Energie - Mediu - Schimbări climatice

Consilier European
Revistă de informare şi analiză privind domeniul afacerilor europene

Anul IV
Numărul 4 [10] /octombrie 2008

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm
GUVERNUL ROMÂNIEI
Departamentul pentru Afaceri Europene
Redactori şefi: Cătălina CONSTANTIN (consilier pentru afaceri europene - DAE)
Andreea Florina RADU (consilier pentru afaceri europene - MIRA)

Autori: Luminiţa ANDONIU, Diana BOTESCU, Cătălina CONSTANTIN, Codruţ

CONSTANTINESCU, Gheorghe CRIŞAN, Lia-Ioana CRIŞAN, Irina DINCĂ, Diana
HANGIU, Anca IONAȘ, Andrada MINEA, Daniel NĂSTASE, Carmen PĂTRUŢ,
Oana PETRESCU, Raluca PETROVAI, Andreea Florina RADU, Salomeea
ROMANESCU, Mihai TRUȚĂ

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

Bulevardul Aviatorilor nr. 50A, Sector 1,
Bucureşti, România
Tel. (021) 308.53.50
E-mail: consilier.european@yahoo.com
catalina.constantin@dae.gov.ro
andreea.radu@mira.gov.ro

http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008

Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.

ISSN 1844–2560

Opiniile exprimate în articole aparţin autorilor acestora şi nu reflectă, în mod necesar, poziţia oficială a
Departamentului pentru Afaceri Europene
EDITORIAL 3

ENERGIE – MEDIU - SCHIMBĂRI CLIMATICE 4

Pachetul legislativ schimbări climatice – energii din surse regenerabile (Andreea Florina RADU)

Energia regenerabilă – premisă a creării coeziunii (Salomeea ROMANESCU)

Eficienţa energetică, premisă a dezvoltării durabile - (Andreea Florina RADU)

Proiectul Nabucco – independenţa energetică a Uniunii Europene faţă de Rusia (Raluca PETROVAI)

Creşterea preţului petrolului şi efectele macroeconomice asupra Pieţei Unice (Cătălina CONSTANTIN)

Schimbarea condiţiilor de mediu – limite fizice şi oportunităţi economice (Carmen PĂTRUȚ)

Beneficele efectele ale încălzirii globale asupra Groenlandei (Codruţ CONSTANTINESCU)

INTERVIU cu Mihaela DRANGA: Protecţia mediului – de la negociere la practică

(realizat de Cătălina CONSTANTIN)

FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE 34

Percepţii asupra Instrumentelor Structurale (Anca IONAŞ)

Cum să primim bani prin Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (Luminiţa ANDONIU)

Dezvoltarea durabilă şi Instrumentele Structurale în România (Andrada MINEA)

Principii şi Obiective de Convergenţă abordate cu Managementul Ciclului de Proiect (Mihai TRUŢĂ)

ACTUALITATEA EUROPEANĂ 55

Politica de coeziune – ce va fi după 2013 (Diana HANGIU)

Studiu de caz – Efectele economice ale unificării Germaniei (Diana BOTESCU, Daniel NĂSTASE)

Comitologia şi procedurile comitologice (Andrada MINEA)

Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la Luxemburg

(Oana PETRESCU)

REVISTA PRESEI 72
EDITORIAL
În contextul preocupării tot mai
acute pentru probleme precum protecţia
mediului sau stimularea utilizării eficiente a
resurselor, pachetul energie-schimbări
climatice pare să reprezinte răspunsul la
întrebarea: ce putem face pentru a asigura o
politică coerentă şi concertată în acest
domeniu, nu doar la nivel naţional dar şi la
nivel comunitar?
Există desigur întrebări şi probleme
pe care demersurile comunitare în domeniul
energie-schimbări climatice le ridică, şi
anume de ce vrea Uniunea Europeană să
stabilească un calendar fix de reducere a
emisiilor de CO2 cu 20% până în 2020 în
condiţiile în care alte state ale lumii nu îşi
stabilesc standarde aşa ambiţioase? Japonia,
de exemplu, va fixa obiective în acest sens
abia după 2015 deoarece doreşte să acorde
timp industiilor naţionale pentru a se pregăti
pentru aceste provocări.
Sigur, pentru protejarea mediului,
pentru cetăţeni, pentru fiecare dintre noi
până la urmă este bine să luăm măsuri până
nu este prea tarziu, dar problema care
apare firesc în acest context constă în a afla
cât de fezabile sunt aceste obiective.
Vrea Uniunea Europeană să fie un
deschizător de drumuri în lupta pentru
protejarea mediului înconjurător? Şi dacă da,
care sunt implicaţiile pe care măsurile
planificate la nivel comunitar le au asupra
fiecărui stat în parte şi asupra întregului
spaţiu comunitar? Care sunt provocările cu
care se confruntă în acest moment Uniunea
Europeană şi care este, deci, contextul în care
instituţiile comunitare şi statele membre
împreună încearcă să le găsească răspuns?
Acestea sunt întrebările la care am
încercat să răspundem în acest număr al
Consilierului European, propunându-vă ca
temă de fond energia-schimbările climatice-
protecţia mediului.
În acest sens, vă invităm să aflaţi din
rândurile revistei ce înseamnă pachetul
energie-schimbări climatice, adoptat de
Comisia Europeană relativ recent, care este
importanţa lui şi ce probleme ridică pentru
statele membre.
Totoată, vă invităm să aflaţi din
rândurile Consilierului European care au fost
problemele cu care România s-a confruntat
în procesul de negociere pentru aderarea la
Uniunea Europeană în domeniul protecţiei
mediului.
Veţi găsi, de asemenea, în acest
număr al Consilierului European informaţii
sperăm utile cu privire la instrumentele
structurale şi accesarea fondurilor pentru
dezvoltare rurală – Secţiunea Finanţare
Europeană Pentru Creştere Şi Dezvoltare,
precum şi libera circulaie a fortei de muncă
în spatiul comunitar sau comitologia şi
procedurile comitologice – Secţiunea
Actualitatea europeană.
Acestea sunt o parte din temele pe
care vi le propunem în numărul 4 al
Consilierului European. Sperăm să vă facă
plăcere să le citiţi şi nu uitaţi că aşteptăm
opiniile, sugestiile şi observaţiile
dumneavoastră pentru a ne ajuta să
devenim mai buni.
Şi între timp să nu uităm: protecţia
mediului înconjurător depinde, în mare
măsură, de fiecare dintre noi!
(E-mail: consilier.european@yahoo.com)
Cătălina CONSTANTIN
Redactor șef
 ENERGIE – MEDIU - SCHIMBĂRI CLIMATICE

Pachetul legislativ schimbări climatice - energii din surse regenerabile

Este clar că emisiile de CO2 au o influenţă negativă asupra vieţii noastre cotidiene şi din
acest motiv reducerea emisiilor a devenit o prioritate economică şi socială, o precondiţie a
dezvoltării durabile şi nu doar un obiectiv de protecţie a mediului.

Figura 1: Emisiile de gaze cu efect de seră, pe cap de locuitor, pentru fiecare stat membru UE

Sursa: Comisia Europeană, “Combating climate change. The EU leads the way”

Lipsa acţiunii este mai costisitoare decât impactul financiar al obiectivelor asumate, astfel
că este mai mult ca oricând necesară stimularea investiţiilor în tehnologii cu emisii scăzute de
CO2, precum şi identificarea unor măsuri de stimulare a utilizării tehnologiilor de captare şi
stocare geologică a carbonului.
Aşa cum am menţionat şi în prima parte a articolului1, statele membre (în continuare SM)
constrânse fiind de efectele globale ale schimbărilor climatice, depun eforturi considerabile pentru a
ajunge la un compromis în ceea ce priveşte reformele structurale majore în toate domeniile acoperite
de propunerile Comisiei privind pachetul legislativ „Schimbări climatice-energii din surse regenerabile”.
Să ne reamintim că Pachetul repartizează între SM, în funcție de criterii și ținte, obiectivele
asumate în cadrul Consiliului European din primăvara lui 2007, respectiv:
 reducerea, până în 2020, cu 20% a emisiilor de CO2 la nivelul UE;
 20% a energie regenerabilă în totalul consumului energetic lla nivel comunitar până în 2020;

1
Vezi Consilier European nr. 1[7]/martie 2008
  creşterea eficienţei energetice cu 20%;
 10% pondere biocombustibili în consumul total combustibil pentru autovehicule până în 2020.
La momentul actual Pachetul se află în curs de negociere în cadrul Consiliului şi al Parlamentului
European. Se intenţionează ca pachetul să fie adoptat în prima jumătate a anului 2009, în actualul
mandat al Comisiei Europene şi până la viitoarele alegeri în Parlamentul European.
Pachetul de implementare a măsurilor pentru realizarea obiectivelor UE privind schimbările
climatice şi energia regenerabilă pentru 2020 propus de Comisia Europeană conţine:
 Propunere de Directivă a Parlamentului şi Consiliului privind comerţul cu certificate de emisie2
ce amendează Directiva 2003/87/EC privind Schema de Comercializare a cotelor de emisii de
gaze cu efect de seră, existent în Uniunea Europeană (Emission Trading Scheme, în continuare
ETS3) - pentru sectoarele ETS, extinderea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de
gaze cu efect de seră prin introducerea altor sectoare/categorii de instalaţii şi a altor gaze cu
efect de seră (în prezent se aplică doar emisiilor de CO2);
 Propunere de Decizie a Parlamentului şi Consiliului privind efortul SM de reducere a emisiilor de
gaze în vederea atingerii obiectivelor comunitare până în 2020, privind reducerea emisiilor de
gaze cu efect de seră (în continuare GES) în sectoarele non-ETS (transporturi, construcţii,
servicii, instalaţii industriale, agricultură şi deşeuri) - pentru sectoarele non ETS, distribuirea
efortului de reducere între SM, prin stabilirea unor ţinte diferenţiate situate între -20% şi + 20%;
 Propunere de Directivă a Parlamentului şi Consiliului privind promovarea utilizării surselor de
energie regenerabilă4 şi a biocarburanţilor5 (RES) - pentru stimularea utilizarii surselor
regenerabile de energie.
 Propunere de Directivă privind stocarea geologică a carbonului (CCS) - pentru promovarea
tehnologiei de captare si stocare a dioxidului de carbon.

