Sunteți pe pagina 1din 97

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

1 . Introducere. Noţiunea de sociologie ş i obiectul sociologiei.

Omul a că utat dintotdeauna, într-o form ă mai mult sau mai puţ in con ş tientizat ă ,

s ă se cunoască pe sine ş i lumea în care tră ie ş te – lumea material ă , lumea socială ş i

cea spiritual ă . Din aceast ă perspectivă , gândirea ş i reflecţ ia asupra socialului au un trecut bogat, înscriindu-se în concepţ ia globală asupra lumii, în ră spunsurile la întreb ă rile fundamentale ivite în faţ a omului înc ă din zorii devenirii lui. Acestea au constituit, elementele acelei “sociologii spontane” care a cuprins reprezent ă rile, ideile sau p ă rerile oamenilor cu privire la via ţ a lor socială . Desigur, drumul de la sociologia spontană , naivă , la sociologia implicită (prezent ă în marile opere de cultură , care au cuprins referinţ e complexe asupra socialului)ş i, de aici, la elaborarea sociologiei ca ş tiinţă , este lung ş i anevoios ş i s-a exprimat printr-o diversitate de orient ă ri teoretice ş i puncte de vedere.

1 . 1 . Noţiunea de sociologie. Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dat ă de că tre Auguste Comte (în 1832), fiind preluat de diferiţ i autori, care au definit sociologia ca studiu ş tiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Sociologia ca ş tiin ţă este definită în modalit ăţ i variabile, care derivă atât din complexitatea obiectului ei, cât ş i din pluralismul teoretic ş i doctrinar care a caracterizat evolu ţ ia sociologiei ca ş tiin ţă . Sociologia este ş tiinţa care studiază realitatea social ă ş i procesualitatea devenirii ş i realiz ă rii acesteia. Sociologia este o ş tiin ţă a societăţ ii abordat ă ca “întreg” – sub aspectul ansamblului ei de componente, de laturi ş i interac ţ iuni dintre acestea. Sociologia studiază procesele sociale, ordinea de drept a societ ăţ ii, dar ş i legile care-i guvernează dinamica, ea propunându-ş i să descopere, să descrie ş i s ă explice “ordinea” care caracterizează via ţ a socială a omului ş i legile ei. Dac ă biologia studiază “dimensiunea” organic ă a fiinţ ei umane, iar psihologia studiază universul sufletesc interior al individualit ăţ ii umane, sociologia studiază ansamblul dimensiunilor sociale ale existen ţ ei omului; ea cercetează via ţ a socială a omului în cadrul diferitelor structuri ş i instituţ ii, al diferitelor tipuri de comunit ăţ i ş i colectivit ăţ i umane, al diferitelor grupuri sociale (de la cele mai mici, la cele mai cuprinză toare) până la nivelul naţ iunilor, statelor ş i organizaţ iilor internaţ ionale. Sociologia studiază colectivit ăţ ile ş i comunităţ ile umane cu toate structurile ş i instituţ iile lor, cu funcţ iile ş i valorile lor sociale corespunză toare (de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, civilizator, filosofic etc.).

1 .2. Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivit ăţ ilor umane ş i al rela ţ iilor interumane în cadrul acestora, precum ş i al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor ş i comunităţ ilor umane de diferite tipuri. Orice ş tiin ţă se distinge nu numai printr-un obiect sau domeniu propriu de studiu, ci ş i printr-un sistem coerent de concepte de legi ş i de metode proprii de cercetare. Aceste coordonate definitorii le vom descifra insistând pe parcurs atât asupra conceptelor fundamentale, precum ş i asupra unei logici interne în prezentarea problematicii de studiu a sociologiei ca disciplin ă de învăţă mânt. Sociologia este deci studiul ş tiinţific al comportamentului social ş i al rela ţ iilor sociale. În timp ce în limbajul comun noţ iunea de ş tiinţă sugerează laboratoare, instrumente de mă surat, ecuaţ ii algebrice etc., ea se referă , de fapt, la o cale general ă prin care se pot obţ ine cuno ş tinţ e despre orice fenomen.

1

1 .3. Sociologia ca ş tiinţă

a) Ipotezele ş tiinţei. Toate că ile “ş tiinţ ifice”, organizate pentru obţ inerea

informaţ iilor despre lume, au în comun anumite ipoteze. O ipoteză este aceea că exist ă

o lume a realit ăţ ii independent ă de perceperea acesteia de că tre noi sau de

cuno ş tinţ ele noastre despre ea. de pildă , atomii exist ă chiar dac ă noi nu îi vedem. În

acest sens, noi mai degrab ă descoperim legile naturii decât le cre ăm.

O alt ă ipoteză a ştiinţ ei este aceea că în natură exist ă ordine. Evenimentele nu

se produc întâmplă tor; ele sunt precedate de cauze. De asemenea, oamenii de ş tiinţă

presupun că , printr-o observa ţ ie obiectivă ş i sistematic ă , se pot dobândi cuno ştinţ e despre lume. Aceasta este caracteristica esenţ ială a ş tiinţ ei: observarea obiectivă , sistematică ş i disciplinat ă a fenomenelor. adevă rul ş tiinţ ific poate fi verificat empiric, adic ă prin observarea atentă ş i obiectivă ş i prin m ă sură tori. Metoda ş tiinţ ific ă reduce

intruziunea valorilor personale în procesul de cercetare. Pe scurt, ş tiinţ a presupune existenţ a unei lumi organizate, a cauzei ş i efectului care poate fi în ţ eleasă prin observa ţ ie obiectivă ş i riguroas ă prin m ăsură tori. Valorile pot tulbura alegerea subiectelor studiate de omul de ş tiinţă , dar nu metoda de descoperire a cuno ş tinţ elor. Mereu con ş tienţ i de eroarea umană , oamenii de ş tiinţă deseori adopt ă o atitudine sceptică în procesul de cunoa ş tere ş i prezint ă dovezi pentru a-ş i susţ ine afirmaţ iile.

b) Teorii. Teoriile sunt modalităţ i sistematice de a explica felul în care dou ă sau

mai multe fenomene sunt legate între ele, îndeosebi în funcţ ie de cum unul îl produce

pe celă lalt. Marea lor valoare constă în faptul că ele permit omului de ş tiinţă să treacă

dincolo de factorii imediaţ i, aflaţ i în studiu, ş i să “facă generaliză ri” referitoare la alte fenomene care au acelea ş i caracteristici. De pild ă , Durkheim a constatat că rata sinuciderilor la catolici se deosebea de cea a protestanţ ilor, a ş a cum se deosebea cea a persoanelor c ă s ătorite faţă de cea a persoanelor nec ă s ătorite. El a explicat aceste

constat ă ri în funcţ ie de o teorie a integră rii sociale, care permite acum o în ţ elegere a ratei sinuciderilor bazate pe factori nestudiaţ i iniţ ial de Durkheim.

c) Diverse ipoteze şi date. Teoriile sunt formate din variabile, tră s ă turi sau

caracteristici care se schimbă sau, în condiţ ii diferite, au valori diferite. Teoriile leagă

variabilele în modalităţ i care permit dezvoltarea ipotezelor, enunţ uri despre cum două sau mai multe variabile sunt legate sau despre cum una sau mai multe variabile se vor schimba sau nu când vor fi modificate anumite condiţ ii specifice. Ipotezele sunt verificate prin examinarea a ceea ce ele prezic, în raport cu datele empirice ş i

informaţ iile observabile, cum sunt faptele ş i statistica. Ş tiinţ a, deci, creează teorii, deduce ipoteze specifice din aceste teorii ş i verific ă ipotezele adunând ş i analizând date relevante. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a evalua teoria sau teoriile care le-au generat. Teoriile pot fi abandonate, modificate sau acceptate. Construirea teoriilor ş i confruntarea acestor teorii cu datele empirice este caracteristica specific ă a ş tiinţ ei moderne.

d) Conceptele de bază ale sociologiei. Conceptele de societate, colectivitate,

grup social, rela ţii sociale ş i interpersonale, opinie ş i mentalităţi, fapt social

constituie unele din conceptele de bază în sociologie.

