Sunteți pe pagina 1din 264

SOCIOLOGIA CLUJEANĂ INTERBELICĂ. REPERE TEORETICE ŞI EMPIRICE

Introducere Capitolul I. Sociologia de catedră

I. 1. Sociologia axiologică (E. Speranţia)

I. 2. Cultură şi educaţie (Virgil I. Bărbat)

I. 2. 1. Extensiunea Universitară

I. 2. 2. Revista de sociologie (Teoria şi practica culturii)

I. 3. Comunităţi sociale (George Em. Marica)

I. 3. 1. Patria

I. 3. 2. Mahalaua

I. 3. 3. Satul

I. 4. Concepte şi noţiuni

I. 4. 1. Socialul (G. Em. Marica)

I. 4. 2. Tradiţia (G. Em. Marica)

I. 4. 4. Opinia publică (Constantin Sudeţeanu)

I. 4. 4. Tradiţia (Eugeniu Speranţia)

I. 5. Preocupări de istoria sociologiei (Eugeniu Speranţia, Constantin Sudeţeanu, George Em. Marica) Capitolul II. Dezvoltarea învăţământului sociologic universitar Capitolul III. „Astra” şi „Societatea de mâine”, promotoare ale cercetării sociale

III.

1. Referenţialul empiric

III.

2. Dimensiunea teoretică

III.

2. 1. Ion Clopoţel

III.

2. 2. Nicolae Ghiulea

III.

2. 3. Petru Suciu

Capitolul IV. Cercetarea socială maghiară

IV.

1. Contextul socio-economic şi ideologic al cercetării maghiare

IV.

2. Rolul Şcolii monografice de la Bucureşti în dezvoltarea cercetării sociale maghiare

IV.

3. Cercetarea satului ardelean

Abstract

Résumé

Introducere

Afirmată în secolul al XIX-lea, o dată cu intrarea societăţii noastre pe făgaşul modernizării, sociologia românească are, după Unirea de la 1 Decembrie 1918, un teren prielnic de afirmare şi dezvoltare, un generos câmp de reflexie şi, totodată, de acţiune, noul context socio-economic, politic şi cultural reclamând implicarea sa în analiza fenomenelor şi proceselor sociale, precum şi în organizarea şi conducerea societăţii. Răspunsul tinerei ştiinţe la această „provocare” a societăţii este unul remarcabil, astfel încât, pe parcursul a numai trei decenii, sociologia românească reuşeşte să-şi edifice o istorie proprie, „concretizată într-un ansamblu semnificativ de achiziţii teoretice (care include şi contribuţiile fondatorilor – s. n.), metodologice, structuri instituţionale şi acţional-practice, cristalizate într-o veritabilă şcoală naţională de sociologie” 1 . Caracterul naţional al acestei „şcoli” rezultând, după părerea noastră, nu numai din faptul că ea s-a constituit ca răspuns la problemele ridicate în faţa sa de către societatea românească, ci şi din considerentul că la edificarea corpusului ei teoretic şi metodologic au contribuit, desigur în proporţii diferite, personalităţi şi instituţii din toate provinciile româneşti şi în primul rând din cele patru centre universitare ale momentului (Bucureşti, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi). Aportul acestor focare intelectuale la dezvoltarea sociologiei româneşti n-a fost, însă, până nu demult, suficient relevat şi în nici un caz în toată amploarea sa, evaluările de până acum limitându-se doar la activitatea ştiinţifică a universitarilor sociologi, adică la ceea ce Tr. Herseni a numit „sociologia de catedră”. Ori, cel puţin în cazul Clujului interbelic, o astfel de abordare se dovedeşte a fi

7

lacunară, aportul său la dezvoltarea ştiinţei româneşti despre

societate depăşind cadrele sociologiei academice, care rămâne însă principala forţă creatoare în domeniu. Sociologia clujeană interbelică s-a dezvoltat pe trei coordonate:

a) „sociologia de catedră”;

b) cercetarea socială de factură sociografică, ai cărei reprezentanţi

au cochetat şi cu teoria, pe linia analizei unor fenomene şi procese sociale manifeste în epocă;

c) cercetarea socială maghiară, dezvoltată în strânsă legătură atât

cu sociologia monografică gustiană, cât şi cu mişcarea sociografică clujeană. „Sociologia de catedră” clujeană interbelică i-a avut ca reprezentanţi pe Virgil I. Bărbat, Constantin Sudeţeanu, George Em. Marica şi Izidor Todoran (acesta din urmă reorientându-se,

după un scurt stagiu în catedră, spre o carieră universitară teologică) – cu toţii cadre didactice la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj, precum şi pe Eugeniu Speranţia, profesor la

Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţi

fost evaluată încă în perioada interbelică de către Tr. Herseni, aprecierile sale la adresa universitarilor-sociologi fiind, însă, inegale şi marcate uneori de subiectivism. Doar E. Speranţia beneficiază de atenţia cuvenită, el fiind menţionat printre creatorii de sistem din sociologia românească, contribuţia sa fiind consemnată astăzi în istoria domeniului ca „sistem de sociologie axiologică2 . În schimb, aportul lui Virgil I. Bărbat este minimalizat şi aceasta, probabil, pe de o parte datorită faptului că el n-a reuşit să elaboreze până în momentul dispariţiei sale o lucrare în care concepţia sa sociologică să fie explicit afirmată şi sistematic expusă, iar pe de altă parte, pentru că Tr. Herseni a evaluat activitatea lui V. Bărbat, ca şi a altor sociologi ai perioadei interbelice, prin raportare la realizările remarcabile ale lui D. Gusti în domeniu. De menţionat, însă, că un exeget actual al lui V. Bărbat echivalează prestaţiile celor doi (D. Gusti şi V. Bărbat) pe terenul sociologiei, subliniind „traiectul aproape identic (al lui V. Bărbat – s. n.) cu cel preferat de profesorul Dimitrie Gusti, care şi acesta, deşi