* Instituirea unei scheme de comercializare a cotelor de emisii GES reprezintă o măsură de

eficientizare prin faptul că statele membre sunt încurajate să cumpere garanții de origine de la
alte state membre unde energia regenerabilă se produce mai ieftin.

Este important de menţionat faptul că, Pachetul legislativ este acompaniat de o evaluare a
impactului său, care a avut la bază o serie de principii cheie precum:
1) Raportul cost-eficienţă direct proporţional cu impactul economic;
2) Principiul flexibilităţii, în sensul că evaluarea de impact a ţinut cont de contextul naţional ex-
ante, astfel că instrumentele de aplicare a politicilor propuse trebuie să releve un grad suficient
de flexibilitate pentru ca scopurile comune să fie atinse;
3) Principiile directoare ale Pieţei Interne şi ale liberei concurenţe – s-a avut în vedere
stabilirea unor instrumente eficiente care să asigure libera concurenţă între industriile statelor
membre în contextul Pieţei Unice;
4) Principiul subsidiarităţii;
5) Principiul echităţii– s-a avut în vedere situaţia diferită din punct de vedere al dezvoltării şi
limitele fiecărui stat membru de a investi în domeniul în cauză;
6) Competitivitate şi inovaţie.
Printre avantajele identificate în urma analizei Comisiei Europene cu privire la implementarea
măsurilor în domeniul energiei regenerabile, se numără:
 O reducere anuală între 600 și 900 milioane de tone de emisii CO2 și implicit o încetinire a

2
Stabilirea unui plafon unic la nivel comunitar în ceea ce priveşte sistemul de comercializare a certificatelor de emisie
presupune ca eforturile pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră să fie distribuite între sectoarele din cadrul
Sistemului UE de comerţ cu certificate şi non-UE.
3
EU-ETS reprezintă 40% din totalul emisiilor gazelor cu efect de seră (GHG) la nivelul UE-27.
4
Energia regenerabilă implică trei sectoare: energia electrică, încălzirea și răcirea și transporturile.
5
Proporția minimă de 10% a biocombustibililor în transporturi se aplică în toate statele membre. Scopul este asigurarea
consecvenței în ceea ce privește specificațiile și disponibilitatea combustibilului.
 a vitezei schimbărilor climatice;
 O reducere anuală între 200 și 300 milioane de tone, a consumului de combustibil fosil, deci
și o reducere a importurilor (a gradului de dependență);
 Consolidarea sectorului CDI (Cercetare-Dezvoltare-Inovare);
 Crearea de noi oportunități economice și locuri de muncă.
Obiectivele individuale ale fiecărui stat membru pentru atingerea obiectivului general de 20%
energie regenerabilă au fost stabilite, pentru a garanta o repartizare echitabilă a eforturilor între
statele membre, conform unei abordări în cinci pași:
 mai întâi, a fost adaptată proporția energiei regenerabile la nivelul anului 2005 (ales ca an de
referință) în funcție de particularitățile fiecărui stat membru, pentru a reflecta baza de
pornire în cazul fiecărui stat și efortul de 2% creștere în perioada 2001-2005 ;
 apoi se cumulează 5,5% la fiecare stat, la proporția adaptată a energiei regenerabile în 2005;
 efortul este ponderat cu ajutorul indicelui PIB pe cap de locuitor pentru a reflecta nivelul
diferit de bunăstare între SM, iar apoi se înmulțește cu totalul populației fiecărui stat membru ;
* SM cu un PIB pe cap de locuitor sub media UE vor trebui să reducă nivelul GES sub media
comunitară, iar în unele cazuri acestora le este chiar permis să crească cu până la 20% nivelul
GES peste media anului 2005 în sectoarele non-ETS. Justificarea acestei abordări se bazează
pe predicţiile creşterii economice ale acestor state, ceea ce implică şi o creştere a nivelului
GES în anumite sectoare de activitate (ex.: sectorul transporturi).
De asemenea, SM cu un PIB pe cap de locuitor peste media UE sunt obligate să reducă GES
mai mult decât media UE, iar statele cu cel mai înalt nivel al PIB pe cap de locuitor, cu până
la 20% sub media anului 2005.
 cele două elemente sunt adunate și se obține ponderea energiei regenerabile în consumul
total de energie în 2020.
 în final, fiecărui stat membru îi este aplicat un plafon global al cotei de energie regenerabilă
pentru 2020.
Tabel 1: Ţintele obligatorii pentru statele membre UE

Ţintele de reducere în sectoarele Surse regenerabile

non-ETS, raportat la anul de referinţă 2005 până în 2020
Austria -16% 34%
Belgia -15% 13%
Bulgaria 20% 16%
Cipru -5% 13%
Cehia 9% 13%
Danemarca -20% 30%
Estonia 11% 25%
Finlanda -16% 38%
Franţa -14% 23%
Germania -14% 18%
Grecia -4% 18%
Ungaria 10% 13%
Irlanda -20% 16%
Italia -13% 17%
Letonia 17% 42%
Lituania 15% 23%
Luxemburg -20% 11%
Malta 5% 10%
Olanda -16% 14%
Polonia 14% 15%
Portugalia 1% 31%
 Ţintele de reducere în sectoarele Surse regenerabile
non-ETS, raportat la anul de referinţă 2005 până în 2020
România 19% 24%
Slovacia 13% 14%
Slovenia 4% 25%
Spania -10% 20%
Suedia -17% 49%
Marea Britanie -16% 15%

Sursa: Commission working document: Impact Assessment-Document accompanying the Package of Implementation
measures for the EU's objectives on climate change and renewable energy for 2020, Bruxelles, 23.01.2008, pag. 21

Raportându-se la anul de referinţă, noile SM au solicitat să se ţină cont de eforturile

realizate în perioada 1990-2005.
Având ca punct de plecare rezultatele evaluărilor planurilor naţionale de alocare în spaţiul
comunitar aferente perioadei 2008-2012, pentru perioada 2013-2020 s-a propus distribuirea
eforturilor de reducere a emisiilor GES între sectoarele ETS -21% (energie, instalaţii de captare şi
stocare a CO2, industria chimică, energetică, prelucrare metale feroase/neferoase etc.) şi non-ETS
-10% (transporturi, agricultură, locuinţe, depozite de deşeuri etc.)

Figura 1: Ţintele în funcţie de nivelul PIB pe cap de locuitor

pentru fiecare stat membru în ceea ce priveşte sectoarele non-ETS

Sursa: idem, pag. 9

(-continuarea în numărul următor-)

Bibliografie :
 Commission working document: Impact Assessment-Document accompanying the Package of
Implementation measures for the EU's objectives on climate change and renewable energy for 2020;
 http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm

Andreea Florina RADU

Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor și Reformei Administrative
Energia regenerabilă premisă a creării
coeziunii – economice sociale şi teritoriale
europene în contextul extinderii spre Est
Introducere
Ipoteza de lucru a acestui articol scoate
în evidenţă faptul că numai energia
regenerabilă va constitui adevărata premisă a
atingerii coeziunii economice sociale şi
teritoriale, în contextul creşterii preţurilor la
energie care va afecta regiunile UE în diverse
moduri, în funcţie de amestecul lor
energetic, de structura lor economică şi de
eficienţa energetică a întreprinderilor lor.
Energia regenerabilă premisă a creării
coeziunii – economice sociale şi teritoriale
europene în contextul extinderii spre Est
Creşterea preţurilor la energie are un
efect disproporţionat asupra grupurilor de
persoane cu venituri mici, persoanelor
defavorizate fiindu-le şi mai greu să
plătească pentru energie.
Dezvoltarea sau multiplicarea energiilor
regenerabile şi realizarea de investiţii cu
eficienţa energetică sunt oportunităţi majore
pentru majoritatea regiunilor şi o importantă
sursă potenţială de locuri de muncă. De
exemplu, se estimează că veniturile anuale
ale industriei mondiale de echipamente
solare vor creşte de patru ori în cei trei ani
până în 2010. De asemenea, creşterea
preţurilor la energie ar putea stimula, mai
ales în regiunile aflate în urmă ca nivel de
dezvoltare, strategii de creştere bazate pe
metode de producţie cu intensitate
energetică redusă.
Prezentam în continuare raţionamentul
care a stat la baza cercetărilor independente
de-a lungul istoriei ale diferiţilor cercetători,
din domeniul energiei gratuite. Numai
alocarea de fonduri structurale pentru
reluarea şi desecretizarea unor astfel de
cercetări bazate pe energia vortex, ar putea
scoate Europa şi lumea din actualul impas şi
actuala stare de dependenţă.
Michael Faraday, Bruce de Palma, Adam
Trombly, Victor Schauberger, Joseph
Newman, Wilhelm Reich, John R. Searl, Aloys
Kokaly, Tesla, Marinov au fost de părere că
ştiinţa finanţată în mod oficial de către
puterile economice şi industriale în loc să
servească adevărul, serveşte asigurării
supremaţiei acestora. Astfel distrug Terra
prin menţinerea secretă a acestor cercetări
dar finanţează cercetările nucleare şi
energiile costisitoare prin discreditarea
energiei gratuite şi menţin cercetătorii într-o
paradigmă eronată cu scopul de a domina
lumea. Aceasta se datorează faptului ca
energia regenerabilă ar ruina
multinaţionalele petroliere, deşi ar reduce
dependenţa noastră şi ar permite, în schimb,
însănătoşirea planetei.
Sursa: http://images-cdn01.associatedcontent.
com/image/A1277/127728/300_127728.jpg
De multe ori s-a descris extinderea spre
est ca fiind cea mai mare provocare a Uniunii
Europene şi un determinant pentru reforma
Politicii de Coeziune. Extinderea Uniunii
Europene nu reprezintă un fenomen nou iar
consecinţele sale au produs întotdeauna un
impact puternic asupra funcţionării
Fondurilor Structurale. O contribuţie
valoroasă a României, în domeniul utilizării
Fondurilor structurale, ar putea consta în o
astfel de propunere în domeniul energiei
gratuite care ar putea să transceadă binomul
noi şi voi care a caracterizat şi încă mai
caracterizează politica UE către spaţiul
Europei Centrale şi de Răsărit (TECR). Acest
binom este foarte vizibil în numeroasele
mecanisme ce puteau fi folosite pentru a
tempera impactul bugetar al extinderii:
- acordarea unor perioade de tranziţie
generoase pentru PAC;
- limitarea sumelor destinate ajutoarelor
structurale prin predeterminarea nivelelor
reale ale capacităţii de absorbţie a
fiecărui stat din ŢECR;
- aplicarea progresivă a politicilor comune.
Aceste mecanisme combinate făceau
extinderea mai suportabilă.
ŢECR, conform aceluiaşi binom, în
bloc au reuşit să creeze capitole separate în
buget prin separarea sumelor destinate lor
atât pentru perioada de preaderare cât şi
după. Acest lucru garanta ŢECR sumele
promise şi statelor UE 15 că nu vor fi afectate
de extindere.
Capitol 21, al Politicii de dezvoltare
regională şi coordonarea instrumentelor
structurale a constituit un capitol conflictiv
al negocierilor de aderare al ŢECR. Pentru a
înţelege acest fenomen trebuie să pornim de
la realitatea PIB-ului acestor ţări care
constituia numai 32% din puterea de
cumpărare. Diferenţele între ţări erau şi ele
mari, de la Slovenia care depăşea 60% din
media UE15, până la România şi Bulgaria care
se situau puţin peste 20%. Diferenţele erau şi
mai mari dacă ne referim la PIB-ul
mediu/locuitor în preţuri curente unde ŢECR
nu depăşeau 13% din nivelul comunitar.
Slovenia atingea 40%, iar România şi Bulgaria
nu depăşeau 7%.
Diferenţele erau atât de mari încât
chiar creşteri economice anuale de peste 5%
până în 2005-2006 nu permiteau majorităţii
ŢECR să realizeze un PIB mai mare de 40% din
media comunitară.
Acest lucru a fost confirmat în cazul
României, care în ciuda creşterilor
economice mari abia a ajuns recent la 30%
din media comunitară. Ritmuri de creştere
economică între 5% şi 8% nu erau posibile fără
intervenţia Occidentului, fără o implicare
economică şi financiară profundă, rapidă şi
suficientă a UE. Planul Marshall a pus la
dispoziţie 1,2% din PIB-ul SUA, ceea ce
însemna la valoarea anilor `90 peste 70
miliarde dolari, în timp ce nevoile PECO nu
depăşeau 50 miliarde dolari.
Menţinerea vechilor criterii făcea ca
60% din populaţia UE să se regăsească în zone
de obiectiv 1, ceea ce era contrar principiului
concentrării fondurilor, principiu
fundamental pentru eficacitatea
intervenţiilor de tip structural. Concluzia era
una logică: modificarea corespunzătoare a
criteriilor zonelor obiectivului 1 şi a reducerii
dimensiunilor zonelor eligibile. ŢECR trebuiau
să fie pregătite pentru un asemenea scenariu
şi să acţioneze ca atare.
Toate acestea ridicau cel puţin trei
probleme fără o soluţionare uşoară:
- asigurarea unor fonduri considerabil mai
mari într-un context în care majoritatea
UE15 miza pe plafonarea sau chiar
diminuarea bugetului UE;
- asigurarea unei capacităţi superioare de
absorbţie a noilor state membre;
- asigurarea unor importante resurse proprii
la nivelul fiecărui stat membru pentru a
asigura cofinanţarea.
Aderarea unor state mai sărace decât
membri UE15 a dus la efectul statistic, la
diminuarea sau chiar la anularea fondurilor
structurale pe care acestea le primeau.
Era dificilă găsirea formulei magice
care să permită:
- menţinerea politicilor UE 15 în UE 27;
- sprijinirea în continuare a regiunilor
defavorizate din UE 15;
- sprijinirea unor regiuni vaste din cadrul
ŢECR;
- alocarea aceloraşi sume pentru Politici
Regionale într-o Europă de 15 şi în una de
27 de membri.
Soluţia magică era reformarea acestei
politici.
Reforma politicii de coeziune – 2007-2013
Consiliul European din primăvara 2005 a
arătat că: „Este esenţial să se relanseze fără
întârziere Strategia de la Lisabona şi să se
concentreze din nou priorităţile asupra
creşterii şi ocupării forţei de muncă. Europa
trebuie să reînnoiască baza competitivităţii
sale, să-şi sporească potenţialul de creştere
şi gradul de productivitate şi să consolideze
coeziunea socială, punând accentul în
principal pe cunoaştere, inovaţie şi
optimizarea capitalului uman.
Pentru a atinge aceste obiective,
Uniunea trebuie să mobilizeze într-o mai
mare măsură toate resursele naţionale şi
comunitare corespunzătoare – inclusiv
politica de coeziune – în direcţia celor trei
dimensiuni ale Strategiei (economică, socială
şi de mediu) pentru o mai bună abordare a
sinergiilor acestora în contextul general al
dezvoltării durabile.”
Negocierile legate de perspectivele
financiare pentru perioada 2007-2013, care
au avut ca rezultat o alocare majoră de
fonduri pentru politica de coeziune (35% din
bugetul total al UE), sugerează existenţa unui
grad ridicat de consens politic privind
capacitatea acestui sistem de a răspunde la
priorităţile Comunităţii.
Schimbarea climatică
Multe regiuni din Europa se vor
confrunta din ce în ce mai mult cu impactul
asimetric al schimbării climatice. Acest lucru
va pune mari probleme agriculturii,
pescuitului şi turismului din anumite zone şi
va necesita investiţii semnificative pentru a
face faţă secetei, incendiilor, erodării
zonelor litorale şi inundaţiilor.
E posibil ca aceste schimbări să aibă
efecte disproporţionate asupra grupurilor de
persoane defavorizate sau cu venituri mici,
care ar putea să nu dispună de mijloacele
necesare pentru a se adapta. Vor fi de
asemenea necesare investiţii semnificative
pentru a îndeplini acquis-ul comunitar şi
obiectivele de reducere a emisiilor stabilite în
urma Consiliului European din primăvara 2007.
Cu toate acestea, toate rapoartele
economice disponibile arată că dacă nu se iau
măsuri, costurile în materie de dezastre
naturale depăşesc pe departe costurile
reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră la
un efect compatibil cu obiectivul UE de
limitare a schimbării climaterice la 2 grade
Celsius.
Lupta împotriva schimbării climatice
oferă economiilor regionale noi stimulente şi
oportunităţi economice prin inovaţii
ecologice, dezvoltarea unor industrii
ecologice şi creşterea ocupării forţei de
muncă.
Creşterea preţurilor la energie
Costurile sporite de transport al
energiei tind să afecteze regiunile periferice
din punct de vedere geografic, cum ar fi
nordul Finlandei şi Suediei ori sudul extrem al
Portugaliei, Spaniei şi Italiei şi insulele,
inclusiv Malta şi Cipru. Sectoare esenţiale
pentru multe din aceste regiuni, ar putea
suferi de pe urma creşterii costurilor.
Concluzii
In concluzie numai energia regenerabilă
va face ca politica de coeziune să îşi atingă
scopul de realizare a unei societăţi mai
egalitare şi mai juste capabilă să creeze
oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE, fără
deosebire de locul unde se află. Acest
deziderat a servit, încă din 1986, să
orienteze cursul integrării prin expansiunea
obiectivelor sale şi făcând posibilă definirea
uniunii politice ca scop final al procesului de
integrare.
Intr-o manieră asemănătoare,
coeziunea a ajutat schimbarea semnificaţiei
conceptului de convergenţă economică.
Convergenţa nu este numai un proces
economic. Este procesul prin care se ajunge
la o formă de echitate mai mare într-o
societatea europeană. Energia regenerabilă
ar putea fi un puternic instrument pentru a
atinge acest scop. Vârtejul care creează
energie provoacă legile termodinamicii şi din
păcate nu este studiat în universităţi şi de
către cercetătorii profesionişti argumentând
ca este imposibil de creat energie din nimic.
Dar atunci cum pot oare tornadele,
cicloanele, uraganele, un simplu vânt să
ridice case de câteva de tone...Prin structura
lor în spirală creează un vârtej care
reprezintă originea puterii lor.
Salomeea ROMANESCU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Economiei şi Finanţelor
Eficienţa energetică, premiză a dezvoltării durabile

