut fi anticipat. Principala lecţie a noilor abordări empirice de la sfârşitul Războiului Rece este faptul că natura evenimentului are un rol de esenţial, rol care a fost absent în dezbaterile dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale. În cazul sfârşitului Războiului Rece, există

44 John Lewis Gaddis, “On Moral Equivalency and Cold War History”, în Ethics & International Affairs, vol. 10 (1996)

45 William Curti Wohlforth, “Reality Check: Revising Theories of International Politics in Response to the End of the Cold War”, pp. 650-680, în World Politics, vol.50, no.4, 1998

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

trei forme de imprecizie care fac argumentele pentru teoriile prospective (în primul rând teoria jocurilor) imposibil de a fi susţinute. Prima este problema importanţei cauzale. Dacă argumentele pentru teoriile evaluative nu sunt însoţite de standarde clare pentru estimarea importanţei relative a cauzelor, evenimentele importante vor fi imposibil de remarcat deoarece în munca de cercetare empirică „totul contează”. Spre exemplu, declinul unei mari puteri poate produce mai multe răspunsuri, iar deciziile luate de liderii sovietici necesită înţelegerea liberalizării aspiraţiilor acestora. A doua sursă de imprecizie se referă la mecanismele specifice care leagă cauza de efect. În accepţiunea unor cercetători, eşecul păcii de la sfârşitul Războiului Rece rezultă din înlănţuirea forţelor sociale materiale: modernizare, răspândirea curentului liberal şi democratic de către marile puteri şi tendinţa sistemului internaţional de a pedepsi comportamentul expansionist. Aceste forţe creează stimulente pentru proeminenţa schimbărilor ideatice şi comportamentale. Dimpotrivă, pentru alţi cercetători schimbările de sistem sunt rezultatul schimbărilor normative în constituirea şi legitimitatea politicii internaţionale în blocul sovietic. Al treilea element care determină gradul de imprecizie a argumentelor priveşte acele aspecte ale evenimentelor pe care teoriile încearcă să le explice. Diferitele cauze par să explice într-o măsură mai mare sau mai mică diferite părţi din evenimente. Lucrările empirice demonstrează interdependenţa dintre părţile lor. Imprecizia se referă la importanţa cauzală, mecanismele cauzale şi mai ales explicaţia că nu mai există un sens al competiţiei internaţionale. Disputa dintre teoriile sistemice şi cele structurale, între realism şi liberalism, între teoriile sistemice şi cele privind luarea deciziilor interne au determinat un mixaj de teorii şi metode în încercarea de a explica sfârşitul Războiului Rece. O parte din cercetările apărute asupra sfârşitului războiului rece sunt o combinaţie între comparatismul politic şi teoriile modernizării, integrează politica internă, relaţiile transnaţionale şi rolul ideilor 46 .

46 Ibidem, pp.653-654

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Elemente bibliografice Semnificativ pentru starea de incertitudine în legătură cu viitorul sistemului internaţional este numărul din primăvara lui 1990 al Foreign Affairs în care este reprodusă „telegrama lungă” a fostului diplomat american la Moscova, George Kennan, „America and the Russian Future”, din 1946, publicată şi în Foreign Affairs din 1947, care a stat la baza analizelor americane în legătură cu politica expansionistă a Moscovei. De asemenea, în manualul de geopolitică a lui Jean Carlo, Geopolitica 47 , un capitol se numeşte, în mod semnificativ La geopolitica dopo la fine de guerra fredda tra globalizzazione e balcanizzazione. După sfârşitul Războiului Rece nu a fost abandonată în întregime ideea unui bipolarism Statele Unite - Rusia, (politica „Russia-first”), unul din susţinătorii semnificativi fiind fostul secretar de stat şi ambasador la Moscova, Strobe Talbott. Strategia „Russia-first” nu a fost motivată doar de preocuparea privind soarta arsenalului nuclear al Rusiei şi echilibrele de putere în Eurasia, ci de o viziune pe termen lung la politicii mondiale. În opoziţie cu doctrina parteneriatului ruso-american se află şcoala de gândire a lui Henry Kissinger 48 care vedea constituirea unei lumi pentapolare (Statele Unite, Europa, Uniunea Sovietică, Japonia şi China), în măsură să realizeze un „concert” mondial de putere în echilibru dinamic, un mecanism similar celui care era menit să asigure stabilitatea în Europa în urma Păcii de la Viena din 1815. Marile teorii au apărut pe terenul lăsat liber de eşecul realismului clasic (Morghentau, Kennan) dar şi a neorealismului (Kenneth Waltz) de a oferi explicaţii comprehensive pentru căderea comunismului. Specificul „marilor teorii” (Hegel, Marx) este acela că au o structură congruentă: a) utilizează Mari Teoreticieni; b) explică Marea Istorie; c) realizează Mari Predicţii; d) oferă Mari Critici şi e) dau Mari Sfaturi 49 . Una din cele mai controversate teorii este cea a „sfârşitului istoriei” în varianta lui Francis Fukuyama. Acesta, mai întâi în The End of History, „The National Interest”, (vara 1989) şi pe larg în Sfârşitul istoriei şi ultimul om 50 crede că victoria capitalismului