Prestaţia lor ştiinţifică a

8

la un nivel superior, a parcurs aceeaşi rută: o concepţie teoretică bine articulată, un demers practic, o concepţie educaţională, profesor la universitate dar şi creatorul unui ‘instrumentar’ neoficial, respectiv publicaţia sociologică3 . Această rută include, în cazul lui D. Gusti, şi componenta „fondator de şcoală”, demers unic în sociologia românească interbelică şi nu numai, Şcoala sociologică de la Bucureşti fiind „singura mişcare sociologică de la noi care a atras atenţia străinătăţii şi a fost preţuită ca o contribuţie originală, atât pe linie metodologică […] cât şi pe linia rezultatelor ştiinţifice […] 4 . Considerăm, însă, că şi V. Bărbat ar fi putut ajunge, dacă nu intervenea decesul său prematur, la o astfel de performanţă, publicaţia fondată şi condusă de el („Revista de sociologie”) reprezentând instrumentul cu ajutorul căruia intenţiona să-şi propage doctrina şi s-o aplice la studiul societăţii româneşti, precum şi un potenţial teren de manifestare pentru tinerii săi colaboratori din cadrul Seminarului de sociologie. De asemenea, evaluarea lui George Em. Marica este incompletă, întrucât acesta se afla, în momentul respectiv, în plină activitate creatoare, el producând după anul 1941(ultima sa contribuţie, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, fiind datată în anii 1978-1980) suficiente „probe” pentru a „putea fi socotit […] printre sociologii de valoare ai României” 5 . Astfel, alături de contribuţia sa la „cunoaşterea sociologiei universale”, el s-a afirmat în perioadă şi ca „reprezentant al sociologiei rurale” 6 şi, fapt mai puţin menţionat, ca sociolog al comunităţilor sociale (sat, mahala, patrie). În fine, contribuţia lui C. Sudeţeanu este considerată ca nesemnificativă, aportul său publicistic pe terenul sociologiei constând, după părerea lui Tr. Herseni, numai în traducerea unei lucrări fundamentale a domeniului (Regulile metodei sociologice, de E. Durkheim). Această apreciere este prea drastică, lui Sudeţeanu putându-i-se, însă, reproşa, ca de altfel şi lui V. Bărbat, faptul că nu şi-a publicat cursul, care, prin problematica dezbătută, ar fi permis o altă încadrare a sa în contextul sociologiei noastre.

9

Cea de-a doua componentă a sociologiei clujene, cercetarea socială de factură sociografică, are ca punct de referinţă activitatea desfăşurată sub egida revistei „Societatea de mâine”, considerată pe drept cuvânt unul din segmentele „axei sistemului publicaţiilor sociologice din perioada interbelică7 . Plasarea ei în compania selectă a unor publicaţii prestigioase ale genului, aşa cum au fost „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, „Sociologie Românească”, „Affaires Danubiennes”, „Revista Institutului Social Banat-Crişana” şi „Buletinul Institutului Social din Basarabia” este justificată, dacă avem în vedere preocuparea constantă a colaboratorilor săi pentru o paletă largă de teme sociologice. Contribuţia revistei „Societatea de mâine” la dezvoltarea

cercetării sociale şi, implicit, a sociologiei noastre interbelice, s-a realizat pe câteva coordonate, şi anume:

a) definirea sociografiei ca o primă etapă a cunoaşterii sociologice (furnizarea de material documentar pentru sintezele teoretice) şi ca verigă de legătură între laboratorul ştiinţific şi câmpul de acţiune socială (identificarea şi definirea problemelor sociale); b) elaborarea unui demers propriu de cercetare, bazat pe utilizarea unui corp de metode şi tehnici care să justifice integrarea sociografiei în sistemul cunoaşterii sociologice; c) încercarea de „sistematizare” a anchetei, adică de instituţionalizare a cercetării sociografice desfăşurate sub egida sa, realizată, din păcate, doar temporar, în cadrul Institutului de Studii Societatea de mâine (1925) şi apoi a Mişcării social-economice – asociaţia publiciştilor şi intelectualilor cu interes permanent faţă de problemele social-economice (1926);

d) instituirea chestionarului ca normă unitară de sistematizare a

investigaţiilor de teren şi elaborarea unor astfel de instrumente;

e) cercetarea unor zone montane ale ţării şi elaborarea unor

lucrări care probează validitatea demersului sociografic pe terenul cercetării sociale. Dar „Societatea de mâine” s-a remarcat şi în câmpul discuţiei teoretice prin: studii şi articole cu un asemenea conţinut; dezbateri pe marginea unor noţiuni sau concepte de interes sociologic; analize

10

segmenţiale sau globale ale societăţii româneşti; prezentarea unor şcoli sau curente sociologice, precum şi a unor personalităţi ale sociologiei româneşti şi internaţionale 8 . Deşi la revista „Societatea de mâine” au colaborat personalităţi ale ştiinţei şi culturii din diferite zone ale ţării, între care şi câteva nume de referinţă pentru domeniul sociologiei (Tr. Brăileanu, Tr. Herseni, E. Bernea, Gh. Vlădescu- Răcoasa), în prezentarea noastră au fost reţinute doar contribuţiile (insuficient cunoscute, dar semnificative) unor intelectuali legaţi prin activitatea lor de Cluj sau de zona învecinată acestuia. În fruntea listei acestora se situează Ion Clopoţel, Nicolae Ghiulea şi turdeanul Petru Suciu, cei trei, membri marcanţi ai mişcării de cercetare sociografică, având ca punct comun faptul că şi-au canalizat efortul în direcţia analizei problemelor social-economice şi culturale ale societăţii româneşti. De asemenea, graţie unora dintre preocupările lor teoretice (problema „rolului clasei de mijloc în structura socială”, în cazul lui N. Ghiulea şi P. Suciu, respectiv preluarea ideii „socialismului naţional” a lui V. Goldiş, în formula social- democraţiei adaptate la specificul societăţii româneşti de către I. Clopoţel), aceşti trei publicişti se înscriu pe linia de gândire a „seriei ardelene a sociologiei româneşti” 9 .

Cea de-a treia componentă a sociologiei clujene interbelice, cercetarea socială maghiară, a avut ca fundal situaţia comunităţii maghiare ardelene în noul context socio-politic prefigurat la sfârşitul primului război mondial, respectiv necesitatea identificării şi analizării problemelor cu care se confrunta aceasta, o dată cu pierderea statutului de populaţie dominantă în zonă. Având ca suport instituţional iniţial asociaţiile confesionale ale tineretului, apariţia şi dezvoltarea cercetării sociale maghiare a fost influenţată de activitatea Şcolii monografice de la Bucureşti, influenţă favorizată de:

a) prestaţia unor publicaţii (revista „Erdélyi Múzeum” – „Muzeul Ardelean” – şi „Erdélyi Tudomànyos Füzetek” – „Caietele ardelene pentru ştiinţă”, care au contribuit la popularizarea teoriei şi metodologiei cercetării monografice;

11

b) pregătirea unor tineri angrenaţi în cercetarea socială maghiară în cadrul Seminarului de sociologie condus de către Dimitrie Gusti (Bakk Péter – student în sociologie la Universitatea din Bucureşti;