Uniunea Europeană (în continuare UE) este al doilea consumator de energie din lume şi cel
mai mare importator de energie (peste 50% din necesarul de energie al Europei este importat).
Păstrându-se tendinţele actuale, în 2030, acest procent va creşte la 70%. Pentru gazul natural,
dependenţa6 ar putea ajunge la 70%, iar pentru petrol7 şi cărbune8 90%. În plus, în anul 2007
sectorul energetic a fost, la nivelul UE, unul dintre principalii producători de gaze cu efect de seră
(în continuare GES). Tocmai de aceea s-a conturat nevoia unei reorientări spre politici ce se
fundamentează pe principiile dezvoltării durabile; prin urmare, politici ce promovează eficienţa
energetică şi energia din surse regenerabile.
Dezvoltarea durabilă presupune implementarea unor mecanisme şi politici care să permită
atât dezvoltarea economică cât şi conservarea stării mediului înconjurător. „Nimic nu se mai
poate gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără
a se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic
şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”9.
Eficiența energetică presupune utilizarea unei cantități mai mici de energie pentru
realizarea aceleași sarcini. Practic, economia de energie este cea mai ieftină resursă de energie,
este relativ ușor de obținut și nepoluantă, comparativ cu resursele de combustibili fosili sau
resursele regenerabile de energie.
Eficientizarea energetică a clădirii presupune ca adițional reducerii necesarului de
energie, să fie îndeplinite două obiective importante ale dezvoltării durabile: economia de resurse
primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.

I. Certificatele de eficienţă energetică

Datele statistice înregistrate la recensământul din 2002, referitoare la situaţia fondului de
locuinţe10 au demonstrat, o dată în plus dacă mai era nevoie, că majoritatea imobilelor, mai exact
62% dintre acestea, prezintă un grad avansat de uzură din punct de vedere al performanţelor
energetice (grad de izolare termică mult sub standardele minime acceptate), clădirile având o
vechime între 10-55 ani. Astfel, România înregistrează consumuri duble de energie termică
comparativ cu celelalte state membre UE.
Sectorul rezidențial reprezintă, atât la nivel național cât și la nivelul celorlalte state
membre, cel mai mare consumator de energie, având o cotă de peste 40%. De aceea acesta
prezintă un potenţial deosebit de important pentru reducerea consumului de energie, prin
introducerea unor tehnologii eficiente şi nepoluante şi un management energetic avansat.
Potrivit doamnei Emilia-Cerna Mladin, preşedintele Asociaţiei Auditorilor Energetici pentru
Clădiri (AAEC), „cele mai multe dintre clădirile din România sunt încadrate în clasele energetice
C si D, având consumuri specifice anuale pentru încălzire, apă caldă de consum și iluminat
cuprinse între 200-400 kilowați pe metru pătrat construit, anual. Clădirile de clasa A au cheltuieli
de întreținere cu până la 70%-80% mai mici față de situația medie din România“.

6
Unele dintre statele membre sunt producãtori de energie primarã (Polonia produce cãrbune, iar România produce
petrol şi gaze naturale).
7
Obiectivele politicii UE în domeniul energiei sunt găsirea unei forme alternative la înlocuirea țițeiului cu alte forme de energie,
încurajând concomitent prospectarea (explorarea platformei continentale etc.) şi exploatarea pe plan intern a hidrocarburilor.
80% din petrolul importat provine din 5 state: Rusia, Iran, Arabia Saudită şi Algeria.
8
În acest domeniu, obiectivele sunt promovarea utilizării cărbunelui și creșterea competitivității producției interne, pentru a
realiza o creștere substanțială a consumului de combustibili solizi. Sunt importate cantități mari de cărbune, deoarece
cărbunele importat este mult mai ieftin decât cărbunele intern.
9
Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992).
10
Conform recensământului din 2002 Fondul de locuințe din România era de peste 8,11 milioane de unități, amplasat în
aproape 4.846.600 de imobile, dintre care 52,5% situate în mediul urban.
 De la 1 ianuarie 2010 devine obligatoriu ca toate clădirile de locuinţe să deţină un
certificat care să ateste categoria din care face parte imobilul respectiv din punct de vedere al
eficienţei energetice, pe o scală de la A la G11. Această încadrare se face în funcţie de costurile
necesare întreţinerii imobilului (energia consumată pentru încălzirea locuinţei, sistemul de
climatizare, iluminatul natural şi cel artificial. In plus, se estimează emisiile de CO2 asociate
acestor consumuri şi se precizează energiile consumate din surse regenerabile.
Documentul certifică realizarea unei economii în consumul de energie comparativ cu un
scenariu de referinţă.
Prin intermediul acestui certificat, eliberat proprietarului imobilului, un potenţial
cumpărător/chiriaş este informat cu privire la consumul energetic al locuinţei şi implicit al
costurilor de întreţinere. Valabilitatea acestui certificat este de 10 ani de la data emiterii, cu
condiţia ca în acest interval de timp să nu intervină lucrări majore de renovare sau daune care să
afecteze consumul de energie într-un fel sau altul.

Figura 1: Avantajul implementării certificatelor de eficienţă energetică

Energie utilizată

Referinţa

Economie de energie

Performanţa energetică măsurată

Înainte de implementare După implementare

Sursa: Rodica Popa – „Cadrul de tranzacţionare ce poate contribui la atingerea ţintelor de eficienţă energetică”, pag. 4

La clădirile noi, certificatul se eliberează în momentul recepţionării şi se introduce în

cartea tehnică a construcţiei, iar la clădirile vechi certificatul este eliberat, contra cost, de un
auditor energetic („persoana fizică sau juridică autorizată care are dreptul să întocmească
auditul energetic. Auditorii energetici persoane fizice îşi desfăşoară activitatea ca persoane
fizice autorizate sau ca angajaţi ai unor persoane juridice conform legislaţiei în vigoare”),
acreditat de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
La nivel naţional se va înfiinţa şi o bază de date pentru eficienţa energetică a clădirilor,
certificatele, însoţite de informaţii privind clădirile certificate şi, după caz, de măsurile propuse12
pentru creşterea performanţei energetice fiind transmise, în format electronic, de către auditorii
energetici, la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor13, în
vederea constituirii unor baze de date specifice domeniului eficienţei energetice a clădirilor.
Trebuie avut în vedere faptul că certificatul de eficienţă energetică nu înlocuieşte, ci
completează politicile şi măsurile existente de eficienţă energetică.