47 Jean Carlo, Geopolitica, Editori Laterza, 1995

48 Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon Shuster, 1994

49 Philip Abbot, „<Big> Theories and Policy Counsel: James Burnham, Francis Fukuyama, and the Cold War”, p.417-430, în The Journal of Policy History, vol.14, no.4, 2002, p.419

50 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, Bucureşti, 1994

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

asupra comunismului a însemnat „sfârşitul istoriei”, nu în sens evenimenţial, ci hegelian, de sfârşit al proceselor istorice, al ideologiilor, istoria culminând cu liberal-democraţia 51 . Războaiele din Golf, crizele din fosta Iugoslavie, terorismul internaţional cu atentatele de la 11 Septembrie 2001 sunt dovezi ale faptului că filozofia optimistă a instaurării prosperităţii şi libertăţii este foarte departe de adevăr. În contradicţie cu viziunea optimistă a sfârşitului istoriei, a doua mare teorie controversată este cea a „ciocnirii civilizaţiilor”, în varianta lui Samuel Huntington 52 . Acesta interpretează conflictualitatea geopolitică în termenii ciocnirii între civilizaţii. Huntington postulează cinci motivaţii pentru ciocnirea între civilizaţii: 1) diferenţele dintre civilizaţii sunt fundamentale şi ireductibile, şi nici o civilizaţie nu vrea să renunţe la propria identitate şi specificitate; 2) tehnologia a determinat scăderea importanţei distanţei ca element de separaţie; 3) „reîntoarcerea la sacru”, „renaşterea lui D-zeu” constituie un puternic element de coeziune care îşi asumă o mare valoare politică; 4) deşi Occidentul constituie un element de atracţie pentru elitele din întreaga lume, acestea încearcă să îşi găsească rădăcinile ca reacţie la cultura de masă difuzată în lume prin hegemonia asupra mijloacelor de comunicaţie exercitată de Statele Unite. Ca reacţie la „imperialismul” drepturilor omului, a libertăţii şi a democratizării de tip occidental apare reafirmarea valorilor radicale şi indigene, a Islamului şi Hinduismului, sub forma radicalismului religios; 5) diferenţele culturale şi religioase sunt prea profunde, mai puternice decât cele politice şi economice. Huntington postula că unicul pericol adevărat împotriva preeminenţei Occidentului rămâne posibilitatea unei alianţe între civilizaţia confuciană şi cea islamică. Aceasta este periculoasă în acelaşi timp şi pentru Rusia ca şi pentru restul Europei. De aceea, este necesar ca Federaţia Rusă să susţină Occidentul. Unica putere majoră departe de „zona de fractură” a combinaţiei confuciano-islamice este Statele Unite, care trebuie să intervină în apărarea Europei. Mai multe critici i s-au adus teoriei ciocnirii civilizaţiilor: este un instrument de a menţine coeziunea Occidentului inventând un pericol după dispariţia URSS; că este

51 pentru o abordare comparativă între teoria lui Huntington şi cea a lui Fukuyama vezi Stanley Kurz, “The Future of History”, în Policy Review, no. 113, (June and July 2002) 52 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 2001 şi “If Not Civilizations, What?”, Foreign Affairs, 1993, vol.72, Nov/Dec, pp.186-194