Venczel József – participant la lucrările Seminarului în semestrul II al anului universitar 1935-1936, precum şi la campania monografică din Şanţ, jud. Năsăud); c) participarea unor tineri maghiari la campaniile de muncă la sate ale Echipelor Studenţeşti. Această influenţă benefică a avut ca efect:

a) întemeierea unei asociaţii de cercetare extra-confesionale,

Erdélyi Fiatalok – Tinerii ardeleni –, având ca obiect cercetarea sistematică a spaţiului rural ardelean, în speţă a satului maghiar, şi a

unei publicaţii care să-l susţină şi să-i reflecte activitatea (alături de revista „Erdélyi Fiatalok”, s-au mai remarcat ca susţinătoare ale cercetării sociale maghiare publicaţiile „Erdélyi Múzeum” şi „Hitel” – „Credit” –, coordonată de către Venczel József);

b) organizarea unor cercetări de teren, realizate sub semnul

monografiei sociologice (campania din anul 1931, desfăşurată pe domeniul baronului Bánffy Ferenc din jud. Cluj; campania din satul Băbiu, jud. Cluj, coordonată de către Szabó T. Attila în anul 1936; campania din satul Unguraş, jud. Cluj, coordonată de către Venczel József în anii 1941-1943).

Evidenţierea realizărilor mişcării sociografice, ca şi a celor ale cercetării sociale maghiare, desfăşurate, ambele, în perimetrul clujean, conturează ideea unei duble contribuţii a acestui centru intelectual la dezvoltarea sociologiei noastre interbelice: o contribuţie teoretică, având ca punct de referinţă activitatea „sociologiei de catedră”, completată de aceea a unor publicişti din afara sferei academice, dar cu o aplicare evidentă spre analize de o asemenea factură, respectiv o contribuţie în domeniul sociologiei concrete. Această dublă contribuţie nu a fost, însă, realizată în cadrul unei „şcoli”, ci prin efortul individual al unor personalităţi, unele dintre acestea mai puţin cunoscute în comunitatea sociologică românească, în pofida activităţii lor bogate în domeniu.

12

Prin urmare, considerăm utilă prezentarea în această introducere a unor scurte note biografice ale sociologilor la care ne vor referi în continuare. Sociologia teoretică şi cercetarea socială clujeană i-a avut, astfel, ca protagonişti marcanţi pe:

Eugeniu Speranţia (1888-1972). S-a născut la 6/18 mai 1888 la Bucureşti, unde şi-a făcut studiile secundare şi universitare, luându-şi licenţa în filosofie în anul 1910, iar doi ani mai târziu obţinând titlul de doctor în filosofie. În anii 1913-1914, a efectuat un stagiu de pregătire la Berlin, unde i-a audiat pe Benno Erdmann, Ferd. Jak. Schmidt, Alois Riehl, Adolf Lassou şi Georg Simmel. E. Speranţia a desfăşurat, de-a lungul a patru decenii (1909- 1949), o susţinută activitate didactică, care a debutat încă în perioada studenţiei printr-o suplinire la facultăţile de litere şi drept, precum şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. Traseul său profesional de profesor secundar mai trece prin: liceele bucureştene „Brâncoveanu”, „Principele Carol”, „Delavrancea”, „Şcoala medie”, liceul pentru refugiaţi din Iaşi, Şcoala normală mixtă din Botoşani şi Şcoala normală din Turnu Severin. Apoi, după un scurt stagiu (1919-1921) în funcţii administrative (referent şi apoi director la „resortul instrucţiunii din Cluj”, direcţia învăţământ superior), este încadrat, începând cu anul universitar 1921-1922, conferenţiar suplinitor de filosofia dreptului la Academia de drept din Oradea (unde funcţionează, până în anul 1927, şi ca profesor de pedagogie la Şcoala normală), venirea sa în Ardeal fiind motivată de „obligaţia culturalizării populaţiei româneşti din teritoriile de curând eliberate” 10 , asumată şi de alţi intelectuali români, între care şi Vigil I. Bărbat, C. Sudeţeanu şi N. Ghiulea. Din anul 1923, în titulatura postului său intră şi sociologia, activitatea sa didactică în acest domeniu fiind anticipată de ciclul de conferinţe ţinute din însărcinarea lui I. Rădulescu-Pogoneanu la Seminarul de sociologie din Bucureşti, având ca subiect filosofia religiilor pe baze istorico-sociologice. În anul 1931, E. Speranţia devine profesor de filosofia dreptului şi sociologie, păstrându-şi funcţia şi după

13

unificarea academiei orădene cu Facultatea de Drept din Cluj. În perioada orădeană, el a ocupat un timp, ca profesor titular, şi catedra de filosofie generală la Academia Teologică Ortodoxă din localitate. Intelectual de formaţie enciclopedică, E. Speranţia a acoperit, prin scrisul său, mai multe domenii ale ştiinţelor umaniste, contribuţia lui la dezvoltarea bibliografiei noastre sociologice concretizându-se în câteva lucrări de referinţă, şi anume: Tradiţia şi rolul ei social, 1928; Factorul ideal. Studii sociologice şi aplicări la viaţa noastră naţională, 1929; Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie, 1930; Curs de sociologie generală, 1930; Problemele sociologie contemporane, 1933; Introducere în sociologie, 2 vol., 1938-1939, reeditată în 1943; La cohésion sociale par les valerurs et par l’idéal, 1947; Elemente de sociologie generală, 1947 (curs litografiat).

Virgil I. Bărbat (1879-1931). S-a născut la 24 aprilie 1879, în comuna Rassa (jud. Ialomiţa). A absolvit în anul 1897 cursurile liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar apoi pe cele ale secţiei de ştiinţe sociale a Universităţii din Geneva, luându-şi licenţa în anul 1905. După terminarea studiilor universitare, frecventează cursuri de sociologie, etică şi economie la universităţile din Heidelberg şi Leipzig. În anul 1909 îşi susţine teza de doctorat în filosofie la Universitatea din Berna. După obţinerea doctoratului rămâne în străinătate, unde face mai multe călătorii de studii. Revine în ţară în 1914, fiind numit profesor de limba engleză la liceele „Mihai Viteazul” şi „Spiru Haret”. În anul 1920 este numit profesor la Catedra de sociologie şi etică de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, funcţionând mai întâi ca suplinitor, în 1921-1922, apoi ca titular, până în momentul dispariţiei sale premature, în decembrie 1931. Virgil Bărbat a desfăşurat o activitate publicistică bogată, concretizată în colaborări cu articole şi studii sociologice, pedagogice şi politice la multe reviste româneşti sau străine, precum şi în volume. Dintre acestea, amintim ca relevante pentru domeniul sociologiei următoarele: „Naţionalism” sau „Democraţie”, 1911; Extensiunea Universitară, 1926; Premisele umane ale culturii moderne, 1927;

14

Dinamism cultural, 1928; Exproprierea culturii, 1928. Virgil Bărbat a fost şi fondatorul „Extensiunii Universitare” (1924), instituţie de culturalizare a maselor, prin care el intenţiona să-şi pună în aplicare planul de politică culturală. O altă contribuţie a sa la dezvoltarea sociologiei noastre o reprezintă întemeierea „Revistei de sociologie”, publicaţia fondată de el în anul 1931 fiind singura publicaţie cu un asemenea profil din Clujul interbelic.

