Sunteți pe pagina 1din 229

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene

INTEGRARE ECONOMICĂ
EUROPEANĂ

-CURS JEAN MONNET-

Prof. univ. dr. Gabriela Carmen PASCARIU

2006
INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ
CURS JEAN MONNET

CUPRINS
MODUL 1
Europa în căutarea unei noi identităţi ...................................................................................1
1. Identitate europeană..............................................................................................................1
2. De la idee la Tratatele constitutive........................................................................................4
3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene 15
4. Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor..........................................................24

MODULUL 2
Teoriile economice ale integrării şi aplicarea lor în procesul integrării europene...........26
1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii privind realizarea integrării
economiilor (teritorială)......................................................................................................29
2. Etape în evoluţia integrării europene..................................................................................34
3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice.............................................................44
4. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă.............................................................53
5. Mize şi probleme ale unificării monetare europene............................................................65

MODULUL 3
Teme majore privind funcţionarea Pieţei Interne ............................................................. 83
1. Regimul concurenţei pe piaţa internă.................................................................................83
2. Limite şi strategii în realizarea libertăţii de circulaţie a lucrătorilor..................................89
3. Politica privind concurenţa în Uniunea Europeană –fişă bibliografică..............................94

MODUL 4
Coeziunea economico-socială, principiu de integrare în Uniunea Europeană................107
1. Convergenţă şi divergenţă - realităţi europene..................................................................108
2. Coeziune prin integrare pozitivă.......................................................................................110
3. Contribuţia politicilor comunitare la realizarea coeziunii economico-sociale..................111
MODULUL 5
Dezvoltare durabilă în UE....................................................................................................107
1. Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile....................................................109
2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicarea principiului
integrării............................................................................................................................120
3. Fişe de sinteză privind politicile socială şi de mediu .......................................................123

MODULUL 6
Perspectivele Uniunii Europene ca actor global ................................................................129
1. Uniunea Europeană în procesul globalizării – Despre limitele „Unităţii Europene”........129
2. Proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”..................................................................135
3. Fişă bibliografică: Organizarea relaţiilor economice externe ale Uniunii Europene: o
sinteza a principalelor orientări şi probleme.....................................................................148

MODULUL 7
Bugetul comunitar – constituire şi utilizare .......................................................................154
1. Resursele bugetului...........................................................................................................154
2. Constrângeri bugetare ......................................................................................................161
3. Fişă de studiu: Perspectivele financiare 2007 – 2013 ......................................................170

MODULUL 8
EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE.............................................................................191
1. Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est............................................ 192
2. Procesul de negociere .......................................................................................................199
3. Strategiile extinderii – coordonate economice .................................................................209
4. Fise bibliografice...............................................................................................................215
Modul 1. Europa în căutarea unei noi identităţi

Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrării


europene, în înţelegerea primară a premiselor, controverselor şi paşilor parcurşi
de europeni în realizarea unificării.
Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regăsind în
sinteză principalele idei şi momente din perioada anterioară semnării Tratatului
de la Roma (1957), ca moment al declanşării procesului de integrare sub formula
unei Comunităţi Economice – pilon central al formării şi funcţionării Uniunii
Europene astăzi.
Modulul cuprinde o singură unitate de curs (maxim 3 ore de studiu),
structurat pe 3 părţi: „Identitate europeană”, „De la idee la Tratatele constitutive”
şi ”Federalism şi cooperare interguvernamentală în integrarea politică a
Europei”.

“Europa nu este decât o voinţă comună a celor care


trăiesc în ea, printr-o vocaţie comună…Unitatea
europeană stă în spiritul european.”

Bernard Voyenne

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere,


pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor
orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.
Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în
conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.
Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după
ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă
ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate
menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.
Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi
instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele
Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la
simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime
larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o
voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

1. Identitate europeană
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea
lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de

1
rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-
au dominat existenţa.
Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni
între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson:
“Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor
reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne
sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru
distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”1
Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem
însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european
constituie o permanenţă.
Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de
mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa
prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată
în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau
monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei.
Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi
poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea
raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia,
parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei
este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată
pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia
occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei
europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii.
Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”.2
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează
nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila
aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a
simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi
cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează
apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.
Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un
moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?
Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu
partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine
de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât
catolicismul.
Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui
Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din

1
Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8.
2
Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.
3
Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25.
4
Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia
Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit.,
p.28.

2
“acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi
creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul
grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al
persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin,
îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient,
apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire,
Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând
cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să
se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată
a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va
transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe
care s-a desfăşurat istoria universală”.
Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial
modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi
recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii.
Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate.
Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un
sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului
individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine
comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul
“cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care
presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli
generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul
“persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul
“adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii
voinţei politice.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se
putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului
că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins
că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în
fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei
culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6
Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri
mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi.
Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate
comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura
solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei
unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.
Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie
de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat

5
André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der
Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.
6
Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45.

3
identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de
integrare.
Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ’50 dat de
acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de
hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a
făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia
europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care
identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul
continentului european.

2. De la idee la Tratatele constitutive


Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie
tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă
unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe
universalismul creştin, constituie, după, G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea
care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în
diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte
concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele
şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase,
scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),
discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry
despre spiritul european (1817-1945).8
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea
creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de
integrare europeană:9
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor
Hugo (1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene
(1831);
- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în
rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin
(1902).

Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713


Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole.

7
Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1990, p. 94-95.
8
Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138,
195-196.
9
Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

4
I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi
Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este
posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi
reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber.
II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma
fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici,
contra Instigatorilor şi Rebelilor. […]
III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă
în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei
nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi,
iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […]
IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la
diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate
naţiunile şi fondate pe echitate. […]
V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se va
declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre
membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi Senatul va
concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu unanimitate
de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără ca Uniunea
să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara război până
va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru totdeauna
înlăturat de la conducerea Statului său. […]
IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare
Deputat va avea un vot.
X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de
garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […]
XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără
consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să
adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună."
Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe,
Ed. Payot, Paris, 1961, pp. 109-111.

Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene - Saint Simon, 1814


"Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară
proiectului abatelui Saint – Pierre.
Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care
reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă de
la ea.
Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele
Saint – Pierre; le putem reduce la patru;
1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând
fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, ceea ce înseamnă că toate
instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă, guvernul, la toate nivelurile,
trebuie să aibă o formă asemănătoare;
2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale;
3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de
interese generale;
4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă
din afară: această putere este opinia publică.

5
Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei
societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei condiţii:
1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor naţionale;
2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la binele
comun. […]
3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le zdruncine şi
care să se menţină oricând şi în orice loc."
Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814),
Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40.

"Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842


"Să recapitulăm.
Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa.
Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia.
Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania.
Europa s-a apărat.
Cele două state au căzut.
Astăzi problema alarmantă se reproduce.
Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa.
Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia.
Europa trebuie să se apere.
Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o
formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la
nord ca şi în centru grupul de naţiuni.
Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre
Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia.
Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa.
Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleză.
Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale.
Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru ca
prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane,
Prusiei. […]
Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în
tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa.
Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri."
Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842),
Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant
de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o
unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să
respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea
unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii
independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului
general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va
funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi
suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au
dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după
două secole.

6
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de
evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena
“mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene
pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est
(Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea se
constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii
Europene10.
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de
Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor
privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în
menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene.
Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de
finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de
constituire a Comunităţii Europene.

Aristide Briand – Discurs în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor,


reunită la Geneva la 5 sept. 1929

“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o
califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a
obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […]
Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate
inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură.
Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un
grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă.
Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara
programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat
să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse.
Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să
existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre
în contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între
ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave
care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez.
Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred
că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic
sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre naţiunile
care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.


Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată
suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor
suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din
mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt
chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar

10
Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.

7
urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă
pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp
beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea
economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică
a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o
realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe
practice, ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa
Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice
Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la
Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale
reciproce.Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări
a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o
uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei
situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi
economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin
crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman,
centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de
centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici
şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi
internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa
ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt.
Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa,
întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul
ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost
grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat
Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în
faţa presiunilor sovietice11.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi
Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni
externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al
Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii
internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.12 SUA erau interesate în ajutorarea
Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o
soluţie la recesiunea economică prin care treceau.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de
relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării
resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică
(reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris.Refuzul sovieticilor de a participa la un
program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi
se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei
Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948
Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană
pentru Cooperare Economică).

11
Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.
12
Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.

8
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea
lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult,
preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi
după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred
că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea
problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman,
precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor
care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se
menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să
rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele
americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”.
Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.13
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu
privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales
pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra
unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi
Germaniei.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea
păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea
existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9
mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea
ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională
deschisă participării şi altor ţări ale Europei.Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la
18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima
realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950,


privind plasarea producţiilor de oţel şi cărbune franceze şi germane
sub o organizare comună
"Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu şi periculos: războiul rece. […] În fapt,
deja suntem în război.
Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul
oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acţiune imediată asupra unui punct esenţial poate
schimba starea actuală. Trebuie o acţiune profundă, reală, imediată şi dramatică care să schimbe
lucrurile şi să facă realizabile speranţele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Şi astfel
să dăm popoarelor ţări libere, speranţă în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili şi să
creăm dorinţa de a le urmări.
Situţia germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, şi pentru
Franţa în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranţă şi colaborare cu
popoarele libere.
Această situaţie nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USA-
URSS, imposibil de conceput pentru moment.
Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,

13
Ibid., p.393.

9
- pentru că Germania de Vest s-ar menţine din acest motiv, faţă de Est, în situaţia de a fi
acceptat separaţia, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant;
- pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei şi ar antrena războiul, prin
provocarea faţă de URSS;
- pentru chestiuni politice nerezolvabile.
Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă,
- pentru că ei vor ca ceva să se facă şi pentru că nu au alte soluţii;
- pentru că ei se îndoiesc de soliditatea şi de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească
un înlocuitor pentru Franţa.
Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condiţiile
actuale. Trebuiesc schimbate condiţiile, transformându-le.
Se impune o acţiune dinamică care să transforme situaţia germană şi să orienteze spiritul
german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale.
Continuarea relansării Franţei va fi stopată dacă problema producţiei industriale germane şi a
capacităţii sale de concurenţă nu va fi reglată imediat.
Baza superiorităţii pe care o recunosc industriaşii francezi tradiţional Germaniei este producţia
sa de oţel la un preţ pe care nu-l poate concura Franţa. De unde ei trag concluzia că toată producţia
franceză este handicapată.
Deja Germania cere ridicarea producţiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar
Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelaşi timp producţia franceză
stagnează sau chiar scade.
Este suficient să enunţăm aceste realităţi pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu
consecinţele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecţie pentru industria
franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea
eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franţa recăzută în rutina unei
producţii protejate.
Deciziile care vor duce la această situaţie vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferinţa de la
Londra sub presiune americană.
Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluţie dacă este
dinamică şi constructivă, mai ales dacă este propusă de Franţa.
Cu soluţia propusă ar dispare problema dominaţiei industriei germane, a cărei existenţă ar crea
în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante şi care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei şi
ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăşi. Această soluţie creează, dimpotrivă, atât pentru industria
franceză, cât şi pentru cea germană şi europeană, condiţiile expansiunii comune în condiţii de
concurenţă dar fără dominaţie.
Din punct de vedere francez, o astfel de soluţie pune industria naţională pe aceleaşi baze de
plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane
de oţel, face să participe industria franceză de oţel la expansiunea europeană, fără teamă de dumping,
fără tentaţia cartelului. Teama industriaşilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea "liberalizării" şi,
în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial
francez ar fi îndepărtat.
Am fost, până în acest moment, angajaţi într-un efort de organizare a Vestului, concomitent
economic, militar şi politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg.
Experinţa celor doi ani - discuţiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăţi, liberalizarea
schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuţiile de la
Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem
nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat şi care este organizarea Europei, fără dezvoltare
economică şi fără securitate colectivă.
Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimţi la nimic care să aibă consecinţe
asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relaţiile cu America.

10
Germania, element esenţial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în
condiţiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.
Este sigur că, continuarea acţiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajaţi conduce la un
impas şi riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă."

Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950

Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face


prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de naţiuni europene cere
ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în
primul rând Franţa şi Germania.
În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată asupra unui punct limitat, dar
decisiv.
Guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune
şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale
Europei.
Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea de baze
comune dezvoltării economice, primă etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor
regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime.
Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franţa şi Germania nu
doar de neconceput, dar materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de producţie
deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor ţărilor pe care le va cuprinde
elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale
unificării lor economice.
Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie şi fără nici o excludere, pentru a
contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi
urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.
Asfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei
comunităţi economice şi introducerea fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări
mult timp opuse prin divizări sângeroase.
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei
decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera, se vor asigura primele baze
concrete ale unei Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.

R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe",


Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

11
Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei
de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-
a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva
unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi
duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol
important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven,
preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi
constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea
propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei
autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul
C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene
de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi
a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui
organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice
Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14 CEA s-a
soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a
Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a
patriilor” de tip confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat
la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama
de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se
desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi
economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia
existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze
politice.
O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de
acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla
cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din
puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de
realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja
menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul
unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul
energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak
cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu
restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.
Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957,
două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea
privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape
succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul
final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

14
Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureşti, 1991, p.
75-80.

12
Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui
şi Oţelului (CECA);
-27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;
- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);
- 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;
- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând
Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;
- august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;
- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);
- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE
optsprezece ţări africane şi Madagascar;
- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ;
- iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “;
- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când
sunt în joc interese vitale ale unui stat;
- 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;
- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;
- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal
direct;
- 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe,
Pacific);
- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;
- 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea
Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne;
- 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;
-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;
- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg)
asupra liberei circulaţii a persoanelor;
- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine
Uniunea Economică Europeană (UEE );
- 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone
de liber schimb între CEE şi AELS;
- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;
- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;
- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;
- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia,
Suedia;
- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;
- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor
naţionale;

13
- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 -
pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”
- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE;
- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea
negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare
- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei
Centrale şi de Est şi a Ciprului;
- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;
- 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind
intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice.
- 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;
- 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor
şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;
- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;
- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;
- 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;
- 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;
- dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in
proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ;
- febr.2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice ;
Aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria,;
- iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ;
- 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu
scopul principal de a defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului
elaborat de Conventie;
- 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre ;
- 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ;
- iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia;
- 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional
- 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei - José Manuel
Barroso ;
- 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional ;
- 1 febr. 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croatia ;20 febr. 2006, Spania
este prima tara care organizeaza un referendum pentru aprobarea Tratatului Constitutional;
- 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in
2007;
- 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;
- 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional ;
- 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional;
- 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia;
- 1 iulie 2006, Finlanda preia Presedintia Consiliului

14
3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia
politică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială,


instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la
manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod
obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit
politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi
confederală.

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei


Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a putut
constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se
substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta
făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei
federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.15 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta
Autoritate , compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi
urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a
constituirii federaţiei europene.
Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa
germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi,
nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă
dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi
refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi
oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe
oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este
singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică
naţiunii).
Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui
tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la
jumătatea drumului între superstat şi alianţă.16 Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”,
confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care
emană din dreptul public intern).17 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate
competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt,
aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea
Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt
puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau
culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc

15
Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris,
1984, p.5.
16
Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21.
17
Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.16-18.

15
înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul
de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea,
suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată.
Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi
ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor
europene.
Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu
caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului
democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot
pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile
externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura
actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de
comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra orientărilor, principiilor şi
modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre. Aşadar,
modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.
Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat
pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei
legitimităţi.18 În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri:
cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în
celelalte situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul
propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un
învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei sale
naturi.

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul


construcţiei politice a UE
La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire
actului de naştere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat
atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o
construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate
de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate
comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat
stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene, şi va
schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...]. Prin
punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele
baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.” Concretizată prin
cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă
(numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză
din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi
confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene


În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi
Luxemburg au alcătuit “Comitetul permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei
europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi
18
Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

16
totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două
curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda
interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului
Europei - primul organ de cooperare politică în Europa - prin semnarea de către 10 state, la 5
mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din
reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei
reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel
moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol
important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a
înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind
CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de
precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de
guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii
vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă,
opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René Pleven,
preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care să transpună
federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene a
apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată
instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european
responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea să
intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe
comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce
propunea două comunităţi - CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în
vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul
juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii.
În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul
instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri,
Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale, iar
următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol
executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea
Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental.
Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării
economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment
important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a decis
formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune
politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”,
uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără
personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format din şefii de state şi
guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie
politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de
cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor
existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa unificării politice a rămas
drept “marea ocazie ratată”.
Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism - cooperare
interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind
Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului

17
de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de
resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de
aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui
buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile
Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la
procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre
în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu
majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii - expresia cea mai
sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa
negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa
numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului
majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până
se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic (1986), majoritatea
deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat
încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare
interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare
a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină
europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.
Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din
aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul
resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare:
instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă
grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie,
Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat
Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul
european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile statelor
membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat, astfel, spre
interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul
decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea
supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic
European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).
Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe
cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism
instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor
de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea
formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale
Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia
construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în
favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa
cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de
realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai
strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor,
ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de
un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi,
într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea
solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere

18
funcţională”19 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie
specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.
Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării
europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în
comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda
unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul
pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de
progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă.
Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis
depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat
depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat
procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit
insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în
aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.
De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă
decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă,
cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al
Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare
armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să
respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...]
coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim
la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii
şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca
leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a
avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de
atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării.
Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare,
modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a
valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante
pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi
salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite
perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică.
Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul
metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape
intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general,
apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al
democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20. Acolo unde ţările membre au considerat că le
este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda
unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un
anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi
interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o
diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe
19
Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999,
p.113.
20
Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de
l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

19
fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor
de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare
economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către
cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici
comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a
unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele
şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în
actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul
amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi
monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică.
Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se
extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare
gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale,
politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa
provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea într-
o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării
– unificarea politică printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional.
Problema este însă de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o
Europă extinsă în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină
capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

Scenarii politice europene


La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat oficial
dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu
privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme
prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului
”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea
rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001,
Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”,
afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă
faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de
transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai
mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan,
stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o
Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile
naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în
rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună
a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei este că ”Europa” nu mai poate
funcţiona ca până acum. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni –
unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate
şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un număr redus
de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările
membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele
necesare integrării în această fază şi a tărilor candidate, fără riscuri de dezintegrare prin
disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru:
- asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare.
Uniunea este deseori acuzată că face prea mult în unele domenii şi prea puţin în altele.

20
Aplicarea eficace a subsidiarităţii va permite, prin renaţionalizări ale unor politici şi transfer de
competenţe în cazul altora, o delimitare clară între competenţele exclusive ale Uniunii, cele
exclusive ale statelor şi cele împărţite între stat şi Uniune. Dificultăţile vin mai ales din gradul
foarte ridicat de integrare şi disparităţile structurale care impun o coordonare a politicilor
economice şi politici comune care să menţină un nivel minim de coeziune economico-socială
în spaţiul european; acestea se vor amplifica prin extindere, având în vedere creşterea
dispariţăţilor şi capacitatea redusă a ţărilor candidate de aplicare a acquis-ului comunitar;
- simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. Tratatele
europene au modificat şi complicat sistematic eşafodajul tehnic al integrării: politici comune,
armonizare, recunoaştere mutuală, coordonare, subsidiaritate, reglementări, directive, etc.
Acum problema e de adaptare a acestora la o Europă probabil de peste 30 de membri şi de
creştere a eficienţei în aplicare, în aşa fel încât să asigure funcţionalitatea sistemului comunitar
într-o uniune politică;
- conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii. În
acest scop, sunt necesare modificări de profunzime la nivelul sistemului instituţional care să
amelioreze eficacitatea procesului decizional şi a funcţionării instituţiilor prin: întărirea
autorităţii şi eficacităţii Comisiei, a rolului Parlamentului european şi a celor naţionale, a
rolului Preşedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetăţean;
- elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii.
În prezent, Uniunea dispune de o ”Constituţie” formată din tratatele de bază. Extrem de
complicate, acestea trebuiesc făcute mai lizibile pentru cetăţeni şi incluse într-un document
”constituţional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constituţie fără a fi un stat
federal, dacă avem acceptăm că o Constituţie este legea fundamentală a unui stat suveran, ceea
ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil ar fi cel de ”tratat constituţional” care ar conserva
suveranitatea naţională, cuprinzând doar aspectele constituţionale ale tratatelor şi, eventual,
Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele elaborării unei constituţii depind însă de
”forma”politică pe care o va avea Uniunea europeană: stat federal, federaţie de naţiuni sau o
combinaţie originală de stat federal şi confederaţie care să permită o evoluţie a procesului de
integrare conformă cu opţiunile particulare ale tuturor ţărilor membre.
Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus,
Consiliul de la Laeken a convocat ”Convenţia asupra viitorului Europei”. Convenţia a fost
lansată la 1 martie 2002, a fost însoţită de un Forum de dezbateri la nivelul socităţii civile şi a
avut rolul de a pregăti un document final care să includă diferitele opţiuni şi recomandări cu
privire la Europa politică. Lucrarile Conventiei s-au finalizat in iulie 2003 cu proiectul de
Constituţie. El a fost dezbatut în cadrul celei de-a 6 a Conferinţe interguvernamentale care a
debutat la Roma la 4 octombrie 2003. Tratatul constituţional a fost semnat în octombrie 2004
la Roma şi spera in intrarea lui in vigoare incepand cu 2007 (unele articole, începând cu 2009),
dupa ratificarea de catre statele membre. Refuzul de ratificare din partea Frantei si a Suediei a
declansat insa un important proces de criza a integrarii europene, aducandu-se tot mai mult in
discutie posibilitatea elaborarii unui nou tratat.

Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la


nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală,
inspirată din federalismul german.
Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării
civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este
de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care să conserve statul

21
naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. In acest scop, noua arhitectură europeană
trebuie să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit de ”cooperarea întărită”. J. Delors
propune, spre exemplu, operarea unei distincţii între o Uniune fundamentată geopolitic şi o
avangardă deschisă organizată su forma unei federaţii la care s-ar alătura UE. Uniunea ar
rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări
necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui
conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană.
Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să
eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un
număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele
obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante
limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie,
federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii
diferite, Parlamente diferite). Ideea nu este nouă. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un
memorandum în care era propusă promovarea unei integrări accentuate doar pentru un număr
redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să evolueze mai rapid către uniunea
politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de
atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture. Practic, Europa nucleului dur sau a
cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de compromis care să permită o accelerare a
procesului de unificare politică. Britanicii îmbrăţişează opţiunea confederală, dar se opun ideii
avangardei. Ei nu exclud cooperarea întărită dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă
diferenţe esenţiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar
însă că, aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o
diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe
care o va induce Uniunii următoarea extindere. Ca reformă instituţională, britanicii propun o
serie de măsuri care să întărească dimensiunea confederală: a doua cameră parlamentară
formată din reprezentanţi ai parlementelor naţionale, un Consiliu mai activ structurat pe trei
domenii (finanţe şi economie, afaceri externe şi apărare, justiţie şi afaceri interne), o Comisie
cu responsabilităţi strict tehnice, un Parlament european cu funcţie predominant de control
democratic.
Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea
suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi
opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propune un
Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa
cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern,
fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat
constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi statele
naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi
în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o
federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul naţional. Metoda de integrare va trebui să
permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul
propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să
nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de
integrare.
O sinteză a propunerilor politicienilor şi teoreticienilor integrării în legătură cu
perspectivele Europei politice ne permite să conturăm trei soluţii posibile: soluţie minimă

22
confederală; o soluţie medie, pe structura Europei comunitare, menţinând dualismul
structural federalism – interguvernamental; o soluţie maximală, prin formarea unei federaţii.
În prima variantă, ţările membre ar participa la o zonă de liber schimb care, având în
vedere gradul deja ridicat de integrare economică, ar prezenta mai curând caracteristicile unei
pieţe comune. Soluţia ar conserva suveranitatea naţională, relaţiile derulându-se pe baza
cooperării interguvernamentale. Riscurile anticipate ţin de efectele negative ale concurenţei
interne şi externe asupra economiilor slab competitive. Neparticiparea acestora la politicile
comunitare le-ar priva de mecanismele de protecţie şi sprijin (politica de coeziune, politica
socială, politica agricolă) într-o lume supusă procesului liberalizării globale, cu impact dur
asupra ocupării şi nivelului veniturilor.
A doua soluţie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor şi reformarea
sistemului instituţional (pentru a face faţă monedei unice şi extinderii) şi realizarea unui
echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externă şi de securitate comună
şi CIG pentru afaceri interne şi Justiţie.21 Practic, integrarea europeană s-ar „opri” la stadiul
unei uniuni economice şi monetare, funcţionând pe principiul geometriei variabile, prin
obişnuitele „derogări”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate.
Transferul de suveranitate ar ramâne totuşi ridicat, mai ales pentru ţările participante la pilonul
comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizării şi convergenţei
politicilor guvernamentale, limitând marja de acţiune la nivel naţional, în condiţii de transfer a
dezechilibrelor în toate ţările membre prin existenţa zonei de liber schimb. O astfel de
perspectivă prezintă însă serioase riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate într-o Uniune
de 27-30 de membri. Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare,
presupune o aderare diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de
participare la diferitele etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern.
Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele
economice şi de dorinţa de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat
bazele acestei integrări diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor.
Metoda ar conduce spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară ar participa la
acele politici pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu
propriile interese. O astfel de strategie are avantajul fexibilităţii, dar există riscul major ca
regulile de bază ale "jocului comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii s-ar putea
prelungi, producând distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de
ajustare sau s-ar putea transforma în regulă a procesului de integrare, diminând natura
comunitară a Uniunii. Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de decizie ar slăbi,
pilonul comunitar diminându-şi forţa. Dacă, însă, principiul geometriei variabile ar fi aplicat
ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de extindere corelat cu evoluţiile interne ale
Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda poate asigura o evoluţie a procesului de
integrare europeană spre uniune politică.
Soluţia maximală poate fi concepută atât în variantă franceză, cât şi în variantă
germană. Metoda comunitară adaptată şi extinsă la pilonii inerguvernamentali, strategia
cooperării întărite, derogările, perioadele de tranziţie, nucleul dur pot fi folosite combinat
printr-o adaptare continuă în aşa fel încât să permită unificarea politică într-o formulă
flexibilă conservând statul naţional.
21
Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe?, Revue de Marché Commun et
de l’Union Européenne, N 448, mai 2001, p.297;

23
Reuşita unificării politice depinde însă de modul în care proiectul european va fi
apropiat de cetăţean, de măsura în care acesta se va regăsi în proiecţia politică. Amplificarea
pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenţă la o
identitate europeană, riscă să amplifice diferenţele de opinii şi aşteptări legate de viitorul
Europei. O Uniune puternică este strict condiţionată de stabilirea unei limite a extinderii, ca şi
a aprofundării. În acest sens, un sprijin poate fi găsit în sentimentul de apartenenţă la un spaţiu
comun de valori care trebuie apărat mai presus de contradicţiile de interese între naţiunile
membre şi costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate şi coeziune economico-
socială are tocmai rolul de a crea bazele unei unităţi în diversitate, diversitate pe care
popoarele europene doresc să o păstreze. Sunt pregătiţi însă europenii să accepte ideea de
apartenenţă la o identitate europeană şi în numele acesteia să accepte costurile aprofundării şi
ale extinderii? Richard Beer - redactor şef la Semaine de l'Europe - este de părere că europenii
sunt îngrijorător de "dezinteresaţi, indiferenţi, nemulţumiţi şi recalcitranţi" în legătură cu
proiectul european.22 Există deja un decalaj puternic între opinia publică şi deciziile Uniunii.
Ce se va întâmpla în condiţiile extinderii spre populaţii care înţeleg şi mai puţin strategia
integrării şi opţiunile comunitare? Există cu adevărat valori comune care pot conduce spre
conturarea unei identităţi europene suficient de puternică pentru a da un contur bine definit şi
forţă unei Europe federale? Într-un sistem democratic, puterea trebuie să se sprijine pe voinţa
cetăţenilor. Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politică
ar trebui să constituie azi o prioritate, atât în actualele ţări membre, cât şi în ţările candidate. A
contura o identitate europeană, a crea sentimentul de apartenenţă, a convinge de existenţa unui
patrimoniu comun, a unui bine comun , a genera o cetăţenie europeană presupune un efort
concertat, la toate nivelurile educaţionale, şi orientat cu precădere către generaţiile de mâine.
Aparţinând „bătrânului” continent, leagăn al civilizaţiei moderne, europenii ar putea fi atraşi
de forţa ce emană din ideea participării active la un proiect comun de readucere a Europei în
centrul lumii. Proiectul european poate fi „vândut” cetăţenilor sub această formulă, adresată
mai curând „spiritului european”. În plus, pierderea suveranităţii la nivelul naţiunilor va fi
compensată prin conturarea suveranităţii la nivelul Uniunii, mult mai puternică într-o lume în
care rolul statului naţional pe scena economică, politică şi militară a lumii este pe o pantă
descendentă. Prin urmare, viitorul politic al Uniunii europene ţine de modul în care cetăţenii
vor fi cuceriţi de ideea de a aparţine unei noi identităţi şi de a participa la un proces, poate
costisitor din punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil şi garantând o lume mai bună
pe termen lung. O Europă puternică nu se va construi fără sentimentul de apartenenţă şi de
identitate comună.

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor


1. Ce înţelegeţi prin identitate europeană şi ce rol are acest concept în definirea
perspectivelor unficării europene?
2. Analizaţi proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text şi încercaţi să
determinaţi scopuri, factori, principii şi instrumente de realizare a proiectelor de
unificare?
3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeană?

22
www.europe-semaine.com

24
4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificării europene şi care este
obiectivul final al integrării?
5. Care sînt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a energiilor în
direcţia acordului pentru realizarea unei Comunităţi europene?

TEMA PENTRU STUDIU INDIVIDUAL:


Analizaţi comparativ rolul instituţiilor europene propus în cadrul convenţiei de catre
diverse tari europene. Ce conceptie caracterizeaza sistemul institutional propus in proiectul
de Constitutie?
Surse de informatie : www.europa.eu.int. , www.euractiv.com (cuvinte cheie : Conventie,
guvernare viiturul UE, CIG, Tratat Constitutional).
Recomandare : a se citi cap. 4.2. , modulul 2.

25
Modulul 2. Teoriile economice ale integrării şi
aplicarea lor în procesul integrării europene
Modulul prezintă principalele teorii ale integrării şi modul în care se regăsesc
în procesul de integrare europeană. Studenţii pot înţelege procesele economice care au
loc într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi a factorilor, modul de evoluţie a
procesului de aprofundare a integrării comunitare, principiile şi procedeele de
integrare folosite pentru a depăşi diferitele momente de stagnare în direcţia realizării
uniunii economice şi monetare.
Modulul include la sfârşit 1 fişă bibliografica, având rolul de a completa
şi aprofunda, pe baza cunoştinţelor dobândite prin materialul de curs,
aspectele cele mai importante ale unificării monetare.
Modulul este structurat pe 4 unităţi de curs şi necesită 13 ore de studiu.

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu
privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber
schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor
reciproce. A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă
etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”,
opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind
deschiderea către restul lumii occidentale.1 Ca urmare a acestor două concepţii diferite,
Europa Occidentală s-a scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la
Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie,
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au format
Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg).
Ca simplă zonă de liber schimb, fără a stabili şi un tarif vamal extern comun, AELS
a fost gândită ca etapă intermediară, indispensabilă, în vederea unei alianţe comerciale la
nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri cu Piaţa
Comună şi bază de lansare spre aceasta, prin dobândirea unei experienţe practice într-un
cadru restrâns domeniului integrării comerciale. Politica comercială a AELS a fost
fundamentată pe ideea că liberul schimb se poate efectua fără tarif extern comun şi fără
politici concertate, elementul de substituire fiind un sistem de reguli de origine.
Prin formula mai suplă pe care o presupune, zona de liber schimb a fost considerată
de către ţările AELS ca răspunzând mai bine decât alte forme de integrare unor interese
diferite ale grupurilor ce doresc să-şi lărgească nivelul de cooperare în domeniul comercial,
dar să-şi păstreze în acelaşi timp deplina suveranitate. Efectele favorabile rezultau din
dezvoltarea schimburilor externe între ţările partenere şi transformările produse în alocarea
resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de trafic; logic, însă, efecte limitate prin

1
Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris,
1992, p. 289.

26
raportare la alte forme de integrare aprofundată, mai ales ca urmare a lipsei de mobilitate a
factorilor de producţie.
AELS s-a dovedit totuşi a fi ceea ce s-a dorit să fie: o treaptă în integrarea
europeană pentru ţările ce nu s-au arătat încrezătoare de la început într-un proiect care urma
să aducă limitări principiului suveranităţii naţionale. Treptat, cea mai mare parte a ţărilor
membre au fost integrate în Piaţa Comună, AELS cuprinzând în prezent doar Norvegia (ca
urmare a neratificării acordului de aderare), Elveţia, Islanda şi Liechtenstein.
Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios, vizând ca scop
final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai
eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.
Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările
semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă
a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice
în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare
accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)2.
Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus3:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele
terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei
comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor
membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de
utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea
economică a Comunităţii ;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi
pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.
Putem observa că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe
dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea
politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni :
- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi

2
“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation
Française, Paris, p.9.
3
Ibidem, p.9-10.

27
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale
uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a
mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).
Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-l
realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent ele
au fost reconsiderate prin Tratatul Constitutional.
In art 3 (obiectivele Uniunii) se stipuleaza:
1. Scopul Uniunii este promovarea pacii, a valorilor sale (respectul demnitatii
umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor
omului, intr- o societate caracterizata de pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si
non discriminare – art 2) si bunastarea popoarelor tarilor membre.
2. Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor un spatiu de libertate, securitate si
justitie fara frontiere interne si o piata unica unde concurenta este libera si ne-
distorsionata.
3. Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o
crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva,
urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi
ameliorare a calităţii mediului. Ea promoveaza progresul stiintific si tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările, promoveaza justitia si protectia socila,
egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor
copiilor.
Ea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala si si solidaritatea intre
tarile membre.
Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la
conservarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.
4. In relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si
obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei,
solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul liber si echitabil, la
eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, in special a drepturilor copilului,
ca si respectul strict si dezvoltarea dreptului international, indeosebi a Cartei ONU.
5. Aceste obiective sunt urmarite prin mijloace potrivite, in functie de
competentele conferite Uniunii de prezenta Constitutie.

Principiul in baza caruia Uniunea isi exercita competentele este cel al atribuirii
(atribuite de catre statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proportionalitate).

Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe


bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor,
coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma
să unescă naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune
deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi
principiile comunitare.

28
Unitatea de studiu 1
Timpul recomandat de studiu este 3 ore.

1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii


privind realizarea integrării economiilor (teritorială)
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu
de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă
entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele
componente.4
Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de
proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu
delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale,
tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune
progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin
forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea)
solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente ale unui
ansamblu”5.
Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces
dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea
complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile
naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final
fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”.
Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în
procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar :
“un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a
asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra
condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un
spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente
sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul
tuturor“.6 Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin
integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o
comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.
Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat,
Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în
funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică.
Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei
reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante;
integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline,
dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari;

4
André Marchal, ”L’intégration territoriale“, Presses Universitaires de France, Paris,
1965, p.7.
5
Ibid., p.7, 10, 20.
6
Ibidem, p.24.

29
integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se
poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va
fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii.
Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul
solidarităţii şi criteriul teritorial- confirmate în planul concret al integrării europene.
Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi
luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux
consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale
şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou
echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi
socotit ca stabil în profitul său”.7
În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère
l’intégration?”8 Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia
sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă
a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite, urmărind să
demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei politici de
integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate rezultatele
obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării
economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a
rolului integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea
“corectată” a avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema
fundamentală a integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o
contituie evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi
în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al
ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a fiecăreia
dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului,
respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între
parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat
şi solidar.
O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips.
El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea
economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea
comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o
optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină comportamentele)9; integrarea
economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui
progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută într-o optică pe
termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât,
“rezultatele finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi
şi, prin acestea, la noi forme de piaţă”10.

7
Fr. Perroux, “ L’Europe sans rivages “, Presses Universitaires de France, Paris, 1954,
p.419.
8
Fr. Perroux, “ L’Économie du XX-e siècle “, Presses Universitaires de Grenoble,
1991.
9
Louis Philips, “D’intégration des marchés”, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962, p.75.
10
Ibidem, p.62.

30
Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a
economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea
schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective
(integrare pozitivă).
Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două
mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi
mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei
circulaţii care pot exista în interiorul statelor”11 sau abolirea graduală a restricţiilor
cantitative şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării
comerciale a ariei integrate12. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea
spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.”13 Eliminarea barierelor vamale
declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de
adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării
economiilor prin mecanismul integrării negative.14 Motivat de principiul solidarităţii, el
este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă
presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării
politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei.
Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă
şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).
Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru
un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor,
pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin
însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.15
Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor
din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării
autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare- integrarea
prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin
investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru
creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive, probabil în scopul
asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca
un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea
instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării
unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă
posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în
integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.

11
Christian Hen, Jacques Leonard, op.cit., p.27.
12
Jan Tinbergen, “International economic integration“, Elsevier Publishing Company,
Amsterdam-London-New York, 1965, p. XV-XVI.
13
André Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris,
1965, p.15.
14
Ibidem, p.16.
15
Fr. Perroux, “L’Economie du XX-e siècle”, Presses Universitaires Grenoble, 1991,
p.420.

31
Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării
economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un
proces, deoarece :
- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o
politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de
coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal);
- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs
de integrare (G. Cevallos).
Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică
atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să
ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale
diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea
economiilor naţionale.”16 Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi
nu o integrare automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor
de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor.
Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de
declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia
constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care
vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de
specialitate) este cea a lui B. Balassa.
Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie
caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care
reprezintă “tot atâtea trepte”17. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că
cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale
integrării depline (totale).
Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua
etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere
constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.
În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice,
teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.)
consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a
unor dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici
economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb
presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor
reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi
coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de
ţările UE.
O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt
eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima
fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea
politicilor economice naţionale şi chiar politici comune.

16
B. Balassa, “ The theory of economic integration “, George Allen, Unvoin LTD, London,
1962, p.2.
17
Ibidem, p.1.

32
Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu
observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate
realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai
curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile
naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică luată
de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea.
Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată
debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică;
evident, dacă există voinţa politică necesară.
Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final
“unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi
supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”18
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a
economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare
şi netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv,
etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor
pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a
ansamblului în acelaşi timp.
Uniunea Europeana este in prezent o uniune economica si monetara, funcţionând in
baza principiului geometriei variabile, ca rezultat al complementarităţii între mecanisme de
integrare negativă (liberalizarea pieţelor) şi de integrare pozitivă (politici comune,
armonizare - coordonare de politici, instituţii comune, buget comun). Sistemul de integrare
este , de asemenea, rezultatul unei complementarităţi între metoda comunitară, aplicată
pilonului central – Piaţa Internă, şi metoda cooperării inter-guvernamentale, aplicată
domeniilor Justiţie şi Afaceri Interne – JAI şi Politică Externă şi de Securitate Comună –
PESC, în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce este un proces de integrare teritorială şi care este rolul solidarităţii în


definirea integrării?
2. Care sunt diferenţele între: integrarea pieţelor şi integrarea economiilor,
integrarea pozitivă şi integrarea negativă, integrarea prin piaţa şi integrarea
instituţională?
3. Care este rolul integrării instituţionale într-un proces de integrare economică?
4. Care sunt principalele etape ale integrării ca proces?
5. Ce înţelegeţi prin procesul de integrare deplină?

18
Bela Balassa, op. cit., p. 2.

33
Unitatea de studiu 2
Timpul recomandat – 2 ore.
Se adaugă 2 ore pentru studiul fişei de documentare 1.

2. Etape în evoluţia integrării europene


Uniunea Europeană include în prezent 25 de ţări (27, după aderarea de la 1 ianuarie
2007 a României şi Bulgariei), cu posibilitatea extinderii cel puţin către Croaţia şi Turcia,
în perioada următoare. Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care
au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi
Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995) au parcurs până aici un drum lung,
conflictual şi controversat, procesul de integrare putând fi definit ca o evoluţie prin criză.
De la Roma la Roma (1957-2004) a curs un timp în care, în baza unei legităţi
proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin
extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unificarea politică, dar parcurgând în
egală măsură etape de criză instituţională, bugetară şi de liberalizare a pieţelor.
Debutul integrării s-a realizat prin construirea unei uniuni vamale ca premisă
esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare
unificării.

A. Uniunea vamală
Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o
perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor
vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.19
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin
“dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a
permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context
economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la
tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut.
Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1
ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi
R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale
şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea
reglementărilor naţionale.20 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică
comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au
constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce.
Ca urmare, după primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de
criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea
pieţei comune" până în 1992.

19
Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73.
20
I. Ignat, op. cit., p.36.

34
B. Piaţa comună
Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne.
Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin
instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a
serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării
totale, numită piaţa comună.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice.
Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind
eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au
urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin
unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate
îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice,
intensificarea concurenţei internaţionale.
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se
integrează cel puţin trei inconveniente 21:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de
venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea
unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale
unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei .
“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de
obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice,
frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale22.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii
libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor
naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună
cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea
socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor
asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite.
Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor,
“sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică”
şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice
restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la
Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce
vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă

21
P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.
22
“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului
European în 1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu
trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind
acquis-ul comunitar.

35
existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea
competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire
presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice
alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate
este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în
comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de
progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept
european al societăţilor 23.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în
domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării
libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială.
Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare;
diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă
concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită
mai bunei mobilizări a economiilor europene.

Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea
Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa
comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.
În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul
includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru
libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme
sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul
a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a
procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în
spaţiul comunitar. Ţarile membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor
necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a
facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale în
baza armonizării minimale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a
decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi
vândut fără restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii
mutuale permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a
putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşterii, cu începere de la mijlocul
anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care
însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu
o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui
stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a
permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul
integrării.

23
Ibidem, p.80.

36
Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele
referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se
substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”:
fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995,
cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au
fost adoptate; nu toate au fost transpuse însă în legislaţiile naţionale.

C. Uniunea economică
În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca
forme distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că
realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment
în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune
economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o componentă a
uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie
de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa
existentă între economiile participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:24
- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte
(T.V.A., accize) ;
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu
poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile,
concentrările şi ajutoarele publice ;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al
interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii
sale – spaţiul naţional;
-armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de
accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională.
Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea
la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa
statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei
unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată
de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a
pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la
armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici comune. În
momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o
formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia
de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE.
Dar, exceptând agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună,

24
M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.

37
progresele în planul coordonării/arminizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar
punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre
au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare.
Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.25 Planul prevedea realizarea uniunii
economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze
politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar
procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie
1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

D. Uniunea economică şi monetară


Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a
datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea
liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia
adoptării unei monede unice.26
Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme:
oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii
acesteia şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.
1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.
a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără
rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării
acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce.
Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce
ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi
tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de
rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce
incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui
altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile
necesare proceselor de producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje
sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel,
1961).”

25
Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg.
26
Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie
politique, nr.1, 1991, p.1-17.

38
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu
cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ,
câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea
preţurilor internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind
ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi
reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb,
precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină
operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume cu
monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un
obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii
(Kenen, 1976).27
Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol
concepţiile susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete ale
realizării U.E.M.28
Avantajele considerate certe sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda
comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales
muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină
creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile
datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se
estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă
puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor
dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea
cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor
directe şi de portofoliu.
b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd
în aceasta o mare greşeală.

27
A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et
propositions “, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.130.
28
Christian de Boissieu, “ Avantages de l’Union économique et monétaire “ Revue
d’économie politique, nr.1, 1991, p.153-166.

39
Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o
monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare
monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar
European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe
iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să
utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea
băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de
monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.29
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai
dificile ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de
inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape
uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de
mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a
veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar
constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

2). Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete de
unificare a unei zone monetare.30
a) Prima concepţie de integrare monetară, cea mai cunoscută, o reprezintă sistemele
de schimb organizate. Unificarea monetară se produce în doi timpi: mai întâi se stabilesc
parităţi fixe între monedele ţărilor membre; ulterior se stabileşte o monedă unică.
Sistemele monetare europene corespund acestei orientări. Experienţa acumulată
demonstrează o serie de ineficienţe, unele foarte importante. Optica unei integrări prin
procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea ratelor
de schimb nu implică în mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest aspect
semnificativ se adaugă şi lipsa mijloacelor băncilor centrale pentru a face faţă operaţiunilor
speculative, efecte perverse asupra ţărilor mai puţin dezvoltate în cadrul aderării lor la
sistem, lipsa de supleţe pentru a resorbi şocurile externe violente (experienţa unificări
monetare germane).

29
Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue
d’economie politique, nr.1, 1991, p.109-126.
30
Philippe Narassiguine, “L’Unification monétaire européenne”, Economica, Paris, 1993.

40
b) În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus
astfel bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu dezvoltările
ulteriore ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii constructive
despre integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist.31 Conform lui R. A.
Mundell32, problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare monetară o
constituie “zona monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia nu se impune
o ajustare a ratelor de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o monedă unică sau
parităţi fixe. O asemenea zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii de producţie –şi în
special factorul muncă – sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural al unei monede nu
este neapărat cel naţional. Şocurile externe pot provoca efecte perverse în uniunea
monetară, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre
efectele de acest tip pot fi menţionate: subutilizarea potenţialului regiunilor afectate (de
obicei cele periferice), deşertificarea regiunilor perturbate, reducerea schimburilor
intraregionale, creşterea ratei dobânzii, creşterea prelevărilor obligatorii, deformarea
structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor efecte presupune
mobilitatea forţei de muncă între regiuni.
c) Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip
monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare
obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această
viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai
performante;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media
primelor trei ţări membre cele mai performante.
Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentru
stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa
fenomenelor de specializare.33
Şi acestei concepţii i se reproşează lipsa fundamentării teoretice şi faptul de a lăsa
fără răspuns întrebări esenţiale.34
d) Concepţia concurenţială a unificării monetare este “multiformă”35 şi
caracteristica sa principală o constituie strategia graduală de unificare, bazată pe concurenţa
liberă între monede.
Două aspecte esenţiale sintetizează această concepţie :
- alegerea monedei se face de către consumator, care determină “zonele” monetare
optimale (părţi din piaţă deţinute de diferite monede);
- zona monetară optimală evoluează suplu, în funcţie de preferinţele consumatorilor.

31
Ibidem, p. 137
32
Ibidem, p. 45-71
33
Philippe Rollet, “ Convergence réelle, convergence structurelle et Union Economique et
Monétaire, Centre Economie et Politiques Européennes, Lille, 1992.
34
Philippe Narassiguin, lucr.cit., p.3.
35
Ibidem, p.132.

41
Un proces concurenţial de integrare monetară este preferabil unui sistem centralizat
şi constructivist. El permite concurenţa între sisteme monetare, serviciile monetare şi
financiare şi lasă pieţei alegerea monedei unice. Piaţa va selecta moneda unică şi va stabili
zonele monetare optimale.
Mai multe proiecte privind unificarea monetară în UE au fost elaborate în viziune
constructivistă. În 1975 economiştii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea unei
monede europene “Europa”; monedele naţionale ar fi condus consumatorii la alegerea celor
mai performante devize. Tot în 1975, J.Riboud propunea crearea unei monede europene
“Eurostable”, similară cu “Europa”, dar rezervată doar tranzacţiilor internaţionale. Mai
recent, în 1989, britanicii recomandau concurenţa între toate monedele naţionale europene.
Monedele prezentând cele mai bune performanţe le-ar fi eliminat progresiv pe celelalte.
Deşi concepţia concurenţială evită ajustările costisitoare ale adoptării prea rapide a
unei monede unice, concepţia adoptată pentru unificarea monetară europeană a fost cea
constructivistă.

Europa monetară

1957-1972 : cooperare monetară


• - crearea unităţii de cont agricole în 1962;
• - planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi
asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi;
• - planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în 1980;
• - acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în SMI de la
1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.

1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb


• - “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între monedele
europene şi între acestea şi dolar la 2,25%;
• - crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea unităţii
monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;
• - adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de monede;
• - acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar european
pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune
europeană.

1979: constituirea Sistemului Monetar European:


• - marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);
• - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii;
• - adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în PIB
comunitar şi în schimburile intra-comunitare;
• - stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU.

1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU;


• - reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei italiene.

42
1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii Uniunii
Economice şi Monetare.
1990-1993 : prima etapă de formare UEM
• - definitivarea procesului de realizare a pieţei comune;
• - eforturi de convergenţă a performanţelor economice.
1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă
• - stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a primelor trei
economii cele mai performante);
• - deficit public / PIB de maxim 3%;
• - datoria publică / PIB de cel mult 60%;
• - respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi ani fără
devalorizare faţă de alte monede europene;
• - rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai performante
ţări membre;
• - instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală
Europeană şi Băncile Centrale Naţionale;
• - coordonarea politicilor economice;
• - stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO.
mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă Grecia, Danemarca,
Marea Britanie şi Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.
1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin circulaţie în paralel cu
monedele naţionale;
1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi private în euro

Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, dificil de


suportat de către populaţii. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de
la Maastricht şi se recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă parte, speranţe
mari sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene,
apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate.
Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform concepţiei
Europei cu geometrie variabilă. Doar douasprezece din cele 25 de ţări membre (mai puţin
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15 şi noile ţări membre) au decis în mai 1998
să participe la EURO - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002). La 1 ianuarie
1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO va circula în paralel
cu monedele naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale vor ceda locul în totalitate
monedei comune.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Ce este uniunea vamală şi cum a fost realizată în procesul integrării
europene?
2. Ce înţelegeţi prin cele 4 libertăţi fundamentale ale pieţei interne?
3. Cum se explică recurgerea la măsuri protecţioniste pentru un grup de ţări
angajate într-un proces de integrare şi ce efecte are protecţia asupra
integrării?

43
4. Ce proceduri au relansat procesul de realizare a pieţei unice euroepne?
5. Care sînt argumentele pro şi contra unificării monetare într-un proces de
integrare?
6. Ce teorii s-au confruntat în procesul unificării monetare europene?
7. Cum se realizează unificarea monetară europeană?
8. Studiaţi fişa 1 de documentare de la sfârşitul modulului. Răspundeţi
următoarelor întrebări:
- care sînt argumentele de ordin microeconomic în favoarea monedei inuce;
- care sînt argumentele de ordin macroeconomic în favoarea monedei unice;
- care sînt principalele dificultăţi în adoptarea monedei unice;
- este Uniunea europeană o zonă monetară optimă;
- Care sînt riscurile din întârzierea procesului de unificare monetară şi/sau
unificarea în mai multe etape;
- Ce soluţii se pot adopta pentru o Europă cu mai multe viteze?

Unitatea de studiu 3
Timp necesar de studiu - 4 ore.

3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice


Integrarea regională36 nu reprezintă un scop în sine.
Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce tensiunile
politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de participare la viaţa
politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează adesea posibilitatea de a
obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de avantaje dar, mai ales, dorinţa
de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.
Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în sprijinul
integrării economice sunt 37: economiile derivate din producţia de scară; intensificarea
concurenţei; atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor activităţi dificil de
realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un plus de coerenţă în
politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel imposibile; accelerarea
dezvoltării economice.
Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic
limitate, în scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv
şi dinamizării vieţii economice.

36
Unitatea teritorială de bază in procesul integrării europene a devenit regiunea.
Considerăm în consecinţă că cel mai relevant concept în definirea acestuia este cel de
“integrare regională”.
37
I. Ignat, S.Pralea, “Economie mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159.

44
Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili
prin crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de
scară şi specializării conform costurilor comparative.

3.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale


Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul
schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”38.
Dezvoltările ulterioare, efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955), Scitowsky (1958),
R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson (1965), A.Marchal(1965), B.Balassa(1962) şi
J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a condiţiilor în care rezultatele pot fi net
favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu, a mecanismelor şi a
instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit.
Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală a
economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind
înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar.
Punctul de pornire îl reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin constituirea unei
zone de liber schimb. Finalitatea procesului, trecând prin etape intermediare (Uniunea
vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi Uniunea monetară), este uniunea politică,
despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului şi ai confederalismului vin cu
argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere; o dispută nefinalizată, mai
ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care momentan este pusă în umbră
de realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse de Tratatul de Maastricht care
presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o dispută care revine însă cu uşurinţă
odată cu orice manifestare a contradicţiei între dorinţa de autonomie naţională şi
internaţionalizarea proceselor şi comportamentelor.
Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de
stabilirea unui tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în
termeni de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile
surse de aprovizionare sunt înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă,
generând economie de factori de producţie. În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt
orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe ansamblu uniunea este avantajoasă din
punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete sunt de creare de comerţ.39
Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu
ipotetic, plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două
situaţii iniţiale: a) taxă vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru sunt:
concurenţă pură şi perfectă, mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri
constante, elasticitate nulă a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate infinită a ofertei în
funcţie de preţ. Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100 u.m., în B de 84 u.m. şi în
restul lumii de 60 u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil).
Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi
după constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în cazul

38
Viner J., “The Customs Union Issue”, Carnegie Endowment for International Price,
New York, 1950.
39
Ibidem.

45
ideal al liberului schimb generalizat.
Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel
mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni
vamale cu B determină aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din
restul lumii pentru o taxă vamală mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială,
resursele sunt alocate către un producător mai eficient, uniunea generează creare de comerţ,
indiferent de nivelul ulterior al taxei vamale.

Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A


Specificare Provenienţa
A B Restul lumii
1.taxă vamală de 100% 100 168 120
2. taxă vamală de 50% 100 126 90
3. Uniune vamală cu B
taxă vamală de 80% 100 84 109
taxă vamală de 50% 100 84 90
taxă vamală de 30% 100 84 84
taxă vamală de 20% 100 84 72
4. liber schimb generalizat 100 84 60

Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o


reprezintă cel mai eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B
până la o taxă vamală comună de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă mai
mică de 30%, uniunea nu schimbă sensul aprovizionării şi este lipsită de efecte asupra
producţiei bunului X.
Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate în
tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A.
Specificare Situaţia iniţială
100% 50%
Costul aprovizionării anterior 100 u.m. 90 u.m.
formării uniunii
Economiile* realizate prin:
1. Uniune vamală cu B
Taxă vamală de 80% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 50% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 30% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 20% 28 u.m. 18 u.m.
2. Liber schimb generalizat 40 u.m. 30 u.m.
* Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi fiecare
din costurile ulterioare.
Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind că:
1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful
vamal anterior este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de
comerţ;

46
2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o
uniune vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în
aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ (specializarea
se realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient);
3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi
nivelul taxei vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea

C S
P

PCt
v l
PBt
n u k j
PC

PB
g h

C A B D Q

celui mai eficient producător;


4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient
raportat la ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de
raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii uniunii;
5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi
schimbul acestuia;
6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai
ridicat şi cel ulterior este mai scăzut;
7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber
schimb generalizat.
Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care un
astfel de proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică.
Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile PB şi
PC (PB< PC <PA) plus taxa vamală t (PBt şi PCt).
Formarea unei uniuni vamale între A şi B generează următoarele efecte:
a) creare de comerţ - suprafaţa [nuv] corespunzătoare creşterii importurilor cu
AC + BC prin alocarea resurselor spre un producător mai eficient comparativ cu cel intern;
b) deturnare de comerţ - suprafaţa [ughk], prin orientarea resurselor spre un
producător aflat în inferioritate comparativă faţă de C, dar avantajat de eliminarea taxei
vamale care scade preţul de import;
c) un efect de consum - suprafaţa [lkj], constând în avantajul obţinut de
consumator prin reducerea preţului cu PBt – PC;

47
Caracterul favorabil sau defavorabil al uniunii este dat de rezultanta celor trei
efecte.

Figura 1.1. Efectele constituirii uniunilor vamale

Dacă notăm cu C0 cererea înainte de constituirea uniunii, cu ∆C creşterea cererii şi


cu ξ elasticitatea cererii ca funcţie de preţ, obţinem relaţia:
∆C=(PBt – PC).C0 .ξ
1 1
Triunghiul [jkl] este ( PBt − PC )∆C , deci : [jkl] = ( PBt − PC )2 C0ξ
2 2
Similar, suprafaţa [vun], reprezentând câştigul privind producţia, este dată de
relaţia:
1
[vun] = ( PBt − PC )2 Q0 β , în care:
2
Q0 reprezintă producţia internă, anterioară uniunii şi β reprezintă elasticitatea
ofertei.
Câştigul total este suma [jkl] + [vun], respectiv:
1
( PBt − PC )2 (C0ξ − Q0 β )
2
Suprafaţa [ukhg] reprezintă efectul negativ al deturnării de comerţ:
[ukhg] = (PC – PB)AB;
Rezultatul net este dat de:
1
W= ( PBt − PC )2 (C0ξ − Q0 β ) − ( PC − PB ) AB
2
Pe baza acestei relaţii se poate stabili că: efectele constituirii uniunii vor fi cu atât
mai mari (uniunea este cu atât mai avantajoasă), cu cât:
- tariful vamal (t) aplicat importurilor anterior constituirii uniunii este mai mare;
- importurile (AB) anterioare uniunii sunt mai mici;
- elasticităţile ofertei şi cererii sunt mai importante;
- diferenţa (PC – PB) este mai mică, deci inferioritatea comparativă a lui C faţă de B
este mai mică;
În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Viner ne permite să precizăm că, o uniune
vamală are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este mai
mare; taxele vamale eliminate sunt mai ridicate; tariful vamal comun este mai scăzut;
grupează economii cu structuri productive concurenţiale, dar potenţial complementare,
generând specializări de tip intra-ramură şi organologică.
Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice,
tradiţionale, a uniunilor regionale, prin luarea în considerare a economiilor de dimensiune
favorizate de lărgirea spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra progresului
tehnic şi a creşterii economice.

48
3.2. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară
Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă
dimensiunea minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei
pe care ar fi permis-o întinderea pieţei interne. Economiile de scară realizate într-un sector
sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de panta costurilor, înţeleasă drept
creştere a costurilor unitare, corespunzătoare unui procent de scădere a producţiei (50%
prin convenţie), raportat la dimensiunea optimă40.
Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea
productivităţii şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării –
dezvoltării, devine sursă de creştere economică prin surplusul de export realizabil.
Avantajele specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu
cele ale concurenţei.
La nivel macroeconomic efectele sperate sunt prezentate în figura 1.2. Prin
eliminarea barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile, mecanismele
concurenţei şi procesul creşterii economice.
Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului
productiv de a se adapta cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de
concentrare economică sau de periferie), factorii psihologici şi intelectuali, segmentarea
pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele de reglare a integrării prin mecanismele pieţei
etc.

40
Alain Buzelay, Intégration et desintégration européenes, Economica, Paris, 1996, p.29.

49
Eliminarea barierelor netarifare

Deschiderea pieţelor Eliminarea controalelor


publice de frontieră

Liberalizarea Efect de ofertă


serviciilor financiare

Scăderea costurilor

Dinamizarea investiţiilor Concurenţă

Scăderea preţurilor

Creşterea puterii de Plus de Ameliorarea soldului


cumpărare a competitivitate balanţei externe
venitului intern

Creşterea PIB

Reducerea datoriei publice Locuri de muncă

Fig. 1.2. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice


Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de
convergenţă şi accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare,
mobilitatea factorilor de producţie accentuează specializările existente, inegalităţile
structurale şi disparităţile regionale.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre
ramuri care asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se
înregistrează astfel două procese de concentrare: primul este de concentrare structurală, în
industriile “tinere”, promotoare de progres tehnic pentru care se manifestă cerere ridicată,
industrii cu puternice efecte de antrenare; al doilea este de concentrare regională în
favoarea centrelor care atrag îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată.
Regiunile periferice vor fi în general populate cu industrii vechi, ramuri de transformare
primară, dezvoltându-se mai ales firme de mici dimensiuni. Zonele active vor “creşte”, cele
regresive (sau stagnante) vor scade, cu o accentuare a disparităţilor, mai ales în perioade de
recesiune economică.

50
Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar
frânează creşterea economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările
salariale în regiunile mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi
acoperite printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri
ridicate de susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă
partenerii la adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare
restrictive şi reducerea cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii
economice, scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale
constând în şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează
posibilităţile de protecţie socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la
preţurile din ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai
înainte chiar ca restructurările şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor.
Întreprinderile mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza
posibilităţilor scăzute de autofinanţare. Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei
salariale, costul socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare
poate deveni excesiv. Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi afectează
consensul în favoarea integrării.
Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic
insuficient integrat în care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale şi
nivelul de viaţă, deplasarea capitalurilor determină costuri sociale prin şomaj în regiunile
defavorizate şi creează locuri de muncă în cele dezvoltate. Aici se adaugă şi surplusul de
ofertă de forţă de muncă prin emigrare care presează asupra nivelului salariilor în sensul
scăderii acestora.
Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab
competitive prin raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare celor
permise de nivelul productivităţii. Procesul este numit “dumping social” şi generează patru
efecte destabilizatoare asupra integrării: afectează libera concurenţă, prin crearea unei false
competitivităţi; conduce dincolo de un anumit prag la delocalizări ale producţiei;
favorizează munca la negru şi exercită presiuni asupra avantajelor sociale deja dobândite în
ţările mai dezvoltate.
Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe
de altă parte, din mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces de
integrare să participe economii concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel
puţin, trecerea printr-o fază anterioară de convergenţă structurală. Reajustările vor
conduce astfel la specializări de tip intra-ramură şi organologică, formând legături de
solidaritate economico-socială pe baza cărora să se poată construi un spaţiu unitar, omogen,
cu un nivel de viaţă ridicat în toate zonele.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă
prin armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă
dezechilibrele şi să permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.

Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a


integrării şi de extindere. Constrângerile participării la spaţiul euro sau la zona de stabilitate
monetară (pentru ţările ce nu participă la uniunea europeană) şi impactul pieţei interne în

51
condiţiile aderării unui număr mare de ţări cu niveluri scăzute de dezvoltare41 vor accentua
disparităţile, cu importante riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate.
Soluţia geometriei variabile pare a veni în sprijinul ambelor direcţii, oferind
flexibilitate atât cu privire la capacitatea integrării cât şi la limitele economice şi geografice
ale restructurării şi solidarităţii financiare.
Acordurile de asociere cu ţările est-europene au asigurat o perioadă tranzitorie de
adaptare a economiilor la exigenţele participării la un spaţiu concurenţial de mari
dimensiuni care să diminueze costurile economico-sociale ale integrării şi să nu exercite
presiuni dezintegratoare asupra Uniunii Europene. Corelat cu aplicarea derogărilor
temporare şi a perioadelor de tranziţie, pe fondul unor reforme atât a sistemului
instituţional, cât şi a politicilor majore ale Uniunii Europene, modelul de extindere aplicat
poate veni în sprijinul perspectivelor de unificare politică a Uniunii, dacă această va reuşi
să depăşească până la urmă principalele forţe ce acţionează în sens dezintegrator (a se
vedea cap. 7).

Întrebări şi exerciţii pentru verificare şi aprofundare


1. Care sunt argumentele politice si economice în favoarea integrării?
2. Ce presupune din punct de vedere economic integrarea regională?
3. Ce înţelegeţi prin creare şi deturnare de trafic?
4. În ce condiţii, printr-un proces de integrare, rezultă efecte nete de creare de
trafic?
5. Care sunt condiţiile pentru ca o uniune vamală să fie net avantajoasă?
6. Ce avantaje rezultă din creşterea dimensiunii pieţei (avantajele economiei de
scară)?
7. Care sunt efectele liberului schimb într-un spaţiu concurenţial de mari
dimensiuni?
8. Ce înţelegeţi prin procese de concentrare sectorială şi regională?
9. Care sunt cauzele şi efectele disparităţilor regionale într-un proces de
integrare?

Unitatea de studiu 4
Timpul de lucru necesar este de 2 ore.
41
Prin comparaţie faţă de extinderea spre sud, populaţia Greciei, Spaniei şi Portugaliei
reprezenta în 1980 22% din UE-9 şi 10% din PIB (14% la paritatea puterilor de
cumpărare). Comparând Polonia şi Spania, cele mai mari ţări din cele două grupe,
Polonia reprezintă 10% din populaţia UE-15 şi 2% din PIB, în timp ce Spania reprezenta
14 % din populaţia UE-9 şi 8% din PIB. Într-o Europă cu 27 de ţări membre (actualele ţări
membre, plus România şi Bulgaria), populaţia va creşte cu 28% din Europa celor 15 (UE-
15), în timp ce PIB-ul va creşte doar cu 5% (11% la paritatea puterilor de cumpărare).
Disparităţile în termeni de PIB pe locuitor vor trece de la 1:5 pentru UE-15 la 1:7 pentru
UE-27.

52
4. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă
Integrarea pozitivă presupune cel intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării
politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei. O serie largă de mecanisme
şi instrumente au fost aplicate de europeni pentru a permite atingerea obiectivelor tratelor,
într-un context de integrare a unor ţări cu niveluri diefrite de dezvoltare, prezentând
disparităţi regionale şi structurale importante, amplificate pe măsura aprofundării şi
extinderilor sucesive.