ş i

socializare, structuri sociale ş i mobilitate socială , adaptare ş i integrare socială, participare ş i creativitate în plan social constituie alte noţ iuni fundamentale pentru sistemul conceptual coerent ş i unitar al sociologiei ca ş tiinţă . Conceptele anterior enumerate descriu fenomenele, procesele şi faptele sociale fundamentale care alcă tuiesc obiectul de studiu propriu sociologiei ca ş tiinţă. Ele sunt o

De

asemenea,

conceptele

de

personalitate,

rol

ş i

status,

cultură

2

parte din instrumentele conceptuale ale ştiinţ ei prin care se realizează modelarea pe plan mental a realit ăţ ii sociale privit ă în complexitatea ei, în multitudinea laturilor sale componente ş i a interacţ iunilor dintre acestea.

Dimensiunile ş i factorii vie ţii sociale, tipologia colectivităţilor umane,

func ţionalitatea lor socială, structura ş i dinamica acestora, caracteristicile distinctive

în funcţ ionalitatea lor, condi ţiile ş i actorii care pot contribui la optimizarea func ţionalităţii lor sociale (în contextul microgrupurilor ş i al macrogrupurilor umane) sunt alte elemente de ordin conceptual în abordarea obiectului de studiu al sociologiei. Asupra conceptelor ş i problemelor anterior menţ ionate ne vom opri în capitolele ce urmează .

Condiţ iile biologice, geografice, economice, juridice, politice ş i culturale

concură la funcţ ionalitatea diferitelor structuri proprii vie ţ ii sociale, societăţ ii îns ăş i. În unitatea lor ele alc ă tuiesc structura societală . Din analiza caracteristicilor ş tiin ţ ifice ale sociologiei rezult ă că aceasta are o

puternică vocaţ ie aplicativă ş i transformatoare. Fundamentarea ş tiinţific ă a modelelor noi de dezvoltare socială presupune

ş i o schimbare în optica modern ă asupra strategiei dezvolt ă rii, pornind de la

reconsiderarea valorii caracteristicilor naţ ionale, a tradiţ iilor, a resurselor proprii, dar ş i a mentalit ăţ ilor ş i a psihologiei oamenilor din anumite medii socioculturale. Totodat ă , acest nou mod de abordare necesit ă o mai atentă luare în consideraţ ie a dimensiunilor noneconomice, care contribuie la înf ăptuirea programelor de reform ă economic ă , avem

în vedere variabilele sociale, culturale, umane – psihologice etc. Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţ ii, o modalitate de concepere ş tiinţ ifică a socialului, o viziune ş tiin ţ ifică asupra lumii sociale ş i a destinului istoric al societ ăţ ilor moderne. Preocupaţ i de soluţ ionarea anumitor aspecte referitoare la “rela ţ iile umane”, sociologii particip ă la soluţ ionarea unor probleme privind producţ ia

ş i consumul, la ameliorarea metodelor de organizare ş i conducere, de management la

diferitele “verigi” ale vieţ ii ş i activit ăţ ii sociale. Totodată , ei participă ş i la soluţ ionarea optimă a “conflictelor” de munc ă . Ca element al “tehnostructurii”, sociologia a devenit,

desigur, cel puţ in prin aplicaţ iile practice, una dintre componentele cele mai noi ale forţ elor de producţ ie. Considerăm că , prin densitatea informaţ iilor ei deschise spre social, sociologia poate fi mai curând o parte importantă a culturii de tip socioumanist, o parte esenţ ială pentru ceea ce A. Toffler numea “infosfera” societ ăţ ii. Sociologia se vrea

a fi nu doar o “înso ţ itoare supusă ” a schimbă rilor sociale, ci ş i cea care poate anticipa,

poate sugera anumite solu ţ ii cu sens optimizator. Ea poate s ă ofere sugestii pentru inducerea unor strategii ra ţ ionale de dezvoltare sociouman ă. Vocaţ ia sociologiei este de

a fi acţ ională, practic-participativă . Sociologia particip ă la demersurile de diagnoză socială a st ă rilor prezente ş i de prognoză a celor viitoare, propunând strategii sau modele de dezvoltare sau “viitori” posibili. Ea oferă variante pentru atingerea unor st ă ri optimizatoare spre care oamenii n ă zuiesc. Pentru aceasta, sociologia trebuie să se angajeze nu numai în abordă ri teoretice, abstracte, ci ş i în cercet ă ri concrete (empirice), orientate spre miş carea socială efervescentă , pentru a deveni susceptibile de aplicaţ ii practice bogate, viabile ş i eficace. În ansamblul lor, ş tiinţ ele sociale (în sistemul că rora sociologia ocupă un loc central) s-au străduit să se apropie de abordarea ş i soluţ ionarea unor probleme vitale pentru destinul istoric al umanităţ ii. Trebuie precizat faptul că de multe ori sociologia – ca ş i alte ş tiinţ e socio-umane, de altfel, este neînţ eleas ă , dac ă nu chiar contestat ă , în sensul că nu ar avea rigoarea pe care o au, de exemplu, fizica, astronomia, chimia etc. Sociologia îns ă nu este cu nimic mai puţ in ş tiin ţ ifică decât chimia ş i astronomia chiar dac ă ea nu pare s ă aib ă precizia acestora. Aceasta, în parte, din cauza relativei

3

sale tinereţ i ca ş tiinţă . Ea nu a avut atât de mult timp să -ş i dezvolte nici metodologia, nici conceptele teoretice. Dar mai important, studiul comportamentului oamenilor nu este identic cu studierea comportamentului atomilor sau al moleculelor sau al plantelor. Oamenii sunt mai instabili, ei se schimbă chiar în timp ce sunt studia ţ i. De asemenea, uneori d ă rile de seamă asupra rezultatelor unui studiu determin ă oamenii s ă -ş i schimbe comportamentul examinat anterior. Deseori, ace ş ti factori las ă să se în ţ eleagă că sociologii nu pot generaliza descoperirile obţ inute în cursul cercetă rilor la fel de mult ca oamenii de ş tiinţă din domeniile fizicii ş i biologiei. Sociologii se confrunt ă cu o alt ă dilemă . În timp ce puţ ini oameni ş tiu mult despre structura moleculară a acizilor, cei mai mulţ i oameni se consideră experţ i în faptele pe care le studiază sociologii: criminalitatea, viaţ a de familie, grupurile sociale ş i a ş a mai departe. Conceptele importante ale analizei sociologice sunt deseori exprimate în limbajul comun, de ş i sensurile unor cuvinte pot fi diferite. De pildă , statut are un alt în ţ eles în sociologie decât în coversaţ ia obiş nuit ă. Aceast ă confuzie în materie de cuvinte ş i buna cunoa ş tere a însăş i substanţ ei analizei sociologice, pe care cei mai mulţ i oameni ş i-o atribuie, fac pe mulţ i s ă cread ă că sociologia pur ş i simplu studiază ş i constat ă ceea ce este evident. Sociologia ş i bunul-simţ. Multe pă reri de “bun-simt” sunt, pur ş i simplu, neadevă rate. De pildă , mulţ i cred c ă divorţ ul este mai obiş nuit printre cuplurile din clasele înst ă rite ş i de mijloc decât printre cuplurile din clasele de jos sau c ă cei mai mulţ i oameni care tră iesc din ajutor social nu vor într-adevă r să muncească . Ambele afirmaţ ii sunt false. Roberson (1987) enumeră dou ă zeci de p ă reri considerate într-o mare m ă sură de “bun-simţ ”, care în urma cercet ă rilor sociologice s-au dovedit a fi false. Problema este nu că bunul-simţ este necesarmente fals, ci că sociologia este o

ş tiin ţă . De aceea, sociologia ş i bunul-simţ nu trebuie s ă fie în conflict. De fapt, bunul- simţ poate fi o sursă bogat ă de ipoteze pentru sociologi. Dar sociologii trec dincolo de t ă râmul bunului-simţ . Ei deseori iau noţ iunile de bun-simţ despre via ţă ş i le supun unei verific ă ri riguroase care duce la confirmarea, respingerea sau perfecţ ionarea lor.