George Em. Marica (1904 – 1982). S-a născut la 1 noiembrie 1904 la Horezu (jud. Vâlcea). A absolvit cursurile liceului „Bariţiu” din Cluj în anul 1923, iar în 1927 a obţinut licenţa în filosofie, specialitatea sociologie, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. În anul 1928 obţine o bursă de studii la Berlin,

unde i-a avut ca profesori, între alţii, pe Vierkandt, Dessoir, Liebert, Spranger şi Sombart. Între anii 1929-1932 urmează cursurile Universităţii din Köln, audiindu-i pe Honingsheim, Hatmann, Ziekursch şi L. von Wiese, acesta din urmă coordonându-i şi teza de doctorat, precum şi pe cele ale Universităţii din Bonn, unde intră în contact cu Rohocher, Curtius şi Schumpeter. Pe lângă experienţa germană, mai efectuează stagii de pregătire în Anglia, Franţa, Austria, Olanda, Elveţia şi Belgia. Începând cu anul universitar 1934-1935, este încadrat ca asistent

la Catedra de sociologie şi etică de la Facultatea de Litere şi Filosofie

a Universităţii din Cluj, instituţie în care funcţionează până în anul

1954, când este înlăturat din învăţământul superior. George Em. Marica este singurul reprezentant al „sociologiei de catedră” clujene, care, datorită vârstei, a avut şansa să-şi continue activitatea sociologică după reabilitarea acestei discipline, în calitate de şef de sector la Centrul de Ştiinţe Sociale din Cluj. Activitatea sa publicistică de factură sociologică debutează în anul 1931 prin colaborarea la „Revista de sociologie”, al cărui corespondent pentru străinătate a fost. În anul următor, îşi publică teza de doctorat intitulată „Emile Durkheim – Soziologie und Soziologismus”, urmată în anul 1935 de o altă lucrare, „Problema culturii moderne în sociologia germană”, aceste lucrări reprezentând

15

contribuţia sa la cunoaşterea sociologiei internaţionale. Alături de acestea, lista de lucrări cu conţinut sociologic elaborate de G. Em. Marica în perioada interbelică mai cuprinde următoarele volume:

Încercare de definiţie a satului, 1942; Despre patrie, 1942; Satul ardelean. Premisele cercetării lui sociologice, 1944; Psihosociologie mahalalei, 1945; Fenomenul tradiţiei, 1945; Conceptul de social, 1946; Curs de sociologie rurală. Satul ca structură psihică şi socială, 1948.

Constantin Sudeţeanu (1885-1960). S-a născut la Buzău la 27 martie 1885. A absolvit cursurile Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti (secţia clasică) în anul 1904 şi apoi pe cele ale Universităţii bucureştene, luându-şi licenţa în filosofie în 1909. Şi-a continuat studiile în Germania (1913) şi Franţa (1914), frecventând, între altele, cursurile de doctorat în sociologie predate de E. Durkheim şi C. Bouglé. În anul 1924 a obţinut titlul de doctor în filosofie şi litere la Universitatea din Bucureşti, iar în 1926 pe cel de docent în sociologie la Universitatea clujeană. După obţinerea licenţei, C. Sudeţeanu a fost încadrat în învăţământul preuniversitar, până cel puţin în anul 1935, în mai multe licee, şi anume: liceele „Sf. Sava” şi „Gh. Lazăr” din Bucureşţi, respectiv Şcoala normală din Buzău (1909-1912), liceul din Turnu Severin (1913-1915), Şcoala normală din Buzău (1915-1919), liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj (1919-1920), Şcoala normală din Oradea (1920-1921) şi Şcoala normală din Cluj (1921-1935). Începând cu anul universitar 1926-1927, este încadrat mai întâi ca docent la Catedra de sociologie şi etică de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, urcând apoi treptele ierarhiei universitare: conferenţiar suplinitor din decembrie 1931, profesor agregat din anul 1936 şi apoi profesor titular din 1941, până, probabil, la 1 ianuarie 1949. Activitatea ştiinţifică desfăşurată de către C. Sudeţeanu s-a concretizat în colaborarea la câteva reviste ale perioadei („Noua revistă română”, „Ideea Europeană”, „Studii filosofice”, „Revista generală a învăţământului”, „Societatea de mâine”), precum şi în patru lucrări de sociologie, şi anume: Introducere în sociologia lui Aug. Comte, 1925; Opinia publică. Analiza condiţiilor şi aspectelor ei, 1935;

16

Durkheim şi doctrina şcoalei sociologice franceze, 1936; Corelaţia aspectelor vieţii sociale, 1943. De asemenea, el a tradus lucrarea lui E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, (în anul 1924), facilitând cititorilor români cunoaşterea uneia dintre cele mai reprezentative lucrări ale sociologiei internaţionale.

Ion Clopoţel (1892-1986). S-a născut în anul 1892 în localitatea Poiana Mărului (jud. Braşov). După absolvirea şcolii primare din satul natal, a urmat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. Ca licean, a frecventat cursurile de vară ale Universităţii de la Vălenii de Munte şi a început să colaboreze cu materiale privind activitatea acesteia la „Gazeta Transilvaniei” şi la „Românul”. După absolvirea liceului a fost chemat de către Vasile Goldiş în redacţia ziarului arădean „Românul”, ca redactor intern. Paralel cu activitatea gazetărească, I. Clopoţel şi-a continuat studiile la universităţile din Budapesta şi Viena, obţinând licenţa în litere şi filosofie. În perioada studiilor budapestane, el a luat contact cu cercetarea socială de factură sociografică, iar la Viena s-a apropiat de literatura sociologică internaţională. Pregătirea sociologică teoretică şi-a desăvârşit-o la Sorbona, unde a audiat prelegerile lui Ch. Seignobos şi s-a familiarizat cu lucrările lui E. Durkheim, M. Mauss, P. Fouconnet şi G. Richard. I. Clopoţel a desfăşurat de-a lungul unei jumătăţi de secol (1911-1961) o activitate gazetărească extrem de bogată, completată în unele perioade cu activităţi de factură politică sau administrativă, itinerarul său profesional trecând prin Arad (redactor şi apoi redactor şef la „Românul”), Braşov (redactor şef la „Gazeta Transilvaniei”), Cluj (redactor pentru Ardeal la „Adevărul” şi „Dimineaţa”; fondator al revistei „Societatea de mâine”, care, sub conducerea sa a devenit una dintre cele mai prestigioase publicaţii sociologice ale perioadei interbelice), Bucureşti (redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa” şi director al „Societăţii de mâine”), Braşov (redactor la „Poporul” şi rectorul Universităţii muncitoreşti) şi iar Bucureşti (redactor la „Lumea nouă”, director la Casa I.O.V.R., inspector general pentru şcolile de ucenici, director în