4.1. Convergenţă, coeziune şi subsidiaritate – principii ale


integrării regionale
Chiar din primele momente ale integrării vest-europene, statele membre au reţinut
ca o condiţie esenţială asigurarea omogenităţii economico-sociale prin reducerea
diferenţelor ce le caracterizează.
Argumentarea teoretică a convergenţei ca principiu al integrării rezultă din
abordările clasice şi neoclasice privind liberul schimb, din noile teorii ale creşterii şi din
teoria uniunilor vamale elaborate de Viner în 1950.
Ele pun în evidenţă profitabilitatea integrării regionale în cazul în care ţările
partenere au nivele de dezvoltare comparabile şi structuri productive concurenţiale care să
genereze prin restructurarea declanşată de liberul schimb complementarităţi de tip intra-
ramură şi organologică.
Convergenţă şi coeziune în procesul integrării europene
Apropierea nivelurilor de dezvoltare a diferitelor ţări, ca o condiţie a menţinerii
sistemelor integratoare (sau în integrare), reprezintă un proces de convergenţă.
Iniţial, convergenţa economiilor a fost limitată la cea a variabilelor monetare:
nivelul preţurilor, deficitul bugetar, rata de creştere a masei monetare, rata dobânzii, cursul
de schimb, datoria publică. Numită convergenţă nominală, ea a devenit un obiectiv strict în
contextul eforturilor de instituire a monedei unice.
Convergenţa variabilelor nominale o presupune însă pe cea a variabilelor care o
determină şi care ţin de condiţiile ofertei: structurile productive, infrastructura, volumul
investiţiilor, nivelul cercetării-dezvoltării, productivitatea muncii, costurile salariale etc.
Spre exemplu, aproprierea preţurilor în ţările mai puţin dezvoltate de preţurile celor mai
performante economii riscă să antreneze o reducere a capacităţii lor investiţionale prin
diminuarea profiturilor; scade competitivitatea, nivelul activităţii, se accentuează
diferenţele de dezvoltare şi unitatea sistemului este pusă în discuţie. Se intră, de fapt, într-o
spirală dezintegratoare în care căutarea convergenţei nominale provoacă disparităţi reale
făcând imposibilă menţinerea pe termen lung a coeziunii nominale.
În consecinţă, obiectivul convergenţei s-a extins asupra variabilelor reale, în special
asupra structurilor productive şi a nivelurilor de viaţă. Prin Actul Unic, el a cedat locul
obiectivului mai larg de coeziune economico-socială. Conceptul desemnează acel nivel de
convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistem aflat în proces de integrare care
asigură funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei “dezvoltări armonioase”.
Trecerea de la principiul convergenţei la cel al coeziunii (concepte deseori

53
confundate) este rezultatul evoluţiei Comunităţii Europene spre constituirea unei uniuni
economice şi monetare. Mult timp s-a considerat că pentru diminuarea eterogenităţii şi
asigurarea stabilităţii în interiorul Comunităţii este suficientă căutarea şi menţinerea
convergenţei variabilelor nominale prin armonizarea politicilor susceptibile de a le
influenţa. Accentuarea nivelului de integrare şi menţinerea disparităţilor structurale au făcut
necesară adoptarea unei politici unitare, coerente, de susţinere a procesului de convergenţă
reală, atât între economiile naţionale, cât şi între regiuni.
În prezent, coeziunea economico-socială a devenit pentru Uniunea Europeană un
principiu determinant, o condiţie esenţială a realizării monedei unice şi a extinderii.
Locul pe care îl ocupă politica de coeziune în ansamblul eforturilor de integrare
europeană este, în principal, consecinţa refuzului Europei cu geometrie variabilă. Deşi
existentă deja în domeniul industrial, al liberei circulaţii a persoanelor, al apărării şi
prevăzută de acordul de la Maastricht pentru participarea la moneda unică, geometria
variabilă ca perspectivă de integrare nu este agreată îndeosebi de membrii săraci ai Uniunii
Europene. De asemenea, o parte a specialiştilor în integrare care optează pentru unificarea
politică de tip federativ sunt de părere că soluţii de tipul Europei cu două viteze, a Europei
cercurilor concentrice, a nucleului dur sau cu geometrie variabilă prezintă riscuri de
dezintegrare atât din punct de vedere economic cât şi politic. Formula Europei cu
geometrie variabilă este considerată un compromis temporar între imposibilitatea practică
de participare a tuturor ţărilor la moneda unică şi preocuparea de a asigura un minim de
coerenţă care să permită menţinerea construcţiei europene în condiţiile accentuării
disparităţilor prin extindere. Fiecare ţară ar urma să respecte un minim de reguli variind
între o zonă de liber schimb şi uniunea monetară42.
Eterogenitatea economică, socială, instituţională şi politică a însemnat în procesul
de integrare europeană o provocare continuă. În tratatul de la Roma se stipula necesitatea
armonizării, a limitării disparităţilor existente. Însă, în pofida eforturilor depuse,
disparităţile iniţiale s-au accentuat ca efect al liberalizării schimburilor şi al extinderilor
succesive.
Principalele elemente de diferenţiere care împiedică participarea tuturor ţărilor la
aceeaşi etapă de integrare sunt: nivelul de dezvoltare economică şi nivelul unor indicatori
macroeconomici care reflectă gradul de convergenţă reală, acceptarea politică şi economică
a monedei unice, politicile sociale, opţiunile în materie de relaţii externe şi de apărare,
organizarea instituţională a Uniunii Europene. Cel mai ridicat risc de dezintegrare dintre
diferenţele menţionate îl reprezintă disparităţile structurale regionale. Este motivul pentru
care Actul Unic a lansat ca prioritate politica de coeziune având ca scop diminuarea
discrepanţelor reale între ţările membre şi între regiuni.
Principalul instrument utilizat este sistemul fondurilor structurale. Acţiunea lor este
completată prin Fondul de Coeziune, special constituit prin Tratatul de la Maastricht, prin
acţiunile de sprijin ale Băncii Europene de Investiţii şi prin politici care se adresează altor
domenii dar care au impact şi asupra coeziunii (politica de dezvoltare a infrastructurii,
politica agricolă comună, politica bugetară, coordonarea politicilor macroeconomice).
Coeziunea economico-socială presupune, însă, în primul rând, coerenţa acţiunilor

42
Pierre Maillet, “Du constat de l’héterogénité à l’idée de géometrie variable organisée“,
în Pierre Maillet şi Daio Velo, “L’Europe à géometrie variable”, Ed. L’Harmattan, Paris,
1994, p.19.

54
locale, regionale, naţionale, comunitare. Nu este vorba doar de o bună articulare, ci mai
ales de optimizarea repartizării deciziilor la cele mai potrivite nivele. In procesul integrării,
o astfel de coerenta a fost asigurata prin aplicarea principiului subsidiarităţii.

Despre principiul subsidiarităţii


Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.
Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a fost cea a
împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii supranaţionale). Fiecărui
nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate îndeplini ţinând cont de
două exigenţe:
- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile
sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât
şi cel general;
- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general,
menţinerea solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar
acolo unde poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.
Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai
dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază
fundamente etice provenind din filozofia politică.43 Orice om este de la naştere şi prin
natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să rămână
subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o exercită fiecare
individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când trasează o linie de
demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când la fiecare nivel
ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă; principiul este
plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se impune
transferul la eşalonul superior.
Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor
între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi
Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune
acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun”
european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale
naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul
rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele
naţionale conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei
structuri supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat;
conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă premisa
esenţială a construcţiei europene.
În dreptul european, principiul subsidiarităţii a fost folosit pentru prima dată în
Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu
funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au fost
însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile
concrete în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai
numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii
agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de

43
Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.

55
competenţa exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la
ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt
convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca
subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se
stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în
măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele
membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”
Limitele autonomiei în condiţiile aplicării subsidiarităţii
Întrebarea care se pune este dacă aplicarea subsidiarităţii în condiţiile
participării la UE nu presupune cumva o concentrare a puterii de decizie la nivelul
instituţiilor comunitare, echivalând cu transformarea administraţiei publice româneşti,
îndeosebi a celei locale, în actor pasiv al aplicării politicilor europene. Va mai rămâne loc
pentru autonomie, libertate de decizie şi iniţiativă la nivelul administraţiei interne, fie ea
naţională, fie locală? Confederaliştii critică opţiunea federală a Tratatului de la Maastricht,
printre altele, şi prin acest exces de transferuri supranaţionale care ar antrena un deficit
democratic şi o limitare a dreptului de iniţiativă, a libertăţilor individului, a rolului statului
naţional, ducând implicit şi la o pierdere de identitate. Participarea la EURO presupune,
după spusele specialiştilor europeni, reducerea progresivă a puterilor legislative ale
parlamentelor naţionale în proporţie de 80% pentru a le transfera organismelor comunitare.
Ce rol rămâne atunci administraţiei publice interne pe diversele paliere pe care
se plasează? Va fi suficient oare ca specialiştii să dispună de un minim de informaţii şi
competenţe care să-i facă suficient de capabili pentru a înţelege şi aplica textele
comunitare? Desigur că nu.
În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea unui
interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele concrete de
realizare vor ţine evident de acele niveluri de decizie care vor optimiza rezultatele, un rol
esenţial revenind administraţiei locale. Integrarea europeană se construieşte administrativ
pe un dublu proces: diminuare şi ierarhizare/recunoaştere mutuală ; se diminuează spaţiul
de intervenţie al puterii publice, concomitent cu spaţiul de manevră al administraţiei
naţionale, şi se ierarhizează competenţele pe patru niveluri (comunitar, naţional, regional şi
local), conform principiului subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii mutuale
care a înlocuit prin Tratatul de la Maastricht regula armonizării. În cadru intern, se vor
dezvolta competenţele la nivel regional şi la nivel local. Principiul de subsidiaritate
presupune tocmai conferirea unei autonomii sporite indivizilor, grupurilor şi nivelurilor de
decizie publică cât mai apropiate de individ, conform regulii proximităţii.
Concret, repartizarea competenţelor se va realiza după criteriul
insuficienţei/eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne.
Transferul de competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât
mai mult posibil de individ, se va face:
- în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga
responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo de
spaţiul naţional;
- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin
ineficienţa mijloacelor;

56
- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);
- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor
comunitare, fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;
- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte
autonomia.44
În consecinţă, va rezulta o redefinire a competenţelor într-o structură ierarhică
cu niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii, printr-
un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei europene este
dezvoltarea structurilor administrative regionale.
Regiunea a devenit în UE unitatea de bază a procesului de integrare şi nivelul
regional câştigă tot mai mult din competenţele necesare implementării politicilor europene
în ţările membre. Specific este şi faptul că deciziile pe planul naţional vor presupune
recunoaştere mutuală iar la nivel regional se vor dezvolta reţelele euroregionale care vor
impune noi competenţe.

4. 2. Sistemul instituţiilor comunitare


Funcţionarea ansamblului comunitar a făcut necesară crearea unor instituţii şi
adoptarea de reguli care să asigure echilibrul între interesele ţărilor membre şi atingerea
obiectivelor propuse.
În baza principiului de subsidiaritate, sistemului instituţional comunitar i-au fost
delegate prerogative naţionale în domenii care acoperă ca sferă de influenţă mai mult decât
spaţiile naţionale. A rezultat astfel un drept derivat numit "acquis" comunitar, obligatoriu
atât pentru actualii membri cât şi pentru ţările care solicită aderarea. Principalele elemente
care formează astăzi dreptul comunitar sunt:
- reglementările (regulamentele), aplicabile direct în toate ţările membre din
momentul adoptării fără a mai fi nevoie de transpunerea lor în dreptul naţional;
- directivele, care stabilesc doar obiective, lăsând statelor membre libertatea de a
alege modul concret de realizare şi mijloacele necesare; se transcriu în legislaţia internă
într-un anumit termen, asigurând astfel coordonarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale;
- deciziile, cuprinzând măsuri obligatorii pentru subiecţi strict desemnaţi: unul sau
mai multe state, întreprinderi etc.;
- avizele, rezoluţiile şi recomandările, cu rol de informare asupra poziţiei
instituţiilor în anumite probleme de interes comunitar.
Se adaugă tratatele şi toate acordurile internaţionale.
Instituţiile comunitare care asigură funcţionalitatea Uniunii sunt:
1. Comisia europeană, compusă din 25 de membri numiţi pentru 5 ani de către
Consiliul de Miniştri (câte unul pentru fiecare dintre ţările membre).
Locul ocupat de Comisie în sistemul instituţional este central, prin cele trei funcţii
pe care şi le asumă: de iniţiativă legislativă, de execuţie (pune în aplicare deciziile
Consiliului) şi de supraveghere şi control asupra aplicării dreptului comunitar. Comisia
funcţionează prin 29 de direcţii generale si noua servicii: agricultura, concurenta, economie

44
Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France,
Paris, 1993, p.114.

57
si finante, educatie si cultura, munca si afaceri sociale, societati, energie, transporturi,;
fiscalitate si uniune vamala; cercetare; JAI; mediu; piata interna; pescuit; politica regionala;
sanatate si protectia consumatorilor; societatea informationala; extindere; comert;
dezvoltare; relatii externe.
Deciziile se iau în baza votului majoritar.
2. Consiliul de Miniştri este principala instituţie de decizie a Uniunii; reuneşte
miniştrii celor 25 (în funcţie de ordinea de zi) şi decide, după caz, prin unanimitate,
majoritate simplă sau majoritate calificată.
Conform articolului 202 al tratatului consolidat al CE, Consiliul asigură
coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. În acest scop, Consiliul
dispune de putere legislativă pe care o exercită împreună cu Parlamentul, de putere
bugetară şi ratifică acordurile internaţionale negociate de Comisie. Consiliul se întruneşte
periodic la Bruxelles sau la Luxemburg, la convocarea Preşedintelui. Fiecare ţară membră
exercită preşedenţia, prin rotaţie, timp de şase luni. Deciziile Consiliului sunt pregătite de
Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), asistat de grupuri
de lucru formate din funcţionari ai ministerelor de resort. Tratatul de la Amsterdam extinde
câmpul de aplicabilitate al votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului la noi
domenii, încercând o eficientizare a activităţii acestuia. Unanimitatea se menţine doar
pentru aşa - numitele domenii “constituţionale” (aderarea de noi membri, modificarea
tratatelor) şi pentru unele domenii apreciate ca sensibile, de tipul fiscalităţii. Din totalul de
345 de voturi (29 Germania, Franta, Italia, Maria Britanie; 27 Spania si Polonia; 14
Romania; 13 Olanda; 12 Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia; 10 Suedia, Bulgaria,
Austria; 7 Slovacia, Danemarca, Finlanda, Lituania, Irlanda; 4 Letonia, Slovenia, Estonia,
Cipru, Luxemburg; 3 Malta), majoritatea calificata se obtine cu 232 de voturi daca
propuenrea vine de la Comisie, in alte cazuri fiind nevoie ca cele 232 de voturi sa exprime
2/3 din numarul statelor membre. In plus, votul majoritatii calificate trebuie sa reprezinte
62% din populatia UE. Minoritatea de blocaj este stabilita la 114 voturi.
3. Parlamentul european este ales pentru 5 ani prin sufragiu universal (după 1979)
şi cuprinde 732 de deputaţi (99 Germania, câte 78 Franţa, Italia şi Marea Britanie, 54
Spania si Polonia, 27 Olanda, câte 24 Grecia, Belgia, Cehia, Unigaria şi Portugalia, 19
Suedia, 18 Austria, câte 14 Danemarca, Slovacia şi Finlanda, 14 Irlanda şi Litauania, 9
Letonia; 7 Slovenia; 6 Estonia , Cipru si 6 Luxemburg, 5 Malta); numărul reprezentanţilor
fiecărei ţări este legat de ponderea populaţiei în total Uniune. Romania a primit 35 de locuri
si Bulgaria 18.
Iniţial, Parlamentului european i-au fost conferite trei funcţii: consultativă, politică
şi bugetară. Treptat, în baza Actului unic şi a Tratatului de la Maastricht, rolul legislativ al
Parlamentului a fost întărit, în aşa fel încât, în prezent, s-au conturat două funcţii:
legislativă şi bugetară; funcţiile sunt exercitate alături de Consiliu prin patru proceduri:
- procedura de consultare, constând în avizul Parlamentului înainta de adoptarea de
către Consiliu, în baza unei propuneri legislative a Comisiei;
- procedura de cooperare, prin care Parlamentul este autorizat să aducă
amendamente unui proiect de lege; se aplică în cazul legislaţiei cu privire la fondurile
structurale, cercetare, mediu, cooperae, politică socială, discriminări naţionale, armonizarea
legislaţiilor naţionale;
- procedura de codecizie, care împarte puterea de decizie între Parlament şi
Consiliu. Rezultat al încercărilor de diminuare a deficitului democratic de care este acuzat

58
sistemul instituţional comunitar, procedura presupune adoptarea de texte comune, prin
intermediul unui comitet de conciliere (reprezentanţi ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai
Comisiei) şi în condiţii de drept de veto al Parlamentului; se aplică în domeniile: libera
circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire, recunoaşterea mutuală a diplomelor, accesul
la activităţi nesalariale, piaţa internă, protecţia consumatorilor, educaţie, cultură, sănătate
publică, reţele transeuropene;
- procedura de aviz conform, aplicată deciziilor privind acordurile internaţionale,
organizarea fondurilor structurale, Banca Centrală Europeană. Parlamentul are dreptul să
aprobe sau să respingă actul legislativ, dar nu-i poate aduce amendamente.
Cu excepţia câtorva capitole privind Uniunea Economică şi Monetară, Tratatul de la
Amsterdam a înlocuit procedura de cooperare, extrem de greoaie, cu procedura de
codecizie, în scopul simplificării procedurilor legislative şi asigurării unui plus de coerenţă.
Pentru a întări rolul legislativ şi de control al Parlamentului, tratatul prevede de asemenea şi
extinderea procedurii de aviz conform, creşterea rolului bugetar al acestuia şi acordarea
dreptului de intervenţie în desemnarea membrilor şi preşedintelui Comisiei.
4. Curtea de Justiţie, ultima dintre cele patru instituţii comunitare fundamentale,
asigură “respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”. Curtea este formată
din 25 judecători şi 6 avocaţi generali, desemnaţi cu acordul tuturor ţărilor membre pentru
o perioadă de 6 ani. Hotărârile Curţii sunt luate cu majoritate de voturi şi sunt aplicabile
imediat. Prin hotărârile luate şi prin interpretările asupra tratatelor, Curtea exercită dreptul
european în ansamblul Uniunii, garantând uniformitatea şi aplicarea armonizată a acquis-
ului comunitar în toate ţările membre.
Alături de cele patru instituţii de bază, sistemul instituţional comunitar cuprinde şi o
serie de alte instituţii complementare. Cele mai importante sunt:
- Consiliul european, cu rolul “de a da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării şi
de a defini în acest scop orientările politice generale”. Consiliul se întruneşte cel puţin de
două ori pe an într-un oraş al ţării care exercită preşedenţia (prin rotaţie, fiecare ţară pentru
6 luni);
- Curtea de Conturi, constituită prin tratatul de la Bruxelles din iulie 1975,
exercitând rolul de control al legalităţii încasărilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi de
asistenţă a Parlamentului şi Consiliului de Miniştri în îndeplinirea funcţiei de control politic
al executării bugetului. Tratatul de la Maastricht conferă Curţii de Conturi o importanţă
sporită, desemnând-o a-V-a instituţie comunitară; se compune din 25 membri aleşi în
unanimitate pentru 6 ani de către Consiliul de Miniştri după aprobarea Parlamentului;
- Comitetul economic şi social, ca organ consultativ al Consiliului şi Comisiei; este
format din 317 de membri “reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi
sociale”. Membrii sunt desemnaţi de către Consiliu pentru o perioadă de patru ani şi sunt
grupaţi pe secţiuni specializate;
- Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ca urmare a
recunoaşterii concepţiei regionale asupra integrării în Europa; este format din 317 de
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, numiţi de Consiliula propunerea statelor
respective pentru 4 ani. Comitetul este consultat de către Consiliu sau Comisie pentru
avizare, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.
Sistemul instituţional a fost supus unor etape succesive de modificări pentru a-i da
un plus de eficienţă, transparenţă şi reprezentativitate. Ultima reformă este realizată prin
Tratatul de la Nice, rolul esenţial al acestuia fiind cel de pregătire a sistemului instituţional

59
comunitar pentru extindere. Principalele prevederi privesc: repartizarea numărului de locuri
şi de voturi în instituţii şi organisme, extinderea votului cu majoritate calificată, creşterea
rolului legislativ al Parlamentului.
Cu siguranţă, însă, proiectul de Constituţie (iunie 2003), supus dezbaterilor
Conferinţei interguvernamentale debutată la 4 octombrie 2003, reprezintă cel mai important
moment în evoluţia instituţiilor UE.
Tabloul de mai jos sintetizează elementele definitorii ale sistemului instituţional
propus de Convenţia cu privire la viitorul Uniunii Europene prin proiectul de Constituţie.

SISTEMUL INSTITUTIONAL SI DE DECIZIE POLITICA AL UNIUNII EUROPENE,


CONFORM PROIECTULUI DE CONSTITUTIE, IUNIE 2003-10-11

I. Categoriile de competenţe in UE
- competente exclusive: doar Uniunea poate legifera si adopata acte juridice; acestea
sunt obligatorii pentru statele membre;
- competente imparţite: Uniunea si statele membre legifereaza si adopta acte juridice
obligatorii; statele işi exercită competenţele în măsura în care Uniunea nu le exercită
sau decide să cedeze dreptul său de a le exercita;
- promovarea si asigurarea coordonarii politicilor economice şi de ocupare ale
statelor membre;
- definirea şi aplicarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv
definirea progresivă a unei politici comune de apărare;
- adoptarea de măsuri pentru sprijinirea, coordonarea sau completarea acţiunilor
statelor membre;
DOMENIILE DE COMPETENTA EXCLUSIVA:
1. stabilirea regulilor concurentei, necesare funcţionării pieţei interne;
2. politica monetara comuna in statele euro;
3. politica comerciala comuna;
4. uniunea vamala;
5. conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului;
6. incheierea acordurilor internaţionale, daca acordul este prevazut intr-un act legislativ
al UE, necesar acesteia sa-si exercite competentele pe plan intern.
DOMENIILE DE COMPETENTE IMPARTITE:
1. piaţă internă;
2. spatiu de libertate, securitate si justitie;
3. agricultura si pescuit, mai putin conservarea resurselor biologice marine;
4. transport si retele transeuropene;
5. energie;
6. politica sociala;
7. coeziune economica, sociala si teritoriala;
8. mediu;
9. protectia consumatorilor;
10. actiuni comune de securitate in domeniul sanatatii publice;
11. cercetare, dezvoltare tehnologica, spatiu;
12. cooperare pentru dezvoltare si ajutor umanitar.

60
COORDONAREA POLITICILOR ECONOMICE SI DE OCUPARE
1. adoptarea de directii, orientari pentru politicile economice ale statelor membre, in
vederea coordonarii acestora;
2. dispozitii specifice pentru tarile euro;
3. masuri de coordonare a politicilor sociale, prin linii directoare.
POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA
1. toate aspectele privind politica externa si de securitate comuna, inclusiv definirea
unei politici de aparare comuna;
2. statele membre sprijina fara rezerva actiunile Uniunii, abtinandu-se de la actiuni
contrare intereselor Uniunii sau ducand la diminuarea efecacitatii actiunilor
acesteia.
ACTIUNI DE SPRIJIN, COORDONARE SAU DE COMPLETARE in domeniile:
1. industrie;
2. protectia si ameliorarea sanatatii;
3. educatie, formare profesionala, tineret si sport;
4. cultura;
5. protectie civila.

II. SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UE


1. Parlamentul european:
- exercita, impreuna cu Consiliul de Ministri, functiile legislativa, bugetara, si, separat,
functia de control politic si consultativ;
- alege Presedintele Comisiei;
- este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani;
- are un numar maxim de 736 membri;
- reprezentativitatea se asigura in baza principiului degresivitatii proportionale, cu un
prag minim de 4 persoane

2. Consiliul european:
- da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si defineste orientarile si si
prioritatile politice generale;
- nu are functie legislativa;
- este format din sefii de state si de guverne ai tarilor membre, Presedintele Consiliului
si Presedintele Comisiei (acestia din urma, nu participa la vot); ministrul Afacerilor
Externe al Uniunii participa la lucrari;
- se pronunta prin consens, in cazurile in care Constitutia nu dispune altfel;
- Presedintele este ales de Consiliul european, cu majoritate calificata, pe o perioada
de doi ani si jumatate; el reprezinta Uniunea in plan extern in domeniul politicii
externe si de securitate comuna, fara a prejudicia competentele ministrului afacerilor
externe.

3. Consiliul de ministri:
- exercita, impreuna cu Parlamentul, functiile legislativa, bugetara, si, separat, functiile
de definire a politicilor si de coordonare;
- este compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial numit de tarile membre pentru
fiecare dintre formatiunile Consiliului;

61
- se decide cu majoritate calificata, mai putin in cazurile unde Constitutia prevede
altfel; majoritatea calificata trebuie sa reuneasca votul majoritatii statelor membre
reprezentând cel putin 3/5 din populatia Uniuni; atunci când Consiliul european si
Consiliul de Ministri nu decid pe baza unei propuneri a Comisiei şi nici la iniţiativa
Ministrului Afacerilor externe, majoritatea calificata se obţine prin votul a 2/3 din
tarile membre, reprezintând cel putin 3/5 din populatia Uniunii;
- formatiunile Consiliului sunt: Consiliul legislativ si al afacerilor generale; Consiliul
afacerilor externe; alte formatiuni decise de Consiliul european;
- coerenta lucrarilor Consiliului este asigurata de catre Consiliul legislativ (in aceasta
calitate, Consiuliul de Ministri delibereaza si se pronunta impreuna cu Parlamentul
asupra legilor europene si a legilor cadru; reprezentarea statelor se asigura prin
reprezentanti la nivelul ministerial corespunzator ordinii de zi) si al afacerilor
generale (cand actioneaza in aceasta calitate, Consiliul pregateste reuniunile
Consiliul european);
- Consiliul afacerilor externe elaboreaza politicile externe ale Uniunii, in baza liniilor
strategice definite de Consiliul european si asigura coerenta actiunilor Uniunii; este
prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii; Ministrul afacerilor externe este
numit de Consiliul european, cu majoritate calificata, in acord cu Presedintele
Comisiei; el este unul din Vice-presedintii Comisiei;
- Presedintia Consiliului, cu exceptia celei a afacerilor externe, se asigura de
reprezentantii statelor membre in Consiliu, prin rotatie, pe o perioada egala de cel
putin 1 an;

4. Comisia europeana:
- promoveaza interesul general european si ia initiative legislative in acest scop;
- urmareste aplicarea dispozitiilor Constitutiei si a dispozitiilor adoptate la nivelul
instititiilor Uniunii;
- supravegheaza aplicarea dreptului Uniunii, sub controlul Curtii de justitie;
- executa bugetul si gestioneaza programe;
- are rol de coordonare, executie si gestiune;
- cu exceptia politicii externe si de securitate comuna si a altor cazuri prevazute de
Constitutie, asigura reprezentarea externa a Uniunii;
- ia initiative de programare anuala si plurianuala in vederea dezvoltarii de acorduri
interinstitutionale;
- este formata dintr-un Colegiu compus din Presedintele Comisiei, ministrul afacerilor
externe al Uniunii (Vice - Presedintele), 13 comisari selectati in baza unui sistem de
rotatie egala intre statele membre si câte un Comisar fara drept de vot pentru fiecare
din celelalte tari;
- este responsabila in fata Parlamentului; acesta poate adopta o motiune de cenzura si
Comisia demisioneaza in bloc;
- Presedintele Comisiei este ales de catre Parlamentul european, cu majoritate de
voturi, la propunerea Consiliului european adoptata cu majoritate calificata.
- Presedintele Comisiei desemneaza cei 13 Comisari alegând câte o persoana din
fiecare grupa de câte 3 (ambele sexe reprezentate) propusa de 13 state membre prin
rotatie. Presedintele, persoanele desemnate ca membri ai Colegiului, ministrul
afacerilor externe si Comisarii fara drept de vot sunt supusi colectiv aprobarii

62
Parlamentului; mandatul e de 5 ani.

5. Curtea de justitie:
- include din Curtea europeana de justitie, Tribunalul de inalta instanta si tribunale
specializate;
- Curtea europeana este formata dintr-un judecator din partea fiecarui stat membru
si este asistata de avocati generali; Tribunalul ets eformat din cel putin 1 judecator
pentru fiecare stat membru; judecatorii si avocatii generali sunt desemnati si alesi de
comun acord de catre tarile guvernele tarilor membre;
- asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea Constitutiei

III. ALTE INSTITUTII SI ORGANISME

Banca centrala europeana, împreună cu băncile centrale naţionale, constituie Sistemul


European al Bancilor Centrale.
Obiective: definirea si aplicarea politicii monetare pentru ţările Euro; stabilitatea
preţurilor; susţinerea politicilor economice ale Uniunii;
Curtea de Conturi asigură controlul încasărilor şi cheltuielilor Uniunii; este formată din
câte un reprezentant pentru fiecare dintre ţările membre;
Comitetul regiunilor, cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de Miniştri şi
Comisia; este compus din reprezentanţi ai colectivitaţilor locale şi regionale care sunt
titulari ai unui mandat electoral în colectivităţile respective sau sunt responsabili politic
în faţa unui organism ales;
Comitetul economic si social cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de
Miniştri şi Comisia; este compus din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, de salariaţi
şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile, îndeosebi din domeniile socio-economic, civic,
profesional şi cultural.
Cele două comitete acţionează în interesul general al Uniunii.

IV. ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII


1. Legea europeană – act legislativ de orientare/valoare generală, obligatoriu în
toate elementele şi aplicabil direct în toate ţările membre;
2. Legea cadru europeană – act legislativ care leagă toate ţările europene cărora i
se adresează de un obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale
competenţa asupra formei şi mijloacelor de aplicare;
3. Regulamentul (reglementarea) european – act non-legislativ de orientare
generală, urmărind aplicarea actelor legislative şi a unor dispoziţii specifice ale
Constituţiei; poate fie să fie obligatoriu în toate elementele şi aplicabil direct în
toate ţările membre, fie să lege toate ţările europene cărora i se adresează de un
obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa asupra formei şi
mijloacelor de aplicare;
4. Decizia europeană – act non-legislativ obligatoriu în toate elementele sale;
5. Recomandările şi avizele – fără efect constrângător.

Legile şi legile cadru europene sunt adoptate, la propunerea Comisiei, de către


Parlament şi Consiliul de miniştri; pot fi adoptate şi la iniţiativa unui grup al ţărilor

63
membre.
Regulamentele şi deciziile pot fi adoptate de către Consiliul de Miniştri, Comisie,
Consiliul european şi Banca centrală europeană, pentru cazurile prevăzute de Constituţie.

In baza discuţiilor şi negocierilor din cadrul Conferinţei Interguvernamentale, faţă de


propunerile de proiect au apărut următoarele modificări:
- numărul maxim de parlamentari: 750;
- pragul minim de parlamentari: 6;
- majoritatea calificată în Consiliu: 55% din membri, reprezentând minim 15 ţări şi
minim 65% din populaţie; dacă hotărârile nu se iau la propunerea Comisiei sau a
Ministrului de externe: 72% din membri şi 65% din populaţie;
- pentru prima Comisie se va respecta principiul 1 stat- 1 comisar; ulterior se va asigura
un sistem de rotaţie, numărul de comisari fiind stabilit la 2/3 din numarul statelor
membre.

Geneza construcţiei europene şi fundamentele juridice ale funcţionării UE ne permit


să apreciem că procesul de integrare vest-europeană este un proces de integrare
instituţională, determinat politic, având drept obiectiv final uniunea politică sub formă
federală. Transformările sistemului instituţional au urmărit, ca o constantă, democratizarea
instituţiilor, ameliorarea aplicării principiului subsidiarităţii şi creşterea eficienţei
procedurilor decizionale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Care este diferenţa între convergenţă şi coeziune?
2. Cum se argumenteaza adoptarea principiului coeziunii în preocesul
integrării europene?
3. Ce înţelegeţi prin conceptul de „Europă cu geometrie variabilă”?
4. Ce este subsidiaritatea şi care este rolul ei în integrarea europeană?
5. Care sînt indicatorii disparităţilor regionale şi care este nivelul
disparităţilor în Uniunea Europeană?
6. Ce instrumente principale de integrare pozitivă au fost folosite în
procesul integrării europene?
7. Ce modificări esenţiale ale sistemului instituţional sunt propuse prin
proiectul de Constituţie
TEME pentru studiul individual:
a) Sintetizaţi elementele definitorii ale Sistemului Monetar European;

64
b) Prezentaţi principalele momente ale unificării monetare şi instrumentele politicii
monetare comune.
Bibliografie recomandată: I. Ignat, Uniunea Europeană, de la piaţa comună la moneda
unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Fişa de documentare 1. (Textul a fost rearanjat pentru a facilita o mai bună înţelegere)
Florance Huart, Universitatea Lille Franţa, în "Integrarea economică europeană",
coord. N. Sută, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp.137-158

Mize şi probleme ale unificarii monetare europene

Unsprezece tari din Uniunea Europeana (UE) au pus în aplicare o uniune


monetara începand cu 1 ianuarie 1999. Este o experienta unica, care se va traduce prin
schimbari radicale mai ales în planul organizarii politicii economice. Este de aşteptat ca vor
exista avantaje importante pentru ansamblul economiilor europene, dar, în acelaşi timp,
decizia înfaptuirii uniunii monetare provoaca numeroase nelinişti şi chiar critici din partea
euro-scepticilor. Multe dintre aceste critici sunt determinate de faptul ca economiile
europene sunt destul de eterogene atat din punct de vedere al structurilor economice, cat şi
din cel al performantelor macroeconomice. Astfel, procesul unificarii monetare este
considerat de unii a fi putin prematur, iar de catre altii ca fiind convenabil sa se realizeze,
dar mergand dincolo de modalitatile prevazute In Tratatul de la Maastricht, pentru a lua
mai bine în considerare aceasta eterogenitate a economiilor .

Vom argumenta în cele ce urmeaza ideea ca uniunea monetara a devenit o


necesitate, dar ca nu trebuie ascuns faptul ca, în anii urmatori, statele membre trebuie sa se
aştepte la numeroase dificultati. Este necesara deci o preocupare pentru adancirea
procesului de integrare, astfel încat uniunea monetara sa devina o zona cu adevarat
optimala.

1. Decizia unificarii monetare -o necessitate


In general, argumentele prezentate în favoarea unificarii monetare sunt
argumente valabile şi, la drept vorbind, UE nu a avut de ales. O revenire la vechiul sistem
monetar european (SME), cu marje de f1uctuatie reduse, este imposibila astazi pentru ca
acesta nu ar putea functiona corect, mai ales din cauza marii mobilitati internationale a
capitalurilor. Sistemul actual, cu limite de fluctuatie mari, nu functioneaza bine pentru ca
actorii de pe pietele financiare sunt convinşi ca acest sistem va fi înlocuit de o unificare
monetara, ceea ce uşureaza politicile de stabilizare a cursurilor de schimb puse în aplicare
de bancile centrale. Şi cealalta solutie, a revenirii la cursurile de schimb flexibile ar fi
periculoasa pentru functionarea pietei commune europene. Sa revenim, deci, la
argumentele pro şi contra unificarii monetare şi sa discutam, apoi, decizia realizarii unei
unificari monetare între 11 state membre începand cu 1999.
1.1. Argumente de ordin microeconomic

65
Din 1986, o data cu semnarea actului unic vest-european, tarile UE au avansat
foarte mult în organizarea unei piete commune: obstacolele din calea schimburilor de
bunuri şi de servicii nefinanciare sunt foarte mult reduse, mişcarile de capitaluri pe termen
scurt sau lung sunt libere, iar integrarea pietelor financiare este deja o realitate.
Unul din principalele argumente avansate în favoarea unificarii monetare este
acela ca o anumita stabilitate a cursurilor de schimb este necesara pentru functionarea
corecta a acestei piete comune. De notat ca aceasta stabilitate poate fi obtinuta cu ajutorul
unei monede unice, dar şi prin sisteme de cursuri de schimb cvasifixe şi ajustabile precum
SME, de exemplu. In aceste conditii trebuie precizat de ce moneda unica este o solutie mai
interesanta. A1egerea între aceste modalitati diferite este mai ales de ordin microeconomic
(vezi punctul 1.2.). Sa amintim ca, în plan microeconomic, o moneda unica suprima
costurile de tranzactie legate de existenta mai multor monede nationale, precum şi orice
nesiguranta legata de cursulde schimb. Doua argumente importante sunt avansate pentru a
apara un sistem de cursuri de schimb cvasifixe sau o moneda unica. Pe de o parte, pe o
piata mare, existenta mai multor monede determina un fel de separare, care este cu atat mai
putemica cu cat monedele nu sunt stabile. O variabilitate ridicata a cursurilor de schimb
afecteaza deciziile de productie, de investitii, de consum ale diferiţilor participanti la piata -
întreprinderi, consumatori -deoarece aceştia îşi sprijina deciziile pe informatiile date de
sistemul de preţuri şi pentru ca sunt incapabili sa prevada cu suficienta certitudine directiile
în care vor evolua preturile relative.
Aceasta variabilitate poate duce deci la masuri greşite, poate antrena o proasta
alocare a resurselor, pe scurt, poate acţiona împotriva tuturor eforturilor facute pentru
realizarea monedei unice. Pe de alta parte, în lipsa unor regu1i care sa constranga sau sa
coordoneze politicile de schimb ale diferitelor tari participante la piata unica, unele dintre
acestea pot dezvolta politici de devalorizare competitiva, falsificand astfel concurenţa
interna şi, mai important înca, diviziunea internationala a muncii între tarile membre.
Trebuie sa revenim asupra acestor doua argumente care reprezinta credo-ul partizanilor
monedei unice.

1.1.1. Variabilitatea cursurilor de schimb şi piata unica


Primul argument este controversat din mai multe motive pe care le vom discuta pe
scurt.
Mai întai, se motiveaza ca fluctuaţiile cursurilor de schimb au un trend uşor de
anticipat de catre agenţii economici şi, deci, uşor de integrat în calculele lor de preţuri şi de
rentabilitate. In acest caz, nu ar fi nevoie de organizarea stabilitaţii cursurilor de schimb
sau de introducerea unei monede unice. Slabiciunea unui astfel de argument consta în
aceea ca, în realitate, este extrem de dificil, chiar şi pentru un economist cunoscator, sa
calculeze tendinţele cursurilor de schimb. Paritatea puterilor de cumparare nu dă, în cel mai
bun caz, decat o tendinţa pe termen foarte lung, dincolo de orizontul de previziune al
întreprinderii întrucat se uita ca, pe langa preturi, alte elemente fundamentale influenţeaza
evoluţia cursului de schimb: factorii structurali ce influenţeaza evoluţia balan ţelor curente,
ritmurile de creştere economica, politicile economice. Calculele privind cursul de schimb
de echilibru includ diverse elemente fundamentale dar ele sunt complexe şi conduc, astfel,
la rezultate diferite în funcţie de importan a acordata unei variabile economice sau alteia.
(cf., de exemplu, J. Williamson, 1994).Apoi, se argumenteaza ca întreprinderile îşi
diversifica sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, se extind pe pie ţele externe,

66
astfel încat riscurile de schimb sunt de fapt diversificate şi se compenseaza reciproc.
Aceasta ar însemna însa sa uitam ca piaţa comuna cu 15 ţari constituie principala piaţa de
desfacere a intreprinderilor europene (Tabelul1 ) şi ca suprimarea oricarei incertitudini în
privinţa schimbului cu un numar atat de important de parteneri constituie un caştig sigur în
raport cu o ipotetica compensaţie a diverselor cursuri de schimb.

In fine, este greu de dovedit ca reducerea variabilitaţii cursurilor de schimb are


efecte importante asupra investiţiilor şi a comerţului internaţional ( cf. de exemplu, A.
Sapir şi K. Sekkat, 1990). Acest lucru este cert, dar , pentru ca studiile empirice nu permit
o concluzie definitiva în acest sens, trebuie sa ramanem în planul logic. Din acest punct de
vedere, argumentele partizanilor monedei unice raman mai solide.

1.1.2. Dezechilibre legate de cursurile de schimb şi piata unica


Problema impactului devalorizarilor asupra balanţei economice -şi, în general,
asupra performanţelor macroeconomice ale ţarilor -este şi ea una din cele mai
controversate probleme în randul specialiştilor. Concepţia cea mai raspandita, inspirata de
curentul monetarist, este ca devalorizarea nu are nici o influenţa durabila asupra
performanţelor reale -balanţă comerciala, creştere economica –şi nu face decat sa creasca,
într-un final, nivelul general al preţurilor. Ea ar trebui, deci, eliminata. Aceasta ineficienţa a
politicii de schimb constituie, paradoxal, un argument serios în favoarea monedei unice: ne
putem lipsi cu uşurinţa de un instrument de politica economica inutil. Cu toate acestea, este
posibil ca aceasta conce ţie sa nu fie împartaşita şi sa se considere, într-o optica keynesiana
sau post- keynesiana, ca modificarile cursurilor de schimb influenţeaza puternic
competitivitatea şi, de aici, balanţa operaţiilor curente, creşterea economica indirect via
constrangerea exterioara, direct via rolul de impulsionare jucat de comertul exterior. Mai
multe evidenţe empirice par, de altfel, orientate în acest sens:
-se constata ca, în general, flexibilitatea pe termen lung a preţurilor din comerţul
exterior al ţarilor UE nu este nula, ci chiar deosebit de ridicata pentru anumite ţari,
întrucat reflecta caracteristicile diviziunii internaţionale a muncii: Italia, Spania, Portugalia
sunt înca, de exemplu, putemic specializate în activitaţile din sectoarele tradiţionale cu
mare flexibilitate a preţurilor;
-una dintre slabiciunile SME, aşa cum a funcţionat el pana la criza din septembrie
1992, este aceea ca ar fi favorizat fenomene structurale de apreciere şi de depreciere reale

67
ale monedelor: ţarile cu moneda puternica -Germania, Olanda, de exemplu -nu şi-au
reevaluat suficient moneda şi au beneficiat astfel de o puternica ameliorare a
competitivitaţii preţurilor lor în cadrul schimburilor intracomunitare; ţarile cu moneda
slaba -Spania, Italia, Portugalia, Fran ţa –au avut de suferit evoluţii inverse. Aceasta supra
(sub) evaluare a monedelor europene a favorizat dezechilibre importante ale schimburilor
intracomunitare şi a fost una din principalele cauze ale crizei din 1992. ( Supraevaluarea
1irei ster1ine, de ordinul a 10 %, în momentu1 intrarii ei în SME constituie un argument de
aceeaşi natura. Diferite1e cauze ale crizei SME sunt deta1iate de B. Eichengreen ş C.
Wyp1osz \1993), W. Buiter, G. Corsetti şi P. Pesenti (1996) .
-ieşirea lirei din SME In 1992 s-a tradus printr-o putemica depreciere a acestei
monede -care a facut mai mult decat sa corecteze supraevaluarea precedenta- şi printr-o
creştere substantiala a exporturilor italieneşti. Din toate acestea decurg doua consecinte :
1) regulile jocului sunt necesare pentru a evita deprecierile sau devalorizarile
competitive: ele nu sunt cu adevarat constrangatoare decat în sisteme de tipul
SME şi dispar o data cu introducerea unei monede unice;
2) faptul ca efectul evolutiei cursurilor de schimb nu este neutru pentru economii
accentueaza necesitatea unei cautari a stabilitatii monetare în cadrul pieţei unice
europene dar, în acelaşi timp, o şi complica, deoarece, daca efectul nu este
neutru, manevrarea cursurilor de schimb constituie un instrument eficient de
politica economica. Pentru a se putea lipsi de acest instrument, o tara trebuie fie
sa dispuna de instrumente de politica economica sau de mecanisme economice
altemative, fie sa favorizeze aparitia unei situatii economice în care cursurile de
schimb sunt în mod natural stabile între tari.

1.2. Argumentele de ordin macroeconomic

Daca argumentele economice precedente militeaza în favoarea cautarii stabilitalii


cursurilor de schimb, ele nu înclina definitiv balanţa în favoarea uniunii monetare sau a
unui sistem de cursuri de schimb fixe sau cvasifixe. Trei sunt argumentele de ordin
macroeconomic care ne fac sa credem ca acest pas trebuia facut şi ca trebuia introdusa, în
ciuda numeroaselor dificultati asupra carora vom reveni, moneda unica. Le amintim, în
ordinea importantei lor.
Primul motiv, esential, este ca mediul economic intemational s-a modificat
peofund de cativa ani. Mobilitatea intemationala a capitalurilor -întarita de integrarea
financiara în Europa -este de aşa natura încat un sistem de cursuri de schimb fixe este de
acum înainte extrem de fragil. Diversificarea portofoliilor financiare la scara mondiala, fie
ca aceasta este sau nu motivata de dorinta de a specula cu monedele, poate determina
mişcari de capitaluri de o asemenea amploare încat bancile centrale devin incapabile, chiar
mobilizand totalitatea rezervelor lor, sa mentina cursurile de schimb în limite mici de
fluctuatie. Sunt posibile trei masuri: limitarea mobilitatii capitalurilor prin fiscalitate,
revenirea la cursuri de schimb flexibile, orientarea spre o directie diferita de precedenta
prin introducerea monedei unice. Prima masura, sugerata de J. Tobin, presupune o aplicare
la scara mondiala şi ridica probleme practice dificile (B. Spahn, 1996).
De exemplu, pe baza caror criterii pot fi considerate suspecte operatiunile
speculative?

68
Cum pot fi ele deosebite de operatiunile de protecţie împotriva riscului de
schimb?
Care trebuie sa fie rata taxei pentru ca aceasta sa fie cu adevarat descurajatoare?
Poate fi descurajatoare daca caştigurile anticipate prin speculatie sunt importante?
Poate fi ea eficienta daca nu priveşte produsele derivate?
Ori a taxa produsele derivate Inseamna a dauna operaţiilor de protecţie contra
riscului de schimb?
In plus, vor şti statele sa ajunga la un consens în privinţa ratei taxei şi în privinţa
destinaţiei resurselor obţinute din aceasta taxa şi, pur şi simplu, vor cadea ele de acord în
vederea aplicarii efective a acestei taxe? Riscul cel mai mare îl reprezinta scurgerea
activitaţilor financiare în afara ţarilor care au pus-o în aplicare. In concluzie, trebuie
comparate costurile macro-economice ale crizelor de schimb cu cele microeconomice ale
unei reveniri la controlul schimburilor. A doua masura este, aşa cum am vazut, riscanta
pentru funcţionarea pieţei unice. Evident, ramâne a treia masura.
Cel de-al doilea argument în favoarea monedei unice se refera la organizarea
politicii monetare. Daca se admite necesitatea unei stabilităţi mari a cursurilor de schimb,
politicile monetare naţionale nu mai pot fi autonome într-o lume caracterizata printr-o mare
mobilitate a capitalurilor (triunghiul de incompatibilitate). Tarile trebuie, deci, sa adopte
una dintre urmatoarele trei , soluţii:
- fie accepta sa-şi lege politica monetara de cea a unei ţari leader (teoria
monedei în sistemele de schimburi fixe),
- fie se angajeaza într-o cooperare monetara riguroasa,
- fie definesc şi pun în aplicare o politica monetara comuna.
Prima soluţie a fost aleasa o data cu SME: Germania -sau mai curtând banca ei
centrala -îşi fixa politica monetara şi ratele de dobtânzi în funcţie de propriile ei prioritaţi şi
celelalte ţari o urmau. Aceasta organizare asimetrica a fost acceptata de ţarile membre ale
SME pentru ca initial aveau acelaşi obiectiv prioritar cu al Germaniei, lupta împotriva
inflaţiei, şi pentru ca politica monetara germana era apreciata, din acest punct de vedere, ca
fiind cea mai credibila. Acest consens a disparut însa pe masura ce inflaţia regresa, şomajul
creştea şi, deci, prioritaţile politicilor economice se modificau. La început, aceasta
schimbare a prioritaţilor nu a fost observata în Germania pentru ca şomajul nu era prea
ridicat şi, apoi, dupa reunificare, pentru ca trebuia sa se lupte în acelaşi timp împotriva
noilor tendinţe inflaţioniste şi sa se acopere costurile unificarii. Mai exact, politica
monetara germana a ramas restrictiva şi a menţinut rate ale dobânzii ridicate, în timp ce în
restul UE nevoia unei diminuari a ratelor dobtânzii pentru relansarea creşterii şi pentru a
lupta împotriva şomajului devenea din ce în ce mai mare. Soluţia pentru aceasta dilema era
o cooperare mai strânsa între politicile monetare naţionale sau punerea în aplicare a unei
politici monetare comune, hotarâta în comun, în cadrul unei banci centrale comune.
Aceasta soluţie suscita, totuşi, doua remarci:
-datorita scaderii ratelor lor de inflaţie, partenerii Germaniei au beneficiat de
anumite marje de intervenţie care, în general, nu au fost utilizate. O devalorizare a
monedelor lor, în momentul reunificarii germane, le-ar fi permis sa nu mai urmeze
creşterea ratelor de dobândă germane. O scadere a ratelor dobanzii era şi ea posibila, dar cu
o depreciere a monedelor lor ca urmare a maririi marjelor de fluctuaţie ale SME în 1993.
Aceasta politica, preconizata în Franţa, nu a fost urmata pentru ca atat autoritatile politice,

69
cat şi banca centrala doreau sa dea un semnal că ratele de schimb erau stabile, iar francul
puternic. Aceasta eroare de politica economica a intarziat scaderea ratelor de dobanda
survenita abia in cursul I anului 1996 şi reducerea şomajului;
-o politica monetara comuna presupune o convergenta a obiectivelor economice
şi deci a situatiilor economice. Nu este însa cazul Europei (Tabelul nr.2). într-adevar, daca
aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a materializat printr-o putemica convergenta a
ratelor inflatiei şi a deficitelor publice ale tarilor membre, diferentele raman importante,
mai ales în urmatoarele domenii: nivelurile de viata respective, şomajul, organizarea
pietelor de munca, datoria publica, competitivitatea sistemelor productive.

Cel de-al treilea argument se refera la relatiile monetare ale UE cu restul lumii
şi cu SUA în special. Pe de o parte, o moneda unica va permite UE sa fie mai putin
preocupata de politica sa monetara externa şi sa se consacre mai mult problemelor sale
inteme (de exemplu lupta împotriva şomajului). In prezent, ratele de schimb între monedele
europene sunt putemic inf1uenţate de evoluţia dolarului şi de politica monetara euroreana
(de exemplu realocarile de portofoliu între dolar şi marca inf1uenţeaza francul francez sau
celelalte monede); aceasta dependenţă va disparea o data cu moneda unica. Puterea
economica a acesteia va fi, de asemenea, mai importanta, în raport cu dolarul, decat aceea
pe care o are în prezent fiecare dintre monedele europene. Si mai ales UE, în ansamblu, va
fi mult mai închisa decat fiecare dintre economiile europene luate serarat. (Tabelul nr. 3).

70
In ansamblu, UE va fi deci mai puţin sensibila la şocurile exterioare şi mai ales la
cele privind rata de schimb. In particular, daca rata de schimb a EURO este f1exibila în
raport cu celelalte mari monede (în primul rand cu dolarul), variatiile preturilor în restul
lumii nu vor exercita nici un efect asupra nivelurilor de venit şi de preţ ale tarilor din
uniunea monetara. Regasim aici una dintre preocuparile majore ale primilor autori ai
teoriei zonelor monetare ortimale (mai ales R. McKinnon, 1963, P. Kenen, 1969). Numai
ca, în realitate, acest avantaj pe care îl asigura uniunea monetara nu are sens decat daca
preturile sunt instabile în restul lumii. Întrucat astazi, majoritatea ţărilor dezvoltate (şi, de
altfel, multe dintre cele mai puţin dezvoltate) sunt angajate sa asigure stabilitatea preturilor,
trebuie considerate mai degraba efectele celorlalte tipuri de şoc
Or, în aceasta privinţă, se poate demonstra printr-un model cu doua ţari aflate în
uniune monetara, de tip Mundell-Fleming - cu preturi flexibile şi o mobilitate imperfecta
(dar puternica) a capitalurilor între uniunea monetara şi restul lumii - ca o uniune monetara
nu izoleaza economiile naţionale de şocurile reale exterioare, chiar daca moneda unica are
o rata de schimb fluctuanta cu monedele exterioare (F. Huart, 1998). Astfel, dupa anumite
valori ale parametrilor structurali ai modelului –parametrii cererii de moneda,
extensibilitatea comertului exterior, structura geografica a schimburilor exterioare, gradul
şi natura rigidităţii salariilor, ponderea preturilor bunurilor importate din restul lumii în
nivelul general al preturilor -, un şoc de venit va avea efecte pozitive mai mult sau mai
puţin importante şi un şoc de rata de dobanda reala va avea efecte mai mult sau mai puţin
asimetrice asupra economiilor naţionale.
Aceste rezultate sugereaza ca avantajele aşteptate de la moneda unica vor fi cu
atat mai sigure şi mai importante cu cat economiile ţărilor participante sunt mai apropiate
pe plan structural. Pe de alta parte, importanţa comerciala a UE, importanţa pieţei ei

71
financiare vor face, progresiv, din EURO o moneda internaţionala. Toate acestea vor spori
rolul politic al UE în negocierile monetare intemaţionale. (H. Bourguinat (1998) aminteşte
ca do1aru1 a in1ocuit lira ster1ina ca va1uta forte dupa 30 sau 40 de ani de coabitare.
Gasim la acest autor o ana1iza deta1iata a factori1or ce favorizeaza dezvo1tarea ro1u1ui
intema1iona1 a1 EURO)
Ne putem atunci aştepta la mai multa stabilitate monetara internaţionala daca
marile puteri economice şi monetare -Triada -îşi vor coordona mai mult politicile. Ne
putem aştepta însa şi la mai multa instabilitate daca aceste puteri vor fi în concurţa şi vor
neglija problemele de echilibru extern.

1.3. O uniune monetara intre 8, 11 sau 15?


Tarile care participa la uniunea monetara începand cu 1 ianuarie 1999 au fost
selecţionate pe baza respectarii criteriilor de convergenţa ale Tratatului de la Maastricht.
Din motive predominant politice -dorinţa şi marea dificultate de a nu exclude ţari care au
depus eforturi considerabile de convergenţa, chiar daca se mai menţin unele îndoieli asupra
caracterului durabil al convergenţei -s-a hotarat constituirea unei uniuni monetare între 11
ţări: 8 ţari considerate dintotdeauna ca trebuind sa faca parte din grupul dur -Germania,
Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria, Finlanda, Irlanda -şi 3 ţări din sudul Europei -
Spania, Italia, Portugalia. Patru ţari nu participa, fie pentru ca nu vor sa aiba mainile legate
în planul politicii economice (Regatul Unit), fie ca sunt oarecum neliniştite în privinţa
constrangerilor impuse de unificarea monetara asupra politicilor sociale şi de redistribuire a
veniturilor (Danemarca, Suedia), fie, în sfârşit, pentru ca nu corespund deloc criteriilor de
convergenta (Grecia). [n.n. Grecia şi-a anunţat în 2001 intenţia de participare la moneda
unica] Este judicioasa aceasta alegere? Sau, cu alte cuvinte, aceasta uniune monetara
trebuia constituita din 8 (respectand destul de strict criteriile), din 11(criterii economice
apreciate suplu, în functie de o vointa politica) sau din 15? Daca revenim la argumentele
precedente şi daca judecam UE în ansamblul sau, raspunsul este destul de evident: cu cat
uniunea monetara este mai larga, cu atat avantajele co1ective ce se aşteapta de la ea vor fi
şi ele mai importante. De exemplu, uniunea monetara trebuie sa acopere cea mai larga
posibila piata unica şi atunci 15 valoreaza mai mult decat 11 şi 11 decat 8. Acelaşi
rationament functioneaza şi pentru relatiile monetare externe.
Alte doua aspecte sunt deosebit de importante pentru implicatiile lor în
functionarea viitoare a experientei de integrare europeana.
Mai întai, politica monetara unica ar trebui dusa, în mod normal, în functie de
interesele ansamblului tarilor membre ale zonei EURO. Trebuie sa fie clar ca aceasta
politica va avea cu atat mai multe şanse sa ia în considerare ansamblul european cu cat
zona EURO va fi mai mare. (În acelaşi timp, cu cat economii1e sunt mai diferite, cu atat
politica economica are dificu1taţi in luarea in considerare a unor obiective şi situaţii
diversificate.
Alegerea preconizata initial a unui nucleu dur apropiat de actuala zona a marcii
ar fi condus foarte probabil la mentinerea politicii monetare actuale -apreciata ca prea
restrictiva - şi ar fi fost, în continuare, foarte greu de modificat. In prezent, dimpotriva,
jocul este deschis şi sperantele într-o politica mai supla şi mai pragmatica sunt sporite.
Apoi, pe un plan mai profund, se poate considera ca încercarile de a instaura o
integrare europeana în mai multe reprize, în mod durabil, nu se înscriu în logica integrarii
europene şi pot sa o repuna în discutie, complicand atat relatiile economice interne ( de

72
exemplu -o piata comuna cu tari neconstranse de un sistem de rate de schimb ), cat şi jocul
institutiilor (de exemplu –problema participarii tarilor UE care vor fi în afara UEM la
reuniunile Consiliului EURO). Exista, mai ales, un risc major ca o UEM în mai multe etape
sa nu se realizeze din mai multe motive:
-tarile outsider -care nu vor participa de la început la UEM -vor avea mari
dificultati în realizarea criteriilor de convergenta pentru intrarea In UEM (M. Crawford,
1993, P. de Grauwe, 1996). Ideea centrala este ca, daca, aşa cum se aşteapta, EURO va fi o
moneda putemica şi stabila, capitalurile se vor deplasa dinspre tarile outsider spre cele
insider. În consecinta, o tendinta durabila spre o depreciere nominala efectiva a monedelor
lor va crea tensiuni inflationiste şi se va traduce prin rate de dobanda mai ridicate,
incluzand prime de risc. In cele din urma, nici un criteriu de convergenta al Tratatului de la
Maastricht nu va putea fi respectat, avand in vedere legaturile stranse dintre criterii;
-progresele de convergenţa ale ţărilor outsideri vor fi îngreunate de o puternica
instabilitate monetara datorata atacurilor speculative asupra monedelor lor şi/sau unor
marje de manevra limitate în raspunsurile la şocuri. (U. Burani, 1995, L. Boone şi al.,
1996). In plus, condiţiile de intrare pot deveni mai stricte o data cu crearea unei UEM
restransa la un numar mic de ţări ce manifesta aceeaşi preferinţa pentru o inflaţie slaba. (A.
Alesina şi v. Grilli, 1993). -î însuşi obiectivul coeziunii economice şi sociale în UEM
ar fi ameninţat: crearea unei UEM în mai multe etape ar putea avea consecinţe negative
asupra tarilor care au relaţii comerciale bilaterale foarte dezvoltate şi care nu participa
împreuna la UEM (T. Bayoumi, 1994, C. Johnson, 1996). Acest fapt ar putea crea tensiuni
între ţările in- şi cele outsideri, mai ales în legatura cu politicile comerciale şi cu condiţiile
de funcţionare ale pieţei unice (J. Arrowsmith, 1995). De altfel, ar exista şi riscul unor
delocalizari ale activitalilor din larile outsideri spre cele insideri (Ph. Martin, G. Ottaviano,
1995). Este clar ca aceste pericole se pot materializa daca nu se organizeaza o coordonare
economica şi monetara stransa între ţările participante la UEM ( cele deja membre) şi
celelalte ţări europene (nemembre).
Pe de alta parte, argumentele în favoarea realizarii unei uniuni monetare cat mai
mari sunt de ordin colectiv şi privesc UE în ansamblul sau. Sunt de aşteptat diverse
dificultaţi ce vor afecta mai ales anumite economii, dificultaţi decurgand din faptul ca
Europa este o zona economica eterogena. Europa a trebuit sa se angajeze în rezolvarea
acestor dificultaţi înca de la începutul anului 1999, aceasta presupunand o adancire a
Europei economice şi politice.

2. Dificultati ce trebuie rezolvate

Procesul de unificare monetara europeana este cel pulin paradoxal. Uniunea


monetara -cea mai larga posibil -este o necesitate întrucat este nevoie de stabilitate
monetara pentru a beneficia efectiv de toate avantajele pieţei unice şi pentru ca sistemul
monetar european nu mai poate funcţiona bine daca perspectiva monedei unice dispare. In
acelaşi timp, ţările membre nu îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru funcţionarea
făra dificultaţi a acestei uniuni monetare. Avand în vedere ca UE nu are de ales, aceste
dificultaţi nu trebuie subestimate, ci trebuie sa se încerce rezolvarea lor. Punerea în aplicare
a monedei EURO nu reprezinta punctul de sosire (final), ci mai ales o etapa a unui proces
de integrare ce trebuie, probabil, întarit.

73
Sa vedem, deci, care sunt principalele probleme în legatura cu eterogenitatea
economiilor europene, incertitudinile privind organizarea politicii economice în UEM şi
relaliile dintre ţările membre şi nemembre.

2.1. UE nu constituie o zona monetara optimala

Organizarea unei uniuni monetare presupune că anumite conditii, ce nu pot fi


luate în considerare separat, sunt îndeplinite de economiile interesate. Unele dintre aceste
conditii se refera la performantele macroeconomice şi la structurile economice. In ciuda
eforturilor facute în cadrul Tratatului de la Maastricht, aceste conditii nu sunt îndeplinite în
prezent şi nu vor fi înca mult timp deoarece procesul de convergenta economica, chiar daca
este uşurat de cel de integrare economica şi monetara, cere timp. Celelalte conditii se refera
la organizarea politicii macroeconomice şi sunt cu atat mai importante cu cat primele nu
sunt îndeplinite. In mod curios -şi acesta este cu siguranta cel de-al doilea paradox al
constructiei monetare europene -, politica economica europeana este imaginata în prezent
dupa norme minimale: o politica monetara orientata prioritar spre lupta împotriva inflatiei,
politici bugetare nationale puternic constranse prin pactul de stabilitate, refuzul
federalismului bugetar; aceste norme nu iau suficient in considerare eterogenitatea
situatiilor şi a problemelor economice.
Sa revenim la principalele conditii cerute în prealabil pentru realizarea unei
uniuni monetare.

2.1.1. Convergenta ratelor de inflatie


Daca diferentele privind nivelul inflatiei sunt importante, conditiile de
competitivitate conduc la dezechilibre ale schimburilor între tari. In absenta unei uniuni
monetare, este posibila o ajustare privind variatia ratei de schimb, dar acest instrument
dispare o data cu moneda unica. Mişcarile de capital privat din tarile excedentare spre cele
deficitare permit şi ele compensarea dezechilibrelor comerciale, dar nu exista certitudinea
ca ele se vor produce (In afara de cazul în care perspectivele economice ale tarilor
deficitare sunt favorabile ). În timp ce un buget federal care sa asigure transferurile
internationale de fonduri publice ar trebui sa aiba dimensiuni suficiente. (Sa amintim
deosebirea dintre mişcăirile de capita1 pe termen scurt, care au mai curând o functie de
finantare dar pot fi, destabilizatoare şi cele pe termen lung care au o functie de ajustare la
şocuri permanente.)
Ultimul mecanism de ajustare este variatia cheltuielilor sau a venitului national,
dar aceasta se traduce prin variatii ale numarului locurilor de munca şi, deci, prin
posibilitatea creşterii şomajului in regiunile cu dificultati. In prezent, datorita eforturilor
impuse de Tratatul de la Maastricht, ratele inflatiei din tarile UE sunt relativ apropiate şi,
probabil, la nivelul cel mai scazut posibil ( cf. tabelului). Dar persista indoielile privind
capacitatea -şi chiar vointa - anumitor tari de a mentine în mod durabil ratele de inflatie la
niveluri foarte scazute. Inflexibilitatea preturilor şi cea a salariilor sunt fenomene normale
in economiile UE, deoarece ajustarile permanente au un pret pentru toti agentii economici.
Ajustarile de preturi se fac, in mod normal, cu intarziere şi se manifesta ca atare, o inflatie
naturala, diferita , probabil, in functie de economii, in functie, de exemplu, de evolutia
productivitatii care variaza normal de la un sector la altul. De altfel, in anumite tari, Franta
de exemplu, chiar limitata, inf1atia a fost mereu un mijloc pentru a proceda la redistribuiri

74
de venituri, fara şocuri/efecte negative. La fel, in alte tari, in care sistemul fiscal este slab
(Italia, de exemplu), tentatia mentinerii unei inf1atii putin mai ridicate, probabil, poate fi
mare, pentru a reduce valoarea reala a datoriei publice. Aceşti factori actioneaza in sensul
unor ritmuri de inflatie putin mai ridicate, probabil, şi cu siguranta diferentiate in cadrul
spatiului european.

2.1.2. Convergenta masurilor de politica economica

Tarile trebuie sa manifeste preferinte apropiate in materie de politica economica:


daca acestea sunt diferite, vor avea dificultati enorme in definirea politicilor unificate sau
in coordonarea politicilor nationale. Convergenta obiectivelor presupune o convergenta a
rezultatelor macroeconomice, convergenta departe de a fi stabilita in Europa. Intr-adevar,
deşi preferintele economice ale tarilor membre par sa convearga spre obiective prioritare de
stabilitate de preturi şi de disciplina bugetara, aceasta convergenta nu garanteaza realizarea
durabila a obiectivelor in UEM daca vor persista disparitatile structurale intre economiile
nationale. Sigur ca literatura recenta asupra zonelor monetare optimale sugereaza ca aceste
disparitati nu sunt prohibitive pentru succesul uniunii monetare deoarece convergenta
performantelor, a comportamentelor şi a structurilor economice ar fi endogenă procesului
de unificare monetara. Trei exemple, intre altele, pot ilustra aceasta idee:
-refuzul aderarii la UEM al tarilor foarte indatorate este "contraproductiv"
intrucat participarea la uniunea monetara va uşura reducerea datoriei acestor tari (mai ales
prin disparitia primei de risc de devalorizare, printr-un acces mai uşor şi mai putin
costisitor la piata financiara integrata europeana);
-intensificarea schimburilor între tarile uniunii monetare va determina o mai mare
sincronizare a ciclurilor conjuncturale. (J. Frankeş, A. Rosş, 1996).;
-în uniunea monetara, tinand cont de o transparenta a preturilor nationale, de o
mai mare concurenta pe pietele de bunuri, de servicii, de munca şi de o politica de
stabilitate a preturilor dusa de o banca centrala comuna, atitudinea sindicatelor nationale va
fi de apropiere (gradul de centralizare a negocierilor salariale, cel de indexare a salariilor în
functie de preturi), astfel încat evolutiile salariilor şi ale locurilor de munca vor converge.
Cu toate acestea, acest optimism, legat de o endogeneitate a apropierii economiilor, trebuie
nuantat. Mai întai, aceasta apropiere nu va fi instantanee şi costurile ajustarii pe termen
scurt sau mediu, mai mult sau mai putin ridicate, în functie de tari, nu pot fi excluse. Apoi,
chiar daca ciclurile conjuncturale vor fi corelate progresiv în economiile uniunii monetare,
va fi nevoie de timp pentru eliminarea diferentelor dintre mecanismele de transmitere a
politicii monetare. Între timp, efectele unei politici monetare unice vor fi diferite de la o
economie la alta, în masura în care exista mari disparitati între structurile financiare ale
economiilor europene -de exemplu structura platilor dobanzilor pentru îndatorarea
agentilor, comportamentul privind oferta de credit de catre banci, disponibilitatea surselor
de finantare nebancare. (cf. C. Borde, 1997, A. Kashyap, J. Stein, 1997). In sfarşit,
convergenta preferintelor vizand politica economica a statelor membre catre preferintele
Germaniei (stabilitate de pre1Uri) nu raspunde în mod necesar nevoilor reale ale
economiilor şi ar putea foarte bine sa întarzie daca uniunea monetara nu raspunde
aşteptarilor populatiilor, mai ales necesitatii reducerii şomajului. (sa nu uitam ca guvemele
statelor membre au " vandut" UEM cetaţenilor lor ând ca aceasta va favoriza crearea de
locuri de munca)

75
2.1.3. Mecanisme de ajustare la şocurile asimetrice

Tarile care sunt supuse unor dificultati macroeconomice specifice -ce nu


afecteaza celelalte tari sau le afecteaza dar mai putin (şocuri asimetrice) –trebuie sa poata
face fata acestora cu ajutorul unuia din urmatoarele instrumente:
-mobilitatea muncii. Salariatii se deplaseaza spre tarile aflate în proces de creştere
economica şi aceasta reduce şomajul în tarile afectate de criza. Acest mecanism va fi
limitat în Europa, temporar, din ratiuni institutionale (deşi mobilitatea fortei de munca este
organizata prin Tratatul de la Roma, ramane o problema de armonizare a diplomelor, a
sistemelor de acoperire sociala, a fiscalitatii) şi permanent, din ratiuni culturale (limba,
culturile de întreprindere foarte diferite );
-flexibilitatea sectoriala a preturilor şi mai ales a salariilor. Salariile scad în tarile
şi în sectoarele afectate de criza, ceea ce permite reducerea şomajului şi restabilirea
competitivitatii. Aceasta f1exibilitate este probabil limitata în Europa (cu destul de mari
diferente, de altfel, între tari). Este clar ca trebuie realizate progrese. Problema esentiala
pentru Europa este organizarea acestei flexibilitati fără punerea în discutie a unuia dintre
obiectivele sale prioritare, coeziunea economica şi sociala, care a fost şi ramane permanent
un factor esential al competitivitatii şi creşterii sale economice. Concilierea acestor doua
imperative reprezinta, probabil, cea mai importanta provocare cu care se confrunta Europa
în prezent;
-politica bugetara nationala. Independenta politicilor monetare nationale privind
modul în care raspund diverselor şocuri într-o uniune monetara este de dorit cu atat mai
mult cu cat situatiile de început şi orientarile tarilor membre sunt diferite (P. Masson şi J.
Melitz, 1991). Cu toate acestea, politica bugetara va avea de înfruntat numeroase
constrangeri în uniunea monetara. Mai întai, deficitele publice vor fi puternic limitate prin
pactul de stabilitate şi tarile membre nu vor fi autorizate sa depaşeasca un deficit de 3 %
din PIB decat în cazul unei recesiuni importante, ce ar depaşi 2 % din PIB . Apoi, contrar a
ceea ce se afirma adesea, politicile bugetare nationale nu vor deveni în mod necesar mai
eficiente în cazul UEM (F .Huart, 1998) în masura în care impactul masurilor de relansare
depinde mult de structurile economiilor ( elasticitatea cererii de moneda în raport cu
venitul, elasticitatea în raport cu preturile activitatii de comert exterior, gradul de indexare
a salariilor în raport cu preturile etc. ). În fine, aceste politici vor afecta puternic celelalte
economii şi o anumita coordonare ce în prezent nu este cu adevarat organizata, va fi
necesara.

