Sunteți pe pagina 1din 90

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Master Studii de Securitate

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

Conferenţiar Universitar Dr. IONEL NICU SAVA

SUPORT DE CURS

Bucureşti, 2007

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

2

Obiectivele cursului:

Evidenţierea evolutiei conceptului si a principalelor orientări teroretice în abordarea studiilor de securitate;

Prezentarea şi dezbaterea orientărilor dominante – (neo)realismul şi (neo)liberalismul – şi a influentei acestora în viaţa politică internă si internatională;

Abordarea paradigmelor post-razboi rece – trecerea de la ameninţări la riscuri de securitate, de la aspectele strategic-militare la cele societale, non-militare, etnice, religioase, terorism, crima organizată, ecologice;

Prezentarea şi dezbaterea rolului şi funcţiilor instituţiilor din sistemul securităţii naţionale;

Furnizarea de cunostinte si formarea de deprinderi de lucru in domeniul studiilor de securitate: lucrul pe Internet, crearea de baze de date, organizare ateliere de lucru, seminarii, dezbateri s.a.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

3

CUPRINS

Introducere in tematica cursului ……………………………………………………7

1. Delimitarea domeniului.

2. Definitii.

3. Perspective (realista si idealista).

4. Abordarea post-razboi rece.

5. Noul aparat conceptual al securitatii.

6. Redefinirea securitatii. Diagrama studiilor de securitate.

Module

1. SECURITATEA CA PUTERE. DILEMA DE SECURITATE …………………13

1. Securitatea ca artă militară: Clausewitz, Jomini, Machiavelli, Liddell-Hart, Douhet

2. Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.

3. Dilema securităţii.

4. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate, strategia nationala de securitate.

5. State slabe-state puternice. Producătorii şi consumatorii de securitate.

2. SECURITATEA CA PACE.

CONFLICTUL ŞI VIOLENŢA STRUCTURALĂ ………………………………………30

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului.

2.Conflictul şi violenţa structurală. 1. Axiomele conflictului internaţional

3. SECURITATEA NAŢIONALĂ. VULNERABILITĂŢI, RISCURI, AMENINŢĂRI ………………………………… 37

1. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.

2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări.

3. Securitatea militară.

4. Securitatea politică. Subminarea autorităţii.

5. Securitatea economică.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

4

4. SECURITATEA SOCIETALĂ. NOUA AGENDĂ DE SECURITATE MIGRAŢIE, CRIMINALITATE, TERORISM ŞI ORDINE PUBLICĂ

1. Societate si securitate.

46

2. Bazele de constituire a societatii. Aspectele societale.

3. Domeniul securitatii societale.

4. Securitatea in sens largit. Securitatea statului si securitatea societatii.

5. Natiune, nationalism, identitate. Semnificatia lor pentru securitatea societala.

6. Migraţia. Securitatea societală şi fenomenul migraţiei.

7. Stabilitate societală, delicvenţă, terorism. Ordinea publică în Europa.

5. SOCIETATEA RISCULUI. SECURITATE ÎN CONDIŢII DE RISC …………63

1. Industrialism, democratie, modernism: riscul istoriei.

2. Productia bunastarii versus productia riscurilor. Sub-politica.

3. Managementul riscului. Potentialul politic al riscului.

4. Potenţialul auto-distructiv al societăţii. Secolul XXI - securitate în condiţii de risc

Anexe:

THE CONCEPT OF SECURITY: by Bjørn Møller

…………………………………… …………74

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

5

BIBLIOGRAFIE :

1.

I.N. Sava, Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti,

2005.

2.

M.

Griffits, Relatii Internationale. Scoli, curente, ganditori, Editura Ziua, 2003.

3.

I.N. Sava, G. Tibil. M. Zulean, Armata si Societatea. Culegere de texte de sociologie militara, Ed. Info Team, Bucuresti, 1998.

4.

Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia si Geopolitica Frontierei, 2 vol.,

Editura Floare Albastra, 1994.

5.

Barry Buzan, People, States and Fear. An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991 (vezi si versiunea in lb romana).

6.

Charles L. Glaser, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50, 1997, p. 171-201.

7.

T. Terriff, S. Croft, L. James, P. M. Morgan, Security Studies Today, Policy Press, 1999.

8.

Barry Buzan, “The Idea of State and the National Security”, in Richard Little,

M.

Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 36-46.

9.

W.

David Clinton, “The National Interest: normative foundations”, in Richard

Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 47-

58.

10.Ulrich Beck, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication,

1992.

11. Peter J. Katzenstein (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ.

Press, 1996. 12.Ole Waever, B. Buzan, M. Kelstrup, P. Lemaitre (ed), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.

13. B. Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Rienner, Londra, 1998.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

6

Link-uri Internet:

Politica de Securitate si Aparare Comuna a UE :

http://ue.eu.int/pesc/pres.asp?lang=en#TOP?lang=en

Organizatia pentru Cooperare si Securitate in Europa – OSCE :

http://www.osce.org/publications/handbook/index.php3

Organizatia Natiunilor Unite – ONU:

http://www.un.org/aboutun/charter/index.html

Organizatia Tratatului Nord Atlantic – NATO :

http://www.nato.int/docu/handbook/2001/index.htm

EUROPA DE EST – Securitate:

https://da.mod.uk/CSRC/Home/documents/central_and_eastern_europe.h

tm

Se adauga bibliografia recomandata de prof. invitat pt. domeniile specificate de acesta.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

7

INTRODUCERE IN TEMATICA CURSULUI

1. Delimitarea domeniului.

2. Definitii.

3. Perspective (realista si idealista).

4. Abordarea post-razboi rece.

5. Noul aparat conceptual al securitatii.

6. Redefinirea securitatii. Diagrama studiilor de securitate.

1. Delimitarea domeniului.

securitatea – esentiala vietii indivizilor, comunitatii, statelor; securitatea fizica – vitala; securitatea economica, sociala, culturala, politica, militara etc. – expresii ale unei stari agregate a securitatii individuale si colective; in sensul traditional, securitatea a fost asociata cu puterea militara; dupa 1990 si 9/11, securitatea este extinsa catre domeniile politic, economic, societal; se trece de la ameninţări la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate; rezulta un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat si operationalizat; literatura de specialitate abordeaza securitatea din două perspective importante – realista şi idealistă.

Scoala realista in domeniul securitatii - accentul pe conceptul de putere si derivatele ei, i.e. politica de putere (power politics) si echilibru de putere (balance of power); Scoala idealista - accentul pe conceptul de pace; razboiul este considerat o amenintare majora derivata din problema securitatii nationale; eliminarea razboiului si instaurarea paciii conduce la eliminarea problemei de pe agenda internationala. Aceste doua perspective (scoli de gandire) au dominat agenda internationala pana in 1990. Dupa 1990 - o perioada de redefinire a securitatii, in contextul - prabusirii comunismului in Europa de Est;

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

8

- al disparitiei URSS;

- al largirii NATO si UE;

- redefinirii ONU.

Fenomenul 9/11 a accelerat procesul de redefinire a securitatii. Ambele orientari sunt reinterpretate din perspectiva:

- realismul - o prea mare importanta acordata puterii, in general, puterii

militare, in particular;

- idealismul - o neglijare a altor amenintari, altele decat razboiul, ca surse de insecuritate (saracia, extremismul politic si religios, mediul inconjurator, criminalitatea organizată, terorismul, etc);

Cele doua orientari dominante pana in anii '80 - perspective ireconciliabile, cu solutii contradictorii. Exemple:

- in scoala realista (anglo-saxona, rusa) - un actor international (stat, alianta) are suficienta securitate daca are suficienta putere (militara, economica, politica, culturala, informationala, etc)

- 9/11 si Cecenia au demonstrat ca puterea nu garanteaza in mod absolut securitatea;

- in scoala idealista - un actor are suficienta securitate daca se instaureaza pacea mondiala (vezi Fr. Fukuyama)

- 9/11 a infirmat aceasta teza, respectiv instaurarea pacii intre Est

si Vest, inteleasa ca "pace mondiala", nu a generat automat securitate ci, mai degraba, a deschis calea unor noi tipuri de riscuri si amenintari la adresa securitatii

1. Definitii.

Securitatea este …

lipsa relativa a razboiului (Ian Bellany, 1981); capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale (Penelope Hartland-Thunberg, 1982); o natiune are securitatea asigurata in masura in care nu se afla in pericol de a fi nevoita sa sacrifice valori importante, daca doreste sa evite razboiul, si este capabila, daca este provocata, sa le pastreze prin obtinerea victoriei intr-un astfel de razboi (Walter Lippmann, 1962); capacitatea de a face fata agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989); asigurarea bunastarii viitoare (Laurence Martin, 1983);

prezervarea unui stil de viata acceptabil de catre

cetateni, dar care este

compatibil cu necesitatile si aspiratiile legitime ale altora (Colegiul National de

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

9

Aparare, Canada, 1989); in oricare dintre sensurile obiective, masoara absenta amenintarilor la adresa unor valori existente, intr-un sens subiectiv, absenta temerii ca astfel de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962); … prezervarea, in conditii acceptabile de evolutie, a pattern-urilor traditionale de limba, cultura, asociere si de identitate nationala, religioasa si de obiceiuri" (securitatea societala, Waever, 1993).

Aceasta trecere in revista a variatelor definitii pun in evidenta complexitatea conceptului de securitate. Cursul de Teoria si practica securitatii va realiza un parcurs explicativ al principalelor orientari si perspective ale studiilor de securitate, insistand, atat cat ne permite spatiul, pe acele aspecte teoretice si practice relevante pentru securitatea Romaniei.