17

Ministerul Instrucţiei Publice şi, în fine, director al Bibliotecii Centrale Universitare). I. Clopoţel a fost un publicist de largă cuprindere şi mare anvergură. Formaţia sa intelectuală solidă i-a facilitat abordarea unei palete largi de subiecte, miezul materialelor sale constituindu-l, însă, analiza societăţii româneşti contemporane lui. El a fost, în acelaşi timp, un pasionat al cercetării sociale, fiind iniţiatorul şi conducătorul mişcării de cercetare sociografică organizată sub egida revistei „Societatea de mâine”. Activitatea sa publicistică în domeniul sociologiei şi sociografiei s-a materializat într-un număr impresionant de studii şi articole, precum şi în volumele: Frământările unui an, 1918; Două săptămâni în Cehoslovacia, 1926; Sociografie românească. Anchetarea plăşilor muntoase Margina, Almăj, Vaşcău şi Beiuş, 1928; Social-democraţia şi problemele României contemporane, 1931; Un program de culturalizare a satelor, 1933; Organizarea culturală regională, 1936; Al. Papiu Ilarian în faţa problemelor româneşti contemporane, 1939; Satele răsleţe ale României. Habitatul răsfirat din munţii transilvani şi bănăţeni. Studiu de sociologie rurală, 1939; Educaţia socială şi politică a tineretului muncitoresc, 1946.

Nicolae Ghiulea (1884- ?). S-a născut la 11 septembrie 1884. Licenţiat în ştiinţe matematice la Universitatea din Iaşi, el s-a familiarizat cu problematica sociologiei şi mai ales cu aplicaţiile sociale ale acesteia în cadrul unor studii speciale efectuate la Muzeul social din Paris şi la Seminarul de asigurări din Göttingen, participând apoi la activitatea Seminarului ieşean de sociologie şi etică. Competenţa şi autoritatea în domeniul social-economic i-au fost confirmate prin încadrarea sa ca profesor de politică socială la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1919/1920 – 1 septembrie 1942), precum şi într-o serie de funcţii administrative N. Ghiulea a desfăşurat şi o bogată activitate ştiinţifică, colaborând de-a lungul anilor cu materiale de politică socială, sociologie şi economie la publicaţii de renume din ţară şi străinătate, dintre care amintim: „Revue des études cooperatives”, „Revue d’histoire economique et sociale”, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma

18

Socială”, „Revista de studii sociologice şi muncitoreşti”, „Societatea de mâine” etc. El este şi autorul a 14 volume, dintre care unele de cert interes sociologic, şi anume: Matematica şi mecanica în ştiinţele sociale, 1914; Şcoala poporului, 1926; Ocrotirea clasei de mijloc, 1926; Asociaţiile ţărăneşti. Formele, istoricul şi rezultatele asociaţiilor ţărăneşti, 1926; Cooperaţia. Faptă. Idee. Doctrină, 1927; Adevăratul înţeles al cooperaţiei, 1928; Organizarea statului. Mijloace şi metode noi, 1935; Problema meseriilor în România, 1941. N. Ghiulea a fost membru al unor importante instituţii de cercetare ştiinţifică, şi anume: Asociaţia pentru studiul şi reforma socială, Institutul Social Român, Institutul de Ştiinţe Sociale al României; Institutul Regal de ştiinţe administrative, Institutul de studii şi educaţie muncitorească. El s-a implicat şi în activitatea Secţiei social-economice a Astrei şi s-a raliat mişcării monografice iniţiate de I. Clopoţel, fiind membru al Institutului de Studii Societatea de mâine şi apoi preşedinte al Comitetului de direcţie al Mişcării social-economice.

Petru Suciu (1883 – ?). Născut la 9 septembrie 1883, profesorul turdean P. Suciu a făcut studii teologice la Blaj şi a obţinut licenţa în litere la Universitatea din Budapesta. Şi-a început cariera didactică în anul şcolar 1909/1910, iar din 1919/1920 şi până la pensionare a fost încadrat la noul liceu „Regele Ferdinand”, fiind mulţi ani şi directorul acestuia. P. Suciu a fost unul dintre colaboratorii de bază ai revistei „Societatea de mâine”. El s-a remarcat prin materiale centrate pe problemele social-economice şi culturale ale perioadei, fiind un analist avizat şi competent al problematicii ardelene. De asemenea, el s-a afirmat ca un adept al cercetării sociale de factură sociografică, cu care a luat contact încă din perioada studiilor budapestane, contribuind, alături de I. Clopoţel şi alţii, la instituţionalizarea acesteia. Ca şi alţi intelectuali ardeleni, P. Suciu s-a implicat şi în activitatea de propagandă culturală desfăşurată sub egida Astrei, îndeplinind o lungă perioadă şi funcţia de director al Despărţământului Turda.

19

Activitatea lui publicistică s-a concretizat în numeroase studii şi articole, precum şi în câteva volume, şi anume: Probleme ardelene, 1924; Poporaţia Ardealului şi Simţul realităţilor social-economice, 1925; Satul. Câteva probleme din viaţa noastră sătească, 1927; Roşia Montană. Anchetă monografică, 1927; Ţara Moţilor. Regiunea industriei lemnului, 1928; Zece ani de viaţă românească. Judeţul Turda. Schiţă monografică, 1929; Clasele noastre sociale, 1930; Proprietatea agrară în Ardeal. Scurt istoric al dezvoltării ei, 1931.