2.1.4. Necesitatea unui buget federal

O ultima conditie esentiala, evidentiata de multa vreme (cf., de exemplu, P.


Kenen, 1969, raportul MacDougall, 1977), este aceea ca tarile ce doresc sa aiba o moneda
unica trebuie sa aiba un buget federal care sa asigure la scara uniunii monetare o functie de
stabilitate şi una de redistribuire.
Functia de stabilizare permite unei tari afectate de o criza sa beneficieze de
transferuri de la bugetul federal, sub forma de alocatii (de exemplu, alocalii pentru şomaj).
Este vorba despre un mecanism de solidaritate deoarece tarile af1ate în criza platesc mai
puţine impozite la bugetul federal şi primesc alocaţii, în timp ce pentru celelalte tari se

76
petrece fenomenul invers. Astfel, în Statele Unite, bugetul central absoarbe între 35 şi 40%
dintr-un şoc de venit regional (X. Sala I. Martin şi J. Sachs, 1991). In Europa, aceasta
functie nu este asigurata, bugetul fiind limitat la 1,27 % din PIB- ul UE.
În ceea ce priveşte functia de redistribuire, aceasta opereaza transferuri nu in mod
conjunctural, ca in cazul unei functii de stabilizare, ci structural, din tarile sau regiunile
cele mai bogate catre celelalte. Aceasta functie este asigurata, în prezent, prin fondurile
structurale dar, deşi transferurile fmanciare în favoarea regiunilor sau a tarilor cel mai
putin prospere sunt considerabile, efectele de redistribuire raman slabe. Se pare, de altfel,
ca functia aceasta este repusa în discutie de tarile contribuabile nete la bugetul european
(intre care Germania), care doresc sa-şi reduca participarea, în viitor, fapt ce provoaca
nelinişti legitime în alte tari, ca Spania: riscul de nu mai beneficia de transferurile din
Fondul de coeziune, riscul ca moneda unica sa desolidarizeze tarile europene în absenta
unui buget european mai important, riscul ca extinderea UE la tarile din Europa Centrala şi
Orientala (TECE) sa antreneze o diminuare a ajutoarelor financiare comunitare acordate
Sudului UE în favoarea celor dintai, ca şi o îndepartare crescanda a investitorilor straini,
atraşi din ce în ce mai mult de oportunitatile de investitii oferite de TECE ( Germania este
în prezent primul investitor strain în Spania).
Europa celor 11 sau 15 nu reprezinta, deci, o zona monetara optimala, ceea ce
înseamna ca tarile ce cunosc dificultati macroeconomice deosebite le vor face fata cu greu
şi va trebui, probabil, sa înregistreze un şomaj mai ridicat daca aceste dificultati apar. Nu ar
fi o dovada de responsabilitate daca s-ar uita acest element esential pentru Europa
economica. Trebuie facute eforturi, apriori, în trei directii:
-armonizarea economiilor: cu cat zona va fi mai omogena, cu atat va putea trata
problemele cu instrumente comune. Acest proces va necesita însa foarte mult timp;
-dezvoltarea federalismului bugetar: Uniunea Europeana va fi, într-adevar,
singura uniune monetara fara buget federal (spre deosebire de Statele Unite, Canada,
Germania);
-întarirea flexibilitatii economiilor, dificultatea constand în a nu o realiza în
detrimentul coeziunii economice şi sociale.

2.2. UE nu este o uniune politica


O problema esentiala este aceea a relatiilor dintre integrarea politica şi cea
economica şi monetara. La nivelul institutional al statelor sau la nivelul institutiilor
comunitare, aceasta problema nu este tratata cu adevarat. Conceptia germana a facut
întotdeauna din uniunea politica -sau, cel putin, din orientarea spre aceasta -un preambul la
uniune monetara (in ciuda revirimentului recent al autoritatilor germane). Dezbaterea
reapare în prezent pentru a sublinia caracterul fragil al unei integrari monetare lipsite de
fundamente politice.
Trei sunt argumentele ce pot fi invocate. Un consens asupra obiectivelor
economice şi sociale ale UE este necesar atat din partea factorilor de decizie publici, cat şi
din partea populatiilor. Aceasta presupune dezvoltarea mecanismelor de cooperare
economica -care nu trebuie sa priveasca numai aspectele monetare, ca in prezent -şi
intarirea autoritatii instantelor democratice ce trateaza probleme de interes general
comunitar. Într -adevar , este important sa se acopere deficitul democratic actual al
unificarii economice şi monetare europene: e greu de imaginat ca, in sistemele
democratice, decizii care afecteaza interesul colectiv pot fi luate făra un anume control din

77
partea unui parlament reprezentativ, cadrul de exprimare al reprezentantilor opiniei publice
europene. În aceasta privinta, reticentele populatiei scandinave fata de adancirea
constructiei europene se explica, in primul rand, prin refuzul unei creşteri a puterilor
legislative ale institutiilor europene al caror proces de decizie este considerat inchis şi
centralizat. Astfel, in Danemarca şi in Suedia, transparenta deciziilor autoritatilor publice
se realizeaza prin accesul publicului la documente, fişiere şi arhive oficiale -acesta fiind un
drept al cetateanului –in timp ce transparenta deciziilor UE trece numai printr-o informare
a publicului ( cf. C. Gronbech-Jensen, 1998). Spatiul european va ramane pentru mult timp
inegal, ceea ce presupune dezvoltarea unor solidaritati economice ( a se vedea mai sus rolul
bugetului federal), cu atat mai uşor de organizat cu cat o solidaritate politica va fi
preexistenta. În sfarşit, istoria pare sa ne aduca aminte ca uniunile monetare care nu au fost
sustinute de o uniune politica au eşuat, in general: uniunea latina, uniunea scandinava, de
exemplu. Celelalte, in schimb, au reuşit: confederatia elvetica (1848), Reich-ul german
(1871), unificarea italiana (1861). Argumentul este puternic şi este reluat, de altfel, atat de
catre partizanii unei integrari profunde, care insista asupra necesitatii unei adanciri a
procesului de integrare şi care vad in uniunea monetara o etapa a unificarii politice, cat şi
de oponentii unificarii monetare care sustin ca alegerea anului 1999 este prematura.

2.3.1. Incertitudinile privind organizarea politicii economice


2.3.1. Incertitudinile privind politica macroeconomica
Orientarea politicii monetare
Obiectivul stabilit pentru Banca Centrala Europeana (BCE) este, in primul rand,
stabilitatea preturilor. La ora actuala, deşi tensiunile inflationiste au disparut în majoritatea
ţărilor din UE, bancile centrale menţin rate de dobanda relativ ridicate înca, în termeni
reali. Daca se judeca pe termene medii şi lungi, persista neliniştea legata de menţinerea
unei astfel de politici, din doua motive.
Mai întai, pentru ca BCE nu are, ca alte banci centrale din lume, ca obiective
prioritare creşterea economica de folosire deplina a fortei de munca. Rezerva federala a
Statelor Unite are urmatoarele obiective: "folosirea deplina a fortei de munca, preţuri
stabile, reducerea ratelor dobanzii pe termen lung". Apoi, bancherii centrali au fost aleşi, în
general, pentru conservatoismul şi aversiunea lor faţă de inf1atie şi, deci, vor fi judecaţi -
aşa cum gandesc şi ei -din acest punct de vedere.
Daca se judeca pe termen scurt, exista temerea ca BCE, pentru a-şi consolida
reputaţia, va fi tentata sa mareasca ratele de dobanda înca de la începutul introducerii
monedei unice. Ramane totuşi nesiguranţa, şi trebuie sa speram ca, în cele din urma, alte
doua elemente vor favoriza o anumita supleţe, progresiva dar durabilă, a politicilor
monetare. Pe de o parte, bancherii centrali nu vor mai avea de administrat relatiile de
schimb interne, vor putea duce o politica de uşoara ignorare a exteriorului şi, prin urmare,
se vor putea ocupa mai mult de economia interna. Pe de alta parte, problema esenţiala a
Europei este şomajul care, în ciuda unor diferţe naţionale destul de mari, ramane o
problema de interes comun. Credibilitatea uniunii monetare se bazeaza pe capacitatea ei de
a se ocupa de aceasta problema. Probabil ca bancherii centrali sunt conştienţi de acest lucru
şi aceasta atitudine se înscrie în linia unei maleabilitaţi şi a unei politici mai mult
pragmatice, dupa modelul celei duse de FED de caţiva ani.

78
Rolul politicilor bugetare nationale
Politicile bugetare naţionale vor constitui singurul instrument de care statele
membre vor dispune în primii ani ai uniunii monetare pentru a face faţă şocurilor specifice.
Pactul de stabilitate vizand echilibrul bugetar, chiar excedentul, urmareşte sa redea politicii
bugetare naţionale marje de acţiune (în faţa unui şoc specific, ţările ce dispun de un buget
excedentar sau în echilibru vor putea creşte cheltuielile publice şi sa accepte un deficit
temporar). Acest pact ridica, totuşi, trei probleme care vor da loc la discuţii şi, poate, la o
repunere în discuţie a acestui pact.
In primul rand, în primii ani ai uniunii monetare, marjele de manevra vor fi
extrem de limitate: majoritatea ţărilor au respectat cu dificultate criteriul de 3% şi, în cazul
unui şoc specific, greu ne putem da seama cum vor face faţă fara a încalca obligaţiile
pactului de stabilitate. Apoi, va trebui ca ţările sa continue eforturile care au fost deja foarte
importante şi care au contribuit probabil la crearea unui climat recesionist. Trebuie, de
asemenea, sa ne punem întrebarea (în legatura cu sensul unei astfel de politici): nu este mai
bine sa aşteptam de la o creştere mai mare, favorizata de o scadere a ratelor de dobanda şi
de la actiuni de relansare concertate ale statelor, o ameliorare a finantelor publice decat
invers, adica o creştere franata sau defectuoasa prin politici restrictive in mod inutil? In
fine, normele actuale de deficite bugetare şi de indatorare publica nu par, din punct de
vedere economic,foarte intemeiate şi, ca atare, nu sunt nici uşor de aparat, nici credibile.
Nu exista nici o analiza economica care sa justifice, la modul absolut, restrictia de a nu
depaşi un deficit de 3% şi o datorie publica de 60% din PIB. Singurul criteriu clar este cel
al suportabilitatii datoriei; aceasta neputand creşte intr-un ritm superior celui al creşterii
economice. Exista deci posibilitatea unor interpretari mult mai suple şi, de exemplu, o
norma de 6% deficit public este compatibila cu o datorie stabilizata la 120% cu ipotezele
de creştere care au fost, implicit, retinute pentru a stabili criteriile Tratatului de la
Maastricht (L. Pasinetti, 1998). Totul depinde, de fapt, de rata de creştere a economiei şi de
rata de dobanda nominala şi cu cat distanta dintre ele este mai importanta cu atat se pune
mai putin problema datoriei publice (indatorarii). Regasim ideea ca problema esentiala nu
o reprezinta atat deficitele publice –ceea ce nu ne impiedica sa cautam o eficienta
crescanda a cheltuielilor statului -cat şi creşterea şi politica monetara.

2.3.2. Relatiile de schimb intre tarile membre şi nemembre


În urmatorii 10-15 ani, unificarea monetara se va realiza in Europa in mai multe
etape. Din 1999, 11 din ţările UE au inceput constituirea UEM inca de la inceput, Grecia
va intra probabil în 2002 iar celelalte nu vor intra in aceasta prima etapa. Nu trebuie uitat
ca, pe termen lung, procesul de largire este angajat deja cu 10 ţări iar o parte vor face parte
din UEM poate in jurul anului 2006. Un obstacol major este cel de a organiza relatii de
schimb intre ţările membre şi cele nemembre. El constituie o preocupare pentru ambele
grupuri de ţări. Pe de o parte, este esentiala garantarea unei stabilitati monetare in
ansamblul UE, avantajele monedei unice riscând în caz contrar sa fie reduse pentru ţările
membre. Astfel, Franta caştiga printr-o participare a tarilor din Sud inca din 1999: nu
numai ca evita inchiderea ei intr-o uniune monetara dominata inca de Germania -şi spera
poate ca ţările din Sud se vor coaliza cu ea pentru votul deciziilor in Consiliul
guvernatorilor BCE -dar se asigura ca nu va avea de suferit deprecieri competitive ale
monedelor din aceste ţări. La fel, pentru alte ţări membre -Irlanda şi Finlanda, mai ales -o
instabilitate monetara a ţărilor nemembre ar putea fi daunatoare: exporturile catre Regatul

79
Unit reprezinta mai mult de 30% şi, respectiv, aproape 20% din exporturile
intracomunitare totale ale acestor doua tari. La fel, Suedia este al treilea client al Finlandei
în UE ( aproape 18% din exporturile intracomunitare ale Finlandei), dupa Germania şi
Regatul Unit. Pe de alta parte, este în interesul tarilor nemembre sa vegheze la o stabilitate
a ratei de schimb a monedelor lor nationale în raport cu EURO, din doua motive: pentru a
evita o deturnare a comertului (principalii lor parteneri comerciali vor fi în zona EURO, în
primul rand Germania), pentru a se pregati sa intre în UEM cat mai repede posibil sau de
îndata ce momentul va fi apreciat oportun. De aceea, organizarea relatiilor monetare între
tarile membre şi nemembre trebuie sa respecte cel putin conditiile urmatoare:
-sa limiteze fluctuatiile intre EURO şi monedele tarilor nemembre;
-sa împiedice practicile de "depreciere competitiva" de către acestea din urmă;
-sa limiteze fenomenele de supraevaluare monetara care au pus în dificultate SME
initial;
-sa permita ajustarea politicilor economice devenita necesara în urma,evolutiilor
economice ale tarilor nemembre;
-sa permita intrarea în zona EURO cat mai rapid posibil şi făra costuri economice
importante.
In decembrie 1996, Consiliul European de la Dublin a adoptat principiile unui
nou sistem european -SME bis -cu paritati calculate pornind de la cel actual cu marje largi
de fluctuatie. Acesta nu are, pentru moment, caracter obligatoriu şi pot exista unele îndoieli
în privinta capacitatii sale de a respecta ultimele trei conditii puse mai sus (deşi a treia
conditie este luata în consideratie). In mod deosebit este regretabila o conceptie ingusta
asupra conditiilor de stabilitate a ratelor de schimb ( ea se bazeaza în mod esential pe o
abordare monetara a elementelor determinante ale ratelor de schimb) şi de convergenta
economica ( conditiile pactului de stabilitate nu trebuie sa le oculteze pe cele ale
convergentei reale şi structurale). Exista, de asemenea, riscul ca, din motive de credibilitate
-pentru a demonstra ca sunt gata sa se lipseasca de ajustarile ratei de schimb, deci sa
împarta o moneda unica cu tarile membre -tarile nemembre care participa la SME bis sa
faca eforturi în primul rand pentru a pastra rata de schimb a monedelor lor în raport cu
EURO la paritatea centrala adoptata şi, în consecinta, sa nu profite de marjele de manevra
oferite de limitele largi de fluctuatie. Acest tip de comportament a fost adoptat de tarile
membre SME odata cu largirea marjelor şi s-a tradus printr-o scadere prea progresiva a
ratelor directoare ale bancilor centrale, o mentinere prelungita a ratelor de dobanda reale la
niveluri ridicate, o apreciere reala a anumitor monede ( escudo oferind exemplul cel mai
frapant cu o pierdere de competitivitate a costurilor de aproape 10% între al treilea
trimestru 1993 şi primul trimestru 1997).
In general, SME bis nu pare satisfacator. In teorie sunt posibile mai multe solutii
economice alternative, dar ele prezinta unele inconveniehte. Se pot distinge trei altfel de
soluţii:
-flotarea. Este o solutie care ar putea sa atraga tarile nemembre pentru ca ar
permite raspunsul la eventualele şocuri asimetrice, la constrangeri sau la preferinte de
politica economica specifice acestor tari (P. Artus, 1996). Dar, pe de o parte, aceasta
soluţie nu ar favoriza o participare precoce la UEM. Pe de alta parte, ar putea antrena
conflicte de interese cu tarile membre ( cf. Ph. Martin, 1995, F . Ghironi şi F. Giavazzi,
1997). In special, acestea din urma s-ar opune, amenintând, de exemplu, cu privarea tarilor
nemembre de avantajele pieţei unice, cu diminuarea ajutoarelor din fondurile structura1e;

80
-ancorarea unilaterala, cu o regula monetara de control al inflatiei. Aceasta este
solutia pe care a ales-o Regatul Unit şi care prezinta avantaje apreciabile dintre care cele
mai importante sunt eliminarea pentru tarile membre a amenintarii cu deprecieri
competitive şi posibilitatea pentru tarile nemembre de a se bucura de o autonomie
monetara ( cf. M. Canzonieri et a1ii, 1996, T. Persson şi G. Tabellini, 1996). Totuşi ea nu
permite o corectare a dezechilibrelor ratelor de schimb reale (pierderile de competitivitate a
preţurilor în Regatul Unit sunt importante) şi trebuie, de asemenea, sa te asiguri ca BCE va
asigura sustinerea în cazul unor atacuri speculative ( cf. experientelor tarilor scandinave la
începutul anilor '90);
-acorduri bilaterale. Fiecare tara nemembra ar putea încheia cu tarile membre un
acord privind rata de schimb stipuland paritatea centrala în raport cu EURO şi limitele de
fluctuaţie ce trebuie aparate, ca şi programe de convergenta ce trebuie urmate. In
contrapartida, tarile nemembre ar beneficia de cooperarea BCE cu condiţia, totuşi, ca
eforturile pentru realizarea programelor de convergenta sa fie reale şi ca tarile nemembre sa
se confrunte cu atacuri speculative care se auto-susţin. (D. Spaventa, 1996). Interesul unei
astfel de solutii ar fi sa tina seama de situaţiile economice proprii fiecarei ţări nemembre (
cel pulin daca programele de convergenta sunt directionate în acest sens ), dar ea are
aceleaşi limite ca şi SME bis deoarece se bazeaza pe principii asemanatoare.
In orice caz, cele trei solutii pun o problema de interpretare a Tratatului de la
Maastricht sau necesita adaugarea unui protocol în ceea ce priveşte criteriul ratei de
schimb, pentru că monedele ţăilor scandinave candidate la UEM trehuie sa participe, in
prealabil, la un SME. Pare, deci, preferabil sa se aduca ameliorări la SME bis, mai ales cu
punerea în aplicare a zonelor tinta de rate de schimb reale. In mod deosehit, zone tinta largi
de curs de schimb nominale ar putea fi combinate -pentru a proteja monedele de atacuri
speculative -cu zone tinta mai reduse de rate de schimb reale, specifice fiecarei tari -pentru
a preveni problemele de supraevaluare sau de subevaluare a monedelor ( ex. ajustarile de
paritati ar fi stabilite regulat pentru a corecta ş variatiile de inflatie cumulate).
Sistemul ar putea functiona şi dupa regulile urmatoare:
- o distribuire a responsabilitatilor în materie de interventie pe pietele de schimb
în functie de origiea tensiunilor monetare ( ex. BCE ar interveni în caz de tensiuni asupra
monedelor ţărilor nememhre datorate instabilitatii dolarului, altfel, acestea ar interveni
singure );
- o punere în comun a unei părţi din rezervele de schimb;
- definirea de programe de convergenta nominala şi reala şi de asistenta
financiara.
Interesul unui astfel de sistem ar consta pentru tarile nemembre în a nu fi
constrânse sa apere cursul de schimb nominal cu orice pret (In caz de tensiuni speculative
sau în ciuda evolutiilor de pret şi de cost) cu riscul de a pune în pericol propriile eforturi de
convergenta economica. In orice caz, principiile regimului de schimb, oricare ar fi ele,
trebuie sa favorizeze, în acelaşi timp, o cooperare monetara echilibrata între ţările membre
şi cele ne-memhre şi urmarirea convergentei economice (In sensul larg) a tarilor
nememhre. In caz contrar, riscul ca statutul de tara nemembra sa se prelungeasca la infinit
este mare şi acest lucru ar induce în eroare progresele constructiei europene, obiectivul de
coeziune economica şi sociala în Europa şi ideea de solidaritate între popoarele Europei.

81
Concluzie: Uniunea monetara europeana prezinta avantaje indiscutabile, dar ridica şi la fel
de indiscutabile dificultati care pot deveni, daca nu sunt rezolvate, inconveniente serioase.
Din punct de vedere economic, balanta nu este, deci, în mod necesar pozitiva. Dar, în mod
real, Europa nu prea are de ales pentru ca celelalte solutii -revenirea la cursurile de schimb
flotante, mentinerea sistemului monetar european cu marje largi de fluctuatie ar fi probabil
şi mai putin interesante şi ar repune în discutie ansamblul experientei de integrare,
împiedicand o functionare corecta a pietei unice. Strategia europeana este, deci, clara şi
trebuie deja sa ne angajam în rezolvarea numeroaselor dificultati legate de omogenitatea
scazuta a spatiului european şi de insuficienta organizare a politicii economice.

82
MODULUL 3
Teme majore privind funcţionarea Piaţei Interne : regimul concurenţei
şi libertatea de circulaţie a persoanelor

Modulul prezintă două sisteme (componente) ale Pieţei Interne, ca pilon central al
procesului de integrare al Uniunii Europene: regimul concurenţei şi libertatea de circulaţie a
persoanelor. Scopul modulului este de a explica în primul rând modul în care funcţionează
concurenţa pe un spaţiu economic de mari dimensiuni supus unui proces de liberalizare a
schimburilor reciproce. Ulterior, este analizată, atât din perspectivă pozitivă (a teoriilor), cât şi din
perspectivă normativă (a reglementărilor) una dintre componentele pieţei interne – libertatea de
circulaţie a persoanelor, cu accent pe analiza evoluţiei libertăţii de circulaţie a lucrătorilor,
sintetizând cele mai importante obstacole în generarea unor fluxuri migratorii intra-europene
semnificative şi măsurile promovate de Comunitatea în scopul conturării unei veritabile euro-pieţe a
muncii.
Modulul este structurat pe două unităţi de studiu şi o fişă bibliografică. Timpul necesar de studiu
este de 12 ore.

Unitatea de curs 1: Regimul concurenţei pe piaţa internă


Unitatea explică procesul concurenţei pe un spaţiu de mari dimensiuni, în cadrul unui
proces de integrare, distorsiunile care pot apare şi impactul acestora asupra procesului
integrării. Prezentarea este completată cu o fişă de documentare privind politica de
concurenţă. Unitatea necesită 3 ore de studiu individual. Se adaugă 3 ore pentru studiul
fişei de documentare.

1. Distorsiunile concurenţei în procesele de integrare economică

Procesele de integrare economică, declanşate prin desfiinţarea barierelor tarifare


şi netarifare, lărgesc sfera de acţiune a mecanismelor concurenţei. Se urmăreşte , astfel,
crearea unei structuri optime a aparatului productiv la nivelul ansamblului integrat,
dinamizarea creşterii şi ameliorarea bunăstării.
Conform opticii liberale, a ortodoxiei economice, obiectivele menţionate sunt
atinse prin “amenajarea ” spontană a economiilor ca urmare a capacităţilor autoreglatoare
ale pieţei. Procesul este definit integrare negativă, prin piaţă, şi constă în adaptarea de la
sine a sistemelor economice prin intermediul concurenţei. Concurenţa este înţeleasă aici
ca un instrument cu funcţie de orientare a restructurării economiilor în cadrul unui proces
de integrare. Cu cât concurenţa este mai puternică cu atât resursele sunt alocate mai
eficient în interesul consumatorului. Rezultatul final se constituie într-o ordine economică
care asigură maxim de libertate şi de bunăstare. Funcţionarea concurenţei pe un spaţiu
economic de mari dimensiuni este de natură să conducă la utilizarea optimă a factorilor
de producţie printr-o combinare eficientă, creştere continuă şi echilibrată dacă sunt
cumulate câteva condiţii: accesul liber pentru toate firmele pe orice piaţă şi în orice
activitate; suficientă transparenţă şi informaţie despre situaţia şi perspectivele de evoluţie
ale industriilor şi firmelor; libera circulaţie a factorilor de producţie; inexistenţa unor
practici discriminatorii cu privire la difuzarea şi utilizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice
şi progresului tehnic; practică loială a firmelor dintr-o anumită ramură faţă de noii veniţi;
posibilitatea consumatorilor de a cunoaşte în orice moment preţurile diferitelor bunuri şi
accesul liber la ele, etc.

83
Existenţa unor condiţii identice de concurenţă reprezintă aşadar un principiu
esenţial al funcţionării optime a sistemelor integrate. Nu este o concurenţă absolută,
clasică ci una practicabilă şi deci efectivă, presupunând acea organizare de piaţă care, în
pofida unui număr de intervenţii exterioare, conduce la un rezultat apropiat celui al
concurenţei totale.
Deformările sistematice ale concurenţei, antrenând discriminări la nivel naţional,
de ramură sau de firmă privind circulaţia normală a produselor şi factorilor de producţie
sunt numite distorsiuni.
Ele provin din intervenţiile exterioare mecanismelor pieţei, intervenţii care
modifică echilibrul realizabil automat.
Nu orice intervenţii exterioare provoacă, însă, distorsiuni care limitează sau
deformează concurenţa. Intervine un aspect de proporţii, de dimensiune a efectelor
produse asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.

1.1. Clarificări conceptuale


A distorsiona un corp înseamnă a-i modifica prin acţiuni externe starea normală
dincolo de limita elasticităţii. În cazul “corpului economic”, distorsiunea este definită ca
o situaţie generată de acţiuni private sau publice care modifică starea de echilibru iniţială.
Cu privire la situaţiile în cauză, opţiunile specialiştilor diferă. Unii consideră distorsiunea
ca o modificare de origine fiscală net diferită de regimul fiscal al ţărilor partenere, caz în
care s-ar impune precizarea dacă situaţia partenerilor este un criteriu sau reflectă condiţia
de echilibru (L. Rebond). Alţii înţeleg prin distorsiune o alterare provocată de dispoziţii
fiscale contrare obiectivelor politicii economice şi sociale (F. Neumark) sau diferenţa
existentă între un stat fără fiscalitate şi un stat cu fiscalitate în care eliminarea impozitului
nu ar modifica condiţiile concurenţei (M. Laure). În acest ultim exemplu se pune
problema calităţii fiscalităţii, o fiscalitate optimă (fără distorsiuni) fiind considerată cea în
care fiecare agent este impozitat proporţional cu contribuţia sa la bunăstarea generală.
De fapt, preocuparea vine din necesitatea de a defini, în cazul corpului economic,
mai întâi starea normală şi apoi, prin analiza tipologiei intervenţiilor externe să se
stabilească care dintre acestea sunt distorsiuni grave şi trebuiesc eliminate. Din acest
punct de vedere există trei criterii aplicabile noţiunii de distorsiune a concurenţei:
raportarea la o situaţie considerată normală, respectiv cea a concurenţei operabile,
raportarea la o situaţie anterioară de echilibru şi raportarea la o normă fixată ca obiectiv.
În cadrul Uniunii Europene principiul esenţial de integrare a devenit cel al
coeziunii economico – sociale, starea de convergenţă reală fiind considerată condiţie
“sine qua non” a evoluţiei spre integrare politică federativă. În consecinţă, pentru UE
distorsiunea se defineşte ca fiind acea stare provocată de firme sau de guverne care riscă
să întârzie sau să împiedice convergenţa reală a regiunilor ţărilor membre. Prin urmare
politicile comunitare au rolul să elimine sursele distorsiunilor şi să înlăture distorsiunile
apărute ca urmare fie a existenţei disparităţilor iniţiale, fie a accentuării acestora prin
mecanismele antrenate de procesul integrării, fie a măsurilor de politică economică a
guvernelor ţărilor partenere.

1.2. Intervenţii exterioare generatoare de distorsiuni

84
În analiza distorsiunilor concurenţei, sunt considerate intervenţii exterioare acele
măsuri, decizii cu privire la procesul economic, luate în baza unor principii ce nu sunt
specifice economiei de piaţă.
Cunoaşterea intervenţiilor exterioare se impune pentru a putea identifica sursele
distorsiunilor, ştiut fiind că nu orice intervenţie este generatoare de distorsiuni.
Teoreticienii integrării sunt de părere că se impune să ne concentrăm atenţia asupra
următoarelor categorii de intervenţii:
- dispoziţii care influenţează competitivitatea în relaţiile de comerţ exterior:
taxe vamale şi prelevări; taxe asupra cifrei de afaceri din operaţiuni de import şi
facilităţi fiscale pentru export care fac obiectul unei aplicări diferenţiate; reglementări
vamale şi administrative privind valoarea în vamă, regulile de origine, regimul de tranzit,
scutirea de taxe vamale, regulile anti-dumping, restricţiile cantitative, etc; obstacole în
calea liberei circulaţii a forţei de muncă şi restricţiile privind libertatea de stabilire;
obstacolele în calea liberei circulaţii a capitalurilor;
- disparităţile între legislaţiile naţionale privind normele tehnice şi de
calitate;
- dispoziţii şi măsuri cu impact asupra producţiei şi repartiţiei în cadrul
economiilor naţionale membre: intervenţii în mecanismul preţurilor, măsuri de politică
fiscală, subvenţii, etc.;
- dispoziţii legislative sau de reglementare cu impact neidentificabil asupra
structurii economiei, dezvoltării şi concurenţei: contribuţii la asigurări sociale,
securitatea muncii, transparenţa şi fluiditatea pieţei, regimul publicităţii, al licitaţiilor
publice, etc.
Identificarea intervenţiilor exterioare care generează distorsiuni are la bază
două criterii: caracterul măsurării şi dimensiunea efectului transmis economiei.
Practic, se impune să delimităm intervenţiile deliberate cu acţiune asupra
condiţiilor concurenţei de rezultatele inevitabile ale sistemului existent. Intervenţiile
deliberate sunt cele care constau într-o sarcină suplimentară sau într-un avantaj specific
acordat în scopul modificării condiţiilor concurenţei. De asemenea, pentru a exista o
distorsiune, efectul trebuie să fie cifrabil şi superior anumitor valori limită. Totuşi,
utilizarea doar a criteriului disparităţii nu este funcţională deoarece unele efecte
semnificative asupra concurenţei nu sunt măsurabile. În aceste cazuri, criteriul operabil
este cel al volumului fluxurilor comerciale afectate de intervenţiile asupra liberei
circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.
Maurice Byé propune o altă schemă de analiză a disparităţilor. El consideră că
punctul de plecare trebuie să fie delimitarea disparităţilor neutre – definite ca diferenţe
între dispoziţiile administrative şi legislative care nu antrenează distorsiuni grave în
repartiţia factorilor de producţie şi nu împiedică realizarea obiectivelor sistemului
integrat. Byé include aici: disparităţi ce nu afectează condiţiile de producţie, disparităţi
auto-compensatorii, disparităţi cu efect proporţional, distorsiuni specifice decurgând din
existenţa sau corectarea unor disparităţi şi distorsiuni admisibile (fără incidenţă pe plan
internaţional, admise în interiorul ţărilor membre şi compatibile cu obiectivele
comunitare).
Odată identificate distorsiunile deliberate şi grave prin raportare la criteriile
aplicabile, se pune problema eliminării surselor generatoare pentru a permite adaptarea
progresivă a sistemului la starea apreciată ca normală şi favorabilă obiectivelor propuse.

85
La acest nivel este operabilă distincţia între distorsiunile globale şi distorsiunile
specifice. Dacă prin intervenţiile externe are loc alterarea condiţiilor de concurenţă între
economiile naţionale în ansamblul lor, distorsiunile produse sunt globale ; acestea sunt
compensate în principal prin măsuri monetare, respectiv prin armonizarea politicilor sau
adoptarea unei politici comune. Afectarea concurenţei între ramurile de activitate
determină distorsiuni specifice. Ele apar atunci când dispoziţiile legislative sau
administrative generează disparităţi între costurile reale şi nominale ale diverselor
sectoare de producţie, iar aceste diferenţe nu-şi găsesc echivalentul între ţările partenere.
Eliminarea distorsiunilor specifice poate fi realizată prin armonizarea legislaţiilor ţărilor
membre şi adoptarea unei politici a concurenţei.

1.3. Sursele distorsiunilor


Sursele distorsiunilor sunt considerate a fi: practici ale firmelor, susceptibile de a
restrânge sau elimina concurenţa; ajutoarele acordate de statele membre anumitor firme
sau producţii şi care nu-şi găsesc corespondenţa în celelalte ţări; disparităţile existente
între dispoziţiile legislative, administrative şi de reglementare ale economiilor care se
integrează; modificarea cursurilor de schimb.

a) practici ale firmelor


Într-un spaţiu în integrare, asocierea firmelor în diverse forme poate avea
consecinţe negative asupra funcţionării sistemului prin limitarea sferei de acţiune a
concurenţei şi prin modificarea fluxurilor comerciale intra-comunitare. Asocierea poate fi
supusă dreptului comunitar care să stabilească situaţiile de incompatibilitate între asocieri
şi piaţa comună.
Nu este exclusă însă posibilitatea ca unele înţelegeri sau fuziuni să vină în
sprijinul integrării prin contribuţia la ameliorarea producţiei sau distribuţiei produselor,
promovarea progresului tehnic, degajarea economiilor de dimensiune.
Politica comunitară a concurenţei adoptată în cadrul Uniunii Europene conjugă,
ca instrument al integrării pozitive, două principii fundamentale: libera concurenţă şi
neutralitatea econimică. Se are în vedere tocmai acceptarea dublei naturi a unor fenomene
economice precum fuziunile care în anumite circumstanţe pot determina rezultate mult
mai favorabile integrării decât jocul liber al forţelor pieţei. Practic, amendarea unei
înţelegeri trebuie să plece de la analiza comparativă a inconvenientelor generate de
limitarea concurenţei pe piaţa în cauză şi a contribuţiei pe care o aduce la realizarea
obiectivelor comunitare.

b) subvenţii şi ajutoare publice


Procesul de integrare economică modifică vechile echilibre realizate la nivel
naţional urmărind înlocuirea lor cu un echilibru general la nivel comunitar. Are loc un
amplu effort de adaptare, complex şi de lungă durată, la noile condiţii de concurenţă. Din
motive de securitate socială sau decurgând din inadaptarea politică la exigenţele
participării la constituirea unei noi entităţi economice, statele membre acordă acordă
ajutoare şi subvenţii care deformează concurenţa. Rezultă avantaje artificiale favorizând
reuşita economică a firmelor sau ramurilor în cauză în detrimentul concurenţilor.

86
Sprijinul statului permite realizarea unor reduceri de costuri dacă este vorba de
preţuri de cumpărare anormal de scăzute sau condiţii de creditare mai favorabile decât
cele de pe piaţă şi creşterea încasărilor. Concurenţa este distorsionată mai ales pe pieţele
unde presiunea concurenţială este puternică prin existenţa unei supra-oferte
semnificative. Orice ajutor acordat unei firme acţionând pe o piaţă caracterizată de
producţie excedentară sau unde se exercită o concurenţă efectivă din partea
producătorilor diferitelor state membre afectează schimburile între ţările membre şi
regimul concurenţial în măsura în care menţinerea respectivei firme pe piaţă
obstrucţionează extinderea concurenţilor. Însă, ca şi în cazul înţelegerilor între firme,
ajutoarele publice pot fi acceptate dacă sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Spre exemplu, în cazul integrării vest europene incompatibilitatea ajutoarelor
publice cu principiile ce stau la baza funcţionării comunităţii este stabilită prin Tratatul de
la Roma (art.92). Cu toate acestea, sunt acceptate trei derogări pentru situaţii considerate
a contribui la asigurarea echilibrului şi coeziunii economico-sociale a ansamblului
integrat. Prima dintre ele legitimează sprijinul acordat pentru dezvoltarea regiunilor
defavorizate, cu un nivel de viaţă scăzut şi rată ridicată a şomajului; efectul ar urma să fie
reducerea disparităţilor regionale şi asigurarea coeziunii sistemului comunitar. A doua
derogare ia în considerare proiectele de interes european şi cazurile în care ajutoarele
publice ar facilita remedierea unei perturbări grave a economiei respective. Sunt
considerate proiecte de interes comun programele transnaţionale susţinute concomitent de
mai multe state membre. Perturbările grave sunt apreciate de asemenea în context
comunitar prin raportare la situaţia economică existentă într-un alt stat membru. Ultima
derogare comportă tot două aspecte distincte: dezvoltarea unor regiuni şi dezvoltarea
anumitor activităţi. Delimitarea lor are la bază rolul ajutoarelor respective în diminuarea
disparităţilor regionale în interiorul unui stat membru şi, respectiv, în sprijinirea unor
activităţi de interes strategic.
Compatibilitatea cu piaţa comună este aşadar stabilită prin contribuţia efectivă la
realizarea interesului comunitar şi raportarea acesteia la efectele de distorsionare a
schimburilor intra-comunitare.

c) disparităţi legislative şi administrative


Disparităţile existente între dispoziţiile legislative, administrative sau de
reglementare ale economiilor care se integrează deformează sau limitează condiţiile de
concurenţă şi provoacă distorsiuni ce trebuiesc eliminate.
Cele mai importante disparităţi provin din suveranitatea financiară şi monetară a
ţărilor membre care intră în contradicţie cu exigenţele liberei circulaţii, în special din
diferenţele între sistemele fiscale. Politicile fiscale au un dublu efect de distorsionare în
condiţiile diferenţierii lor pe ţări sau pe activităţi: în interiorul ţării şi în exterior, asupra
schimburilor internaţionale.
Armonizarea sistemelor fiscale este din acest motiv o necesitate şi presupune un
compromis, variabil în timp, între nevoia de armonizare şi cea de păstrare a unei marje de
acţiune (joc fiscal) pentru fiecare partener. Procesul de armonizare ridică două probleme
esenţiale: alegerea celei mai bune formule de impozitare şi trecerea de la situaţia iniţială
la formula dorită.
În cazul circulaţiei mărfurilor se pot rezuma următoarele variante de impozitare
pentru a limita distorsiunile asupra concurenţei: la locul de origine cu taxă unică pe tot

87
teritoriul, pentru toate produsele; la locul de origine cu impozite unice pe tot teritoriul
dar diferite pe produse; la locul de origine cu impozit unic pe produse şi diferit între ţări
(egalitatea condiţiilor de concurenţă şi echilibrul schimburilor sunt asigurate prin cursul
de schimb); la locul de origine, cu diferenţe moderate între ţări şi produse (distorsiunile
sunt moderate şi echilibrul este asigurat prin cursul de schimb); la locul de destinaţie cu
impozite ce pot diferi între ţări şi pe produse, prin stabilirea unor frontiere fiscale.
Caracterul transparent al taxei pe valoarea adăugată face ca, indiferent de modul
de impozitare, distorsiunile concurenţei să se manifeste limitat doar în cazul vânzărilor
directe către consumatorul final. Folosirea TVA înlătură în acelaşi timp şi dificultăţile de
trecere de la un sistem de impozitare la altul, mai ales dacă diferenţele între ţări nu sunt
prea mari.

d) modificarea cursurilor de schimb


Modificarea cursurilor de schimb afectează competitivitatea reală şi generează
distorsiuni generale asupra specializării internaţionale. Devalorizarea monedei naţionale
ieftineşte exporturile şi scumpeşte importurile iar revalorizarea acţionează în sens invers
influenţând capacitatea competitivă a firmelor concurente.
În cazul Uniunii Europene, pentru ţările ce vor participa la moneda unică, se vor
elimina distorsiunile provocate de folosirea cursului de schimb ca instrument al politicii
comerciale. Pentru ţările ce nu vor participa, în perspectiva unei integrări în formula
geometriei variabile sau cea a cercurilor concentrice, distorsiunile generale vor fi limitate
printr-o disciplină monetară riguroasă.

1.4. Concluzii

Distorsiunile concurenţei provoacă apariţia unor dezechilibre fundamentale


caracterizate prin discordanţa între obiectivele generale şi ordinea de fapt. Apariţia lor
este inerentă în condiţiile unei integrări între ţări cu nivele de dezvoltare şi reglementări
legislative diferite, dacă nu se intervine prin integrare instituţională.
Funcţionarea optimă a unui spaţiu integrat prin participarea mai multor economii
este condiţionată astfel de: stabilirea unei politici a concurenţei care să asigure buna
funcţionare a mecanismelor pieţei; coordonarea şi armonizarea politicilor şi
obiectivelor; armonizarea legislaţiilor, reglementărilor, etc; adoptarea de politici
comune care să faciliteze realizarea coeziunii economico-sociale.
Chiar dacă se presupune că în momentul declanşării unui proces de integrare
economiile participante îndeplinesc condiţiile recomndate de teorie pentru o integrare net
avantajoasă, integrarea negativă se impune obligatoriu a fi corectată prin măsuri care să
evite procesele de concentrare în măsură să accentueze inegalităţile şi disparităţile
iniţiale. Adoptarea unei politici active de integrare care să completeze pe cea negativă,
automată, urmăreşte tocmai evitarea apariţiei şi amplificării dezechilibrelor precum şi
asigurarea coeziunii noului spaţiu comunitar ca principiu esenţial de funcţionare optimă.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Care este rolul concurenţei în restructurarea economică în cadrul unui proces de
integrare?
2. În ce condiţii concurenţa duce la maximizarea bunăstării?

88
3. Cum se definesc distorsiunile şi ce intervenţii exterioare produc distorsiuni într-un
proces de integrare?
4. Care sînt sursele distorsiunilor şi cum acţionează asupra condiţiilor concurenţei?
5. Care sînt condiţiile funcţionării optime a unui spaţiu integrat?
6. Studiaţi fişa de documentare 1, cu privire la politica concurenţei în UE.
Răspundeţi următoarelor întrebări:
- care sînt argumentele teoretice ale politicii concurenţei;
- care sînt prevederile Tratelor privind acţiunile incompatibile cu funcţionarea
corectă a pieţei şi poziţiile dominante ale firmelor;
- de ce acţiunile de cartelizare a producţiei şi distribuţiei provoacă distorsiuni;
- cum se explică derogările Comisiei de la regulile privind concurenţa în domeniul
cercetării – dezvoltării;
- cum poate fi determinată poziţia dominantă a unei companii;
- care este atitudinea Comisiei cu privire la ajutoarele acordate firmelor publice;
- care este procedura de control a ajutoarelor ce afecteaza concurenţa;
- ce rol are Comisia în implementarea politicii concurenţei;
- care este mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în UE?
7. Studiaţi fişa 2, privind politica industrială. Răspundeţi următoarelor întrebări:
- care sînt determinanţii conflictelor între politicile sectoriale comunitare;
- ce relaţii există între politica concurenţei, politica industrială şi politica
comercială;
- ce se înţelege prin politică industrială şi care sînt în sinteză prevederile tratatelor
privind politica industrială;
- care sînt obiectivele politicii industriale;
- cum coordonează Comisia politica industială;
- care sînt corelaţiile politicii industriale cu alte sectoare?

Unitatea de studiu 2 : LIMITE ŞI STRATEGII ÎN REALIZAREA


LIBERTĂŢII DE CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR

INTRODUCERE

Pilonul central al procesului de integrare economică este piaţa internă, definită


prin instituirea aşa numitelor libertăţi fundamentele de circulaţie: a bunurilor, a
serviciilor, a muncii şi a capitalului. Înţeleasă astfel, ea este rezultatul unui ansamblu de
mecanisme de integrare negativă (de desfiinţare a barierelor din calea liberei circulaţii) în
care concurenţa asigură un proces de specializare ce optimizează alocarea factorilor de
producţie şi generează, în timp, dezvoltarea convergentă a economiilor participante.

2.1.MOBILITATEA MUNCII ŞI CONVERGENŢA ECONOMICĂ-


MODELUL DE ANALZĂ

Mobilitatea factorilor de producţie într-un proces de integrare a pieţelor generează


efecte similare liberei circulaţii a bunurilor: o mai bună alocare a resurselor productive

89
prin specializare, dinamizarea creşterii prin concurenţă şi economii de scară, convergenţa
performanţelor economice, a remunerărilor factorilor şi a nivelurilor de dezvoltare. În
sinteză, ele pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unui model care presupune două ţări cu
dotare diferită în factor muncă şi, ca urmare, conform analizei neoclasice, cu remunerări
diferite. În figura de mai jos, A reprezintă ţara cu nivel scăzut de dezvoltare (abundentă în
factor muncă - OALAB), B ţara cu nivel ridicat de dezvoltare (cu dotare mai redusă în
factor muncă - OBLAB), iar OAOB cantitatea totală de muncă în cele două ţări în condiţii
de restricţii privind circulaţia muncii. AD şi BF reprezintă echilibrul celor două pieţe,
respectiv egalitatea între nivelul salariilor şi productivitatea marginală a muncii, pentru
diverse niveluri ale ofertei de muncă. În B, la cantitatea de muncă OBLAB, nivelul
salariului real este SB, mai ridicat decât în A, unde nivelul salariului este SA,
corespunzător cantităţii de muncă OALAB. În ipoteza elasticităţii perfecte a muncii
funcţie de salariul real, liberalizarea circulaţiei muncii determină, ca urmare a diferenţei
de remunerare, deplasarea ofertei de muncă dinspre A spre B, până la egalizarea
remunerărilor la nivelul SAB al salariului. Dacă presupunem că lucrătorii emigranţi se vor
stabili în B, venitul naţional al ţării B va creşte cu suprafaţa LALEEC, în timp ce venitul
naţional al ţării A va scădea cu suprafaţa LALEED. Pe ansamblul celor două economii,
din echilibrarea pieţei muncii la nivelul SAB al salariului real, rezultă un câştig net în
termeni de venit naţional cu suprafaţa EDCi.
Echilibrul pieţei muncii trebuie corelat şi cu echilibrul pieţei capitalurilor.
Concomitent deplasării forţei de muncă dinspre A spre B, capitalul se deplasează invers,
rezultând practic un proces de substituire între cei doi factori. Remunerarea capitalurilor
în cele două economii se egalizează, scade venitul în B şi creşte în A, corespunzător
productivităţii marginale şi a nivelului capitalului ce migrează.
Deşi restrictiv (analiză statică, elasticitate perfectă, mobilitate perfectă, termen
lung de analiză) şi extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)ii ne
permite să punem în evidenţă efectele integrării pieţelor factorilor de producţie,
obţinute prin liberalizarea circulaţiei (integrare negativă): convergenţa remunerării
factorilor (implicit, a performanţelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare),
ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului aflat în proces de integrare şi potenţarea
creşterii economice.

B
A C

SAB SB
E
G
SA SAB

D
F

OA OB
LE LAB

90
Analiza nu ia însă în considerare factori precum: mobilitatea relativ redusă a
forţei de muncă, în special a celei calificate (chiar între ţări apropiate ca nivel de
dezvoltare şi sisteme socio-culturale); conflictul potenţial de interese determinat de
fluxurile de muncă migratorii (salariaţii din B pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii
din A pierd prin plata unor salarii mai mari); rezistenţa la scădere a salariilor în B, în
măsură să inducă mai curând creşterea şomajului decât reducerea remunerării; diferenţele
tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând diferenţe de productivitate;
gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile comerciale şi cele ale factorilor,
precum şi între capital şi forţa de muncă; dezechilibrele potenţiale determinate de
procesul concentrării spaţiale a activităţilor economice (capitalul şi forţa de muncă înalt
calificată se deplasează spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).
În concluzie, conform teoriei economice, liberalizarea circulaţiei muncii într-un
proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor şi factorilor este în măsură să inducă,
în anumite condiţii, procese cumulative de creştere şi de convergenţă a performanţelor
economice. Garantarea libertăţii de circulaţie este însă doar o condiţie necesară, nu şi
suficientă. Realitatea procesului de integrare europeană confirmă mai curând aşa-numita
teorie a divergenţei, conform căreia libera circulaţie într-un proces de integrare la care
participă ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi complementaritate a specializărilor
productive (cazul UE) determină o accentuare a decalajelor în lipsa unor politici
redistributive (de integrare pozitivă). În plus, chiar dacă acceptăm că pe termen lung
rezultatul posibil ar putea fi convergenţa, piaţa europeană a muncii este caracterizată
printr-un nivel scăzut al mobilităţii profesionale şi regionale. Din acest motiv, europenii
au adoptat, în baza tratatelor, o serie largă de măsuri de integrare negativă pentru
stimularea mobilităţii intra-europene a muncii. Ea este considerată nu doar o condiţie
esenţială a funcţionării eficace a pieţei interne, ci şi un factor esenţial în realizarea
spaţiului social european ca premisă pentru dezvoltarea conceptului de cetăţean european,
stimularea solidarităţii şi a conturării sentimentului de identitate europeană.

2.2.REGLEMENTĂRI ALE TRATATELOR ŞI REALITĂŢI PRIVIND


MOBILITATEA MUNCII ÎN SPAŢIUL INTRA-EUROPEAN

Libertatea de circulaţie a muncii în spaţiul comunitar a fost stipulată în Tratatul de


la Roma, ca o componentă a pieţei interne. Conform articolului 48, libera circulaţie a
lucrătorilor urma să fie asigurată în perioada de tranziţie prin „înlăturarea oricăror
discriminări, bazate pe naţionalitate, între lucrătorii ţărilor membre, cu privire la
ocupare, remunerare şi alte condiţii de muncă”.iii În baza acestui articol, statele
membre îşi asumau obligaţia să asigure lucrătorilor dreptul de a accede la orice loc de
muncă (cu excepţia administraţiei publice), de a se deplasa liber şi de a-şi stabili
domiciliul, în acest scop, pe teritoriul oricărui stat membru, sub rezerva limitărilor
justificate de raţiuni de ordine, securitate şi sănătate publică. În plus, pentru asigurarea
condiţiilor necesare liberei circulaţii, tratatul prevede măsuri privind dreptul de stabilire
(libertatea de acces şi de prestare a unor activităţi non-salariale, precum şi de creare de
agenţii, sucursale sau filiale) şi măsuri privind libertatea de circulaţie a serviciilor (cu
caracter industrial, comercial, artizanal şi profesiuni liberale).

91
Pe plan instituţional (al reglementărilor), libera circulaţie a lucrătorilor a
reprezentat un succes. Până în 1968, toate ţările introduseseră în legislaţia muncii
egalitatea în drepturi la ocuparea unui loc de muncă şi prioritatea în faţa lucrătorilor
proveniţi din ţările terţe.iv.
Analiza fluxurilor migratorii intra-europene relevă, însă, o diminuare a migraţiei
după crearea pieţei comune. Dacă în 1959, 75% din lucrătorii imigranţi din Comunitate
proveneau din ţările membre, în 1973 ponderea acestora scăzuse la 28%. Fluxurile
migratorii intra-europene au crescut mai curând până în 1968 (la 800.000 faţă de 500.000
în 1960), scăzând apoi la 650.000 în anii ’80v. În prezent, din aproximativ 2 milioane de
imigranţi, doar 40% provin din ţările membre.
Factorii care au determinat o slabă mobilitate geografică intra-europeană a
muncii pot fi grupaţi în două mari categorii: factori generali şi factori specifici. Din
categoria factorilor generali o influenţă semnificativă au avut-o: diferenţele culturale,
barierele lingvistice, obstacole socio-psihologice (ataşamentul europenilor de sistemul
propriu de valori şi modul obişnuit de viaţă, ataşamentul de familie), diferenţele relativ
mici între salariile reale pe pieţele profesiunilor necalificate şi slab calificate, dificultăţi
legate de compatibilitatea calificărilor şi recunoaşterea diplomelor. Cât priveşte factorii
specifici procesului de integrare, cei mai importanţi sunt:
- interesul relativ scăzut al tratatelor de bază (comparativ, cel puţin, cu
cel pentru piaţa bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pieţe a muncii. Tratatul de la
Roma nu cuprinde prevederi care să stimuleze sau să determine modalităţi prin care să fie
promovată libera circulaţie a muncii. Mai apoi, nici Actul Unic, nici Tratatul de la
Maastricht nu introduc reglementări complementare, articolele privind circulaţia
lucrătorilor rămânând practic nemodificate;
- decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de piaţă de la
aplicarea principiului liberei circulaţii (ocupaţiile din sectorul public, cele ce ţin de
ordinea, securitatea şi sănătatea publică);
- menţinerea tratamentului naţional (prin controlul ţării gazdă) pe piaţa
muncii pentru lucrătorii imigranţi. Aceştia nu pot concura pe piaţa muncii prin salarii mai
scăzute, similar situaţiei de pe piaţa bunurilor, iar pe pieţele necalificate sau slab
calificate tratamentul naţional este un factor puternic inhibant pentru mobilitatea
transfrontalierăvi;
- lipsa armonizării/coordonării reglementărilor naţionale. Diferenţele
între politicile naţionale pe o piaţă internă regională supusă unui proces de integrare prin
liberalizarea circulaţiei bunurilor, serviciilor şi factorilor sunt sursă de distorsiuni,
dezechilibre şi blocaje;
- lipsa unui sistem de securitate socială minimă, cumulat cu slaba
transparenţă a pieţei muncii şi dificultăţile generale de acces la ocupaţii transfrontaliere
(non-transferabilitatea pensiilor, slaba armonizare a calificărilor, bariere lingvistice,
culturale, problema locuinţelor, etc);
- întârzierile şi limitele în recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a
calificărilor;
- diferenţele între structurile productive naţionale (ponderea
semnificativă a specializărilor inter-ramură pentru ţările slab dezvoltate din Comunitate,
ţări emitente de fluxuri migratorii);

92
- substituţia între mobilitatea muncii şi fluxurile comerciale, de servicii
şi de capital. Progresele în domeniul circulaţiei bunurilor au fost rapide, diminuând
interesul pentru circulaţia factorilor prin tendinţa de apropiere a remunerărilor factorilor;
- creşterea economică înregistrată de ţările comunitare mai puţin
dezvoltate, ducând la o ameliorare a economiilor locale şi a calităţii vieţii, în condiţiile
unui şomaj ridicat şi în ţările dezvoltate;
- prioritatea acordată de europeni coeziunii economico-sociale şi
teritoriale (începând cu 1988), având ca efect o diminuare a disparităţilor şi implicit o
creştere a atractivităţii zonelor relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele
structurale;
- crizele integrării (neo-protecţionismul, criza bugetară, criza
instituţională) din deceniul opt, cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criză
energetică, financiară). Perioadele de criză amplifică dificultăţile de acces pe pieţele
externe ale muncii, chiar şi în ţările dezvoltate (ţări de destinaţie).
Drept consecinţă, piaţa europeană a muncii este caracterizată de slabă mobilitate
geografică transfrontalieră. În ultimii 10 ani, 38% din cetăţenii UE şi-au schimbat
reşedinţa, dar numai 4,4% s-au stabilit într-un alt stat membru, mobilitatea
transfrontalieră fiind mai redusă decât cea din anii ’60. Din totalul populaţiei ea
reprezintă doar 0,3%, faţă de 0,5% în SUA. În concluzie, nu se poate vorbi despre o euro-
piaţă a muncii, similară celei pentru bunuri sau capitaluri, fluxurile migratorii trans-
frontaliere fiind reduse. În acest context, începând cu anii ’90, Comunitatea a iniţiat şi
promovat un ansamblu de acţiuni de stimulare a mobilităţii profesionale şi teritoriale, în
cadrul politicilor de ocupare şi a măsurilor de creare a Spaţiului Social European. Un rol
esenţial revine Planului de acţiune al Comisiei în domeniul competenţelor profesionale şi
al mobilităţii , adoptat în 2002.

2.3. STRATEGIA EUROPEANĂ PENTRU COMPETENŢE ŞI


MOBILITATEA MUNCII

Obiectivele comunitare în domeniul ocupării forţei de muncă fac parte integrantă


din Strategia de la Lisabona. În vederea atingerii lor, în planul promovării mobilităţii
trans-frontaliere, Comunitatea şi-a propus , pe de o parte, ameliorarea competenţelor şi,
pe de altă parte, stimularea mobilităţii regionale. Măsurile propuse vizeazăvii:
- adaptarea sistemelor de educaţie şi de formare la nevoile pieţei muncii;
- introducerea şi consolidarea unor strategii eficace de dezvoltare a
competenţelor profesionale;
- înlăturarea obstacolelor în legătură cu recunoaşterea reciprocă a
diplomelor şi asigurarea transferabilităţii calificărilor;
- dezvoltarea regiunilor mai puţin avansate;
- înlăturarea obstacolelor administrative şi juridice;
- dezvoltarea competenţelor lingvistice şi trans-culturale;
- favorizarea recunoaşterii calificărilor prin ameliorarea transparenţei
sistemelor de educaţie şi de formare;
- dezvoltarea unei politici comunitare de imigrare;
- ameliorarea informării şi transparenţei privind piaţa muncii.