2. Perspective

Scoala realista (traditionalista) (Morgenthau, Aron, Neighbuhr, Kennan, Herz, Wight, Kissinger); studiul istoriei ne arata modul de comportare a actorilor politici; exista o serie de “variabile standard” de-a lungul istoriei, care nu sunt dependente de situatii specifice; puterea este variabila cheie a explicatiei scolii realiste; natura sistemului international - grupurile politice (triburi, orase-stat, regate, imperii, state) exista si interactioneaza in cadrul unui sistem international anarhic; anarhie = nu exista o autoritate sau guvern “mondial” care sa reglementeze interactiunea partilor constitutive; fiecare parte constitutiva este autonoma si suverana; statele sunt constranse de actiunile, intentiile si comportamentul altor state;

cand interesele statelor converg = pace in sistemul international; cand interesele sunt divergente = conflict; intrucat oricare stat poate recurge la forta, rezulta ca toate statele trebuie sa detina o anumita forta;

factorii care influenteaza securitatea:

militar

geografic

uman (moral).

Morgenthau: politica internationala, ca orice politica, este o “lupta pentru

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

10

putere”, este o constanta a sistemului international;

statele folosesc forta pentru a-si proteja interesele, incat interesul primar este de a obtine cat mai multa putere;

managementul puterii este principala problema a relatiilor internationale - realism = politica de putere (power politics)

Ipotezele realismului

Actorii relevanti in politica sunt grupurile si nu indivizii; cel mai important grup organizat in politica este statul national (nation-state); Relatiile inter-nationale sunt in mod esential competitive si conflictuale (anarchy), ceea ce genereaza insecuritate; Motivatia prima in politica este puterea si securitatea (power and security).

Scoala liberala (idealista)

starea “naturala” a lumii este cea de pace (Kant); individul mai presus de orice organizare (Rousseau), drepturile omului (ale individului) primeaza; securitatea este o consecinta a pacii; pacea se instaureaza ca urmare a lipsei razboiului (Wilson); sistemul de state este organizat sub forma unei societati internationale a carei principala misiune este promovarea pacii; societatea internationala are ca prima menire prezervarea pacii si a securitatii internationale (Hedley Bull); organizarea internationala presupune cooperare si integrare prin reglementari stabilite ad-hoc (Deutsch, Keohane); interdependenta (Keohane - “Democratiile nu lupta una impotriva alteia”); liberalismul economic (integrarea economica si politica) - sursa de securitate (Rosecrance); globalizarea civilizatiei occidentale - extinderea drepturilor omului, a democratiei si integrarea in retele = mai multa securitate pentru oameni (human security), mai putina suveranitate pentru state, mai multa autoritate catre organizatii globale si regionale.

Ipotezele liberalismului:

individul si drepturile sale primeaza; securitatea este o consecinta a pacii; organizarea internationala suplineste neajunsurile sistemului de state si tendinta anarhica a acestuia; interdependenţa economică generează securitate, piaţa liberă este o garanţie a securităţii;

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

11

globalizare = integrare, progres, democratie, liberalism, etc.

4. Abordarea post-razboi rece.

Razboiul Rece a condus la o “militarizare” a securitatii; dominatia scolii realiste (exemplu strategia containment-ului); dezvoltarea studiilor strategice (ex. strategia nucleara); avansul geopoliticii (ex. geopolitica rimland-ului); conceptele de dinamica amenintarilor, dilema securitatii, cursa inarmarilor, armatele de masa s.a. – dominante

Sf. Razboiului Rece - reconsiderare a domeniului securitatii; imbinarea (sinteza) scolilor si a traditiilor intelectuale (realista si idealista) in domeniul securitatii; trecerea de la amenintari la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate; largirea domeniului: politic, economic, societal, mediu; demilitarizarea securitatii: accent pe societal (“civilizatii” (Huntington), “etnic”, “religios”), economic, terorism, trafic, protectia mediului; o noua agenda a securitatii - nationala si internationala (Buzan); o noua schema de abordare a securitatii (Waever, Buzan);

5. Noul aparat conceptual al securitatii:

(Buzan, Waever, de Wilde, 1997) Securitatea este un concept sub-dezvoltat (Buzan, 1990) este ideologizat: diferite perspective nu resusesc sa dea o definitie generala, ci numai solutii la probleme specifice; capcana teoriei puterii: securitatea este derivata din putere, in special din puterea militara, dar care este neputincioasa in rezolvarea securitatii societale, a problemelor de mediu, saracie, terorism, trafic, etc.

disputa realisti-idealisti (securitatea este un produs al puterii versus securitatea este un produs al pacii) nu a clarificat lucrurile; natura studiilor strategice: datorita evolutiei in tehnologia militara, valabilitatea scurta a studiilor strategice a blocat dezvoltarea securitatii pentru perioade lungi, la care se adauga dependenta excesiva de modelul realist; interes pentru mentinerea unei “ambiguitati simbolice” a securitatii nationale din partea politicienilor.

5. Redefinirea securitatii (B. Buzan, 1998) Diagrama studiilor de securitate.

Acceptarea ipotezei realiste a sistemului international anarhic; Amendarea ipotezei politicii de putere cu teoria liberala a interdependentei;

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

12

Acceptarea influentelor procesului de globalizare, sub forma creşterii şanselor pentru pace, concomitent cu apariţia vulnerabilităţilor şi riscurilor; Introducerea in domeniu a unor dimensiuni relevante pentru securitate (natiune, identitate, religie, migratie, terorism, risc etc); Înţelegerea securităţii ca proces de construcţie socială (identificare, definire, securizare a unei vulnerabilităţi, risc sau ameninţare) – securizarea (securitization) sau desecurizarea presupune un proces de implicare socială, similar procesului politic, cu implicarea publicului; Securitatea nu este obiectiv definită ci social construită; Abordarea securităţii pe sectoare (politic, militar, economic, societal, de mediu), pe complexe de securitate regionale, pe regimuri de securitate internaţionale şi pe sistemul internaţional ca întreg; În abordarea tradiţională (TSS, vezi diagrama), securitatea este obiectiv definită, îndeosebi pe latura militar-strategică; În abordarea critică (CSS), securitatea este definită subiectiv, de către actorii sociali, în funcţie de percepţiile şi interesele lor; Şcoala constructivistă (Buzan) consideră că agenda de securitate este construită prin actele de securizare, acte ce reprezintă forme ale practicii sociale – agenda este construită pe ambele căi (obiectivă, de către structurile de stat şi subiectivă, de către actorii sociali: public, organizaţii, presă); Diagrama de mai jos ilustrează ipotezele securităţii descrise anterior:

abordarea tradiţională este obiectivistă (nu ţine cont de socializarea riscurilor) sau absolutistă, militaristă, bazată pe putere; abordarea constructivistă este pragmatică, înţelege securitatea ca o construcţie socială rezultată din “jocul” actorilor sociali. Între aceste două modele se derulează securitatea.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

13

T EORIA Ş I PRACTICA SECURIT ĂŢ II 1 3 1. SECURITATEA CA PUTERE DILEMA DE

1. SECURITATEA CA PUTERE DILEMA DE SECURITATE

1. Securitatea ca artă militară: Clausewitz, Jomini, Machiavelli, Liddell- Hart, Douhet

2. Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.

3. Dilema securităţii.

4. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate, strategia nationala de securitate.

5. State slabe-state puternice. Producătorii şi consumatorii de securitate.

Abordarea traditionala a studiilor de securitate in cursul sec. XIX-XX pune un accent deosebit pe puterea militara a statului. Asa cum am vazut in cursul introductiv, securitatea este inteleasa ca putere, indeosebi ca putere militara. Originea acestei abordari se plaseaza la inceputul secolului al XIX-lea in Europa si este reprezentata de autori cunoscuti din domeniul strategiei si artei militare.

2. Securitatea ca artă militară.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

14

Securitatea este înţeleasă ca artă militară, pentru că războiul este, la rândul său, înţeles ca o funcţie principală şi permanentă a statului. Pacea este percepută ca o stare intermediară între războaie, starea “naturală” fiind cea de război. Încât, în abordarea tradiţională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea obţine numai printr-o pregătire permanentă pentru război. Faptul că educaţia millitară se adresa îndeosebi elitei iar o bună parte a elitei se ocupa numai de administrarea chestiunilor legate de război şi pregătirea războiului, domeniul a fost denumit artă militară. Practic, educaţia specifică, inspiraţia marilor comandanţi, devotamentul şi disciplina trupelor, conducerea operaţiilor concurau la punerea în aplicare a principiilor artei militare pentru obţinerea victoriei în război şi asigurarea, în acest fel, a securităţii. Mai târziu, când tehnologia avansată şi managementul au pătruns în afacerile militare, victoria în război a depins mai puţin de educaţia şi inspiraţia comandanţilor şi mai mult de calculaţia şi planificarea statelor majore şi precizia echipamentelor.

Ca precursori ai studiilor de securitate pot fi amintiţi străluciţi reprezentanţi ai artei militare: (printre alţii):

Carl von Clausewitz (1780-1831) Antonie Henri de Jomini (1779-1869) Niccolo Machiavelli (1469-1527) Basil Liddell-Hart (1895-1970)

Machiavelli:

• Razboiul este o parte importanta a politicii;

• Incertitudinea determina caracterul si metodele razboiului;

• Scopul razboiului trebuie sa fie infrangerea totala a inamicului;

• Razboiul trebuie sa fie scurt si precis;

• Batalia decisiva trebuie sa fie scopul unei campanii militare;

• Comanda sa fie in mainile unei singure persoane;

• Succesul militar depinde de ordine si disciplina;

• Intre conducerea politica si militara trebuie sa existe o relatie apropiata si armonioasa.