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

maniheică, excluzând posibilitatea unor acorduri diverse şi selective; că supraapreciază importanţa Statelor Unite ca element fundamental al sistemului internaţional în împiedicarea tendinţelor anarhice; că lumea islamică este fracţionată geografic şi politic, numeroase conflicte fiind în interiorul său. Immanuel Wallerstein 53 afirmă că sfârşitul escatologiei marxiste înseamnă şi apusul liberalismului, pentru că cele două ideologii ar fi complementare şi interdependente; capitalismul istoric a murit sub greutatea succesului său, lăsând un spaţiu imprevizibil şi complex care va modifica profund structura lumii. Concluzii similare sunt şi cele ale lui Paul Kennedy 54 , unul din cei mai importanţi declinişti, autor al volumului clasic The Rise and Fall of Great Powers (1988). Kennedy are o viziune pesimistă asupra decăderii Statelor Unite, accelerată de afluxul masiv de imigranţi care nu vor putea fi asimilaţi de societatea americană. Viitorul Statelor Unite devine incert, spune istoricul britanic, în confruntarea cu dinamismul Europei şi al tigrilor sud-est asiatici. Nu este posibilă nici o ordine mondială, deoarece ea presupune un guvern mondial a cărui responsabilitate Statele Unite nu şi-o pot asuma. Pentru a-şi putea asigura propria securitate, Statele Unite ar trebui să îşi limiteze intervenţiile pentru asigurarea intereselor naţionale vitale, abandonând pretenţiile misionare globale. Orice superputere decade până la urmă din cauza supra-extinderii militare şi strategice, a faptului că face prea mari cheltuieli pentru securitatea naţională în dauna economiei proprii. Henry R. Nau combate teoria declinistă a lui Paul Kennedy pe considerentul că America este singura superputere, iar leadership-ul ideologic american este acceptat în cea mai mare comunitate a statelor democratice. Democraţia a multiplicat efectele puterii americane. Zbigniew Brzezinski în „Selective Global Commitment”, Foreign Affairs, Fall 1991 vorbeşte despre procesul accelerării unificării europene iar America ar trebui să sprijine o integrare militară între UEO şi UE pentru a preveni o apropiere ruso-germană deoarece o Europă unită ar avea mai multe posibilităţi de a asimila Germania. Rusia trebuie transformată într-un stat post-imperial, integrată în concertul statelor democratice;

53 Immanuel Wallerstein, Geopolitics and Geoculture - Essay on the Changing World System, Cambridge University Press, 1991

54 vezi şi Paul Kennedy, Preparing for the Twenty-First Century, New York, Random House, 1993

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

sprijinirea cooperării regionale între statele Europei Central şi statele ex-sovietice Ucraina, Belarus 55 . Ajutorul occidental pentru statele Europei Centrale 56 trebuie să meargă prin primirea unora din acestea (Polonia, Ungaria şi Cehia) în NATO, propunere amplu argumentată în studiul „A Plan for Europe” 57 . Statele Unite trebuie să sprijine Ucraina deoarece aceasta, alături de Azerbaidjan, este un pivot geopolitic vital pentru crearea unui pluralism geopolitic în spaţiul forte al URSS 58 . În articolul „The Premature Partenership” 59 Brzezinski dezvoltă un punct de vedere critic faţă de concepţia strategică a Americii în relaţiile cu Rusia, aceasta fiind naivă, supraoptimistă comparativ ce aceea care a condus la victoria finală în războiul rece. Obiectivul central al unei strategii de ansamblu realiste şi durabile ar trebui să fie consolidarea pluralismului politic în interiorul fostei Uniuni Sovietice, fiind criticate iniţiativele ruseşti pentru realizarea unei garanţii comune a NATO şi Rusiei asupra zonei Europei Centrale, deoarece i s-ar permite Moscovei să ajungă cea mai mare putere din Eurasia. Joseph S. Nye 60 respinge tezele decliniste ale lui Paul Kennedy. La începutul anilor ’90 identifica „patru viziuni pentru viitor”: bipolaritate; multipolaritate (SUA, URSS, Europa, China, Japonia); blocuri regionale (Europa cu apendice african şi America cu estul Asiei); poliarhie. Nye cerea ca SUA să îşi investească resursele în menţinerea unui echilibru geopolitic şi adoptarea unei atitudini deschise faţă de restul lumii, să favorizeze dezvoltarea de noi instituţii internaţionale şi să realizeze largi reforme pentru creşterea resurselor interne ale puterii sale. Nye: există două pericole la care SUA trebuie să facă faţă – autosatisfacţia faţă de problemele interne şi reticen