93
Până în prezent, au fost înregistrate progrese semnificative în introducerea cărţii
europene a asigurărilor de sănătate, coordonarea sistemelor de securitate socială,
garantarea dreptului de circulaţie şi sejur, informarea şi transparenţa asupra cererii de
muncă, cooperarea în domeniul politicilor de imigrare. Domeniile în care au fost
înregistrate progrese lente şi asupra cărora se vor concentra eforturile în perioada
următoare sunt: recunoaşterea calificărilor profesionale; reglementarea condiţiilor de
intrare şi sejur în spaţiul comunitar a lucrătorilor din ţările terţe; definirea comună a
competenţelor în domeniul TIC; dezvoltarea capitalului uman; ameliorarea
transferabilităţii drepturilor de securitate socială. Urmărind direcţiile stabilite prin planul
de acţiune, Comunitatea speră în conturarea unei euro-pieţe a muncii capabilă să
contribuie la atingerea obiectivului strategic stabilit prin Strategia de la Lisabona:
„dezvoltarea unei economii a cunoaşterii, cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii,
capabilă să asigure o creştere economică durabilă, însoţită de o ameliorare cantitativă şi
calitativă a ocupării şi un grad ridicat de coeziune socială”.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Explicaţi care sunt efectele teoretice ale mobilităţii forţei de muncă


2. Cum a evoluat piaţa forţei de muncă în procesul formării pieţei inetrne
comunitare şi analizaţi factorii care limitează mobilitatea muncii în spaţiul
intra-european
3. Care sunt principalele orientări strategice în promovarea mobilităţii
teritoriale şi profesionale a muncii în Uniunea Europeană

Lucrare pentru studiu individual:


Analizaţi procesul negocierilor UE – România în procesul aplicării acquis-ului pieţei
interne (rapoarte de ţară, tratat de aderare)

3. Politica privind concurenţa în Uniunea Europeană –fişă


bibliografică

Fişa de documentare 1
Dumitru Miron, Comerţ, concurenţă şi politică industrială, în Integrarea economică
europeană, Ed. Economica, Bucureşti, 1999

Intreaga constructie integrativa s-a fondat pe increderea in fortele regulatorii ale


pietei, postulat pus partial in aplicare in majoritatea segmentelor integrarii. Orientarea
spre piata a Comunitatilor Europene este cel mai bine reflectata de analiza politicii
concurentiale comunitare. Dezvoltarea şi adancirea procesului de integrare a capatat noi
dimensiuni şi a dat roade numai in masura in care economiile se dezvoltau şi erau
eficiente. Politica in domeniul concurentei şi-a sporit importanta pe masura ce climatul de
afaceri depaşea cadrul ingust national şi opera pe baze ample europene. Actiunile de

94
colaborare intre companii, achizitiile şi fuziunile de firme au regresat sau au sporit in
importanta, paralel cu evolutiile ciclului economic, tendinta pe termen lung fiind cea de
concentrare a capitalurilor la un nivel care sa maximizeze avantajele derivand din piata
comuna şi apoi din piata unica. Pe masura ce se proceda la fuziuni intre companii apareau
tot mai evident avantajele economiei de scara paralel cu caştigurile derivate din utilizarea
in comun a retelelor de distributie şi a canalelor de comercializare a produselor. Chiar
daca aceste actiuni sunt benefice pentru actorii economici, in anumite circumstante ele
pot deveni nefavorabile pentru Comunitate in ansamblul sau.
Politica in domeniul concurenţei a fost o componenta importanta a Tratatului de
la Roma. Articolul 3 (f) prevede crearea unui sistem care sa ofere garanţia ca procesele
concurenţei loiale pe piaţa nu vor fi distorsionate. Regulile actuale in domeniul
concurenţei fac obiectul Art. 85-94 ale Tratatului. Aceste reglementari sunt indreptate in
egala masura înspre activitatea companiilor, dar şi a autoritaţilor guvernamentale
naţionale. Evoluţia in timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai
pronunţat mediu concurenţial in spaţiul european. O data cu lansarea Pieţei Unice Interne
multe din avantajele dinamice pot fi pierdute prin menţinerea artificiala a unor obstacole
legislative şi instituţionale in calea activitaţii companiilor sau in cazul in care se permite
abuzul de poziţiile dominante pe un segment de piaţa care afecteaza mecanismul liber al
pieţei. Daca se doreşte identificarea regulilor jocului pentru Comunitaţile Europene,
indeosebi in faza de uniune economica şi monetara, atunci raspunsul trebuie cautat in
aceasta parte a tratatelor şi a practicii commune.

l. Ratiunile unei politici in domeniul concurentei


Economiştii, in general, asociaza piaţa cu mecanismul cel mai eficace pentru
alocarea eficienta a resurselor. Intr-o piaţa perfecta, firmele vor concura una cu alta
pentru a satisface, in cele mai bune condiţii, cererea. O astfel de piaţa concurenţiala va fi
caracterizata prin presiuni "a la baisse" asupra preţurilor, pana la un nivel care sa acopere
costurile şi marjele de profit rezonabile pentru producatori şi ofertanţi. Firmele vor
falimenta sau vor fi eliminate de pe piaţa de alţi concurenţi mai adaptaţi la realitaţile
economice; unele vor incerca sa practice preţuri foarte ridicate dar vor fi nevoite sa revina
la preţuri rezonabile daca exista concurenţa. In conformitate cu acest raţionament, piaţa
este un sistem care se autoechilibreaza favorabil, atat pentru cumparatori, cat şi pentru
ofertanţi, grabind diversificarea obiceiurilor de consum şi a inclinaţiei spre inovare şi
menţinand economia la un nivel rezonabil de eficienţa. Un astfel de unghi de vedere este,
evident, unul ideal, realitaţile economice fiind de multe ori foarte diferite. Independent
de imperfecţiunile pieţei şi in pofida semnalelor acesteia, totuşi, exista motive pentru ca
firmele din anumite sectoare sa coopereze sau sa se asocieze sau ca o firma sa aiba o
poziţie dominanta pe un segment de piaţa. Stabilirea preţurilor, partajarea pieţelor sau alte
forme de comportament anticoncureţial pot aparea din dorinţa conservarii unor profituri
ridicate sau a unei stabilitaţi productive liniştitoare. Pentru marea majoritate a
economiştilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, in termeni atat de prevenire, cat şi
de sancţionare a acestui comportament a fost practicarea unor controale administrative
care sa implice o tinere sub control a abaterilor concurentiale -cu alte cuvinte se credea ca
pot fi corectate imperfectiunile pietei prin reglementari legale. Alti economişti au preferat
modalitati alternative de control, prin mentinerea unui anumit nivel al proprietatii
publice, indeosebi in sectoarele in care factorii tehnici pareau sa necesite o structura

95
relative monopolistica iar controlul autoritatilor publice era privit ca un rau necesar,
alternativa mai buna decat o pozitie de monopol necontrolabila.
Prin urmare, politica in domeniul concurentei este importanta ca mecanism de
corectare a imperfectiunilor pietei. Procedand prin punerea in practica a unei astfel de
politici se spera in plus ca se va mentine un nivel general rezonabil de eficienta
economica. Prin prelungirea rationamentului, se poate afirma ca lipsa unei astfel de
politici articulate, sau, mai rau, existenta uneia nefunctionale vor crea premise ca firmele
sa opereze neconcurential sau sa concureze neloial, generand efecte de ineficienta in
productie şi in alocarea factorilor de productie.
Problema cu privire la ce se intelege prin şi cum opereaza in practica
mecanismele anticoncurentiale, precum şi cea referitoare la ce fel de control se poate
exercita asupra acestora este foarte complexa in plan international şi chiar regional. Multe
fenomene pe care legislatiile şi practicile nationale nu le-au surprins opereaza numai
transfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practica a cartelurilor internationale in multe
sectoare indusiale. In plus, o sursa suplimentara de practice neconcurentiale o reprezinta
guvernele insele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern sau
reguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agentii economici interni sau discrimina
firmele din tarile partenere.
Aceste din urma practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare,
analizate pe larg de specialiştii in domeniul politicilor comerciale. In acest mod, separatia
intre politica in domeniul concurentei şi politicile comerciale devine greu de facut. In
contextul unei grupari intergrationiste regionale de tipul Comunitatii Europene, aceste
masuri se inscriu mai clar in cadrul politicii concurentiale. Acolo unde un guvern
incearca sa sprijine propriile firme in interiorul unei uniuni vamale, el va proceda fie la
subventionare directa sau indirecta, fie la relaxarea procedurilor de achizitii şi fuziuni. Ca
atare, o politica in domeniul concurentei la nivelul unei regiuni cuprinzand mai multe
state va fi o ecuatie cu mai multi parametri şi se va referi in egala masura la firme dar şi
la guverne. Devenind posibile surse de concurenta neloiala, statele componente ale unei
grupari regionale, pe langa analiza modului cum elaboreaza reguli de control al
practicilor neloiale, devine esentiala analiza manierei in care le pun in practica pentru toti
agentii economici care opereaza pe teritoriul lor. In literatura de profil, autoritatilor
publice li se acorda un rol aparte şi s-au elaborat modele complexe de cuantificare a
capacitatilor şi resurselor de care dispun statele pentru a pune in aplicare strategii
sanatoase şi a transmite catre companii semnale ferme in acest sens. Eficacitatea
controlului este o dimensiune importanta a oricarui gen de politica in domeniul
concurentei, atat la nivel national, cat şi comunitar.
Pentru a da substanta unei politici in domeniul concurentei este essential
mecanismul legislativ şi institutional in vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele,
responsabilitatile şi forta de a transpune in practica, precum şi credibilitatea mesajului
transmis şi informarea agentilor economici despre continutul politicii. Trebuie subliniat,
din nou, ca in timp ce aceşti factori pot actiona foarte eficient la nivel national, ei devin
foarte complecşi ca reactie in context regional, integrationist. Trebuie distins intre ceea ce
poate fi plauzibil intr- o lume ideala, care sta, de regula, la baza modelelor teoretice şi
ceea ce este posibil in lumea economica reala.
Responsabilitatile in domeniul politicii concurentiale la nivelul Uniunii
Europene sunt partajate intre organele comunitare şi autoritatile din tarile membre, dar

96
aceasta diviziune nu este foarte clar conturata. Politica in domeniul concurentei la nivelul
UE implica o monitorizare a masurilor şi o interventie in ecuatia pietei pentru asigurarea
unui nivel adecvat de competitie. In termeni economici, telul acestei interventii este
asigurarea unei eficiente alocari a resurselor. Dupa cum subliniam, ideea ca mecanismul
pietei este foarte bun in rolul de alocare a resurselor trebuie insotita de conditia existentei
unui numar mare de ofertanti şi utilizatori, pe fondul unei prompte şi corecte receptari de
catre aceştia a mesajelor pietei.
In economia moderna exista numeroase situatii cand firme de dimensiuni foarte
mari domina piata sau o anumita piata. Acest lucru nu este disfunctional daca pozitia
dominanta se bazeaza pe posibilitatea şi competitivitatea superioara in raport cu
concurentii sai. Pornind de la aceasta situatie, celelalte firme, prin intensivizare
tehnologica, minimizarea costurilor de productie, strategii ofensive e internationalizare,
retele moderne de distributie şi management performant, pot caştiga ele pozitii
dominante. Asistam, in acest caz, la o functionare corecta a regulilor pietei. Concurenta
nu este intotdeauna de origine interna, in sectoare cum ar fi industria aviatica, productia
de computere, concurenta este prioritar internationala. In acest caz penetrarea pe piata
impune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative. Spre exemplu, Airbus a fost
creat prin actiunea comuna a mai multor companii europene, cu un substantial sprijin
guvernamental, pentru a rezista sfidarii lansate de Boeing .
2. Reguli şi proceduri comunitare privind concurenţa
[...] O caracteristică distincttivă a sistemului comunitar este corelatia puternică
între legislaţia privitoare la concurenţă şi politica în domeniul concurenţei. Esenţa
politicii este cuprinsă în Art.85, care se referă la aranjamentele între firme şi alte practici
consorţiale care pot afecta comerţul sau distorsiona concurenţa, Art 86 referitor la abuzuri
derivate din poziţia dominantă şi Art.92, cu privire la ajutorul guvernamental acordat
firmelor.
Art.85 interzice acele activităţi care sunt incompatibile cu funcţionarea corectă a
pieţei, împietează asupra comerţului dintre ţările membre şi au ca efect îngrădire,
eliminarea sau distorsionarea concurenţei.
În art.86 sunt cuprinse prevederi referitoare la activitatea firmelor care abuzează
de poziţia lor dominantă pe o anumita piaţă. Este dificilă însa dovedirea şi exprimarea
pozitiei dominante şi, mai ales, semnalarea abuzarii de aceasta pozitie. Ceea ce s-a reuşit
in practica a fost stabilirea acelor practici la care o firma cu o pozitie importanta pe piata
nu trebuie sa apeleze. Aceste practici se refera la impunerea unor preturi nerezonabile sau
a unor conditii comerciale nejustificate in raport cu partenerii lor. Daca ele vor folosi
pozitia dominanta pe piata pentru a valorifica neloial aceasta stare de fapt, sau pentru a o
mentine şi accentua, se vor intreprinde impotriva lor masuri corective din partea
Comisiei, care se poate autosesiza sau din cauza unor plangeri formulate de firmele sau
grupurile de interese afectate.
Exista la nivel european o impresionanta cazuistica in ceea ce priveşte atat
practicile neloiale ale companiilor, cat şi raspunsurile organelor comunitare.
Un astfel de caz s-a referit la fabrica de bere din Belgia -"Interbrew". Comisia
Europeana a fost anuntata in aprilie l994 ca producatorul respectiv de bere trebuie sa
renunte la dreptul exclusiv de a distribui berea daneza de tip Carlsberg şi Tuborg pe piata
belgiana. Comisia a apreciat ca aranjamentul era unul de partajare a pietei care impiedica
mutatii in structura pietei. S-a sperat ca va fi conferit un real impuls concurentei in

97
diversificata piata a berii. Anuntul permitea Interbrew sa-şi mentina pozitia dominanta pe
piata nationala concomitent cu creşterea importantei producatorilor mici şi autonomi.
Ca urmare a interventiei Comisiei Executive, producatorii danezi de bere au
procedat la crearea unei noi companii de distributie sub forma unei societati mixte cu o
alta companie belgiana N.V. Haclterman S.A. ceea ce a polarizat competitia pe piata
belgiana.
De asemenea, cele mai spectaculoase cazuri de cartelizare a productiei şi
distributiei, descoperite de Comisie in urma unor actiuni de profunzime, au fost
aranjamentele din anumite sectoare ale industriei chimice europene.
Totuşi, atributiile Comisiei de a descoperi cazuri şi a le lua in analiza şi
eficacitatea masurilor luate de aceasta au dus de cele mai multe ori la efecte benefice
pentru companii care şi-au definit mai bine strategiile şi au inregistrat efecte benefice in
plan financiar. Totuşi, Comisia nu a avut acelaşi succes şi in combaterea abuzurilor
derivate din pozitia dominanta pe piata, in principal datorita sensibilitatii problemei şi a
dificultatii dovedirii prejudiciilor.
Un caz care a detinut mai multa vreme capul de afiş la finele anilor '70 a fost
actiunea declanşata impotriva multinationalei elvetiene Hoffman-LaRoche. Compania era
un producator major de vitamine. In cazul vitaminelor B2 si H detinea chiar 80% din
piata. Firma utiliza platile de fidelitate ca masura de a mentine loialitatea consumatorilor.
Aceasta insemna ca, daca utilizatorii cumparau exclusiv de la companie, ei se puteau
aştepta la preturi mult mai avantajoase. Aceste preturi de fidelitate nu erau proportionale
cu cantitatile achizitionate, ci cu mentul fata de ofertant. Aceasta practica avea ca efect
inlaturarea unor curenti care ar fi fost capabili sa ofere aceleaşi produse mult mai ieftin.
Era menita sa permita companiei sa-şi conserve poziţia dominanta pe piata.
Au mai fost şi alte, dar putine, situatii analizate de Comisie, cum ar fi cazul in
l99l, notabil pentru ca a interzis practicarea unor preţuri foarte mari şi Tetra Pak, tot din
l99l, de retinut prin amploarea operatiunii.
Comisia actioneaza mai ales la plangerile inaintate de diverse firme sau grupuri
de interese. Deşi regulile comune privind concurenta prevaleaza asupra celor nationale,
apar diferente inevitabile de interpretare, intrucat multe tari membre au legislatii
elaborate in acest segment at politicii comunitare. Sunt umeroase cazuri in care Comisia a
acordat dreptul la derogari pentru o serie de actiuni cum ar fi: aranjamente privind
distributia produselor; brevetele de inventie, actiunile de cercetare-dezvoltare şi
acordurile in domeniul transporturilor maritime sau al industriei aeronautice.
Domeniul cercetarii-dezvoltarii este unul important in care Comisia a acordat
derogari de la regulile privind concurenta. Problematica inovativa este extrem de dificil
de incadrat in regulile concurenţei reale. In pofida parerii lui Schumpeter ca monopolurile
sunt leaganul inventicii, preocupari mai recente, conform carora concurenta uneori
cultiva un comportament ingust al firmelor şi investitorilor sau ca cooperarea este
necesara pentru impulsionarea progresului tehnologic, concurenta şi competitivitatea pot
aparea ca obiective opuse.
De curand, au fost dezbateri ample asupra manierei in care cooperarea in
domeniul cercetarii poate fi mult mai avantajoasa decat stradania firmelor de a-şi atinge
singure obiectivele ştiintifice şi creative.
In contrast cu alte tipuri de aranjamente, cele in domeniul cercetarii sunt
percepute de Comisie ca promovand şi nu afectand concurenta, contribuind la lansarea

98
unor noi produse pe piata şi sporind bunastarea consumatorilor. Totodata, Comisia ia
masuri impotriva riscurilor ce pot aparea din aceste tipuri de colaborare, pastrandu-se un
echilibru intre avantajele aranjamentelor şi potentialele lor prejudicii in plan concurential.
Aceasta s-a realizat decizandu-se care forme de aranjamente intra şi care nu sub
incidenta Art. 85 şi daca unele dintre ele sunt calificate a fi derogari.
Cand s-a pus problema unor firme cu pozitie dominanta pe piaţa, s-a dovedit
dificila definirea conceptului de piata, intrucat o firma poate avea o cota de piata
importanta in interiorul Comunitaţii pentru a beneficia de avantajele economiei de scara
ca o reconditie a competitivitatii internationale. De asemenea, a suscitat largi discutii la
nivel comunitar indeosebi in cadrul Comisiei, problema dimensiunii firmelor comunitare,
a optimului care sa permita distorsionante la scara comunitara dar competitive la scara
globala.
Determinarea pozitiei dominante a unei companii nu trebuie facuta doar dupa
ponderea de piata a acesteia, ci şi dupa gradul de integrare verticala sau structura pietei.
In plus, detinerea unei pozitii dominante pe piata nu este imputabila in orice
circumstante, trebuind sa se faca dovada ca se abuzeaza de aceasta şi apar efecte
prejudiciante.
Art. 90 din Tratatul de la Roma se refera la tratamentul acordat proprietalii
publice şi industriilor esentiale. Un domeniu in care Comisia a fost foarte activa este cel
al ajutorului acordat firmelor aflate in proprietatea publica. Tratatul nu abordeaza expres
problema proprietatii publice, aceasta fiind atinsa doar tangential in sensul ca "nu se vor
prejudicia in nici un fel reglementarile din tarile membre care guverneaza sistemul
proprietatii". In principiu, aşa cum s-a consacrat şi in diferite decizii ale Curtii de Justitie,
Comunitatile Europene nu urmaresc in nici un fel daca o firma este privata sau
nationalizata. Cu toate acestea, anumite prevederi din tratat se refera totuşi la firmele
proprietate de stat indeosebi la monopolul statului, punand intreprinderile şi autoritatile
publice sub incidenta regulilor comunitare privind concurenta. Totodata, in acest
domeniu, Comisia este imputernicita sa emita directive fara a solicita aprobarea
Consiliului.
Deşi cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat s-au adoptat nişte
reglementari, in plan practic s-a facut foarte putin, ca urmare a pozitiei ferme a
autoritatilor din tarile membre.
In l990, Comisia a adoptat o directiva prin care se cerea transparenta cu privire
la raporturile financiare intre intreprinderile publice şi autoritatile guvernamentale,
utilizand abilitatea sa de a impune legislatia comunitara chiar daca un stat membru se
opune. Aceasta obliga tarile membre sa furnizeze informatii Comisiei, la cererea acesteia,
cu privire la natura, marimea şi efectele raporturilor financiare, indeosebi in sectorul
industrial. O serie de guverne au adus problema in fata Curtii Europene de Justitie care a
confirmat dreptul Comisiei de a interveni. Autoritatile guvernamentale au continuat sa fie
reticente in pozitia lor, furnizand doar informatii partiale sau raspunzand doar la anumite
solicitari. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost largita in l985 pentru a cuprinde şi
industriile esentiale, iar in l99l Comisia a propus inasprirea reglementarilor.
Activitatea Comisiei in acest sector s-a intensificat in ultimii ani, pe masura ce
informatiile cu privire la sprijinul acordat de guverne unor sectoare economice s-a
amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor intre firmele private şi cele publice. In
principiu, Comisia şi-a propus sa defineasca mai strict un modul in care autoritatile pot

99
sprijini diverse sectoare economice. Un element-cheie al acestei atitudini a fost principiul
investitorului rational, potrivit caruia orice fel de sprijin va trebui acordat pe criterii
comparabile cu cele aplicate de un investitor privat cand plaseaza capital.
Comisia şi-a intensificat preocuparile in domeniul sectorului public indeosebi in
ce priveşte activitatea firmelor de utilitate publica. Acestea sunt sectoare in mod natural
monopolizate, intrucat constituie infrastructura economiilor nationale acoperind activitati
cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de telecomunicatii, anumite
categorii de transporturi de calatori. Aceste sectoare au evoluat de la retele locale la cele
nationale deseori in proprietate exclusiv publica, avand o pronuntata dimensiune
monopolistica. O astfel de structura a fost justificata cu multe argumente şi pana de
curand acceptata indiscutabil ca normala.
Ca monopoluri "legitime", operand prioritar sau exclusiv intre granitele
nationale, aceste sectoare nu au fost o tinta preferata a politicii comunitare. Totuşi, in
ultimii ani, s-au pus bazele unei politici comunitare şi cu privire la aceste sectoare. Prin
interferenta cu alte activitati, prin inexistenta concurentei reale, aceste sectoare pot sa
duca la cultivarea non loialitatii in concurenta şi pot duce la distorsionarea pietei. De
aceea, Comisia şi-a intarit reglementarile pentru a urmari daca activitatea din aceste
sectoare este compatibila cu noile evolutii ale procesului integrationist şi cu noua etapa in
care a intrat acesta.
Preocuparile autoritatilor comunitare sunt indreptate in directia stimularii unui
mai mare grad de liberalizare in aceste sectoare şi indeosebi in cel al telecomunicatiilor.
La nivel comunitar sunt tot mai numeroae vocile care cer integrarea completa a acestor
servicii şi utilitati publice in conduita prevazuta de politica comunitara in domeniul
concurentei.
Articolul 92 statueaza modalitatile de control al ajutoarelor de orice fel care
perturba sau ameninta sa afecteze concurenta. Totuşi, aceasta categorica prohibire , din
tratate a fost nuantata printr-o serie de prevederi care permit acordarea ajutoarelor
publice, dar forta derogatorie apartine Comisiei şi nu statelor membre. Realizarea
practica urmeaza o procedura şi anume: o solicitare din partea statului membru adresata
Comisiei, anterior notificarii intentiei de a oferi o forma de sprijin unui anumit sector
economic pe care Comisia il considera eligibil; Comisia are functional un sistem de
revizuire şi o procedura prin care modifica marimea şi forma acestui ajutor sau il poate
suspenda. In practica, Comisia nu examineaza cazuri individuale, ci cadrul general pentru
diferite scheme de sprijin, lasand la latitudinea tarilor membre, subventionarea conform
cu aceste scheme cadru. In decursul timpului, Comisia a aprobat cu uşurinta scheme de
sprijin nationale, reflectand utilizarea relativ limitata a acestor mecanisme de catre tarile
membre.
Cadrul lejer cu privire la aceste probleme, pe fondul maturizarii Pietei Unice
Interne şi mai ales al indeplinirii criteriilor de convergenta, se va transforma initial in
potentiale razboaie ale subventiilor şi se va stinge de la sine ulterior sub loviturile
austeritatii bugetare.
Comisia are un rol important in implementarea politicii comunitare in domeniul
concurentei. Astfel, ea va putea solicita toate informatiile necesare din partea tarilor
membre sau a companiilor şi poate proceda la derularea unor investigatii. Se pot studia
documente, formulare sau se pot cere explicatii directe din partea managerilor firmelor.

100
Oficiali ai Comisiei, paralel cu cei din tarile membre, investigheaza activitatea
unei anumite companii presupuse a viola regulile privind concurenta. Daca se dovedeşte
ca practica neloiala a avut loc, Comisia poate explica o amenda de pana la l0% din cifra
de afaceri din anul anterior realizata de firma; adopta masuri interimare pentru a stopa
comportamentul prejudiciant.
Un exemplu de companie care a refuzat sa se supuna cerintelor Comisiei este
cel al concernului german producator de inghetata Schoeller. In mai l994, compania a
fost amenintata cu o amenda de l000 ECU pe zi daca va continua sa aplice acordul de
exclusivitate incheiat cu magazinele germane. Acest acord ingreuna accesul altor
producatori in aceleaşi magazine, fiind o bariera atat pentru producatorii germani, cat şi
pentru cei din celelalte tari membre. Practica companiei a inceput in l982 şi i s-a cerut sa
renunte la ea abia in l992. In pofida recomandarii Comisiei, Schoeller a semnat peste l4
000 de aranjamente de exclusivitate şi in l993, Compania argumenta ca a ignorat
recomandarea Comisiei bazandu-se pe faptul ca aranjamentele erau pe o perioada limitata
de nu mai mult de cinci ani.
In primii ani de functionare a Comunitatilor, eşecurile Comisiei au fost foarte
numeroase indicand lipsa mijloacelor de aplicare a legislatiei. Panoplia de instrumente
punitive s-a diversificat, numarul cazurilor nesolutionate scazand simtitor. Spre exemplu,
in l993, din 723 de cazuri examinate de Comisie, 60% au fost notificate de partile
implicate, 25% au reprezentat plangeri ale unor grupuri de interese, iar l5% cazuri initiate
direct de catre Comisie. Comisia Europeana a fost frecvent criticata pentru faptul ca
indeplineşte concomitent rolurile de investigator, judecator şi juriu in cazurile referitoare
la concurenta. Acest lucru este doar partial just, deoarece exista şi Curtea Europeana de
Justitie, care poate revizui deciziile adoptate de Comisie, putand confirma, reduce sau
anula penalitatile aplicate sau modifica orice decizie formala. Apelul se va face numai cu
privire la decizia adoptata de Comisie şi nu cu privire la investigatiile declanşate in urma
unor sesizari. Procesul de revizuire a deciziilor a fost mult perfectionat prin constituirea
in l988 a Curtii de Prima Instanta. Pozitia a fost formalizata conform Art. l68(a) din
Tratatul de la Maastricht care o pune alaturi de Curtea de Justitie, insarcinand-o, in
principal, cu cazurile derivate din implicarea politicii in domeniul concurentei. Rolul sau
a sporit, intrucat ea supune unei amanuntite analize deciziile Comisiei şi permite
mentinerea corectitudinii in procesul de reglementare a concurentei.
In pofida imbunatatirilor in maniera de aplicare a rigurozitatii in functionarea
pietei integrate sunt o serie de aspecte ce vor trebui revizuite. Astfel, se recomanda o
explicare mai amanuntita a actiunilor Comisiei şi va trebui implificata procedura de apel
la deciziile luate.

3. Mecanismul achizitiilor şi fuziunilor in UE


Infaptuirea Pietei Unice a modificat substantial natura concurentei
intracomunitare. Firmele se confrunta cu tot mai multe provocari pe pietele care le erau
rezervate pana acum, intrucat granitele devin tot mai deschise, aproape imperceptibile
economic şi comercial, iar barierele netarifare au fost in majoritatea lor inlaturate.
O reactie naturala de ajustare la o piata incomparabil mai ampla a fost creşterea
dimensiunii medii a companiilor in vederea maximizarii avantajelor economiei de scara
in materie de productie şi cercetare-dezvoltare. Aceasta tendinta a fost amplificata de
dorinta de a proteja totuşi piata interna de presiunile concurentiale provenind din celelalte

101
tari ale Uniunii Europene. In alte cazuri, sporirea dimensiunilor firmelor a fost o strategie
ofensiva pentru a obtine avantajele oferite de o piata mult mai mare. In timp ce unele
firme au putut sa-şi sporeasca dimensiunile prin propriile resurse, altele au ales calea
achizitiei altor companii cu activitati complementare sau chiar concurente.
Consolidandu-şi pozitiile pe piata interna, o serie de mari companii şi-au lansat
procesul de achizitii transfrontaliere. Pentru a-şi crea resursele necesare achizitionarii
altor firme, multe companii s-au dispensat de o serie de activitati periferice concentrandu-
se pe activitatile principale, ceea ce le-a permis sa se extinda in plan geografic.
O alta metoda de a deveni companii cu adevarat comunitare a fost fuziunea cu
alte firme din state membre.
Valoarea actiunilor de fuziuni şi achizitii a sporit substantial dupa lansarea
procesului de fundamentare a Pietei Unice. Astfel, in l989, valoarea a atins un nivel
record de 44 miliarde ECU, adica de 3,5 ori mai mult decat in l986. Dupa acea data cifra
acestor activitati a regresat putin şi ca urmare a proceselor de recesiune cu care s-a
confruntat gruparea regionala. Valul de fuziuni s-a extins continuu şi a cuprins treptat noi
tari mernbre. Daca in l986, jumatate din fuziuni erau esentialmente defensive, fiind
justificate de considerente sinergice sau de rationalitate economica şi tehnologica, in l99l
numai l6% au avut aceste motivatii, ratiunea principala devenind intarirea pozitiilor de
piata şi expansiunea.
Conditiile oferite de climatul macroeuropean au fost stimulative pentru achizitii
şi fuziuni de firme. Cei mai importanti factori au fost: imbunatatirea profitabilitatii
afacerilor; stabilitatea cursurilor de schimb şi oportunitatile oferite de Piata Unica.
Trebuie remarcat ca o tendinta similara s-a inregistrat şi in cazul SUA, ceea ce
sugereaza ca o parte din dinamica achizitiilor şi fuziunilor se inscrie intr-o tendinta
globala a impulsionarii activitatii transfrontaliere.
Unele tari s-au inscris mai dinamic in tendintele din achizitiilor, chiar mai mult
decat le permitea marimea economiilor lor. Aceasta a reflectat experienta propriilor
companii in aceste actiuni şi deschiderea pietei de capitaluri prin cotarea titlurilor
financiare emise de companii. Este relevant in acest sens exemplul Marii Britanii. Pe de
alta parte, implicarea germana in actiunile de achizitii şi fuziuni de firme a fost relativ
mai modesta. S-a inregistrat o creştere a volumului achizitiilor germane in prima parte a
anilor '90, dar indeosebi pe seama proceselor de privatizare din landurile estice. Traditiile
nationale in ce priveşte inclinatiile spre investitii arata ca alte tari membre ale C.E. sunt
putin antrenate in acest proces.
De asemenea, conditiile pentru preluari ostile au variat semnificativ de la o tara
la alta. Barierele tehnice şi structurale pentru a preintampina preluarile neloiale, cum ar fi
fost destul de bine reprezentata proprietatea publica, existenta şi functionarea unor
comitete de supervizare, precum şi posibilitatea identificarii dobanditorilor de actiuni
peste un anumit nivel, sunt premise pentru scaderea numarului de preluari ostile in
anumite state.
Toate aceste realitati şi evolutii au impus uniformizarea procedurilor la nivel
comunitar, prin introducerea in l989 a unei legislatii comunitare cu privire la fuziuni, ca o
recunoaştere a faptului ca un control al fuziunilor a devenit esential. Aceasta noua
directie a fost necesitata şi de evolutiile spre Piata Unica Interna şi liberalizarea pietelor
financiare şi de capitaluri. S-a acceptat ca procesul de reorganizare a companiilor va

102
continua, dar s-a transmis mesajul ca acesta nu va trebui sa se deruleze prin incalcarea
regulilor unei concurente loiale.
S-a constatat ca, pe de o parte, legislatiile nationale nu vor mai putea reglementa
activitatea unor firme şi monopoluri paneuropene, iar Art. 85 si 86 din Tratatul de la
Roma nu erau adecvate pentru a reglementa acest proces.
Au fost necesari peste l7 ani de negocieri pentru a se elabora un Regulament
comunitar cu privire la fuziuni şi a se decide ce abilitati in domeniu vor fi acordate
Comisiei Executive. O problema delicata s-a dovedit cea cu privire la tipul de fuziuni ce
puteau fi plasate sub control comunitar, paralel cu partajarea responsabilitatilor intre
autoritatile nationale şi cele comunitare.
Unele reglementari trebuiau sa arbitreze intre tranzactiile care, dupa unele
reglementari nationale, erau permise, dar dupa cele comunitare, nu sau invers. Problema
se rezolva in sensul ca legislatia comunitara se va limita prioritar la noile operatiuni de
fuziune. Aceasta solutie a fost o victorie a Germaniei şi a Marii Britanii, doua tari cu
legislatii nationale in domeniu foarte elaborate.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat in vigoare in ( septembrie
l990 şi se aplica asupra tranzactiilor care ar putea afecta competitia loiala.
Se stabileşte ca o fuziune va trebui notificata Comisiei Europene in urmatoarele
situatii: " cifra de afaceri rezultata din combinarea firmelor depaşeşte 5 miliarde ECU
cifra de afaceri realizata pe piata europeana de fiecare din parteneri a fost de peste 250
milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifra de afaceri pentru fiecare din
semnatarii unui aranjament de fuziune are menirea de a exclude de la analiza tranzactiile
marunte in care o mare companie se asociaza cu unele foarte mici.
Fuziunile care se incadreaza in criteriile comunitare vor trebui notificate
Comisiei şi vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz in parte este examinat
individual din punctul de vedere al probabilitatii distorsionarii concurentei. Procedura are
o dimensiune temporala destul de riguroasa. Astfel, dupa notificare, Comisia trebuie sa
adopte o decizie in maximum o luna. Inainte de intrarea in vigoare a Regulamentului,
Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an. Din 58 de cazuri aflate pe rol in
l993, 50 au fost considerate f'ara probleme, 4 s-au aflat in afara criteriilor prevazute de
Regulament, iar 4 au fost permise sa se desfaşoare, dar la 3 dintre ele s-au operat o serie
de modificari. Ratiunile unor praguri foarte inalte de la care fuziunile fac obiectul
validarii de catre organele comunitare s-au cantonat in ideea ca nu ar fi rezonabil ca
Uniunea Europeana sa se implice in monitorizarea unui mare numar de operatiuni de
fuziune de dimensiuni reduse. In aceste cazuri, cand apar probleme ce impieteaza asupra
concurentei loiale, ele vor putea face obiectul examinarii de catre Comisie in
conformitate cu Art. 85 şi 86 din Tratat.
Esenta concentrarii a fost sa se ia in considerare: nevoia de a mentine şi
dezvolta o concurenta reala, cu luarea in considerare a structurii pietelor implicate şi
existenta concurentei prezente şi viitoare; conditiile de piata ale celor avuti in vedere,
paralel cu forta lor economica şi financiara, perspectivele de evolutie ca mari ofertanti şi
cele de acces la piete. Cerinta este ca organele comunitare sa fie informate nu mai tarziu
de o saptamana de la inaintarea intentiei de incheiere a unui acord, de la anuntarea unei
oferte sau de la achizitionarea pachetului de control la o companie. O data ce decizia de
fuziune este luata, afacerea este suspendata temporar şi se urmeaza procedura:

103
O fuziune poate fi interzisa daca ea creeaza sau acutizeaza o pozitie dominanta
pe piata, lucru care va impieta asupra concurentei la nivel comunitar sau intr-o zona
importanta a acesteia.
In cazul Nestle/ Perrier, analizat in iulie l992 şi finalizat cu decizia de
neaprobare a fuziunii, interpretarea pozitiei dominante conform prevederilor
regulamentului a fost extinsa pentru a cuprinde structuri in care nu numai o singura firma
domina piata, ci un grup de firme care impreuna au o pozitie dominanta şi acel oligopol
este probabil sa actioneze intr-o maniera concertata.
Un alt caz analizat a fost cel al preconizatei fuziuni in Marea Britanie -
Turmae/Steetley. In acest caz s-a apreciat ca fuziunea produce efecte numai in aceasta
tara, pentru ca, costul de transport al materialelor de constructii face ca aceasta sa fie o
piata distincta.
Doar aproximativ l0% din cazuri ajung in pozitia in care sunt investigate de
Comisie in detaliu. Orice decizie adoptata in conformitate cu criteriile comunitare are o
mare doza de subiectivism, iar punerea ei in aplicare depinde de ceea ce a avut in vedere
Comisia in acel moment.
Un caz notabil prin amploarea şi implicatiile sale a fost cel al ofertei facute de
Aerospatiale din Franta şi Alenia din ltalia producatorului canadian de aeronave De
Havilland. Decizia Comisiei a fost negativa, dar a cauzat numeroase controverse chiar in
interiorul Comisiei, intrucat s-a considerat ca doctrina pietei libere a repurtat o victorie
nefireasca impotriva realitatilor comerciale. Numarul mic de cazuri face relativ uşor de
gestionat procesul.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit de
lumea de afaceri europeana.

104
Centrul pentru Cercetari de Politica Economica, examinand impactul acestuia
pe coordonatele firmelor implicate in actiuni de fuziune şi a legislatiei la indemana
companiilor in astfel de cazuri, a stabilit ca firmele erau impresionate de rapiditatea şi
flexibilitatea cu care s-a aplicat Regulamentul; nu s-au semnalat cazuri in care fuziunile
au fost stop ate doar din ratiuni procedurale; au existat unele semnale ca firmele au luat in
considerare apriori criteriile legislative pentru a se adapta la cerintele comunitare;
Comisia Europeana a actionat doar in directia imbunatatirii climatului de afaceri.
Se aud tot mai multe voci care cer coborarea pragului exigentelor criteriale
comunitare pentru a intra sub incidenta lor mai multe cazuri, criteriile fiind evizuite
periodic. Se estimeaza insa ca, spre exemplu, doar coborarea limitei valorice a cifrei de
afaceri realizate in Comunitate de la 250 milioane ECU la lOO milioane ECU va duce la
dublarea cazurilor analizate de Comisie şi va transfera spre analiza comunitara multe
fuziuni care au inca doar un interes national.
Si la nivelul Comisiei apar divergente de pareri şi se ajunge greu la un
compromis intrucat optica cu privire la fuziuni este foarte diferita de la o tara la alta
reflectand filozofii diferite cu privire la rolul concurentei şi la politicile industriale. Spre
exemplu, politica franceza in domeniul concurentei permite fuziunile şi daca unele efecte
anticoncurentiale generate sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii la
costuri, amplificarea inovarii tehnologice. Pe de alta parte, guvernele britanic şi german
apreciaza ca Comisia poate sa fie tentata sa utilizeze o strategie eficace de aparare ca
modalitate de a crea "campioni europeni", apti sa concureze cu marile companii japoneze
şi americane.
Cursa spre punerea in aplicare a unei politici comunitare functionale in
domeniul concurentei a avut mai multe etape şi tot atatea obstacole. Pe masura ce a fost
mai bine structurata legislativ şi institutional, a fost intensivizata in aplicare şi mai clara
in deziderate, aceasta politica a creat tot mai multe controverse. Doua dintre aspectele
aflate in dezbatere care circumscriu functionarea sa au devenit prevalente in ultima
vreme.
Primul priveşte obiectivele acestei politici, indeosebi rolul pe care promovarea
concurentei poate juca in asigurarea unei competitivitati externe. Al doilea aspect priveşte
optima partajare a responsabilităţilor în domeniul politicii concurentiale intre tarile
membre şi Uniunea Europeană
Este în general acceptat că politica concurenţială comunitară este necesară
pentru asigurarea maximizarii caştigurilor rezultate din integrarea europeana, dar este
destul de neclar inca daca stimularea concurentei intracomunitare este cel mai bun mijloc
de a provoca sporirea fortei competite a Europei la scara economiei globale.
Pe masura ce politica in domeniul concurentei a capatat un tot mai pronuntat ;
caracter declarativ, relatiile intre organele comunitare şi tarile membre au devenit tot mai
tensionate. Politicile ferme din ultima vreme de combatere a ajutorului public şi a
achizitiilor publice au intampinat o serioasa opozitie din partea statelor membre. Sunt tot
mai numeroase luarile de pozitie cu privire la cea mai adecvata diviziune a jurisdictiei in
materie de politica concurentiala.
Pe masura ce lumea afacerilor se globalizeaza şi pietele devin retele ce se extind
dincolo de granitele Uniunii Europene, comportamentul firmelor şi al autoritatilor terte
poate afecta directiile de evolutie a afacerilor la nivel comunitar devenind o problema de
luat in considerare.

105
i
Este posibilă şi situaţia în care liberalizarea circulaţiei determină o migraţie de frontieră, lucrătorii din A cheltuindu-şi veniturile
obţinute nu în B ci în A. În acest caz, venitul naţional al ţării B ar creşte doar cu suprafaţa CEG, dar ar creşte şi venitul ţării A cu
suprafaţa DEG.
ii
Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37.
iii
xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, 1992, pg.36.
iv
În practică, însă, s-au menţinut importante discriminări, mai ales acolo unde dreptul comunitar nu era foarte clar şi a permis
generarea unei jurisprudenţe care exclude din libera circulaţie unele segmente de piaţă (a se vedea afacerea Walrave sau Dona C.
Montero).
v
Janovic N. Miroslav, European economic integration, London and New York, 1997, pg.337.
vi
Pelkmans J., Integrare europeană. Metode şi Analiză economică, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, pg. 166.
vii
xxx, Commission des Communautés Européennes, Communication sur le Plan d’action en matiére de competences et de mobilité,
Bruxelles, 2002.

106
Modul 4

Coeziunea economico-socială,
principiu de integrare în Uniunea Europeană

Am văzut în modulul 1 că, prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii


Economice Europene, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe
comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, „să promoveze
dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o
expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de
viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre” (art.2)1. Analiza tratatului relevă faptul
că iniţiatorii acestuia sperau ca libertatea de circulaţie a bunurilor şi a factorilor să
asigure automat, prin concurenţă, specializare, investiţii directe şi prin diminuarea
distorsiunilor, convergenţa reală necesară funcţionării eficiente a pieţei interne. Este de
înţeles, dacă avem în vedere că disparităţile existente între ţările semnatare, la acea
dată, erau suficient de reduse pentru ca mecanismele declanşate prin liberalizarea
pieţelor să nu genereze riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate.
Procesul de integrare europeană nu a confirmat, însă, teoria convergenţei. Pe
perioade destul de lungi, decalajele de dezvoltare s-au accentuat, cu riscuri pentru
evoluţia procesului de integrare în ansamblul său. Drept consecinţă, în contextul
pregătirii pentru trecerea la moneda unică şi a crizelor integrării ce au caracterizat
deceniul nouă, europenii au adaptat strategia de integrare la o nouă concepţie – cea a
divergenţei. Concret, o astfel de orientare a însemnat acceptarea ideii că, fie
convergenţa nu se asigură prin mecanismele pieţei libere (aşa numitul eşec al pieţei), fie
procesul este prea lent şi riscă să pună în discuţie avantajele şi obiectivele proiectului
european. În planul integrării pozitive, opţiunea pentru intervenţie s-a concretizat în
principal în adoptarea politicii de coeziune.
Coeziunea economico – socială urma să devină însă un obiectiv al tuturor
politicilor, fie naţionale, fie comunitare, în măsura în care, prin tratatul de la Maastricht
(art. 2), iar mai recent în baza art. 3 al proiectului de Constituţie, Uniunea promovează
coeziunea economică, socială şi teritorială între ţările membre ca obiectiv fundamental.
Prin urmare, se poate aprecia că, în prezent, coeziunea constituie un principiu de
integrare. El devine cu atât mai important cu cât, prin extinderea UE spre Europa
Centrală şi de Est, disparităţile se vor dubla, antrenând importante riscuri de
dezintegrare.

Prezentul modul cuprinde o singură unitate de curs; în prima parte este


prezentată evoluţia proceselor de convergenţă şi de divergenţă în procesul integrării
europene, iar în partea a doua modul în care politicile comunitare, altele decât politica
regională (structurală sau de coeziune) participă la susţinerea procesului de convergenţă
reală. Sunt reţinute, cu titlu de exemplu: politica privind concurenţa, politica socială şi
politica agricolă. Politica regională va fi prezentată în capitol distinct. (semestrul II la
programul de Master in Studii Europene

1
xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, p.9.

107
Unitatea de curs necesită 4 ore de studiu individual

1. Convergenţă şi divergenţă - realităţi europene


Fundamentarea construcţiei europene pe pilonul central al pieţei interne îşi
găseşte justificarea în avantajele liberului schimb pe o piaţă de mari dimensiuni.
Libertatea de circulaţie a bunurilor, a serviciilor şi a factorilor de producţie determină o
mai bună alocare a resurselor productive prin specializare, dinamizarea creşterii prin
concurenţă şi economii de scară, convergenţa performanţelor economice, a remunerării
factorilor şi, drept consecinţă, a nivelurilor de dezvoltare. Astfel, chiar dacă la procesul
de integrare participă ţări diferite din punct de vedere al eficienţei şi al capacităţii de a
participa la jocul concurenţei, liberalizarea pieţelor poate să conducă în timp spre un nivel
al disparităţilor intra-comunitare tolerabile economic, social şi politic. Este teoria
convergenţei, conformă concepţiei liberale care a stat la baza elaborării Tratatului Pieţei
Comune şi a aplicării metodei neo-funcţionaliste de integrare pozitivă2.

În sinteză, impactul pieţei interne asupra decalajelor de dezvoltare într-un proces


de integrare regională poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unui model care presupune
două ţări cu dotare diferită în factori de producţie şi, ca urmare, conform analizei
neoclasice, cu remunerări diferite, model prezentat în modulul 3. (a se revedea)
Deşi restrictiv (analiză statică, elasticitate perfectă, mobilitate perfectă, termen lung
de analiză) şi extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)3 ne permite
să punem în evidenţă efectele integrării pieţelor, obţinute prin liberalizarea circulaţiei
(integrare negativă): convergenţa remunerării factorilor (implicit, a performanţelor
economice şi a nivelurilor de dezvoltare), ameliorarea veniturilor în ansamblul
sistemului aflat în proces de integrare şi potenţarea creşterii economice. Realitatea
europeană confirmă un proces de convergenţă reală, dar foarte lent. Ecartul tip de venit
pe cap de locuitor între regiuni s-a redus până în 1980 cu 2% anual (pentru diminuarea
doar cu 50% a decalajelor ar fi fost nevoie, în acest ritm, de 35 de ani), după care ritmul
convergenţei a încetinit. Între 1980-88, rata anuală de convergenţă a fost de 0,5%,
încetinirea fiind pusă în principal pe seama creşterii economice reduse şi a instabilităţii
macroeconomice. După reforma structurală din 1989, confirmând preocuparea
europenilor pentru coeziune economico-socială în spaţiul intra-comunitar, s-a înregistrat
o ameliorare a convergenţei, într-un ritm anual de 0,7% între 1988-94 şi de 0,9% între
1994-2001. În cele trei ţări membre relativ sărace ale UE (Grecia, Portugalia, Spania),
PIB/loc a crescut de la 68% faţă de media comunitară în 1988 la 79% în 1999, iar între
1994-2001, creşterea anuală PIB/loc a depăşit cu 1% media comunitară. De asemenea, a
avut loc un proces de convergenţă regională, în special pentru regiunile de Obiectiv 1 (cu
un PIB/loc < 75% din media comunitară). Între 1994-2001, PIB/loc în aceste regiuni a
crescut cu 3% în termeni reali, faţă de o medie de aproximativ 2%. Dacă luăm în calcul
cele mai sărace 10 regiuni ale Uniunii, PIB/loc în a crescut de la 41% din media UE la
50% între 1986-1996. În acelaşi timp însă, disparităţile regionale intra-naţionale s-au

2
Integrarea negativă defineşte ansamblul acţiunilor de desfiinţare a tuturor obstacolelor din calea liberei
circulaţii a bunurilor, a serviciilor şi a factorilor între statele membre (optim de rang II). Ameliorarea prin
intervenţii publice a funcţionării pieţei în scopul asigurării macrostabilităţii şi a realizării obiectivelor
comune este denumită integrare pozitivă.
3
Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37

108
accentuat, ecartul tip de venit pe locuitor al disparităţilor regionale pe ansamblul Uniunii
crescând de la 26,7% în 1988 la 28,3% în 1998. Spre exemplu, în aceeaşi perioadă,
ecartul a trecut de la 24,5% la 25,7% în Belgia, de la 21,2% la 28,3% Regatul Unit, de la
6,1% la 10,2% în Grecia, de la 10,7% la 17,1% în Spania.
Într-un astfel de context, specialiştii au început să vorbească tot mai mult despre
un model al sincronizării proceselor de convergenţă şi de divergenţă în procesul
integrării. În timp ce disparităţile între ţările membre se diminuează, cele inter-regionale
au tendinţa de a se accentua, mai ales prin creşterea decalajelor regionale în interiorul
ţărilor membre. Fenomenele de divergenţă sunt explicate, în general, prin: participarea
la procesul de integrare a unor ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi
complementarităţi inter-ramură, generând costuri ridicate de ajustare structurală pentru
regiunile sărace; randamentele crescătoare, prin concentrarea capitalurilor în regiunile
competitive, unde costurile de tranzacţie sunt relativ reduse, costul accesului la
tehnologie scăzut iar nivelul capitalului uman ridicat (externalităţile pozitive ce rezultă în
aglomerări); diferenţele tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând
diferenţe de productivitate; gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile
comerciale şi cele ale factorilor, ca urmare a liberei circulaţii şi a costurilor de tranzacţie
inter-regionale scăzute; mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă, în special a celei
calificate (chiar între ţări apropiate ca nivel de dezvoltare şi sisteme socio-culturale).
După Jacques Pelkmans, două motive sunt esenţiale în simultaneitatea fenomenelor de
convergenţă şi de divergenţă: fenomenele aglomerărilor de tip Myrdal (externalităţile
pozitive tehnologice, informaţionale sau tehnologice de care pot beneficia firmele în
aglomerări) şi migraţia factorilor complementari (care determină extinderea
aglomerărilor şi declinul periferiilor)4. După cum acestea sunt mai mult de natură
regională, în orice caz, intra-naţională, convergenţa între economiile naţionale este
posibilă conform teoriilor clasice, dar în interiorul ţărilor disparităţile pot creşte.

În pofida unui proces general de convergenţă înregistrat mai ales în a doua


jumătate a anilor ’90, Uniunea Europeană este caracterizată de importante
disparităţi economice, sociale şi teritoriale:
9 în Grecia şi Portugalia, PIB/loc reprezintă doar 70% din media
comunitară, iar în Grecia şi Spania, rata de ocupare este cu 6-8% mai mică decât media
în Uniune;
9 raportul PIB/loc între cele mai prospere regiuni (dacă se ia în calcul
10%din populaţia UE) şi cele mai puţin prospere este de 2,6;
9 rata şomajului este de 8 ori mai mare pentru 10% din populaţia din zonele
cele mai afectate faţă de 10% din populaţia din zonele cele mai prospere (23% faţă de
3%);
9 doar 1,7% din suprafaţa UE produce 47% din PIB-ul comunitar, iar
productivitatea urbană din zonele centrale este 2,4 ori mai mare faţă de cea din zonele
periferice.
În modulul 2 au fost explicate pe larg efectele disparităţilor asupra unui proces
de integrare: afectarea creşterii, costuri sociale şi economice ridicate în regiunile relativ
sărace, risc de inflaţie, dumping social, delocalizări ale producţiei, concurenţa fiscală,

4
Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi Analiză Economică, Institutul European din România,
Bucureşti, 2003. pp.300-303;

109
etc. În condiţiile în care procesele de convergenţă nu au rezultat din simpla deschidere a
pieţelor în măsura necesară funcţionării echilibrate a pieţei interne şi a atingerii
obiectivelor fixate prin tratate, Comunitatea a adoptat un ansamblu de măsuri de integrare
pozitivă (prin politici, reglementări) care au dus treptat la o subordonare a politicilor
europene obiectivului de coeziune ca principiu cheie al integrării ţărilor membre.

2. Coeziune prin integrare pozitivă


Liberalizarea circulaţiei într-un proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor
şi factorilor poate să inducă procese cumulative de creştere şi de convergenţă a
performanţelor economice, dar crearea cadrului pentru garantarea libertăţii de circulaţie
este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă. Am văzut că realitatea procesului de
integrare europeană confirmă mai curând aşa-numita teorie a divergenţei la nivel
regional. Conform acesteia, libera circulaţie într-un proces de integrare la care participă
ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi complementaritate inter-ramură a specializărilor
productive determină o accentuare a decalajelor în lipsa unor politici redistributive. În
plus, chiar dacă acceptăm că pe termen lung rezultatul posibil ar putea fi convergenţa (a
se vedea mai sus), ritmul accelerat al integrării şi cumularea proceselor de adâncire cu
cele de extindere pe fondul manifestării disparităţilor ce caracterizează spaţiul european,
generează pe termen scurt importante riscuri de dezintegrare care pot întârzia realizarea
obiectivelor generale ale integrării sau chiar pot pune în pericol însuşi procesul de
integrare. Din acest motiv, europenii au adoptat, în baza tratatelor, o serie largă de
măsuri de integrare pozitivă pentru stimularea mobilităţii factorilor şi
redistribuirea avantajelor integrării în favoarea regiunilor slab dezvoltate. Politica
prin care Uniunea urmăreşte diminuarea decalajelor de dezvoltare, numită politică de
coeziune, a prins contur clar la sfârşitul deceniului 9, iar coeziunea devenit un obiectiv
fundamental al integrării prin Tratatul de la Maastricht.
Conform art.2 al tratatului, Comunitatea îşi propune „să promoveze o dezvoltare
armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate, […] un grad
înalt de convergenţă a performanţelor economice, […] coeziunea economică şi socială şi
solidaritatea între statele membre”. Ea urmăreşte, în special, „reducerea diferenţelor
dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor
defavorizate, inclusiv a zonelor rurale” (art. 130 A). Instituţionalizarea coeziunii ca
principiu de integrare s-a realizat însă prin art. 130 B. Tratatul prevede că „statele
membre îşi conduc politica economică şi o coordonează astfel încât să atingă şi
obiectivele prevăzute în articolul 130 A. Formularea şi implementarea politicilor şi
acţiunilor Comunităţii, precum şi realizarea pieţei interne ţin cont de obiectivele
prevăzute în articolul 130 A şi contribuie la îndeplinirea lor ”. Se poate constata cu
uşurinţă că, teoretic, strategia de integrare se subordonează obiectivului coeziunii.
Forţa acestuia se explică prin riscurile pe care disparităţile regionale le prezintă pentru
realizarea uniunii monetare şi, în perspectivă, a uniunii politice.
Pentru a răspunde obiectivelor tratatului privind coeziunea, Comunitatea a
dezvoltat şi aplicat un ansamblu larg, extrem de elaborat (sofisticat), de măsuri de
integrare, rolul central revenind fondurilor structurale. Dar, eficienţa relativ scăzută a
politicii structurale, a orientat strategia Comisiei către compatibilizarea politicilor
comunitare cu obiectivul coeziunii. În prezent, în elaborarea şi aplicarea politicilor
comunitare, integrarea dimensiunii regionale reprezintă o condiţie „sine qua non”, alături

110
de cea a dezvoltării durabile. O astfel de abordare a strategiei de integrare pozitivă ne
permite să apreciem că diminuarea disparităţilor a devenit un obiectiv orizontal, un
principiu de integrare a Uniunii Europene.

3. Contribuţia politicilor comunitare la realizarea coeziunii economico-sociale


Creşterea preocupărilor pentru „subordonarea” politicilor comunitare şi
naţionale obiectivului de convergenţă reală a ţărilor şi regiunilor ţărilor membre îşi
găseşte argumentarea nu doar în nivelul scăzut de eficienţă a politicii structurale ci şi în
lipsa de complementaritate între aceasta şi alte politici atât la nivel comunitar, cât şi la
nivel naţional. Spre exemplu, politica agricolă comună (PAC), prin sistemul preţurilor
de intervenţie, accentuează dezechilibrele structurale şi regionale. Studiile asupra
economiilor europene demonstrează că beneficiile PAC s-au distribuit mai curând la
nivelul exploataţiilor înalt productive, din regiuni prospere. Politica de mediu impune o
serie de constrângeri care sunt greu suportate de către ţările slab dezvoltate, limitând
posibilitatea acestora de acces la o serie de finanţări şi antrenând cheltuieli importante
pentru respectarea exigenţelor de mediu. În termeni de competitivitate şi creştere rezultă
pierderi pe termen scurt şi mediu care accentuează decalajele. Regulile pieţei interne
impun eliminarea discriminărilor pe pieţele publice. Firmele mai slab competitive din
ţările/regiunile slab dezvoltate nu pot face faţă concurenţei pe o piaţă extinsă şi regula
acţionează, evident, în ”favoarea” marilor întreprinderi din zonele dezvoltate. Dacă, din
perspectiva integrării conform principiului ”unei economii de piaţă deschise, în care
concurenţa este liberă” o astfel de situaţie este conformă pieţei unice, din perspectiva
principiului convergenţei, ea contribuie la accentuarea disparităţilor, atât prin efecte
directe (asupra cererii, a veniturilor, a ocupării), cât şi prin efecte induse (demultiplicarea
veniturilor, a cheltuielilor potenţiale).
De asemenea, impactul politicii regionale comunitare asupra convergenţei este
influenţat în mare măsură şi de efectele politicilor regionale ale statelor membre. Statele
membre pot să susţină prin subvenţii activităţi diverse la nivel regional, cu respectarea
art. 92 şi 93 ale Tratatului. În practică, precizările de tratat au dus la dezvoltarea unor
ample politici regionale în toate ţările. Dar, eficacitatea lor este mai mare în ţările bogate,
accentuând astfel disparităţile între economiile ţărilor membre şi diminuând impactul
politicii regionale comunitare asupra convergenţei. Ţările sărace nu dispun de sursele de
finanţare necesare aplicării unei politici regionale naţionale de anvergură. Gravitatea vine
din faptul că slaba competitivitate a economiilor lor generează costuri economice şi
sociale ridicate prin participarea la piaţa internă, iar efectele benefice sunt reduse, mai
ales în regiunile periferice. Disparităţile se accentuează şi antrenează dezechilibre cu
impact negativ asupra nivelului de viaţă şi asupra procesului de integrare în ansamblul
său.
Rezultă din cele de mai sus, că politica de coeziune trebuie elaborată şi aplicată
în aşa fel încât să asigure coerenţa acţiunilor la nivelul tuturor politicilor comunitare şi
naţionale şi să permită compensarea efectelor negative asupra convergenţei determinate
de constrângerile participării la piaţa unică şi la uniunea monetară.
Cele mai importante politici comunitare cu posibil impact asupra coeziunii
sunt: politica socială, politica privind concurenţa, politica agricolă, politica
transporturilor, politica energiei, politica de întreprindere, politica de mediu, piaţa
internă şi uniunea monetară. Pentru exemplificare, ne oprim atenţia în continuare asupra

111
a două politici orizontale (a concurenţei şi socială) şi asupra unei politici sectoriale (cea
agricolă), prezentate ca studii de caz.

3.1. Politica privind concurenţa


Unul dintre cele mai importante instrumente de orientare structurală şi geografică
activităţilor economice îl constituie ajutoarele publice. Dar, pentru a elimina
distorsiunile privind concurenţa, art. 92 al Tratatului Uniunii Economice (TUE) prevede
că „sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de state sau cele acordate
sub orice formă prin intermediul resurselor statului care distorsionează sau ameninţă cu
distorsionarea concurenţei prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţii, în
măsura în care afectează schimburile comerciale între statele membre”. Tratatul
integrează însă obiectivul coeziunii prin excepţiile de la art. 92. Conform acestuia,
sunt compatibile cu piaţa comună:
9 „ajutoarele destinate dezvoltării economice ajutoarelor cu un nivel de trai
anormal de scăzut sau caracterizate de un nivel grav al şomajului” (paragraf 3, pct. a) şi
9 „ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a
anumitor regiuni economice, dacă nu alterează condiţiile schimburilor comerciale într-o
măsură contrară interesului comun” (paragraf 3, pct. c).
Comparând cu zonarea politicii structurale regionale, se constată că regiunile de
tip „a” sunt regiunile NUTS II (cu un PIB/loc mai mic de 75% din media comunitară),
respectiv regiunile de obiectiv 1, iar regiunile de tip „c” sunt în general regiuni NUTS III,
(regiuni de obiectiv 2) şi acoperă maxim 50% din populaţia neacoperită de regiunile tip
a. Rezultă, prin urmare, că politica privind concurenţa are dimensiune regională şi
compatibilitatea celor două politici se asigură prin coerenţa sistemelor zonale.
Pentru a ameliora contribuţia acestei politici la realizarea coeziunii în condiţiile
limitării distorsiunilor pe care le produc întotdeauna ajutoarele publice, procedura
comunitară presupune:
9 concentrarea regională, cu tendinţă de reducere (57,6% din ajutoarele
publice se acordă pentru regiunile de tip „a” şi „c”, faţă de aproximativ 50% în anii ’90-
’92); regiunile eligibile sunt aprobate de către Comisie, la propunerea statelor,
urmărindu-se asigurarea echilibrului între importanţa distorsiunilor şi avantajele în planul
dezvoltării regionale;
9 plafonarea comunitară a ajutoarelor, cu tendinţă de reducere (46,7%
din populaţia comunitară în 1999, faţă de 42,7% în 2001); nivelul global al ajutoarelor
publice este mai ridicat decât în 1996-1998, dar în scădere (226€/loc în 99/01, 251€/loc în
97/99, 147€/loc în 96/97);
9 plafonarea naţională (ca procent din populaţie), în funcţie de situaţia
socio-economică relativă a regiunilor (Portugalia, Grecia şi Irlanda sunt acoperite în
totalitate, Spania în proporţie de 76%, Danemarca, Suedia şi Olanda în proporţie de 20%;
majoritatea ţărilor membre au rate de acoperire cuprinse între 35% şi 49%);
9 plafonarea intensităţii ajutoarelor pe întreprindere.
De asemenea, nivelul ajutoarelor este diferenţiat pe tipuri de regiuni, în funcţie de
dificultăţile de restructurare pe care le întâmpină acestea şi de gravitatea şomajului.
Dar, impactul politicii concurenţei asupra coeziunii rămâne limitat. Dincolo
de tendinţa generală de diminuare a ajutoarelor publice (din dorinţa diminuării
distorsiunilor în funcţionarea pieţei interne), nivelul ajutoarelor este mai scăzut în ţările

112
mai sărace ale Uniunii. Acestea au o capacitate relativ redusă de a utiliza plafoanele
comunitare (40% în Spania, Irlanda, faţă de 60-70% în Belgia, Germania). Între statele
membre se menţin disparităţi importante în ce priveşte ajutoarele publice (3:1), în
defavoarea obiectivului coeziunii: ţările de coeziune (11% din PIB) reprezintă 10% din
ajutoarele pentru industrie (2001), în timp ce Germania, Franţa, Regatul Unit şi Italia
(72% din PIB) reprezintă 76% din totalul ajutoarelor publice; ajutorul pe locuitor în
regiunile din ţările de coeziune este de 6-30% din cel acordat în Italia.
Din cele de mai sus, rezultă că politica privind concurenţa este elaborată şi
aplicată pentru a veni în sprijinul politicii de coeziune. Realitatea relevă însă o serie de
limite ce pot fi depăşite prin:
9 accentuarea dimensiunii regionale, pentru limitarea teritorială a
distorsiunilor şi susţinerea efortului de dezvoltare a regiunilor sărace şi de adaptare a
acestora la evoluţiile comunitare;
9 ameliorarea coerenţei între criteriile de stabilire a zonelor eligibile celor
două politici şi între instrumentele şi măsurile adoptate;
9 controlul strict al ajutoarelor publice – ca un complement obligatoriu al
politicii regionale (aplicarea riguroasă a criteriilor de eligibilitate regională);
9 o concentrare tematică mai eficace (spre domenii şi factori de
competitivitate ce permit atingerea obiectivelor de la Lisabona);
9 reconsiderarea echilibrului între intervenţie şi piaţă, stimulând orientarea
spre alte surse de finanţare (creşterea rolului pieţei, stimularea eficienţei economice,
responsabilizarea firmelor şi actorilor locali, întărirea disciplinei financiare, creşterea
gradului de implicare a BEI);
9 ameliorarea condiţiilor de integrare negativă (de aplicare a libertăţilor de
circulaţie în aşa fel încât să crească rolul pieţei interne în realizarea coeziunii).

3.2. Politica socială


Politicii sociale îi revine un rol esenţial în diminuarea disparităţilor sociale
regionale, mult mai ridicate în UE decât cele economice şi teritoriale, şi cu importante
riscuri privind crearea Spaţiului Social European: rata şomajului variază între 3% şi
24%; proporţia tinerilor de 19-22 ani care urmează o formă de învăţământ este de 60%
în Austria faţă de 41% în Irlanda, iar rata celor cu studii superioare variază între 31% şi
10%; în statele mai puţin avansate doar 9,6% din ocupaţii sunt de mai puţin de un an,
faţă de 23,3% în cele avansate (ca indicator al dinamicii pieţei muncii).
Analiza programelor comunitare privind ocuparea şi mobilitatea muncii relevă că
politica socială are o dimensiune regională implicită (prin: măsuri active şi preventive în
favoarea şomerilor şi inactivilor; măsuri privind crearea de locuri de muncă şi stimularea
spiritului de întreprindere; dezvoltarea capitalului uman; educaţia şi formarea continuă;
crearea capacităţii de a face faţă schimbărilor şi de adaptare la dinamica pieţei muncii) şi
o dimensiune regională explicită (prin acţiuni vizând diminuarea disparităţilor regionale
în materie de ocupare, dezvoltarea regiunilor mai slab dezvoltate, stimularea mobilităţii
intra-comunitare).
Fondul Social European (FSE), principalul instrument financiar al politicii
sociale, face parte din categoria fondurilor structurale şi intervine la nivelul ambelor
obiective regionale ale politicii structurale: obiectivul 1 - dezvoltarea şi ajustarea
structurală a regiunilor mai puţin dezvoltate şi obiectivul 2 - reconversia economică şi

113
socială a zonelor aflate în dificultate structurală. Prin obiectivul 3 (adaptarea şi
modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare), obiectiv ce nu are
dimensiune regională, FSE susţine acţiuni privind: promovarea politicilor active pe piaţa
muncii pentru combaterea şomajului; promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii;
creşterea şanselor de ocupare prin sistemul de educaţie şi formare continuă; promovarea
măsurilor pentru facilitarea adaptării la transformările economice şi sociale; promovarea
egalităţii şanselor. Având în vedere că cele mai mari dificultăţi de ocupare, formare
profesională şi reconversie se regăsesc în regiunile slab dezvoltate, aceste categorii de
măsuri vin în mod natural în sprijinul politicii regionale. În plus, pentru a garanta
integrarea dimensiunii regionale, acquis - ul comunitar prevede că orice program prin
obiectivul 3 poate fi aplicat doar dacă nu prejudiciază principiul coeziunii.
În baza celor de mai sus, putem spune că politica socială oferă un exemplu de
compatibilitate cu politica de coeziune. Prin modul în care este concepută şi aplicată,
politica socială este chemată să contribuie la realizarea coeziunii sociale, conform
obiectivului strategic stabilit la Lisabona: „dezvoltarea unei economii a cunoaşterii,
cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii, capabilă să asigure o creştere economică
durabilă, însoţită de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării şi un grad ridicat de
coeziune socială”.

3.3. Politica agricolă


Prin Tratatul Pieţei Comune, politica agricolă avea drept scop să asigure creşterea
productivităţii, stabilizarea pieţelor, un nivel de viaţă echitabil pentru populaţia
agricolă, securitatea aprovizionării şi preţuri rezonabile pentru cumpărători.
Textul tratatului nu face referire clară la aspectele regionale, dar art. 39(2)
prevede că ”în elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor specifice […] se iau în
considerare: caracterul particular al activităţilor agricole ce rezultă din structura socială
a agriculturii şi din dezacordurile structurale între regiuni; necesitatea de a adopta
gradual ajustările necesare şi faptul că agricultura constituie un sector strâns legat de
ansamblul economiei”. În plus, Conferinţa de la Stressa (1958)5 stabilea că politica
agricolă comună trebuia să asigure dezvoltarea economică echilibrată şi menţinerea
sistemului de exploataţie familială. Condiţionarea obiectivelor de luarea în calcul a
fragilităţii structurale şi regionale a regiunilor rurale şi a dificultăţilor de adaptare la
condiţiile pieţei interne relevă preocuparea europenilor pentru dezvoltarea echilibrată a
spaţiului comunitar.
Cu toate acestea, instrumentele PAC şi aplicarea acestora nu au venit în sprijinul
strategiei de dezvoltare echilibrată a Uniunii; mai mult chiar, ele au stimulat accentuarea
decalajelor de dezvoltare. Sistemul de intervenţie este dominat de pieţele comune
organizate (90% din bugetul pentru agricultură), respectiv de reglementarea pieţelor prin
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Garantare (FEOGA-G).
Principalul instrument de intervenţie este preţul garantat (70% din pieţe), la început, şi
pentru mare parte dintre pieţe, acordat necondiţionat (pentru cantităţi nelimitate). Treptat,
pe măsura amplificării crizelor agro-bugetare, pieţele cu garantare maximă au cedat locul
celor cu intervenţii condiţionale, prin introducerea unor criterii de garantare: limitarea în
timp şi spaţiu, standarde de calitate, cantităţi maxim garantate. Complementar pieţelor
organizate, sistem promovat sub denumirea de „pilon 1”, PAC presupune şi un ansamblu
5
Conferinţă la care s-au stabilit liniile directoare şi instrumentele politicii agricole comune (PAC).

114
de intervenţii structurale - pilonul 2 (măsuri de dezvoltare rurală – 10% din buget),
finanţate prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Orientare
(FEOGA-O). Reformele din 1992, 1999 şi 2003, au consolidat pilonul 2, pe fondul
reducerii gradului general de intervenţie în agricultură (de la 0,57 din PIB în 90/92 la
0,47% din PIB în 00/02), al diminuării preţului garantat (aproximativ 75% medie
comunitară faţă de 1990) şi al extinderii plăţilor directe pe venit sau pe activ agricol.
Dar, rolul predominant în politica agricolă revine încă intervenţiilor ce leagă nivelul
finanţării de productivitate sau de dimensiunea economică a exploataţiei.
Deşi prezentarea de mai sus este extrem de sintetică, ea permite înţelegerea
observaţiilor ce rezultă prin analiza politicii agricole din perspectiva corelării ei cu
obiectivul coeziunii:
9 preţul garantat a contribuit la susţinerea dualismului structural
agricol, dezavantajos obiectivului coeziunii, dar avantajos din punct de vedere al
rentabilităţii agricole;
9 atât finanţarea prin preţ, cât şi cea prin subvenţii directe pe activ
agricol (suprafaţă, lucrător, cap animal) au favorizat fermele de mari dimensiuni; în
2001, 5% din exploataţii, toate de mari dimensiuni (din sectoarele cereale şi creşterea
animalelor), au absorbit peste 50% din plăţile directe; prin avantajarea exploataţiilor
medii şi mari, productive, sistemul a accentuat decalajele regionale, având în vedere că
dimensiunea medie a exploataţiilor este mai ridicată în ţările şi în regiunile dezvoltate ale
Uniunii;
9 diminuarea generală a gradului de intervenţie a determinat o
repartizare mai echitabilă a finanţării PAC între regiuni, cu impact favorabil
asupra reducerii decalajelor (pierderea relativă de venit este mai mare pentru
exploataţiile productive şi regiunile dezvoltate);
9 extinderea utilizării plăţilor directe schimbă fluxurile transferurilor de
venit în favoarea consumatorilor cu venituri reduse (avantaje în planul coeziunii sociale),
dar nu vine în mod real în sprijinul coeziunii; repartizarea beneficiilor PAC, apreciate
ca nivel al subvenţiilor pentru producţie pe Unitate de Muncă Anuală nu s-a modificat
esenţial după 1992 (decalajele de finanţare prin subvenţii s-au accentuat în favoarea
exploataţiilor de peste 100 UDE şi a celor de 40-100 UDE); efectul se datorează alocării
plăţilor directe în funcţie de dimensiunea economică a exploataţiei, limitându-se astfel
impactul benefic al diminuării preţurilor;
9 reformele PAC au condus la intervenţia FEOGA-G în acţiunile
Obiectivului 1 (împreună cu FEOGA-O asigură peste 50% din acţiunile comunitare în
regiunile de tip 1) contribuind la apropierea celor două politici.
Reforma din 2003 a acţionat cu mai multă fermitate în direcţia
complementarităţii politicilor agricolă şi regională: se reduce rolul preţului garantat;
scad ajutoarele directe pentru marile exploataţii (reducere progresivă, pe măsura creşterii
dimensiunii exploataţiei); se decuplează plăţile directe de producţie, prin introducerea
plăţii unice pe exploataţie, condiţionată de respectarea unor standarde de mediu şi de
securitate alimentară; este consolidat pilonul 2, prin transferul financiar dinspre pilonul 1,
sumele adiţionale alocându-se în baza criteriilor politicii structurale. Astfel, ea asigură o
ameliorare a integrării obiectivelor coeziunii, dar impactul riscă să fie limitat deoarece
reducerile plăţilor directe sunt moderate, iar decuplarea este parţială (plata unică se
stabileşte în funcţie de performanţele anterioare ale fermelor).

115
Pe ansamblu, putem aprecia că politica agricolă comună este departe de a
răspunde obiectivului coeziunii. Chiar dacă PAC a avut un rol pozitiv în ameliorarea
veniturilor agricole şi în dezvoltarea zonelor rurale, modul concret de aplicare a stimulat
accentuarea decalajelor agricole regionale, pe fondul diminuării celor între statele
membre. Începând cu reforma din 1992, s-a încercat adaptarea PAC la obiectivul
coeziunii şi creşterea coerenţei celor două politici, dar complementaritatea acestora este
încă redusă. În consecinţă, se impun măsuri mai ferme de adaptare a sistemului de
intervenţie prin politica agricolă la obiectivul coeziunii şi al dezvoltării rurale prin măsuri
vizând diversificarea activităţilor, a serviciilor pentru agricultură, constituirea de reţele,
promovarea parteneriatelor şi a proceselor de integrare orizontală şi verticală a producţiei,
formarea profesională, dezvoltarea tehnologică, protecţia mediului, ameliorarea
competitivităţii, măsuri care reprezintă în prezent, din totalul finanţărilor, doar 10%.
Treptat, politica agricolă ar putea fi integrată celei structurale prin corelarea sistemelor de
intervenţie, în contextul creşterii rolului mecanismelor pieţei.

Concluzie
Noua etapă a extinderii Uniunii Europene va accentua disparităţile economice,
sociale şi teritoriale, cu importante riscuri privind stabilitatea şi perspectivele procesului
de integrare. Având în vedere limitele bugetare comunitare şi efectele potenţiale relativ
modeste ale politicii structurale, obţinerea unui impact favorabil asupra convergenţei este
condiţionată de generarea unor sinergii în direcţia coeziunii. În prezent, politicile
comunitare, deşi au inclusă dimensiunea regională, nu reflectă o adaptare eficace la
obiectivul convergenţei şi limitează, în general, efectele politicii de coeziune. Strategia de
integrare va trebui să asigure o coerenţă a politicilor naţionale şi comunitare în scopul
dezvoltării echilibrate a spaţiului comunitar. O astfel de exigenţă se încadrează, de altfel,
în prioritatea acordată de Uniune integrării durabilităţii în politicile economice. Asta ar
însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” –
creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului, posibil de obţinut într-un spaţiu
de integrare ca cel european doar în condiţii de convergenţă structurală regională.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Cum au evoluat disparităţile intra-comunitare în procesul de integrare


europeană?
2. De ce putem considera coeziunea ca principiu de integrare;
reglementări ale tratatelor
3. În ce măsură politicile agricolă, socială, de concurenţă sunt
complementare obiectivului coeziunii; ce măsuri de reformare ar putea fi adoptate

Temă pentru studiu individual


Analizaţi evoluţia diparităţilor în cadrul Uniunii Europene în contextul
aderării noilor ţări din Europa Centrală şi de Est.

116
Modulul 5 Dezvoltare durabilă în UE

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program
de acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la
elaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele
politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un
sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică
pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la
nivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie
determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ în
acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare
durabilă în toate ţările lumii.