1 .4. Rela ţia sociologiei cu alte ş tiinţe

Înţ elegerea specificului sociologiei ca ş tiin ţă rezult ă ş i din studiul relaţ iilor acestei discipline cu alte ş tiinţ e. Cercetând un domeniu al realit ăţ ii, cel social, sociologia se

întâlne ş te, inevitabil cu alte ş tiin ţ e. Ş tiinţ ele despre societate ş i om se împart în trei mari grupuri:

1. ş tiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială , istoria, sociologia);

2. disciplinele umaniste (filosofia, teologia, literatura, muzica ş i arta);

3. ş tiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia, aspecte

comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei,

ş tiin ţ elor politice) (A. Mihu, 1992, p.26).

Sociologia este inclus ă , a ş adar, în dou ă grupuri de ş tiin ţ e: sociale ş i ale comportamentului. Aceasta demonstrează , pe de o parte, complexitatea obiectului ei de studiu, pe de alt ă parte, perspective diferite din care poate fi abordat ă problematica socială . Sociologia comunică , practic, cu toate ş tiinţ ele deoarece socialul, obiectul ei de cunoa ş tere, cuprinde elemente ce sunt studiate din toate perspectivele ş tiin ţ ei. Cum fiecare ş tiinţă îş i delimitează obiectul la segmente ale realului este evident că viziunea sociologiei este parţ ială , iar pentru explicarea acesteia se aduc argumente ş i din ş tiinţ e complexe. De aceea, grani ţ ele dintre ş tiinţ ele socio-umane sunt fluide. Delimitarea sociologiei de alte ş tiinţ e socio-umane se reflect ă în obiectul ei de studiu ş i în problematica specifică celorlalte ş tiin ţ e. Cu ce se ocup ă sociologia? Ea

4

studiază realitatea social ă dincolo de modul cum se exprim ă ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei st ă în explicarea ş i în ţ elegerea structurii ş i funcţ ion ă rii realit ăţ ii sociale. Ea urm ă re ş te cunoa ş terea ş tiinţ ific ă a societăţ ii globale. Sociologia caut ă ră spuns la o chestiune esenţ ială , ş i anume, rela ţ ia dintre individ ş i societate sub toate aspectele ei. Din aceast ă perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologiei cu celelalte ştiinţ e socio-umane. Psihologia este ş tiinţ a care studiază comportamentul individual ş i personalitatea prin propriet ăţ i cum sunt: atitudini, nevoi, sentimente, precum ş i prin procese: învăţ are, percepţ ie etc. În acest domeniu se distinge o ş tiinţă particulară , psihologia socială , strâns asociată cu sociologia. Psihologia socială este cunoaş terea ş tiinţ ific ă a interacţ iunii comportamentelor ş i proceselor psihice umane. Ea studiază modul cum are loc interacţ iunea comportamentelor individuale ş i de grup, ca ş i st ă rile ş i procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiţ ion ă rii socio-culturale. (s. Chelcea, Psihologia socială, în Dicţ ionar, 1993, p. 476). Sociologia, spre deosebire de psihologie, se ocup ă de cunoa ş terea rela ţ iilor sociale, a structurilor, interacţ iunilor ş i organiză rii din societate. Psihologia studiază psihicul individului, iar sociologia abordează colectivit ăţ ile sociale. Antropologia este ş tiin ţ a despre om ca individ, grup ş i specie (G. Geană , Antropologie, în Dicţ ionar, 1993, p.40), vă zut din perspectivă biologic ă ş i socială. Antropologia fizic ă analizează teme referitoare teme referitoare la originea omului. Apropiat ă de sociologie este antropologia culturală , aceasta fiind preocupat ă de studiul comportamentului uman în contextul normelor ş i valorilor dintr-o societate concret ă . Sociologia se centrează pe cunoa ş terea societ ăţ ilor contemporane, pe când antropologia culturală are ca obiect culturi arhaice. În discursul antropologiei culturale se includ teme referitoare la contextele de existenţă a tradiţ iilor, la civiliza ţ ia modern ă în rela ţ ie cu valori tradiţ ionale. Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca ş i sociologia. De aceea, ea a fost considerată ca fiind sora sociologiei. Din această cauză exist ă mici diferenţ e între antropologia culturală ş i socială ş i sociologie. Ş tiinţele economice studiază producţ ia, distribuţ ia ş i consumul bunurilor ş i serviciilor. Temele predilecte sunt: munca, banii, finan ţ ele, afacerile, relaţ iile economice internaţ ionale etc. Spre deosebire de sociologie, aceste ş tiinţ e acord ă mic ă atenţ ie interacţ iunii dintre oameni în activitatea economic ă sau structurilor sociale din sfera economic ă. Pentru sociologie economia este mediul de producere a unor rela ţ ii sociale, precum ş i de afirmare a omului ca forţă de munc ă în anumite contexte sociale. Evolu ţ ia gândirii sociologice a condus la constituirea unei sociologii de ramur ă , sociologia economic ă, orientată că tre analiza sociologic ă a vieţ ii economice. Ş tiinţele politice studiază ideile despre organizarea politic ă a societ ăţ ii, modurile de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişc ă rile politice, comportamentul electoral, participarea politică . Sociologia include multe dintre aceste subiecte, analizate îns ă ca realit ăţ i sociale ca atare. Trebuie spus că între sociologie ş i

ş tiin ţ ele politice deosebirile sunt mici. Baza ş tiin ţ elor politice este dat ă, indiscutabil, de sociologie.

2. Abordarea sociologică din perspectiva paradigmelor clasice. Evoluţia ideilor sociologice.

2. 1 . Auguste Comte ( 1 789-1 857) – fondator al sociologiei

Pornind de la revolu ţ ia industrială care se desf ăş oară în Occident, precum ş i de la logica spiritului uman, el a impus o metodă nouă de gândire a fenomenalităţii istorice ş i a instruit o disciplin ă ş tiinţ ific ă cu caracter pozitiv, care s ă explice în termeni preciş i evenimentele ş i procesele din aria existenţ ei umane ş i s ă formuleze soluţ ii utile,

5

care s ă previn ă dezorganizarea societ ăţ ii ş i a istoriei. Pentru realizarea scopului s ă u ş i pentru a justifica întemeierea noii ş tiinţe, care era sociologia, Auguste Comte a procedat în manieră metodic ă . Mai întâi, el a operat o sum ă de reflexiuni logice asupra societăţii vremii sale ş i a încercat o interpretare a momentului pe care-l traversa societatea european ă de la începutul secolului al XIX-lea. Într-o a doua etap ă, gânditorul francez ş i-a impus noua ş tiinţă despre societate, adic ă sociologia. În fine, într-o a treia etap ă , mentorul noii linii de meditaţ ie spirituală a elaborat o concepţ ie politic ă ş i a urmă rit să fundamenteze un plan pozitiv de reform ă socială . Sintetic vorbind, structura de întreg a viziunii comteene decurge din a ş a-zisa lege a celor trei stadii care const ă în trecerea treptat ă a spiritului prin trei faze generice. Acestea, de ş i se deosebesc între ele ş i se delimitează reciproc, totu ş i comport ă o logic ă lă untric ă a devenirii lor una din alta ş i – în fond – formează un cadru în sinea lui unitar. Aceste stadii logice sunt: stadiul teologic, stadiul metafizic ş i stadiul ş tiinţific sau pozitiv. Procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni atât în via ţ a uman-material ă , cât ş i în cea spirituală , adic ă atât în istorie cât ş i în ştiin ţă .