Clausewitz si Jomini:

• Razboiul este o continuare a politicii cu alte mijloace;

• Diviziunea “strategic” si “tactic/operational”;

• Rolul logisticii;

• Relatia dintre autoritatile politice si militare.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

15

Liddel Hart:

• Dislocarea fizica si psihica a inamicului;

Separarea fortelor inamicului;

• Taierea liniilor de aprovizionare;

3) Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.

In secolul al XX-lea, securitatea este subsumata domeniului studiilor strategice (strategic studies), indeosebi dupa 1945. In contextul razboiului rece, a confruntarii Est-Vest si a cursei inarmarilor, in care inarmarea nucleara a jucat rolul principal, securitatea a fost inteleasa ca echilibrul fragil al arsenalelor militare ale celor doua parti. Strategiile politice derivate din aceasta confruntare politica, ideologica, economica si militara au generat o serie de teorii subordonate in geopolitica (cum a fost teoria rimland-ului, vezi cursul de Geopolitica), in relatiile internationale (cum a fost strategia containement-ului, vezi cursul de Relatii Internationale), in strategia militara (vezi conceptul de deterrence), in economie (teoria “o lume, doua sisteme”), in ideologiile politice (razboiul ideologic, cu variantele sale inspirate din democratie, drepturile omului versus “socialism real”, etc). Perioada 1945-1990 poate fi considerata perioada de apogeu a securitatii inteleasa ca putere militara. Nivelul arsenalelor militare atins de cele doua superputeri – Uniunea Sovietica si Statele Unite – a fost atat de ridicat, incat, in caz de razboi, putea duce la distrugerea intregii omeniri.

Pentru managementul razboiului rece, perioada in care dominanta este dimensiunea militara, a fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan (1991, vezi bibliografia recomandata) defineste studiile strategice ca ocupandu- se “in mod esential de impactul tehnologiei militare asupra relatiilor dintre state”. Acest prim plasament al studiilor strategice ne arata apartenenta lor la scoala realista a relatiilor internationale, ale carei premise teoretice sunt construite pe ipoteza sistemului international anarhic, asa cum am aratat in cursul introductiv. In sistemul international, spune unul dintre reprezentantii scolii realiste (Robert Osgood, 1967), “forta trebuie sa fie un instrument esential al politicii internationale in conditii de anarhie, asa cum alegerile sunt pentru politica interna in conditiile unei democratii organizate”. De asemenea, Michael Howard (1970), argumenteaza ca “forta este un element ineluctabil in relatiile internationale, nu din cauza unei tendinte umane inerente de a o utiliza, ci pentru ca exista posibilitatea utilizarii ei. De aceea, forta trebuie descurajata, controlata si, daca orice altceva esueaza, utilizata cu masura si restrangere”. Howard defineste chiar una dintre chestiunile cele mai spinoase ale relatiilor internationale, anume “cei care renunta la utilizarea fortei, ajung la mila celor care nu renunta la ea”. (citate din B. Buzan, op.cit.) Acesta viziune se incadreaza in unul dintre curentele filosofiei occidentale, cu radacini inca in evul mediu daca

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

16

avem in vedere una dintre maximele filosofului Spinoza care spune “Fiecare are atata dreptate in lume dupa cata forta are”.

Din cele prezentate pe scurt pana aici, deducem, impreuna cu reprezentantii scolii realiste, ca starea “naturala” a sistemului international nu este starea de securitate, ci de insecuritate. In viziunea realista/neorealista, relatiile internationale sunt in primul si in primul rand despre putere si securitate. In centrul atentiei se afla statele, puterea detinuta de acestea si, date fiind implicatiile anarhiei, insecuritatea. Deosebirea dintre politica interna si internationala se plaseaza tocmai la nivelul securitatii: politica interna se bucura, de obicei, de securitate – insecuritate pe plan intern exista doar atunci cand mecanismul politic s-a defectat atat de mult incat a degenerat in conflicte interne violente; politica externa este, in mod normal si consistent, bazata pe insecuritate, pentru ca sistemul nu a fost nicicand reglat sa produca securitate. In studiile strategice, insecuritatea este definita in primul rand ca “a fi vulnerabil la a fi serios afectat de utilizarea deliberata a fortei de catre altii” (citat dupa T. Terrif, S. Croft, L. James, P. Morgan, Security Studies Today, Polity Press, 1999, p.39). Obtinerea securitatii trebuie inteleasa, in orizontul scolii realiste, mai degraba ca managementul insecuritatii decat ca eliminarea acesteia. Un control optim al insecuritatii asigura o stabilitate relativa a sistemului international, stabilitate definita de teoria echilibrului de putere (balance of power). Managementul insecuritatii, cu mijloace de forta, inseamna, deci, securitate.

Din perspectiva studiilor strategice se pot desprinde cateva principii generale privind sursele de insecuritate:

1. Competitia necontrolata sau insuficient controlata a statelor pentru putere (si

pentru alte valori obtinute prin intermediul puterii) conduce la insecuritate persistenta (pervasive insecurity) pe plan international.

2. Obtinerea securitatii se realizeaza pe baze individuale (la nivel de stat) cat mai

mult posibil (datorita absentei unor norme efective stabilite de o autoritate internationala superioara si/sau datorita incertitudinii obtinerii de garantii sau asistenta ferma din partea altor state; aliantele de securitate (bazate in primul rand pe principiul common defense – vezi NATO) sunt create pentru a “completa” securitatea individuala a fiecarui membru al aliantei; aliantele nu asigura

securitatea in mod absolut.

3. Nevoia de a te baza pe forta si pe amenintarea cu forta in diferite instante

alimenteaza insecuritatea; 4. Aplicarea foarte limitata a principiilor de moralitate creste insecuritatea, datorita incertitudinii comportamentului altor state. Este suficient ca un singur

stat sa se comporte “imoral” pentru a pune in incertitudine moralitatea celorlalti.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

17

scaderea securitatii altora – alimenteaza insecuritatea in sistemul international.

Daca acceptam ca starea “naturala” a lumii este cea de insecuritate, este atunci mai usor de inteles conceptul central in scoala realista a relatiilor internationale, cel de “politica de putere” (power politics). Dupa Hans Morgenthau, politica internationala, ca orice politica este o lupta pentru putere. Rezultatul politicii de putere promovata de state este, asa cum am mentionat, echilibrul puterii (balance of power).

Ernst Haas identifica cel putin opt intelesuri ale echilibrului de putere: (citat din Terriff et al, 1999)

1. Orice distributie a puterii;

2. Un echilibru al puterii sau un proces de echilibrare;

3. Hegemonie sau actiuni pentru obtinerea hegemoniei;

4. Stabilitate si pace prin intermediul unui “concert al puterii”;

5. Instabilitate si razboi;

6. Politica de putere in general;

7. O lege universala a istoriei;

8. Un sistem si un ghid pentru decidentii politici.

NB: Ideea de “concert al puterii” este inspirata din politica internationala a secolului al XIX-lea in Europa cand, la sfarsitul razboaielor napoleoniene (1815), marile puteri instaureaza asa-numitul “Concert al Europei”, prin care se garanta pacea si stabilitatea pe continent in urma actiunilor concertate ale Austriei, Rusiei, Prusiei si Angliei. Pacea pe constinent este, asadar, asigurata de concertul politic al marilor puteri, intelegere politica garantata, la randul ei, de puterea militara a partilor.

Metode pentru instaurarea si mentinerea echilibrului de putere:

1. O politica de divizare si control (divide et impera), pentru a diminua puterea celui mai puternic si al aduce la nivelul celui mai slab;

2. Compensatii teritoriale dupa incheierea conflictului, pentru a compensa

avantajele obtinute de invingator;

3. Crearea statelor-tampon;

4. Formarea aliantelor;

5. Crearea si mentinerea sferelor de influenta;

6. Interventia;

7. Negociere diplomatica;

8. Rezolvarea disputelor pe cale legala si pasnica;

9. Reducerea armamentelor sau angajarea in cursa inarmarilor;

10. Declansarea razboiului, pentru a mentine sau instaura un echilibru de putere favorabil.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

18

Experienta razboiului rece a demonstrat ca aceste aranjamente din interiorul politicii de putere si al echilibrului puterii s-au dovedit a fi:

a) scumpe: obtinerea armamentului nuclear in cantitatile si de calitatea planificata ca necesara, dispunerea fortelor strategice pe mapamond (baze militare), mentinerea unor forte conventionale numeroase, echipamentele si armamentele conventionale (portavioane, submarine, sateliti) au grevat foarte

serios bugetele nationale. Competitia militara a impus cheltuieli de aparare peste limitele pe care unele state si le-ar fi putut permite (vezi Tabelul cu cheltuielile militare la sfarsitul razboiului rece). Este mai mult decat clar ca participarea la competitia militara cu Vestul a contribuit la prabusirea URSS.

b) periculoase: distributia puterii putea fi oricand gresit interpretata in timpul

razboiului rece. Statele nucleare, de exemplu, erau mult mai expuse decat credeau la ceea ce s-ar numi “prima lovitura” menita a reduce capacitatea lor de

reactie in faza principala a razboiului. La acest lucru se puteau adauga riscurile de accidente.

c) innacceptabile: desi a fost o stare de fapt, echilibrul puterii se referea in

principal la cele doua superputeri (URSS si SUA). Unele state au respins politica

de putere si au descurajat conflictul prin intermediul unei politici de pace. Este cazul statelor scandinave (ex. Suedia). Alte state, cele fara arsenal nuclear, s-au simtit inferioare si dependente excesiv de echilibrul celor “doi mari” si, in consecinta, au dezvoltat propriile mijloace nucleare. Este cazul Indiei si Pakistanului.

d) intrinsec instabile: echilibrul puterii a fost in permanenta instabil. Pe de o

parte, cursa inarmarilor permitea perioade scurte de echilibru real, de obicei intre generatiile noi de armamente. Pe de alta parte, managementul arsenalelor nucleare a generat instabilitate politica interna in statele detinatoare, datorita diferentelor de opinie intre gruparile politice. Miscarile pacifiste din Franta (anii ‘60), manifestatiile de protest din Germania (anii ‘70-‘80), povara militara sovietica au generat instabilitate si, in cele din urma, cum este cazul URSS, au contribuit la dezintegrarea politica.