11
„A” reprezintă calificativul pentru un imobil cu un consum redus de energie şi „G” pentru un imobil cu un consum
foarte ridicat şi care în consecinţă necesită cheltuieli ridicate de întreţinere.
12
Soluţia optimă de reducere a consumului energetic al unei clădiri este reabilitarea termică a acesteia.
13
INCERC se află sub coordonarea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
II. Investiții în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor de tip ESCO

1. Ce oferă o firmă ESCO?

O firmă de tip ESCO (“Energy Services Company”) oferă soluţii integrate având drept scop
reducerea cheltuielilor cu energia. Ceea ce este interesant aici este că plata se realizează în
funcţie de performanţa soluţiilor implementate de către aceasta.
Pachetul de servicii pe care îl oferă acest tip de firme este unul variat, începând de la
realizarea unei expertize asupra consumului de energie (audit energetic) şi identificarea soluţiilor
pentru reducerea acestuia şi continuând cu diverse alte activităţi ce presupun managementul
energiei, proiectarea şi implementarea proiectului, identificarea oportunităţilor de finanţare,
asigurarea operabilităţii proiectului, evaluarea economiilor şi alte servicii de întreţinere.
2. Cum funcţionează o firmă ESCO?
Unul dintre avantajele majore ale firmelor de tip ESCO constă în simplificarea procedurilor ce
presupun derularea unui proiect de eficienţă energetică şi reducerea cheltuielilor de implementare.
Astfel, ESCO preia sarcinile ce ar fi revenit, în mod tradiţional, mai multor parteneri (auditori
energetici, proiectanţi, instituţii financiare, furnizori de echipamente, furnizori de energie etc.)
Figura 2: Modul de lucru tradiţional

Antreprenori

Producători de
Proiectanţi
echipamente

CLIENT

Furnizori Autorizații
de energie de efectuare a
lucrărilor

Instituţii Financiare

Sursa: Din studiul “Investiţii în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor de tip ESCO”, elaborat de EnergoEco, pag. 2

Figura 3: Modul de lucru ESCO

Antreprenori

Producători
echipamente

Aprobări
legale
CLIENT ESCO

Proiectanţi

Servicii:
Furnizori de
 audit energetic
energie
 instalare echipamente
 finanţare
 urmărire rezultate Instituţii
 garantare rezultate financiare

Sursa: idem, pag. 2

3. Contractele ESCO
Contractul încheiat între firma ESCO şi client reprezintă atât o garanţie a funcţionării
corecte a echipamentului instalat, cât şi o garanţie a faptului că măsurile de eficienţă energetică
propropuse de ESCO au un efect real de reducere a cheltuielilor energetice.

a) Contractul cu economii garantate – garantează clientului reducerea costurilor cu energia prin

implementarea măsurilor de eficienţă energetică propuse și aplicate de către ESCO. Nivelul
economiilor de energie preconizate de către ESCO se specifică în contract, firma fiind direct
răspunzătoare pentru acoperirea eventualelor diferenţe în ceea ce priveşte nivelul garantat şi
despăgubirea clientului. În cazul în care, însă, nivelul economiilor depăşeşte nivelul specificat,
surplusul revine ESCO.

Figura 4: Relaţiile dintre părţi într-un proiect cu economii garantate

Servicii energetice, echipamente, ESCO

instalare, urmărirea economiilor
Plata serviciilor

ESCO
Intermedierea
finanțării
Client
ESCO despăgubește clientul în
cazul în care economiile estimate
nu se realizează

Instituții financiare
Plăți fixe
pe o perioadă determinată

Sursa: ibidem, pag. 5

b) Contractul cu economii împărţite – repartizează între client și firma ESCO, pe baza unei
formule prestabilite în contract, economiile sau pierderile financiare realizate ca urmare a
implementării proiectului de eficiență energetică. Riscul financiar al derulării proiectului este de
asemenea împărțit, firma ESCO finanțând o parte din proiect.

Figura 5: Relaţiile dintre părţi într-un proiect cu economii împărţite

Servicii energetice, echipamente, instalare, ESCO

urmărirea economiilor
Procent din economiile realizate după
implementarea soluțiilor
Împrumut Plata
datoriei
Client

Instituții financiare

Sursa: ibidem, pag. 5

c) Contractul de furnizare a energiei (sau contractul chauffage)– presupune ca ESCO să preia în
totalitate responsabilitatea asigurării serviciilor energetice. Clientul plăteşte serviciile furnizate
de firma ESCO pe baza facturii de energie existente minus un procent de 5-10%. Acest tip de
contract, de obicei, se încheie pe o perioadă mai lungă (mai mult de 20 de ani).

Figura 6: Relaţiile dintre părţi într-un proiect de funizare a energiei

Servicii energetice, echipamente, ESCO

instalare, exploatare și întreținere,
furnizarea energiei Plata unei rate fixe
pentru serviciile energetice
Împrumut Plata
datoriei
Client

Instituții financiare
Sursa: ibidem, pag. 6

Tabel 1: Avantajele şi dezavantajele unui contract de tip ESCO

CRITERII AVANTAJE DEZAVANTAJE

Proiecte de eficienţă Implementarea simultană a mai multor ESCO îşi va concentra efortul asupra
energeticã acţiuni profitabile. proiectelor care au un risc minim si aduc
un câştig maxim.
Finanţare şi Capacitatea de împrumut a companiei Costul de finanţare este uneori mai
contabilitate nu este modificată dacă finanţarea ridicat.
este asigurată de firma ESCO.
Managementul Limitarea numărului de interlocutori în Procesul licitaţilor este mai
proiectelor complexe realizarea proiectului. complex.
Relaţiile dintre client Colaborarea între experţi pentru Flexibilitate mai scăzută pentru alegerea
şi firma ESCO realizarea proiectului. măsurilor de economie a energiei. Dificultăţi
în diferenţierea şi evaluarea economiilor.
Performanţă Garanţia îndeplinirii obiectivelor Costuri adiţionale legate de garanţia
garantată tehnice şi a rezultatelor financiare performanţelor.
pentru companie sau pentru proprietar.
Sursa: ibidem, pag. 7

Concluzii
 acțiunile ce vizează promovarea eficienței energetice contribuie, în egală măsură, la
reducerea impactului negativ asupra mediului și la creșterea securității în alimentare,
diminuând gradul de dependență față de importurile energetice.
 Firmele de tip ESCO reprezintă o oportunitate în domeniul eficienţei energetice. Serviciile
energetice integrate oferite de ESCO reprezintă o pârghie de eficientizare a implementării şi
de garantare a calităţii proiectării clădirilor şi totodată o măsură de optimizare a
managementului întreţinerii şi funcţionării facilităţilor energetice relevante pe termen lung.

Bibliografie:
 Internet: www.euractiv.com şi www.financiarul.com.
 R. Popa – „Cadrul de tranzacţionare ce poate contribui la atingerea ţintelor de eficienţă energetică”.
 Proiectul UNDP/GEF* Eficienţă Energetică - „Investiţii în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor ESCO”.