În istorie, spiritul teologic – dup ă Auguste Comte – era specific ordinii de esenţă militară ş i deci îi caracteriza pe ră zboinici. În acela ş i timp îns ă , spiritul teologic – cum e de la sine înţ eles – implica – în mod primordial – rolul absolutist al preoţ ilor ş i plasa Biserica într-un rang social superior. Aceasta, întrucât spiritul omenesc îş i îndreaptă cercet ă rile lui “spre natura intim ă a fiinţ elor” în general ş i-ş i reprezint ă fenomenele ca fiind produse prin acţ iunea direct ă ş i continu ă a unor “agenţ i supranaturali”. În cea de-a doua etapă , cea metafizic ă , nu se produc mutaţ ii de fond ş i nu se adaugă date de conţ inut de alt ă factură, comparativ cu etapa teologică . Agenţ ii supranaturali sunt înlocuiţ i cu reprezent ă ri speculative, de calitate abstractă , că rora nu le corespunde nimic în plan material - ş i deci – nu pot avea nici o întrebuinţ are în sfera acţ iunii umane. Esenţ a lor e una pur teoretică , cu o bază de funcţ ionare în sine ş i cu o logică de efect spiritual. Mai mult chiar, atari “entit ăţ i” (după expresia dat ă de Comte) sunt “capabile de a produce prin ele însele fenomenele observate” ş i nu lipsesc în nici una dintre explica ţ iile despre lume. Aceste dou ă stadii – după Auguste Comte – sunt pe cale de a fi înlocuite cu un al treilea, cel industrial, când religia va face loc ş tiinţ ei, iar preoţ ii vor fi substituiţ i de c ătre savanţ i. Un atare proces se va produce întrucât industria se extinde continuu şi – în mod corespunză tor – se restrânge constant activitatea militară . În consecinţă, industria ş ii, bancherii, directorii de fabrici, dup ă Auguste Comte, vor ocupa poziţ ii superioare în societate ş i – deci – vor statua principii de ordine social ă cu totul distincte de cele existente în cele dou ă stadii anterioare. Obiectul ac ţiunii lor vor fi prelucrarea ra ţional ă a resurselor naturii ş i – deci – folosirea meticuloas ă a

ş tiin ţ ei ş i a tehnicii, în vederea obţ inerii unor efecte scontate ş i pentru a descoperi legile care stau la baza regularit ăţ ilor fenomenale. Procesul de trecere de la stadiile teologic ş i metafizic la cel pozitiv, precum ş i înlocuirea treptat ă a activit ăţ ii militare cu cea industrial ă – în doctrina lui Comte – nu urmează unei ordini de succesiune exact ă ş i nu are loc în baza unui criteriu de evolu ţ ie de la inferior la superior. Opozi ţ ia dintre ele nu le face incompatibile. Dimpotrivă , sunt etape istorice în care cele trei st ă ri ale spiritului uman coexist ă efectiv, iar ideea de egalitate între ele e de realitate neîndoielnic ă . Din atari motive, în epoca modern ă coexist ă organic toate cele trei speţ e spirituale ş i nu apare nici un indiciu plauzibil care

s ă ateste c ă vreuna dintre ele nu are un suport obiectiv. E de re ţ inut îns ă că legea celor

trei st ă ri sau – cu o altă denumire – legea celor trei stadii – nu are sens riguros decât cu referire la modul în care gândirea devine pozitivă ş i în raport cu clasificarea ş tiinţ elor cunoscute în acea vreme. Fiindcă ordinea de a ş ezare a acestora din urmă , ca şi poziţ ia ocupat ă de că tre una în raport cu cealalt ă atest ă ordinea pozitivă rii con ş tiinţ ei îns ăş i ş i certific ă necesitatea parvenirii spiritului de la stadiul teologic la cel metafizic ş i de la

6

acesta la cel ş tiinţ ific. Auguste Comte consideră că modul de a gândi în manieră pozitivă s-a impus mai întâi în matematici apoi în astronomie şi fizic ă , în chimie ş i biologie ş i mai târziu în disciplinele despre societate, respectiv în sociologie. Ca ş tiin ţă a întregului istoric şi ca “fizică socială ”, noul domeniu, care este sociologia, trebuia să introducă spiritul pozitiv ş i în domeniul existenţ ei umane ş i s ă soluţ ioneze astfel criza lumii moderne. Studiind statica ş i dinamica socială ş i cercetând ordinea ş i progresul în istorie, noua disciplin ă despre om urma s ă generalizeze sistemul de idei pozitive ş i avea ca finalitate reformarea vie ţ ii sociale.

2.2. Herbert Spencer (1 820-1903) – legile evoluţiei sociale

Opera lui Comte a fost continuat ă ş i dezvoltat ă de sociologul englez Herbert Spencer. El a încercat să explice ordinea social ă ş i schimbarea socială comparând societatea cu un organism viu. Folosind aceast ă “analogie organică ”, Spencer a vă zut societatea ca pe un “sistem” compus din p ă rţ i independente. Dup ă p ă rerea lui, sociologia descoperă structurile sociale importante ş i studiază modul în care acestea funcţ ionează pentru a produce o societate stabilă . În anumite privin ţ e, el a fost un precursor al ş colii de gândire sociologic ă “structural-funcţ ionalist ă ”, despre care se va discuta mai târziu în acest capitol. Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al “supravie ţ uirii celor mai puternici” ş i l-a aplicat la studiul schimb ă rii societ ăţ ilor. Modul s ă u de a privi

lucrurile, etichetat drept darwinism social, l-a f ă cut să susţ in ă că , dac ă guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincio ş i”, permiţ ându-le doar celor mai buni

s ă supravieţ uiască ş i să se reproducă .

2.3. Karl Marx (1 81 8-1883) – lupta de clas ă

De ş i el însu ş i nu s-a considerat un sociolog, a influenţ at puternic gândirea sociologic ă . Faţă de Spencer, Marx a vă zut dezvoltarea societ ăţ ii prin revolu ţ ie. Orice societate, afirmă Marx, cunoa ş te inevitabil transformă ri radicale, periodic, ceea ce determin ă manifestarea acţ iunilor revolu ţ ionare. Societatea este analizat ă de Marx ca un sistem alcă tuit din forţ e de producţ ie ş i relaţ ii de producţ ie, rolul determinant avându-l în acest raport capacit ăţ ile ce produc bunuri. Sistemul social este structurat în baza economic ă ş i suprastructura juridică , politic ă , religioasă , artistică . Cum are loc schimbarea socială ? Dup ă Marx, prefacerile sociale sunt provocate atunci când forţ ele de producţ ie determin ă sensul evolu ţ iei societ ăţ ii. Motorul dezvolt ă rii sociale îl reprezint ă lupta de clas ă deoarece în orice societate bazat ă pe proprietatea privat ă asupra mijloacelor de producţ ie fiinţ ează , inevitabil, un conflict între deţ ină torii de mijloace de producţ ie ş i cei care- ş i vând forţ a de munc ă proprietarilor. Explica ţ ia dată de Marx se referă la ritmul rapid de progres cunoscut de forţ ele de producţ ie, iar noile tehnologii ş i moduri de organizare a producţ iei conduc, indiscutabil, la apariţ ia unor noi clase capabile s ă gestioneze progresul rezultat din modific ă rile produse în planul producţ iei materiale. Aceast ă nou ă clasă lupt ă , astfel, împotriva vechilor clase interesate în a-ş i men ţ ine poziţ iile conduc ă toare în stat. În acest mod a explicat Marx apariţ ia societ ăţ ii capitaliste occidentale ş i tot în aceea ş i manieră a apreciat ca va avea loc înlocuirea societăţ ii capitaliste cu societatea comunistă , act înf ă ptuit de proletariat, vă zut ca o clasă ata ş ată progresului determinat de dezvoltarea industrial ă ş i tehnologic ă . Revoluţ ia comunistă ar duce la instaurarea unei societ ăţ i lipsite de clase sociale ş i de proprietate, ea fiind organizat ă pe principiul “de la fiecare după nevoi, fiecă ruia dup ă necesităţ i”, care s-a dovedit utopic în ţă rile care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de societate. Cu un limbaj nu întotdeauna riguros

ş tiin ţ ific, concepţ ia lui Marx dezvă luie mecanisme ale funcţ ionă rii ş i organiză rii societ ăţ ii

7

capitaliste occidentale, explic ă modul cum se stabilesc relaţ iile între componentele sociale, argumentează rolul primordial al producţ iei în orice societate.