Rezumand, in viziunea realista, capacitatile militare joaca rolul esential in definirea insecuritatii si in managementul securitatii. Alti factori care pot contribui la obtinerea securitatii sunt analizati ca relevanti in masura in care contribuie la realizarea capacitatilor militare considerate “dezirabile”. O economie puternica determina nivelul capacitatilor militare pe care un stat le poate dezvolta si mentine. Geografia determina resursele naturale ce pot fi trasferate sectorului militar si, in functie de asezarea geografica, vulnerabilitatea in fata agresiunii externe. Forma de guvernamant determina modul in care un stat poate realiza mobilizarea populatiei pentru scopuri militare. Leadership-ul politic determina modul in care pot fi optim utilizate resursele militare, economice, geografice si

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

19

demografice pentru asigurarea securitatii.

3. Dilema securităţii.

În abordarea tradiţională a securităţii, creşterea securităţii unui actor înseamnă, de multe ori, diminuarea securităţii altuia. În perioada războiului rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri. Iniţiativa “războiul stelelor” a SUA a contribuit, în cele din urmă, la prăbuşirea URSS. Acesta situaţie a fost descrisă în studiile de securitate ca “dilema securităţii”.

Definitie: dilema securitatii se produce atunci cand “multe dintre mijloacele prin care un stat incearca sa-si sporeasca securitatea conduc la diminuarea securitatii altor state” (Robert Jervis, 1978)

Variabile dependente:

echilibrul ofensiva-defensiva

diferentierea ofensiva-defensiva

Fenomenul de spirala: cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea securitatii, cu atat celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii de crestere a securitatii. Ex. cursa inarmarilor

Consecinte ale dilemei securitatii:

1.

reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema securitatii;

2.

cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea ce ingreuneaza descurajarea adversarului;

4.

consum inutil de resurse.

Reducerea propriei capacitati militare

capacitate militara (military capability) = capacitatea specifica a unui stat de a desfasura operatiuni militare (nu se refera la suma capabilitatilor militare, i.e. oameni, armamente, infrastructura); statul A se inarmeaza, reduce securitatea lui B; B reactioneaza prin inarmare, pentru a se putea raporta la A si reduce, astfel, securitatea lui A; Teoretic, A si B se neutralizeaza reciproc; Practic: cand echilibrul ofensiva-defensiva se strica:

a) A si B se inarmeaza cu sisteme ofensive (ex. rachete) - securitatea lui A si

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

20

a lui B este diminuata;

b) A si B se inarmeaza cu sisteme defensive (ex. sisteme antirachete), securitatea lui A si a lui B se imbunatateste;

c) A si B cresc dimensiunea fortelor armate, securitatea lui A si a lui B se imbunatateste;

d) similar pentru inarmare nucleara.

Pericolul insecuritatii adversarului reducerea securitatii adversarului poate reduce propria securitate, prin cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza expansiunii. expansiunea este o sursa de crestere a securitatii: asigura frontiere mai stabile, adancime strategica, resurse mai insemnate, etc. - ex. Uniunea Sovietica daca un stat se inarmeaza, consecinta indirecta poate fi diminuarea securitatii sale: adversarul va reactiona prin inarmare si va fi mai greu de descurajat; fata de situatia anterioara, se obtine o descurajare diminuata, cu resurse mai mari; Concluzie: nu este obligatoriu ca statele sa obtina avantaje militare; Ex. extinderea NATO catre “noua Europa” creste capabilitatile militare aliate, dar creste si insecuritatea Rusiei. Reactia: expansiunea Rusiei in regiunile “aliate” NATO, pastrarea bazelor militare sovietice, agresivitate fata de noii membri NATO, etc.

Reducerea securitatii adversarului

Cresterea capacitatilor militare ale lui A duc la diminuarea capacitatilor lui B, prin:

diminuarea capacitatii de aparare a lui B:

chiar daca isi creste capacitatile, B este depasit de A B nu are resursele sa intre in competitie cu A;

convingerea adversarului ca A are si alte scopuri decat securitatea:

B reactioneaza prin actiuni de expansiune, altele decat securitatea - agresivitate pe scena internationala (lacomie sau greed); B creste capacitatile militare dincolo de nevoia de a descuraja pe A; B se orienteaza catre ofensiva si se astepata inevitabil la conflict; se instaleaza spirala inarmarii. Politici militare care nu conduc la spirala inarmarii:

tratate si intelegeri pentru controlul armamentelor, prin care se limiteaza capacitatile ofensive;

doctrine de aparare pur defensive;

dezarmare unilaterala: A reduce capacitatile militare, B reactioneaza prin

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

21

reduceri - securitatea lui A si a lui B creste.

Risipirea resurselor

cresterea capacitatilor militare ale lui A si B nu duc la cresteri de securitate;

spirala inarmarii creste capacitatile brute si le reduce pe cele nete: mai multa

inarmare poate insemna mai multa insecuritate; Consecinta directa: risipire de resurse.

Chestiunea principala: de ce statele, ca actori rationali, nu pot coopera pentru a evita consecintele nedorite?

lipsa increderii si incertitudine in ce priveste intentiile pozitive ale celorlalti;

in situatii de “dilema” (Stag Hunt), apar perceptii gresite si comportament

irational; Situatia 1: un stat increzator ca nu va fi atacat, nu are nici un motiv sa se

extinda, este interesat doar in apararea teritoriului - exista sanse de cooperare = este orientat catre securitate; Situatia 2: un stat nu este sigur ca adversarul este orientat catre securitate - se lanseaza fara sa vrea in competitie

Variabilele ofensiva-defensiva

severitatea dilemei securitatii scade daca inclinatia spre defensiva este mai mare; severitatea creste daca este preferata inclinatia spre ofensiva; posibilitate de conflict garantata:

razboiul este rapid si decisiv si, deci, profitabil, a.i statele considera razboiul mult mai atractiv;

securitatea va fi mult diminuata pentru toti jucatorii;

avantajul primului care loveste;

razboiul este mult mai probabil, cursa inarmarilor mult mai accentuata;

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

22

T EORIA Ş I PRACTICA SECURIT ĂŢ II 2 2 Dilema prizonierului aplicat ă la studiile

Dilema prizonierului aplicată la studiile de securitate.

3. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate, strategia nationala de securitate.

In viziunea scolii realiste, viziune dominanta in relatiile internationale, securitatea

este securitate nationala. Barry Buzan arata ca "statul este central intregului concept al securitatii, motiv pentru care statul trebuie examinat ca obiectul referential al termenului" (Buzan, 1991, p. 57) Traditia sociologica defineste statul in tremeni weberieni (o structura institutionala menita sa optimizeze

[rationalizeze] procesele sociale). "Statul" si "societatea" sunt intelese ca termeni separati, relativi autonomi unul de celalalt, dar in acelasi timp integrati functional

pe diferite paliere (politic, economic, militar).

Definitia statului. Suveranitatea. Stat-securitate

O definitie mentionata de Buzan (1991), inspirata de Joel S. Migdal (1988),

abordeaza statul in sensul unui ideal-tip (un model generic) ca fiind "o

organizatie compusa din mai multe agentii, conduse si coordonate de o conducere de stat (o autoritate executiva), care are abilitatea sau autoritatea de

a elabora si aplica regulile generale pentru toti cetatenii si parametrii de

functionare pentru alte organizatii sociale, pe cuprinsul unui teritoriu anume, utilizand chiar forta daca ar fi necesar". Acesta este o prima definitie, "ingusta", pentru ca are in vedere aspectele interne, ale statului inteles ca institutii ale guvernarii centralizate.

O a doua definire se poate face din perspectiva internationala, prin care statul

este inteles ca o entitate politico-teritoriala suverana. Este, in principiu, actualul inteles al statului, asa cum este reflectat de politica internationala si documentat

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

23

prin carta ONU.

O a treia definitie are in vedere o perspectiva largita a statului, ca entitate

politica, teritoriala si sociala. Buzan propune o abordare a statului ca o "suprapunere intre teritoriu, guvernare si societate" (op. cit. p. 60). Statele sunt, pe de o parte, o constructie, un produs al dinamicii interne si, pe de alta parte, un produs al competitiei internationale. Motivele externe pentru care se poate naste un stat sunt, de multe ori, cel putin la fel de relevante precum cele interne.

Pentru securitate, dinamica interna si presiunea externa asupra statului sunt ambele relevante. Literatura de specialitate in domeniul relatiilor internationale plaseaza "momentul" crearii actualului model al sistemul de state suverane in anul 1648, o data cu incheierea pacii de la Westphalia. Henry Kissinger arata ca sistemul international s-a constituit ca urmare a unei tensiuni geopolitice intre Franta si Principatele Germane. Centralizarea statala a Frantei s-a putut face in conditiile mentinerii faramitarii politice a Germaniei. Intr-un fel, securitatea interna a Frantei s-a realizat prin sacrificarea securitatii externe a Germaniei. Asadar, sistemul international s-a nascut, ne avertizeaza Kissinger, ca urmare a unei probleme de securitate: securitatea Frantei s-a obtinut prin "sacrificarea" securitatii Germaniei. Este un fapt cunoscut, principatele germane vor fi unificate politic abia la 1871 prin actiunile militare ale cancelarului Bismarck. (Vezi H, Kissinger, Diplomacy, in bibliografia recomandata).