Andreea Florina RADU

Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor și Reformei Administrative
PROIECTUL NABUCCO – independenţa
energetică a Uniunii Europene faţă
de Rusia
Rusia, ca urmare a conflictului armat cu
Georgia, izbucnit în luna august a acestui an,
este pe cale să anunţe noi reguli în ceea ce
priveşte politica energetică, şi relaţiile în acest
sens, cu Uniunea Europeană (UE).
Există păreri care susţin că una dintre
principalele cauze ale izbucnirii conflictului este
aceea a controlului asupra conductelor de gaze
şi petrol din întreaga zonă Caspică şi pe care
Georgia, sub influenţe americane şi sprijinită de
companii europene de profil, refuză să le pună
în legătură directă cu cele ruseşti.
De fapt neliniştea venită din partea Rusiei
se pare că este aceea a efectului pe care
considerentul mai sus menţionat îl poate aduce
asupra monopolului deţinut în acest moment de
gigantul Gazprom.
Impactul economic la nivel european
poate fi greu măsurat, întrucât deocamdată,
Europa este dependentă din punct de vedere
energetic de Rusia.
În acest sens, analistul militar Cornel
Codiţă atrage atenţia asupra faptului că
”dependenţa Occidentului faţă de Rusia este
mai mare decât a Rusiei faţă de politica
Occidentului. (...) Nu Rusia cumpără petrol şi
gaze naturale din Europa, ci invers” .
Conform informaţiilor oficiale, Gazprom
acoperă în acest moment o treime din
importurile de gaz natural în Europa de Vest.
Aici, cei mai mari consumatori sunt
Germania, Italia şi Franţa dar şi ţări care tind
la statutul de membru al Uniunii Europene,
cum ar fi Turcia.
Politica de energie pentru Europa
elaborată de Comisia Europeană şi prezentată
Consiliului şi Parlamentului European
militează pentru construcţia unei pieţe
energetice interioare durabile şi stabile la
nivel comunitar. Această acţiune are drept
scop principal oferirea unui pachet de opţiuni
reale consumatorilor, deci crearea unei
oferte diversificate în cadrul unei pieţe
concurenţiale.
Agenţia Internaţională pentru Energie,
autoritatea recunoscută în domeniu, publică
acest prim raport al Comisiei Europene şi pune
accentul pe importanţa pe care o are separarea
activităţii de producţie de cea a furnizării
electricităţii şi gazelor. Mai mult decât atât:
«Atunci când furnizarea şi producţia sunt
controlate de aceleaşi companii, liberalizarea
pieţelor energiei este mai dificilă » . În acest
sens, separarea celor două activităţi conferă
beneficii precum:
- Facilitarea accesului pe piaţă al companiilor
mai mici;
- Diversificarea ofertei pentru consumatori ;
- Utilizarea pe scară mai largă a energiilor
regenerabile;
14
- Folosirea energiilor eoliană şi solară .
În plus, relaţiile pe care UE doreşte să le
întărească şi să le dezvolte cu
producătorii/furnizorii sunt de importanţă
capitală pentru securitatea geopolitică şi
echilibrul economic al ţărilor membre.
Pentru ca independenţa energetică faţă
de Rusia să fie realizabilă, UE a mizat pe
fezabilitatea oferită de “proiectul Nabucco”.
Acesta prevede construcţia unei conducte
care să poată transporta gaze naturale din Zona
Mării Caspice şi a Orientului Mijlociu pe pieţele
europene.
În acest sens, şi-au anunţat participarea
cinci companii de profil europene: BOTAS din
Turcia, Bulgargaz din Bulgaria, Transgaz din
România, MOL din Ungaria şi OMV din Austria.
Primul pas al noii cooperări a fost
reprezentat de Acordul semnat la 11 octombrie
2002 la Viena de către statele participante,
stabilind ca puncte de plecare a noii conducte
graniţele Turciei cu Georgia şi Iran, dar şi
conexiunea acesteia cu alte surse de gaze din
zona (Siria, Irak, Egipt).
Georgia reprezintă de fapt singura cale de
transport a gazelor dinspre Zona Caspică şi Asia
Centrală înspre Europa, prin intermediul căreia
drumul conductelor de gaze ar putea ocoli
Rusia.
Concurentele Nabucco sunt South Stream
şi North Stream, două proiecte care au ca
14 idem
direcţie principală tot reducerea dependenţei
energetice a Europei faţă de Rusia.
Figura 1: Traseul conductei Nabucco
Sursa : http://www.transgaz.ro/nabucco.php
Primul, iniţiat chiar de compania Gazprom,
propune o conductă de 900 de km care să
traverseze Marea Neagră şi care să facă legatura
între Rusia şi Bulgaria, continuând apoi două
direcţii: una spre Austria şi cealaltă spre Grecia,
de unde va ajunge până pe coasta Italiei.
În ceea ce priveşte al doilea proiect,
comisarul european pentru energie, Andris
Piebalgs consideră că “North Stream este, cu
siguranţă, un proiect de interes pentru europeni
»întrucât va întări securitatea energetică a UE
prin crearea unei noi rute ». Conducta, care va
fi construită de Gazprom în colaborare cu
BASF/Wintershall, Gasuine şi E.ON/Ruhrgas va
avea ca şef de proiect pe fostul cancelar german
Gerhard Schröder şi va face legătura între Rusia
şi Germania pe sub Marea Baltică.
Figura 1: Analiză SWOT
STRENGTHS (Puncte forte)
 Conducta va avea o lungime considerabilă
(3300 kilometri lungime) şi va tranzita
Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi
Austria;
 Volumul posibil de transportat este estimat la
8 miliarde de metri cubi în 2011, ajungând la
25-31 miliarde mc în 20201;
 Costuri competitive şi cheltuieli cu transportul
comparabile cu proiecte asemănătoare, dar
mai mici decât cele impuse de Rusia în
prezent;
 Siguranţa livrărilor, asigurată de zonele bogate
în gaze din Marea Caspică şi Orientul Mijlociu;
 Creşterea constantă a cererii pentru gaze
naturale în ţările în curs de dezvoltare sau
puternic industrializate concomitent cu
deprecierea inevitabilă a infrastructurii de
transport a gazelor din Rusia;
 Preţul gazelor mai mic decât cel rusesc şi o
politică stabilă a tarifelor;
 Finanţare din partea Băncii Europene pentru
Investiţii în cazul unui proiect de succes;
Cu toate că Uniunea Europeană susţine
“proiectul Nabucco” , Tanya Costello, analist la
Eurasia Group (companie de consultanţă în
domeniul riscurilor politice) apreciază:
“Concretizarea proiectelor era improbabilă, iar
ceea ce s-a întâmplat în Georgia a redus şansele
de realizare”.
În urma studiilor de piaţă efectuate, o
analiză SWOT concludentă arată implicaţiile
pozitive şi negative pe care proiectul Nabucco le
are pe termen lung (Figura 1).
În condiţiile în care din ce în ce mai multe
impedimente se ivesc în calea demarării
proiectului Nabucco, Europa şi ţările Uniunii
Europene continuă să se aprovizioneze în
cantităţi mari de gaze naturale şi petrol din
Rusia, Gazprom deţinând controlul asupra
furnizării acestor produse pe piaţa europeană.
Germania susţine proiectul North Stream,
deoarece dezvoltarea şi punerea lui în practică
ar aduce gaze naturale pe teritoriul german prin
Marea Baltică, evitând astfel Europa de Est.
Printre măsurile destinate diminuării
dependenţei energetice a Uniunii Europene faţă
de Rusia, un loc de frunte îl deţine sugestia
utilizării combustibililor alternativi, precum şi o
gestionare mai raţională a consumului curent de
energie care în timp va duce la autonomia atât
de controversată a Europei pentru gaze naturale
şi petrol.
WEAKNESSES (Puncte slabe)
 Vulnerabilitatea Georgiei, ca ţară de
tranzit a conductei Nabucco în faţa
posibilelor atentate de tip terorist,
precedentul fiind deja creat prin atentatul
din 4 august a.c. al grupării teroriste kurde
PKK în Turcia;
 Scepticismul marilor grupuri petroliere de a
investi în noi conducte care ar putea
tranzita Georgia şi Turcia şi temerile ţărilor
ca Turkmenistan şi Kazahstan de a exporta
gaze prin conducte care să ocolească Rusia;
 Existenţa unor contracte deja încheiate între
Rusia şi Azerbaidjan care este considerat a fi
unul dintre furnizorii strategici pentru
viitorul proiect;
 Instabilitatea proiectului în faţa schimbărilor
pe plan economic şi politic;
 Lipsa unor resurse financiare stabile;
 Ţări mari, ca Germania şi Italia tind să
susţină proiecte care să le asigure propria
securitate energetică, în loc să colaboreze cu
alţi membri UE1;
 OPPORTUNITIES (Oportunităţi)
 Crearea unei pieţe libere a gazelor
naturale;
 Intrarea pe noi segmente de piaţă;
 Asigurarea unei oferte variate în ceea ce
priveşte livrările pe pieţele ţintă;
 Atragerea de noi investitori pentru
dezvoltarea şi lărgirea proiectului;
 Crearea de parteneriate cu furnizori locali
de petrol şi gaze naturale;
 Diminuarea dependenţei Europei faţă de
Rusia în domeniul energetic.
THREATS (Ameninţări)
 Riscul declanşării unui război economic între
Rusia şi Uniunea Europeană (conflicte de
interese la nivelul relaţiei furnizor -
consumator);
 Posibile sancţiuni economice pe care Gazprom
(compania care deţine monopolul în prezent) le
poate impune ţărilor importatoare de gaze
ruseşti şi care semnează pentru contracte cu alţi
furnizori;
 Ruperea acordurilor energetice cu o parte din
companiile de profil europene care importa
rezerve mari de gaze din Rusia pentru a asigura
mai departe livrări în Europa;
 Organizarea, la propunerea Rusiei, a unui cartel
al ţărilor exportatoare de gaze naturale şi la
care să adere, pentru început, Iranul, Algeria şi
Venezuela15;
 Alternativa Rusiei la proiectul Nabucco este
conducta Blue Stream care presupune
continuarea conductelor ce leagă Rusia de
Turcia şi care ar furniza gaze în cinci state
partenere ale proiectului Nabucco.

Sursa: proprie, pe baza analizei presei locale şi internaţionale din perioada august – septembrie 2008

Raluca PATROVAI
economist

Creşterea preţurilor la produsele petroliere şi efectele macroeconomice

asupra pieţei interne a Uniunii Europene

"Începând din vara anului trecut, preţul petrolului a înregistrat o creştere

puternică. Dacă aceste cotaţii ridicate se vor menţine, vor avea obligatoriu
un impact asupra economiei". (Amelia Torres16)
În contextul preocupărilor tot mai accentuate de protejare a mediului şi promovare a utilizării
eficiente a energiei, prin încurajarea utilizării de surse regenerabile şi eficientizare a consumului, o nouă
provocare prinde contur, aceea a creşterii accentuate a preţului petrolului şi produselor petroliere.
Fenomenul nu este unul nou, desigur, creşterea preţurilor la aceste produse manifestându-se
frecvent în ultimele decenii, dar în particular începând cu anii `70.
Cu toate acestea, fenomenul manifestat în prezent reprezintă unul de intensitate sporită, şi
care, în plus, are importante efecte perturbatoare asupra situaţiei macroeconomice la nivel mondial.
În consecinţă, provocărilor manifestate de necesitatea de a proteja mediul şi de a aloca
cât mai eficient resursele, inclusiv cele energetice, li se adaugă acum şi creşterea preţurilor la
produsele petroliere făcând şi mai acută nevoia de intervenţie.