2.4. Emile Durkheim (1 858-1 9 17) – concepte ş i principii metodologice

Acestui mare gânditor îi revin – în principal – două merite deosebite:

a) a elaborat cadrul conceptual specific sociologiei ş i a definit termenii ei operaţ ionali; b) a statuat anume principii metodologice pentru noua disciplină socială ş i n-a ezitat nici un moment în a o considera ca apt ă să ajute la transformarea mediului social. Fiindcă Emile Durkheim, ca ş i compatriotul s ău Auguste Comte, era preocupat s ă dezvolte nu o disciplin ă abstractă în sine ş i nici una de efect “decorativ”, ci o disciplin ă care să se implice profund în procesul de “reconstruire socială a Franţ ei” ş i să formuleze soluţ ii eficiente privitoare la func ţionarea normal ă a societăţii. Prin cercetă ri de fapte ş i prin investiga ţ ii de arhivă , sociologul francez a persistat

obsedant în ideea existenţ ei unei ş tiinţ e obiective despre societate ş i a fost absolut convins c ă domeniul ei nu-l constituie nici indivizii în unicitatea lor ş i nici suma lor aritmetică . Într-un fel, complexitatea întregului – în doctrina pe care o prezent ăm – nu este rezultatul unei însum ă ri de ordin cantitativ ş i nici nu poate fi considerat ă drept o consecinţă statistic ă a unor ecuaţ ii algebrice. E drept că societatea este alcătuit ă din indivizi, iar existen ţ a lor constituie o necesitate indubitabilă pentru existen ţ a societ ăţ ii îns ăş i. Dar, realitatea acesteia din urmă , ca ş i evolu ţ ia ei în timp nu sunt variabile dependente de activit ăţ ile fiec ă rui individ luat în parte ş i nici expresii efective ale psihologiei lor specifice, ci sunt constituiri în sine sau realit ăţ i cu caracter “sui generis”:

“socialul se explic ă prin social” – scria Durkheim – sau ş i mai exact: “un fapt social nu poate fi explicat decât tot printr-un fapt social”. Un astfel de fapt, ca ş i legile lui actuale comport ă un alt substrat ontologic decât cel personal ş i se revendic ă în alte roluri comparativ cu cele psihologice. În virtutea unor atari premise ş i în intenţ ia de a contrazice factura spiritualist ă a altor doctrine (ex.: Gabriel Tarde), Emile Durkheim a elaborat cunoscuta teorie “a faptului social” ş i i-a fixat propoziţ iile definitorii, ş i anume:

1. faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;

2. fiind exterioare individului particular ş i exercitând o presiune forţ at ă asupra

acestuia, ele au un rol coercitiv ş i îndeplinesc o funcţ ie socializatoare. În lucrarea sa Regulile metodei sociologice, definind faptele sociale ca lucruri ş i analizând factura fizic ă a acestora, Emile Durkheim avansează un al doilea concept fundamental, acela de morfologie socială . “Fă ră îndoială – scria el – că e bine s ă p ă străm numele de morfologie pentru faptele sociale care privesc substratul social, dar cu condiţ ia de a nu pierde din vedere c ă ele sunt de aceea ş i natură ca ş i celelalte. Definiţ ia noastră va cuprinde deci tot ce este definit, dacă spunem: Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil s ă exercite asupra individului o constrângere exterioară ; sau care este general pentru o întreagă societate dat ă, având totu ş i o existen ţă proprie, independentă de manifest ările sale individuale”. Principiul domina ţiei socialului asupra individului ca ş i procesul specializă rii absolute efectuat de că tre cel dintâi asupra celui de-al doilea, se corelează organic cu un cuplu conceptual extrem de important, acela al reprezentă rilor colective ş i al reprezentă rilor individuale. Consecvent gândirii sale ontologiste ş i stră duindu-se continuu să se delimiteze de psihologismul lui G. Tarde, Emile Durkheim d ă o prioritate absolut ă - ş i în acest caz – socialului faţă de individual ş i stabile şte anume raporturi ireductibile între ele. Având ca premis ă precepte apriorice ale epistemologiei sociologice ş i considerând procesul reflect ă rii ca desf ăşurându-se în dou ă trepte distincte, sociologul francez extinde soluţ iile sale sociologiste ş i la nivelul actelor

8

cognitive: “

pentru că ele traduc, înainte de orice, stă ri ale colectivit ăţ ii; ele depind de maniera în care ea este constituită ş i organizat ă , de morfologia sa, de instituţ iile sale religioase,

morale, economice etc. Exist ă deci între aceste două specii de reprezent ă ri o întreagă distanţă care separă individualul de social, astfel încât nu se pot deduce din cele dintâi cele din urmă , tot a ş a cum nu se poate deduce societatea din individ, întregul din parte, complexul din simplu”. Într-un fel, reprezentările colective sunt considerate drept rezumate în timp ale

experienţ ei umane ş i apar ca obiectivare de istorie ş i de cunoa ş tere, impunându-se ca existen ţ e în sine ş i fiind “manifest ă rile cele mai caracteristice ale vie ţ ii colective”. Ele explic ă întreaga fenomenalitate social ă ş i definesc capacitatea şi forţ a societăţ ii de a influenţ a conduita individual ă . În schimb, reprezent ă rile individuale exprim ă raporturile în care se află individul

ş i redau starea psihologic ă a acestuia, f ă ră însă a le acorda o valoare deosebită ş i f ă ră

a le asocia vreunei reguli de ordine superioar ă . Un spaţ iu distinct în opera durkheimian ă este afectat solidarităţii sociale ş i devianţei comportamentale. El consideră că exist ă două tipuri de solidaritate socială, numite solidaritate mecanic ă ş i solidaritate organică . Prima corespunde societ ăţ ilor primitive ş i caracterizează indivizi pu ţ in diferenţ iaţ i între ei. Când aceast ă form ă de solidaritate domin ă membrii societăţ ii nu au con ş tiinţ a personalit ăţ ii lor distincte, iar reprezentă rile colective sunt absolut preponderente faţă de cele individuale. Oamenii se asociază între ei fiindc ă au aceleaş i sentimente ş i au norme pe care le recunosc în comun. În cazul solidarităţii organice însă , coerenţ a grupului rezult ă nu din uniformitatea indivizilor, ci din diferenţ ierea lor. Activit ăţ ile productive se multiplic ă în mod considerabil, iar diviziunea muncii devine f ă ră margini. Apariţ ia industriilor proliferează meseriile, iar indivizii au profile personale puternic conturate. Individualitatea umană – la acest nivel – se afirm ă prin sine, iar societatea se dezvolt ă datorit ă dezvolt ă rii de personalitate a fiecă rui om. E de la sine înţ eles că ş i la acest nivel societatea este dominantă în raport cu personalitatea particulară ş i deci comportă

o autoritate relevant ă faţă de aceasta; dar cei care compun colectivitatea uman ă ş i –

deci – se regă sesc în acela ş i spaţ iu socio-uman nu mai sunt simple lucruri fizice ş i încetează de a se comporta ca obiect al istoriei; calitatea lor se impune prin a deveni subiect de acţ iuni particulare sau prin a se afirma tot mai mult prin sine, astfel încât “baza de clan” a organiză rii sociale e substituită cu “diviziunea teritorială ”, iar “agregatele familiale” sunt depăş ite, în locul lor plasându-se “circumscripţ iile zonale”. Fiecă rei forme de solidaritate socială – în concepţ ia lui Durkheim – îi corespunde

o anume speţă de norm ă juridic ă ş i deci se regă se ş te într-un set de reguli de drept.