Din cele trei definitii (intelesuri) ale statului rezulta o componenta fizica (teritoriu, geografie, demografie) si o componenta social-politica (forma de

organizare, institutii, cultura). Statul este "un corp" (body) si un "suflet", o stare

de spirit (mind). La palestinieni, de pilda, statul este o stare de spirit, o idee sau

reprezentare politica in cautarea unei forme fizice. In ce ne priveste, dupa aceasta definitie minimala a statului, interesul nostru se orienteaza catre ceea ce

este relevant pentru securitate, adica legatura dintre stat si securitate.

Anume, care este esenta statului fata de care ideea de securitate este valabila? Abordam aceasta relatie stat-securitate in doua planuri:

- social-politic, in sensul in care ideea de stat, ca stare de spririt impartasita de populatie, este un obiect major al securitatii nationale; - baza fizica a statului - teritoriu, geografie, resurse.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

24

T EORIA Ş I PRACTICA SECURIT ĂŢ II 2 4 SCHEMA: partile componente ale statului (dupa

SCHEMA: partile componente ale statului (dupa Buzan, op.cit.p. 65)

Marimea statului (populatie, teritoriu) este considerata o variabila cheie in obtinerea si recunoasterea statalitatii. Totusi, aspectul principal care separa statele de toate celelelte unitati sociale este suveranitatea. Suveranitatea este inteleasa ca fiind capacitatea statului de auto-guvernare. Prin intermediul suveranitatii partile componente - teritoriu, guvernare, societate - sunt unificate intr-o singura entitate. In intelesul clasic, suveranitatea presupune refuzul oricarei autoritati superioare asupra statului, de natura interna sau externa. Principalele functii ale statului sunt: asigurarea ordinii civile (politica), furnizarea de bunuri colective (piata, educatie, sanatate, taxe, infrastructura) si apararea.

Sursele pentru definirea ideei de stat se gasesc la nivelul natiunii si al ideologiilor aferente. Securitate nationala implica la modul direct ca obiectul securitatii este natiunea, ceea ce ne indica legatura dintre stat si natiune. In actualul sistem international, natiunile reprezinta un model care acopera intreaga umanitate. Umanitatea este organizata pe state-natiuni. (Vezi pentru definirea natiunii si nationalismului Cursul de prezentare a securitatii societale).

Buzan identifica patru modele de state-natiune:

a) natiunea-stat, in care natiunea precede statul si joaca un rol esential in

nasterea acestuia. Sunt natiuni care au ajuns la constiinta de sine (cultura nationala) inainte de a avea stat. Exemple: Germania, Japonia, Romania. Scopul

statului este de a exprima si de a proteja natiunea. Natiunea asigura statului o identitate puternica pe arena internationala si o baza puternica de legitimare pe plan intern.

b) statul-natiune, in care statul joaca un rol important in definirea natiunii.

Statele Unite, Australia sunt exemple de state-natiuni.

c) natiunea-stat divizata. Aici este vorba despre natiuni divizate intre mai

multe state. Am putea enumera Germania-Austria, Romania-Moldova, Corea de

Nord-Corea de Sud.

d) statul multinational. Se refera la acele state care cuprind mai multe

natiuni. Se pot mentiona statele federale si cele imperiale. Rusia de astazi si

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

25

Uniunea Sovietica din trecut sunt exemple, la indemana, ale acestui caz.

A defini natiunea ca obiect al securitatii presupune, ne avertizeaza Buzan, un

demers subiectiv, prin care valori si identitati sunt protejate. Cursul referitor la

securitatea societala, din cuprinsul acestui manual, descrie pe larg aceasta chestiune. Securitatea societala este securitatea identitatii colective.

Institutiile statului cuprind intreaga masinarie a guvernarii, din care fac parte executivul, legislativul, structura administrativa si judiciara, la care se adauga legislatia, procedurile si normele cu care aceasta masinarie opereaza. Prin mecanisme politice, juridice si administrative, institutiile sunt desemnate sa gestioneze securitatea nationala, ca unul dintre actele fundamentale ale guvernarii. Amenintarile si riscurile la adresa structurii institutionale a statului se raporteaza diferit, in functie de relevanta lor pentru securitate. Securitatea politica se refera la riscurile si amenintarile la adresa functionarii optime a institutiilor publice. Terorismul este o amenintare la adresa securitatii politice. Terorismul este, înainte de toate, un risc politic.

In ceea ce priveste baza fizica a statului, populatia, teritoriul si resursele naturale

sunt elementele sale constitutive. In cazul bazei fizice a statului, este relativ mai usor a fi definita ca obiect al securitatii. Teritoriul si resursele naturale sunt, de aceea, considerate exemplele clasice de obiecte ale securitatii. Controul teritoriului este un indicator important al suveranitatii si, implicit, al securitatii in timp ce resursele reprezinta un indicator relevant pentru securitatea economica. In ceea ce priveste populatia, migratia este considerata o sursa de insecuritate.Indeosebi migratia externa (imigratia) prezinta un potential negativ pentru securitatea nationala. Date suplimentare despre legătura dintre populaţie şi securitate pot fi găsite în cursul despre securitatea societală.

Modul in care poate fi afectata securitatea prin prisma teritoriului:

-

ocupatie totala sau partiala;

-

baze militare straine;

-

miscari secesioniste interne;

-

degradarea solului in urma catastrofelor naturale, al activitatilor industriale sau

al

actiunilor militare.

Astazi, sunt putine statele care pot prezenta o agenda "curata" a securitatii privita prin prisma teritoriului national. Cele mai multe state au, inca, diferende teritoriale nerezolvate sau in curs de rezolvare. Marea Britanie - cazul Irlanda de Nord; Rusia - Cecenia; Grecia - Cipru, China - Taiwanul, Romania - Moldova si Insula Serpilor.

Combinarea

elementelor

fundamentale

ale

securitatii

(populatie,

teritoriu,

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

26

institutii) constituie ecuatia securitatii nationale. Datorita diversitatii acestei combinatii, natura particulara a securitatii difera de la un stat la altul. Toate statele sunt vulnerabile la amenintarile militare si la riscurile de mediu. Indeosebi degradarea mediului afecteaza in egala masura statele puternice sau slabe. De asemenea, prin procesul de globalizare, aproape toate statele sunt expuse riscurilor economice, in timp ce insecuritatea societala si politica sunt mai evidente intr-un numar de state.

Diversitatea cazurilor particulare ale securitatii ne previne asupra unui impas teoretic, anume dificultatea elaborarii unei definiţii universale a securităţii naţionale. Conceptul poate fi delimitat în sens general, însă substanţa specifică a securităţii poate fi definită doar în cazuri particulare. În consecinţă, se poate afirma că securitatea este o chestiune generală, care capătă o formă specifică în funcţie de cazurilenaţionale şi regionale. Securitatea Moldovei, de exemplu, este, prin urmare, un caz particular, specific şi diferit de securitatea Israelului, în ciuda termenului general de referinţă - securitatea naţională. În ce priveşte obiectivele de securitate, acestea sunt definite în cadrul procesului politic şi instituţional al statului, în urma unui calcul obiectiv (ce ţine de dimensiunea teritoriului, resursele la dispoziţie, populaţia disponibilă, aşezarea geografică ş.a.) şi a unei deliberări subiective (ce ţine de valori, intenţii, aşteptări). Strategia de securitate naţională instituţionalizează, sub forma unui document politic, obiectivele de securitate naţională ale unui stat: identifică vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările, stabileşte modul de gestionare a acestora, defineşte responsabilităţile instituţiilor, identifică forţele şi mijloacele politice, diplomatice, militare şi economice alocate pentru îndeplinirea lor. Strategia este elaborată de executiv (guvern şi/sau preşedinte), discutată şi avizată în consiliul securităţii naţionale şi adoptată de către parlament.

4.

securitate.

State

slabe

-

state

puternice.

Producătorii

şi

consumatorii

de

Literatura de specialitate fare referinţă la state slabe şi la state puternice. Buzan consideră că "distincţia dintre state slabe şi state puternice este esenţială pentru orice analiză a securităţii naţionale (op.cit. p. 97). State puternice-state slabe (weak and strong states) are în vedere nivelul coeziunii socio-politice; puteri slabe-puteri "puternice" (weak and strong powers) se referă la capacitatea

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

27

economică şi militară. Puteri slabe ca Austria, Olanda, Norvegia sunt, toate, state puternice. Puteri importante, ca Brazilia, Pakistan, Indonezia sunt state slabe. Superputeri, ca odinioară URSS şi astazi China, sunt state slabe. Puterea uriaşă a Uniunii Sovietice a fost obţinută prin slăbirea permanentă a statului. URSS a eşuat ca stat pentru că, aplicând referenţialul nostru, necesara coeziune social- politică a statului (înseamnând realizarea unei identităţi colective puternice, deasupra identităţilor naţionale şi etnice din imperiu, adeziunea din convingere la ideologia comunistă şi un sistem instituţional optim, neafectat de corupţie) nu s-

a putut realiza. URSS a fost, din acest punct de vedere, un experiment politic

artificial, un stat artificial, chiar dacă puterea lui a fost una extrem de reală. Baza puterii sovietice a fost slabă, iar puterea sa artificială.