Modulul 6 analizează argumentele teoretice ale modelului dezvoltării durabile şi explică


modul în care „durabilitatea” a fost integrată în politicile comunitare, devenind
principiu orizontal de integrare. La final sunt prezentate o serie de scheme privind
politica de mediu şi politica socială, cele două dimensiuni ale dezvoltării durabile,
complementare dimensiunii economice şi dezvoltării convergente, echilibrate a spaţiului
intra-comunitar.
Modulul presupune 4 ore de studiu.

Introducere
Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în
articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun
ca obiective comune ”promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă
respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel
ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii,
coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Definirea în acest
mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelul
liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin
adăugarea de obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială,
convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi
socială, solidaritatea.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondiale
asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a
răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti,
economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a
principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au
fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani
mai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED)
de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse
la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea către
o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a

117
protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice în
toate politicile europene.

5.1.Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile

Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în


economia bunăstării şi în economia socială de piaţă.
Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile
sociale sau între productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială
(Arthur Cecil Pigou). Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce
asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie
asupra unui agent din afara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit
externalitate (efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau
dezutilitate. Externalităţile depind de natura activităţilor şi de mediul (economic, social,
cultural, ecologic) în care acestea se desfăşoară. Teoria distinge între externalităţi
individualizabile (neoclasice), atunci când se poate stabili asupra căror terţi se transmit
efectele externe, şi externalităţi colective, atunci când efectele sunt transmise asupra
mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte, ele trebuiesc
internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social1.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economia
socială de piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în
care bunăstarea unuia nu poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia.
Intervine aici o anume doctrină politică şi o anume paradigmă despre organizarea
societăţilor umane, sintetizată prin definirea ca obiectiv al organizării sociale a
maximizării bunăstării tuturor consumatorilor. Cum bunăstarea socială totală
(determinată de societate pe criterii politice) nu este o simplă sumă de bunăstări
individuale (determinate şi optimizate prin pieţele libere), problema este de a afla în ce
măsură alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigură sau nu
atingerea optimului paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei,
efectele non-economice ale pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi o
structură maxim eficientă a producţiei pentru a optimiza bunăstarea socială. Politica
economică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţa sistemului economiei de piaţă cu
obiective non-economice (solidaritate, coeziune, echitate) – ca valori specifice
progresului social.
Modelul de producţie şi de consum ce caracterizează societatea contemporană este
apreciat ca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de
principiul eficienţei şi axat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat un
comportament pe termen scurt, având drept rezultate primare utilizarea excesivă a
resurselor naturale, accentuarea disparităţilor sociale şi creşterea decalajelor de
dezvoltare între naţiuni. Externalităţile negative (epuizarea resurselor, reducerea
biodiversităţii, poluarea, sărăcia, alienarea socială, inechitatea, decalajele de
dezvoltare) au mărit în permanenţă costurile sociale, atât pe plan intern, cât şi pe plan
internaţional. În plus, impactul asupra bunăstării sociale nu trebuie privit doar la
timpul prezent ci şi în raport cu bunăstarea socială a generaţiilor de mâine, menţinerea

1
Pohoaţă, I, (2000), p.208

118
tendinţelor actuale în producţie şi consum riscând să compromită şansele generaţiilor
viitoare de a-şi satisface nevoile.
Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate a
deceniului nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la
nivel european, pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice.
Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului
magic” – creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului.
Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi
pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ
asupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia
tocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor
macroeconomice. Este adevărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul
politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în
aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până
nu demult, într-o concepţie sectorială.
Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi
aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea
economiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile
interne, ci şi în relaţiile de cooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei
abordări integrate, este de dorit ca durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor
politice interne şi externe, al acţiunilor economice şi al opiniei publice pentru a promova
atât noi reforme structurale, instituţionale, cât şi modificarea comportamentelor de
producţie şi de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între
cele trei coordonate - creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului -
apreciate clasic drept opţiuni contradictorii: urmărirea coeziunii sociale presupune o
politică de redistribuire a veniturilor, care limitează sursele creşterii; protecţia mediului
presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a
tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă
economică. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltării durabile ar însemna: o
creştere economică asigurând premisele progresului social şi protecţiei mediului; o
politică socială stimulativă pentru creşterea economică; o politică de mediu axată pe
instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupune
adoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă
şi externă a politicilor şi asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi
politice din cadrul unui proiect. Cele mai importante măsuri ce ar trebui luate în această
direcţie sunt: reglementarea unui sistem de instrumente economice care să asigure
integrarea obiectivelor sociale şi de protecţie a mediului în politicile economice (preţuri,
drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii, acorduri
negociabile); reconsiderarea procesului decizional, pentru a permite o largă participare a
societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui
sistem de informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita
inversarea tendinţelor actuale, non-durabile; dezvoltarea pieţelor bunurilor publice şi a
bunurilor şi serviciilor ecologice; dezvoltarea cercetării în direcţia tehnologiilor, folosind
mai puţine resurse naturale, mai puţin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru

119
individ; dezvoltarea unui sistem de educaţie şi de formare/comunicare care să creeze
premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condiţiile unei
responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre durabilitate în
comportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontală a criteriilor
durabilităţii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori
care să permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.
În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziunea
socială într-o astfel de viziune pe termen lung şi-a făcut loc treptat, momentul decisiv
fiind Tratatul de la Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborarea
strategiilor de mediu, a diverselor programe specifice sau complementare şi în aplicarea
acestora, principiul cheie a devenit cel al integrării. Aplicarea principiului nu a fost însă
consecventă până la programul al şaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001
de către Consiliul European de la Göteborg a „Strategiei de dezvoltare durabilă a UE”
care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii, schema centrală a acţiunii
comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şi social. De altfel,
Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conform căruia „Un
nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului trebuiesc integrate în
politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvoltării durabile”2.

5.2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicarea


principiului integrării

Principiul integrării ecologice are la bază ideea că o politică sectorială în


domeniul protecţiei mediului nu este suficientă pentru a asigura condiţiile unei dezvoltări
durabile3 şi este în mare parte un produs al experienţei ţărilor membre în aplicarea
primelor 3 programe de acţiune pentru mediu4. Programul 4, lansat în 1987, enunţă
principiul, dar abordarea a rămas predominat sectorială şi lipsită de o viziune strategică
pe termen lung. Momentul de ruptură clară cu o astfel de abordare a venit abia după
Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul European de la Luxemburg din
1997 recunoştea necesitatea integrării considerentelor de mediu în celelalte politici
europene şi a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.
Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru
integrare” [COM(98) 333]. În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru
integrarea obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu),
elaborarea de strategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului,
identificarea unor indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a
strategiilor în direcţia dezvoltării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitarea
făcută Consiliului European de a examina periodic integrarea mediului în politicile
sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de
mediu conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru
integrare au fost:

2
Traité établissant une Constitution pour l'Europe (2004), p.49
3
COM(2004) 394 final, p.2
4
Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult
prea puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune

120
- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal,
solicitarea făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul
European, de a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor
sectoriale. Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de
complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultură,
industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi
financiare;
- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca),
privind accesul la informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie
în materie de mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil
pentru o mai bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la
informaţia de mediu, precum şi de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cu
instituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţa
încălcărilor legislaţiei;
- Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi
diverselor formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de
integrare adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de
mediu al Comisiei şi evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea
program de acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privind
dezvoltarea durabilă;
- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a
Strategiei UE pentru dezvoltare durabilă5 şi adăugarea mediului la obiectivele
Strategiei de la Lisabona. În esenţă, Strategia pune accent pe necesitatea corelării între
obiectivele economice, sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai
eficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;
- instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-
ante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului
potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];
- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor
indicatori de mediu [COM(2002) 524];
- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de
acţiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe
la strategia europeană de dezvoltare durabilă6;
- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune
7
pentru mediu , (a se vedea mai jos);
- includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a
considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi
sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare
şi politica socială;
- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate
(SCALE), care stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor
pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii;

5
„A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”
6
Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable»
7
Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de
acţiune comunitară pentru mediu, JO L 242/10.09.02

121
- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile
dezvoltării durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii
[COM(2004) 38 final];
- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei
declaraţii privind principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];
- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare
a dezvoltării durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi
măsurile necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică,
sărăcie şi excludere socială, îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare
climatică şi energie, modele de producţie şi de consum, gestiunea resurselor naturale,
transport, bună guvernare, parteneriat global8.
În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integrării
este considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea
politicii europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele pun
accent pe necesitatea aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile,
urmărindu-se consecvent, atât pe verticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală
(între politici) a unei corelări cât mai eficiente a celor trei categorii de obiective:
economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în practică a urmat două axe strategice. Pe
de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu în alte politici sectoriale şi, pe
de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele de mediu, economice şi
sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principii şi acţiuni:
- concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu,
prin: disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru
bunuri şi servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe
reglementare şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de
intervenţie; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii
unui echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
- integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi
comportamentele de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune
în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe
trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu
produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de
întreprindere la noile constrângeri;
- asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea
strategiilor şi coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi
stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de
decizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice,
politice şi de mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se
asigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-un
domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat
următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: limitarea schimbării climatice şi
utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea

8
Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en
oeuvre de la stratégie de développement durable de l'UE »

122
publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă; ameliorarea sistemelor de
transport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;
- dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze
şi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure
cadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în
competiţia internaţională;
- aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a
dimensiunii mediu în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice
ale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate;
- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii
instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva
dezvoltării durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice,
sociale şi ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.
- instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în
domeniul dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea
unor largi dezbateri la nivelul opiniei publice.
Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă,
marchează debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în
primul rând într-un plus de coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel al
integrării considerentelor de mediu fiind unul prioritar.
Nu trebuie omis însă faptul că dezvoltarea durabilă trebuie raportată şi la
considerentele sociale, deşi abordarea la nivel european este mai curând una sectorială.
Procesul de integrare europeană este caracterizat de o rămânere în urmă a dimensiunii
sociale faţă de cea economică. Politica socială este un domeniu al cooperarii
interguvernamentale, fiind corelată, după reforma structurală din 1998, cu politica
regională. Fiecare stat îşi păstrează propriul sistem de protecţie socială şi nu există o
armonizare a sistemelor de securitate socială.

5. 3. Fişe de sinteză privind politicile socială şi de mediu9

Politica socială
În prezent, politica socială comunitară are 6 orientări strategice, stabilite la
Consiliul european de la Nisa:
- crearea de locuri de munca;
- dinamizarea pieţei muncii;
- integrarea socială a persoanelor defavorizate;
- modernizarea sistemelor de protecţie socială;
- egalitatea între femei şi bărbaţi;
- consolidarea cadrului social al extinderii.

A. Obiectivele generale ale politicii sociale

9
Ambele politici fac obiectul unor abordări separate, în detaliu, în capitole distincte. (semestrul II pentru
programul de Master în Studii Europene)

123
¾ Creşterea gradului de ocupare
¾ Concilierea între criteriile performanţelor economice şi cele ale bunăstării sociale
¾ Adaptarea la progresul tehnic
¾ Gestionarea dezechilibrelor legate de îmbătrânirea populaţiei
¾ Tratamentul echitabil între bărbaţi şi femei
¾ Construirea unei Europe pentru cetăţeni (respectarea drepturilor fundamentale)
¾ Succesul extinderii UE
¾ Reconcilierea UEM cu principiul coeziunii economice şi sociale

B. Actorii principali ai politicii sociale


¾ Instituţiile comunitare
¾ Agenţiile europene: Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi de viaţă, Agenţia europeană pentru sănătate şi securitate la locul de
muncă, Observatorul european pentru rasism şi xenofobie
¾ Comitetele consultative: pentru securitatea socială a muncitorilor imigranţi,
pentru ocuparea forţei de muncă şi piaţa muncii
¾ Partenerii sociali: Confederaţia europeană a sindicatelor, Uniunea
angajatorilor din industrie şi comerţ, Centrul european pentru întreprinderi
publice
¾ Organizaţii non-guvernamentale

C. Fondul social european – instrument principal al politicii sociale


comunitare

Domeniile de intervenţie
¾ Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa muncii
¾ Promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,
în special pentru cei expuşi excluderii sociale
¾ Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a
politicii de formare continuă

124
¾ Promovarea unei forţe de muncă înalt calificată, instruită şi adaptabilă, a
inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea
antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de
muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în
cercetare, ştiinţă şi tehnologie
¾ Promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului şi participării femeii
le piaţa muncii

Principiu de intervenţie: co-finanţarea

Încadrarea financiară: prin politica structurală, 10% din bugetul comunitar

Politica de mediu
Moment de referinţă: 1972, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu

Etapa I.
2 programe de acţiune (73-74 şi 78-82) – 11 principii:
¾ prevenirea poluării
¾ luarea în calcul a impactului asupra mediului în orice proiect
¾ reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre majore
¾ dezvoltarea cercetării
¾ principiul „poluator-plătitor”
¾ izolarea naţională a efectelor de poluare
¾ luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare
¾ externalizarea acţiunilor de protecţie a mediului dezvoltarea educaţiei ecologice
¾ aplicarea subsidiarităţii
¾ armonizarea politicilor naţionale cu programul Comisiei

Etapa a II a
82-87: al 3-lea program:

125
¾ strategie generală de protejare a mediului şi resurselor naturale, cu accent pe
prevenire în loc de control;
¾ integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare

Etapa a III a:
87-92: al 4-lea program, centrat pe integarea politicilor de mediu în politicile
sectoriale:
¾ implementarea efectivă a politicilor existente
¾ reglementarea impactului asupra mediului, produs de sursele de poluare
¾ îmbunătăţirea accesului public la informaţia privind mediul
¾ crearea de noi locuri de muncă

Etapa a IV a:
1992-2000: al 5-lea program- „Spre dezvoltare durabilă”
Elemente cheie:
¾ menţinerea calităţii vieţii;
¾ menţinerea accesului permanent la resursele naturale;
¾ împiedicarea degradării mediului;
¾ conservarea capacităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi
Principii:
¾ integrarea politicii de mediu în politicile sectoriale
¾ înlocuirea sistemelor de comandă şi control cu instrumente care împart
responsabilitatea între diverşi actori
Instrumente:
¾ legislative – impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu
în politicile sectoriale şi de planificare teritorială
¾ economice – încurajarea producţiei şi a utilizării produselor şi tehnologiilor ca nu
afectează mediul, includerea costurilor de mediu
¾ orizontale - informaţie, educare, cercetare
¾ financiare
Sectoare ţintă: industria, energia, transportul, agricultura, turismul

126
Probleme de mediu:
¾ schimbările cliamtice
¾ acidificarea şi calitatea aerului;
¾ mediul urban;
¾ zonele de coastă;
¾ gestionarea deşeurilor;
¾ gestionarea resurselor de apă;
¾ protecţia naturii şi biodiversitatea

Etapa a V a:
2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastră”

¾ îmbunătăţirea legislaţiei de mediu existente;


¾ mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare;
¾ cooperarea cu piaţa, în baza principiilor:
- consumatorii au nevoie de informaţie (Schema europeană de eco-
etichetare);
- producătorii nu trebuie doar penalizaţi ci şi premiaţi;
- oprirea subvenţiilor publice periculoase pentru mediu;
- implicarea cetăţenilor
¾ mai bună planificare a teritoriului;
¾ schimbările climatice- stabilizarea concentraţiilor de gaze;
¾ protecţia naturii şi a vieţii sălbatice;
¾ acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea;
¾ protecţia resurselor naturale;
¾ gestionarea deşeurilor;
¾ implicarea internaţională;
¾ integrarea ţărilor candidate

Bibliografie:
1. R. Lipsey şi K. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

127
2. Pohoaţă, Doctrine economice universale, Fundaţia Academică ”Gh. Zane”, 1993;
3. ***, D'eveloppement durable en Europe pour un monde meilleur:strategié de l'Union
européenne en faveur de développement durable, Commission des Communautés
Européennes, Bruxelles, 2001.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Explicaţi argumentele teoretice ale dezvoltării durabile
2. Cum anume urmăreşte Uniunea Europeană să aplice durabilitatea ca
principiu de integrare?
3. Care sunt obiectivele politicii sociale comunitare şi de ce credeţi că
este considerată o politică necesară asigurării dezvoltării durabile în
UE?
4. Care sunt obiectivele politicii comunitare de mediu; apreciaţi că
programele dezvoltate până în prezent, pot susţine strategia europeană
a dezvoltării durabile?
TEME:
1. Analizaţi evoluţia şi perspectivele politicii sociale comunitare
2. Alegeţi una din politicile comunitare sectoriale (agricultură, transporturi,
turism, energie, alte) şi analizaţi modul în care Uniunea asigură aplicarea
principiului durabilităţii în elaborarea şi aplicarea acesteia la nivel comunitar
şi la nivelul ţărilor membre.
Bibliografie recomandată: tratatele comunitare, legislaţia comunitară în domeniu,
studii şi rapoarte ale Comisiei (adrese de internet: www.europa.eu.int ,
www.euractiv.com )

128
MODULUL 6
Perspectivele Uniunii Europene ca actor global

Modulul este structurat pe două unităţi de curs. Prima unitate prezintă o serie de
aprecieri critice cu privire la „limitele” unităţii europene şi elementele de condiţionalitate pentru
asumarea de către Uniunea Europeană a unui rol activ ca actor global. În unitatea a doua este
analizată politica europeană de vecinătate, ca cel mai recent sistem de organizare a relaţiilor
externe ale UE.
Obiectivul urmărit prin aceste două teme este înţelegerea de către studenţi a
perspectivelor de evoluţie a Uniunii Europene către un sistem de organizare în plan intern şi a
relaţiilor externe care să-i permită o mai bună raportare la contextul geostrategic actual.
Modulul include şi o fişă bibliografică ce face legătura cu disciplinele care analizează
dimensiunea economică a relaţiilor externe ale Uniunii Europene.
Modulul necesită 8 ore de studiu individual (3 pentru studiul fişei bibliografice).

Unitatea de studiu 1: Uniunea Europeană în procesul globalizării –


Despre limitele „Unităţii Europene”
Unitatea de studiu analizează în prima parte raportare Uniunii la procesul globalizării, iar în partea a
doua factorii ce condiţionează perspectivele Uniunii Europene.
Timpul de lucru necesar este de 2 ore.

1. Uniunea Europeana nu este un simplu proces de regionalizare

Constituirea blocurilor economice regionale este argumentată prin avantajele liberului schimb
pe pieţe de mari dimensiuni, care permit atingerea economiilor de scară în condiţii de concurenţă şi,
astfel, asigură optimizarea aparatului productiv. Dar, aceeaşi funcţie o îndeplineşte şi globalizarea prin
accelerarea fenomenelor de internaţionalizare a economiilor, liberalizarea pieţelor, multinaţionalizarea
firmelor, diminuarea rolului politicilor naţionale. Procesul de integrare a debutat într-un context
general, mondial, de deschidere spre exterior a economiilor europene. Crearea OCDE, participarea la
negocierile GATT după 1947 şi diferitele acorduri bilaterale ce prevedeau concesii comerciale au
condus la o liberalizare continuă a schimburilor internaţionale. In aceste conditii, crearea blocurilor
regionale nu produce distorsiuni si nu intra in contradictie cu logica liberala, constituind o piedica in
calea liberalizarii schimburilor internationale?
In istoria politicii sale comerciale, Uniunea Europeană a fost frecvent acuzată de practici
protecţioniste care constituie o piedică în calea globalizării şi o încălcare a insa(e)si principiilor liberale
ce stau la baza creării pieţei unice. În plus, logica formării blocurilor regionale este ca procesele de
integrare declanşate prin liberul schimb intern să favorizeze statele membre în competiţia globală.
Protecţia faţă de ţările terţe, cumulat cu practicile neo-protecţioniste interne folosite pentru ameliorarea
competitivităţii, determină procese de deturnare de trafic, produce distorsiuni în mecanismele
concurenţei şi întârzie realizarea unei specializări internaţionale pe criterii de competitivitate reală. În
Uniunea Europeană, principiul progresivităţii în înlăturarea barierelor din calea schimburilor
internaţionale - instituit pentru a permite ajustări suportabile şi o dezvoltare echilibrată în ansamblul
Comunităţii - a condus la un ritm de liberalizare mai încet decât cel global stimulat în special de
negocierile multilaterale OMC. Nu rezultă de aici un deficit de bunăstare pentru cetăţeanul european?
Prin urmare, din punct de vedere al doctrinei liberale, logica teritorială care stă la baza
procesului de regionalizare europenă ar intra în opoziţie cu globalizarea si, in plus, presupune costuri in
termeni de bunastare pentru proprii cetateni.

129
Fenomenele de regionalizare nu sunt însă specifice Europei, iar Europa nu este mai puţin
deschisă spre exterior decât SUA - "prima voce" a liberului schimb global. Spre exemplu, rata de
dependenţă comercială (raportul procentual între importurile unei ţări sau regiuni şi produsul intern
brut) şi rata de deschidere spre exterior (raportul procentual între exporturile unei ţări sau regiuni şi
produsul intern brut), ca indicatori ai inserţiei relative în economia mondială, precum şi nivelul mediu
al taxelor vamale, ca expresie a gradului de protecţie externă, relevă o situaţie apropiată pentru UE şi
SUA. Uniunea Europeană are o rată de dependenţă de 11, 19%, o rată de deschidere de 11,31% şi o
medie ponderată a taxelor vamale (la produsele industriale) de 4,6% faţă de 10,22%, 7,61% şi,
respectiv, 4,3% aceiaşi indicatori pentru SUA.
Deschiderea comercială a UE a fost, în acelaşi timp, însoţită de fenomene de internaţionalizare
a economiilor europene care au contribuit esenţial la accelerarea globalizării. Un rol important a revenit
liberalizării fluxurilor de capital care au afectat în mare măsură autonomia politicilor naţionale - ca
expresie a internaţionalizării accentuate. Economiile şi-au creat structuri financiare tot mai variate şi
mai suple pentru a atrage capitalurile străine, ducând la o expansiune fără precedent a pieţelor
financiare. Dacă în 1975 fluxurile financiare mondiale zilnice erau de 10-15 miliarde $, în 1985 se
ridicau la 200 miliarde $, ajungând, în prezent, la peste 1000 miliarde. Europa comunitară participă
activ la această mişcare de mondializare a fluxurilor financiare. Actul unic european a permis realizarea
pieţei interne a capitalurilor în cadrul unei mişcări mondiale de dereglementare şi deschidere a pieţelor
financiare.
De asemenea, mondializarea financiară este însoţită de fenomene specifice globalizării:
creşterea rolului firmelor multinaţionale ale căror strategii globale permit o internaţionalizare
accentuată a economiei mondiale (producţia multinaţionalelor se ridică la o treime din produsul
mondial); amplificarea fluxurilor de servicii pentru care noţiunea de frontieră naţională nu mai există;
diminuarea constantă a nivelului protecţiei externe chiar pe fondul unei diversificări a măsurilor de
protecţie non-tarifară. Din nou, Europa nu se plasează în afara acestei mişcări. Din primele 100 de
firme industriale cel mai bine clasate în ierarhia mondială, după cifra de afaceri, 34 sunt europene.
Peste 45% din investiţiile directe mondiale provin din ţări ale UE care atrage 37-40% din investiţiile
externe directe. Prin urmare, Uniunea Europeană participă la procesul globalizării în măsură
comparabilă cu SUA, economiile europene cunoscând un grad ridicat de internaţionalizare şi
deschidere spre exterior.
Astfel, interacţiunea constantă între natura liberală a procesului de integrare angajat de ţările
Europei comunitare şi inserţia continuă a economiilor naţionale europene în procesul de
internaţionalizare au diluat graniţa între regionalizarea europeană şi globalizare. Într-o astfel de
perspectivă, regionalizarea în Europa ar putea fi privita ca etapă sau o expresie a globalizării.
.............sters tot aliniatul
Liberalizarea schimburilor reciproce , ducand spre regionalizare, a reprezentat insa in Europa
doar solutia la esecurile sistematice de unificare pe baze politice, ca o conditie esentiala pentru
asigurarea pacii si stabilitatii pe continentul european.. Deşi obiectivul final e acelaşi - unificarea
politică, spre deosebire de integrarea politica, metoda comunitara (neo-funcţionalistă) a avut la baza
ideea că o Europă unită putea fi realizată în mod durabil nu prin acorduri politice între ţări („printr-o
construcţie de ansamblu”), ci prin mijloace economice, creând „o solidaritate de fapt”. Avantajul
esenţial al integrării economice este dat abordarea graduală a strategiei de integrare, debutând cu
liberalizarea schimburilor reciproce de bunuri, servicii şi factori de producţie. Conform unei logici
cumulative de integrare, determinată de efectul de propagare1, libertăţile de circulaţie obligă la

1
Efectul de propagare se referă la faptul că realizarea obiectivelor unei etape poate fi posibilă prin acţiuni specifice etapei
următoare, a căror realizare, la rândul lor, presupune noi acţiuni complementare, rezultând, pe ansamblu, un cumul de
procese şi mecanisme de accentuare treptată a gradului de integrare. Spre exemplu, crearea uniunii vamale, presupune
aplicarea unui tarif vamal comun şi, de aici, o politică comercială comună. Aceasta, însă, este specifică uniunii economice.
Liberalizarea pieţelor presupune obligaţia de coordonare - armonizare a politicilor naţionale şi elaborarea, cel puţin, a unei
130
dezvoltarea progresivă a politicilor comunitare (prin împărţirea competenţelor între guvernele naţionale
şi Comunitate, în baza principiului de subsidiaritate) şi a politicilor comune (prin transferul total de
competenţe) şi, în final, „prin forţa lucrurilor”, asigură integrarea politică.
In concluzie, Uniunea Europeană este mai mult decat un proces de regionalizare si nu trebuie
privita ca etapa sau ca simpla expresie a liberalizarii schimburilor la nivel global. Uniunea participa la
eforturile de dezvolare a unui comert liber, conform opticii sale liberale, dar fara sa considere liberul
schimb ca scop in sine. In tratatele de baza, dar mai ales prin Tratatul de la Maastricht, iar in prezent
prin Constiutie, Uniunea a afirmat dorinta sa de a promova un model de societate bazat pe concurenta
si principiile eficientei economice, dar definit, in egala masura, printr-un nivel ridicat de solidaritate şi
de coeziune între naţiunile Europei, un model care sa raspunda principiului durabilitatii atat in plan
intern, cat si al relatiilor externe. Este solutia pe care europenii o considera potrivita pentru a menţine
pacea şi stabilitatea pe continentul european concomitent cu întărirea rolului său pe scena economică şi
politică mondială. In procesul globalizarii, Uniunea poate veni cu contributia sa economica, dar si cu
valorile si principiile sale, dovedind fermitate si forta in promovarea lor.

Factori ce conditioneaza pozitia economica si politica a Uniunii Europene in contextul


mondializarii
Fara pretentia de a cuprinde toate aspectele de vulnerabilitate ale Uniunii in fata problemelor
legate de mondializare, credem ca, in asumarea rolului pe care si-l doreste de la inceputuri pe scena
lumii, Uniunea Europeana trebuie sa raspunda urmatoarelor prioritati si conditii:
1. ameliorarea gradului de coeziune economica, sociala si teritoriala
Rezultat al unui proces de integrare între ţări diferite ca nivel de dezvoltare, capacitate
competitivă si structuri ale specializărilor, Uniunea Europeană este caracterizată, în prezent, de
disparităţi teritoriale semnificative, care riscă să se transforme în factori de dezintegrare prin
disfuncţionalitate în condiţiile functionarii monedei unice concomitent cu extinderea spre Europa
Centrală şi de Est. Conform teoriilor statice şi dinamice ale integrării, un proces de integrare poate
conduce la o dezvoltare echilibrată la nivelul ansamblului doar în condiţiile participării unor economii
comparabile, competitive. Or, nu este cazul UE. Disparităţile iniţiale au fost accentuate de liberalizarea
pieţelor şi de extinderile succesive, făcând tot mai dificil procesul de aprofundare a integrării. Aşa se
explică de ce UE, atunci când a decis accelerarea creării pieţei unice şi adoptarea EURO, a reformat
radical şi politica structurală fixându-şi ca prioritate realizarea coeziunii economico-sociale. Măsurile
adoptate au dus la reale progrese pe calea convergenţei dar, în perspectiva extinderii, va rezulta o
dublare a disparităţilor actuale, cu riscuri pentru functioanrea pietei interne si, implicit pentru uniunea
monetara si reusita procesului de integrare politica. Coeziunea trebuie sa devina efectiv un principiu de
integrare, aplicabil tuturor politicilor, fie ca sunt comunitare, fie ca sunt nationale.

2. ameliorarea competitivităţii internaţionale, în condiţiile unei participări active la


circuitul economic mondial
Ponderea Uniunii Europene in totalul fluxurilor comerciale a inregistrat o tendinta de scadere,
ponderea produselor IT&C este relativ scazuta, atat in realizarea PIB-ului comunitar, cat si a
exporturilor, UE este mai putin prezenta pe pietele dinamice (cele din Asia, spre exemplu), iar
liberalizarea globală a schimburilor amplifică riscurile de dezechilibre în spaţiul european si ridica
probleme de competitivitate pentru unele dintre tarile membre. Spre exemplu, economiile din sud, mai
puţin avansate, suportă cu dificultate presiunile concurenţiale antrenate, pe de o parte, de piaţa unică
internă şi, pe de altă parte, de liberalizarea externă. În plus, UE urmăreşte întărirea competitivităţii
firmelor europene în domenii de înaltă tehnologie unde concurenţa internaţională este ridicată. Lipsite

politici comune a concurenţei, componente ale unei etape superioare de integrare. În plus, intervin aspecte legate de
eficacitatea unei etape. Realizarea ei poate duce la rezultate bune, dar nu suficiente, raportat la obiectivele propuse sau la
beneficiile care s-ar putea obţine prin trecerea la etapa următoare de integrare.
131
de protectie, o serie de activităţi cu rol esenţial în ameliorarea productivităţii şi potenţarea creşterii
economice nu ar rezista în spaţiul comunitar şi ar accentua gradul de dependenţă externă, cu efecte
negative asupra competitivităţii şi posibilităţilor de restructurare a aparatului productiv, mai ales in
conditiile aderarii noilor tari.
Rezulta prin urmare, ca prioritara, diminuarea handicapului (gap) de competitivitate al
economiei europene, in special in domeniile de inalta tehnologie, in conditiile reconsiderarii locului
pietei libere si a adoptarii unei politici comerciale care sa asigure participarea activa la comertul
international, dar fara a pune in pericol realizarea obiectivelor uniunii cu privire la protectia mediului,
ocuparea deplina si protectia sociala, coeziunea.

3. reducerea decalajului între puterea economică şi cea politica


Statutul UE de putere mondiala se datoreaza fortei sale economice. Pe primul loc dupa
populatie, cu o pondere in GDP mondial de 23% si ca principal partener comercial al lumii (locul 1 la
import cu 18,2% in total mondial fata de 16,2% SUA si locul 2 la export, cu 19,1% fata de 23,1 %
SUA), Uniunea Europeana este cu certitudine o putere mondiala din punct de vedere economic.
Specificul procesului de integrare europeana a dus insa la un recul progresiv al puterii politice si de
reglementare a tarilor membre, fara ca aceasta sa fie compensata cu o crestere efectiva a puterii politice
la nivel comunitar. A rezultat astfel un decalaj intre puterea economica si cea politica, in masura sa
lipseasca Uniunea de mecanismele necesare atat pentru asigurarea echilibrului intern, cat si pentru
manifestarea ca pol de putere pe plan mondial. Pentru a deveni o forţă în competiţia globală, UE
trebuie să compenseze acest deficit de putere politica prin întărirea rolului instituţiilor comunitare.
Extinderea spre Europa Centrala si de Est risca sa accentueze decalajul între puterea economică
şi cea politică a Europei comunitare, impunand o reforma mai ampla a sistemului institutional.
Prevederile Constitutiei merg insa mai curand in directia ameliorarii eficientei in functionarea
institutiilor, a reprezentativitatii si a caracterului democratic al acestora. Este ca si cum s-ar fi atins un
prag ce nu poate fi depasit. Rezultat al unei confruntării quasi-permanente între confederalişti şi
federalişti, sistemul instituţional comunitar ramane in continuare mai curând expresia unui compromis
între cele două concepţii şi mai puţin expresia unei unităţi de decizie politică în măsură să asigure
identitate Europei unite pe plan mondial. Parlamentul are încă funcţii prea limitate chiar daca se extinde
procedura de codecizie; principala institutie de decizie politica ramane Consiliul, ca institutie de
exprimare a interesului national; Comisia acţionează în prea multe domenii şi dreptul comunitar este
prea dezvoltat, accentuând gradul de reglementare economică în spaţiul comunitar si cu riscuri de
aparitie si manifestare a unor conflicte de interese, mai ales pe fondul extinderii majoritatii calificate (a
se vedea discutiile purtate, din aceasta teama, pe tema conditiionarii majoritatii calificate in Consiliu si
pe tema numarului de comisari, chiar daca acestia actioneaza independent, pentru aplicarea tratatelor);
decizii importante pentru evoluţia integrării se iau prin vot unanim lipsind instituţiile de eficienţă şi
coerenţă decizională; nu există autonomie bugetară şi fiscală la nivel comunitar. Ramane de asemenea
de vazut daca noile functii de Presedinte a Consiliului european si de Ministru al Afacerilor Externe, cu
definirea unei politici comune de securitate si aparare vor fi suficiente pentru a da un plus de coerenta
decizionala si de unitate de actiune politica, necesare atat conturarii identitatii politice in plan
international cat si asigurarii echilibrului intern.

4. conturarea si dezvoltarea identitatii europene, conservand si valorizand diversitatea


culturala, intarirea sentimentului de apartenenta la Uniunea Europeana.
Forta Uniunii pe plan international si viitorul sau politic depind esential de masura in care
Uniunea va ameliora acest factor necuantificabil de putere. Nu este suficient ca prin tratate sau prin
Constitutie sa se stipuleze cetatenia europeana. Este nevoie da manifestarea in fapt a unui sentiment
real de apartenenta la un spatiu comun de valori, care trebuie apărat mai presus de interesele
individuale sau ale naţiunilor membre şi de costurile pe termen scurt. In manifestarea

132
comportamentelor lor, indivizii sunt conditionati de sentimentul de apartenenta, de identitate. Pentru a
merge mai departe in procesul unificarii europene este nevoie de mai mult decat o Constitutie. Este
nevoie de o mutatie de proportii in plan cultural, care sa plieze pe indentitatile nationale o noua
identitate, cea europeana, singura care poate da reala legitimitate Uniunii. Europa unita nu mai poate fi
sustinuta doar la nivelul elitelor sau al unor grupuri restranse. Ea are nevoie de larga sustinere a
cetateanului, sustinere care poate veni durabil (pe termen lung) din convingerea apartenentei la o
identitate comuna europeana. Doar astfel se poate manifesta solidaritatea (conditie fundamentala a
integrarii), se pot defini obiective comune mai importante decat cele nationale, se pot armoniza
interese contradictorii, se pot asigura bazele actiunilor comune pe plan international. In aceasta
directie, un rol esential trebuie sa revina educatiei, dar pe fondul apropierii Uniunii de cetatean.
Rezulatele sondajelor, participarea la vot trag semnale de alarma cu privire la faptul ca cetateanul
european este rupt de proiectul european, in care nu se regaseste, ale carui mize nu le intelege, ale
carui beneficii nu le resimte. O gura de optimism si de incredere este adusa de extinderea spre Europa
Centrala si de Est, cetatenii noilor tari membri manifestand mai multa incredere in Uniune. Nu este
insa suficient pe termen lung.

5. asigurarea coerentei politicilor europene,cu mentinerea unui echilibru stabil intre


nivelurile de decizie si un a unui raport adecvat intre nevoia de unitate decizionala si
cea de flexibilitate a politicilor.
Presupunând un grad ridicat de interdependenţă (prin liberalizarea pieţelor) între economii cu
structuri productive, performanţe şi niveluri de dezvoltare diferite, procesul integrării europene a impus
comunitarizarea unei mare părţi din deciziile de politică economică prin armonizare şi coordonare
(cazul politicilor comunitare) sau chiar prin adoptarea de politici comune. ”Durabiliatea” procesului de
integrare europeana depinde în mare măsură de echilibrarea raportului între nivelurile de decizie
comunitar şi cel naţional (în aşa fel încât să se asigure concomitent flexibilitate şi coerenţă sistemului
comunitar) şi de aplicarea unor instrumente si metode adecvate de comunitarizare a politicilor
economice. Aplicarea eficace a subsidiaritatii, stabilind o serie de principii orizontale de integrare
(dezvoltarea durabila, coeziunea) aplicabile atat politicilor nationale cat si celor comunitare pot sa
asigure echilibrul necesar functionarii Uniunii in conditiile accentuarii diversitatii economiilor membre
prin extindere. Uniunea trebuie sa-si stabileasca limite ferme de interventie a nivelului comunitar,
lasand cat mai multa libertate de decizie in politicile economice statelor membre. Instrumentul
legislativ principal trebuie sa fie legea cadru, care sa urmareasca armonizarea/coordonarea politicilor
nationale si nu legea europeana.

6. respectarea ritmului natural de evolutie a societatilor


Factorii politici preseaza si au avut un rol determinant atat in constituirea Comunitatilor in anii
50, cat si in evoluatia ulterioara a Uniunii. Perspectivele uniunii politice federative, daca aceasta este
optiunea europeana, sunt conditionate de masura in care strategiile adoptate (de participare la euro, de
extindere, de unificare politica, alte) nu presupun salturi temporale, daca aplicarea lor nu ofera timpul
necesar diverselor entitati luate in considerare (state, grupuri, indivizi) sa se adapteze noilor echilibre,
noilor contexte. Geometria variabila si cooperarea intarita ofera solutii pe termen scurt, cel mult mediu.
Devenite insa din exceptie, regula, si mentinute o perioada indelungata de timp vor conduce Europa spre
o Uniune cu ”mai multe viteze”, situatie care va indeparta procesul de integrare de unificarea politica,
chiar cu riscul ca Europa sa devina ”cu mult mai putin decat este astazi”.

7. o politica de dezvoltare mai activa, gestionata conform principiului dezvoltarii


durabile.
Globalizarea, in conditiile accentuarii gradului de liberalizare a schimburilor internatioanle,
risca sa accentueze decalajele globale. Uniunea Europeana nu se poate construi si dezvolta durabil intr-

133
o lume ravasita de conflicte politice si militare, de probleme de subzistenta, de acces minim la educatie
si un mediu sanatos de viata. In Declaratia Schuman de la 9 mai 1950 se spunea “Contributia pe care o
Europa organizata si puternica poate sa o aduca civilizatiei este indispensabila mentinerii relatiilor de
pace”. Uniunea este astazi organizata si poate deveni puternica prin intarirea dimensiunii sale politice.
Este, prin urmare, momentul sa raspunda visului fondatorilor de a contribui activ la pacea si
prosperitatea globala. Nu este suficient ca Uniunea Europeana este principalul contributor al ajutoarelor
de dezvoltare si nici ca art 3 al Constituiei prevede ca in relatiile sale externe contribuie la „pacea,
securitatea dezvoltarea durabila a planetei, la solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul
liber si echitabil, la eliminarea saraciei...” Prin experienta acumulata, prin promovarea valorilor si
principiilor sale, cu respectarea valorilor si intereselor celorlalti, Uniunea poate contribui esential la
crearea cadrului institutional international si la adoptarea de strategii si politici eficace care sa asigure
premisele si conditiile unei dezvoltari durabile la nivelul intregii lumi. O Europa puternica trebuie sa fie
nu doar o Europa pentru cetatenii ei ci o „Europa a lumii”.

8. eliminarea deficitului de imagine.


Chiar daca, Uniunea Europeana este perceputa adeseori mai bine pe plan extern decat in
interior, ea sufera inca de un deficit de imagine raportat la aspiratiile pe care si le propune. Modelul sau
de economie sociala de piata, promovand o dezvoltare durabila este catalogat cu superficialitate, chiar
in mediul academic, drept un model al planificarii, al interventiei publice excesive, un model care preia
prea multe valori sociale, chiar in detrimentul economicului. Diferenta de competitivitate fata de
principalii competitori este pusa pe insuficienta flexibilitate a pietelor europene si pe indepartarea
modelului european de valorile liberale care au stat la baza crearii comunitatilor.
In plus, in plan international, Uniunea ofera inca imaginea unui dualism strategic, nu de putine
ori contradictoriu: luari de pozitie diferite in probleme de securitate si aparare; o strategie comunitara in
directia aprofundarii gradului de integrare pe fondul aplicarii unei geometrii variabile „mult prea
variabila”, cu voci care reclama dimunarea competentelor nivelului comunitar de decizie; reusite
diplomatice comunitare (instituirea Euro, finalizarea proiectului de Constitutie si semnarea Constitutiei,
realizarea primului val de extindere spre Europa Centrala si de Est), in contextul incalcarii prevedirilor
Pactului de Stabilitate, a unui interes scazut al cetatenilor cu privire la proiectul european sau al
contradictiilor de opinii cu privire la viitorul uniunii politice, pana si competitie intre institutiile
comunitare (Consiliu – Parlament, Comisie - Consiliu). Toate acestea ofera imaginea unei Uniuni
lipsita de coerenta, de identitate si, implicit de forta.
Cat priveste politica sa de dezvoltare si strategia de extindere, Uniunea a fost si este calificata,
cel putin in anumite cercuri, ca entitate „neocolonialista”, urmarind propriile sale interese economice,
de unde poate si o serie de ezitari si deficiente in aplicarea politicilor comunitare.
Uniunea trebuie sa investeasca mai mult in promovarea valorilor si principiilor pe care se
construieste procesul de integrare si care definesc in egala masura politicile sale externe. Uniunea va
castiga in planul identitatii sale, dar si in planul pozitiei sale politice daca se va face inteleasa de
cetateanul obisnuit, daca va reusi sa transmita preocuparea sa pentru individ, pentru respectarea
drepturilor fundamentale si a democratiei, pentru dezvoltarea economica si ameliorarea nivelului de
viata la nivelul intregii lumi. „A iesi din cercul institutional si diplomatic, pentru a se adresa
individului”, ar putea sa se defineasca o astfel de orientare in marketingul politic extern al Uniunii.

In concluzie, Uniunea Europeana îşi va defini locul şi rolul în procesul globalizării, în funcţie
de capacitatea de a contracara forţele centrifuge care acţionează asupra procesului de integrare:
insuficienta convergenţă reală şi solidaritate între naţiunile membre, criza suveranităţii naţionale sub
impactul globalizării şi al integrării corelat cu limitele sistemului instituţional comunitar, accelerarea
ritmului de integrare şi de extindere în condiţiile inadaptării metodelor şi mijloacelor, coerenta redusa a
politicilor europene, lipsa unui veritabil sentiment de identitate europeana.

134
De modul in care Uniunea va reusi sa contracareze aceste forte, regionalizarea pe continentul
european va duce la unificarea politica si la recastigarea pozitiei de centru economic si politic al lumii.
Va fi de asemenea, o victorie a civilizaţiei europene, nu atât în raport cu alte spaţii culturale, cât, mai
ales, asupra propriei istorii zbuciumate, războinice şi conflictuale. O victorie a spiritului european în
lupta cu domnia cantităţii ce defineste modelele de dezvoltare ale lumii contemporane.

Unitatea de studiu 2 : Proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”


Unitatea include o analiză a Politicii Europene de Vecinătate din perspectiva activării rolului
Uniunii ca actor regional şi a asigurării echilibrului în definirea limitelor sale externe.
PEV este analizată nu doar prin elementele definitorii, ci mai ales din punct de vedere al ariei
de aplicare şi a raportării la unele dintre politicile interne apreciate ca potenţial complementare.
Unitatea necesită 3 ore de studiu individual. Se recomandă raportarea PEV la Politica Externă
şi de Securitate Comună.

1. Sistemul PEV
Ultimul val de extindere a Uniunii Europene, numit the «bing-bang» enlargement, a modificat
esenţial contextul geopolitic în Europa şi a creat condiţiile pentru afirmarea vocaţiei externe a Uniunii.
Inclusă în proiectele fondatoare, dar marginalizată prin adoptarea metodei neo-funcţionaliste de
integrare, dimensiunea externă a procesului de integrare s-a conturat cu dificultate şi a rămas în
domeniul cooperării inter-guvernamentale. Robert Schumann, în Declaraţia de la 9 mai 1950 spunea:
“Contribuţia pe care o Europă organizată şi puternică poate să o aducă civilizaţiei este indispensabilă
menţinerii relaţiilor de pace”. Uniunea este astăzi suficient de organizată şi poate deveni puternică prin
întărirea dimensiunii sale politice, pentru a contribui activ la pacea şi prosperitatea globală. Conştientă
şi interesată de creşterea rolului său pe plan extern, Uniunea Europeană a iniţiat în deceniul trecut un
proces din ce în ce mai coerent de cooperare regională şi de deschidere în proximitatea sa geografică,
definită prin 3 arii de interes: Europa Centrală şi de Est, Balcanii de Vest şi Mediterana. Elementele
comune diverselor abordări regionale au fost: pacea, stabilitatea, promovarea valorilor comune (în
special democraţia şi libertăţile fundamentale), dezvoltarea şi integrarea comercială.
Cea mai de succes componentă a politicii externe a fost indiscutabil procesul de extindere.
Dar, extinderea Uniunii nu poate continua la nesfârşit; cel puţin, nu raportat la opţiunea pentru
menţinerea actualelor structuri de integrare şi perspectiva unificării politice. Limitele sistemului
instituţional, nivelul redus de coeziune socială, slaba solidaritate şi identitate europeană, dificultăţile de
armonizare şi coordonare a politicilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei interne şi a
realizării obiectivelor comune sunt doar cele mai vizibile aspecte care atrag atenţia asupra faptului că
Uniunea Europeană a atins punctul critic în procesul de extindere. Cum poate fi însă conciliată nevoia
de a fixa limitele externe ale UE cu prevederile tratatelor fondatoare? Conform art.49 al Tratatului
Uniunii Europene, orice stat european poate cere aderarea la Uniune, dacă respectă valorile comune ale
ţărilor membre2 şi criteriile de aderare. În pofida dificultăţilor pe care le întâmpină şi a imaginii sale
externe nu foarte favorabilă, Uniunea îşi menţine forţa de atracţie şi unele ţări vecine şi-au exprimat
deja aspiraţia lor europeană3. Accentuarea disparităţilor intra-europene prin aderarea unor ţări cu
niveluri scăzute de dezvoltare prezintă însă importante riscuri de dezintegrare, putând merge chiar până
la transformarea spaţiului european doar într-o simplă zonă de liber schimb.

2
Libertate, democratie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi statul de drept.
3
Spre exemplu, Moldova, Ucraina, Georgia, ţările din Balcanii de Vest.
135
În consecinţă, presată, din exterior, pentru a primi noi membri şi, din interior, pentru a-şi
stabiliza structurile şi eficientiza funcţionalitatea, Uniunea a dezvoltat o nouă abordare în relaţiile
externe cu ţările vecine, aflată la limita între cooperare şi integrare.
Consiliul european de la Copenhaga din decembrie 2002, afirmând că “actuala extindere
creează condiţiile pentru o Uniune cu perspective puternice de creştere durabilă şi de asumare a unui
rol important în consolidarea stabilităţii, păcii şi democraţiei în Europa şi în lume”, preciza că
Uniunea Europeană este interesată să întărească relaţiile de cooperare regională şi transfrontalieră cu
ţările vecine, “ în scopul dezvoltării depline a potenţialului regiunilor” […] şi pentru “a evita riscul
unor noi linii de divizare în Europa”.4 Consiliul european a întărit astfel intenţia Uniunii, prezentată de
Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe din noiembrie 2002, de a dezvolta noi relaţii cu
ţările vecine din est, în funcţie de nivelul dezvoltării lor economice şi politice, în perspectiva conturării
unei “Europe Extinse”.
Soluţia propusă de Comisia europeană a venit în martie 2003, prin Comunicarea „Wider
Europe – Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southtern
Nighbours”5; pe scurt, proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”. În esenţă, Comunicarea oferea
noi perspective de integrare politică şi economică ţărilor ce nu pot fi acceptate ca membre ale UE6, cu
scopul de a crea un spaţiu de securitate, prosperitate, dezvoltare durabilă şi bună vecinătate, ”un «cerc
de prieteni» la frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relaţii strânse şi pacifiste fondate pe
cooperare”. Noul ansamblu de măsuri de politică externă a fost ulterior grupat sub denumirea de
„Politica Europeană de Vecinătate” (PEV), în Comunicarea Comisiei din iunie 20047, care,
constituie document cadru al PEV, alături de Comunicarea privind crearea Noului Instrument pentru
Vecinătate din iulie 2003. Anul 2004 a însemnat şi debutul aplicării PEV (adoptarea Rapoartelor de
ţară şi a Planurilor de acţiune8), într-un context de clarificare şi structurare a angajamentului UE prin
contribuţia Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe, a Parlamentului european şi a
Consiliului european. (a se vedea Anexa 1)
Prin noua politică, Uniunea se angajează, condiţionat de îndeplinirea anumitor criterii, să
susţină efortul partenerilor vecini în „reducerea sărăciei şi crearea unui spaţiu de prosperitate şi valori
comune, bazat pe integrare economică ridicată, relaţii politice şi culturale mai intense, o cooperare
transfrontalieră întărită şi prevenirea în comun a conflictelor”9. Pentru cele mai avansate ţări, Uniunea
„promite” chiar perspectiva participării la piaţa internă, precum şi posibilitatea de aderare progresivă
la anumite programe comunitare în domeniile cultural, educativ, mediu, tehnic, ştiinţific10.
„Generozitatea” europeană se explică prin faptul că, în lipsa motivaţiei aderării (ca în cazul strategiei
de extindere), oferta trebuia să fie suficient de atractivă, pe de o parte, pentru a limita presiunile de
aderare la UE a ţărilor vecine şi, pe de altă parte, pentru a le determina să adopte măsurile necesare
pentru a dezvolta un spaţiu de securitate şi stabilitate pe continentul european. Romano Prodi, la
Conferinţa ECSA-World din 5-6 decembrie 200211, în şedinţa de închidere, a sintetizat, poate, în cel
mai reuşit mod esenţa strategiei UE faţă de noii vecini: ”sharing everything with the Union but
institutions”.(a se vedea Anexa 2)

4
Consiliul European de la Copenhaga, 12 - 13 decembrie 2002, Concluziile Preşedenţiei, p.7.,
http://Ue.Eu.Int/Uedocs/Cms_Data/Docs/Pressdata/En/Ec/73842.Pdf
5
COM(2003)104 final, Brussels, 11.3.2003
6
Sudul Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Autoritatea Palestiniana, Siria, Tunisia), Noile
State Independente Occidentale (Belarus, Moldova, Ucraina) şi Rusia; Comunicarea Comisiei din 2004 a completat lista cu
ţările Caucazului de Sud (Armenia, Azerbaijan, Georgia).
7
COM(2004)373 final, Brussels, 12.5.2004
8
A se vedea 1.1.
9
COM(2003)104 final, p.9.
10
COM(2004)373 final, p.9.
11
La acea data, Presedinte al Comisiei Europene
136
Într-o astfel de abordare a relaţiilor de vecinătate, PEV poate fi considerată un compromis
între dorinţa noilor ţări vecine de a deveni membre ale Uniunii şi imposibilitatea UE de a accepta noi
extinderi. Aplicarea ei va duce la conturarea unei regiuni pan-europene şi mediteraneene,
organizată după modelul cercurilor concentrice: un nucleu dur format din Uniunea Europeană
(aflată în stadiu ridicat de integrare), acţionând ca pol de difuzare a unor procese transformative în
vecinătatea sa estică şi sudică pentru a dezvolta un spaţiu larg de stabilitate, securitate şi prosperitate;
un număr de ţări terţe, cele mai avansate, participând la piaţa internă şi, ultimul grup, participând doar
la zona de liber schimb. Ideea, lansată de Jacques Delors în cadrul propunerii pentru crearea unei
federaţii de state naţiuni, a fost privită în anii ’90 ca soluţie la dilema aprofundare – extindere în
strategia de integrare a UE, iar mai târziu ca soluţie la eşecul Tratatului Constituţional.
Metoda cercurilor concentrice corespunzătoare gradelor diferite de integrare ar permite
diminuarea contradicţiei extindere – aprofundare şi poate fi luată în considerare în organizarea relaţiilor
de vecinătate. Ea introduce însă o discriminare prin excluderea participării statelor aparţinând cercului
exterior, la politici şi acţiuni permise statelor din cercul de mijloc. O soluţie de compromis ar putea fi
cea a “nucleului dur cu geometrie variabila”, respectiv participarea tuturor statelor la un număr de
politici şi acţiuni comune corespunzătoare celui mai ridicat nivel de integrare şi diferenţierea, acolo
unde nu se poate găsi un numitor comun. Domeniile majore de aplicare a geometriei variabile ar putea
fi: piaţa internă, educaţia, cercetarea – dezvoltarea, politicile industriale, politica de mediu, politica
socială, justiţia şi afacerile interne şi relaţiile externe.

2. Strategia şi metodologia Politicii Europene de Vecinătate


PEV a fost concepută ca un cadru de referinţă pentru relaţiile între Uniunea Europeană şi
ţările membre, pe de o parte, şi ţările din vecinătatea estică şi sudică, pe de altă parte. Ea nu creează noi
structuri şi noi obligaţii, ci doar urmăreşte să ofere un plus de motivaţie, concentrare pe obiective
prioritate şi valoare adăugată pentru relaţiile de cooperare regională derulate în cadrul Acordurilor de
Asociere12 sau a Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare13.
A. Elementele definitorii ale Politicii Europene de Vecinătate sunt:
a) documentul de strategie;
b) planurile de acţiune;
c) rapoartele de ţară;
d) noul instrument pentru vecinătate şi parteneriat (NIVP).
a) Comunicarea Comisiei „Politica Europeană de Vecinătate - Document de Orientare”
este considerată documentul de strategie al PEV. Ea stabileşte obiectivele, elementele cheie, metoda,
principiile, instrumentele financiare, acoperirea geografică, domeniile de acţiune şi modul de
integrare al politicii de vecinătate în cadrul mai larg al relaţiilor de cooperare regională
transfrontalieră şi transnaţională. Conform Comunicării Comisiei, obiectivul strategic al PEV îl
constituie ”împărţirea cu ţările vecine a beneficiilor extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est,
pentru a întări stabilitatea, securitatea şi bunăstarea tuturor popoarelor acestora. PEV va încerca să
prevină emergenţa unor noi linii de divizare între Uniunea extinsă şi noii săi vecini şi să le ofere
posibilitatea de a participa la diverse activităţi ale UE printr-o cooperare întărită în domeniul politic,
economic, al securităţii şi în domeniul cultural.”14 Relaţiile privilegiate cu vecinii sunt condiţionate de
angajamentul în direcţia promovării şi respectării “valorilor comune” (în special în domeniul statului

12
Pentru ţărileparticipante la Parteneriatul Euro-Mediteranean.
13
Pentru ţările din Europa de Est
14
COM(2004)373 final, p.3.
137
de drept, al bunei guvernanţe, al drepturilor omului, inclusiv dreptul minorităţilor, promovarea relaţiilor
de bună vecinătate, adoptarea principiilor economiei de piaţă şi ale dezvoltării durabile) şi de asumarea
unor obiective esenţiale ale Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, în special: combaterea
terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, asumarea responsabilităţii în prevenirea
conflictelor şi gestiunea crizelor, respectarea dreptului internaţional.
Obiectivele majore ale politicii de vecinătate pot fi sintetizate astfel:15: prevenirea
conflictelor şi a actelor de agresiune în vecinătatea Uniunii Europene; soluţionarea disputelor şi
conflictelor existente; stabilirea unor relaţii strânse de parteneriat în domeniul politic, economic şi
cultural, bazate pe valori comune, prosperitate şi securitate; controlul migraţiei şi a tuturor formelor
de trafic ilegal; protecţia securităţii cetăţenilor Uniunii şi ai ţărilor vecine.

b) Elementul central al PEV îl constituie Planurile de acţiune (PA). Ele stabilesc priorităţile
cheie, respectiv: respectarea valorilor comune; dialogul politic; dezvoltarea economică şi socială
(inclusiv promovarea unui mediu favorabil pentru afaceri şi atragerea investiţiilor străine); comerţ,
piaţă internă şi reforme legislative (promovarea comerţului şi susţinerea integrării ţărilor partenere în
sistemul comerţului internaţional, încurajarea adoptării legislaţiei europene şi a standardelor privind
piaţa internă); cooperarea în domeniul justiţiei, al libertăţii şi securităţii (reforma justiţiei şi controlul
migraţiei şi a traficului de frontieră); integrarea în reţele de infrastructură (energie, transport şi
telecomunicaţii, societate informaţională şi noile tehnologii); cooperarea în domeniul protecţiei
mediului; politica socială şi contacte „people–to- people”.
Planurile de acţiune vor fi diferenţiate pe ţări, pentru a reflecta situaţia existentă în relaţiile cu
UE, precum şi nevoile specifice ale partenerilor şi capacitatea acestora de a adopta diverse măsuri de
reformă în direcţia realizării obiectivelor comune. Ele vor fi elaborate de Comisie, în colaborare cu ţara
parteneră, pe o perioadă de 3 - 5 ani, şi vor fi aprobate în cadrul Consiliului de Asociere sau
Cooperare. PA nu vor crea noi structuri ci vor susţine realizarea obiectivelor acordurilor existente.
Acestea, la rândul lor, au fost adaptate pentru a răspunde priorităţilor PEV. De asemenea, planurile de
acţiune vor reprezenta un cadru de referinţă şi pentru alte politici şi programe de asistenţă ale UE.
Până în prezent, au fost adoptate planuri de acţiune pentru Israel, Iordania, Moldova,
Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia şi Ucraina, urmând ca până la sfârşitul anului 2005 să mai fie
adoptate încă cinci, pentru Armenia, Azerbaidjan, Egipt , Georgia şi Liban. În perspectivă, Uniunea
Europeană intenţionează să ofere un nou cadru de parteneriat sub forma unor Acorduri Europene de
Vecinătate, care vor înlocui actuala generaţie de acorduri bilaterale.

c) Rapoartele de ţară sunt documente de analiză a relaţiilor bilaterale, a situaţiei politice,


instituţionale, economice şi sociale a ţării partenere şi a progreselor înregistrate de aceasta în domeniile
prioritare fixate prin Planurile de Acţiune16. Rapoartele se întocmesc periodic, de către Comisie, în
colaborare cu structurile de cooperare ale acordurilor de parteneriat sau asociere, şi vor sta la baza
reexaminării şi adaptării planurilor de acţiune.

d) Noul instrument pentru vecinătate şi parteneriat


Ţinând cont de constrângerile pe termen scurt legate de coordonarea instrumentelor
financiare de cooperare transfrontalieră, Comunicarea Comisiei din 1 iulie 2003 – “Paving the Way for
a New Neighbourhood Instrument” a propus introducerea noului instrument financiar printr-o abordare
etapizată:
• 2004-2006: introducerea Programelor de Vecinătate

15
Rik Coolsaet & Sven Biscop (eds.), A European Security Concept for the 21st Century, Royal Institute for International
Relations, Egmont Paper No. 1. Brussels, 2004, p.3.
16
Primele rapoarte de ţară au fost elaborate în scopul adoptării planurilor de acţiune.
138
Pentru perioada 2004-2006, obiectivul principal îl constituie coordonarea diferitelor
instrumente financiare existente, atât în politicile externe, cât şi în cele interne. Coordonarea se
realizează în cadrul “Programelor de Vecinătate”, prin integrarea actualelor instrumente de cooperare
regională şi transfrontalieră: INTERREG, PHARE - CBC, Tacis – CBC, CARDS şi Meda17.
Principalele instrumente vor rămâne Tacis şi MEDA, la care se adaugă alte programe ale Uniunii (în
special, Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului şi Asistenţa Macro-financiară) şi
împrumuturile Băncii Europene pentru Investiţii. Primele programe au fost deja adoptate în 2004.

• Post-2006: Noul Instrument de Vecinătate şi Parteneriat


Începând cu 2007, în cadrul Perspectivelor financiare 2007-2014, PEV va beneficia de un nou
instrument, numit The European Neighbourhood and Partnership Instrument - ENPI18. Acesta va
face parte din categoria “instrumentelor generale de susţinere directă a politicilor externe europene”,
alături de “Pre-Accession Instrument” (IPA)19 şi “Development Cooperation and Economic
Cooperation Instrument (DCECI)20.
În actuala concepţie, Noul Instrument de Vecinătate şi Parteneriat (NIVP) va completa
instrumentele existente (Tacis, Meda) şi va funcţiona în baza experienţei programelor de vecinătate
adoptate pentru perioada 2004-2006. Finanţarea va fi orientată către următoarele obiective cheie:
• Promovarea dezvoltării durabile în regiunile de frontieră;
• Cooperarea în domeniul protecţiei mediului, al siguranţei publice, al prevenirii conflictelor şi
crimei organizate;
• Managementul frontierelor;
• Promovarea cooperării transfrontaliere la nivel local şi a contactelor "people-to-people"21.
În acest scop, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat va finanţa proiecte comune,
propuse de către şi în beneficiul atât al ţărilor membre UE, cât şi al ţărilor vecine. Aplicarea sa va
presupune, în principal, combinarea obiectivelor PEV din cadrul programelor de cooperare
transfrontalieră şi de cooperare transnaţională cu obiectivele politicii de coeziune economico-socială.
Noul instrument financiar va introduce, astfel, un element de originalitate în mecanismele UE, prin
asocierea instrumentelor financiare externe cu instrumente interne; el va funcţiona în baza unei
metodologii comune şi a unei gestiuni armonizate după modelul fondurilor structurale: programare
plurianuală, parteneriat, co-finanţare. Conform Perspectivelor financiare 2007 – 2013, resursele vor fi
alocate pe două linii bugetare, una internă – prin rubrica de Coeziune a bugetului şi una externă – prin
rubrica de Politică externă. Pe linia politicii de coeziune, sumele vor fi repartizate pe stat membru şi se
vor încadra în suma totală acordată cu titlu de Fonduri structurale, plafonată în prezent la 4% din PIB22.
Complementar, resursele ENPI vor fi susţinute prin instrumente financiare specifice
diverselor politici comunitare (educaţie, cercetare, mediu, etc.) şi prin împrumuturi BEI şi BERD.
B. Metoda şi principiile PEV

17
The INTERREG Community Initiative, ca instrument financiar al politicii regionale; PHARE, instrument financiar al
strategiei de pre-aderare, a cărui componentă PHARE-CBC susţine programe de cooperare transfrontalieră între UE şi
ţările candidate ; Tacis CBC, ca instrument financiar pentru Europa de Est şi Asia Centrală; Meda, ca program de
promovare a cooperării regionale în cadrul parteneriatului Euro-Med; CARDS, ca principal instrument pentru Balcani în
cadrul Procesului de Stabilizare şi Asociere.
18
Communicarea Comisiei catre Consiliu şi Parlament, Financial Perspectives 2007 – 2013, COM(2004) 487 final
Brussels, 14.7.2004.
19
IPA se va adresa ţărilor candidate (Turcia, Croatia) şi celor potenţial candidate (Balcanii de Vest); el va înlocui
instrumentele existente (PHARE, ISPA, SAPARD, Regulamentul pentru pre-aderarea Turciei şi CARDS).
20
DCECI va fi folosit în sustinerea eforturilor de dezvoltare a ţărilor neacoperite de IPA şi NIVP.
21
COM(2004)373 final, Brussels, 12.5.2004, p. 29.
22
COM(2004) 487 final Brussels, 14.7.2004, p. 25.
139
Strategia Politicii Europene de Vecinătate a fost elaborată în aşa fel încât să ducă la
conturarea la graniţele UE a unui “cerc de ţări” care să împărtăşească valorile fundamentale şi
obiectivele UE, ţări aflate în relaţii de cooperare întărită cu ţările membre, presupunând inclusiv
un nivel ridicat de integrare economică şi politică.23 Metoda stabilită prin documentul de strategie
presupune:
- definirea unui ansamblu comun de principii şi valori, precum şi angajamentul reciproc
în respectarea acestora;
- cadru bilateral, integrat dimensiunii regionale a cooperării, având drept scop
fundamental stabilitatea şi securitatea la frontierele externe ale UE;
- definirea, de comun acord cu partenerii, a unor obiective şi priorităţi în domenii cheie,
în funcţie de realităţile concrete din fiecare ţară;
- evaluarea periodică şi adaptarea PEV în funcţie de evoluţiile înregistrate de ţara
parteneră;
- fixarea unor criterii de referinţă, economice şi politice, care să permită o evaluare clară
şi transparentă a progreselor înregistrate de fiecare ţară în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin
planurile de acţiune;
- angajamentul progresiv al UE, subordonat respectării obiectivelor prevăzute prin
planurile de acţiune; Uniunea nu va oferi noi avantaje în absenţa progreselor în ţara parteneră;
- asigurarea coerenţei între instrumentele PEV şi cele ale politicilor complementare24;
PEV va constitui în acest sens un cadru de referinţă;
- integrarea PEV în Strategia de securitate, prin contribuţia la întărirea formelor de
cooperare regională şi prin promovarea în comun a obiectivelor UE în domeniul Politicii Externe şi de
Securitate Comună;
- generarea de valoare adăugată: concentrare mai clară pe obiective adaptate regional şi
bilateral; noi teritorii; trecerea de la simpla cooperare şi liberalizare reciprocă a comerţului, pe termen
scurt, la integrare în piaţa internă, pe termen lung; întărirea cooperării politice şi chiar deschiderea
progresivă a anumitor programe comunitare; noi instrumente financiare; noi relaţii contractuale prin
perspectiva adoptării Acordurilor Europene de Vecinătate.
În concluzie, metoda PEV constă în dezvoltarea relaţiilor de cooperare intr-un nou cadru de
referinţă, definit prin raportare la obiective cheie legate de stabilitate, securitate şi dezvoltare durabilă,
structurat pe cei trei piloni actuali ai funcţionării UE: piaţa internă, justiţie şi afaceri interne, politica
externă şi de securitate. În aplicarea metodei, se vor adopta următoarele principii: cooperarea în baza
unor valori comune; concentrarea pe priorităţi; diferenţierea; condiţionalitatea pozitivă în baza unor
criterii de referinţă; evaluarea periodică; progresivitate prin introducerea distincţiei termen
scurt/termen lung. Se poate spune, prin urmare, că politica de vecinătate se află la graniţa între
strategia europeană de securitate şi strategia de extindere; ea combină, de altfel, elemente ale celor
două strategii, prin adaptarea instrumentelor folosite în procesul extinderii (priorităţi, criterii de
evaluare, rapoarte de ţară, instrumente financiare specifice) la relaţiile de cooperare regională.
3. Regiuni şi state incluse în Politica Europeană de Vecinătate. Contextul relaţiilor cu
UE şi stadiul actual al aplicării PEV
Politica Europeană de Vecinătate include în prezent 17 ţări ce pot fi grupate în trei arii
geografice: Regiunea Mediteraneană (10 ţări), Europa de Est (4 ţări) şi Caucazul de Sud (3 ţări).