Fiindcă o form ă de solidaritate instituie un tip distinct de coduri ş i aplic ă un gen particular de sancţ iuni restrictive. Astfel, solidarit ăţ ii mecanice îi corespunde dreptul represiv, ca expresie a con ş tiinţ ei colective ş i ca forţă a sentimentelor comune, pe când solidarit ăţ ii organice îi este specific dreptul restitutiv, care urm ă reş te să restabileasc ă starea de lucruri conform idei de justiţ ie ş i s ă redea oamenilor încrederea în imparţ ialitatea legii. E de re ţ inut c ă în concepţ ia lui Durkheim nu numai normele de drept ş i nu numai raporturile juridice sunt de esenţă obiectivă , ci ş i valorile morale comportă o esenţă de tip fizicalist. “Fizica moravurilor ş i a dreptului – scrie sociologul francez – au ca obiect studiul faptelor morale ş i juridice”. Într-o lucrare, el nota: “Aceste fapte consist ă în reguli de conduită sancţ ionat ă ”. Orice abatere de la normă ş i orice ignorare a cerinţ elor ei imperative determin ă apariţ ia unui comportament deviant.

categoriile – scrie Durkheim – sunt reprezentă ri esenţ ialmente colective,

2.5. Gabriele Tarde (1843-1904) – imita ţia social ă

9

Tarde s-a situat într-o ipostază absolut opusă doctrinei durkheimiene ş i a urmă rit constant să -i demonstreze inconsistenţ a. Pentru Tarde, cadrul de referin ţă efectivă

ră mâne cel individual, iar mijlocul de realizare a unit ăţ ii în grup îl reprezint ă imita ţia. Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun între oameni ş i se dezvolt ă un soi de “contagiune” la distanţă . “Societatea – scrie G. Tarde – este imitaţ ie, iar imitaţ ia este o specie de somnambulism. Trebuie s ă pornim de acolo – continuă autorul – c ă iniţ iativele renovatoare, aducând lumii trebuinţ e ş i satisfacţ ii noi, acestea se propagă sau tind a se propaga electiv sau incon ş tient, mai mult sau mai puţ in rapid, dar de o form ă regulată , asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite”. Însu şi faptul social (definit de c ătre Durkheim ca lucru) este considerat a fi un gen de

caracterul

imita ţie ş i deci îi apare ca având o origine exclusiv psihologic ă : “

constant al unui fapt social – oricare ar fi el – notează gânditorul, este acela de a fi imitativ. Ş i acest caracter e propriu numai faptelor sociale”.

2.6. Max Weber (1 864-1 920) – ac ţiunea socială

Considerat ca cel mai mare sociolog german ş i unul dintre cei mai însemnaţ i sociologi ai lumii, Max Weber (1864-1920) a creat un sistem doctrinar de cea mai

elevat ă ţ inută ş tiinţ ific ă ş i a impus un sistem conceptual deosebit de peren, asimilat de

c ă tre gânditorii contemporani ş i reţ inut în structura de bază a doctrinelor actuale. Dou ă sunt premisele de fond ale concepţ iei weberiene:

a) una vizează un aspect teoretic;

b) cealalt ă prive ş te un aspect de ordin metodologic.

Premisa teoretic ă se referă la definirea conceptului de acţ iune socială , iar cea de efect metodologic apare în legă tură cu noţ iunea de timp ideal. Conceptul de acţ iune este unul central în doctrina lui Max Weber ş i în jurul lui gravitează întreaga structură noţ ională avansat ă de că tre acesta. Însăş i sociologia este definită drept ş tiinţă a acţ iunii umane ş i deci considerat ă ca disciplin ă destinat ă

optimiză rii acesteia. El distinge patru tipuri de acţ iune:

1. acţ iunea raţ ională în raport cu un scop;

2. acţ iunea raţ ională în raport cu o valoare;

3. acţ iunea afectivă sau emoţ ională;

4. acţ iunea tradiţ ională .

Primul tip de ac ţiune se referă la aceea că actorul (autorul) structurează precis scopul ş i alege în mod corespunză tor mijloacele pentru finalizarea lui. Cea de-a doua spe ţă de ac ţiune are un caracter axiologic. Actorul acţ ionează nu pentru a obţ ine pur ş i simplu un rezultat ş i nici pentru a realiza un scop în sine, ci pentru a rămâne fidel ideii de onoare. Abandonând o acţ iune sau neîndeplinind-o în termeni exacţ i, o atare atitudine conduce la depreciere socială şi la pierderea credibilit ăţ ii celor din jur. Urmează ac ţiunea afectiv ă , care decurge din starea de spirit a subiectului ş i din tră irile lui sentimentale. În fine, există – după Max Weber – un tip special de ac ţiune umană , care este impusă de tradi ţii ş i obi ş nuinţe ş i care devine o a doua natură a omului ş i de la care nimeni nu se poate abate. În limitele acestor acţ iuni – precizează sociologul german – agentul (autorul) se manifest ă nu în virtutea unui scop propriu ş i nici pentru c ă -ş i reprezint ă o valoare sau e afectat de o emoţ ie, ci întrucât se subordonează firesc modelelor practicate în plan oficial ş i nu poate s ă se exprime altfel decât acestea. În lucră rile sale Weber a pledat pentru o sociologie “f ă ră valoare”, pentru eliminarea prejudec ăţ ilor ş i a preferinţ elor în procesul de cercetare. Într-o altă inovaţ ie,

10

el a conceput tipul ideal, crearea unui concept al unui fenomen care cuprinde elementele sale esenţ iale ş i cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat. Un aspect important al operei lui Weber este reacţ ia sa la problemele ridicate de Marx. Weber a vă zut elementele economice doar ca una dintre multele influenţ e importante asupra vie ţ ii sociale. El a atribuit importanţă substanţ ială statutului social obţ inut din caracteristici personale sau stim ă ş i putere politic ă, capacitatea de a influenţ a acţ iunile altora. Studiile lui Weber despre organiza ţ ii, îndeosebi despre birocraţ ie, influenţ ează

înc ă cercetarea ş i teoria în acest domeniu. El a legat na ş terea capitalismului de valorile

ş i atitudinile cuprinse în teologia protestantismului în dezvoltare. Cercetarea diverselor

religii a contribuit la înţ elegerea rolului culturii ş i al structurii sociale în teologie.

3. Orientă ri teoretice contemporane în sociologie

Sociologia modern ă se bazează pe teoriile descrise mai sus. Primele dintre aceste teorii (a lui Comte ş i a lui Spencer) s-au concentrat în primul rând asupra societ ăţ ii, o unitate socială la scară mare, ş i sunt numite teoriile macronivelurilor. Alte teorii (faţ ete ale teoriilor lui Weber) se ocupă de unit ăţ i mai mici, cum este grupul sau cuplul ş i se numesc teoriile micronivelurilor. Multe teorii au aspecte atât ale micronivelurilor, cât ş i ale macronivelurilor. Totu ş i, teoriile contemporane din sociologie sunt în principal fie ale macronivelurilor, fie ale micronivelurilor. Acum vom aborda dou ă teorii ale macronivelurilor – perspectiva structural – funcţ ionalist ă ş i perspectiva de “conflict” - ş i una a micronivelurilor – “interacţ ionismul simbolic”.