În ceea ce priveşte statele slabe, literatura din domeniul securităţii evidenţiază aceste state ca sursă de insecuritate. În primul rând, există state slabe ca urmare a unei relaţii de dependenţă de o mare putere (sau dependencia, termen

în spaniolă, desemnat a descrie situaţia statelor din America Latină, dependente,

cele mai multe, de Statele Unite). În al doilea rând, există state slabe, îndeosebi în Lumea a III-a şi în fosta Uniune Sovietică, în care elementele fundamentale ale statalităţii (populaţie, identitate, teritoriu, structură instituţională) sunt insuficient sau precar definite. În al treilea rînd, există state slabe într-un număr de ţări care, chiar dacă au realizat o anumită formă de coeziune internă (de obicei prin regimuri politice autoritare), se manisfestă pe plan internaţional ca puternice surse de instabilitate şi insecuritate (Corea de Nord, Libia, Cuba). Cee ce este comun statelor slabe, din oricare categorie menţionată mai sus, este nivelul relativ ridicat de riscuri interne, care oricând se pot transforma în ameninţări la adresa guvernării, întrucât "statele slabe sau nu au, sau nu au reuşit să realizeze un consens politic şi societal de suficientă stabilitate pentru a elimina utilizarea pe scară largă a forţei ca element major şi de continuitate în viaţa politică a naţiunii" (Buzan, op.cit. p.99). Un prim indicator al slăbiciunii statelor este ceea ce Alfred Stepan numeşte suppression facility (capacitate represivă, Vezi volumul Armata şi societatea, în bibliografia recomandată), respectiv dimensiunea aparatului de ordine internă raportat la totalul populaţiei. Practic, numărul de poliţişti, agenţi, informatori, jandarmi, gardieni ş.a. cu funcţii de protecţie internă, raportat la 10.000 de locuitori, ne oferă o primă ideea despre slăbiciunea unui stat.

Pot fi listate cel puţin şase condiţii de definire a statelor slabe. Este deajuns ca una dintre aceste condiţii să fie valabilă pentru a se putea aplica definiţia de stat slab:

1. Violenţă politică manifestă (Afganistan, Irak, Coasta de Fildeş, Somalia); 2. Acţiuni represive ale poliţiei politice (Belarus, Rusia, China, Corea de Nord, Ucraina înainte de Iuşchenko);

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

28

3. Conflict politic manifest între diferite grupuri, inspirate de ideologii conflictuale,

relativ la ideologia dezirabilă pentru organizarea statului (Peru, Turcia, Iran, Salvador);

4. Lipsa unei identităţi naţionale comune sau/şi prezenţa unor grupuri naţionale

(minoritati) cu obiective politice competitite (Sudan, fosta Iugoslavie, Sri Lanka);

5. Lipsa unei autorităţi politice recunoscute (Liban, Uganda, Bosnia-Herţegovina);

6. Absorbţia societăţii civile de către stat, prin controlul formelor de asociere,

controlul asupra media, eliminarea grupurilor alternative (Rusia, China, Iran).

Cand statul este puternic, securitatea naţională se referă, îndeosebi, la protecţia faţă de interferenţele externe. Există, în interior, o idee dominantă despre stat, instituţiile funcţionează optim, teritoriul este bine definit, mecanismele de transfer ale puterii nu pun în pericol stabilitatea politică. Când statul este slab, securitatea se referă la un minim posibil - teritoriul. Există şi situaţii în care şi teritoriul este subiect de dispută iar statul există numai datorită recunoaşterii internaţionale. Cel mai adesea, astfel de state se află în situaţia unui război civil, în care ecuaţia de securitate se aplică grupurilor aflate în conflict (etnii, triburi, grupuri religioase), organizaţiilor şi indivizilor ca singurele obiecte referenţiale ale securităţii. Teoretic şi practic, cu cât este mai slab un stat, cu atât mai ambiguu devine conceptul de securitate. Reciproca este, de asemenea valabilă, în sensul în care cu cât un stat este mai puternic şi, îşi asociază, în acelaşi timp, o putere internaţională mai mare, cu atât este mai complicată ecuaţia securităţii sale. Pentru state cu tendinţe de supremaţie mondială, cum sunt ca SUA, securitatea internaţională este echivalentă cu securitatea naţională. Obiectivul principal în materie de securitate naţională al SUA ar fi acela de instituire a unui regim de securitate internaţional care să garanteze pacea la costuri cât mai reduse. Pentru aceasta, SUA sunt obligate să furnizeze securitate şi, deci, să producă pace pe plan internaţional. Statele slabe consumă securitate; statele puternice produc securitate. Libanul şi Statele Unite ale Americii au nevoie fiecare nevoie de securitate, însă diferenţa este că unul consumă, în timp ce celalalt produce securitate. Un stat puternic se defineşte din interior şi "umple" cu securitate spaţiul exterior dintre vecinii săi. Este cazul SUA în emisfera vestică. Un stat slab este definit din exterior şi este, de cele mai multe ori, un prag sau tampon între vecinii săi. Este cazul Libanului, un stat-tampon între Siria şi Israel. Similar, Uniunea Europeană, deşi nu se defineşte (încă) stat, ci numai uniune politică, devine din ce în ce mai puternică în interior, dar se va bucura de securitate în măsura în care reuşeşte să generereze securitate în exterior, adică în spaţiile adiacente (Europa de Est, Mediterana, Nordul Africii). Stabilitatea internă a Uniunii Europene nu poate fi protejată decât prin „exportul” de stabilitate către Europa de Est, Maghreb, Orientul Mijlociu (Israel).

În cazul Israelului, dihotomia stat-slab – stat puternic capătă o nuanţă aparte,

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

29

utilă pentru noi pentru a ilustra mai bine cazul teoretic. Din schema propusă de Buzan deducem că Israelul este un stat puternic şi o putere medie. Deşi baza fizică a statului (teritoriu, populaţie, resurse) este relativ redusă, Israelul poate compensa prin puterea sa militară. Un caz similar în istorie – Olanda (Ţările de Jos) în confruntarea cu Spania în secolul al ….?. Totuşi, lipsa unei baze fizice a statului mai mare nu permite Israelului conflicte militare de lungă durată, ci episoade scurte şi foarte intense, posibile datorită capacităţii sale de mobilizare foarte mari. Israelul este, deci, un stat puternic şi o putere medie. Pentru a trece în categoria „puterilor semnificative”, Israelul a dezvoltat capacităţi nucleare. Ceea ce a generat o importantă dilemă de securitate în întreaga zonă, cu Siria şi Egiptul.

Anexa de mai jos ne prezintă situaţia efectivelor şi cheltuielilor militare ale ţărilor NATO şi partenere la nivelul anului 2000. O astfel de statistică sugerează relevanţa dihotomiei stat puternic – stat slab la nivelul securităţii. Se poate constata, de pildă, reducerea efectivelor noilor state NATO (România, Polonia), concomitent cu creşterea capacităţii lor militare prin aderarea la NATO.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

30

T EORIA Ş I PRACTICA SECURIT ĂŢ II 3 0

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

31

2. SECURITATEA CA PACE

CONFLICTUL ŞI VIOLENŢA STRUCTURALĂ

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului.

2. Conflictul şi violenţa structurală.

5. Axiomele conflictului internaţional

O abordare alternativă a studiilor de securitate are în vedere securitatea

înţeleasă ca instituire a păcii. Originea studiilor de pace (peace studies) se

plaseză la sfârşitul secolului al XVIII-lea în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis

în studiul acestuia intitulat Das Eterne Frieden (pacea eternă). Kant este

considerat întemeietor al filosofiei liberale conform căreia „democraţiile nu luptă între ele”. Cu alte cuvinte, ipotetic, dacă toate statele ar deveni democraţii veritabile, războiul ar dispărea. Acesta este ipoteza principală a studiilor de pace. Evident, decurge de aici că prin eliminarea cauzelor războiului şi crearea condiţiilor propice pentru pace, se poate instaura securitatea internaţională. Securitatea înţeleasă ca pace internaţională s-a constituit ca şcoală de gândire după cel de-al doilea război mondial îndeosebi în ţările scandinave. În România, avem o primă abordare a problemelor legate de pace şi război în sociologia lui Dimitrie Gusti.

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului. 1

Definitie: Razboiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale, este chiar o institutie sociala. Tipuri:

Razboiul, considera Gusti, este un concurs de forte si vointe colective, care se masoara intre ele la un moment dat, sub forma luptei, fiind distinse trei tipuri de razboi:

razboi civil revolutie razboi propriuzis
razboi civil
revolutie
razboi propriuzis

Inlauntrul unui stat intre 2 gr. de indiv

razboi propriuzis Inlauntrul unui stat intre 2 gr. de indiv Intre gr de indiv si stat

Intre gr de indiv si stat

conflict sangeros

Intre state

1 Subcapitol redactat cu sprijinul d-nei Olga Popistasu

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

32

Dimensiuni si cadre de manifestare:

rezuma o intreaga epoca istorica: toata -

-

-

-

-

stiinta

economia

cultura

tehnica

unui timp se oglindesc

in Razboi.

razb. – examen, judecata in fata istoriei

RAZBOIUL ca fenomen social presupune:

CADRU - care ii conditioneaza existenta

- ii ingradeste manifestarea

- mediu

MANIFESTARI

NATURA INTIMA SOC A RAZBOIULUI desavarsita, victorie cu orice pret

– izbanda

PSIHOLOGIC

COSMIC Spirituale Politice Econ. Juridice
COSMIC
Spirituale
Politice
Econ.
Juridice
PSIHOLOGIC COSMIC Spirituale Politice Econ. Juridice ISTORIC BIOLOGIC Aspecte: Aspectele razboaielor sunt

ISTORIC

BIOLOGIC

Aspecte:

Aspectele razboaielor sunt prezentate de Gusti prin doua perspective opuse – cea pacifista si cea antipacifista:

*aspectul istoric -pacifista - razboiul este un simplu rest primitiv al trecutului care poate foarte bine sa fie suprimat fara a fi afectata viata popoarelor, fiind o simpla prejudecata sangeraoasa si dureroasa. -antipacifista - daca exista vreun progres al omenirii atunci acesta se face numai prin razboaie, dupa cum o dovedeste intreaga istorie a umanitatii. *aspectul etic

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

33

-pacifista - razboiul este o institutie profund imorala si criminala, fiind o adevarata scoala a crimei, care exprima o degradare a omului in animalitate sicare incalca cea mai elementara regula morala - sa nu ucizi. Statul si societatea sustin doua conceptii total opuse si care se contazic fundamental intre ele - o morala si un drept in timp de pace si cu totul alta morala si alt drept in timp de razboi - ceea ce este in timp de pace asasinat sau furt, in timp de razboi devine eroism. -antipacifista - razboiul cultiva cele mai nobile si frumoase virtuti omenesti fiind o minunata scoala a altruismului. Razboiul este de o neintrecuta moralitate deoarece in razboi oamenii lupta pentru o idee, pentru un ideal. Omenirea nu poate trai si evolua fara aceste idei generoase, razboaiele trezind societatile din starea lor de apatie si amorteala.Razboiul este atat un factor de solidaritate cu trecutul cat si un factor de desteptare a solidaritatii sociale intre membri aceleiasi natiuni, in prezent deoarece aduce cu sine egalitatea morala si sociala a tuturor oamenilor. *aspectul biologic -pacifista - razboiul este inutil din punct de vedere biologic si este primejdios sanatatii unei natiuni. Este un detestabil instrument al selectiei individuale, fiind o arena in care dispar elementele cele mai destoinice si sanatoase ale unei natiuni, lasand in urma doar elementele debile si bolnavicioase. -antipacifista - razboiul este util in selectia natiunilor ameliorand continuu si constant specia omeneasca. El face sa supravietuiasca natiunile cele mai sanatoase compensand astfel pierderile prin selectia individuala. *aspectul juridic -pacifista - razboiul este falimentul dreptului prin intronarea fortei brutale este o reintoarcere a civilizatiei la barbarie, a dreptului la anarhia primitiva. -antipacifista - exista un drept al razboiului, fiind inlocuit momentan codul moral din timp de pace cu un alt cod. Uciderea militara este echivalenta cu pedeapsa cu moartea in timp de pace. Razboiul nu are numai un drept ci si o procedura bine stabilita. *aspectul politic -pacifista – Dreptul razboiului urmareste doua tendinte cu caracter politic: 1. imputinarea si impiedicarea relativa a razboiului prin tratate internationale si mediatii si 2. eliminarea radicala a razboiului dintre state prin recunoasterea ideii arbitrajului. La nivel politic au existat patru idei fundamentale pacifiste: ideea unei societati a statelor, ideea organizarii lor, ideea internationala si ideea arbitrajului. -antipacifista – Considera ca analiza razboiului nu trebuie facuta plecand din perspectiva aplanarii conflictelor dintre state, deoarece razboiul este singura forma prin care statele isi pot sustine procesele lor cu alte state. Marea valoare a razboiului ca organ politic consta intr-un proces de creare: a evolutiei politicii internationale si a unui nou drept international (dreptul fortei).

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

34

*aspectul economic -pacifista – considera razboiul ca distrugatorul valorilor economice dezorganizand si paralizand complet orice viata economica. -antipacifista – considera razboiul ca o conditie a organizatiei economice.

Tezele şi ideile susţinute de creatorul şcolii sociologice româneşti moderne, sunt izvorâte din înţelegerea adecvată a evenimentelor, a vieţii contemporane lui, prezintă un interes deosebit şi se încadrează în lupta permanentă a popoarelor pentru cunoaştere reciprocă, pace şi progres, consacrandu-l pe Gusti nu numai ca un precursor al sociologiei războiului şi a păcii, ci şi unul din precursorii sociologiei relaţiilor internaţionale. Războiul, ca fenomen social, acelaşi în decursul timpului până astăzi, este supus totuşi unei metamorfoze a scopurilor. Fenomenul războiului rămâne adică acelaşi, scopurile sale (care sunt de fapt şi cauzele sale) se schimbă continuu, ca necorespunzătoare culturii timpului. Razboiul este mijloc – nu are valoare in sine, ci numai intrucat este determinat de valoarea unui scop scopurile care se realizeaza prin razboi reprezinta cauzele razboiului.

Inţelesul primitiv al razboiului, - exterminare, lupte sângeroase religioase ori dinastice – s-a şters, a dispărut. Războiul însă, ca instituţie socială, s-a păstrat, deşi transformat, creat de scopuri noi, izvorâte din atmosfera timpului, adaptat la ideile culturale şi politice predominante ale timpului: la ideea naţională şi la ideea imperialistă, observa Dimitrie Gusti. Observatie Gusti nu vorbeste de popoarele primitive (cf. Ratzel) care nu urmaresc prin razboaie sa invinga, ci numai sa extermine inamicul (daca nu se intalnesc barbatii se ucid femeile si copii)

Să sperăm oare că va veni vreodată timpul, se pronunţa Dimitrie Gusti, când războiul, în puterea metamorfozei scopurilor, se va transforma în “concurenţă culturală”, adaptându-se culturii viitoare: socializatoare, naţională- autonomă, productivă şi raţională?

Pacea definitivă nu se poate decreta prin legi, ea va deveni un fapt în urma evoluţiei culturii omeneşti.

CONCURENTA CULTURALA reprezinta concurenta in toate domeniile activitatii omenesti: economic, stiintific, artistic, politic, biologic etc.

Dimitrie Gusti a dezvoltat îndeosebi tezele referitoare la cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, precum şi pe cele ce priveau organizarea păcii şi muncii sociale internaţionale. De la “ştiinţa naţiunii”, care înseamnă

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

35

cercetarea realităţii sociale naţionale pentru “a întemeia politica naţiunii, adică ştiinţa mijloacelor prin care naţiunea va putea realiza idealul naţional”, el a ajuns la afirmarea necesităţii constituirii “ştiinţei naţiunilor”, care trebuie să se întemeieze pe o cercetare sistematică a fenomenelor, cu scopul de a cunoaşte nu numai starea socială din fiecare ţară, ci şi nevoile şi aspiraţiile popoarelor acestor ţări.

O mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai buna cunoaştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a aspiraţiilor lor etnice, şi deci o solidă cimentare a Unităţii lor. Fiecare naţiune se leagă cu alte naţiuni pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la concurenţă şi ne dau aspectul vieţii internaţionale. Internaţionalimul adevărat nu desfiinţează naţiunile, ci le priveşte doar în raporturile dintre ele. Naţiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizaţiei, dau naştere umanităţii, nu în sensul antinaţionalist, al umanitariştilor fără patrie, ci în sensul naţionalist, ca realitate care reflectă fiinţa naţiunilor şi energia creatoare a lor. Dincolo de naţiuni nu se iveste umanitatea ca o lume de sine stătătoare, ci umanitatea ca totalitate a naţiunilor, ca armonie a fiinţelor naţionale originale, specifice.

Acesta este mesajul lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică relativ la fenomenul războiului. De precizat că, alături de Gusti, şi alţi sociologi sunt preocupaţi de chestiunile fundamentale ale păcii şi războiului. Printre alţii, Traian Brăileanu la Cernăţi traduce şi publică în limba română lucrarea lui Immanuel Kant Das Eterne Frieden, lucrare care a inspirat întrega literatură a studiilor de pace de mai târziu.

2. Conflictul şi violenţa structurală.

La începutul anilor 90, pe fondul optimismului general generat de încetarea războiului rece, înţeles ca eliminare a confruntării Est-Vest şi a posibilităţii de război, se înregistrează o relansare a studiilor de pace. În numai câţiva ani, după declanşarea conflictului civil în fosta Iugoslavie, după criza umanitară din Somalia şi din alte zone ale lumii, optimismul analiştilor s-a temperat. O scurtă trecere în revistă a domeniului studiilor de pace este utilă pentru cursul nostru.

Conceptul central al studiilor de pace este conflictul. Johan Galtung, unul dintre pionierii studiilor de pace, defineşte conflictul ca fiind „mult mai mult decât ceea ce este vizibil cu ochiul liber şi numită „problemă” sau violenţă directă. Este vorba de violenţa inclusă în structuri şi de cultura care legitimează violenţa. Pentru a transforma conflictul dintre anumite părţi, este nevoie mai mult decât o nouă arhitectură a relaţiilor dintre ele. Părţile trebuiesc transformate astfel încât conflictul să nu se reproduă la nesfârşit. Există aspecte în interiorul părţilor care

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

36

explică cele mai multe conflcite dintre părţi Times of War, COPRI).

” (citat din J, Dedring, On Peace in

Galtung leagă instituirea păcii de reducerea violenţei (tratamentul) şi de evitarea acesteia (prevenirea). Dacă avem în vedere că în studiile de pace prevenirea este esenţială pentru evitarea războiului, deducem de aici însemnătatea recretării conflictului, a căilor de soluţionare paşnică, a proceselor de negociere, pacificare, etc.

După Galtung, orice conflict conţine o contradicţie internă, derivată fie din faptul că doi actori urmăresc un singur lucru, care este unic, fie din din faptul că acelaşi actor urmăreşte două lucruri diferite. Prima treaptă în formarea unui conflict se numeşte “dispută”. A doua treaptă este “dilema”. Degajarea naturală de energie pentru soluţionarea conflictului poate conduce la distrugere violentă (distrugerea “celuilalt” sau auto-distrugere) sau la comportament constructiv şi soluţie paşnică. Contradicţia internă este definită ca “scopuri incompatibile într-un sistem orientat către scopuri”, în timp ce conflictul este definit ca o compoziţie dintre “atitudini/presupoziţii + comportament + contradicţie/rezolvare”. Galtung atenţionează că, pentru rezolvarea conflictului, este nevoie de “tratament” pentru toate cele trei componente ale triadei.