• Regiunea Mediteraneană cuprinde ţările care participă la “Parteneriatul Euro-


Mediteranean” (Euro-Med)25, numit şi “Procesul Barcelona”: Algeria, Egipt, Israel, Iordania,

23
COM(2004)373 final, Brussels, 12.5.2004, p. 5.
24
A se vedea 1.3.
140
Liban, Libia26, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea Palestiniană27. Parteneriatul a fost iniţiat în
1995 şi se derulează, în prezent, în baza “Strategiei comune pentru regiunea mediteraneană”28 , a
Documentului de Strategie Regională29 2002-2006 şi a Programului Indicativ Regional 2005-200630.
Obiectivele generale ale parteneriatului sunt:
- crearea unei zone de pace şi securitate bazată pe valori comune, în special democraţie şi
respectarea drepturilor omului;
- dezvoltarea unui spaţiu de prosperitate prin realizarea progresivă a unei zone de liber
schimb între Uniune şi partenerii mediteraneeni;
- apropierea între popoarele regiunii şi ale Uniunii, prin promovarea dialogului inter-cultural
şi dezvoltarea societăţii civile;
- crearea unei zone de pace, stabilitate şi de prosperitate.
Ca metodă, Euro-Med combină abordarea regională cu cea bilaterală. La nivel
multilateral, cooperarea se realizează prin programe regionale31, organisme create la nivel politic
(reuniunile înalţilor funcţionari, Conferinţele Ministeriale) şi la nivel oficial (Comitetul Euro-Med),
precum şi în cadrul unor reţele de cooperare de tipul EUROMESCO (Comitetul de Studii Euro-
Mediteraneene) sau FEMISE (Forumul euro-mediteranean al Institutelor de Ştiinţe Economice). La
nivel bilateral, parteneriatul se realizează prin Acordurile de Asociere şi prin Programele Indicative
Naţionale, negociate cu fiecare dintre statele partenere, în funcţie de priorităţile specifice. Acordurile
prevăd realizarea progresivă a unei zone de liber schimb pentru produsele industriale, liberalizarea
comerţului cu produse agricole şi servicii, cooperarea politică, economică, în domeniul social şi al
migraţiei, precum şi cooperarea culturală.
Asistenţa financiară se realizează, în principal, prin programul Meda, alocat în proporţie de
80% pentru aplicarea programelor indicative naţionale în 8 state ale parteneriatului şi în proporţie de
20% pentru cooperarea regională. Se adaugă împrumuturile şi facilităţile BEI, iar începând cu 2002
resurse complementare prin “Facilitatea euro-mediteraneană pentru investiţii şi parteneriat” (FEMIP),
creată special pentru a susţine dezvoltarea sectorului privat.
Aplicarea PEV la ţările Euro-Med a presupus, în primul rând, întărirea abordării bilaterale,
prin elaborarea rapoartelor naţionale pentru Israel, Iordania, Maroc, Tunisia, Autoritatea Palestiniană,
Egipt şi Liban, şi prin adoptarea Planurilor de acţiune pentru cele mai avansate ţări în respectarea
condiţionalităţii politice (Israel, Iordania, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea Palestiniană). De
asemenea, prin Programul Indicativ Regional şi prin Programele Indicative Naţionale pentru perioada
2005-2006, parteneriatul mediteranean a fost adaptat pentru a corela priorităţile cheie ale Strategiei
Regionale cu obiectivele PEV. Cooperarea regională va veni, practic, în sprijinul realizării obiectivelor
incluse în planurile bilaterale de acţiune. Accentul va fi pus pe realizarea reformelor necesare pentru a
permite participarea partenerilor la piaţa internă, a reformelor în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
pe armonizarea legislativă, pe dialogul cultural şi pe dezvoltarea reţelelor.

26
În cadrul Procesului Barcelona, Libia are doar statut de observator.
27
Cipru şi Malta, partenere Euro-Med, au devenit între timp membre ale Uniunii, iar Turcia este inclusă în Strategia de pre-
aderare.
28
Adoptata de Consiliul european din iunie 2000 de la Santa Maria da Feira, (Common Strategy Of The European Council,
On The Mediterranean Region), Doc.2000/458/CFSP, publicata în OJCE L 183 of 22.7.2000, p.5.
29
Adoptat de către Comisie la 18 decembrie 2001, după avizul favorabil al Comitetului MEDA din 5 decembrie 2001.
30
Programul Indicativ Regional, 2005-2006, adoptat de către Comisie în 2004, după acordul favorabil al Comitetului MED.
31
Spre exemplu: "Justice and Home Affairs Programme”(€ 6 Million), “Support to the Water Information System” (€ 2
Million), “Training of public administrations” (€ 6 Million), “Euro-Med Heritage III” (€ 10 Million).

141
În perspectiva imediată, se aşteaptă adoptarea unor planuri de acţiune pentru Egipt şi
Liban, iar în cazul Libiei, aderarea, pentru început, la Procesul Barcelona.

• Zona Europei de Est include aşa numitele “Noi State Independente Occidentale” -
WNIS (Moldova, Ucraina, Belarus) şi Rusia.
Spre deosebire de zona mediteraneană, Europa de Est nu beneficiază de o abordare
32
regională . Relaţiile se desfăşoară, în principal, bilateral, prin Acorduri de Parteneriat şi Cooperare
(APC). APC sunt bazate pe respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului şi stabilesc
cadrul legal al relaţiilor economice, politice şi comerciale între UE şi ţările partenere. Sunt prevăzute,
de asemenea, măsuri de cooperare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (în special, prevenirea
activităţilor ilegale, combaterea traficului cu droguri şi a spălării banilor), al mediului, al ştiinţei şi
culturii. Ca element de specificitate, spre deosebire de relaţiile contractuale cu alte ţări vecine, APC nu
prevăd un cadru de relaţii comerciale preferenţiale cu UE.
Relaţiile cu Rusia, cel mai important partener al Uniunii în vecinătatea estică, se desfăşoară în
cadrul parteneriatului strategic privind crearea a patru spaţii comune (Common European Economic
Space)33: un spaţiu economic (incluzând prevederi speciale privind mediul şi energia); un spaţiu
comun al libertăţii, securităţii şi justiţiei; un spaţiu al cooperării în domeniul securităţii şi un spaţiu al
cercetării, educaţiei şi culturii. Un loc special în cadrul parteneriatului revine dialogului politic şi
cooperării în domeniul energiei.
În ce priveşte Belarus, Acordul de Parteneriat şi Cooperare, deşi negociat din 1995, nu a
intrat în vigoare. În măsura în care se vor înregistra evoluţii favorabile în direcţia democratizării şi
angajamentului de respectare a valorilor comune promovate de UE, Uniunea va iniţia procedurile de
aplicare a PEV.
Moldova şi Ucraina sunt deja integrate în PEV, având adoptate planuri de acţiune. Dincolo
de elementele de specificitate, planurile includ un set de priorităţi generale în arii acoperite de
Acordurile de Parteneriat şi Cooperare: întărirea stabilităţii şi ameliorarea eficienţei instituţiilor
democratice şi a statului de drept; garantarea respectării libertăţii media şi a libertăţii de exprimare;
întărirea cooperării în domeniul securităţii regionale şi al relaţiilor de bună vecinătate, în special
găsirea unei soluţii pentru conflictul transnistrean; managementul frontierelor; aderarea la OMC (în
cazul Ucrainei) şi aplicarea integrală a acordului cu OMC, în cazul Republicii Moldova (RM);
ameliorarea mediului de afaceri şi atragerea investiţiilor străine; stabilirea unui dialog constructiv şi
a unei cooperări eficace privind migraţia şi regimul vizelor în asigurarea liberei circulaţii între UE, pe
de o parte, şi RM şi Ucraina, pe de altă parte; apropierea graduală a legislaţiei, normelor şi
standardelor de acquis-ul comunitar; întărirea capacităţii juridice şi administrative.
Progresele în realizarea priorităţilor stabilite prin planurile de acţiune vor fi monitorizate în
cadrul structurilor APC, iar Comisia europeanpă va elabora rapoarte periodice.
În prezent, principalul instrument de asistenţă în Europa de Est îl constituie programul Tacis ,
care include atât programe naţionale, cât şi programe multilaterale în domeniul siguranţei nucleare, al
cooperării transfrontaliere şi al cooperării regionale. Complementar, pot fi accesate şi alte instrumente
specifice: Asistenţa Macro-Financiară, ajutorul umanitar ECHO, Programul pentru Securitatea
Alimentară.

• Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Zona nu a fost inclusă în prima


Comunicare a Comisiei asupra Europei Extinse. Dar, Raportul Parlamentului european asupra
propunerii Comisiei (noiembrie 2003) şi Strategia de Securitate adoptată de Consiliul european din
decembrie 2003 au stabilit zona Caucazului de Sud ca zonă de interes pentru UE în prevenirea
conflictelor regionale, având în vedere că cele trei ţări sunt membre ale Consiliului Europei şi ale
32
Singurul cadru regional poate fi considerat “Dimensiunea Nordică”, dar la care participă doar Rusia.
33
Adoptat la Sumitul de la Petersburg, din mai 2003.
142
OSCE. Un rol esenţial a revenit însă Rezoluţiei Parlamentului din 26 februarie 2004 “EU policy
towards South Caucasus”34, prin care se recomanda Consiliului ca regiunea să primească un “statut
definitiv în politica de vecinătate, în conformitate cu principiul evitării unor noi linii de demarcaţie în
Europa, atât pentru a stimula ţările din regiune să avanseze în adoptarea reformelor economice şi
politice, cât şi pentru a răspunde interesului UE de a creşte rolul său politic în regiune şi de a-şi
asuma un rol sporit în rezolvarea conflictelor”35.
Ca urmare, în Comunicarea din iunie 2004 asupra Politicii Europene de Vecinătate, Comisia a
propus includerea Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului în sistemul PEV, în funcţie de progresele
fiecărei ţări în domeniile democraţiei, a statului de drept, a respectării drepturilor omului şi a
dezvoltării economiei de piaţă. Angajamentul Uniunii Europene faţă de ţările din regiune este acelaşi
ca pentru orice ţară inclusă în politica de vecinătate: susţinerea reformelor în domeniile prioritare
specifice, perspectiva integrării economice aprofundate prin aderarea la piaţa internă, implicarea în
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, integrarea în reţelele transeuropene, cu un accent
special pe domeniul energiei, având în vedere că regiunea prezintă interes ca producător şi ca zonă de
tranzit.
Primul pas către aplicarea PEV în cele trei ţări a fost făcut în martie 2005 prin publicarea
Rapoartelor de ţară, cu recomandarea Comisiei de a se elabora Planurile de acţiune. Rapoartele
descriu situaţia actuală în domeniile importante pentru politica de vecinătate (democraţie, stat de drept,
respectarea drepturilor omului, cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne, reformele economice
şi sociale, liberalizarea schimburilor, contribuţia la stabilitatea regională) şi propun obiectivele cheie
pentru Planurile de Acţiune. Acestea vor fi orientate pe următoarele priorităţi: întărirea statului de
drept, a pluralismului şi a structurilor democratice; ameliorarea climatului de afaceri şi
modernizarea sectorului public; reforma administraţiei şi a legislaţiei în domeniile fiscal şi vamal;
lupta contra corupţiei şi fraudei; diminuarea sărăciei; asigurarea bazelor dezvoltării durabile şi
ameliorarea protecţiei mediului; aplicarea de politici macroeconomice prudente; înregistrarea de
progrese în materie de cooperare regională şi rezolvarea conflictelor.
Conform Concluziilor Consiliului din aprilie 2005, Planurile vor trebui elaborate pe o
perioadă de minim 3 ani şi vor fi finalizate până la sfârşitul anului; ele vor acorda o atenţie specială
întăririi capacităţii de cooperare regională şi de rezolvare a conflictelor36.
În prezent, relaţiile UE cu cele trei ţări se desfăşoară, în principal, în cadru bilateral, prin
Acordurile de Parteneriat şi Cooperare. Dimensiunea multilaterală se realizează prin programe de
cooperare regională şi transfrontalieră, dezvoltate în cadrul Strategiei regionale Tacis şi orientate
începând cu 1996 pe trei priorităţi: reţele de transport şi energie, mediu şi justiţie şi afaceri interne.

Acoperirea geografică a PEV, prin contextul de cooperare regională şi de integrare pe care îl


oferă, este în măsură să stimuleze conturarea unei vaste arii de stabilitate, pace, prosperitate şi liberă
circulaţie care ar putea fi denumită, conform propunerii Parlamentului european, “regiunea
paneuropeană şi mediteraneană”. Elementele sale de identitate ar fi spaţiile de acţiune comună –
politice, economice şi de securitate, bazate pe împărtăşirea unor valori comune: statul de drept,
democraţia, libertăţile fundamentale, drepturile omului37.

4. Domeniile de acţiune ale Politicii Europene de Vecinătate

34
Referinta P5_TA(2004)0122.
35
Rezolutia Parlamentului european 2003/2225(INI)), p.5.
36
The 2655th Council meeting General Affairs and External Relations - General Affairs, Luxembourg, 25 April 2005,
8035/05 (Press 86), p. 12.
37
Raportul Parlamentului european asupra Comunicării Comisiei „Europa lărgită şi noul cadru al relaţiilor cu vecinii din
Europa de Est şi de Sud” (document COM(2003) 104), 5 noiembrie 2003, p 20.
143
În baza obiectivelor Politicii de Vecinătate şi a priorităţilor incluse în planurile de acţiune, pot
fi definite 3 mari domenii de acţiune ale PEV, numite şi “spaţii” sau “dimensiuni”:
• dimensiunea politică, umană şi culturală;
• dimensiunea economică;
• dimensiunea de securitate.

Dimensiunea politică, umană şi culturală


PEV va acţiona în principal pentru promovarea în regiune a democraţiei, a statului de drept,
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi pentru intensificarea cooperării culturale şi a
dialogului între popoarele ţărilor membre şi ale ţărilor vecine.
În Tratatul Constituţional, se precizează că în relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi
promovează valorile şi interesele sale”. Uniunea se întemeiază pe “valorile respectării demnităţii
umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului
[...], într-o societate bazată pe pluralism, ne-discriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între
femei şi bărbaţi”38. Acesta este şi cadrul politic de dialog şi cooperare presupus şi impus de politica de
vecinătate. Prin tratatele multilaterale, acordurile bilaterale cu UE sau ca membre ale diverselor
organizaţii internaţionale (Consiliul Europei, OSCE), ţările vecine ale UE sunt deja angajate în
respectarea democraţiei, a statului de drept, a libertăţilor şi drepturilor fundamentale. Unele sunt
semnatare ale Convenţiilor Naţiunilor Unite privind drepturile omului şi au ratificat Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau, în cazul semnatarelor Euro-Med,
au acceptat o declaraţie de principiu privind promovarea şi respectarea acestora.
Politica Europeană de Vecinătate are, prin urmare, un punct de plecare destul de puternic în
conturarea dimensiunii sale politice. Prin planurile bilaterale de acţiune, Uniunea va urmări în toate
ţările partenere, ca priorităţi: întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (in special libertatea presei şi libertatea de exprimare), drepturile
minorităţilor şi ale copiilor, egalitatea între femei şi bărbaţi, dezvoltarea societăţii civile.
Un rol important va reveni în acest context integrării ţărilor partenere în spaţiul european al
educaţiei, precum şi promovării dialogului inter-cultural. Un proces durabil de “europenizare” nu poate
fi conceput în afara unui contact real între popoarele ţărilor partenere care să faciliteze înţelegerea şi
respectul reciproc, toleranţa, solidaritatea, non-discriminarea, dezvoltarea societăţii civile. Politica de
vecinătate va promova, în consecinţă, cooperarea în domeniul educaţiei, al cercetării, al culturii şi al
dezvoltării capitalului uman.

Dimensiunea economică
În domeniul economic pot fi identificate 3 axe majore ale politicii de vecinătate:
a) comerţ şi piaţă internă;
b) reţele de energie, transport şi telecomunicaţii;
c) dezvoltarea economică şi socială.
a) Planurile de acţiune vor promova şi vor crea condiţiile liberalizării schimburilor
comerciale, conform dispoziţiilor acordurilor de asociere sau a acordurilor de parteneriat şi cooperare.
În contextul Procesului Barcelona, a fost deja iniţiată crearea unei zone de comerţ liber, în baza
principiului asimetriei concesiilor. PEV va susţine acest proces de liberalizare comercială şi de
integrare, în acord cu obiectivele Euro-Med. Pentru Europa de Est, priorităţile sunt: implementarea
obiectivelor APC; aderarea la Organizaţia Mondială pentru Comerţ - OMC (în cazul Ucrainei);
aplicarea integrală a acordului OMC, în cazul Moldovei. PA vor urmări însă şi o accentuare a gradului
de integrare economică şi comercială, dincolo de prevederile Acordurilor de Cooperare şi

38
xxx, Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, Institutul European din Romania – Directia Coordonare
traduceri, Bucuresti, 2004, pp.41-42.
144
Parteneriat.39. Rezultatul ar putea să se constituie într-o vastă zonă pan-europeană şi mediteraneană de
liber schimb (Pan-European and Mediteranean Free Trade Area).
Pe termen lung, deşi documentele oficiale nu fac precizări clare şi nu stabilesc termene, PEV
oferă posibilitatea aderării ţărilor partenere la piaţa internă. În acest scop, planurile de acţiune vor
susţine un proces de armonizare legislativă prin adoptarea diverselor componente de acquis în funcţie
de evoluţiile fiecărei ţări în parte.
b) Principal importator şi al doilea consumator de energie al lumii, Uniunea Europeană este
interesată de asigurarea securităţii energetice. Având în vedere că vecinătatea sa estică şi sudică
dispune de cele mai importante rezerve de petrol şi gaz natural, este de înţeles de ce în politica de
vecinătate, parteneriatul energetic strategic este o axă prioritară. Planurile de acţiune vor urmări
dezvoltarea reţelelor şi interconectarea ţărilor UE şi a ţărilor partenere, cooperarea în domeniul
energiei, convergenţa politicilor energetice şi corelarea acestora cu obiectivele dezvoltării durabile.
Reţelele de transport şi telecomunicaţii au, de asemenea, un rol cheie în promovarea
integrării comerciale şi economice la nivel regional. Planurile de acţiune vor urmări dezvoltarea şi
interconectarea reţelelor la nivel pan-european, ameliorarea eficacităţii şi siguranţei sistemelor de
transport, armonizarea legislativă.
c) PEV dispune de un ridicat potenţial privind ameliorarea condiţiilor de dezvoltare
economică şi socială în ţările vecine. În primul rând, liberalizarea fluxurilor comerciale va genera
efecte de creare de comerţ, economii de scară şi ameliorarea condiţiilor de concurentă. Apoi,
armonizarea legislativă, creşterea stabilităţii şi securităţii, asistenţa tehnică şi financiară din partea
UE, întărirea dialogului şi cooperării în domeniul social şi al protecţiei mediului, promovarea
tehnologiilor informaţiei şi comunicării vor îmbunătăţi mediul de afaceri, vor atrage fluxuri de
investiţii străine directe şi vor crea condiţiile unei dezvoltări economice şi sociale durabile. Beneficiile
sunt însă condiţionate de adoptarea politicilor complementare necesare asigurării macro-stabilităţii şi
funcţionalităţii mecanismelor economiei de piaţă, precum şi pentru diminuarea impactului social pe
termen scurt determinat de restructurările economice.

Dimensiunea de securitate
Axele prioritare ale planurilor de acţiune PEV în domeniul securităţii sunt:
a) justiţia şi afacerile interne;
b) politica externă şi de securitate.
a) Problema principală în materie de justiţie şi afaceri interne este legată de găsirea soluţiilor
adaptate fiecărei regiuni şi ţări pentru a răspunde, pe de o parte, obiectivului de deschidere a graniţelor
si, pe de altă parte, nevoii de securitate şi stabilitate regională. În consecinţă, managementul frontierelor
este considerat o prioritate în majoritatea planurilor de acţiune. Ele stabilesc măsuri privind cooperarea
în domeniul migraţiei, al regimului vizelor şi condiţiilor de azil, combaterea terorismului, a crimei
organizate şi a spălării banilor, combaterea traficului cu droguri şi arme. De asemenea, PA identifică
posibilităţile de întărire a colaborării în domeniul justiţiei şi al poliţiei, inclusiv prin cooperarea cu
organismele europene specializate, cum ar fi EUROPOL şi EUROJUST. În acest scop, o atenţie
specială va fi acordată ratificării şi implementării unor convenţii internaţionale cheie.
b) PEV, ca element al strategiei europene de securitate, are rolul de a întări participarea
Uniunii la prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. În consecinţă, Planurile de acţiune vor defini
atât ariile de dialog bilateral, cât şi cadrul de cooperare multilaterală privind guvernarea globală şi
combaterea ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii în întreaga lume. Uniunea Europeană
urmăreşte să integreze ţările partenere în unele aspecte ale Politicii de Securitate şi Apărare Externă şi
ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi să stabilească un cadru de responsabilităţi împărţite în
domeniul securităţii şi stabilităţii regionale.

39
COM(2004)373 final, p. 16.
145
5. Complementarităţi între PEV şi alte politici ale UE
Din cele de mai sus, rezultă că Politica Europeană de Vecinătate, prin spectrul foarte larg de
arii de acţiune, intră în corelaţie cu mare parte a politicilor Uniunii. În funcţie de progresele pe care
PEV le va favoriza în domeniul integrării politice şi economice, ţările partenere vor participa, probabil
într-un sistem al geometriei variabile, la ansamblul politicilor şi programelor comunitare. Pe termen
scurt şi mediu, însă, pot fi identificate cinci complementarităţi cu impact semnificativ asupra
eficacităţii PEV şi a perspectivelor sale de evoluţie:
• Politica regională;
• Justiţie şi afaceri interne;
• Educaţie, cultură şi cercetare;
• Politicile de dezvoltare durabilă: socială şi de mediu;
• Politica externă şi de securitate

Politica regională
Politica regională europeană, în special prin sistemul fondurilor structurale, va avea un rol
important în aplicarea PEV. Urmărind ca obiectiv general diminuarea decalajelor de dezvoltare, cea
mai mare parte a resurselor este orientată către regiunile relativ sărace şi care înregistrează dificultăţi de
adaptare la piaţa internă. Regiunile aflate la graniţele externe ale UE, suportând în plus faţă de efectele
datorate decalajelor iniţiale de dezvoltare şi efectele de perifericitate, sunt, în consecinţă, beneficiare
“privilegiate” ale politicii regionale. Prin programele de potenţare a factorilor endogeni de dezvoltare şi
prin conectarea la reţelele transeuropene de transport, comunicaţie şi energie, politica regională
diminuează caracterul de perifericitate al acestor regiuni, făcând posibil şi transferul peste graniţă al
stabilităţii şi prosperităţii lor economice. În plus, prin iniţiativa INTERREG, aplicată în cadrul politici
regionale, sunt susţinute 3 programe (de cooperare transfrontalieră, transnaţională şi interregională, de
dezvoltare a reţelelor energetice şi de amenajare a teritoriului), programe care pot fi corelate cu
obiectivele fixate prin planurile de acţiune ale PEV. Reforma politicii regionale din 2004 întăreşte, de
altfel, complementaritatea cu PEV prin includerea cooperării transfrontaliere, pentru perioada de
programare 2007-2013, în categoria obiectivelor de coeziune.

Justiţie şi Afaceri Interne


Domeniul Justiţie şi Afaceri Interne – JAI acoperă următoarele axe prioritare: drepturile
fundamentale, cetăţenie europeană, mobilitatea persoanelor, migraţie şi azil, regimul vizelor,
managementul frontierelor externe, cooperarea între autorităţile naţionale vamale, ale poliţiei şi ale
justiţiei. Obiectivul strategic al UE în domeniul JAI îl constituie crearea unui „spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie în cadrul frontierelor interne”. În Politica Europeană de Vecinătate, justiţia şi
afacerile interne reprezintă o arie dominantă a domeniului de securitate, impunând modificări
importante ale acquis-ului comunitar, pentru a-l adapta specificului ţărilor vecine şi relaţiilor de
cooperare ce vor fi dezvoltate. Practic, prin PEV, va rezulta o extensie parţială a “spaţiului intern” al
liberei circulaţii, cu un transfer al centrului de greutate privind problemele de securitate (azil, migraţie,
vize, măsuri de luptă contra terorismului şi a crimei organizate, etc) la “graniţele” externe a ceea ce
începe se contureze ca “Regiune Pan - Europeană”. Planurile de acţiune includ, deja, chiar în primele
lor formulări, acţiuni majore ale domeniului JAI (migraţie, managementul frontierelor, combaterea
crimei organizate, combaterea spălării banilor şi a crimei organizate în domeniul economic şi financiar)
şi prevăd posibilitatea participării ţărilor vecine la diverse programe şi organisme europene şi
internaţionale. Justiţia şi afacerile interne prezintă, prin urmare, pe termen scurt, cel mai ridicat grad de
complementaritate cu obiectivele PEV şi oferă posibilităţi variate de integrare politică.

Educaţie, cultură şi cercetare


146
Programele comunitare în domeniul educaţiei, culturii şi cercetării pot fi conectate fără
dificultate la politica europeană de vecinătate, având în vedere experienţa UE în dezvoltarea
programelor de cooperare internaţională privind formarea profesională, mobilitatea, cercetarea –
dezvoltarea şi crearea reţelelor de cercetare şi expertiză, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi
calificărilor, aplicarea noilor tehnologiei ale informaţiei şi comunicării, integrarea dimensiunii culturale
şi europene în politicile de educaţie. Intensificarea cooperării şi integrarea ţărilor vecine în spaţiul
european al educaţiei şi cercetării vor crea premisele atât pentru dezvoltarea resurselor umane, cât şi
pentru realizarea unui spaţiu de stabilitate şi securitate, prin conturarea şi întărirea sentimentului de
apartenenţă la un spaţiu comun de valori şi de interese. În cadrul acordurilor bilaterale, Comisia
dezvoltă deja programe în domeniul cultural şi al educaţiei prin Tacis şi Meda, iar prin planurile de
acţiune, Comisia are în vedere participarea ţărilor partenere la Community R&D Framework
Programmes, Culture 2000, Tempus III, Erasmus Mundus şi Youth.

Politicile de dezvoltare durabilă


Dezvoltarea durabilă constituie un obiectiv al procesului de integrare europeană, transformat
din deceniul trecut în criteriu de condiţionalitate al adoptării şi aplicării politicilor Uniunii şi ale ţărilor
membre. În politica de vecinătate, deşi strategia face referiri la dezvoltarea durabilă, iar multe dintre
priorităţile planurilor de acţiune vin în promovarea unei astfel de orientări, Uniunea nu este clară şi
categorică cu privire la aplicarea principiului durabilităţii. Având însă în vedere situaţia, în unele cazuri
dramatică, a ţărilor integrate în PEV în ceea ce priveşte problemele de mediu, gradul de sărăcie şi
excludere socială şi dezechilibrele de pe piaţa muncii este de aşteptat o întărire a dimensiunilor socială
şi de mediu în relaţiile de cooperare şi în programele ce vor fi dezvoltate. Durabilitatea va deveni, cu
siguranţă, criteriu de condiţionalitate în aplicarea PEV, iar legislaţia comunitară în direcţia dezvoltării
durabile va integra şi componenta externă pan-europeană.

Politica externă şi de securitate


Deşi PEV este o componentă individualizată în relaţiile externe ale UE (prin obiective,
metodă, instrumente şi aria geografică de acoperire), una din funcţiile sale implicite o constituie
atragerea noilor parteneri privilegiaţi în promovarea priorităţilor Politicii Externe şi de Securitate
Comună şi a Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Conform Documentului de Strategie, ţările
partenere sunt chemate să se implice în asumarea responsabilităţilor privind securitatea şi stabilitatea,
nu doar la nivelul regiunii din care fac parte, ci şi la nivel mondial. În consecinţă, relaţiile de cooperare
vor depăşi cadrul regional, planurile de acţiune urmând să integreze obiective ale celor două politici în
domeniul securităţii globale. În plus, respectarea de către ţările partenere a angajamentelor
internaţionale în materie de securitate constituie criteriu de condiţionalitate.

Având în vedere aria foarte largă de acţiune a PEV şi inter- condiţionalitatea ridicată cu multe
dintre politicile comunitare, succesul strategiei UE va depinde de măsura în care va reuşi să asigure
coerenţa diverselor instrumente şi programe, într-o abordare raportată atât la obiectivele interne, cât şi
la cele externe ale procesului de integrare. Un rol important va reveni ţărilor şi regiunilor frontaliere.
Ca viitoare ţară de graniţă a Uniunii, România va avea atât oportunitatea, cât şi responsabilitatea
dezvoltării unor relaţii de cooperare transfrontalieră întărită cu Moldova şi Ucraina, în scopul realizării
priorităţilor fixate prin planurile de acţiune. Ţinând cont de faptul că strategia PEV transpune în noul
context metodologia aplicată în cadrul strategiei de extindere a UE spre Europa Centrală şi de Est, cele
două ţări viitoare vecine ale UE pot folosi experienţa României în îndeplinirea criteriilor de aderare şi
în realizarea proceselor transformative în direcţia europenizării ca suport în aplicarea planurilor de
acţiune şi integrarea în politicile şi programele europene.

147
3. Fişă bibliografică: Organizarea relaţiilor economice externe ale Uniunii
Europene: o sinteza a principalelor orientari şi probleme (Philippe Rollet, în
„Integrarea economică europeană”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999)

Organizarea relatiilor comerciale externe constituie un element cheie într-o experienta


integrationista. Ca şi în alte domenii, şi în acest caz parerile sunt impartite în ceea ce priveşte modul în
care trebuie orientate aceste relatii, în mod special ca urmare a intensificarii concurentei pe plan
mondial. In general, opiniile au la baza doua puncte de pornire diferite: este mai bine ca gruparea sa fie
deschisa catre exterior, transpunand elementele pietei unice interne la relatiile cu tarile nemembre, sau
este de preferat ca accesul tertilor la piata unica sa fie limitat prin impunerea de diverse forme de
protectie, cel putin în calea bunurilor ce provin din economiile concurente?

3.1. Politica comerciala

3.1.1. Optiunea initiala a Comunitatii: liberalizarea progresiva a schimburilor


comerciale cu tertii
Bazele politicii comerciale comune au fost puse prin Tratatul de la Roma (în speţă articolul
113). Motivatiile economice ale acestui proces sunt clare: aplicarea la nivel naţional a unor politici
comerciale necoordonate la nivel de grupare ar fi afectat costurile şi condiţiile de producţie în interiorul
pieţei comune, în concluzie ar fi afectat alocarea eficienta a resurselor. Dincolo de aceste motivatii
exista şi factori de natura politica. De exemplu, necesitatea adoptarii unei poziţii comune în
negocierile comerciale multilaterale, în special cele din cadrul GATT, ale caror rezultate depindeau (şi
depind) de raporturile de forte dintre participanţi. Aşadar, un aspect este cert: statele membre ale
Comunitaţii sunt membre ale aceluiaşi echipaj, fie ca el conduce o navă sau o galeră. Ceea ce rămâne
de analizat este de văzut spre ce se îndreaptă această politică: liber schimb sau protecţionism.
Comunitatea, ţinând cont de dimensiunile sale, îşi poate permite -ceea ce nu ar fi cazul unora
dintre ţările membre daca ele ar acţiona în afara spaţiului comunitar -sa fie, într-o oarecare masura, cel
puţin mai "închisă". Diversitatea resurselor şi dimensiunile pieţei permit punerea din plin în aplicare a
unor mecanisme cu efect benefic, ca, de exemplu, specializarea şi economiile de scara. Trendul actual
nu este însă acesta. Încă din 1958, Comunitatea şi-a manifestat clar intenţia de a "contribui la
eliminarea pragresiva a barierelar din calea schimburilor comerciale internaţionale (Tratatul de la
Roma, preambul), de a contribui la dezvoltarea armonioasă a comertului internaţional" (Tratatul de la
Roma, articolul 110). Aceasta atitudine se înscrie în vasta mişcare postbelica de liberalizare a
schimburilor comerciale internaţionale şi se explică prin acţiunea conjugata a mai multor factori. În
primul rand, trebuie sa avem în vedere apariţia noului curent teoretic privind politicile comerciale, care
încearcă să demonstreze că, de cele mai multe ori, nu protecţionismul este cel mai potrivit mijloc
pentru remedierea distorsiunilar pieţei şi ca, dimpotrivă, deschiderea reciprocă a pieţelor către
concurenta internationala reprezinta cea mai adecvata sursa de eficienta pentru întreprinderi, de
satisfactie pentru consumatori şi de prosperitate a natiunilor ca ansamblu. Apoi, exista convingerea ca
aceste tearii fusesera deja verificate în practică, ca în cazul crizei din 1929 care fusese agravata de
escaladarea protectionismului. Un factor important l-a constituit orientarea puterii hegemonice din acea
vreme, SUA, catre o politica a liberului schimb motivata, desigur, atat politic cat şi economic. Prin
urmare, tezele liberale au influentat constructia europeana, iar obiectivul liberului schimb este subliniat
în actul fondator al Comunitatii.
Obiectivul politicii comerciale comune era aşadar clar. Problema care se punea era în ce ritm
acesta urma sa fie atins. Optiunea Comunitatii nu a fost "liber schimb imediat", ci "liber schimb

148
progresiv". In acest sens sunt elocvente atât Preambulul Tratatului de la Roma -contributia la
eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului international-cât şi articolul 3 care stipuleaza
că actiunile Comunitatii în vederea atingerii obiectivelor economice şi sociale subliniate în articolul 2
necesita instituirea unui tarif vamal extern comun-care nu ar fi avut rost daca optiunea liberalizarii
imediate şi totale ar fi fost acceptata -şi a unei politici comerciale comune fata de terti. Era deci vorba
de un anumit grad de protectie -unii autori vazand în aceasta o expresie a preferintei comunitare –care
urma sa fie progresiv redus. Logica acestei strategii era de a realiza procesul de integrare în interesul
prioritar al statelor membre şi de a nu îl supune unor influente excesive din exterior. Iar acest lucru
presupunea integrarea pietelor de bunuri şi specializarea internationala. Regasim aici vechiul argument
al lui List al industriilor tinere (infant industries), care sustine ca unele dintre industriile emergente
necesita un anumit grad de protectie -temporara şi care urmeaza sa fie diminuata progresiv -pentru a se
putea dezvolta normal şi pentru a atinge, prin intermediul efectelor de învăţare şi al economiilor de
scara, acel nivel de productie care le va permite sa faca fata concurentei mondiale. Acest argument,
adesea utilizat de catre ţările în curs de dezvoltare, s-a aplicat initial şi Comunitatii: se vorbea pe atunci
despre ,, o structura industriala în formare". Aceasta atitudine nu contravenea intereselor Statelor Unite,
pentru care era avantajos sa realizeze schimburi comerciale cu parteneri pe masura.
Mai apoi, se considera necesara realizarea unei complementaritati între piata internă şi cea
externă, ale carei efecte urmau sa se impulsioneze reciproc. Esenta integrarii europene, la începuturile
sale, era de a permite Comunitatii, gratie dinamicii integrationiste -care urma sa nu se limiteze doar la
crearea unei piete unice interne -sa amelioreze eficienta şi competitivitatea aparatului productiv
comunitar, sa se integreze într-o lume a liberului schimb şi sa faca fata, eficient, concurentei
internationale. Pentru realizarea acestor obiective, Comunitatea trebuia sa pastreze un echilibru şi o
coerenta între progresul procesului de integrare pe plan intern şi liberalizarea schimburilor comerciale
cu exteriorul, atat în ceea ce priveşte bunurile, cat şi în domeniul capitalurilor .
La finele anilor '90 se punea însa problema daca optiunea initiala mai este valabila. Nu cumva
este momentul ca UE sa suprime orice forma de protectie la frontiera în ceea ce priveşte schimburile
comerciale cu tertii? Aceasta este teza liberală, care pare sa se afle la baza politicilor comunitare
actuale. Putem evidentia, conform unor autori precum Lafay şi Unal-Kesenci, trei cauze esentiale ale
acestei tendinte:
-influenta sporita a statelor ultraliberale, în mod special a Marii Britanii, dupa prima extindere
spre nord a Comunitatii, în 1973 ;
-reducerea rolului statelor cu traditii interventioniste, ca, de exemplu, Franta, ca urmare a
anumitor eşecuri din propriile lor politici;
-excedentele înregistrate în domeniul agriculturii, unde au fost împinse prea departe principiile
interventiei puterii publice comunitare şi protectiei fata de statele terte.
Exista, totuşi, şi o serie de opinii în favoarea mentinerii filosofiei initiale sau chiar în favoarea
accentuarii protectionismului în UE.
3.1.2. Schimburile comerciale trebuie controlate?
3.1.2.1. Mitul Europei fortăreaţă
Înainte de a analiza aceste opinii, facem însa o precizare: ideea existentei unei Europe
protectioniste, a unei Europe "fortareata" este falsa. Trei elemente demonstreaza acest lucru. În primul
rand, protectionismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decat cel al principalilor sai competitori).
Dupa negocierile din cadrul Rundei Tokyo, media aritmetica simpla a taxelor vamale pentru produse
industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA -dar indicatorul de dispersie arata ca în cazul
Statelor Unite apar numeroase diferente între nivelul taxelor la diverse produse, fiind mult mai
protejate produsele sensibile şi slab protejate celelalte -şi de 6% pentru Japonia. În urma negocierilor
din cadrul Rundei Uruguay, aceasta protectie a fost şi mai mult diminuata. Astfel încat, din punct de
vedere tarifar, protectia la granitele Comunitare este foarte slaba, ca şi în cazul altor tari industrializate,

149
deşi la unele Produse sensibile ( componente electronice, textile) taxele vamale sunt oarecum mai
ridicate.
Dar în prezent protectionismul cel mai important este cel netarifar. El îmbraca forme foarte
diverse, unele dintre ele foarte cunoscute –precum contingentele de import sau limitarile voluntare la
export, achiziţiile guvernamentale şi comertul de stat, subventiile de export -şi care pot fi relativ uşor
reperate. Altele însa sunt mai subtile: utilizarea abuziva a procedurilor în mod normal
antiprotectioniste, cum ar fi, de exemplu, taxele antidumping, practica mentinerii unei monede
nationale subevaluate sau, în fine, controlul circuitelor de distributie. Este foarte dificil sa masuram
amploarea acestor noi tipuri de protectionism în diferite tari. Ar fi interesant, dar e greu sa demonstram
cu precizie care din cele trei mari puteri (UE, SUA, Japonia) recurge mai des la aceste bariere. S-a
reuşit determinarea ponderii în total a importurilor supuse unor anumite masuri de protectie (restrictii
cantitative, taxe compensatorii etc.), dar nu amploarea -deci nici eficienta -barierelor netarifare. Cel
putin aparent, SUA şi UE se afla cam pe acelaşi plan. Japonia recurge mai rar la aceste ultime măsuri
amintite dar acest stat este bine-cunoscut pentru ta1entul de a utiliza în folosul sau diversele
reglementari şi pentru controlul strict at companiilor nipone asupra circuitelor de distributie, ceea ce
face dificila vinderea produselor straine pe piata japoneza. Gradul redus de penetrare a pietei nipone
prin intermediul importurilor- de doua ori mai mic decat în cazul SUA sau al UE -indica această
protectie deosebit de puternica. Ceea ce putem spune este ca la nivel comunitar protectia la frontiera
prin intermediul barierelor netarifare este mai redusa decat în cazul SUA şi al Japoniei. Aşadar, Europa
"fortareata" este un mit, fara îndoială util statelor concurente în negocierile referitoare la concesii
privind schimburile comerciale internationale, dar totuşi doar un mit.

3.1.2.2. Argumente în favoarea strategiei de deschidere progresivă


Aşadar, barierele comerciale au existat dintotdeauna. Este oare într-adevar bine sa le
suprimam total, chiar în conditii de nereciprocitate din partea concurentilor noştri? Doua argumente ne
îndeamna la prudenta.
In primul rand, Comunitatea este un spatiu relativ eterogen. Tarile cel mai puţin avansate -cele
din sud sau Irlanda -trebuie sa îşi modernizeze structurile productie, sa se specializeze. Acest lucru nu
este uşor în conditiile concurentei puternice din partea tarilor din Comunitate, ca urmare a existentei
pietei unice, şi ar fi şi mai dificil în contextul unei concurente din exterior chiar şi mai putemice dacă s-
ar realiza liberalizarea comertului mai ales cu tarile în care mana de lucru e mai ieftina. Necesitatea
ajustarilor progresive şi a reducerii programate şi controlate a protectiei are temei. Acest argument va fi
şi mai valabil în momentul care Comunitatea se va extinde catre est.
Apoi, este foarte probabil că strategia marii piete unice este mai eficienta în condiţiile
mentinerii unei anumite protectii la frontiera. Unul dintre obiectivele sale este întărirea competitivitatii
firmelor europene. In anumite sectoare, rolul protectiei este destul de important, ca, de exemplu, în
domeniile tehnologiilor de vârf şi a constructiei de automobile, în care companiile europene sunt
supuse unei puternice concurente nord-americane sau nipone. Daca ar fi total lipsite de protectie în
perioada cand se restructureaza pentru a se adapta marii piete europene, companiile din Comunitate ar
risca sa îşi vadă beneficiile pierdute în favoarea firmelor straine. Din acest motiv, în industria
automobilelor, de exemplu, pentru restrictiile cantitative la importul de produse japoneze de acest gen
abia 1999 este ultimul an de aplicare. Acest tratament n-ar trebui oare aplicat şi la alte produse, tinând
totodata seama de un fenomen care îi îngreunează efectul, şi anume investitiile straine directe?

3.1.2.3. Trebuie instaurat un protectionism zonal?


Alternativele posibile nu sunt doar cele doua amintite - liberalizarea rapidă sau cea
progresiva. Dupa Jeanneney, o serie de specialişti au avansat ideea unui protectionism zonal:
liberalizarea cât mai completa a relatiilor comerciale şi economice intre tarile unei regiuni -aici
ridicandu-se o problemă fundamentala: cum poate fi definita "zona europeana", care sunt partenerii ce

150
trebuie luaţi in calcul? -concomitent cu mentinerea protectionismului faţă de restul lumii sau cel puţin
faţă de o parte dintre tarile terte.
Aceasta propunere sugereaza naivitatea viziunii prea liberale privind şchimburile comerciale
externe ale Comunităţii. Liberul schimb nu este interesant decât daca sunt indeplinite cateva conditii
obiective: reciprocitatea deschiderii pieţelor, specializare determinata de condiţii obiective de productie
-dotarea cucapital, resursele umane, factorii naturali care influenţează preţurile şi costul acestor factori
– şi nu elemente legate de politicile economice sau sociale foarte diferite. În realitate, aceste conditii
obiective nu sunt indeplinite. Absenta reciprocităţii din partea celor mai multi dintre competitori in
ceea ce priveşte deschiderea pieţelor lor, necesitatea conservarii unui aparat industrial coerent ş
diversificat într-un mediu economic mondial foarte instabil - ceea ce nu este posibil pentru o ţară sau
un numar mic de state dar se poate realiza la nivel european, eventual lărgit către est -, voinţa de
amenţine un model european de dezvoltare economică şi socială, concurenţa internaţională
impulsionând egalizarea nivelurilor de protecţie socială, chiar între ţări care nu doresc acest lucru sunt
argumente solide în favoarea menţinerii unui anumit grad de protecţie la frontiera comunitară. Aceasta
trebuie sa fie flexibila, sa ţina seama de diversele situaţii ce pot aparea şi sa poata corecta elementele de
distorsiune impuse de concurenta: diferenţe în ceea ce priveşte protecţia sociala şi costurile salariale
care nu sunt motivate de diferenţe în nivelul de dezvoltare economică, rate de schimb subevaluate.
Pentru sustinatorii protectionismului zonal, pentru a pune în practica aceasta idee, imperativul privind
concurenta impune fie reorganizarea profunda a muncii şi a sistemelor de protectie sociala, fie, cel mai
probabil, deoarece diferentele în ceea ce priveşte costurile de productie sunt prea mari pentru a se putea
realiza ajustarea, delocalizarea. O alta strategie poate fi, desigur, luata în calcul -reconversia catre alte
activitati, industriile de varf, sectorul tertiar –dar este putin probabil ca aceasta sa constituie un
panaceu, atata vreme cat exista tot mai multe ţări cu niveluri de dezvoltare apropiate de cel comunitar,
cu competente tehnologice similare şi, în special, cu costuri de productie -şi nu ne referim doar la cele
salariale -apreciabil mai mici.
Acestor argumente li se adauga consideratii privind independenta economica. Anumite
activitati joaca un rol fundamental în competitivitatea şi creşterea productivitatii pe termen lung a unui
stat, ca urmare a efectelor de antrenare şi a rolului pe care ele îl joaca în crearea şi difuzarea noilor
tehnologii – şi deci a normelor de producţie -sau a noilor produse. Liberul schimb nu garanteaza
prezenţa durabila a acestor activitati strategice pe teritoriul economic al unei ţări. Dependenta
tehnologica ce ar rezulta s-ar traduce prin reducerea competitivitatii în sectoarele de varf şi, mai ales,
prin limitarea posibilitatilor de specializare şi de restructurare a aparatului productiv. O protectie la
nivel zonal care sa favorizeze mentinerea şi dezvoltarea acestor sectoare se justifica deci prin aceea ca
economiile externe compenseaza costurile sale. Argumentul poate fi generalizat, deoarece definitia
activitatilor strategice poate fi extinsa la cele care produc bunuri vitale pentru populatie: produse
agricole, energie, produse ale industriei armamentului. Este, deci, vorba de a permite Comunitatii
pastrarea controlului asupra modalitatilor sale de productie şi consum.
Totuşi, şansele aplicarii unei astfel de strategii sunt reduse, ca urmare viziunii liber-schimbiste
a multor state europene. Dar întrebarile pe care ea le ridica merita tot interesul; de exemplu, într-un
climat de concurentă puternică pe plan mondial, este oare piata unica suficienta pentru promovarea
ocuparii fortei de munca şi pentru relansarea creşterii europene?

3.2. Politica de sprijin pentru dezvoltare

Statele din Europa au întretinut întotdeauna relatii privilegiate cu tarile curs de dezvoltare, în
special cu cele care au facut parte din fostele lor imperii coloniale. Ele participa la programe
multilaterale de ajutor pentru dezvoltare, dar au şi initiative proprii.

3.2.1. Obiective
151
Articolul130U din tratat stabileşte urmatoarele obiective:
-dezvoltarea economica şi sociala durabila a tarilor în curs de dezvoltare, în Special a celor
mai putin avansate;
-integrarea armonioasa şi progresiva a tarilor în curs de dezvoltare in economia mondiala;
-lupta împotriva săraciei în ţările în curs de dezvoltare;
-consolidarea democratiei, a statului de drept şi a respectării drepturilor omului în tarile în curs
de dezvoltare.

3.2.2. Realizari
Inserarea unor dispozitii referitoare la politica de sprijin pentru dezvoltare in Tratatul de la
Maastricht este importanta pe plan politic, reprezentand un element al politicii commune al statelor
membre.
Pe lînga obiectivele generale privind sprijinul pentru dezvoltare, mai exista şi alte trei
obiective impuse Comunitatii şi statelor membre. Articolul 130V impune Comunitatii sa tina cont de
obiectivele generale privind sprijinul pentru dezvoltare atunci cand ia masuri ce sunt susceptibile de a
afecta tarile în curs de dezvoltare. Articolul 130X se refera la cooperarea în materie de dezvoltare, iar
articolul 130Y se axeaza pe relatiile cu tarile terţe şi cu organizatiile în ceea ce priveşte acordarea
sprijinului pentru dezvoltare.
Punerea în practica a acestei politici de catre Comunitate îmbraca doua forme:
1. Acordurile regionale
Acestea cuprind Conventia de la Lome semnata cu 70 de tari din Africa, Caraibe şi Pacific,
precum şi acordurile semnate cu ţările din Maghreb (Algeria, Tunisia, Maroc, Libia şi Mauritania) şi
Machrek (Egipt, Iordania, Siria, Liban, Israel şi teritoriile palestiniene). Aceasta politica regionala
prezinta caracteristici ce pot fi rezumate astfel:
- acordurile conjuga toate mijloacele de actiune ( comercial, tehnologic, financiar şi cultural)
şi, pentru cele mai multe dintre acordurile recente, şi dialogul politic;
- ele sunt înscrise în tratate internationale ratificate de catre parlamentele ţărilor implicate;
- ţările beneficiare decid ele însele cum vor să utilizeze mijloacele de cooperare ce le sunt puse
la dispozitie;
- acest tip de cooperare este propus unor tari în curs de dezvoltare din regiuni geografice
determinate.

2. Acţiunile la nivel mondial


Cuprind acordurile comerciale de diverse tipuri cu tarile din Asia şi America Latina, sistemul
comunitar de preferinte tarifare generalizate, ajutorul financiar şi tehnologic acordat tarilor amintite,
ajutorul umanitar, fondurile speciale, precum şi lupta contra crizei alimentare la nivel mondial. Aceste
actiuni cuprind, deci, forme de cooperare numeroase şi se adreseaza tuturor statelor în curs de
dezvoltare din Asia şi America Latina (preferinte generalizate şi ajutor alimentar), cu prevederi
speciale pentru fiecare tara (acorduri comerciale) sau grup de tari (MERCOSUR, ASEAN).
Politica de sprijin pentru dezvoltare a UE este o combinatie a acordurilor regionale şi a
actiunilor la nivel mondial. Ea corespunde, în acest mod, atât logicii Tratatuiui UE, cat şi tendintelor
economice recente care au demonstrat ca UE nu poate sa îşi permita sa excluda nici un partener din
sfera relatiilor sale externe.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

152
1. Care sunt factorii ce vor defini locul şi rolul UE în procesul
globalizării?
2. Ce este politica europeană de vecinătate şi care sunt elentele sale
definitorii?
3. Analizaţi metoda şi principiile PEV
4. Care sunt principalele arii de acţiune ale PEV (tematică, geografică)
5. Analizaţi complementaritatea între PEV şi alte politici ale UE. Găsiţi
şi argumentaţi alte domenii de complementaritate.
6. Ce factori economici şi politici au determinat adoptarea politicii
comerciale comune?
7. Studiaţi articolele Tratatelor cu privire la politica comercială.
Desprindeţi obiectivele, principiile, instrumentele şi interpretaţi
modificările apărute de la Tratatul de la Roma la Tratatul de la
Maastricht.
8. Ce argumente pot fi aduse în favoarea unei deschideri parţiale şi
progresive a Uniunii către ţările terţe?
9. Cât de protejată poate fi considerată UE raportata la principalii săi
parteneri?
10. Care sunt argumentele în favoarea liberului-schimb?

153
Modulul 7
Bugetul comunitar – constituire şi utilizare

Modulul prezintă resursele bugetului comunitar (structură şi evoluţie), crizele


bugetare (cauze) şi principalele capitole de cheltuieli.
Modulul include o singură unitate de curs şi necesită 3 ore de studiu.

1. Resursele bugetului
Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale,
stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre. Procedura bugetară avea să se
schimbe în urma conferinţei de la Haga (dec. 1969) prin instituirea resurselor proprii şi
întărirea rolului Parlamentului European.
Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin tratatul
iniţial (art. 201), a generat numeroase dificultăţi. Un proiect propus de Comisie în 1965 a
provocat, spre exemplu, una din cele mai grave crize din istoria UE prin adoptarea de
către Franţa a politicii “scaunului gol”1 timp de şapte luni.
Înlocuirea sistemului contribuţiilor naţionale a devenit, însă, o necesitate
determinată de evoluţia procesului de integrare europeană.
Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru depăşirea
primei crize instituţionale pe care o traversa şi pentru a putea face faţă angajamentelor tot
mai costisitoare ale PAC. Adoptarea sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt, o
reflectare a accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, care a antrenat un
mare transfer de decizii de la nivel naţional la nivel comunitar. Este adevărat că la acea
dată doar agricultura solicita un astfel de transfer al planurilor de decizie dar, ca singură
politică comună, PAC mobiliza aproximativ 80% din resursele bugetare. Ponderea

1
În 1965, Franţa refuză să participe la votarea în cadrul Comisiei a reglementărilor
privind agricultura şi solicită adoptarea regulii unanimităţii atunci când sunt în joc
interesele vitale ale unei ţări. În 1966, se răspunde solicitării Franţei prin “Compromisul
de la Luxemburg” şi încetează astfel prima criză instituţională.

154
FEOGA în bugetul comunitar se va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60-70% din
total buget.

1.1. Sistemul resurselor bugetare

Decizia Consiliului din aprilie 1970 aproba, după avizul Parlamentului, trei
categorii de resurse proprii: 2
a) taxele vamale percepute asupra produselor importate din ţările terţe;
b) un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută în ţările
membre. Procentul iniţial a fost de 1%, dar creşterea cheltuielilor bugetare, în special prin
aderarea Spaniei şi Portugaliei, a condus la stabilirea unui procent de 1,4% din TVA;
c) resurse proprii agriculturii, formate din prelevările variabile cu rolul de a
compensa diferenţa între preţurile interne şi preţurile mondiale şi cotizaţii percepute în
cadrul organizării comune a pieţei zahărului pentru a limita excedentele (stabilite pentru
producţia şi stocarea zahărului şi izoglucozei, la care se adaugă cotizaţia complementară
de resorbţie).
Bugetul se completa cu orice alte contribuţii financiare, sub titulatura de
"încasări diverse".
Politica agricolă comună beneficiază şi de alte încasări specifice care nu sunt
însă de natura resurselor proprii. Este cazul diverselor taxe de coresponsabilitate aplicate
în cadrul pieţelor comune organizate pentru lapte, produse lactate şi cereale - pentru un
anumit timp. Încasările sunt considerate însă ca făcând parte din mecanismele de
intervenţie pentru echilibrarea pieţelor agricole şi sunt folosite pentru diminuarea
cheltuielilor în sectoarele respective.
Resursele stabilite s-au dovedit în scurt timp insuficiente. Creşterea excedentelor
agricole, scăderea preţurilor mondiale, extinderea CEE, reducerea progresivă a taxelor
vamale ca urmare a acordurilor OMC antrenează o criză bugetară de proporţii care va
obliga la o reformă a sistemului resurselor proprii, pe de o parte, şi la adoptarea unor
reguli stricte de disciplină bugetară, pe de altă parte.

2
Commission des Communautés européennes, “Fonds Européen d’Orientation et de
Garantie Agricole”, 1984, p.15.

155
Criza bugetară s-a datorat, în special, creşterii într-un ritm rapid a cheltuielilor
de finanţare a PAC, iar în cadrul acestora, mai ales a cheltuielilor de intervenţie prin
sistemul de garantare a preţurilor.

1. 2. Revizuirea sistemului resurselor bugetare

Ca urmare a agravării crizei bugetare şi în perspectiva extinderii CEE prin


aderarea Spaniei şi Portugaliei ca beneficiare nete ale contribuţiilor financiare
comunitare, Comisia a prezentat diverse propuneri de revizuire a sistemului resurselor
proprii.
Atenţia a fost orientată iniţial spre plafonul de 1% din TVA-ul prevăzut de
decizia Consiliului din 1970, atins în scurt timp: 0,72% în 1979; 0,73% în 1980; 0,7868%
în 1981; 0,9248% în 1982; 0,9980% în 1983; 1,0% în 1984.
În mai 1983 Comisia a propus creşterea taxei pe valoarea adăugată în
Comunitate, prin decizia Parlamentului ca autoritate bugetară, fără a se recurge la
ratificarea de către statele membre. Nu era însă momentul pentru a se accepta un nou
transfer de decizii spre nivelul comunitar. Dar, anul 1984 grăbeşte lucrurile. Resursele
proprii nu mai acoperă necesităţile de finanţare. După luarea în discuţie a posibilităţii de a
se reveni la sistemul contribuţiilor naţionale, statele membre decid să accepte o
contribuţie complementară pentru a acoperi deficitul de 100,1 milioane ECU. Situaţia se
repetă în 1985, statele contribuind la bugetul comunitar cu 1981,6 milioane ECU, de data
aceasta ca sumă nerambursabilă. (Tabelul 1).

Tabelul 1. Structura încasărilor bugetare în perioada 1981 - 1986


1981 1982 1983 1984 1985 1986
mil. (%) mil. (%) mil. (%) mil. (%) mil. (% mil. (%)
ECU ECU ECU ECU ECU ) ECU
1.Taxe 6392.3 36. 6815.3 32. 6988.7 30 7960.8 31. 8310.1 31. 9700.5 27.8
vamale 6 1 9 9
2.TVA 9187.8 52. 12000. 56. 13699 59 14372. 57. 15329. 58. 22257. 63.8
6 5 5 1 5 6 8 2

156
3.Încasări 1747.5 1.0 2227.8 10. 2295.1 9.9 2436.3 9.7 2179.1 8.3 2698.7 7.7
specifice 5
PAC
(prelevări şi
cotizaţii
pentru zahăr)
4.Alte 151.4 0.8 197 0.9 217.7 0.9 222.5 0.9 262 1.0 211 0.7
contribuţii
Total resurse 17479. 100 21240. 100 23200. 100 24991. 100 26080. 10 34867. 100
proprii 0 6 5 7 8 0 4
Finanţare - - - 1001.8 1981.6
naţională
complemen-
tară
Procent TVA 0.7868 0.9248 0.998 1 0.844 1.3956
aplicat
*Sursa: Commission des Communantés européenes, "Fonds Européen d'Orientation et de
Garantie Agricole", 1987.

Se impunea totuşi depăşirea crizei printr-o soluţie pe termen lung. O primă


încercare a fost făcută prin acordul de la Fontainebleau, în baza căruia Consiliul a decis în
mai 1985 ridicarea plafonului TVA de la 1% la 1,4% începând cu 1986. Fără însă o
reformă a politicii agricole, cheltuielile de finanţare au continuat să crească în ritm
ridicat: cu 10,81% în 1986, 3,84% în 1987, 19,77% în 1988. (Tabelul 2.)

Tabelul 2. Evoluţia cheltuielilor bugetare în perioada 1985 - 1999, (credite angajate)


PAC Politica structurală Politici interne
An mil. ECU creştere mil. ECU creştere mil. ECU creştere
anuală (%) anuală (%) anuală (%)
1985 19955.0 - 5260.35 - 1483.62 -
1986 22112.0 10.81 6695.88 27.29 1222.11 -17.63

157
1987 22960.8 3.84 7394.63 10.44 1566.85 28.21
1988 27500.0 19.77 8033.7 8.64 1763.69 12.56
1989 2671.0 -2.69 9742.0 21.26 2609.73 47.97
1990 26522.0 -0.89 11877.0 21.92 3034.67 16.28
1991 31516.0 18.83 15138.0 27.46 4139.36 36.40
1992 32095.0 1.84 18574.6 22.70 3896.68 -5.86
1993 35250.0 9.77 21277.0 14.55 3940.00 1.11
1994 35095.0 -0.38 21885.0 2.86 4084.00 3.65
1995 35722.0 1.79 23480.0 7.29 4323.00 5.85
1996 36364.0 1.8 24990.0 6.43 4520.00 4.56
1997 37023.0 1.81 26526.0 6.15 4710.00 4.20
1998 37697.0 1.82 28240.0 6.46 4910.00 4.25
1999 38389.0 1.84 30000.0 6.23 5100.00 3.87
Sursa : “La situation de l’agriculture dans la Communauté - Rapports annuels”

Plafonul fixat a fost atins în doi ani: 1,3956% în 1986 şi 1,4% în 1987 după
rectificarea bugetară. Era evident că în realitate sistemul de resurse proprii adoptat nu
putea acoperi necesităţile de finanţare comunitară. Contribuţia taxelor vamale şi a
încasărilor specific agricole la buget era în continuă scădere. Taxele vamale au adus 37%
din încasări în 1980, 31,2% în 1982, 27,8% în 1986 şi 22,3% în 1988. Prelevările agricole
au scăzut de la 9,3% în 1980 la 2,6% în 1988. Plafonul stabilit pentru taxa pe valoarea
adăugată percepută în ţările membre nu putea fi ridicat, întrucât dezavantaja ţările mai
slab dezvoltate. Pe de altă parte, realizarea pieţei interne, creşterea transferurilor
financiare spre ţările din Sud şi agravarea crizei agricole solicitau venituri bugetare tot
mai mari. Ideea plafonării cheltuielilor agricole s-a conturat atunci ca unica soluţie pe
termen lung. Prevăzut pentru o perioadă de cinci ani, plafonul cheltuielilor comune a fost
stabilit la 1,15% din PNB comunitar în 1988, putând atinge pragul de 1,20% în 1992
pentru creditele plătite şi 1,30% pentru creditele angajate. Distincţia, devenită clasică în
dreptul financiar comunitar, permite concilierea principiului anualităţii bugetare şi
necesitatea angajării unor cheltuieli pe mai mulţi ani, îndeosebi pentru fondurile socio-
structurale. Creditele angajate reprezintă un plafon care nu este obligatoriu atins într-un

158
exerciţiu bugetar. Creditele de plată permit efectuarea cheltuielilor angajate pentru
exerciţiul în curs şi pentru cele anterioare; sunt, în principiu, mai puţin ridicate şi
trebuiesc echilibrate cu încasările.
“A patra resursă” a apropiat sistemul resurselor proprii de contribuţiile
naţionale clasice; considerată ca fiind de natură complementară, este numită “resursa
PNB” şi are rolul de a acoperi diferenţa între suma încasărilor bugetare din resurse
proprii şi cheltuielile angajate la nivel comunitar. “Resursa PNB” se calculează prin
aplicarea unei cote procentuale, stabilită anual în cadrul procedurii bugetare, la suma
PNB a ţărilor membre.3
Prin “a patra resursă” sistemul veniturilor bugetare comunitare se îndepărtează
de ideea de autonomie şi de independenţă bugetară pe care o promovează tehnocraţii. Ea
reuşeşte însă să ofere o soluţie sigură pentru depăşirea situaţiilor de criză şi să apropie
într-o oarecare măsură sistemul resurselor de capacitatea contributivă a ţărilor membre.
Dar, pentru a realiza coeziunea economică şi socială, ţările UE afirmau prin
Tratatul de la Maastricht “intenţia de a ţine cont pe viitor de capacitatea contributivă a
diferitelor state membre la sistemul resurselor proprii şi de a studia posibilităţile de
corectare pentru statele mai puţin prospere a elementelor regresive ale sistemului actual
de resurse proprii”.
Textul făcea referire la natura regresivă a TVA ca principală sursă de venit
(peste 50%) şi care dezavantaja economiile cu rată ridicată a TVA (ţările slab dezvoltate).
Ţinând cont că celelalte două categorii de venituri (taxele vamale şi încasările specific
agricole) sunt în continuă scădere, iar realizarea convergenţei reale în UE atrăgea o
creştere considerabilă a cheltuielilor bugetului comunitar, Comisia a propus o nouă
revizuire a sistemului de resurse proprii.
Revizuirea a fost realizată în cadrul “pachetului Delors II” şi a urmărit adaptarea
sistemului resurselor proprii în favoarea economiilor mai puţin prospere. Principiul care a
stat la bază a fost luarea în considerare a posibilităţilor reale de contribuţie a fiecăreia
dintre ţările membre.

3
Datele privind PNB al ţărilor membre se uniformizează pentru a face posibilă
respectarea principiului capacităţii contributive şi pentru a evita erorile de calcul.

159
Consiliul european de la Edinburgh a fixat un nou plafon global al resurselor la
1,20% din PNB comunitar în 1995 (credite de plată), urmând să crească la 1,27% în 1999
(1,335% în credite de angajare).
În sistemul resurselor, principala modificare s-a operat asupra TVA. Rata de
apel urmează să scadă de la 1,4% în 1995 la 1% în 1999. Se urmăreşte astfel creşterea
ponderii celei de-a patra resurse în total buget ca o mai bună reflectare a capacităţii de
contribuţie a ţărilor Uniunii. În plus, limita maximă de participare, stabilită în 1992 la o
valoare de impozitare TVA de 55% din PNB a fost redusă în 1995 la 50% din PNB
pentru statele al căror PNB pe locuitor reprezintă cel mult 90% din media comunitară.
Celelalte state vor beneficia de limita de 50% după 1999. Măsurile luate vor diminua
rolul ratei TVA la formarea veniturilor bugetului comunitar şi vor antrena o creştere a
ponderii celei de-a patra resurse.
Într-o astfel de perspectivă, dacă ţinem cont şi de faptul că taxele vamale şi
încasările PAC îşi vor menţine tendinţa de scădere, actualul sistem de resurse proprii va fi
tot mai greu de conciliat cu principiul independenţei financiare a Comunităţii. Comisia va
căuta, cu siguranţă, soluţii care să-i asigure un confort decizional în contextul în care
dublul proces de accentuare a integrării şi de extindere spre ţări mai slab dezvoltate vor
antrena o creştere a cheltuielilor de aplicare a politicilor comune.
Cât priveşte politica agricolă, este greu de crezut că va cunoaşte în următorii ani
aceeaşi tendinţă de reducere a cheltuielilor de finanţare comunitară pe care a înregistrat-o
după 1985. Reforma Mac Sharry nu are o incidenţă financiară semnificativă deoarece
câştigurile realizate din diminuarea costurilor de garantare sunt absorbite de plăţile
compensatorii şi de măsurile structurale. În schimb, extinderea spre ţările Europei
Centrale şi de Est, fără o perioadă de preaderare necesară procesului de convergenţă, ar
atrage o creştere a cheltuielilor agricole cu 25-30%. Luarea în considerare a unei astfel de
perspective obligă Uniunea la continuarea direcţiilor de reformă stabilite în 1992 şi la
adoptarea unei strategii diferenţiate de includere a noilor ţări asociate în funcţie de
performanţele lor economice.
Oricum, ponderea PAC în bugetul comunitar se va situa mult timp în jurul a 40-
45%, deşi putem aprecia că secţiunea Garantare va înregistra reduceri importante în
favoarea secţiunii Orientare.

160
2. Constrângeri bugetare

În plan financiar, evoluţia agriculturii europene şi menţinerea mecanismelor


iniţiale de intervenţie au antrenat costuri tot mai ridicate provocând o criză bugetară în
1983-1984. Pentru prima dată în istoria UE cheltuielile depăşeau resursele proprii, PAC
fiind cel mai important capitol bugetar (65,6% în 1984). În plus, particularităţile
producţiei agricole şi influenţa unor parametri autonomi (preţurile mondiale şi cursurile
de schimb) determina variaţii importante ale cheltuielilor de intervenţie de la un an la
altul generând o instabilitate congenitală a bugetului agricol.
Ideea plafonării cheltuielilor agricole a devenit în acest context o constantă a
dezbaterilor comunitare. În cadrul procedurilor bugetare pentru 1978, 1979 şi 1980
Parlamentul solicitase Comisiei şi Consiliului ca reglementările privind preţurile agricole
să asigure reducerea progresivă a FEOGA-G şi dezvoltarea secţiunii “Orientare”. Dar, un
prim pas în direcţia instituirii “disciplinei bugetare” avea să-l reprezinte Acordul de la
Fontainebleau din 1984. Se stabileau atunci cinci principii pentru elaborarea bugetului4:
- cheltuielile agricole determinate de OCP trebuie să crească în ritm mai scăzut
decât resursele proprii;
- în caz de depăşire a “orientării calitative”, cheltuielile agricole vor fi plafonate
în următoarele două exerciţii bugetare în aşa fel încât să se asigure respectarea pe
ansamblu a primului principiu;
- instituirea unei proceduri lunare de supraveghere a cheltuielilor agricole (“early
warning system”);
- recurgerea la bugetul suplimentar după epuizarea oricăror alte posibilităţi de
diminuare a cheltuielilor agricole;
- luarea în considerare a extinderilor Comunităţii în stabilirea “orientării
calitative”.
Primul “cadru de referinţă” fixând volumul maxim al cheltuielilor agricole a fost
stabilit pentru 1985.