3. 1 . Perspectiva structural – func ţionalistă

Această orientare teoretică , definită în mare parte de antropologul Bronislaw Malinowski ş i de sociologii Talcott Parsons, Robert K. Merton ş i Kingsley Daves, este bine cunoscută ş tiinţ elor biologice care o folosesc pentru a examina aspectele structurale ale organismelor, interrelaţ iile lor ş i funcţ iile pe care le îndeplinesc pentru organismul considerat ca un întreg. Premisa de bază a acestei perspective este c ă diverse fenomene pot fi explicate, îndeosebi structurile sociale, în raport cu consecinţele lor (sau cu “func ţiile”). Malinowski (1948), de pild ă , explic ă practica magiei printre locuitorii insulei Trobriand în raport cu puterea pe care aceasta le-o conferă asupra acelor activit ăţ i ce sunt atât importante cât ş i nesigure, cum este pescuitul în largul m ă rii în comparaţ ie cu pescuitul relativ sigur în lagun ă . Un element în această perspectivă este noţ iunea de sistem, ideea c ă variatele elemente ale societăţii sunt legate unele de altele în asemenea fel, încât o schimbare într-unul duce la schimbări în celelalte. În cazul locuitorilor din Trobriand, Marinowski susţ ine că orice analiză a acestei societ ăţ i trebuie s ă ia în considerare legă tura între practica magiei ş i impactul economic al pescuitului asupra întregii comunit ăţ i. Parsons (1937; Parsons ş i Shils, 1951) a fost cel mai important analist structural- funcţ ionalist în sociologia american ă. La fel ca Parsons, cei mai mulţ i funcţ ionaliş ti contemporani gă sesc analogia lui Spencer utilă în concentrarea asupra elementelor structurale ale societăţ ii (e.g., instituţ iile sociale, organiza ţ iile, grupurile, statutele sociale) ş i ale consecinţ elor (funcţ iilor) pentru societate ca un întreg. În concepţ ia lui Parsons, societatea este un sistem bine integrat ş i relativ stabil ai

c ă rui membri sunt, în general, de acord în privin ţ a valorilor fundamentale. Societatea tinde s ă fie un sistem în echilibru sau stabilitate. Întrucât orice schimbare social ă are

11

largi efecte, dezechilibrante, ea are tendinţa de a provoca nemulţ umiri, dac ă nu se produce destul de încet, ca să ofere sistemului timp pentru a se adapta. Merton (1957) a perfecţ ionat ş i modificat funcţ ionalismul lui Parsons. El subliniază că o organiza ţ ie poate avea atât func ţii evidente, consecinţ ele care sunt cunoscute sau a şteptate, cum sunt responsabilit ăţ ile întâlnirilor electorale ale sistemului politic, cât ş i func ţii latente, funcţ ii neintenţ ionate sau nea ş teptate, cum sunt aspectele serviciului social ale instituţ iilor politice, de pild ă , în distribuirea de hran ă să racilor ş i în ajutorarea lor pentru a avea acces la bun ăstarea ş i locuinţ a socială . De asemenea, Merton arată că structurile pot avea disfunc ţii, consecinţ e negative, precum ş i eufunc ţii, consecinţ e pozitive. Mai mult, o structură ar putea fi eufuncţ ională pentru o parte a societ ăţ ii şi disfuncţ ională pentru altă parte. Nu toate structurile sociale sunt funcţ ionale pentru societate, susţ ine Merton; unele pot fi eliminate, cu efecte puţ in semnificative. De pild ă , Costa Rica se descurcă f ă ră instituţ ii militare. În alte cazuri pot exista echivalente func ţionale ale unei structuri sociale speciale. De pild ă , în anii ’60 ş i ’70 mulţ i tineri considerau comunele drept echivalente funcţ ionale ale familiei. Ast ă zi, unii accept ă cuplurile homosexuale ş i lesbiene ca echivalent funcţ ional al cuplului marital, a ş a cum este dovedit de recunoa ş terea lor legală ca “asocieri domestice” în multe ora şe mari. Criticii perspectivei structural-func ţ ionaliste au în vedere atât probleme logice, cât

ş i pragmatice ale acestui mod de abordare. Ei insist ă că unele dintre elementele principale ale teoriei implic ă ra ţ ionamentul circular. A afirma c ă o structură exist ă pentru c ă ea satisface o anumită nevoie, ş i pentru că satisface o nevoie ea trebuie să existe, contribuie la înţ elegerea noastră , subliniază ei. Mai mult, ei insist ă că imprecizia ş i caracterul vag al termenilor cheie de echilibru ş i stabilitate, care au fost împrumutaţ i din biologie, unde consecinţ ele lipsei stabilit ăţ ii (schimbarea temperaturii corpului sau a presiunii sanguine, de pild ă ) sunt evidente ş i m ă surabile, nu spore ş te puterea noastră analitic ă asupra socialului. O a treia critic ă , cu implicaţ ii politice, este că socotind stabilitatea de cea mai mare importanţă ş i criticând schimbarea socială ca fiind dezbinatoare, perspectiva structural-funcţ ionalist ă este intrinsec conservatoare. Astfel, funcţ ionaliş tii sunt consideraţ i susţ in ători ai statu-quo-ului, a orânduirii sociale existente. Criticii sus ţ in că schimbarea este necesară ş i avantajoas ă , că Revolu ţ ia American ă nu ar fi avut loc dac ă respectiva concepţ ie funcţ ionalist ă ar fi fost dominantă .

3.2. Perspectiva conflictualistă

Orientarea de bază a acestei perspective rezultat ă din opera lui Marx, se concentrează asupra conflictului ş i a competiţiei între diferite elemente din societate. Versiunea marxist ă ia în considerare competiţ ia între clasele sociale. Mulţ i teoreticieni contemporani ai conflictului (e.g., C. Wright Mills, 1956; Ralf Dahrendorf, 1959; Randall Collins, 1974) se concentrează asupra conflictului între diverse grupuri religioase, etnice ş i rasiale, precum ş i asupra genului ş i a conflictului de clas ă . Teoreticienii conflictului au acordat atenţ ie operei deosebit de importante a lui Simmel, care a arătat forţ ele dezbinatoare, precum ş i cele consensuale din societate. Societ ăţ ile, a susţ inut el, au presiuni asociative (care leagă ), cât ş i disociative (care dezintegrează ), iar valorile relative ale acestor presiuni variaz ă în diferite momente. Lewis A. Coser, un teoretician contemporan important, influenţ at de Simmel, susţ ine nu numai că conflictul este intrinsec în societate, ci ş i c ă în anumite condiţ ii el îndepline ş te funcţ ii foarte pozitive (1956, 1967). Conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie, apreciază Coser. Afiliaţ iile de grup multiple, pe care funcţ ionaliş tii le vă d ca slăbind consensul, sunt considerate de Coser drept un mecanism pentru menţ inerea unui oarecare nivel de stabilitate, prin protejarea împotriva oric ă rei axe de

12

dezbinare în societate. Apartenenţ e noastră la diverse clase, la grupuri etnice, religii ş i chiar genuri face pe fiecare dintre acestea să se abţ in ă de la divizarea societ ăţ ii în două tabere reciproc exclusive ş i în continuu ră zboi. Structura socială este ferit ă de destrămare de c ătre forţ ele dezbinatoare datorit ă identit ăţ ilor noastre variate ş i conexe. De fapt, Coser îmbin ă aspecte ale analizei funcţ ionaliste cu teoria conflictului. În timp ce funcţ ionaliş tii critică schimbarea, teoreticienii conflictului au tendin ţ a de a o privi cu simpatie. Dac ă funcţ ionaliş tii vă d consecinţ ele pozitive ale orânduirii sociale existente, teoreticienii conflictului îi au în vedere atât pe cei care câ ş tigă , cât ş i pe cei care pierd ş i presupun că ambele categorii exist ă . Pe scurt, teoreticienii conflictului manifest ă tendinţ a de a avea o concepţ ie mai dinamic ă despre societate ş i o concepţ ie mai pozitivă despre schimbare. Criticii teoriei conflictului arat ă tendinţ a acesteia de a se concentra asupra aspectelor contradictorii ş i dezbinatoare ale vie ţ ii sociale, în timp ce ignoră multele procese consensuale ş i armonioase care îi leagă pe membrii societ ăţ ii unul de altul. În timp ce funcţ ionaliş tii au fost acuza ţ i c ă sunt conservatori din punct de vedere politic, teoreticienii conflictului au fost deseori critica ţ i că sunt radicali din punct de vedere politic, aplaudând schimbarea, dac ă nu instigând la ea, indiferent de consecinţ ele acesteia.