Kriesberg (1998) detaliază conflictul : “… conflictul social există atunci când două sau mai multe persoane sau grupuri manifestă credinţa că au obiective incompatibile”. Rezultă că acestea sunt diferite de competiţie şi sunt percepute ca fiind conflicte chiar de către actori.

3. Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internaţional.

Pe baza filosofiei elaborate de Galtung şi Kriesberg, printre alţii, Herbert Kelman (1997) a formulat axiomele conflictului internaţional:

a) Conflictul internaţional este un proces ghidat mai degrabă de nevoile şi temerile (percepţiile) colective decât de calculul obiectiv şi raţional al intereselor naţionale din partea decidenţilor politici.

b) Conflictul internaţional este un proces intersocietal, nu doar unul dintre state sau guverne.

c) Conflictul internaţional este un proces cu multiple aspecte ale influenţei reciproce şi nu doar un instrument al puterii coercitive.

d) Conflictul internaţional este un proces interactiv, cu stadii de escaladare,

dinamică auto-perpetuativă şi nu doar o fază a unei acţiuni şi reacţiuni din partea unor anumiţi actori. Aceste “necesităţi colective” pe care le are în vedere teoria conflictului se referă la identitate, securitate şi alte necesităţi simbolice sau materiale.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

37

Rezolvarea conflictului şi instaurarea păcii sunt înţelese de şcoala studiilor de pace ca “înlăturarea cauzelor şi manifestărilor conflictului dintre părţi şi eliminarea surselor de incompatibilitate din poziţiile lor”.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

38

3. SECURITATEA NAŢIONALĂ VULNERABILITĂŢI, RISCURI, AMENINŢĂRI

1. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.

2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări.

3. Securitatea militară.

4. Securitatea politică. Subminarea autorităţii.

5. Securitatea economică.

6. Securitatea societală, securitatea mediului.

1. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.

În contextul globalizării, o serie de actori noi îşi fac simţită prezenţa pe scena internaţională. Aceşti actori sunt de natură suprastatală (organizaţiile internaţionale, guvernamentale, interguvernamentale şi nonguvernamentale), multinaţională (mari companii) sau transnaţională (uniuni politice sau alte organizaţii sau companii fără o "identitate" naţională definită). In ciuda sporirii numărului şi rolului actorilor internaţionali, alţii decât statele, literatura de specialitate, de toate orientările doctrinare (de la cele neorealiste la cele postmoderniste, cu diferite grade de acceptare), este unanimă în a aprecia că statele rămân pentru o perioadă nedefinită de timp principalii actori internaţionali. Lumea se globalizează, dar în structura şi funcţiile ei se păstrează caracterul inter-naţional. Aceasta înseamnă că politica mondială rămâne, în ultimă instanţă, politica unei societăţi internaţionale, a statelor independente, chiar dacă interdependenţa lor creşte. Evident, acesta este una dintre tezele şcolii realiste, acceptată ca atare de celelalte orientări din domeniul relaţiilor internaţionale.

În aceste condiţii, este util din punct de vedere analitic să definim ceea ce este scopul statului. Teoriile normative utilizează un concept definit ca atare încă de la formarea sistemului de state, a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al XIIV-lea, anume conceptul de raţiune de stat (sau, în limba franceză, raison d"etat, în formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franţei). Henry Kissinger demonstrează uriaşa însemnătate a conceptului de raison d"etat în

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

39

structurarea sistemului de state. Raţiunea de stat s-a impus ca un principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în societate şi a devenit un principiu regulator al comportamentului internaţional al oricărui stat. Interesului de stat se supun toate celelalte interese. (Vezi H, Kissinger, Diplomacy) De aici decurge şi dimensiunea normativă a interesului, înţeles ca valoare socială ce încorporează o anumită aşteptare, dorinţă, dezirabilitate. Interesul este axiologic orientat. Nu poate fi, deci, definit pe cale ştiinţifică obiectivă, pentru că este construit pe cale socială, subiectivă.

În literatura sociologică clasică, Tocqueville arată că, într-o democraţie, structurarea intereselor private poate avea loc doar în condiţiile definirii

(construirii) unui interes public. Astfel, "Principiul interesului înţeles în mod corect nu generează acte majore de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de

autoreţinere (

regularitate, reţinere, moderare, prevedere, autocontrol

Clinton, în "The national interest: normative foundations", articol publicat în The Review of Politics, vol. 48, no. 4, University of Notre Dame, 1986). Aceasta înseamnă că interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate, diferit de oricare dintre acestea, deşi le încorporează pe oricare dintre ele. Interesul public este un bun public (public good). Definirea interesului public permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de protejare şi promovare a binelui social. Pe plan extern, acestă funcţie a statului include abilitatea de a proteja societatea de pericolele externe şi de a se angaja în cooperare mutuală cu alte state.

(citat după W. David

disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului la "

)

În politica externă şi de securitate, interesul public se manifestă sub forma interesului naţional. Interesul naţional permite statului să dezvolte şi să menţină o capacitate optima de protejare a societăţii şi de promovare a propriului său public good. Securitatea este unul dintre aceste bunuri publice, anume cel esenţial. La modul generic, interesul naţional se referă la principiul regulator al politicii externe şi de securitate care consideră binele comun al societăţii scopul final al acţiunilor diplomatice, economice şi militare. În această înţelegere, politica externă şi de securitate promovează mai puţin interese universal valabile tuturor statelor (pace mondială, binele umanităţii, prosperitate generală), cât mai ales interesele particulare ale fiecărui stat (pace sau război, binele naţional, prosperitate economică naţională, etc).

Corolar termenului de interes de stat este, aşadar, termenul de interes naţional, care reprezintă, în politica externă şi de securitate, principiul regulator al acţiunii diplomatice şi militare. În practica securităţii naţionale, interesele se împart în diferite categorii :

interese vitale, interese majore, interese primare, interese fundamentale,

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

40

interese ordinare, etc.

Prin prisma intereselor naţionale, securitatea naţională este capacitatea unui stat de a-şi menţine şi promova identitatea naţională şi integritatea funcţională.

2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări

Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor. Barry Buzan menţionează cazul Poloniei pentru a ilustra un caz de studiu (case study).

Din aşezarea Poloniei între Germania şi Rusia rezultă şi principala sa vulnerabilitate. Din punct de vedere strategic, între Polonia şi cele două puteri nu se interpun obstacole naturale majore (vulnerabilitatea), statul polonez nu a reuşit să se consolideze suficient de mult în epoca modernă pentru a răspunde adecvat acestei vulnerabilităţi (riscul), Polonia fiind oricând pasibilă la ocupaţii (ameninţarea). O politică de securitate ofensivă la Berlin sau Moscova devenea, în mod tradiţional o ameninţare la adresa Poloniei, datorită vulnerabilităţii strategice şi riscului politic.

Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securităţii, riscul este una internă. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă (este un „dat” ce ţine de aşezarea geografică, mărimea teritoriului, populaţia), în timp ce riscul este partea activă (o vulnerabilitate „activatăşi percepută ca atare). Vulnerabilitatea se defineşte strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic. Teoretic, în perioada modernă, construirea unui sistem defensiv la frontierele Poloniei ar fi redus vulnerabilitatea acesteia, în timp ce o organizare internă optimă ar fi redus riscurile de securitate. În consecinţă, Polonia a fost ocupată (din 1938 până în 1989) pentru că era vulnerabilă în exterior, în timp ce statul polonez era slab în interior.

Din acest punct de vedere, politica de securitate, în sensul tradiţional, pune în evidenţă dimensiunea naţională şi internaţională a securităţii. Politica de securitate naţională poate fi orientată către interior, pentru a reduce vulnerabilităţile şi către exterior, pentru a reduce riscurile şi a evita ameninţările.

Pe studiul de caz propus mai sus, ar rezulta că Polonia are la dispoziţie două măsuri active de securitate:

- reducerea vulnerabilităţii, prin consolidarea internă a statului;

- evitarea riscurilor şi ameninţărilor, prin promovarea unei politici de securitate menite să combată apetitul ofensiv al Rusiei şi Germaniei.

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII

41

Evident că integrarea în NATO a Poloniei reprezintă, la nivelul anilor 2000, singura alternativă de politică de securitate care permite, în mod activ, Poloniei să promoveze interesele naţionale de securitate, i.e. descurajarea Germaniei, prin mecanismele şi regulile interne ale Alianţei, şi „ingrădirea” strategică a Rusiei, prin exinderea securităţii euro-atlantice către est şi stabilirea unei frontiere de securitate pe istmul ponto-baltic.

Rezumând, vulnerabilitatea este in indicator care determină nevoile de securitate ale unui stat; riscul este o vulnerabilitate manifestă, în timp ce ameninţarea este un risc produs. Evident că acestă schemă teoretică reprezintă o schemă de înţelege a securităţii şi nu o reţetă universală.

Coeziune social-politică

Putere

Slabă

Puternică

Mică

 

Înalt vulnerabil pentru majoritatea ameninţărilor

Vulnerabil la ameninţări militare

Mare

Vulnerabil îndeosebi la ameninţări politice

Relativ invulnerabil la toate tipurile de ameninţări

Vulnerabilitatea după tipul statului (După B. Buzan, Peoples, States and Fear, 1991).

Aşa cum am sugerat pe parcursul acestui curs, securitatea se manifestă în forme specifice de la stat la stat. Potenţialul de securitate al unui stat este larg şi se manifestă în măsuri diferite în sectoare diferite.

3. Securitatea militară.

Ameninţările de natură militară ocup