15 Conform statisticilor, Iranul şi Rusia deţin primele două locuri în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale.
16
Amelia Torres este purtătoarea de cuvânt a comisarului european pentru Afaceri economice și monetare, Joaquin Almunia.
 Efectele creşterii preţurilor la produsele petroliere sunt resimţite în special de ţările cu
venituri reduse pe cap de locuitor sau de statele net importatoare de astfel de produse. În acelaşi
timp însă, ar fi o greşeală să considerăm că aceste efecte pot fi izolate doar la nivel naţional sau la
sectorul energetic, în special în contextul unor sisteme integraţioniste, precum Uniunea Europeană sau
al dependenţei energetice, ce fac ca aceste efecte să se propage la nivel mondial.
Activitatea de producere şi distribuţie a acestor produse, şi implicit a costurilor ocazionate
de aceste activităţi pentru produsele petroliere, nu poate fi tratată izolat, efectele sale de
antrenare fiind evidente la toate nivelurile şi pentru toate economiile naţionale.
Evoluţia preţurilor la produsele petroliere
Creşterea preţurilor la petrol şi produse derivate nu reprezintă un fenomen nou. El s-a manifestat,
secvenţial, începând cu anii ’70. În anul 200417, creşterea preţurilor la produsele petroliere a adus preţul
final la nivelul înregistrat la mijlocul anilor ’70, ca urmare a şocului petrolier din acea perioadă.
Cu toate acestea, creşterea înregistrată în ultima perioadă de timp este considerată
excepţională, dat fiind faptul că nivelul actual al preţurilor la petrol şi produse petroliere este de
patru ori nivelul de acum 5 ani. În prezent, preţul unui baril de petrol a atins nivelul istoric de 110-120
dolari. Conform analizei efectuate de Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), dacă în vara
anului 2007, preţul coşului de produse petroliere era de aproximativ 71 dolari, în luna iulie a acestui
an ajunsese la 134 dolari, înregistrând o creştere de aproape 100%18.
Acelaşi trend ascendent este relevat si de Energy Information Administration (EIA), evoluţia
preţurilor la produsele petroliere fiind reflectată în tabelul de mai jos:

Tabel 1: Evoluţia preţurilor la produse energetice

SUMAR PREŢURI
2006 2007 2008 2009
a
WTI ţiţei ($/barrel) 66.02 72.32 115.81 126.50
Benzinăb ($/gal) 2.58 2.81 3.61 3.88
Diesel ($/gal) 2.70 2.88 4.09 4.26
Gaze naturalec ($/mcf) 13.75 13.00 14.22 14.49
a
West Texas Intermediate.
b
Preţ mediu la pompă.
c
Medie consum rezidenţial.

Sursa: Short term energy outlook, EIA (http://www.eia.doe.gov/emeu/steo/pub/contents.html)

Figura 1: Evoluţia comparativă a preţurilor 2006-2009

140,00

120,00

100,00
ţiţei
80,00 benzină
60,00 diesel
gaze naturale
40,00

20,00

0,00
2006 2007 2008 2009

17
OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments: drivers, economic consequences and policy responses”
18
World Oil Outlook 2008, OPEC
 După cum se poate observa din evoluţia comparativă a preţurilor pe perioada 2006-2008 şi
a estimării pentru anul 2009 (Figura 1), variaţiile diferă de la un tip de produs la altul, preţurile
cele mai ridicate înregistrându-se la ţiţei.
Figura219 arată şi mai clar evoluţia preţurilor, pe perioada analizată, pentru fiecare tip de
produs în parte. După cum se poate observa analizând graficul alăturat, cea mai importantă
evoluţie s-a înregistrat în cazul ţiţeiului, cu o variaţie, în anul 2008 faţă de 2007 de aproximativ
60%. De altfel, volatilitatea preţurilor la ţiţei nu reprezintă un fenomen nou, el resimţindu-se mult
mai acut decât în cazul preţurilor la alte categorii de produse, după cum se poate observa în
Tabelul 2.

Figura 2: Evoluţia preţurilor pe tipuri de produse 2006-2009

140,00
120,00
100,00
2006
80,00
2007
60,00
2008
40,00
20,00 2009
0,00
ţiţei benzină diesel gaze naturale

Tabelul 2: Evoluţia preţurilor la diferite categorii de produse

(abaterea standard a modificărilor procentuale lunare)

1974-1986 1987-2004 DIFERENŢA

Materie primă agricolă 3,1 2,5 -0,6
Produse alimentare şi 5,5 3,1 -2,3
bauturi alcoolice
Produse alimentare 6,0 3,5 -2,5
Ulei vegetal 6,8 4,8 -2,0
Minerale şi metale 3,3 3,7 0,4
Aur 6,0 3,7 -2,3
Ţiţei 4,4 9,2 4,8
Sursa datelor: OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments:
drivers, economic consequences and policy responses”

Ca principalele cauze ale creşterii preţurilor la produsele petroliere ar putea fi considerate

creşterea semnificativă a cererii pentru aceste produse, creşterea consumului, ca urmare a
creşterii veniturilor şi puterii de cumpărare a populaţiei (la nivel global), creşterea demografică.
Nu în ultimul rând speculaţiile cu instrumente financiare (ex. contracte futures pe ţiţei) pe
bursa acestor produse reprezintă un factor important de determinare a trendului ascendent al
preţurilor la aceste produse. De asemenea, activitatea fondurilor suverane de investiţii (Sovereign
Wealth Funds) este enumerată de specialişti printre principalii factori distorsionanţi în
influenţarea preţurilor. Conform Wall Street Journal, majorările preţurilor la produsele petroliere
pot fi corelate cu expunerile pe astfel de produse ale acestor investitori.

19
Estimare pentru 2009
 Mai mult, firme de intermediere financiară au arătat că pentru fiecare 100 milioane USD investiţi
de aceste fonduri, preţul West Texas Intermediate, referinţa americană în materie, a crescut cu 1.6%20.
Creşterea preţurilor la produsele petroliere induce o serie de efecte la nivel macroeconomic, ce
depăşesc sectorul specific şi afectează o gamă variată de sectoare ale economiei. Astfel, efectele se fac
de asemenea resimţite la nivelul principalilor indicatori macroeconomici (a se vedea Figura 3).

Figura 3: Propagarea în economie a efectelor creşterii preţurilor la produse petroliere

direct Preţul petrolului

Efect

Preţul producătorului

indirect
Efect
Preţul plătit de consumator

Inflaţia Salarii

Sursa: „The macroeconomic impact of oil price shocks and the policy response”,
Martin Bijsterbosch, EU Countries Division,Tallinn, 21 August 2008

Aşa cum se poate observa din Figura 3, o creştere a preţurilor la produsele petroliere generează
efecte adverse atât la nivelul inflaţiei – efect direct - cât şi, indirect la nivelul salariilor în economie.
Acelaşi fapt este demonstrat şi de analiza efectuată de OCDE pentru perioada 2004-2005,
care arăta că o creştere de 15 USD a preţului petrolului poate induce o scădere de până la 0.50%
din PIB şi o creştere a inflaţiei de aproximativ 0.6%, după cum putem observa în Tabelul 3.

Tabelul 3: Impactul unei creşteri susţinute a preţului petrolului de 15USD

2004 2005
A. În condiţiile menţinerii unui nivel constant al ratei dobânzii reale
Zona Euro
PIB -0,50 -0,35
Inflaţia (puncte procentuale) 0,60 0,20
Cerere domestică -0,50 -0,60
Cont curent (% din PIB) -0,45 -0,30
OCDE
PIB -0,45 -0,45
Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 0,25
Cerere domestică -0,50 -0,60
Cont curent (% din PIB) -0,10 -0,10

20
http://royaldutchshellplc.com/2008/06/04/is-oil-the-next-bubble-to-pop/
 2004 2005
B. În condiţiile menţinerii unui nivel constant al ratei dobânzii nominale
Zona Euro
PIB -0,20 -0,20
Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 0,30
Cerere domestică -0,25 -0,40
Cont curent (% din PIB) -0,40 -0,30
OCDE
PIB -0,20 -0,25
Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 0,35
Cerere domestică -0,20 -0,35
Cont curent (% din PIB) -0,15 -0,15
Sursa datelor: OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments:
drivers, economic consequences and policy responses”

Mai mult decât atât, impactul macroeconomic al acestui fenomen este reflectat în
reducerea creşterii economice şi creşterea accentuată a preţurilor la produsele alimentare, cu
efecte negative asupra populaţiei/consumatorilor. Se consideră21 că o creştere de 10% a preţului
petrolului induce o creştere de 1-2% a preţului produselor alimentare.