3.3. Interac ţionismul

De ş i a fost influenţ ată de Weber, aceast ă ş coală de gândire îş i datorează , în cea mai mare parte, existenţ a activit ăţ ilor intelectuale de la Universitatea din Chicago în timpul primei treimi a acestui secol ş i, în special, gândirii sistematice a filosofului social George Herbert Mead. Interacţ ionismul simbolic porne ş te de la premisa c ă interacţ iunea este procesul social de bază . Aceast ă interacţ iune se produce “simboluri”, reprezent ă ri care au sensuri convenite. De fapt, sensul derivă din interacţ iunile fiinţ elor care au senza ţ ii (gândirea, sentimentul). Interacţ ioniş tii simbolici se concentrează asupra problemei identit ăţ ii, îndeosebi asupra sentimentului de sine care, susţ in ei, este un produs social. Ei analizează procesul social prin care se dezvolt ă identitatea, cu precădere interacţ iunea socială . De asemenea, ei se concentrează asupra naturii interacţ iunii sociale şi cum se manifest ă aceasta într-un context de considerente ş i în ţ elegere relevante din punct de vedere social.

Totu ş i, ei subliniază că acest fundament social este un proces dinamic – mai

degrab ă decât unul static – de sensuri schimb ătoare ş i emergente, care îş i au originea în experien ţ a anterioară a participanţ ilor, în contextul social al situaţ iei ş i în tră s ă turile relevante ale conflictului interacţ ional. Această perspectivă subliniază rolul activ al indivizilor în propria lor dezvoltare. Ea nu vede oamenii ca elemente pasive în societate, ci mai degrabă ca fiind selectiv ş i sensibil la structurile sociale ş i la procesele din via ţ a lor. Individul ocup ă un rol mai central în această teorie decât în teoria funcţ ionalist ă ş i cea a conflictului. Interacţ ionismul simbolic a fost criticat pentru c ă ignoră cele mai formale ş i mai organiza ţ ionale aspecte ale vieţ ii sociale. În aceast ă perspectivă nu este explicat în mod semnificativ cum interacţ iunea interpersonală ş i sentimentul de identitate sunt afectate de forţ e sociale de mare amploare. Criticii sus ţ in că interacţ ionismul simbolic subliniază în mod exagerat aspectele cognitive ale vie ţ ii sociale, ignorând (sau subapreciind) bogata bază emoţ ională a existenţ ei umane. Conceptele principale ale acestei perspective, cum este “sinele”, sunt considerate prea imprecise ş i imposibil de m ă surat

ş i analizat. Operele recente în interacţ ionismul simbolic încearc ă să ră spund ă la criticile pomenite mai sus. Rosabeth Kantor (1977) ş i Sheldon Styker (1980) au legat

13

interacţ ionismul simbolic de cele mai organiza ţ ionale ş i structurale aspecte ale societ ăţ ii. Morris Rasenberg (1979) a încercat s ă îl supun ă unei analize sistematice teoretice ş i empirice. O mare parte din literatura despre sociologia emoţ iilor se datorează interacţ ioniştilor simbolici.

4. Sociologia românească

Ion Ionescu de la Brad (1818-1831) a întreprins – în premier ă mondială – cercet ă ri monografice în profil zonal. Astfel, marele nostru învăţ at ş i revolu ţ ionar ne-a lă sat monografiile judeţ elor Mehedinţ i, Putna ş i Dorohoi, precum ş i monografia plaiurilor dobrogene, monografii complexe, tratând aspectele pedoclimatice ş i fitotehnice, statistice ş i economice, demografice ş i sociale etc. ş i atestând valoarea investiţ iilor de teren pentru decizia politic ă . Continuator ş i novator al activit ăţ ii lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912). Opera complexă a acestui mare om de stat ş i matematician este deosebit de semnificativă pentru sociologie, în special (dar nu exclusiv) prin lucrarea sa “Mecanica socială ”, pe care Gaston Richard o considera “una din operele cele mai viguroase ale sociologiei din Europa”. Prin această lucrare s-a f ă cut un remarcabil efort “de punere în ecuaţ ie a fenomenelor istorice” ş i s-a încercat o metod ă certă de “inginerie social ă ”. Constantin Dimitrescu-Iaş i (1849-1923), valoros colaborator al lui Spiru Haret

ş i mare om de cultură , inaugura în toamna anului 1896 – la Universitatea din Bucure ş ti

– primul curs de sociologie din România, urmat imediat de o iniţ iativă similară a lui C. Leonardescu la Universitatea din Ia ş i, în anul universitar 1897. Constantin Dimitrescu-Ia ş i a dezvoltat o doctrin ă coerentă ş i a fost un gânditor cu convingeri democrate, ceea ce a avut o influenţă benefică asupra generaţ iilor de studenţ i ş i a contribuit substanţ ial la crearea unui curent de opozi ţ ie faţă de tendinţ ele extremiste. Dumitru Dr ă ghicescu, adept ş i continuator al doctrinei materialiste a lui Constantin Dimitrescu-Ia ş i (1875-1945), autor al unei vaste opere ş tiinţ ifice ş i unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie 1918, a introdus determinismul social în analiza sociologic ă ş i a susţ inut rolul creator al individului în acţiunea transformatoare. De şi a fost doctorandul lui Emile Durkheim ş i cu toate că s-a format un gânditor în climatul confruntă rilor spirituale din Occident, totuş i, Dră ghicescu s-a deta şat clar de doctrinele vremii ş i a creat un sistem sociologic cu totul original. Astfel, în descinderea din realismul lui C. Dimitrescu-Ia ş i ş i sub înrâurirea unor imperative democratice, el consideră individul ca pe o valoare suprem ă ş i-i asociază potenţ e creative infinite. Sociologul român n-a evaluat persoana ca pe un simplu resort mecanic al angrenajului social – cum procedase Durkheim – dar nici ca pe o entitate absolut independentă , cum susţ ine Gabriel Tarde. În viziunea lui Dră ghicescu, individul este supus influenţei determinismului social şi deci se supune legităţilor obiective; în acela ş i timp îns ă, individul exercit ă o acţ iune de sens invers, creând fapte sociale cu caracter original ş i implicându-se în dezvoltarea istoriei. “La prima confruntare cu realitatea experienţ ei sociale, în orice eveniment social – scria Dră ghicescu – se constat ă dou ă elemente necesare: 1) o stare socială dat ă , care este condiţ ia ce facilitează intenţ ia ş i eforturile individului; 2) efortul individual, al c ă rui rol este de a u ş ura ş i de a ajuta transformarea necesară a societăţ ii de a evolua de la o stare oarecare, mai mult sau mai puţ in parţ ială , la o stare nou ă sau în parte nouă ”. Susţ inând rolul creator al individului ş i recunoscându-i calitatea sa de producă tor de social, Dumitru Dră ghicescu a anulat a ş a-zisele antinomii dintre individ ş i societate, dintre mase ş i personalitate, dintre necesitate ş i libertate, orientându-ş i demersul s ău

14

analitic spre construc ţii dialectice ş i elaborând o doctrină sociologică cu un profund caracter umanist. Dimitrie Gusti. Un alt nume de prestigiu care s-a impus întregii lumi sociologice - ş i nu numai sociologice – a fost Dimitrie Gusti (1880-1955), care a creat o doctrină , dar a iniţ iat ş i un program naţ ional de cercet ă ri concrete prin cunoscuta Ş coală Monografic ă de la Bucure ş ti. Punctul iniţ ial în analiza gustian ă îl reprezint ă omul, care se manifest ă în interior prin “iubirea de sine” (egoismul), iar în exterior prin “simpatie”, “religiozitate” ş i “sentimentul de team ă ş i respect” (altruismul). Ca fiinţă voluntar ă ş i ca entitate activă , omul, în optica gustiană , acţ ionează pentru satisfacerea trebuinţ elor lui materiale ş i spirituale, acţ iune ce se desf ăş oară în limitele a dou ă categorii de cadre: naturale ş i sociale. Cadrele naturale, la rândul lor, se referă la cel cosmologic ş i cel biologic, în timp ce cadrele sociale vizează dimensiunea istorică ş i pe cea psihologic ă . Cadrele – în doctrina lui D. Gusti – nu au însă o valoare de sine ş i nici nu interesează decât cu referire la existenţ a umană . Societatea nu este natură , dar cea mai mare parte a activit ăţ ii ei se desf ăş oară