Venczel József (1913-1972). S-a născut în anul 1913 la Miercurea-Ciuc. După absolvirea liceului din oraşul natal, urmează, începând cu anul universitar 1930-1931, cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj. Pe parcursul studiilor liceale, preocuparea pentru cunoaşterea rădăcinilor identitare ale secuilor s-a materializat în scrieri cu caracter literar, care l-au consacrat pe tânărul Venczel ca pe o speranţă a literaturii maghiare ardelene. Extensia autocunoaşterii identitare la sfera cunoaşterii spaţiului natal i-a orientat interesul către sat şi către problemele acestuia. Această apropiere faţă de realitatea satului a dobândit un plus de rigoare prin trecerea de la abordarea literară la cea etnografică, concretizată în câteva cercetări realizate în Secuime. În anul 1931, Venczel József aderă la asociaţia de cercetare Erdélyi Fiatalok (Tinerii ardeleni), al cărei mentor devine, şi îşi începe colaborarea la revistele „Erdélyi Fiatalok”, „Erdélyi Múzeum” (Muzeul ardelean) şi „Hitel” (Credit), precum şi la seria de publicaţii „Erdélyi Tudomános Füzetek” (Caietele ardelene pentru ştiinţă). În perioada studiilor universitare el intră în contact cu Şcoala sociologică de la Bucureşti, participând la lucrările Seminarului de sociologie în semestrul al II-lea al anului universitar 1935-1936, precum şi la campania monografică din Şanţ (jud. Năsăud). Experienţa de cercetare acumulată cu acest prilej este valorificată în organizarea unei campanii monografice în satul Unguraş (jud. Cluj), în perioada 1941-1943. Venczel József s-a remarcat în publicistica sociologică maghiară a anilor ’30 prin popularizarea tezelor gustiene, precum şi a

20

experienţei şi rezultatelor Şcolii sociologice de la Bucureşti. Amintim în acest sens studiile: A falumunka és az Erdélyi Falumunka Mozgalom (Munca la sate şi mişcarea ardeleană pentru munca la sate), Dimitrie Gusti és az Erdélyi magyar falukutatók (Dimitrie Gusti şi cercetătorii maghiari ai satului din Ardeal). Concepţia sa privind cercetarea realităţii sociale a fost prezentată în studiile Az önismeret útja (Calea autocunoaşterii) şi A falukutatás módszerének vázlata (Metodologia cercetării satului). În perioada 1940-1947, Venczel József a fost încadrat ca profesor universitar de statistică şi sociologie şi ca editor al publicaţiei de analiză socială „Hitel”, desfăşurând şi o bogată activitate de cercetare socială. Această activitate a continuat-o după anul 1969 în cadrul Laboratorului de sociologie al Universităţii din Cluj, contribuind substanţial la fundamentarea metodologică a campaniei de cercetare de la Gârbău (jud. Sălaj).

Szabó T. Attila (1906-1987). Important lingvist transilvănean, el a urmat studii universitare la Cluj, Debrecen şi Edinbourg. Reîntors la Cluj, el activează ca profesor de liceu şi ca bibliotecar la Erdélyi Múzeum, iar din anul 1940 ca profesor universitar. Ca redactor al periodicelor „Erdélyi Múzeum” (1941-1947), „Magyar Népnyelv” (1941-1943) şi „Erdélyi Tudományos Füzetek” (din 1941), desfăşoară şi o bogată activitate de cercetare. Fidel mişcării de cercetare a mediului rural din cadrul bisericii protestante, Szabó T. Attila a realizat câteva cercetări săteşti reprezentative pentru cercetarea socială maghiară din Transilvania, aşa cum a fost campania monografică din localitatea Băbiu (jud. Cluj), desfăşurată în anii 1936-1937.

1 Şt. Costea (coord.), Istoria sociologiei româneşti, Bucureşti, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, 1998, p. 8.

2 ibidem, p. 282.

3 D. Dungaciu, „Mesianismul pozitiv” al sociologie româneşti. Virgil Bărbat şi „Extensiunea Universitară”, în „Revista Română de Sociologie”, Serie nouă, an VII, nr. 3-4, 1996, p. 282.

21

4 Tr. Herseni, Sociologia cogitans, în vol. Sociologia militans, vol. III, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, MCMLXXI, p. 61.

5 v.: Istoria filosofiei moderne, vol V, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1941, p. 552.

6 Şt. Costea (coord.), Istoria…, p.251.

7 ibidem, p. 343.

8 pentru contribuţia sociologică a revistei, vezi: A. Negru, E. Pop, Societatea de mâine. Indice bibliografic adnotat, vol. II, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2001, pp. 5-53.

9 v.: I. Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.

10 E. Speranţia, Memoriu de activitate, în „Revista de filosofie”, Tom 19, 1972, nr. 3, p. 429.

22

Capitolul I. Sociologia de catedră

I. 1. Sociologia axiologică (E. Speranţia)

Prezenţă notabilă în peisajul publicisticii sociologice româneşti de după primul război mondial, Eugeniu Speranţia s-a remarcat, în egală măsură, şi printr-o bogată activitate didactică. Sociologia de catedră clujeană are în persoana sa exponentul cel mai reprezentativ din punct de vedere al contribuţiei cantitative, dar mai ales calitative la dezvoltarea bibliografiei domeniului. Având o formaţie intelectuală iniţială de factură filosofică, E. Speranţia s-a ilustrat pe parcursul vieţii şi activităţii sale ca un veritabil enciclopedist. „Activitatea sa publicistică şi scrierile sale au cuprins o arie de preocupări impresionantă de cel puţin zece domenii, plus sferele situate la graniţele a două sau mai multe dintre acestea […]” 1 . Din această paletă problematică nu puteau lipsi preocupările de natură sociologică, E. Speranţia remarcându-se prin încercarea de a elabora o perspectivă proprie asupra realităţii sociale. Această încercare este înregistrată în istoria sociologiei noastre sub genericul de „sistem de sociologie axiologică”, E. Speranţia înscriindu-se în categoria onorantă a sociologilor români creatori de sistem. Trasat şi dezvoltat în întreagă publicistica sa cu conţinut sociologic, sistemul speranţian este prezentat în toate articulaţiile sale în vol. II al lucrării Introducere în sociologie (Principii fundamentale ale sociologie – 1944) şi reluat în cursul Elemente de sociologie generală, susţinut în anul 1947 în faţa studenţilor Facultăţii de Drept din Cluj.