4
Jean Charles Leygues, “Les politiques internes de l’Union Européenne”, LCDJ, Paris,
1996, p. 20.

161
2.1. Disciplina bugetară agricolă - conţinut şi aplicare

Adoptarea “pachetului Delors I” în 1988 a însemnat, din punct de vedere


financiar, consacrarea juridică a disciplinei bugetare agricole. Scopul urmărit era
diminuarea cheltuielilor agricole în favoarea celor pentru coeziune.
5
Prin decizia Consiliului nr. 88/377 se stabilea plafonarea cheltuielilor de
garantare agricolă la o rată anuală de creştere de maxim 74% din rata de creştere a PNB
comunitar. Dacă FEOGA finanţa integral măsurile de retragere a terenurilor din folosinţa
agricolă, plafonul putea fi ridicat la 80%.
Pentru 1988, rata de creştere a fost calculată plecând de la o bază de referinţă de
27.500 ECU numită “linia directoare agricolă”.
Finanţarea liniei directoare a fost însoţită de crearea unui al doilea instrument de
încadrare bugetară numit sistemul de alertă (“early warning system”). Sistemul, axat pe
disciplina bugetară comunitară, are la bază stabilirea anuală de către Comisie a profilului
cheltuielilor de garantare pentru fiecare produs sau grupă de produse în funcţie de
evoluţia anuală a cheltuielilor agricole în ultimii trei ani. Ulterior, în timpul exerciţiului
bugetar, Comisia prezintă lunar Parlamentului şi Consiliului un raport al evoluţiei
cheltuielilor efective comparativ cu profilurile definite. Dacă ritmul de evoluţie a
cheltuielilor depăşeşte sau tinde să depăşească profilurile prevăzute, Comisia intervine în
gestiunea pieţelor. Dacă, însă, măsurile Comisiei sunt insuficiente sau ineficiente, ea
sesizează Consiliul propunând consolidarea stabilizatorilor agricoli. Consiliul este obligat
să se pronunţe în termen de două luni.

Stabilizatorii bugetari

Consecinţă a costurilor de garantare tot mai greu de suportat şi a depăşirii


nivelului de auto-aprovizionare integrală la un număr mare de produse, introducerea
stabilizatorilor agricoli a însemnat o importantă inovaţie în politica agricolă comună.
Garantarea nelimitată a producţiei cedează locul unui sistem restrictiv prin stabilirea
cantităţilor maxime garantate (CMG). Adoptat în 1982 doar pentru patru produse (lapte,

5
Adoptată în iunie 1988 şi completată prin “Acordul inter-instituţional privind disciplina
bugetară şi ameliorarea procedurii bugetare”.

162
cereale, tomate transformate, rapiţă) şi extins în 1984 la grâu dur, ulei şi stafide, sistemul
a fost generalizat în 1988.
El presupune plafonarea la nivel comunitar a producţiei pentru care se aplică
mecanismele de intervenţie PAC. În caz de depăşire a producţiei maxim garantate se
aplică sancţiuni sub forma taxelor de coresponsabilitate, diminuării preţurilor de
intervenţie sau a primelor compensatorii.
Aplicarea stabilizatorilor s-a dovedit eficientă, constatându-se o relativă
stabilizare a volumului producţiilor respective. Reforma ‘92 a anulat sistemul CMG
pentru majoritatea produselor, în special pentru cereale şi oleaginoase-proteaginoase,
înlocuindu-l cu sistemul plăţilor compensatorii şi generalizarea “conservării”
terenurilor.
În perioada de acţiune a măsurilor de reformă propuse prin “pachetul Delors I”
(1989-1993), linia directoare agricolă a fost respectată în fiecare an, în pofida costurilor
suplimentare determinate de reunificarea Germaniei şi a instabilităţii accentuate de pe
unele pieţe agricole

2.2. Implicaţiile reformei ’92 asupra disciplinei bugetare

Sub impactul factorilor interni şi a presiunii externe exercitate în cadrul


negocierilor agricole OMC, în 1992 a fost adoptat proiectul “Mac Sharry” care propunea
o reformă fundamentală a PAC.
Noile orientări în materie de politică agricolă au avut trei consecinţe majore în
planul finanţării comune:
- diminuarea ritmurilor de creştere a cheltuielilor de garantare;
- atenuarea instabilităţii cheltuielilor prin reducerea acţiunii parametrilor externi
şi creşterea posibilităţilor de previzionare a producţiei şi a cheltuielilor de finanţare
antrenate;
- costuri suplimentare pe fondul modificării structurale a capitolelor FEOGA-G,
prin creşterea ponderii compensaţiilor şi subvenţiilor directe.
Rezultatele sperate şi confirmate deja de anii de aplicare a reformei nu au
înlăturat însă problematica bugetară, cu atât mai mult cu cât politica de coeziune, moneda
unică şi extinderea UE obligă la o reconsiderare a “Perspectivelor financiare”.

163
În fond, mecanismele tradiţionale de intervenţie se menţin, reforma nu atinge
toate OCP, iar factorii externi îşi păstrează influenţa.
În consecinţă, Consiliul European de la Edinburgh a menţinut linia directoare
agricolă, pe de o parte pentru a asigura plafonarea cheltuielilor şi, pe de altă parte, pentru
a oferi garanţii beneficiarilor finanţării că reforma nu va diminua susţinerea comunitară.
Linia directoare agricolă se aplică tuturor cheltuielilor ce decurg din aplicarea măsurilor
de reformă: politica de garantare, compensaţiile pentru retragerea terenurilor din folosinţa
agricolă, acţiunile complementare privind pensionările, mediul şi fondul forestier. Prin
propunerile făcute, Comisia urmăreşte încadrarea bugetară prin luarea în calcul atât a
preţurilor cât şi a măsurilor generatoare de cheltuieli incluse în linia directoare.
Sistemul păstrează, de asemenea, şi mecanismul de alertă. Comisia este în
continuare obligată să supravegheze organizările comune de piaţă şi să ia măsurile
necesare în caz de dezechilibre cu efecte negative asupra cheltuielilor bugetare. Ea
informează lunar Consiliul şi Parlamentul asupra evoluţiei pieţelor şi a impactului
măsurilor corective, motivează neintervenţia în caz de depăşire a profilurilor6 şi comunică
situaţiile privind cheltuielile pe capitole pe care statele membre sunt obligate să le
prezinte Comisiei lunar.
Pentru a întări disciplina bugetară, Comisia are dreptul de a suspenda provizoriu
acordarea avansurilor lunare statelor membre când declaraţiile pe care acestea le prezintă
nu permit să se aprecieze dacă sunt respectate reglementările comunitare.
Perioada care a urmat adoptării reformei s-a caracterizat prin recesiune
economică. Efectele negative asupra evoluţiei PNB s-au transmis şi asupra bugetului
agricol prin recalcularea dreptei bugetare la un nivel mai scăzut decât cel prevăzut.
Ultimii ani s-au desfăşurat în general, din punct de vedere bugetar, într-un climat de
austeritate, ajungându-se chiar la opţiunea pentru “creşterea zero” în 1997. Au fost
posibile totuşi finanţări complementare legate de priorităţile comunitare.
Dar, în pofida creşterii costurilor de intervenţie pentru pieţele agricole incluse în
reformă şi a cheltuielilor agro-monetare ridicate, FEOGA-G s-a încadrat în plafonul

6
Nu se intervine în situaţia în care Comisia apreciază că în timpul exerciţiului bugetar
capitolul respectiv nu va fi depăşit.

164
stabilit fără apelul la “mecanismul Edinborough” (mecanism constând în crearea de
resurse extrabugetare).

Continuarea reformei şi accentuarea orientării liberale, căreia politica agricolă i-


a creat o breşă în 1992, vor permite treptat reducerea ponderii cheltuielilor de garantare şi
dezvoltarea componentei structurale a PAC.

2.3. Constrângerile extinderii


În perspectiva unei Europe cu 27 de ţări membre7, populaţia va creşte cu 28% din
Europa celor 15 (UE-15), în timp ce PIB-ul va creşte doar cu 5% (11% la paritatea
puterilor de cumpărare).8 Disparităţile în termeni de PIB pe locuitor vor trece de la 1:5
pentru UE-15 la 1:7 pentru UE-27. Prin comparaţie faţă de extinderea spre sud, populaţia
Greciei, Spaniei şi Portugaliei reprezenta în 1980 22% din UE-9 şi 10% din PIB (14% la
paritatea puterilor de cumpărare). Comparând Polonia şi Spania, cele mai mari ţări din
cele două grupe, Polonia reprezintă 10% din populaţia UE-15 şi 2% din PIB, în timp ce
Spania reprezenta 14 % din populaţia UE-9 şi 8% din PIB.9 Prin urmare, este evident că
actuala extindere va antrena importante transferuri bugetare în numele principiului
coeziunii, transferuri care presupun, pe de o parte, o creştere a participării ţărilor membre
la bugetul comunitar şi, pe de altă parte, o redistribuire între potenţialii beneficiari,
redistribuire operată în defavoarea actualelor ţări net beneficiare.
Conform unui studiu dat publicităţii de Dresdner Bank Economic Research în mai
200110, costul extinderii cu primele 10 ţări (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia) ar fi evaluat la 44 miliarde euro,
dacă se menţin politicile comunitare actuale. Asta ar însemna o creştere a bugetului actual
al Uniunii cu 50%, antrenând o creştere a contribuţiilor naţionale de la 1,27% din PNB
(limita actuală), la 1,4% din PNB (tabelul 2). Contribuţia netă a Germaniei se va dubla
(21 miliarde euro), a Marii Britanii va trece de la 5,3 la 16,3 miliarde euro, a Franţei de la

7
Cei 15, plus ţările asociate din Europa Centrală şi de Est, Cipru şi Malta.
8
La nivelul anului 1998.
9
European Commission, “The economic impact of enlargement”, Enlargement Papers, number 4, June 2001, p.
2.
10
EurActiv.com Portal - Links Dossiers

165
1,1 la 8,2 miliarde şi a Italiei de la 1,8 la 8,5 miliarde euro. Cele mai importante
transferuri către noii membri vor fi pentru agricultură şi pentru politicile structurale
(tabelul 3).
Actualele economii central şi est europene se află într-un dificil proces de implementare a
mecanismelor economiei de piaţă şi de adaptare instituţională în vederea asigurării
funcţionalităţii pieţei. Procesul poate fi de durată şi poate genera efecte dezintegratoare în
interiorul Uniunii, dacă extinderea va avea loc anterior realizării unui minim de
convergenţă structurală între actualele şi viitoarele ţări membre. Instabilitatea
macroeconomică, slaba capacitate a instituţiilor de a se adapta pe de o parte noului sistem
economic şi, pe de altă parte, cerinţelor participării la uniunea economică, slaba
competitivitate a economiilor ţărilor candidate sunt factori destabilizatori care pot pune
în pericol proiectul comunitar.

Tabelul 3. Bugetul comunitar, estimare în perspectiva extinderii (mii Euro)


Capitol de buget 2001 2002 2005 2008 2010
Agricultură 43790 46240 58060 60990 60890
-d.c. pentru ţările candidate 0 0 13700 16500 15960
Politica structurală 32390 32720 58020 67080 68030
- d.c. pentru ţările candidate 0 0 26820 37070 38570
Compensaţii 1000 1000 1000 1000 1000
Afaceri interne şi operaţiuni 18550 19010 21550 23310 24900
externe
Total 95730 98970 138630 152380 154820
% din PIB 1,09 1,09 1,36 1,37 1,32
Rezerve 0,18 0,18 0,04 0,03 0,08
Contribuţii naţionale - 1,27 1,27 1,40 1,40 1,40
% din PIB
Sursa: Dresdner Bank Economic Research

Prin urmare, politica de coeziune şi creşterea costului PAC, în condiţiile în


care Uniunea se deschide integrării spre Est, vor exercita presiuni puternice, obligând la
întărirea disciplinei bugetare. Este posibil, de asemenea, să înregistrăm tot mai multe
apeluri la "corecţia bugetară"- o inovaţie britanică având rolul de a atenua conflictele de
interese între ţările net contributive şi cele net beneficiare ale bugetului comunitar.

166
2.4. Limitele solidarităţii. Despre “contribuţia britanică”

Solidaritatea reprezintă un principiu esenţial al proceselor de integrare. Un


spaţiu integrat este un spaţiu de “solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura
unitatea şi echilibrul noii entităţi. Mecanismele şi instrumentele aplicate trebuie să
asigure acea stare în care “legăturile de solidaritate care există sunt astfel încât libertatea
totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor”11.
Principiul solidarităţii este larg consacrat în literatura de specialitate iar PAC
este construită pe solidaritatea financiară. În practică s-a dovedit a fi însă dificil de
aplicat, generând conflicte de interese, conflicte agravate de extinderile succesive ale
Uniunii. Tensiunile provin din faptul că unele ţări sunt beneficiare nete în timp ce altele,
mai puţine la număr, sunt contribuitoare nete.
Conflictul de interese a fost accentuat după 1988 de transferul important de
fonduri spre economiile mai puţin prospere (ţările mediteraneene şi Irlanda) antrenat de
politica de convergenţă structurală adoptată pentru realizarea coeziunii economico-
sociale în Uniune. În principiu, statele membre au căzut de acord asupra modului de
finanţare a mecanismelor de integrare instituţională. Dar, în fapt, aplicarea solidarităţii
financiare s-a lovit de gradul scăzut de integrare care menţine diferenţele structurale,
regionale şi de venituri semnificative şi de prezenţa intereselor naţionale care şi-au păstrat
forţa politică.
Cel mai puternic penalizată de structura sistemului de resurse şi repartizarea
cheltuielilor a fost Marea Britanie. Chiar din perioada negocierilor în vederea aderării
(1969-1972), discuţiile pe această temă au fost aprinse. Marea Britanie atrăgea atenţia
asupra marilor dezavantaje pe care le-ar avea din participarea la piaţa comună. Pe de o
parte, ca mare importator de produse agricole şi cu un PNB pe locuitor mai mare decât
media comunitară, Marea Britanie ar fi contribuit semnificativ la formarea bugetului UE.
Pe de altă parte, primea din buget sume reduse având în vedere că agricultura reprezintă
doar 1,4% din PIB şi 2,2% din populaţia activă. În plus, principiul preferinţei comunitare

11
A. Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris,
1965, p. 7, 10, 20, 24.

167
îi aducea pierderi prin creşterea preţurilor agricole şi a celor ale produselor alimentare şi
prin afectarea relaţiilor cu partenerii tradiţionali (SUA, Noua Zeelandă, Australia).
Realitatea a confirmat punctul de vedere britanic. În 1982, spre exemplu, Marea
Britanie înregistra un sold negativ de 2036 milioane ECU, fiind depăşită doar de
Germania cu 2096 milioane ECU. La mare distanţă, Franţa, ca a doua contribuitoare netă
după Germania, înregistra un sold negativ doar de 19 milioane ECU, fiind cea mai
importantă beneficiară a cheltuielilor de finanţare a agriculturii.
Cu toate acestea, realitatea este ceva mai complexă.
Când Marea Britanie a refuzat iniţial participarea la piaţa comună, preferând să
formeze împreună cu alte ţări vest-europene o simplă zonă de liber schimb, Jean Monnet
a spus liniştit: “Britanicii vor lua trenul din mers dacă vor vedea că merge.” Şi trenul s-a
dovedit că mergea, cu viteză am putea spune, fără contribuţia britanică. În pofida
costurilor pe care le-ar fi suportat Marea Britanie din participarea la procesul european de
integrare, era evident că interesele îi impuneau să le accepte. Avantajele economice şi
politice erau indiscutabile şi britanicii au realizat rapid că nu-şi pot permite să rămână în
afara spaţiului european. Ei au obţinut oricum prin acordul de aderare, în regim
tranzitoriu, derogări oficiale de la regula preferinţei comunitare. De asemenea, pentru a-şi
conserva relaţiile tradiţionale, Marea Britanie a continuat să importe produse agricole din
afara Comunităţii, preferând să fie dezavantajată prin sistemul taxelor vamale şi al
prelevărilor variabile. Date statistice arată însă că, în realitate, critica britanicilor legată
de contribuţia ridicată la bugetul comun determinată de regimul PAC cu privire la
importuri nu se confirmă. Spre exemplu, în 1985, prelevările variabile pe care le cedau
erau de 280 milioane ECU în timp ce italienii plăteau 342 milioane ECU. Cât priveşte
taxele vamale, Marea Britanie - cu 2157 milioane ECU - era devansată de Germania cu
2340 milioane ECU.
Dincolo de toate aceste argumente rămâne un simplu raţionament: britanicii nu
ar fi solicitat participarea la un proces practic ireversibil care să nu fie conform
intereselor lor politice şi economice.
Justificate sau nu, protestele britanicilor au determinat totuşi adoptarea în 1975,
iniţial cu titlu excepţional, a unui mecanism financiar corector numit “corecţia
britanică” sau “corecţia dezechilibrelor bugetare”. Introdus pentru o perioadă de şapte

168
ani, mecanismul avea drept scop să “corecteze situaţia inacceptabilă” în care o economie
este afectată negativ de o contribuţie exagerată la bugetul comunitar. Situaţia
defavorabilă era apreciată în cazul îndeplinirii următoarelor criterii: PIB pe locuitor mai
mic de 85% din media comunitară, rată de creştere a PNB mai mică de 120% din rata
medie şi o participare la formarea resurselor proprii mai mare cu 10% faţă de situaţia în
care bugetul comunitar s-ar constitui prin contribuţii naţionale determinate în funcţie de
PNB. Economiile aflate în dificultate puteau beneficia de maxim 250 milioane ECU sau
3% din totalul cheltuielilor bugetare.
Mecanismul corector aprobat de Consiliul din mai ‘76 s-a dovedit inoperant. În
pofida faptului că nu satisfăcea toate criteriile, singura beneficiară a mecanismului
corector pentru situaţii defavorabile a fost Marea Britanie, care a obţinut o reducere de
aproximativ două treimi din contribuţia prevăzută, timp de mai mulţi ani. Spre exemplu,
de la 3924 milioane ECU pentru 1980 şi 1981, contribuţia britanică a fost redusă la 1339
milioane ECU.
Un moment important în generalizarea corecţiei britanice l-a reprezentat
Consiliul european de la Fontainebleau (iunie 1984). Începând de atunci, corecţiile
bugetare nu au mai fost considerate o excepţie, o chestiune de conjunctură. Orice stat
membru care participa excesiv la formarea bugetului comunitar în raport cu situaţia sa
economică era îndreptăţit să beneficieze de o compensaţie. Mecanismul a fost simplificat
prin luarea în calcul a unui singur indicator: diferenţa dintre cota de participare a unei
economii la resursele proprii provenite din încasările TVA şi cota de cheltuieli
comunitare alocate economiei respective. În cazul britanic, compensaţia a fost stabilită la
66% din diferenţa existentă şi suportată de celelalte state în funcţie de ponderea lor în
încasările bugetare cu titlu de TVA. În 1986, compensaţia a fost de 1,4 miliarde ECU.
Consiliul european de la Bruxelles (februarie 1988) a generalizat cota de
corecţie de 66% aplicată Marii Britanii. Dar, luând în considerare noua structură a
resurselor proprii (includerea resursei PNB), s-a modificat baza de calcul. În prezent,
statele membre pot beneficia de o corecţie bugetară de 66% din diferenţa între cota-parte
de participare la constituirea celor de-a treia (TVA) şi a patra (PNB) resurse şi cota de
cheltuieli repartizată din bugetul comunitar. Corecţia este acoperită de către celelalte

169
state, cu un regim special pentru Germania, Spania şi Portugalia, stabilit în aşa fel încât
acestea să nu se considere afectate de noua repartiţie.
Dificultăţile legate de principiul redistribuirii veniturilor în UE se vor menţine,
cel puţin atât timp cât disparităţile structurale şi diferenţele de dezvoltare între economiile
membre vor prezenta un risc ridicat de dezintegrare, iar sistemul de resurse comunitare va
fi axat pe contribuţii naţionale. Se poate aprecia că perspectivele UE sunt condiţionate de
modul în care instituţiile europene vor reuşi să ofere o soluţie contradicţiei ce rezultă din
concepţia regională a procesului de integrare şi manifestarea intereselor naţionale, nu
rareori divergente. Este extrem de dificil de menţinut interesul ţărilor dezvoltate ale UE
pentru un efort de solidaritate costisitor, fără obţinerea unor rezultate pe măsură. Până în
prezent, progresele în realizarea convergenţei structurale sunt neîncurajatoare iar ţările
prospere consideră că beneficiază de prea puţin din punct de vedere economic din
participarea la piaţa comună europeană. De curând, protestelor britanicilor li s-au alăturat
cele ale germanilor, demonstrând o dată în plus limitele solidarităţii europene.
Perspectiva extinderii spre ţările Europei Centrale şi de Est - ţări cu pondere ridicată a
agriculturii în ocuparea forţei de muncă şi în realizarea PIB, dar cu o capacitate
contributivă redusă, riscă să accentueze dificultăţile de aplicare a principiului solidarităţii
financiare.

3. Fişă de studiu: Perspectivele financiare 2007 - 2013


A se analiza, in rezumat, priorităţile si ariile tematice propuse pentru finanţarea
din bugetul comunitar, în cadrul Perspectivelor financiare 2007-2013, conform
Comunicării Comisiei COM(2004) 101 final/2. Textul extins şi discuţiile la nivelul UE
cu privire la adoptarea noului cadru financiar pot fi studiate la adresa
http://www.euractiv.com/en/agenda2004/financial-perspective-2007-2013/article-130497

170
171
A. Sustainable development

1. Competitiveness for Growth and employment: the need to implement Lisbon

172
2. A greater Cohesion for growth and employment

three priorities (replacing the current objectives) as follows:

- Convergence

– Regional Competitiveness and Employment.

– European territorial cooperation in the form of cross-border and transnational


programmes.

173
3. Sustainable management and protection of natural resources: agriculture, fisheries
and environment
.• A substantial simplification for the market support measures and direct aid payments by
decoupling the direct payments to farmers from production.
• Further strengthening the rural development by transferring funds from market support to
rural development through reductions in direct aid payments to bigger farms (modulation) thus
linking the two pillars of the CAP that are complementary in enhancing the sustainable
development of farming and farming communities.
• A financial discipline mechanism in line with the decision of the European Council to set a
ceiling on expenditure on market support and direct aid between 2007 and 2013.

Contributing to the objectives of sustainable development and having been strengthened, the
future rural development policy after 2006 will be focusing on three main objectives:
– increasing the competitiveness of the agricultural sector through support for restructuring
(for instance investment aids for young farmers, information and promotion measures);
– enhancing the environment and countryside through support for land management, including
co-financing of rural development actions related to Natura 2000 nature protection sites (for
instance agri-environment, forestry and Least Favoured Areas measures);
– enhancing the quality of life in rural areas and promoting diversification of economic
activities through measures targeting the farm sector and other rural actors (for instance
qualitative reorientation of production, food quality, village restoration).

• Implementation of the EC Climate Change Programme, including a range of measures to


ensure that the Kyoto Protocol target for EC greenhouse gas emission reductions is
achieved;
• Implementation of the thematic strategies which address specific environmental priorities
e.g. soil; air quality; pesticides; the marine environment; the urban environment; sustainable
use and management of resources; and waste recycling;
• Implementation of the Environmental Technology Action Plan (‘ETAP’) to harness the full
potential of environmental technologies, reducing pressures on natural resources, and
aiming to improve the quality of life of European citizens while stimulating competitiveness
and economic growth, further promoting the leading role the EU takes in
developing and applying environmental technologies.
• Development and implementation of the Natura 2000 network of sites to protect European
bio-diversity as well as implementation of the biodiversity action plan.

B. Giving full content to European citizenship

1. The area of freedom, security, and justice

190
(i) External borders/immigration
(ii) Justice/security

2. Access to basic goods and services

3. Making citizenship work: fostering European culture and diversity

C. The EU as a global partner

1. EU and its neighbourhood policy

2. The EU as sustainable development partner

3. The EU as a global player

4. The policy mix

191
190
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt resursele bugetului comunitar conform Deciziei


Consiliului din aprilie 1970?
2. Ce factori au determinat revizuirea sistemului resurselor
bugetare?
3. Ce este a 4-a resursă şi ce rol are în sistemul resurselor
bugetare?
4. Care sunt principalele tendinţe în evoluţia cheltuielilor
bugetare?
5. Care au fost principalele cauze ale crizelor bugetare şi ce
soluţii au fost adoptate?
6. Cum funcţionează disciplina bugetară agricolă?
7. Ce este şi cum se aplică „contribuţia britanică”?
8. Care sunt principalele arii tematice in finanţarea comunitară,
conform Perspectivelor financiare 2007-2013_

TEMĂ:
Analizaţi prevederile bugetare din proiectul de constituţie şi analizaţi
aspectele financiare ale extinderii Uniunii
Bibliografie recomandată:
1. Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală euroepană,
Infomarket, Braşov, 2002;
2. internet: www.europa.eu.int , www.euractiv.com )

190
Modulul 8
EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Modulul cuprinde coordonatele actualului proces de extindere al Uniunii Europene


(aspectele economice şi politice), prezentarea strategiei de pre-aderare, prezentarea
strategiilor posibile privind extinderea şi analiza situaţiei României în procesul de aderare.
Situaţia României este prezentată sub forma unei fişe bibliografice în limba engleză.
Parcurgerea modulului va permite familiarizarea cu principalele provocări ale
extinderii Uniunii Europene, dobândirea cunoştinţelor necesare evaluării critice a
strategiilor TECE de aderare la Uniune, cunoaşterea şi înţelegerea exigenţelor de îndeplinire
a criteriilor de aderare de către ţările asociate şi, în special, de către România.
Modulul necesită aproximativ 6 ore de studiu, împărţite în 3 unităţi de studiu; se adaugă 4
ore pentru studiul fişelor bibliografice despre România.

Extinderea Uniunii Europene spre ţările central şi est europene reprezintă, alături de
unificarea monetară, cele mai dure provocări din istoria procesului de integrare în Europa şi
cu implicaţii majore asupra viitorului continentului european.
În termeni macro-economici, actualele ţări candidate, raportat la mărimea celor 15
(UE-15), reprezintă echivalentul Greciei, Spaniei şi Portugaliei faţă de UE-9 din anii 80. Dar,
diversitatea economică, socială şi instituţională, disparităţile economice şi dificultăţile
tranziţiei, în contextul exigenţelor privind adoptarea monedei unice, generează importante
riscuri de dezintegrare.
Europa are astăzi o şansă unică să devină o forţă în competiţia globală şi să întoarcă
definitiv spatele conflictelor care i-au zbuciumat destinul. Uniunea Europeană, ca motor al
integrării, dar şi statele asociate, sunt, prin urmare, obligate să-şi asume această
responsabilitate cu realism şi să adopte strategii subordonate obiectivelor pe termen lung.
Bazată pe ceea ce uneşte popoarele Europei, pe valorile şi interesele comune, actuala
extindere poate fi drumul spre stabilitate, pace durabilă şi bunăstare în Europa.

191
Unitatea de studiu 1.
1. Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est

Unitatea necesită 3 ore de studiu.


La sfârşitul anilor '80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea
procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea
procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi principii de
integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata unificare monetară.
În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergenţa: converganţa nominală,
pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergenţa reală, pentru crearea
unei zone monetare optime. Pe ansamblu, convergenţa politicilor şi resurselor spre realizarea
Uniunii Economice şi Monetare, în baza unei logici cumulative de aprofundare a integrării
economiilor membre, în vederea unificării politice. Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de
Est (ECE) se prefigurau ca relaţii de cooperare diferenţiată, conform acordurilor bilaterale şi
multilaterale încheiate.
Schimbarea regimurilor politice din centrul şi estul continentului precum şi opţiunea
fermă a fostelor ţări socialiste de orientare politică şi economică spre modelul occidental au
modificat strategia Uniunii Europene (UE) prin perspectiva extinderii. Considerată imediat,
atât în Vest cât şi în Est, ca prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un "proces rapid
şi global", posibil de finalizat până la începutul noului mileniu.1 Prin urmare, aprofundarea şi
extinderea au devenit coordonatele esenţiale ale strategiei de integrare pe continentul
european.
La baza strategiei de extindere au fost aşezate criteriile de aderare definite la
Copenhaga şi principiul egalităţii de tratament. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995)
insista asupra necesităţii ca, atât deschiderea cât şi derularea negocierilor, să se decidă în baza
evaluărilor Comisiei asupra gradului de îndeplinire de către fiecare candidat în parte a
criteriilor de la Copenhaga. În decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial procesul de
extindere. Acesta include în prezent 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia,

1
Michel Foucher, "L'Europe centrale et les Unions européennes: la double différenciation", Revue d'études
comparatives Est-Ouest, nr. 4, 1996, p. 217.

192
Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Turcia. Consiliul
de la Luxemburg a decis în special că extinderea va trebui să includă:
- Conferinţa europeană, cadru multilateral incluzând cele 10 ţări ECE, Cipru şi
Malta; Conferinţa a fost lansată în 1998;
- Procesul de aderare, pentru cele 10 ţări ECE şi Cipru; procesul a fost lansat în
30 martie 1998;
- Negocierile de aderare, deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări, conform
recomandărilor Comisiei, respectiv: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia şi
Slovenia.
Malta, care îngheţase candidatura în 1996, a relansat-o în 1998.
În decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a confirmat caracterul global al extinderii
şi a decis, ca în baza recomandărilor Comisie, să se deschidă negocieri formale de aderare cu
alte 6 ţări candidate, respectiv: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia.
Negocierile au fost deschise formal cu acest al doilea grup pe 15 februarie 2000.
Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis că este un candidat cu vocaţie de
posibil membru pe baza aceloraşi criterii de la Copenhaga.
Uniunea Europeană a cunoscut deja câteva valuri reuşite de extindere. Tratatele de la
Paris (1951), instituind ComunitateEuropeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Tratatele de la Roma
(1957), instituind Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM au fost semnate de şasa
ţări fondatoare: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Luxemburg. Ulterior, au avut loc 4
extinderi care au ridicat la 15 numărul statelor membre:
- 1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;
- 1981 – Grecia;
- 1986 – Portugalia şi Spania;
- 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia.
Actuala extindere este însă apreciată ca fără precedent, implicând riscuri ridicate din
punct de vedere economic, social şi politic, dacă se are în vedere anvergura şi diversitatea pe
care o presupune.
1.1. Ţările asociate, de la cooperare la aderare
După căderea zidului Berlinului, în 1989, Comunitatea a dezvoltat rapid relaţii
diplomatice cu toate ţările ECE, a încheiat acorduri de comerţ şi de cooperare şi a creat

193
programul Phare de susţinere financiară a eforturilor de tranziţie. Phare a devenit între timp cel
mai important program de sprijin a TECE în eforturile de pre-aderare.
În anii 90, Comunitatea a început să încheie Acorduri de asociere, numite Acorduri
Europene, cu 10 ţări ale Europei Centrale, acorduri care constituie baza juridică a relaţiilor
bilaterale între UE şi aceste ţări. Astfel de acorduri existau deja pentru Turcia (1963), Malta
(1970) şi Cipru (1972). În cazul TECE, finalitatea acordurilor este instituirea unei zone de
liber schimb între UE şi ţările asociate, în baza principiului asimetriei concesiilor (o
liberalizare mai rapidă de către UE decât de către ţările asociate). În cazul Ciprului, Maltei şi
Turciei, Acordurile acoperă domenii similare, mai puţin dialogul politic, şi au drept obiectiv
instituirea unei uniuni vamale. Obiectivul a fost atins cu Turcia (în 1995), iar cu Cipru uniunea
vamală a devenit efectivă în 2002. Acordurile europene au facilitat dezvoltarea comerţului
între UE şi TECE, au promovat ajutorul financiar şi investiţiile.
Acordurile europene au recunoscut intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale acestor
ţări.
Ţara Semnarea Intrarea în Introducerea Începerea
Acordului vigoare a candidaturii la negocierilor de
European Acordului UE aderare
european
Ungaria Dec 1991 Febr. 1994 31 mart. 1994 31 martie 1998
Polonia Dec 1991 Febr. 1994 14 dec. 1995 31 martie 1998
Bulgaria Martie 1993 Febr. 1995 14 dec. 1995 15 febr. 2000
Rep. Cehă Oct. 1993 Febr. 1995 17 ian. 1996 31 martie 1998
România Febr. 1993 Febr. 1995 22 iunie 1995 15 febr. 2000
Rep. Slovacia Oct. 1993 Febr. 1995 27 iunie 1995 15 febr. 2000
Estonia Iunie 1995 Febr. 1998 24 nov. 1995 31 martie 1998
Letonia Iunie 1995 Febr. 1998 13 oct. 1995 15 febr. 2000
Lituania Iunie 1995 Febr. 1998 8 dec. 1995 15 febr. 2000
Slovenia Iunie 1996 Febr. 1998 10 iunie 1996 31 martie 1998
Turcia Sept. 1963 Dec. 1964 14 apr. 1987 Octombrie 2005
Malta Dec. 1970 Apr. 1971 16 iulie 1990 15 febr. 2000

194
Cipru Dec. 1972 Iunie 1973 3 iulie 1990 31 martie 1998

1.1.1. Criteriile de aderare


Condiţiile de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma (art. 49
în Tratatul de la Amsterdam): “Orice stat european poate deveni membru al Uniunii. El
adresează cererea Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate de voturi, după consultarea
Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului european care se pronunţă cu majoritatea
absolută a membrilor care-l compun”.
Momentul cel mai important al actualei extinderii îl constituie Consiliul de la
Copenhaga, prin decizia că “orice ţară asociată a Europei Centrale şi de Est, dacă doreşte,
poate deveni membră a Uniunii Europene”. Din acel moment problema principală a devenit
cea a momentului aderării şi a procedurilor de aderare. În acest scop, pentru a putea stabili o
strategie conformă cu interesele pe termen lung ale procesului de integrare europenă, Consiliul
a precizat: “Aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor indeplini condiţiile
economice şi politice cerute”. Condiţiile, definite atunci, sînt cunoscute sub denumirea de
“criteriile de la Copenhaga”:
a) instituţii stabile, garantând democraţia, primatul dreptului,
drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;
b) o economie de piaţa viabilă şi capacitatea de aface faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei interne unice;
c) capacitatea de asumare a obligaţiilor aderării, în special subscrierea
la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
Aderarea presupune, de asemenea, capacitatea ţărilor candidate de a crea
condiţiile integrării şi participării la politicile Uniunii, prin adaptarea structurilor
administrative. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995) a subliniat că, deşi
adoptarea legislaţiei europene (aquis-ului comunitar) şi transpunerea ei în dreptul
intern sînt extrem de importante în procesul aderării, mult mai importantă este crearea
şi dezvoltarea structurilor administratice şi juridice necesare aplicării politicilor
europene. Prin urmare, criteriilor de la Copenhaga, le- a fost adăugat un al 4-lea
criteriu:

195
d) capacitatea administrativă de aplicare a acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar cuprinde:
1. dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma, 25 martie 1957),
ale Tratatului privind Uniunea Europeană (Maastricht, 7 febr. 1992), ale
Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Roma, 25
martie 1957), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au modificat în timp,
inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;
2. regulamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile europene, ca acte de
putere obligatorie, precum şi: declaraţiile, rezoluţiile, strategiile comune,
concluziile, deciziile cadru, etc.;
3. convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre şi
Comisia Europeană sînt părţi, desemnate de către Comisie ca făcând parte din
acquis;
4. jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Consiliul european de la Luxemburg (dec. 1997) a subliniat apoi că „Extinderea
Uniunii necesită în prealabil întărirea şi ameliorarea funcţionării instituţiilor conform
dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam”, iar Consiliul de la Helsinki (dec 1999) a confirmat
că aderarea la Uniune este subordonată respectării criteriilor de la Copenhaga, ţările candidate
trebuind să „împărtăşească valorile şi obiectivele Uniunii aşa cum sînt ele enunţate în tratate”.
Consiuliul dela Helsinki a insistat în special asupra necesităţii de respectare a criteriilor
politice şi a importanţei asigurării unui nivel ridicat de securitate nucleară.

1. 1. 2. Agenda 2000 Avizele Comisiei europene


Consiliul european de la Madrid a cerut Comisiei să supună evaluării cererile de
aderare ale ţărilor candidate, cât mai curând posibil după Conferinţa interguvernamentală
(CIG) asupra reformei instituţiilor europene (iunie 1997) şi să pregătească o analiză detaliată
asupra consecinţelor extinderii pentru UE.
Documentul cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să permită Uniunii Europene
atât procesul de accentuare, cât şi cel de extindere îl reprezintă "Agenda 2000 - pentru o
Uniune mai puternică şi mai stabilă"(iulie1997). Agenda 2000 prezintă principalele

196
perspective de dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor comune, concepţia despre
extinderea spre noi membri, cadrul financiar după anul 2000 şi insistă asupra necesităţii unei
reforme instituţionale care să permită funcţionarea unui ansamblu eterogen de peste 20 de
ţări.2

Politicile comunitare

Cu privire la politicile comune interne, Comisia a reţinut patru obiective:


crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă, axarea creşterii pe cunoaştere, modernizarea
profundă a sistemului de ocupare a forţei de muncă şi promovarea unei societăţi solidare şi
sigure, respectând mediul şi interesul general. Pentru a atinge obiectivele menţionate, se
propune în document creşterea finanţării şi concentrarea acesteia pe priorităţi cum ar fi
cercetarea şi dezvoltarea, formarea profesională, marile reţele de transport şi comunicaţie etc.
Un rol important revine ameliorării capacităţii comunitare de gestiune, coordonare şi control.
Cele mai importante politici, cu impact esenţial asupra bugetului comunitar, sînt
politica de coeziune şi poltica agricolă.
Politica UE de coeziune economică şi socială trebuie să conducă la reducerea
disparităţilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în regres economic şi dezvoltarea
resurselor umane. Putem observa că se doreşte practic o accentuare a gradului de concentrare
a politicii regionale prin diminuarea numărului de obiective la trei (obiectiv realizat, de altfel,
prin satbilirea cadrului finaciar 2000-2006). Se speră astfel într-un plus de eficacitate a
măsurilor structurale. Comisia preconizează, de asemenea, şi o mai mare concentrare
geografică în aşa fel încât, cu menţinerea efortului global de coeziune din anul 1999, să se
asigure necesarul de finanţare în perspectiva extinderii. Din bugetul comunitar, fondurile
structurale au absorbit în perioada 2000-2006 230 miliarde ECU (în preţuri 1997) pentru
EU15 şi 45 miliarde ECU pentru noii membri, din care 7 miliarde ECU sub forma subvenţiilor
de preaderare. Creşterea transferurilor spre noii veniţi se va asigura progresiv, în funcţie de
capacitatea lor de absorbţie, dar fără să depăşească 4% din PIB naţional. Fondul de coeziune
îşi va păstra destinaţia actuală, respectiv susţinerea participării la EURO a ţărilor cu PNB sub

2
Commission européenne, "Agenda 2000 - pour une Union plus forte et plus large",
Bulletin de l'Union européenne, supl. 8/97.

197
90% din media comunitară.
În politica agricolă comună, Comisia estimează necesitatea de a aprofunda
direcţiile reformei Mac Sharry şi de a încerca o mai mare apropiere a preţurilor europene de
cele mondiale, în asociere cu subvenţiile directe pe venit. Factorii determinanţi în aplicarea
PAC vor fi: riscul de dezechilibrare a pieţelor, angajamentele multilaterale OMC,
constrângerile de mediu şi de calitate, perspectiva extinderii. Concret, se prevede o reducere a
preţurilor instituţionale, în special pentru cereale, carne de vită şi lapte, reducere compensată
prin subvenţii inferioare însă pierderilor de venit. Disparităţile existente vor impune în scurt
timp elaborarea unei politici de dezvoltare rurală, desprinsă din politica agricolă comună, cu
accent pe măsuri structurale şi de mediu.

Opinia Comisiei privind extinderea Uniunii

Comisia europeană apreciază că extinderea UE va fi benefică nu doar din punct


de vedere politic ci şi economic.
Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor performanţe
economice ale ţărilor central şi est-europene, prezintă riscuri de dezintegrare europeană prin
disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doresc aderarea trebuie să parcurgă o etapă de
tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul comunitar să fie transpus în
dreptul intern.
În sprijinul ţărilor candidate, Comisia a preconizat o importantă susţinere
financiară pentru perioada 2000-2006, constând în programe PHARE, subvenţii pentru
dezvoltarea agriculturii şi subvenţii structurale, în special pentru transport şi mediu.
Comisia urma să raporteze anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară
şi să recomande lansarea procesului de aderare pe măsura îndeplinirii criteriilor solicitate.

Perspective financiare

Uniunea Europeană adoptase până în 1997 două perspective financiare (1989-


1993 şi 1994-1999), din dorinţa unei mai eficiente gestionări a bugetului comunitar.
Cadrul financiar 2000-2006 a avut rolul de a asigura atât aprofundarea
integrării cât şi extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 că necesarul de finanţat poate fi

198
acoperit prin menţinerea actualului plafon al resurselor proprii, care urma să fie atins în 1999
(1,27% din PNB comunitar).
Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în Agenda 2000 se estimau la:
4 miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă comună (cu o marjă de 4,7 miliarde
ECU sub linia directoare agricolă, necesară ajustărilor determinate de extindere); 275 miliarde
ECU pentru politica de coeziune, din care 45 miliarde ECU vor fi acordate noilor membri; 30
miliarde ECU asistenţă pentru preaderare.
În concluzie, cadrul european al extinderii UE, fixat prin Agenda 2000, poate
fi definit prin: creşterea rolului politicilor interne în procesul integrării, concentrarea
fondurilor regionale în scopul asigurării convergenţei reale între regiunile şi ţările membre,
continuarea reformei Mac Sharry în politica agricolă comună, disciplină bugetară, extindere
diferenţiată, cu parcurgerea asistată a unei etape de preaderare, pe măsură ce ţările candidate
îndeplinesc condiţiile precizate la Copenhaga.
Agenda 2000 include, de asemenea, avizele Comisiei asupra situaţiei ţărilor
candidate, prin raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizată în baza unui
chestionar de 160 de pagini completat de ţările asociate. Acesta a cuprins câteva mii de
întrebări, acoperind 23 de sectoare de activitate. Comisia a luat în considerare autoevaluarea
ţărilor candidate dar şi rapoartele şi rezoluţiile Parlamentului european, rapoartele
organizaţiilor internationale şi a instituţiilor financiare internaţionale, ca şi progresele în baza
Acordurile europene. Avizele au avut rolul de evaluare a performanţelor fiecărui candidat, dar
şi de a face o analiză a potenţialului acestora de îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au
fost urmate în fiecare an de câte un raport in care sunt prezentate progresele fiecărei candidate
în pregătirea pentru aderare, o evaluare a eficienţei instrumentelor de pre-aderare şi
priorităţile pe termen scurt şi mediu. În baza acestor rapoarte, Consiliul a decis şi decide
asupra asupra modului de realizare a procesului de negociere.

Unitatea de studiu 2.

1.1.3. Procesul de negociere

199
Pe baza recomandărilor Comisiei europene, Consiliul european de la Luxemburg
(dec. 1997) a decis lansarea unui „proces global de extindere” către toate ţările care solicită
aderarea. Procesul a presupus:
1. O Conferinţă europeană care să grupeze toate ţările candidate, respectiv 10
ţări din Europa centrală, Cipru, Malta şi Turcia. Conferinţa este un forum multilateral cu rolul
de a examina aspecte de interes general privind: politica externă şi de securitate comună,
justiţia şi afacerile interne, domeniile economice sau de cooperare regională. Conferinţa s-a
reunit pentru prima dată la Londra, în 12 martie 1998.
2. Aderarea, în baza unei strategii de pre-aderare, a negocierilor de aderare, a
examinării analitice a legislaţiei comunitare („screening”) şi a unei proceduri de supraveghere.
3. Negocieri de aderare, stabilind condiţiile în care fiecare ţară va adera la UE.
Negocierile se concentrează asupra condiţiilor de adoptare şi aplicare a acquis-ului în ţările
candidate.
Negocierile propriu-zise au luat forma unor serii de conferinţe bilaterale
interguvernamentale între statele membre UE şi ţările candidate. După examinarea detaliată a
capitolelor de acquis3 („screening”), negocierile s-au deschis cu fiecare ţară candidată, capitol
cu capitol. Comisia a propus poziţii de negociere comune UE pentru fiecare capitol, relativ la
aspectele ce ţin de competenţa comunitară (în baza principiului de subsidiaritate). Propunerile
de negociere au fost apoi aprobate de ţările membre cu unanimitate de voturi. Negocierile s-au
ţinut la nivel ministerial (reprezentanţii permanenţi pentru ţările membre şi ambasadorii sau
negociatorii şefi pentru ţările candidate). Rezultatele negocierilor au fost preluate într-un
proiect de aderare supus aprobării Consiliului şi Parlamentului pentru aviz conform. După
semnare, tratatul de aderare urmează un proces de ratificare în ţările membre şi în ţara

3
1. Libera circulaţie a mărfurilor 2. Libera circulaţie a persoanelor 3. Libera prestare a serviciilor 4. Libera
circulaţie a capitalurilor 5. Dreptul societăţilor 6. Politica concurenţei 7. Agricultură 8. Pescuit 9. Politica
transporturilor 10. Fiscalitate 11. Uniune economică şi monetară 12. Statistică 13. Politică socilală şi ocupare 14.
Energie 15. Politică industrială 16. Întreprinderi mici şi mijlocii 17. Ştiinţă şi cercetare 18. Educaţie şi formare 19.
Telecomunicaţii şi tehnologiile informaţiei 20. Cultură şi audio-vizual 21. Politică regională şi coordonarea
instrumentelor 22. Mediu 23. Consumatori şi protecţia sănătăţii 24. Cooperare în domeniile justiţie şi afacerilor interne
25. Uniune vamală 26. Relaţii externe 27. Politică externă şi de securitate comună 28. Control financiar 29.
Dispoziţii financiare şi bugetare 30. Instituţii 31. Diverse

200
candidată (procesul poate dura aproximativ 2 ani). După intrarea în vigoare, ţara candidată
devine ţară membră.
Negocierile au fost deschise oficial la 31 martie 1998 cu 6 ţări: Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru. La 15 februarie 2000, negocierile au fost
deschise formal cu alte 6 ţări candidate: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi
Republica Slovacia. Decizia de a deschide simultan negocierile cu mai multe ţări nu a implicat
menţinerea aceluiaşi ritm al negocierilor. Acestea s-au purtat individual, cu fiecare candidată
în parte, ritmul fiind legat de gradul de pregătire al fiecărei candidate şi de dificultatea
problemelor ce se impuneau a fi soluţionate.
În procesul negocierilor, UE şi statele candidate au folosit ca instrumente: perioade de
tranziţie, derogări permanente, derogări temporare şi soluţii novatoare. Conform unui studiu al
Institutului European din România4, modul în care au decurs negocierile evidenţiază faptul că
statele candidate s-au focalizat pe solicitarea unor perioade de tranziţie şi nu pe derogări sau
soluţii novatoare. Aceste perioade de tranziţie au fost solicitate din cauze de ordin tehnic
(crearea mecanismelor aplicării acquisului), economic (atenuarea impactului poeţei unice),
politice (interes naţional), social (diminuarea costurilor sociale).
Negocierile s-au purtat capitol cu capitol, 15 fiind considerate de relativă importanţă:
uşoară (ştiinţa şi cercetarea, educaţia şi formarea, IMM, politică industrială, statistică) şi cu
importanţă limitata (telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Politica externă şi de securitate,
Protecţia consumatorului şi sănătatea, control financiar, UEM, cultură şi audio-vizual,
coeziune economică şi socială, uniune vamală, relaţii economice externe, politica comună a
pescuitului). 8 capitole au fost considerate cu probleme sectoriale punctuale, sectoare de a
căror finalizare a depins în cea mai mare măsură finalizarea negocierilor (libera circulaţie a
bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, dreptul societăţilor comerciale, impozitarea, politica
de concurenţă şi ajutoarele de stat, politica socială şi ocuparea forţei de muncă, energie,
transporturi).

4
Oana Mocanu, Alina Voicu, “Analiză comparativă a stadiului negocierilor în
vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est”,
Bucureşti, 2001, p. 11.

201
Ultima rundă a negocierilor a cuprins domeniile cele mai sensibile: agricultură, mediu,
justiţie şi afaceri interne, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a capitalului, finanţe
şi buget, probleme instituţionale.
Negocierile au fost finalizate în 2002 pentru 10 din cele 12 ţări aflate în proces de
negociere, mai puţin pentru România şi Bulgaria care le-au finalizat în 2004.
Prima etapă a extinderii s-a realizat în mai 2004 pentru cele 10 ţări.
Redactarea tratatelor de aderare pentru România şi Bulgaria a început în iulie 2004,
fixând ca termen pentru aderare 1 ianuarie 2007, şi au inclus trei clauze de salvagardare:
economie, piaţă internă şi JAI antrenând riscul amânării aderării până în 2008.
Ulterior semnării Tratatului (aprilie 2005), cele două ţări au intrat într-un sistem de
monitorizare, iar în baza ultimului raport (26 septembrie 2006), a fost avansat ca dată certă a
aderării celor două ţări la UE data de 1 ianuarie 2007.
Alte două ţări au început negocierile în 2005 – Croaţia şi Bulgaria, cu perspective
pentru: Albania, Bosnia şi Herzegovina, Republic of Macedonia, Serbia şi Montenegro,
inclusiv Kosovo.

1.1.4. Examenul analitic („screening”) al acquis-ului comunitar


În 1998, Comisia s-a angajat la un proces de examin analitic a acquis-ului atât cu ţările
aflate atunci în negociere, cât şi cu celelalte 6 din Europa Centrală. Rolul examinării a fost
acela de a sprijini ţările candidate în înţelegerea regulilor de funcţionare a Uniunii şi a
măsurilor ce trebuiau adoptate pentru aplicarea acquis-ului, inclusiv pregătirea procesului de
negociere. În decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a introdus şi Turcia în procesul de
screening. Tot atunci s-a subliniat importanţa ca avansarea negocierilor să aibă loc nu doar în
măsura introducerii acquis-ului în legislaţiile naţionale, ci şi a creării condiţiilor necesare
aplicării acestuia în practică.
1.1.5. Procedura de supraveghere – Rapoartele de ţară
După publicarea avizelor Comisiei din 1997 asupra progreselor ţărilor candidate în
procesul aderării, Comisia a supus avizării Consiliului, anual, „Rapoarte” asupra progreselor
realizate de ţările candidate pe calea aderării. Rapoartele servesc drept puncte de plecare în
deciziile luate de Consiliu cu privire la mersul negocierilor şi strategiile extinderii.

202
În noiembrie 1998, Comisia a înaintat Consiliului un prim ansamblu de Rapoarte
pentru cele 10 ţări TECE, Cipru şi Turcia. După reactivarea cererii de către Malta de aderare la
UE (oct. 1998), Comisia a inclus şi această ţară în seria de rapoarte.
Rapoartele au inclus o analiză a evoluţiilor relaţiilor între Uniune şi acea ţară, analiza
gradului de îndeplinire a criteriilor politice, economice precum şi a evoluţiei adoptării acquis-
ului, prezentarea şi analiza priorităţilor parteneriatului pentru aderare precum şi a programului
naţional de adoptare a acquis-ului.
Un moment extrem de important pentru evoluţia procesului de extindere a fost cel al
Rapoartelor din 1999 (noiembrie). Atunci, Comisia a recomandat Consiliului ca:
- ”negocierile să fie angajate în 2000 cu toate ţarile care satisfac condiţiile
politice stabilite la Copenhaga şi care au dovedit că sînt gata să ia măsurile necesare pentru a
satisface condiţiile economice, respectiv: Bulgaria, Malta, Letonia, Lituania, România şi
Slovacia ”;
- „deschiderea negocierilor cu Bulgaria să fie subordonată obligaţiei din partea
acesteia de a închide unităţile 1 şi 4 ale centralei nucleare de la Kozlodui şi confirmării unui
progres semnificativ în finalizarea procesului de reformă”;
- „deschiderea negocierilor cu România să fie subordonată confirmării de către
autorităţile române a lansării unei actiuni eficace privind alocarea resurselor bugetare necesare
centrelor pentru copii şi luarea măsurilor necesare aplicării reformelor structurale ale instiţiilor
pentru copii, până la sfârşitul anului 1999; de asemenea deschiderea va fi subordonată unei
evaluări suplimentare a situaţiei economice, în special în domeniul macro-economic ”;
- „natura şi numărul capitolelor deschise negocierii cu fiecare candidat în parte
vor stabilite de UE în baza principiului diferenţierii, adică prin luarea în considerare a
progreselor fiecărei candidate în pregătirea pentru aderare, prin raportare la criteriile de la
Cpenhaga”;
- „capitolele închise provizoriu în cadrul negocierilor, vor fi revăzute pentru a se
ţine cont de acquis-ul nou adoptat. Închiderea provizorie va fi decisă ţinând cont exclusiv de
rezultatul negocierilor şi măsura în care ţările şi-au îndeplinit angajamentele de progresare în
pregătirea pentru aderare.”;
- „Turcia va trebui considerată pe viitor drept o ţară candidată, chiar dacă nu se
pune în discuţie deschiderea negocierilor în acest stadiu.”

203
Consiliul european de la Helsinki (dec. 1999) a aprobat aceste recomandări,
deschizând negocierile şi pentru ceea ce s-a numit apoi „grupul Helsinki”. Momentul relevă o
flexibilizare a criteriilor de aderare, extrem de greu de îndeplinit de către ţările candidate pe
termen scurt şi mediu. Consiliul a deschis astfel drumul spre o integrare mai rapidă în UE şi a
dat asigurările necesare statelor rămase în urmă pentru intensificarea eforturilor de îndeplinire
a criteriilor de aderare.
1.2. Strategia de pre-aderare
În 1994, Consiliul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare pentru a pregăti ţările
Europei Centrale pentru aderarea la UE. Strategia era bazată pe 3 elemente principale:
Acordurile europene; Programul Phare; Dialogul structurat.
În urma propunerilor Comisiei europene prezentate în Agenda 2000, Consiliul de
Luxemburg a decis asupra unei strategii „întărite” pentru cele 10 ţări candidate ale Europei
centrale şi o strategie specifică pentru Cipru. Ulterior, au fost adoptate strategii şi pentru
Turcia şi Malta.
Strategia de pre-aderare pentru TECE a inclus:
- Acordurile europene;
- Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
- Ajutoarele de pre-aderare, în special programele Phare, Ispa, Sapard şi
cofinanţarea ci instituţiile internaţionale;
- Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.
Strategia de pre-aderare pentru Cipru şi Malta s-a bazat pe:
- Acordurile de asociere;
- Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
- Un ajutor specific de pre-aderare;
- Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.
Strategia de pre-aderare pentru Turcia include:
- -Acordul de asociere şi Acordul de uniune vamală;
- dialogul politic întărit;

204
- Parteneriatul pentru aderare (PA) şi Programul Naţional de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
- Un ajutor specific de pre-aderare;
- Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.

1.2.1. Acordurile Europene şi Acordurile de Asociere


Acordurile europene au inclus prevederi cu privire la schimburile comerciale,
dialogul politic, apropierea legislaţiilor, domeniile de cooperare (în special industria, mediul,
transporturile şi vămile). Ele au avut drept scop constituirea unei zone de liber-schimb între
UE şi ţările asociate TECE, într-un termen de 10 ani pentru Bulgaria, Rep. Cehă, Ungaria,
Polonia, România, Slovacia, de 6 ani pentru Lituania, Slovenia şi de 4 ani pentru Letonia.
Liberul schimb a fost instituit cu Estonia la 1 ian. 1995. Din momentul intrării în vigoare a
Acordului European (AE), nu au mai putut fi introduse noi taxe vamale sau restricţii
cantitative între Comunitate şi ţara asociată. Pentru alte domenii, acordurile prevăd perioade
de tranziţie. În baza acordurilor, a avut loc un proces de aliniere progresivă a legislaţiilor
ţarilor asociate la reglementările comunitare, în special cu privire la libertatea de mişcare a
capitalurilor, regulile concurenţei, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, pieţele
publice.
În pofida caracterului asimetric al AE, care a ridicată restricţiile la exporturile TECE
mai rapid decât pentru exporturile UE, balanţa comercială globală a UE cu aceste ţări a rămas
pozitivă. Slaba competitivitate a produselor TECE, natura specializărilor (în general produse
care folosesc intensiv factorul muncă), dificultăţile tranziţiei şi reformelor structurale şi
instituţionale antrenate de îndeplinirea criteriilor de aderare nu au permis ţărilor asociate să
beneficieze de avantajele asimetriei concesiilor. Cu toate acestea, AE au stimulat cooperarea şi
schimburile comerciale reciproce, creând astfel un cadru favorabil integrării TECE în Uniune.
În plus, AE au creat structurile de dialog necesare procesului de aderare. Începând cu
1994, pentru fiecare ţară asociată a existat un ciclu de reuniuni anuale ale unui Consiliu de
Asociere (la nivel ministerial) şi un Comitet de asociere (la nivelurile superioare ale functiilor
publice) şi o Comisie mixtă Parlamentară (la nivel politic). Aceste structuri au jucat un rol
esenţial în strategia de pre-aderare, îndeosebi prin supravegherea progreselor ţărilor candidate
în adoptarea şi aplicarea acquis-ului ca şi în respectarea parteneriatului de aderare (procesul de

205
screening). De asemenea, AE au promovat cooperarea în diverse domenii, participarea ţărilor
asociate la programe comunitare, la dialogul politic structurat.
Acordurile de asociere (AS) cu Cipru, Malta şi Turcia datează din anii `60 şi
începutul anilor `70. Rolul AS a fost de a crea un cadru de dezvoltare a cooperării şi
schimburilor comerciale între UE şi aceste ţări în vederea constituirii progresive a unei uniuni
vamale. În cazul Turciei obiectivul a fost atins în 1995 iar cu Cipru uniunea a devenit efectivă
la sfârşitul lui 2002. Spre deosebire de Acordurile europene, AS nu au prezut dialogul politic.
Acesta s-a derulat cu Cipru şi Malta în baza unei decizii a Consiliului Afacerilor generale şi cu
Turcia are loc în baza unor rezoluţii specifice ale Consiliul de Asociere şi a Concluziilor
Consiliului de la Helsinki („Turcia trebuie considerată în continuare o ţară candidată, chiar
dacă nu îndeplineşte condiţiile de deschidere a negocierilor”). În decembrie 1997 Turcia a
suspendat unilateral dialogul politic cu UE şi l-a reluat în 1999.

1.2.2. Parteneriatele pentru aderare


Prin Agenda 2000, Comisia a scos în evidenţă necesitatea de a orienta sprijinul
comunitar pentru ţările candidate către domenii particulare, conform Rapoartelor de ţară.
Parteneriatele pentru aderare (PA) au răspuns acestei cerinţe şi s-au constituit într-o
piesă centrală a strategiei de pre-aderare întărită. Ele au fixat priorităţile pentru ţările candidate
în pregătirea pentru aderare şi au regrupat ansamblul diferitelor forme de ajutor al UE într-un
cadru unic. Consiliul european de la Luxemburg a acceptat Parteneriatul pentru aderare ca un
instrument cheie al strategiei de pre-aderare. Consiliul a adoptat apoi, în martie 1998, un
regulament fixând principiile, priorităţile şi condiţiile generale ale fiecărui parteneriat. Pe
această baza, Comisia a adoptat parteneriate detaliate pentru fiecare ţară. Acestea au expus
priorităţi clare pe termen scurt şi mediu şi stabileau instrumentele principale şi resursele
financiare disponibile, orientate pe obiective. Parteneriatele au devenit cadru unic de
programare a sprijinului financiar comunitar. Ele erau actualizate permanent, în funcţie de
concluziile Rapoartelor de ţară.
În baza Parteneriatelor, fiecare ţară a fost invitată să adopte un program naţional de
adoptare a acquis-ului (PNAA) care să definească modul concret în care fiecare ţară înţelege
să respecte parteneriatul pentru aderare şi să precizeze calendarul implementării măsurilor

206
necesare cu incidenţele umane şi financiare pe care le implică. Şi PNAA erau revizuite
periodic.

1.2.3. Sprijinul financiar comunitar pentru pre-aderare


Conform concluziilor Consiliului european de la Berlin, pentru 2000-2006, sprijinul
de pre-aderare pentru ţările din Europa Centrală urma să se ridice la 3120 milioane euro anual.
Comisia a propus însă suplimentări ale fondurilor, în vederea accelerării procesului de
extindere. Fondurile au fost alocate prin intermediul a trei instrumente financiare:
- Phare, cu rolul de finanţare a măsurilor pentru întărirea instituţiilor
(democratizare, sistem de gestiune, formare profesională) şi investiţii în programe neacoperite
de celelalte două fonduri, în special pentru programe integrate de dezvoltare regională; Fondul
a fost plasat sub responsabilitatea Directiei Generale pentru Extindere şi a dispus de un buget
anual de 1560 milioane euro;
- ISPA, cu rol de finanţare a infrastructurilor majore în domeniul transportului şi
mediului; a dispus de un buget anual de 1040 milioane euro şi este plasat sub responsabilitatea
Direcţiei Generale pentru politică regională;
- SAPARD, cu rol de finanţare a dezvoltării agricole şi rurale; un buget anual de
520 miloane euro şi ţine de Direcţia Generală pentru Agricultură.

Cipru şi Malta au beneficiat începând cu 2000 de un buget de 95 milioane euro pentru


2000-2004, folosit pentru procesul de armonizare în domeniile prioritare fixate prin
parteneriatul pentru aderare. Croaţia a beneficiat pentru 2005 de 105 millioane euros şi pentru
2006 de 140 milioane. Ajutorul destinat Turciei a fost de 300 de milioane în 2005 şi de 500
milioane în 2006.

În procesul de sprijin pentru pre-aderare, un rol important a revenit, începând din


1998, sistemului de „înfrăţire” („jumelages”). Acesta a contribuit în special la constituirea
unor administraţii moderne şi eficace, dispunând de structuri, resurse umane şi competenţe de
gestiune necesare aplicării acquis-ului comunitar. Sistemul a constat în colaborarea între
administraţii şi organizaţii semi-publice din ţările candidate şi din ţările membre pentru
elaborarea şi aplicarea unui proiect privind transpunerea şi aplicarea unei părţi specifice din

207
acquis-ul comunitar. Caracteristica principală a sistemului a constituit-o producţia de rezultate
specifice concrete, în domenii prioritare fixate prin Parteneriatul pentru aderare.
Banca Europeană pentru Investiţii, în colaborare cu Instituţiile Financiare
Internaţionale, a contribuit, de asemenea, la susţinerea procesului de pre-aderare. Finanţările
au fost orientate pentru investiţii prioritare în ţările candidate, în special în proiecte care au
facilitat adoptarea acquis-ului comunitar şi integrarea cu UE. Fondurileau fost concentrează
pe: protecţia mediului, dezvoltarea reţelelor de transport, telecomunicaţii, energie,
competitivitatea industriei şi dezvoltarea regională.
Ţările candidate au beneficiat şi de sistemul de participare la programele şi agenţiile
Comunităţii.
Programele comunitare au avut rolul de a promova cooperarea între statele membre
în domenii politice specifice (sănătate publică, mediu, cercetare, energie) şi de favoriza
schimburile de studenţi şi tineri (programele Socrates, Leonardo, Jeunesse pour l’Europe).
Programele au sprijinit acomodarea ţărilor candidate cu politicile şi instrumentele comunitare.
De asemenea, ţările candidate au participat la agenţiile comunitare, îndeosebi
Agenţia europeană pentru mediu şi Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Ce Consilii europene au avut un rol esenţial în strategia de extindere a UE?
2. Ce ţări au fost incluse în strategia de extindere şi care au fost reperele
relaţiilor acestora cu UE?
3. Care sunt principalele momente ale procesului de pre-aderare?
4. Care sunt criteriile de aderare şi ce rol au avut acestea?
5. Ce include acquis-ul comunitar?
6. Ce este Agenda 2000 şi care este rolul acesteia în strategia extinderii?
7. Ce este procesul de negociere şi care sunt capitolele de negociere?
8. Ce rol are examenul analitic şi procesul de supraveghere în strategia de pre-
aderare?
9. Ce elemente a format sistemul de sprijin financiar pentru pre-aderare?

208
Unitatea de studiu 3
Strategiile extinderii – coordonate economice
Unitatea necesită 2 ore de studiu.

În urma Consiliilor de la Copenhaga (iunie 1993) şi de la Essen (dec. 1994), a fost


confirmată opţiunea UE de extindere spre est în baza unei strategii de pre-aderare. Strategia
s-a articulat treptat în jurul acordurilor de asociere, a dialogului structurat cu instituţiile
comunitare, a sprijinului financiar european, a Cărţii albe şi a Parteneriatelor de aderare. Se
spera atunci într-o extindere rapida si globală..
Au apărut însă imediat dificultăţi în aplicarea strategiei, legate de disparităţile
situaţiilor politice şi economice ale ţărilor candidate. Unele s-au considerat favorite şi au
adoptat o strategie de tip "fiecare pentru ea însăşi", în detrimentul cooperării regionale.
Celelalte, aflate în faţa unor criterii ce pareau să dorească anterior integrării crearea unor state
"perfecte", s-au văzut în perspectiva de ţări marginalizate în procesul integrării europene şi
ţinute la nesfârşit la poarta Europei comunitare sau chiar aflate în pericolul de revenire la
regimul comunist.
Eterogenitatea situaţiilor şi disparităţile existente, pe de o parte, între ţările asociate şi,
pe de altă parte, între acestea şi ţările membre, au dus treptat la o nuanţare a strategiei şi la o
apreciere diferenţiată, specifică. Consiliul european de la Helsinki (dec.1999) a decis, spre
exemplu, începerea negocierilor cu ţările care îndeplineau cel puţin criteriile politice. Ulterior,
negocierile au început cu toate ţările ECE, sub rezerva îndeplinirii unor condiţii politice
apreciate ca esenţiale. Din rapoartele Comisiei rezulta în mod constant că, deşi, în principiu,
criteriile politice erau îndeplinite, rămâneau o serie largă de probleme de rezolvat. Cu toate
acestea, negocierile continuau şi chiar se stimula accelerarea lor, adeseori doar în plan formal.
În plus, deşi au existat diferenţe semnificative între Polonia, Republica Cehă, Slovenia,
Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia sau Ungaria în ce priveşte îndeplinirea criteriilor de
aderare, în aproape toate strategiile de extindere se prevedea că vor intra împreună în primul
val de integrare, până în 2004.

209
Între timp, Uniunea Europeană s-a pregătit. Poate surprinzător, nu atât din punct de
vedere economic, cât din punct de vedere democratic şi instituţional. Actuala extindere
antrenează schimbări calitative în sistemul comunitar din toate punctele de vedere - politic,
instituţional, economic, social. Dar, îngrijorarea Europei comunitare se plasează mai ales în
planul perspectivelor democratice şi al eficienţei decizionale. Actuala extindere riscă să
schimbe radical natura Uniunii şi, astfel, imaginea Europei de mâine. De la o simplă zonă de
liber schimb, ca minim al integrării, până la o federaţie de state, ca maxim de integrare, au fost
imaginate fel şi fel de scenarii. Toate însă duc la concluzia că perspectivele sunt condiţionate
de:
a) - evoluţia decalajului între puterea economică şi cea politică a Europei
comunitare.
b) măsura în care Uniunea va fi capabilă să-şi fixeze limitele şi să construiască o
unitate în diversitate.
c) - adoptarea unui ritm adecvat de unificare monetară şi creşterea gradului de
armonizare-coordonare a politicilor naţionale.
d) - modul în care integrarea noilor veniţi va fi realizată cu luarea în considerare
a capacităţii de absorbţie a Uniunii şi a posibilităţilor efective ale noilor ţări membre de
participare la diversele trepte ale integrării.