23

Elaborarea unui sistem sociologic, a unei explicaţii coerente şi complexe asupra vieţii sociale a fost un demers presărat cu multe dificultăţi, resimţite de toţi reprezentanţii disciplinei, drumul sinuos parcurs de această ştiinţă fiind, de altfel, consemnat ca atare de istoria sa. „Istoria sociologiei, variată, plină de şovăieli, urmând directive care se ramifică şi se împletesc, aduce o dată cu interesul pentru numeroasele ei probleme, o tot mai mare nedumerire. Nesiguranţa pe care o pricinuieşte ea în spiritul celui ce se iniţiază e, în primul rând, efectul multiplicităţii aspectelor şi punctelor de vedere ce pot fi adoptate în observarea şi înţelegerea faptului social. Lor li se mai adaugă însă şi complicaţiile ce rezultă dintr-unele erori de metodă, din introducerea unor false analogii şi din aplicarea unor incongruente moduri de interpretare a realităţii sociale” 2 . Dificultatea constituirii ştiinţei despre societate, a circumscrierii domeniului său de studiu, a fost o problemă conştientizată ca atare de către E. Speranţia şi prezentată în termenii unui cerc vicios: „[…] ca să ştii ce e sociologia, trebuie să ştii care sunt faptele sociale şi ca să afli care fapte sunt sociale, trebuie mai întâi să ştii sociologie” 3 . E. Speranţia porneşte, şi el, de la definiţia general acceptată, aceea că sociologia este ştiinţa vieţii sociale, dar încearcă să construiască un răspuns original cu privire la obiectul său, la specificul vieţii sociale, considerată ca o manifestare, ca un aspect particular al fenomenului vital universal: „[…] faptul social e unul din aspectele pe care le oferă viaţa ca fenomen universal […] legile generale, trăsăturile esenţiale a tot ce e viaţă, trebuie să se întâlnească întotdeauna în faptul social, deşi sub o formă, sub un aspect care nu e nevoie să fie perfect acelaşi ca al vieţii organice” 4 . De fapt, E. Speranţia precizează expres că viaţa socială are o natură complet diferită de cea organică, fiind o realitate de alt ordin decât existenţa fizică a indivizilor umani, o realitate derivată din interacţiunea conştiinţelor acestora, şi anume o sinteză de ordin spiritual. Alcătuită din indivizi din aceeaşi specie, care îşi duc viaţa în comun, societatea omenească presupune ca suport legăturile materiale dintre aceştia, dar nu se realizează, nu devine efectivă decât în prezenţa legăturilor de natură sufletească, spirituală: „[…] legăturile dintre oameni sunt de natură spirituală şi de aceea

24

societatea umană este rezultatul contactului sufletesc dintre oameni, iar sociologia studiază acest contact sufletesc” 5 . Acest contact sufletesc, care constituie, deci, fundamentul oricărei vieţi sociale, se realizează în virtutea a două postulate („corolare”) esenţiale ale omului social:

1) indivizii sociali se manifestă şi se recunosc reciproc ca centre de elaborare şi de receptare a unor conţinuturi de conştiinţă: „Nu eşti fiinţă socială dacă nu atribui altora putinţa construirii şi a descifrării unor semnificaţii, dacă nu le atribui acţiuni intenţionate şi motivate, dacă nu vezi în ei: centre de apreciere” 6 ; 2) conţinuturile de conştiinţă, ideile circulă între aceste centre, între indivizii umani: „Dacă n-ai crede în transmisiunea unui acelaşi conţinut de gândire de la o conştiinţă la alta, n-ai crede în existenţa legilor şi a normelor sociale […]” 7 . Prin această circulaţie între conştiinţe şi, implicit, prin multiplicarea lor în mai multe conştiinţe, ideile depăşesc nivelul subiectivităţii pure şi dobândesc o existenţă obiectivată. Realitatea socială are, astfel, un substrat transpersonal, deosebindu-se fundamental de realitatea fizică, care are substrat transcendent. „Deosebirea fundamentală dintre lumea fizică şi cea socială este că realitatea fizică apare pentru gândirea umană ca un dat sprijinit pe o transcendenţă […]. Realitatea fizică ni se impune ca subzistând indiferent dacă o gândeşte cineva. Pe când realitatea socială este o elaborare, o emisiune a gândirii omeneşti: realitatea socială nu există decât dacă e gândită, ştiută de noi cei care participăm” 8 . Comunicarea intermintală, schimbul de conţinuturi sufleteşti constituie, în concepţia lui E. Speranţia, faptul embrionar, elementar şi primordial al vieţii sociale. La acest nivel al raportului dintre indivizi, el distinge între raportul de apropiere spaţială (facilitat de instinctul gregar, în principal) şi cel social, care adeseori coincid sau se suprapun, afirmând că cel din urmă presupune cu necesitate cel puţin un „contact mintal între intenţia comunicativă a unei conştiinţe şi înţelegerea din partea celeilalte, înţelegere măcar a intenţiei” 9 . Acest contact intermintal, luat ca fenomen distinct, ca entitate de sine stătătoare, se comportă ca orice fiinţă, adică are tendinţa de a se dezvolta şi de a se reproduce, având ca efect

25

sporirea legăturilor sociale şi, implicit, îmbogăţirea patrimoniului de conţinuturi de conştiinţă propriu unei colectivităţi. Circulaţia intermintală a conţinuturilor de conştiinţă realizează între conştiinţele individuale anumite trasee, reţele, care servesc ca traiectorii viitoare de intercomunicare şi care reprezintă o ordine nouă de lucruri, o realitate care se manifestă ca atare, cu toate că existenţa sa nu are o consistenţă similară celei fizice. Această „cvasi sau super-realitate” este viaţa socială: „Dacă avem în vedere că fiecare raport social lasă o urmă, un invizibil fir de legătură între conştiinţele care au participat, viaţa socială obiectivă ne apare ca emiţând, proiectând o întinsă şi complicată ţesătură de asemenea fire care leagă între ele, în felurite laturi, noduri pe toate conştiinţele participante” 10 . Viaţa socială are în componenţa sa doi factori:

1) factorul uman sau antropologic, reprezentat de conştiinţele individuale („punctele între care se produce circulaţia conţinuturilor”) care alcătuiesc o colectivitate socială; 2) factorul ideal, respectiv conţinuturile circulante („idei şi credinţe, idealuri şi moduri de apreciere, aspiraţii şi finalităţi, formule de acţiune şi forme de expresie”). Sociologia, ca ştiinţă a realităţii sociale, va avea de studiat interacţiunea celor doi factori, dar mai cu seamă conţinuturile circulante, considerate în sine, ca o lume aparte. Ea are, deci, ca obiect un domeniu „sui-generis”, realitatea socială deosebindu-se atât de cea fizică, cât şi de cea psihică. „Pe când lumea pe care o cunoaştem cu simţurile este obiectivă şi materială, iar conştiinţa pe care o cunoaştem numai prin introspecţiune este subiectivă şi spirituală, realitatea socială are un caracter mixt: ea e obiectivă fără să fie materială şi e spirituală fără să fie subiectivă. Spiritualitatea ei decurge din faptul că ea se situează exclusiv în conştiinţa noastră, izvorăşte şi se clădeşte numai prin stări de conştiinţă, iar obiectivitatea ei decurge din faptul că aceste conştiinţe, pentru a emite şi construi socialul, trebuie să se afle în interacţiune, în reciprocă influenţă, ceea ce presupune exteriorizarea […]” 11 . Această complexitate a vieţii sociale comportă un tip de explicaţie care depăşeşte simplele raporturi cauzale şi impune un