Comunitatea nu se află la prima extindere. Cât însă, din experienţa acumulată poate
servi în gestionarea actualei extinderi? Ce riscuri prezintă diferitele strategii posibile? Care va
fi impactul actualei extinderi asupra configuraţiei politice a Europei de mâine? Care sunt
limitele Europei comunitare?
În interior, Uniunea se reconfigurează păstrând logica comunitară, sperând în
eficientizarea sistemului instituţional. Pentru a face faţă extinderii democratice, au fost
antrenate dezbateri publice care să apropie opinia publică de proiectul european. Tratatul de la
Nice a încercat să asigure democratizarea instituţiilor şi eficienţa decizională. În diverse medii
academice şi politice au fost elaborate şi s-au propus strategii, de pe poziţiile apărării unor
viziuni specifice asupra perspectivelor Europei.
Dar, dincolo de diversitatea concepţiilor, pot fi identificate două strategii majore:
extindere după modelul celor anterioare, cu integrarea deplină a noilor membri, şi extindere
parţială, la nivelul pilierelor 2 şi 3 ale integrării (Politica externă şi de securitate comună şi

210
Justiţie şi afaceri interne), cu obţinerea calităţii de "membru parţial". Ce argumente pot fi
aduse şi ce perspective oferă Europei cele două strategii?

a) Extindere după schema clasică


Ca proces de integrare între economii diferite ca nivel de dezvoltare, capacitate
competitivă şi structuri ale specializărilor, Uniunea Europeană este caracterizată de importante
disparităţi teritoriale. Acestea riscă să se transforme în factor de dezintegrare prin
disfuncţionalitate, în condiţiile avansării pe calea aprofundării integrării şi a extinderii rapide
spre est. Conform teoriilor integrării, un proces de integrare poate fi durabil şi eficace dacă se
realizează între economii comparabile ca nivel de dezvoltare, cu structuri productive similare.
Nu este însă cazul pentru ţările membre UE. Disparităţile iniţiale s-au amplificat prin
liberalizarea pieţelor şi extinderile succesive, antrenând disfuncţionalităţi şi conflicte în
procesul de accentuare a gradului de integrare. Aşa se explică de ce, atunci când s-au căutat
soluţii pentru depăşirea crizei anilor '80, cele mai importante măsuri în planul politicilor
comunitare au vizat realizarea coeziunii economice şi sociale în spaţiul comunitar. Progresele
înregistrate sunt remarcabile (o creştere a PIB-ului celor 3 mai puţin dezvoltate economii de la
68% din media comunitară în 1988 la 79% în 1999), dar disparităţile se vor dubla în contextul
extinderii (tabel 1).

Tabel 1. Disparităţile regionale în Uniunea Europeană


Regiuni UE 15 UE 27
1988 1998 1998
10%+ 155,3 160,9 176,9
10%– 55,1 61,0 31,1
Rata 2,8 2,6 5,7
25%+ 134,1 137,1 152,0
25%– 66,6 68,3 44,3
Rata 2,0 2,0 3,4

211
Specificaţii: 10%+, 25+ reprezintă regiunile cu PIB-ul pe locuitor cel mai
ridicat, reprezentând 10%, respectiv 25% din populaţia Uniunii; 10%–, 25– reprezintă
regiunile cu PIB-ul pe locuitor cel mai scăzut, reprezentând 10%, respectiv 25% din
populaţia Uniunii.
Sursa: Unité de l'Europe, solidarité des peuples, diversité des territoires, Commission
européenne, ianuarie, 2001.

Concomitent, liberalizarea schimburilor în procesul globalizării amplifică şi ea


riscurile de dezechilibre în spaţiul european.
Actualele economii central şi est europene se află într-un dificil proces de implementare a
mecanismelor economiei de piaţă şi de adaptare instituţională în vederea asigurării funcţionalităţii
pieţei. Procesul poate fi de durată şi poate genera efecte dezintegratoare în interiorul Uniunii, mai
ales că extinderea a avut loc anterior realizării unui minim de convergenţă structurală între EU15
şi noile ţări membre. Instabilitatea macroeconomică, slaba capacitate a instituţiilor de a se adapta
pe de o parte noului sistem economic şi, pe de altă parte, cerinţelor participării la uniunea
economică şi monetară, slaba competitivitate a economiilor ţărilor candidate sunt factori
destabilizatori care pot pune în pericol proiectul comunitar.
Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupune o aderare
diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de participare la diferitele
etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern. Concret, s-ar induce ritmuri
diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele economice şi de dorinţa de
participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrări
diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor. Metoda ar conduce spre o
Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară ar participa la acele politici pentru care este
pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu propriile interese. O astfel de strategie
are avantajul flexibilităţii şi ar diminua riscurile de dezintegrare prin disfuncţionalite (legate de
piaţă). Dar, există riscul major ca regulile de bază ale "jocului comunitar" să se schimbe.
Derogările tranzitorii s-ar putea prelungi, producând distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi
antrenând costuri ridicate de ajustare sau s-ar putea transforma în regulă a procesului de integrare,
diminuând natura comunitară a Uniunii. Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de
decizie ar slăbi, pilierul comunitar diminuându-şi forţa. Dacă însă, principiul geometriei variabile
ar fi aplicat ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de extindere corelat cu evoluţiile interne
ale Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda poate asigura o evoluţie a procesului de

212
integrare europeană spre uniune politică. În această perspectivă, Deutsche BanK Research
propunea în 2001 următoarele variante de extindere5: "large convoy", cel mai devreme în 2005,
cu extinderea spre cele 8 ţări care ar putea răspunde pe termen mediu criteriilor de aderare; "small
convoy", începând cu 2004, cu formarea unor grupuri mai mici şi extinderea în mai multe etape, în
ordinea îndeplinirii criteriilor de aderare; "regatta" , începând cu 2003, după o schemă probabilă
conform tabelului 2.
Tabelul 2. Probabilitatea aderării, în strategia "regatei"
2003 2004 2005 2006 2007
Republica Cehă 40 85 95 100
Estonia 30 75 95 100
Ungaria 20 40 85 100
95
Letonia 50 95 100
Lituania 50 95 100
Polonia 10 75 95 100
Slovacia 10 75 95 100
Slovenia 20 40 85 95 100
Bulgaria după 2008
România după 2008
Sursa: Deutsche Bank Research

Uniunea Europeană a optat mai curând pentru o cale de mijloc între "large convoy", şi
"small convoy", prin decizia luată în 2002 de extindere către 10 din cele 12 ţări aflate în proces de
negociere.

b) Extindere parţială
Strategia "membrului parţial" a fost propusă de pe poziţia concepţiei confederale asupra
perspectivelor integrării europene. Diversitatea economică, politică, socială, culturală a ţărilor
Europei, limitele prea largi pe care le poate impune Uniunea unei posibile Europe federale, forţa
identităţilor şi intereselor naţionale nu favorizează constituirea unei federaţii de state pe
continentul european. În plus, în vederea menţinerii păcii şi securităţii la scară continentală, este
suficientă participarea ţărilor la pilierele 2 şi 3 ale Uniunii, respectiv Politica externă şi de

5
www. Euractiv.com

213
securitate comună şi Afacerile interne şi justiţia, cele două conferinţe inter-guvernamentale care
formează structura Uniunii, alături de pilonul comunitar. Rezultatul ar fi o Europă a cercurilor
concentrice, în care cele mai multe ţări candidate ar participa la zona de liber schimb şi la
activităţile celor două conferinţe. Ele ar avea calitatea de membru al Uniunii, ar putea beneficia de
avantajele politice şi de cele ale pieţei unice, fără costuri economice şi sociale ridicate şi fără
transferuri din bugetul comunitar care să pună în pericol obiectivele pe termen lung. Treptat, noile
ţări parţial membre ar putea adera la piaţa comună sau la uniunea monetară, în funcţie de interesele
economice şi politice. Europa s-ar construi în jurul unui nucleu dur format din ţări care ar aplica
toate regulile tratatului, urmat de ţări care ar beneficia de derogări temporare şi care ar intra în
nucleul dur pe măsura evoluţiilor lor în plan economic. Un număr de ţări ar putea aplica doar
parţial tratatul, din considerente economice sau politice.
Proiectul de Constituţie propus de către Convenţie şi modul în care este concepută în
prezent extinderea reflectă aplicarea strategiei după schema clasică, noile ţări urmând să aplice
întreg acquis-ul comunitar si să participe astfel, conform geometriei variabile, la toate politicile
Uniunii.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Care sunt factorii care determină perspectivele Europei comunitare?
2. Care sunt argumentele pro şi contra extinderii după schema clasică?
3. Care sunt coordonatele extinderii parţiale şi ce perspective oferă Europei
comunitare?

TEME:
1. Elaboraţi un studiu asupra extinderii UE ca să includă: implicaţiile
bugetare ale extinderii; implicaţiile extinderii asupra politicii agricole
comune şi asupra politicii structurale; coordonatele reformei instituţionale
în perspectiva extinderii.
2. Alegeţi unul din capitolele de negociere a României cu UE. Extrageţi din
Tratatul de aderare principalele prevederi si comentaţi, prin raportare la
aceleaşi prevederi relativ la o altă ţară inclusă în sistemul extinderii.
3. Analizaţi impactul aderării celor 10 ţări noi membre în 2004 asupra
principalelor variabile macroeconomice.

214
FISE BIBLIOGRAFICE:
1. Fisa bibligrafica 1. „Drum catre Europa”, brosura elaborata de Consiliul
Judetean Iasi, in colaborare cu Centrul de Studii Europene, aprilie 2005,
Editura Universitatii „Al. I. Cuza” Iasi
CALENDARUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
1993
- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere
între Romania, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe
de altă parte);
- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul
unui Acord Interimar;

1995
- 1 februarie - intră în vigoare Acordul European;
- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997
- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de
aderare a României la Uniunea Europeană;

1998
- Martie - Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;
- Noiembrie - Comisia Europeana publică primele Raporturi de Ţară privind procesul de
aderare al României (şi al tuturor celorlalte ţări candidate) la Uniunea Europeană;

1999
- Iunie - România adoptă Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană;
- Noiembrie - Comisia Europeana publică cel de-al doilea Raport de Ţară privind progresele
României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;
Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu
şase ţări candidate, printre care şi România;
2000
- Februarie - în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării
Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a
Romaniei;
- Martie - România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în
cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea Europeană;
- În primul semestru al anului (în timpul Preşedintiei Portugheze a UE) se deschid spre
negociere 5 capitole: Întreprinderi mici şi mijlocii (Cap 16), Ştiinţă şi cercetare (Cap 17),
Educaţie şi formare profesională (Cap 18), Relaţii externe (Cap 26) şi Politica externă şi de
securitate comună (Cap 27), care sunt şi închise provizoriu;

215
- Mai - Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea
Europeană (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic,
complementare SETM;
- 24 octombrie - în timpul Preşedinţiei Franceze a UE, au fost deschise 2 capitole de
negociere - Statistica (Cap 12) şi Cultura si audiovizual (Cap 20);
8 noiembrie - se publică al treilea Raport de Ţară asupra progreselor înregistrate de
România în pregătirea pentru aderare;
- 14 noiembrie - sunt deschise încă 2 noi capitole de negociere: Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiei (cap. 19) şi Politica în domeniul concurenţei (cap. 6). Până la
sfârşitul anului este închis un singur capitol - Statistica;
- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adoptă poziţia comună a Uniunii Europene
privind reformele instituţionale necesare extinderii. Consiliul evidenţiază că, odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma instituţională aferentă, Uniunea
Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre ţările candidate care vor fi
pregătite la sfârşitul anului 2002;
2001
- Ianuarie - iunie: în timpul Preşedinţiei suedeze a UE) sunt deschise spre negociere 5 noi
capitole: Dreptul societăţilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap
25); Libera circulaţie a capitalului (Cap 4) şi Politica în domeniul transporturilor (Cap 25).
Un singur capitol este închis pe durata acestei preşedinţii: Pescuitul;
- 13 noiembrie - al patrulea Raport de Ţară este publicat;
- noiembrie - Comisia prezintă o ediţie revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu
România;
- 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată,
ţările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2002.
Zece dintre ţările candidate sunt nominalizate, cu excepţia României şi Bulgariei;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Belgiene a UE) - alte trei capitole sunt deschise:
Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă şi Cap 23 -
Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Două capitole sunt închise: Cap 5 - Dreptul
societăţilor comerciale şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii;
- Decembrie - numărul capitolelor de negociere închise de către Romania ajunge la 9;

2002
- ianuarie - mai (în timpul Presedintiei Spaniole a UE) - sunt dechise 9 capitole: Cap 1 -
Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 11 - Uniunea
Economică şi Monetară, Cap 14 - Energie, Cap 21 - Politica regională şi de coordonare a
instrumentelor structurale, Cap 22 - Protecţia mediului, Cap 24 - Justiţie şi afaceri interne,
Cap 28 - Control financiar şi Cap 30 - Instituţii. Trei capitole sunt închise: Cap 13 -
Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară
şi Cap 30 - Instituţii;
- 9 octombrie – Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Ţară;
- 13 noiembrie - Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România şi Bulgaria;
- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată
ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
- 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi
state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;

216
- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Daneze a UE) - sunt deschise ultimele 4 capitole
de negociere: Cap 15 - Politica industrială, Cap 7 - Agricultura, Cap 3 - Libera circulaţie a
serviciilor şi Cap 29 - Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei preşedintii sunt
închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industrială, Cap 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiei, Cap 20 - Cultură şi audiovizual şi Cap 25 - Uniunea vamală;

2003
- 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu
România;
- ianuarie - mai (în timpul Preşedintiei Elene a UE) - sunt închise trei capitole: Cap 1 -
Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 4 - Libera circulaţie a capitalurilor şi Cap 10 -
Impozitarea;
- 5 noiembrie - este dat publicităţii Raportul de Ţară privind progresele României în
procesul de aderare;
- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Italiene a UE) - sunt închise înca trei capitole:
Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 9 - Politica în domeniul transporturilor şi Cap
28 - Control financiar;
- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004
- ianuarie-iunie - (în timpul Preşedinţiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de negociere au
fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie şi Cap 29 - Prevederi financiare şi
bugetare.
- 30 iunie - la finalul Preşedinţiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de negociere au fost
închise.
- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea
politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se
recomandã sã continue reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul
comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţã şi Mediu.
Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã
România va fi capabilã sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De
asemenea, Consiliul European recomandã semnarea Tratatului de aderare comun pentru
România si Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, şi
aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

2005
- 5 ianuarie 2005 – introducerea clauzei adiţionale de salvgardare pentru România şi
Bulgaria (clauza de amânare)
- februarie 2005 – finalizarea textului Tratatului de Aderare
• 22 februarie 2005 – Comisia Europeană face public avizul său favorabil asupra
aderării la Uniunea Europeană a Bulgariei şi României.
• 3 aprilie 2005 - Comisia pentru politica externă a Parlamentului European a votat în
favoarea aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
• 13 aprilie 2005 - Parlamentul European a dat unda verde (avizul conform) aderării
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi
71 de abţineri, rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în

217
2007 a fost adoptată. În ceea ce priveşte aderarea Bulgariei au fost 522 voturi
pentru, 70 împotrivă şi 69 abţineri.
• 20 aprilie 2005 - statele membre aprobă în COREPER proiectul Deciziei Consiliului
UE privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei;
25 aprilie 2005 - aprobarea de cãtre Consiliul UE a textului Tratatului de aderare, urmatã de
semnarea acestuia.
-
- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea
politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se
recomandã sã continue reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul
comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţã şi Mediu.
Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã
România va fi capabilã sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De
asemenea, Consiliul European recomandã semnarea Tratatului de aderare comun pentru
România si Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, şi
aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

2005
- 5 ianuarie 2005 – introducerea clauzei adiţionale de salvgardare pentru România şi
Bulgaria (clauza de amânare)
- februarie 2005 – finalizarea textului Tratatului de Aderare
• 22 februarie 2005 – Comisia Europeană face public avizul său favorabil asupra
aderării la Uniunea Europeană a Bulgariei şi României.
• 3 aprilie 2005 - Comisia pentru politica externă a Parlamentului European a votat în
favoarea aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
• 13 aprilie 2005 - Parlamentul European a dat unda verde (avizul conform) aderării
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi
71 de abţineri, rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în
2007 a fost adoptată. În ceea ce priveşte aderarea Bulgariei au fost 522 voturi
pentru, 70 împotrivă şi 69 abţineri.
• 20 aprilie 2005 - statele membre aprobă în COREPER proiectul Deciziei Consiliului
UE privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei;
25 aprilie 2005 - aprobarea de cãtre Consiliul UE a textului Tratatului de aderare,
urmatã de semnarea acestuia.

TRATATUL DE ADERARE - CONŢINUT

- Tratatul în sine, între statele membre ale Uniunii Europene şi Bulgaria şi România.

- Protocolul în privinta condiţiilor şi aranjamentelor pentru admiterea Republicii Bulgaria şi


României în Uniunea Europeană.
Acest protocol conţine, la rândul său:

218
• Principii - definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria
al tratatelor fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca
Centralã Europeanã anterior aderãrii acestora la UE;
• Ajustări constituţionale - participarea României şi Bulgariei la instituţiile Uniunii
Europene;
• Prevederi permanente - obligaţia adoptãrii reglementărilor emise de instituţiile Uniunii
Europene în diferite domenii, precum şi referirea la mecanismul şi condiţiile în care se va
realiza aceastã adaptare;
• Prevederi temporare – se referă la măsurile tranzitorii, prevederile instituţionale şi
prevederile financiare, precum şi la clauzele de salvgardare;
• Prevederi legate de implementarea protocolului.

- Anexele, al căror volum este mai mare decat cel al Tratatului si al Protocolului in sine,
sunt în numar de nouă.
• Anexa I - Lista convenţiilor şi protocoalelor la care Bulgaria şi România devin părţi la data
aderării;
• Anexa II - Lista dispoziţiilor acquis-ului Schengen, astfel cum este acesta integrat în
cadrul Uniunii Europene, care urmează să fie obligatorii şi aplicabile pe teritoriul
noilor state membre de la data aderării;
• Anexa III – V Lista menţionată la articolul 19 din actul de
aderare: adaptări şi condiţii suplimentare ale actelor doptate de instituţiile
europene, devenite necesare ca efect al aderării României şi Bulgariei;
• Anexa VI – VII - Lista menţionată la articolul 23 din Actul de aderare: măsuri tranzitorii
Bulgaria, respectiv România
• Anexa VIII - Dezvoltarea rurală (menţionată la articolul 34 din Actul de aderare)
• Anexa IX - Angajamente speciale asumate şi cerinţe acceptate de România la încheierea
negocierilor de aderare din data de 14 decembrie 2004 (menţionate la articolul 39 din
Actul de aderare);

Pachetul de documente este completat de Actul Final, declaraţii şi schimbul de scrisori


între cele două noi membre şi Uniunea Europeană.

PUNCTE DE IMPORTANŢĂ RIDICATĂ ÎN TRATAT

• Tratatul de aderare stabileşte numărul de europarlamentari la 35 pentru România şi 18


pentru Bulgaria. Aceştia vor avea mandat în perioada dintre aderare si 2009, anul începerii
unui nou mandat al Parlamentului European.

219
• Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România vor trebui să facă alegeri pentru
Parlamentul European, prin vot direct universal.
• Pâna la data organizării alegerilor pentru Parlamentul European în cele două ţări, de la data
aderării, românii şi bulgarii vor fi reprezentaţi în PE de 35 de parlamentari din parlamentul
naţional, desemnaţi în conformitate cu procedurile fiecărui stat.
• De la data aderării, Bulgaria şi România vor plăti următoarele sume, corespunzătoare cotei
proprii de capital, definită de Statutul Băncii Europene de Investiţii şi de Constituţie.
- Bulgaria: 14 800 000 Euro
- România: 42 300 000 Euro
Aceste contribuţii vor fi plătite în opt tranşe egale la următoarele date:
31/05/2007, 31/05/2008, 31/05/2009, 30/11/2009, 31/05/2010, 30/11/2010, 31/05/2011 si
30/11/2011.

• Bulgaria şi România vor contribui şi la sumele care vor completa rezervele, constând în
balanţa dintre profit şi pierderi, stabilită la sfârşitul lunii care precede aderarea, prin sume
corespunzătoare următoarelor procente din rezerve şi stocuri:
- Bulgaria: 0,181%
- Romania: 0,517%
Plăţile prevăzute mai sus vor fi făcute în cash (euro), cu excepţia unei derogări
acceptate în unanimitate de Board-ul Guvernatorilor.

• Bulgaria şi România vor plăti următoarele sume către Fondul de Cercetare pentru Cărbune
şi Oţel:
- Bulgaria: 11,95 milioane Euro
- România: 29,88 milioane Euro
Aceste sume vor fi plătite în patru tranşe astfel:
2009: 15%
2010: 20%
2011: 30%
2012: 35%.

• Licitaţiile, implementarea contractării şi plăţile pentru asistenţa de aderare a


programelor Phare şi Phare CBC şi pentru asitenţa Facilităţii de Tranziţie vor fi realizate
prin implementarea de agenţii în Bulgaria şi România începand cu data aderării.

PAŞII ULTERIORI ÎN PROCESUL DE ADERARE

220
¾ 2005 - 2006, ratificarea Tratului de către:
- Parlamentul European;
- Parlamentul României şi Parlamentul Bulgariei;
- Parlamentele statelor membre;
¾ continuarea reformelor şi a aplicării acquis-ului comunitar, conform
rezultatului negocierilor;
¾ adoptarea măsurilor prevăzute în clauza de amânare:
A.

Semnarea Tratatului de Aderare a reprezentat o recunoaştere a faptului cã România a


înregistrat progrese şi că era pregãtitã sã îşi respecte angajamentele care rãmâneau pânã la 1
ianuarie 2007. Cu toate acestea, era important ca în cele 20 de luni rămase până la momentul
aderării, România să-şi îndeplinească angajamentele asumate, asa cum au fost ele stabilite în
calendar. Uniunea Europeană a subliniat că orice deficienţe în ce priveşte îndeplinirea de către
România a angajamentelor sale, şi în particular a oricăruia dintre următoarele condiţii
specifice, pot sta la baza activării clauzei de salvgardare secundare, introduse la 5 inuarie
2005.

Condiţii impuse la Capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne”

(1) Implementarea fără alte întârzieri a Planului de Acţiune Schengen, amendat cu


acquis-ul comunitar, cu respectarea termenelor limită;
(2) Asigurarea unui înalt nivel al controlului şi supravegherii la viitoarele graniţe
externe ale Uniunii Europene, accelerarea considerabilă a eforturilor de modernizare a
echipamentului şi infrastructurii la graniţa verde, graniţa albastră şi punctele de trecere a
frontierei, îmbunătăţirea în continuare a capacităţii de analiză a riscului operaţional.
(3) Dezvoltarea şi implementarea unui Plan de acţiune actualizat şi integrat şi a
unei Strategii de reformă a Sistemului Judiciar
(4) Accelerarea considerabilă a luptei împotriva corupţiei şi în particular a corupţiei la
nivel înalt prin asigurarea aplicării stricte a legislaţiei anticorupţie şi a independenţei
efective a Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA) precum şi prin realizarea începând cu
noiembrie 2005 a unui raport anual de activitate convingător al PNA în domeniul luptei
împotriva corupţiei la nivel înalt.

221
(5) Realizarea unui audit independent al rezultatelor şi impactului generate până
acum de Strategia Naţională Anticorupţie.
(6) Asigurarea până în martie 2005 a unui cadru legal clar pentru îndeplinirea
sarcinilor jandarmeriei şi poliţiei precum şi a cooperării dintre acestea inclusiv în ce priveşte
implementarea legislaţiei, dezvoltarea şi implementarea unui plan clar de recrutare de personal
până la mijlocul anului 2005 pentru ambele instituţii.
(7) Dezvoltarea şi implementarea unei strategii coerente multianuale anti-
criminalitate inclusiv acţiuni concrete pentru a reduce rolul României ca ţară de origine,
tranzit şi destinaţie a victimelor traficului de persoane şi pentru a întocmi anual din martie
2005 statistici credibile privind controlul acestui fenomen.

Condiţii Capitolul „Concurenţă”

(1) România va asigura, prin Consiliul Concurenţei un control real al potenţialelor


ajutoare de stat, inclusiv în ceea ce priveşte reeşalonarea obligaţiilor din domeniul fiscal,
social şi energetic.
(2) România îşi va întări fără întârziere mecanismele de monitorizare a ajutoarelor
de stat.
(3) Adoptarea şi respectarea planului revizuit de restructurare privind industria
siderurgică (inclusiv Programul Naţional de Restructurare şi Planurile de Afaceri Individuale)
în conformitate cu cerinţele stabilite în Protocolul 2 din Acordul European pentru sectorul
siderurgic.
(4) România va continua să aloce Consiliului Concurentei mijloace financiare
adecvate şi resurse umane calificate.

Fişa bibliografică 2. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei,


sinteză Ministerul Integrării, http://mie.ro/index.php?p=117, consultat în 13
noiembrie 2006
Prezentare generalã

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxembourg, Tratatul de aderare prevede aderarea României si a

222
Bulgariei la Uniunea Europeanã. Acesta reflectã conditiile aderãrii României (si Bulgariei) la
Uniunea Europeanã si reprezintã rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de
capitole.
Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã a
legislatiei României.
În conditiile aderãrii la Uniunea Europeanã, principiul suprematiei dreptului
comunitar asupra dreptului intern se va aplica si în România.
Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetãtenilor României, creând atât
drepturi, cât si obligatii pentru acestia.
Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, România si
Bulgaria vor adera prin Tratatul de aderare si la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru
Europa, dacã acesta va fi ratificat de toate statele membre pânã la data aderãrii efective a
României si a Bulgariei. În acest context, Tratatul de aderare a României si a Bulgariei contine
adaptãrile necesare aduse Tratatului de instituire a Constitutiei pentru Europa.
S-au redactat în paralel un Act de aderare si un Protocol de aderare.
Actul de aderare cuprinde modificãrile aduse prin aderarea României si a Bulgariei
la Uniunea Europeanã tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea
Europeanã, Tratatul de instituire a Comunitãtii Europene si Tratatul de instituire a Comunitãtii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
Protocolul de aderare adapteazã Tratatul Constitutional pentru a face posibilã
aderarea României si a Bulgariei la acest document. Actul si Protocolul au, în principiu,
continut identic (diferã doar referirea la textele din Constitutia Europeanã, respectiv Tratatul
instituind Comunitatea Europeanã si Tratatul privind Uniunea Europeanã).
Actul si Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în functie intrarea în vigoare a
Tratatului de instituire a Constitutiei pentru Europa. În cazul în care Tratatul de instituire a
Constitutiei pentru Europa va intra în vigoare înaintea aderãrii României si Bulgariei (1
ianuarie 2007), Protocolul de aderare va intra direct în vigoare. Dacã, însã, Tratatul
Constitutional va intra în vigoare dupã aderarea României si Bulgariei, la momentul aderãrii
acestora, va intra în vigoare Actul de aderare, iar odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului
Constitutional, Actul de aderare va fi abrogat si Protocolul va începe sã producã efecte
juridice.
Structura si continutul Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã cuprinde:


Pãrtile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;
Anexele: mãsurile convenite în cadrul negocierilor – mãsuri permanente si
mãsuri temporare
Declaratiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României si Bulgariei nu
contine în anexã adaptãrile tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada
mare între momentul semnãrii Tratatului si momentul aderãrii efective. Adaptãrile tehnice au
fost redactate în paralel cu Tratatul si au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 si
vor fi adoptate prin acte ale institutiilor comunitare, respectiv Consiliul si Comisia.
Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde sase articole) consacrã aderarea
României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã, precum si faptul cã prin aderare cele douã state
devin parte la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, în conditiile reglementate prin

223
Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul contine o clauzã privind intrarea în vigoare
alternativã a Actului de aderare si a Protocolului de aderare.
De asemenea, se precizeazã data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare,
precum si faptul cã acesta va fi ratificat de pãrtile contractante conform procedurilor interne.
Instrumentele de ratificare vor fi depuse pânã la 31 decembrie 2006.
Conform clauzei finale, dacã unul dintre cele douã state care aderã nu depune
instrumentul de ratificare pânã la aceastã datã, Tratatul va intra în vigoare pentru celãlalt stat,
Consiliul urmând sã adopte ajustãrile necesare Protocolului de aderare sau, dupã caz, Actului
de aderare.
Actul de aderare / Protocolul de aderare contine:
Partea I – Principiile
Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor /
Constitutiei
Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)
Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranzitie)
Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului

Partea I (Principiile) contine definitii si prevederi privind caracterul obligatoriu pentru


România si Bulgaria al tratatelor fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare
si de Banca Centralã Europeanã anterior aderãrii acestor state la UE.
Aplicarea dispozitiilor tratatelor originare si ale actelor institutiilor sunt supuse
derogãrilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuatã
obligatia celor douã noi state membre de a adera la conventiile si acordurile încheiate de
Uniune cu terte state, conventiile încheiate între statele membre, precum si însusirea acquis-
ului Schengen. Lista conventiilor încheiate între statele membre este anexatã
Actului/Protocolului. România si Bulgaria au obligatia de a modifica, pânã la data aderãrii,
tratatele încheiate cu state terte, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar,
aceste tratate vor fi denuntate.
Se prevede faptul cã Uniunea va adapta restrictiile cantitative la otel si produse din
otel în relatia cu statele terte, în functie de importurile României si Bulgariei. De asemenea,
restrictiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile si de îmbrãcãminte
vor fi adaptate pentru a tine cont de aderarea României si a Bulgariei la Uniune. În ceea ce
priveste acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România si Bulgaria înainte de
aderare, acestea vor fi administrate ulterior de Uniune.
România si Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice si Monetare, de la
data aderãrii, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform
articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunitãtii Economice Europene.
Partea a II-a contine prevederile institutionale, respectiv participarea României si
Bulgariei la institutiile Uniunii Europene.
România va avea 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009.
Dupã aceastã datã, numãrul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a
Consiliului European.
România va avea 14 voturi în Consiliul Uniunii.
România are dreptul la un judecãtor la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si unul
la Tribunalul de Primã Instantã. Mandatul este de sase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba,
alternativ, treisprezece sau paisprezece judecãtori.

224
România va avea 15 membri în Comitetul Economic si Social si 15 membri în
Comitetul Regiunilor.
România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Bãncii Europene de
Investitii, precum si în Comitetul Stiintific si Tehnic prevãzut de Tratatul EURATOM.
Se stipuleazã cã limba românã si limba bulgarã devin limbi oficiale ale Uniunii.
Partea a III-a (Prevederile permanente) contine acceptarea mãsurilor negociate
permanente (prevãzute într-o anexã), precum si referirea la mecanismul efectuãrii adaptãrilor
tehnice ale acquis-ului adoptat pânã la 1 octombrie 2004 (”cut-off date”).
Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referã la mãsurile tranzitorii convenite în
cadrul negocierilor (continute în anexã), prevederile institutionale si prevederile financiare cu
caracter temporar.
Potrivit prevederilor institutionale cu caracter temporar, România va avea 35 de
locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsã între data aderãrii efective la Uniune si
data la care se vor desfãsura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are
obligatia de a desfãsura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie
2007”. Aceasta înseamnã cã România poate organiza aceste alegeri oricând înainte de 31
decembrie 2007, inclusiv în intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc
la 25 aprilie 2005 si data aderãrii.
În ipoteza în care Constitutia Europeanã va intra în vigoare în 2007, pânã în 2009 se
va mentine sistemul de vot „Nisa”, România având 14 voturi în Consiliu, precum si numãrul
de 15 locuri în Comitetul Economic si Social si 15 în Comitetul Regiunilor.
Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România va contribui la
capitalul subscris Bãncii Europene de Investitii cu 42,3 milioane Euro. Contributia României
la Fondul de Cercetare pentru Cãrbune si Otel este de 29,88 milioane Euro.
De asemenea, în perioada de tranzitie, România va beneficia de Facilitatea Schengen
având ca scop finantarea actiunilor desfãsurate la frontiera externã în vederea implementãrii
acquis-ului Schengen, precum si de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility) în
vederea îmbunãtãtirii acestora. Alocãrile pentru România vor fi de:
297,2 milioane Euro în 2007
131,8 milioane Euro în 2008
130,8 milioane Euro în 2009.

Se stipuleazã gestionarea de cãtre agentiile de implementare a fondurilor din cadrul asistentei


de pre-aderare, acordatã prin programul PHARE, programul PHARE – CBC (Cross-border
cooperation), programul ISPA, programul SAPARD si Facilitatea pentru perioada de tranzitie.
Sumele anuale pentru alocãrile privind actiunile structurale pentru România în
perioada 2007-2009 vor fi de:
1 399 milioane Euro în 2007
1 972 milioane Euro în 2008
2 603 milioane Euro în 2009.

Partea a IV-a cuprinde si clauzele de salvgardare.


Ca si în cazul celor zece noi state membre, Tratatul contine trei clauze generale de
salvgardare:
clauza de salvgardare generalã (economicã)

Dacã, pânã la sfârsitul a trei ani de la aderare, vor apãrea dificultãti grave si persistente într-un

225
anumit sector economic sau care ar putea deteriora situatia economicã într-un anumit
domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizatia de a lua mãsuri de protectie
pentru a ameliora situatia creatã si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune. În
aceleasi circumstante, orice stat membru actual poate solicita autorizatia de a lua mãsuri
protectioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre.
clauza de salvgardare privind Piata Internã

Dacã în primii trei ani de la aderare, România si Bulgaria nu îsi îndeplinesc angajamentele
asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel functionarea Pietei Interne, Comisia
Europeanã, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate sã ia mãsurile
necesare pentru remedierea acestei situatii. Aceastã clauzã poate fi invocatã si înainte de data
aderãrii celor douã state.
clauza de salvgardare justitie si afaceri interne

Dacã în România si Bulgaria existã întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea


prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutualã în domeniul civil si penal,
Comisia, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate, pânã la sfârsitul a trei
ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sã ia mãsurile necesare si sã specifice conditiile de
aplicare a acestora. Aceste mãsuri trebuie sã fie justificate si mentinute nu mai mult decât este
strict necesar pentru remedierea situatiei.
Fata de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României si al Bulgariei se
poate aplica o clauzã de amânare a aderãrii. Consiliul, prin vot în unanimitate, la
recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie
2008, dacã în urma monitorizãrii Comisiei se constatã cã stadiul pregãtirii si implementãrii
acquis-ului de cãtre cele douã state demonstreazã pregãtirea insuficientã a acestora pentru a
deveni membre ale Uniunii.
În plus, în ceea ce priveste România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate
calificatã, amânarea aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008, dacã se constatã o pregãtire
insuficientã în domeniul justitiei si afacerilor interne si în domeniul concurentei (existã 11
obligatii mentionate într-o anexã).
Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptãrile institutionale) cuprinde dispozitii
privind adaptãrile institutionale care sunt necesare în urma aderãrii României si Bulgariei,
modalitãtile de aplicare a actelor institutiilor comunitare fatã de Bulgaria si România si
prevederile finale.
Anexele, care sunt identice pentru cele douã documente, Actul de aderare, respectiv,
Protocolul de aderare, cuprind listele de acorduri si conventii la care România si Bulgaria
trebuie sã devinã parte de la data aderãrii, listele documentelor comunitare care trebuie
adaptate în vederea luãrii în considerare a participãrii României si Bulgariei, precum si
mãsurile convenite în urma negocierii celor 31 de capitole.
Declaratiile anexate Tratatului de aderare au caracter politic si nu produc efecte
juridice. Astfel, se regãsesc urmãtoarele documente: Declaratia comunã a statelor membre (UE
25) privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia comunã a UE 25 si a Comisiei Europene
privind pregãtirile pentru aderare ale Bulgariei si ale României; Declaratia comunã a
Germaniei si Austriei privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia Bulgariei privind
alfabetul chirilic.
Elemente de noutate

226
Tratatul de aderare introduce în dreptul intern român un nou concept, cel de „resortisant”. În
întelesul Tratatului de aderare, al Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa, al
Tratatului de instituire a Comunitãtii Europene a Energiei Atomice si al Tratatului privind
Uniunea Europeanã, precum si al actelor normative cu caracter obligatoriu adoptate în temeiul
acestor tratate, „resortisant al unui stat” reprezintã persoana fizicã care are aceastã calitate în
conformitate cu legislatia internã a acelui stat si persoanã juridicã care are nationalitatea acelui
stat în conformitate cu legislatia sa internã. În acelasi context, „resortisant român” înseamnã
persoana fizicã care are calitatea de cetãtean român si persoanã juridicã care are sediul în
România si este înregistratã potrivit legislatiei române.
Ratificarea Tratatului de aderare
Tratatul de aderare va intra în vigoare dupã ce va fi ratificat, conform procedurilor
nationale, de toate statele membre.
Pânã în prezent, Tratatul de aderare a României si a Bulgariei a fost ratificat de:
Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Grecia, Estonia, Republica Cehã, Spania si Italia.
Lista perioadelor de tranzitie cuprinse în Tratatul de aderare a României la
Uniunea Europeanã
Anexa VII la Act/Protocol cuprinde mãsurile tranzitorii convenite în cadrul
negocierilor.
Capitolul 2 – Libera circulatie a persoanelor
perioadã de tranzitie de 2+3+2 ani privind libera circulatie a lucrãtorilor

Pânã la sfârsitul unei perioade de doi ani dupã data aderãrii, actualele state membre vor aplica
mãsuri de drept intern, sau mãsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementeazã accesul
cetãtenilor români pe piata fortei de muncã din fiecare din aceste state. Actualele state membre
pot continua sã aplice aceste mãsuri pânã la expirarea unei perioade de cinci ani dupã data
aderãrii. La sfârsitul perioadei de cinci, un stat membru care mentine mãsuri de drept intern
sau mãsuri care rezultã din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piata fortei de
muncã din respectivul stat membru se produc sau existã riscul sã se producã perturbãri grave,
precum si dupã ce notificã Comisia, sã aplice aceste mãsuri pânã la sfârsitul unei perioade de
sapte ani dupã data aderãrii.
Capitolul 3 – Libera circulatie a serviciilor
o perioadã de tranzitie de cinci ani pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE,
privind schemele de compensare a investitorilor

Prin derogare de la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/9/CE, cuantumul minim al
compensãrii (20 000 Euro) nu se aplicã în România pânã la 31 decembrie 2011. România
asigurã cã sistemul sãu de compensare pentru investitori prevede o despãgubire în valoare de
minim4500 EUR de la 1 ianuarie 2007 si pânã la 31decembrie2007, de minim 7000 EUR de la
1ianuarie2008 si pânã la 31decembrie2008, de minim9000 EUR de la 1ianuarie2009 si pânã la
31decembrie2009, de minim 11000 EUR de la 1ianuarie 2010 si pânã la 31decembrie2010 si
de minim 15000 EUR de la 1ianuarie2011 si pânã la 31decembrie2011.
Capitolul 4 – Libera circulatie a capitalurilor
o perioadã de tranzitie de 7 ani pentru achizitionarea de teren agricol, pãduri si
teren forestier de cãtre cetãtenii UE si Spatiul Economic European (SEE);

România poate mentine în vigoare, timp de sapte ani de la data aderãrii, existente la momentul

227
semnãrii prezentului Protocol, restrictiile stabilite de legislatia sa privind dobândirea
proprietãtii asupra terenurilor agricole, pãdurilor si terenurilor forestiere de cãtre cetãtenii
statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spatiul Economic European
(ASEE), precum si de cãtre societãti comerciale constituite în conformitate cu legislatia altui
stat membru sau a unui stat parte a ASEE si care nu sunt nici stabilite, nici înregistrate în
România. În nici un caz, un cetãtean/resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat mai
putin favorabil în ceea ce priveste dobândirea de teren agricol, pãduri sau teren forestier decât
la data semnãrii Tratatului de aderare sau nu poate fi tratat în mod mai restrictiv decât un
cetãtean al unei tãri terte.
Agricultorilor care desfãsoarã activitãti independente, care sunt cetãteni/resortisanti ai
unui alt stat membru si care doresc sã se stabileascã si sã aibã resedinta în România nu li se
aplicã dispozitiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, decât cele care se aplicã
cetãtenilor români.
o perioadã de tranzitie de 5 pentru dreptul de achizitie asupra terenului pentru
resedinta secundarã.

România poate mentine în vigoare, timp de cinci ani de la data aderãrii, restrictiile stabilite de
legislatia sa, existente la momentul semnãrii prezentului Protocol, cu privire la dobândirea
proprietãtii asupra terenurilor pentru resedinte secundare de cãtre cetãtenii/resortisantii statelor
membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spatiul Economic European (ASEE),
nerezidenti în România, precum si de cãtre societãtile comerciale constituite în conformitate
cu legislatia altui stat membru sau a unui stat membru al ASEE si care nu sunt stabilite, si nici
nu au o sucursalã sau reprezentantã pe teritoriul României.
Cetãtenilor/resortisantilor statelor membre si cetãtenilor/resortisantilor statelor care
sunt parte la Acordul privind Spatiul Economic European cu drept legal de rezidentã în
România nu li se aplicã dispozitiile paragrafului precedent sau orice alte norme sau proceduri,
altele decât cele care se aplicã cetãtenilor români.

Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei


o perioadã de tranzitie pentru aplicarea impozitului pe profit (conform
Ordonantei de Urgentã a Guvernului nr. 24/1998) pentru întreprinderile cãrora li s-a dat
certificatul de investitor permanent într-o zonã defavorizatã înainte de 1 iulie 2003:
Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bãlan) pânã la 31 decembrie
2008;
Pentru 22 de zone defavorizate (Comãnesti, Bucovina, Altân Tepe, Filipesti,
Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montanã, Bocsa, Moldova Nouã-Anina,
Baraolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod Suncuius-Dobresti-Vadu Crisului, Popesti-Derna-Alesd,
Ip, Hida-Surduc- Jibou-Bãlan, Sãrmãsag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borsa Viseu, Rodna)
pânã la 31 decembrie 2009;
Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copsa Micã) pânã la 31
decembrie 2010
o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor scutiri
de la plata redeventei pentru zonele libere, pentru firmele care au semnat contracte comerciale
cu Administratiile Zonelor Libere înainte de 1 iulie 2002;
o perioadã de tranzitie pentru restructurarea sistemului siderurgic pânã la 31
decembrie 2008.

228
Capitolul 7 – Agricultura
perioadã de tranzitie de 8 ani pânã la 31 decembrie 2014 pentru defrisarea
suprafetelor de 30 000 ha ocupate cu hibrizi interzisi si replantarea acestora cu soiuri din
specia Vitis vinifera, cu recunoasterea dreptului de replantare;
o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 pentru modernizarea
si retehnologizarea unitãtilor de tãiere si alinierea la cerintele europene a unitãtilor de
procesare a cãrnii (26 unitãti);
o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 pentru modernizarea
si retehnologizarea unitãtilor de procesare a cãrnii de pasãre (2 unitãti);
o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009, pentru
modernizarea si retehnologizarea unitãtilor de procesare a laptelui (28 unitãti), precum si
pentru organizarea centrelor de colectare si a celor de standardizare lapte;
o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009, pentru conformarea
la cerintele comunitare a fermelor de animale de lapte si la calitatea laptelui crud obtinut;
o perioadã 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 – pentru utilizarea produselor de
protectie a plantelor omologate în prezent în România si care contin urmãtoarele substante
active incluse in Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat si, respectiv, 2 ani
pânã la 31 decembrie 2008 pentru substanta activa 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat,
oxiclorura sau hidroxid).

Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor


perioadã de tranzitie de 2+3 ani pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind
cabotajul rutier (la cererea statelor membre ale Uniunii)

Pânã la sfârsitul celui de-al treilea an de la data aderãrii, transportatorii stabiliti în România
sunt exclusi de la prestarea serviciilor de transport rutier national de marfã în celelalte state
membre, iar transportatorii stabiliti în celelalte state membre sunt exclusi de la prestarea
serviciilor de transport rutier national de marfã în România. Înainte de sfârsitul celui de-al
treilea an de la data aderãrii, statele membre informeazã Comisia în cazul în care vor prelungi
aceastã perioadã pentru cel mult doi ani sau în care, de la acea datã, vor aplica în întregime
articolul 1 din regulament. În lipsa unei asemenea notificãri se aplicã articolul 1 din
regulament. Numai transportatorii stabiliti în acele state membre în care se aplicã articolul 1
din regulament pot presta servicii de transporturi rutiere de marfã în celelalte state membre în
care se aplicã, de asemenea, articolul 1.
o perioadã de tranzitie de 7 ani pânã la 31 decembrie 2013 pentru aplicarea
integralã a prevederilor referitoare la greutãtile maxime ale Directivei 96/53, care stabileste
dimensiunile maxime admise în traficul national si international si greutãtile maxime admise
în traficul international. Perioada de tranzitie este acordatã pentru depãsirea greutãtii maxime
pe axa motoare (nu si pentru depãsirea greutãtii totale) si se aplicã pentru reteaua de drumuri
secundare nereabilitatã. Sunt prevãzute urmãtoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie
mecanicã:
între 10 si 10,5 tone: 0.11 euro/km
între 10,5 si 11 tone: 0.30 euro/km
între 11 si 11,5 tone: 0.44 euro/km

Pentru vehiculele cu suspensie pneumaticã taxele vor fi cu cel putin 25% mai reduse. Pentru

229
reteaua de tranzit principalã nu a fost acordatã perioadã de tranzitie întrucât cea mai mare parte
a retelei respective va fi reabilitatã pânã la data aderãrii.
perioadã de tranzitie de 4 ani pânã la 31 decembrie 2010 în care nu se aplicã în
România vehiculelor angajate exclusiv în operatiunile de transport intern nivelurile tarifelor
minime prevãzute de anexa I la Directiva 1999/62/CE.

Capitolul 10 – Impozitarea
o derogare de la aplicarea art. 24(2) din Directiva 77/388/EEC privind regimul
special aplicabil micilor întreprinzãtori în ceea ce priveste aplicarea pragului de impozitare de
35 000 Euro cifrã de afaceri anualã pentru plãtitorii de TVA.
o derogare de la Directiva 77/388/EEC , potrivit art. 28 alin. 3 (b) si Anexei F
pct. 17, pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului international de persoane.
o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 privind aplicarea
accizei minime totale aplicate la pretul de vânzare cu amãnuntul (care include toate taxele) al
tigaretelor din categoria de pret cea mai vândutã, cu conditia ca în aceastã perioadã România
sã-si ajusteze treptat cotele accizelor la acciza minimã totalã prevãzutã de Directiva
92/79/CEE privind apropierea taxelor pentru tigarete
o derogare pentru acordarea unui regim special pentru accizarea bãuturilor
alcoolice distilate din fructe, obtinute de fermieri si destinate autoconsumului, echivalent a 50
litri bãuturi spirtoase /gospodãrie/an, cu concentratie de 40% în volum, prin aplicarea unei
cote de 50% din acciza standard aplicatã în România.
urmãtoarele perioade de tranzitie pentru aplicarea Directivei 2003/96/CE:
pânã la 1 ianuarie 2011, sã alinieze nivelul national de impozitare a benzinei
fãrã plumb utilizatã drept carburant la nivelul minim de359 EUR pentru 1000 l. Începând de la
1 ianuarie 2008, cota efectivã de impozitare aplicatã benzinei fãrã plumb utilizatã drept
carburant nu poate fi mai micã de323 EUR pentru 1000 l;
pânã la 1 ianuarie 2013, sã alinieze nivelul national de impozitare a motorinei
utilizatã drept carburant la nivelul minim de330 EUR pentru 1000 l. Cota efectivã de
impozitare aplicatã motorinei utilizatã drept carburant nu poate fi mai micã de 274 EUR
pentru 1000 l începând de la 1 ianuarie 2008 si de302 EUR pentru 1000 l începând de la 1
ianuarie 2011;
pânã la 1 ianuarie 2010, sã alinieze nivelul national de impozitare a gazului
natural utilizat pentru încãlzire în scopuri necomerciale la nivelul minim de impozitare stabilit
la anexa I tabelul C;
pânã la 1 ianuarie 2010, sã alinieze nivelul national de impozitare a pãcurei
grele utilizate în termoficare la nivelul minim de impozitare stabilit la anexa I tabelul C;
pânã la 1 ianuarie 2009, sã adapteze nivelul national de impozitare a pãcurei
grele utilizatã în alt scop decât în termoficare, la nivelul minim de impozitare stabilit la anexa
I tabelul C.
De la 1 ianuarie 2007, cota efectivã de impozitare aplicatã produselor din pãcurã nu
poate fi mai micã de13 EUR pentru 1000 kg.
pânã la 1 ianuarie 2010 pentru alinierea nivelului national de impozitare a
energiei electrice la nivelele minime de impozitare stabilite la anexa I tabelul C. De la 1
ianuarie 2007, cotele efective de impozitare aplicate energiei electrice nu pot fi mai mici de
50% din cota minimã în materie la nivel comunitar.
o perioadã de tranzitie de 4 ani pânã la 31 decembrie 2010 pentru aplicarea
Directivei 2003/49/CE. Pe durata acestei perioade de tranzitie, cota impozitului pe plãtile de

230
dobândã sau redevente efectuate cãtre o societate asociatã din alt stat membru sau cãtre un
sediu permanent situat în alt stat membru al unei societãti asociate dintr-un stat membru nu
trebuie sã depãseascã 10%.

Capitolul 14 – Energia
o perioadã de tranzitie de 5 ani pânã la 31 decembrie 2011 pentru constituirea
stocului minim, datã la care România va atinge un nivel de stocare de 67,5 zile.
o derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol si/sau produse
petroliere, întrucât România este tarã producãtoare de petrol si, în prezent, consumul este
acoperit în proportie de cca. 50% din productia internã. Astfel, România va asigura un stoc
minim corespunzãtor consumului pe 67,5 zile, fatã de 90 de zile, cât prevede acquis-ul.

Capitolul 22 – Protectia mediului înconjurãtor


Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compusi organici volatili
(COV) rezultati din depozitarea benzinei si distributia sa de la terminale la statiile de
distributie a benzinei
o perioadã de tranzitie de 1 an, pânã la 31 decembrie 2007, pentru:
115 instalatii de depozitare la 12 terminale, care tranziteazã o cantitate de
benzina cuprinsa intre 25 000 –50 000t/an;
138 instalatii de depozitare la 13 terminale, care tranziteazã o cantitate de
benzina mai mica de 25 000 t/an;
36 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 12 terminale,
care tranziteazã o cantitate de benzina cuprinsa intre 25 000 – 150 000t/an;
82 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 18 terminale,
care tranziteazã o cantitate de benzina mai mica de 25 000 t/an;
31 containere mobile (cisterne auto);
116 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzina mai mare de 1 000 mc/an;
49 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzina cuprinsa intre 500-1 000 mc/an;
23 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzina mai mica de 500 mc/an;
o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru:
4 instalatii de depozitare la 1 terminal, care tranziteazã o cantitate de benzina
între 25 000 – 50 000 t/an.
57 instalatii de depozitare la 10 terminale, care tranziteazã o cantitate de
benzinã mai micã de 25 000 t/an;
14 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 11 terminale,
care tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 25 000 t/an;
101 containere mobile (cisterne auto)
19 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai mare de 1 000 mc/an;
11 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã cuprinsã între 500-1000 mc/an;
14 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 500 mc/an
o perioadã de tranzitie de 3 ani, pânã la 31 decembrie 2009, pentru:

231
526 instalatii de depozitare la 63 de terminale, care tranziteazã o cantitate de
benzinã mai micã de 25 000 t/an
114 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 58 de
terminale, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 25 000 t/an;
432 containere mobile (cisterne auto);
106 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai mare de 1 000 mc/an;
85 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã cuprinsã între 500-1 000 mc/an;
188 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a
benzinei, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 500 mc/an

Directiva Parlamentului si Consiliului 94/62/CE privind ambalajele si deseurile de


ambalaje, modificatã prin Directiva Parlamentului si Consiliului 2004/12/CE
o perioadã de tranzitie de 5 ani, pânã la 31 decembrie 2011, pentru atingerea
obiectivului global de valorificare de 50% si a obiectivului de reciclare de 15 % pentru plastic,
prevãzute in Directiva Parlamentului si Consiliului 94/62/CE;
o perioadã de tranzitie de 5 ani, pânã la 31.12.2013, considerând anul 2008 ca
an de referinta, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 60%, pentru atingerea
obiectivului global de reciclare de 55%, pentru atingerea obiectivului de reciclare de 60%
pentru sticla si de 22,5% pentru plastic;
o perioada de tranzitie de 3 ani, pânã la 31.12.2011, pentru atingerea
obiectivului de reciclare de 15% pentru lemn.

Directiva Consiliului nr. 2000/76/CE privind incinerarea deseurilor


o perioadã de tranzitie de 1 an, pânã la 31 decembrie 2007, pentru închiderea a
52 instalatii existente pentru incinerarea fractiei de deseuri periculoase rezultatã din activitãti
medicale;
o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31.12.2008, pentru închiderea a 58
instalatii existente pentru incinerarea fractiei de deseuri periculoase rezultatã din activitãti
medicale.

Directiva Consiliului 99/31/CE privind depozitarea deseurilor


perioade de tranzitie pânã la 16. iulie 2017, calculate dupã expirarea perioadei
de tranzitie acordatã statelor membre, începând cu luna iulie 2009, pentru aplicarea art. 14 (c)
si pct. 2, 3, 4 si 6 ale anexei 1, pentru 101 depozite urbane de deseuri clasã “b”:
26 depozite pânã la 16 iulie 2010
5 depozite pânã la 16 iulie 2011
21 depozite pânã la 16 iulie 2012
3 depozite pânã la 16 iulie 2013
4 depozite pânã la 16 iulie 2014
7 depozite pânã la 16 iulie 2015
9 depozite pânã la 16 iulie 2016
26 depozite pânã la 16 iulie 2017
o perioadã de tranzitie de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie 2009, pentru
depozitarea temporarã a deseurilor industriale periculoase;

232
perioade de tranzitie, pânã la 31 decembrie 2013, pentru interzicerea depozitarii
deseurilor lichide, interzicerea depozitarii deseurilor cu anumite proprietãti (corozive si
oxidante) si privind prevenirea infiltrãrii de apã în depozitul de deseuri (numai apa de
suprafata), dupã cum urmeazã:
pânã la 31.12.2013, pentru 23 de depozite din industria energeticã, chimicã si
metalurgie
pânã la 31.12.2011, pentru 2 depozite din industria minierã
pânã la 31.12.2010, pentru 4 depozite din industria minierã

Directiva Consiliului nr. 2002/96/CE privind deseurile de echipamente electrice si


electronice (DEEE)
o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru atingerea
tintei de colectare de 4 kg DEEE/locuitor/an;
o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru atingerea
tintelor de reciclare si valorificare.

Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea si controlul transportului de


deseuri în, dinspre si înspre Comunitatea Europeanã
pânã la 31.12.2015, toate transporturile cãtre România de deseuri destinate
valorificãrii, listate în Anexa II a Regulamentului (CEE) 259/93, vor fi notificate autoritãtilor
competente si procesate în concordantã cu Articolele 6, 7, si 8 ale Regulamentului;
prin derogare de la art. 7(4) al Regulamentului (CEE) 259/93, autoritãtile
competente române pot obiecta asupra transporturilor de deseuri pentru valorificare, listate în
anexele II, III si IV ale Regulamentului si asupra transporturilor de deseuri pentru valorificare,
nelistate în aceste anexe, destinate unei instalatii care beneficiazã de o derogare temporarã de
la anumite prevederi ale Directivei 96/61/CE privind prevenirea si controlul integrat al poluãrii
(IPPC), ale Directivei 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor poluanti in aer
proveniti de la instalatiile mari de ardere si Directivei 2000/76/CE privind incinerarea
deseurilor, pe perioada in care se aplica derogarea temporara instalatiei de destinatie.;
prin derogare de la articolul 7(4) al Regulamentului (CEE) nr. 259/93, pana la
31.12.2011, autoritãtile competente române pot ridica obiectii la transporturile cãtre România
pentru valorificare a anumitor deseuri listate în anexa III ca si a deseurilor listate în anexa IV
si a deseurilor nelistate în anexele II, III si IV ale regulamentului. 3.1. România poate extinde
perioada de tranzitie solicitata pânã nu mai târziu de 31 decembrie 2015, în conformitate cu
procedura definitã în art. 18 al Directivei Consiliului 75/442/CEE, modificatã de Directiva
91/156/CEE.

Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane


o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2015, pentru 263 de aglomerãri cu
mai mult de 10 000 l.e., reprezentând 61,9% din încãrcãtura biodegradabila totalã;
o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2018, pentru 2346 aglomerãri cu
mai putin de 10 000 l.e., reprezentând 38,1% din încãrcãtura biodegradabila totalã

Directiva Consiliului 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman


o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2010:
pentru oxidabilitate, amoniu, nitrati, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele,
pesticide, mangan pentru localitãtile cu populatie peste 100.000 locuitori;

233
pentru oxidabilitate si turbiditate pentru localitãtile cu populatie cuprinsã între
10 000 si100 000 locuitori;
pentru oxidabilitate si mangan pentru localitãtile sub 10.000 locuitori;
o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2015:
pentru amoniu, nitrati, aluminiu, fier, metale grele, pesticide si mangan pentru
localitãtile cu populatie cuprinsa intre 10 000 si 100 000 locuitori;
pentru amoniu, nitrati, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele si pesticide
pentru localitãtile sub 10 000 locuitori.

Directiva Consiliului nr. 76/464/CEE privind poluarea cauzatã de anumite substante


periculoase deversate în mediul acvatic al Comunitãtii (si cele 7 Directive „fiice”)
o perioadã de tranzitie de 3 ani, pânã la 31 decembrie 2009, pentru
5 substante periculoase: hexaclorbenzen, hexaclorbutadiena, 1, 2 – diclor-etan,
tricloretilena, triclorbenzen si 21 unitãti industriale apartinând industriei chimice (anorganicã,
organicã, a cauciucului, petrochimicã, celulozã si hârtie);
douã substante periculoase: cadmiu si mercur si 27 unitãti industriale;
o substantã periculoasã: lindan si 3 unitãti industriale.

Directiva Consiliului 96/61/CE privind prevenirea si controlul integrat al poluãrii


perioade de tranzitie pentru:
3 instalatii existente pânã la 31.12. 2008
16 instalatii existente pânã la 31.12.2009,
30 instalatii existente pânã la 31.12.2010,
27 instalatii existente pânã la 31.12.2011,
23 instalatii existente pânã la 31.12. 2012,
13 instalatii existente pânã la 31.12. 2013,
69 instalatii existente pânã la 31.12. 2014
14 instalatii existente pânã la 31.12. 2015.

Directiva Consiliului 88/609/CEE privind limitarea emisiilor anumitor poluanti în


atmosferã de la instalatiile mari de ardere (amendatã prin Directiva Consiliului
2001/80/CE)
o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2013 pentru implementarea
prevederilor referitoare la valorile limitã de emisie de SO2 pentru 34 instalatii existente,
o perioadã de tranzitie pânã la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor
referitoare la valorile limitã de emisie de NOx pentru 64 instalatii existente,
o perioadã de tranzitie pânã la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor
referitoare la valorile limitã de emisie la pulberi pentru 22 instalatii existente
perioadã de tranzitie de la 31.12. 2016 pânã la 31.12.2017 pentru valoarea
limita de emisie a oxizilor de azot pentru 6 instalatii mari de ardere.

Anexa IX a Tratatului de aderare


Cuprinde angajamente specifice asumate si cerinte acceptate de cãtre România la
închiderea negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004.
Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei

234
1. Asigurarea unui control efectiv de cãtre Consiliul Concurentei al oricãrui potential
ajutor de stat, inclusiv al ajutoarelor fiscale, sociale si al esalonãrilor la plata energiei.
2. Consolidarea fãrã întârziere a implementãrii legislatiei în domeniul ajutorului de stat.
Asigurarea unei implementãri satisfãcãtoare a legislatiei atât în domeniul antitrust cât si al
ajutorului de stat.
3. Adoptarea, pânã la mijlocul lunii decembrie 2004, a variantei revizuite a Strategiei de
restructurare a industriei siderurgice si a Planurilor individuale de viabilitate în conformitate
cu obligatiile prevãzute în Protocolul 2 al Acordului European. În acest context, România si-a
asumat urmãtoarele angajamente:
a. Sã nu mai acorde sau plãteascã, în perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2008,
ajutoare de stat companiilor prevãzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.
b. Sã respecte nivelul ajutorului de stat agreat în contextul Protocolului 2 al Acordului
European pentru companiile prevãzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.
c. Sã respecte reducerile de capacitãti pentru produse finite, de 2,05 milioane tone, prevãzute
pentru întreaga perioadã de restructurare (1993-2008).
4. Continuarea dezvoltãrii capacitãtii administrative a Consiliului Concurentei prin
alocarea de resurse financiare adecvate si suficiente, precum si prin calificarea
corespunzãtoare a personalului.
Capitolul 24 - Justitie si Afaceri Interne
5. Implementare, fãrã nici o întârziere a Planului de Actiune Schengen amendat,
conform acquis-ului si conform termenelor.
6. Accelerarea în mod considerabil a eforturilor în ceea ce priveste modernizarea
echipamentului si infrastructurii la frontiera verde, albastrã si în punctele de trecere a
frontierei, precum si continuarea întãririi capacitãtii de analizã a riscului, pentru a asigura un
înalt nivel al controlului si supravegherii viitoarelor frontiere externe ale UE. Aceasta trebuie
sã fie reflectatã într-un singur plan multi-anual de investitii, realizat pânã în martie 2005 si
care sã permitã Comisiei sã evalueze anual progresele pânã la data aderãrii României la spatiul
Schengen. În plus, România trebuie sã accelereze considerabil planurile de recrutare a celor
4,438 de agenti si ofiteri de politie de frontierã si, în special, sã asigure cã nivelul ocupãrii
posturilor la frontierele cu Ucraina, Moldova, litoralul Mãrii Negre va fi realizat cât mai
aproape de 100%, pânã la data aderãrii. De asemenea, România trebuie sã implementeze toate
mãsurile necesare pentru a combate efectiv imigratia ilegalã, inclusiv prin întãrirea cooperãrii
cu tãrile terte.
7. Dezvoltarea unei Strategii si a unui Plan de Actiune privind reforma sistemului judiciar
actualizatã si integratã, incluzând cele mai importante mãsuri pentru implementarea Legii
privind organizarea judiciarã, Legii privind statutul magistratilor si Legii privind Consiliul
Superior al Magistraturii, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 2004. Ambele documente
actualizate trebuie sã fie transmise UE pânã în martie 2005; resursele financiare si umane
adecvate pentru implementarea Planului de Actiune trebuie sã fie asigurate si implementate
fãrã nici o întârziere, conform calendarului stabilit. România trebuie sã demonstreze, pânã în
martie 2005, operationabilitatea integralã a noului sistem pentru distributia aleatorie a
cazurilor.
8. Accelerarea considerabilã a luptei împotriva coruptiei si, în special, împotriva coruptiei la
nivel înalt, prin asigurarea aplicãrii riguroase a legislatiei anti-coruptie în vigoare si
independenta efectivã a Parchetului National Anticoruptie (PNA) si prin transmiterea anualã,
începând cu noiembrie 2005, a unui Raport convingãtor privind activitatea Parchetului
National Anticoruptie în lupta împotriva coruptiei la nivel înalt. PNA trebuie sã primeascã

235
resursele financiare, umane si de formare, precum si echipamentul necesar pentru a-si putea
îndeplini functiile pentru a fost creat.
9. Realizarea unei auditãri independente privind rezultatele si impactul generat de prezenta
Strategie Nationalã Anticoruptie; reflectarea concluziilor si recomandãrilor acestei auditãri în
noua strategie multianualã, care trebuie sã fie un document cuprinzãtor, în vigoare pânã în
martie 2005, însotit de un Plan de actiune cu tinte clar definite, cu rezultate care trebuie
obtinute, precum si cu prevederi bugetare adecvate; implementarea Strategiei si a Planului de
Actiuni trebuie supravegheate de o autoritate clar determinatã si independentã; Strategia
trebuie sã includã angajamentul de revizuire a procedurii penale, pânã la sfârsitul lui 2005,
pentru a se asigura cã toate cazurile de coruptie sunt solutionate în manierã rapidã si
transparentã, pentru a garanta sanctiunile adecvate care au un efect de descurajare. De
asemenea, trebuie sã continã mãsuri care sã reducã considerabil numãrul autoritãtilor care au
atributii de prevenire sau investigare a coruptiei, pânã la sfârsitul lui 2005, astfel încât sã fie
evitate suprapunerile în ceea ce priveste responsabilitãtile.
10. Asigurarea unui cadru legal clar privind sarcinile si cooperarea dintre jandarmerie si
politie, inclusiv implementarea legislatiei, pânã în martie 2005, dezvoltarea si implementarea
unui plan de recrutare clar, pânã la jumãtatea anului 2005, pentru ambele institutii, cu scopul
de a face progrese considerabile, pânã la data aderãrii, în ocuparea celor 7.000 de posturi
vacante în politie si 18.000 de posturi vacante în jandarmerie.
11. Dezvoltarea si implementarea unei strategii multi-anuale coerente de combatere a
criminalitãtii, care sã includã actiuni concrete care sã modifice statutul României de tarã de
origine, tranzit si destinatie a victimelor traficului si transmiterea anualã, începând din martie
2005, a unor statistici credibile privind modul în care criminalitatea este combãtutã.
Teme pentru studiu individual:
Analizaţi ultimul raport de monitorizare a României şi sintetizaţi evoluţia înregistrată de
România în procesul de aderare, după semnarea Tratatului.

236
Table 3. The comparative macro-economic indicators for CEECs

GDP Percentage GDP's Inflation Unemployment


per of ratio at constant FCF annual annual
capita EU average price (% of percentage percentage
Euro GDP) change change

2000 2005 2010 2002 2003 2004 2001 2001 2004 2002 2003
Romania 5741 29 32 4.9 4.9 5.0 20.5 34.5 11.8 8.4 8.7
Bulgaria 5237 27 30 4.3 4.5 5.0 17.8 7.4 4.0 17.8 16.5
Czeck R 12538 64 71 2.0 2.8 3.9 28.2 4.7 2.8 7.3 7.0
Estonia 8713 46 51 5.6 4.9 5.1 26.2 5.8 2.8 10.3 10.0
Hungary 11245 59 65 3.3 3.7 4.1 22.6 9.2 4.5 5.8 6.2
Latvia 6348 33 36 6.1 5.5 6.0 27.0 2.5 3.0 12.3 11.1
Lithuania 6362 33 36 5.9 4.5 5.0 19.4 1.3 2.5 16.9 16.2
Poland 8779 45 49 1.3 2.5 3.7 21.5 5.5 2.3 20.0 20.6

237
Slovaki 10433 54 59 4.4 3.7 4.5 31.3 7.3 7.4 18.5 18.2
a
Slovenia 15562 81 90 3.0 3.4 3.7 24.9 8.5 5.5 6.4 6.3
Source: Economic Reform Monitor, European Commission, Directorate General Economic and
Financial Affairs, 2003.

238
Romania's position on the future of the EU
9 the option for an EU as a federation of nation states; the reform of the
institutions must ensure a balance between the EU and the member states;
9 an increased role for the European Comission, with the President elected by
the Parliament and the Council of Europe; The principle in establishing the
number of the members of the Comission: one state - one comissary; The
Comission guarantee the coherence of the relation between institutions and
between the inter-government and communitary sectors;
9 the Parliament should see a greater role, by generalising the procedure of co-
decision and increasing the budgetary function;
9 the creation of a Committee of the national Parliaments, after the model of
the Economic and Social Committee and of the Committe of the Regions;
9 a better system to informe the national parliaments;
9 maintaining the current role of the Council, with a clearer separation of its
functions;
9 maintaining the current role of the European Council;
9 establishing a catalogue of competences, with the aim of efficiently
distributing the competences between the levels of government, according to
the principle of subsidiarity, applied differently for the countries, depending on
their level of development;
9 maintaining the solidarity, the equality and proportionality as fundamental
principles;
9 the EMU must remain open to new members;
9 maintaining the common agricultural policy and reforming it in the direction
of strengthening the redistributive function and removing negative externalities;
9 keeping the current level of nationalisation in the cohesion policy and
increasing the efficiency in using the structural instruments;
9 ensuring a coherence between communitary policies;
9 maintaining the intergoverment method in the: foreign affairs, security
affairs, jusrtice, internal affairs;
the division of the constitutional treaty/Constitution in a fundamental part
(akin to a Constitution, containing the treaties and the present Chart of the Fundamental
Rights) and a part containing the current policies.

239