26

determinism specific, deoarece producerea faptelor sociale implică intenţii şi motivaţii, care, la rândul lor, sunt determinate de semnificaţia şi valoarea atribuită de oameni lucrurilor şi faptelor. „Sociologia, arată Speranţia, are deci de recunoscut şi de aplicat într-un anumit mod punctul de vedere determinist: considerând intenţiile, motivele, valorile şi semnificaţiile omeneşti ca factori determinanţi principali ai fizionomiei sociale şi ai prefacerilor ei” 12 . Pentru a accede, însă, într-o asemenea ipostază, un conţinut de conştiinţă trebuie să aibă o anumită importanţă, cu alte cuvinte să i se ataşeze un grad de valoare de către conştiinţele individuale aflate în interacţiune. Conţinuturile de conştiinţă circulă, deci, în spaţiul social datorită valorii care li se atribuie, valoarea deţinând în circulaţia intermintală rolul ocupat de forţă în mişcare corpurilor:

o forţă centrifugă, adică forţa propulsivă ataşată de către emitent unui anumit conţinut de conştiinţă şi o forţă centripetă, respectiv forţa aprehensivă pe care o atribuie receptorii acelui conţinut. Conţinuturile circulante importante dobândesc statutul de valori, factorul axiologic constituind obiectul principal de studiu al sociologiei. Valorile sunt considerate de către E . Speranţia ca fiind o manifestare particulară a fenomenului vital universal, în sensul că viaţa lor parcurge aceleaşi etape (naştere, dezvoltare, dispariţie) ca şi cea a fiinţelor organice. Dincolo însă de aceste manifestări vitale, orice analogie este superfluă, valorile circulante fiind nişte formaţiuni vitale aspaţiale şi acorporale, realitatea lor fiind de alt ordin decât cea organică. Vitalismul nu este propriu numai valorilor individuale, ci şi ansamblului lor, simplexiei valorilor circulante, adică patrimoniului de conţinuturi sufleteşti existent la nivelul unei anumite colectivităţi sociale. Aceste conţinuturi se organizează într-un tot, cresc datorită amplificării contactelor intermintale dintre membri respectivei colectivităţi şi determină, printr-un proces de filiaţiune, apariţia unor noi conţinuturi. Ele se comportă, deci, ca un ansamblu organic, ca un corp pe care procesul social şi-l edifică din ideile care circulă într-un anumit spaţiu social: „[…] corpul acesta care se zămisleşte din primul contact şi care creşte şi se organizează ca şi acela al unei vieţuitoare organice e un corp psihomorf,

27

deoarece ţesuturile sunt alcătuite exclusiv din emanaţii psihice, din conţinuturi de conştiinţă13 . Având ca obiect viaţa valorilor circulante, sociologia poate fi considerată, deci, ca o ramură aparte a biologiei, ca o biologie a valorilor circulante. Iar, dacă ţinem cont de faptul că acestea nu posedă o viaţă intrinsecă, ci vitalitatea le este atribuită de atenţia, de importanţa imprimată de indivizi, că existenţa lor este derivată din viaţa psihică, sociologia apare ca o biologie a vieţii derivate, care „are să consemneze condiţiile de naştere şi filiaţiune, condiţiile de răspândire şi adaptare, de luptă şi de conjuncţiune, de mutaţiune şi de selecţiune, de dominanţă şi de recesivitate ale acestor entităţi vii care sunt valorile circulante […], de a studia biocenoza lor, condiţiile şi caracterele generale ale valorilor care se pot acomoda şi convieţui împreună într-o simplexie” 14 . Analog cu biologia, şi ştiinţa economiei poate fi relevantă pentru sociologie, în sensul că aceasta poate fi concepută ca o economie extinsă la nivelul tuturor valorilor circulante, ca o hipereconomie. „Sociologia este un studiu care întregeşte, completează, duce până la capăt ceea ce ştiinţa economiei realizează numai cu privire la valorile de utilitate” 15 . Ca şi în cazul biologicului, analogia cu economicul are, în cazul lui E. Speranţia, un sens bine precizat, care rezultă din concepţia sa vitalistă, procesele specifice valorilor economice – de producţie, circulaţie, repartiţie şi întrebuinţare – putând fi asimilate etapelor parcurse de un organism, o fiinţă vie, şi deci, şi de valorile spirituale. Dar, cu toate că subliniază mereu faptul că socialul este de esenţă pur spirituală, E. Speranţia precizează, totuşi, că acesta „nu ne este cunoscut în perfectă izolare faţă cu cea ce nu e social” 16 , şi, în consecinţă, sociologia trebuie să examineze şi raporturile acestuia cu extra-socialul („reziduul brut fizico-organic, care-i serveşte de suport, de înveliş sau de vehicul fortuit” 17 ), care, paradoxal, constituie subiectul ei cel mai generos în conţinut. „În toate capitolele sale cele mai atrăgătoare, cele mai cerute de viaţa şi interesele omeneşti, sociologia are de tratat tocmai raporturile şi repercusiunile reciproce ale celor doi factori […]. E studiul

28

eficienţelor şi al entităţilor sociale create din îmbinarea dintre axiologic şi antropologic” 18 . Realitatea socială are la E. Speranţia, ca şi la A. Comte, două laturi: statica socială şi dinamica socială. După părerea sa, însă, studiul realităţii trebuie să înceapă cu latura sa dinamică, în primul rând cu forţele care se manifestă în acest plan, entităţile statice fiind rezultatul acţiunii acestora. Opţiunea sa pentru primatul dinamicii sociale în raport cu statica fiind justificată de faptul că circulaţia, mişcarea valorilor este elementul central al vieţii sociale. Motorul vieţii sociale îl constituie, în opinia sa, goana după valori, respectiv efortul conştiinţelor individuale dintr-un anumit spaţiu social de a realiza, obţine, afirma şi răspândi valori spirituale. Goana după valori implică două tendinţe: conformizarea cu valorile sau însuşirea lor, respectiv expansiunea valorilor sau propagarea lor în spaţiul social. Aceste tendinţe ale comportamentului conştient, deci şi ale celui social, sunt forţele care pun în mişcare valorile, determinând apariţia raporturilor sociale. Deşi pare a fi un mecanism pur psihologic, tendinţa de interiorizare, de conformizare cu valorile are şi o latură de interes sociologic, în măsura în care receptorul prelucrează mesajul preluat din spaţiul social şi-l retransmite îmbogăţit cu noi sensuri, cu noi