Demersuri la nivelul Uniunii Europene

În ultima perioadă de timp, odată cu accentuarea evoluţiei ascendente a preţurilor la
petrol precum şi datorită unor tensiuni existente pe pieţele internaţionale, s-a acutizat şi
nevoia de intervenţie din necesitatea de a combate efectele negative ale acestor creşteri.
Subiectul a generat, la nivelul Uniunii Europene, ample dezbateri în cele mai înalte
foruri legislative şi decizionale, respectiv Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene, în
special în contextul în care Comisia Europeană a trebuit să îşi ajusteze prognozele
macroeconomice pentru zona euro. Previziunile iniţiale (noiembrie 2007) se bazau pe ipoteza
că barilul de ţiţei Brent va avea un preţ mediu de 70,60 dolari în 2007, urmat de un preţ de
78,80 dolari în 2008 şi 76 de dolari în 2009, precum şi pe o rată medie de schimb euro-dolar de
1,36 dolari pentru un euro în 2007 şi de 1,42 dolari pentru un euro în 2008 şi 2009. Pe baza
acestor ipoteze, Comisia a anunţat că prognozează pentru zona euro o creştere economică de
2,6 procente în 2007, urmată de o creştere de 2,2 procente în 2008 si 2,1 procente în 2009.
Cu toate acestea, având în vedere aprecierea puternică a euro în raport cu dolarul
american şi evoluţia ascendentă a preţurilor petrolului, Comisarul european pentru Afaceri
economice şi monetare, Joaquin Almunia, declara la începutul lunii decembrie 2007: "Dacă am
fi inclus în previziunile noastre informaţiile de care dispunem în prezent referitoare la preţul
petrolului, încetinirea economiei americane, situaţia pieţelor financiare sau evoluţiile
cursului de schimb, previziunile noaste de creştere ar fi fost mai mici"22.
Preocuparea pentru atenuarea dacă nu chiar combaterea efectelor acestui fenomen s-a
manifestat şi la nivelul statelor membre, care, de asemenea, şi-au exprimat preocuparea
pentru evoluţia înregistrată de preţul petrolului şi impactul acestuia asupra economiilor
naţionale şi asupra pieţei interne a Uniunii Europene.
Astfel, prin Concluziile Consiliului European din 19-20 iunie 2008, statele membre au
recunoscut necesitatea unei intervenţii în vederea atenuării impactului asupra persoanelor cu

21
European Council ,,19-20 June 2008 – “EU Council Secretariat Fact sheet N° 1 on Food prices”
22
http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12199/Cresterea-pretului-petrolului-
ingrijoreaza-Uniunea-Europeana.html
venituri reduse. În context, adoptarea recent lansatului pachet energie-schimbări climatice a
apărut ca o soluţie de a eficientiza consumul de energie şi produse petroliere, prin
implementarea conceptelor de eficienţă energetică şi diversificarea surselor de energie, cu
accent pe resursele regenerabile. În acest context, Consiliul European a făcut apel către
Comisia Europeană, statele membre şi Banca Europeană de Investiţii să sprijine, cât mai mult
posibil, investiţiile populaţiei şi industriilor în aplicarea acestor concepte şi utilizarea
produselor petroliere concomitent cu aplicarea normelor de protecţie a mediului.
Subiectul a fost reluat ulterior în cadrul Consiliului Uniunii Europene în scopul găsirii
instrumentelor şi măsurilor concrete de realizare a recomandărilor formulate anterior de
Consiliul European. Astfel, problematica a figurat şi pe agenda Consiliului Afaceri Economice şi
Financiare (ECOFIN) din data de 8 iulie 2008, concluziile adoptate cu această ocazie trasând
responsabilităţi clare pentru rolul Consiliului în tratarea acestor aspecte, vizând în principal
următoarele:
 funcţionarea pieţelor, în special a factorilor care generează creşterea preţurilor;
 modalităţile de îmbunătăţire a evoluţiei preţurilor la petrol;
 rolul instrumentelor financiare, în particular ale Comisiei Europene şi ale Băncii
Europene de Investiţii în promovarea eficienţei energetice şi utilizarea surselor
regenerabile de energie;
 utilizarea combustibililor “environmentally-friendly”;
 măsuri de atenuare a impactului creşterii preţului la petrol.

Concluzii
După cum am putut vedea, problema creşterii preţurilor la produsele petroliere, deşi
nu este un fenomen nou, capătă, în contextul actual, noi valenţe, făcând necesară întervenţia
tuturor statelor, individual şi concertat, pentru a contracara efectele negative asupra
economiilor naţionale şi economiei mondiale în ansamblul său.
La nivel comunitar este de aşteptat ca aspectele legate de această problematică să fie
abordate şi în cadrul următoarei reuniuni a Consiliului European, din perioada 14-15
octombrie a.c. Să sperăm că Uniunea Europeană va putea identifica pârghiile necesare pentru
a răspunde cât mai rapid fenomenului de creştere a preţurilor la aceste produse, cu efecte
demonstrate directe şi indirecte asupra preţurilor tuturor produselor, în special a celor
alimentare
În acelaşi timp însă, în special în contextul actualei crize economice şi financiare
mondiale, fiecare stat trebuie să încerce să găsească instrumentele proprii prin care să
asigure stabilitatea economiilor naţionale, mai ales dacă ne gândim că ultimul trimestru al
fiecărui an se caracterizează prin o sporire accentuată a consumului de energie, ce în termeni
economici, ar putea antrena creşteri suplimentare de preţuri.

Bibliografie:
 OECD Economic Outlook,Nr.76 „Oil price developments:drivers,economic consequences and
policy responses”
 World Oil Outlook 2008, OPEC
 www.euractiv.ro

Cătălina CONSTANTIN
Consilier pentru afaceri europene
Departamentul pentru Afaceri Europene
Guvernul României
Schimbarea condiţiilor de mediu –
limite fizice şi oportunităţi economice
Schimbarea condiţiilor de mediu din
ultimii 50 de ani este determinată, în principal,
de creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră
(GES) provenite din activitatea umană.
Combaterea schimbărilor climatice a devenit un
subiect prioritar pe agenda politică europeană şi
internaţională, odată cu multiplicarea
fenomenelor naturale extreme: furtuni şi
uragane puternice, perioade lungi de secetă,
inundarea zonelor urbane joase, topirea
gheţarilor, creşterea a nivelului mării, dispariţia
unor specii marine, extinderea zonelor
deşertificate.
Sursa: www.globalwarmingart.com
Raportul de evaluare al Grupului de
Experţi Interguvernamentali pentru Evoluţia
Climei (International Panel on Climate Change)
estimează că, în lipsa unor măsuri globale,
până la sfârşitul actualului secol temperatura
medie a planetei va creşte cu 2 până la 6 grade
Celsius. Potrivit raportului, omenirea dispune de
resursele financiare şi tehnologiile necesare
pentru combaterea efectelor încălzirii globale,
însă trebuie acţionat urgent, deoarece următorii
20 de ani sunt decisivi pentru a evita apariţia
unor schimbări climatice ireversibile
Experţii IPCC au estimat un cost de
aproximativ 100 USD/ tona de bioxid de carbon,
necesar pentru reducerea emisiilor GES,
începând cu anul 2030. Pentru a limita creşterea
temperaturii medii la 2 grade Celsius
(considerat a fi nivelul începând de la care
schimbările de mediu devin periculoase pentru
existenţa umană), ar trebui ca acest proces să
înceapă din anul 2015.
Cu toate acestea, în prezent, nivelul
emisiilor de GES, în special cele de bioxid de
carbon, continuă să crească. Astfel, procesul de
dezvoltare de pe continentul asiatic şi cererea
de energie aferentă - sursă majoră de poluare -
determină apariţia a numeroase termocentrale,
majoritatea pe bază de cărbune. Reorientarea
spre consumul de cărbune constituie însă un
remediu pe termen scurt la criza mondială a
resurselor energetice, actualele tehnologii de
producere a energiei pe bază de cărbune fiind
extrem de costisitoare şi dăunătoare pentru
mediul înconjurător.
Pentru aproape toate sectoarele de
activitate generatoare de GES au fost
identificate şi pot fi aplicate diverse soluţii de
reducere a poluării, tehnici de captare şi
stocare a bioxidului de carbon, care pot limita
emisiile provenind din arderea combustibililor
fosili. Per ansamblu, promovarea tehnologiilor
inovatoare şi includerea măsurilor de protecţie
a mediului în proiectele de dezvoltare constituie
o importantă oportunitate economică. Astfel, în
cursul anului trecut, în UE s-au realizat investiţii
în valoare de 100 miliarde euro în producerea
de energie regenerabilă şi alte forme de energie
cu emisii reduse de bioxid de carbon.
Evoluţii în procesul de integrare a politicii
europene de mediu şi energie.
Combaterea efectelor încălzirii globale
constituie o parte componentă a politicii
europene de securitate, considerându-se că
schimbarea condiţiilor de mediu constituie una
din cele mai mari ameninţări contemporane, la
fel de gravă ca şi terorismul internaţional.
Mecanismul de susţinere a obiectivelor
Strategiei Lisabona cuprinde mai multe soluţii
alternative faţă de sistemul actual de
dezvoltare economică, axat pe consumul
excesiv de resurse energetice: dezvoltarea
serviciilor şi tehnologiilor nepoluante, realizarea
de economii de energie, consumul eficient de
resurse energetice şi dezvoltarea rapidă a
surselor regenerabile de energie. De asemenea,
însăşi liberalizarea pieţei energetice constituie o
modalitate de promovare a tehnologiilor
nepoluante. Astfel, procesul de selecţie a
furnizorului de energie ar trebui să aibă în
vedere şi considerente de protecţie a mediului
înconjurător, prin susţinerea acelor producători
care asigură şi o calitate ecologică a energiei.
Consiliul European din martie 2007 a fixat
3 obiective menite să corecteze, până în anul
2020, o parte din efectele negative asupra
mediului: reducerea cu cel puţin 20% a emisiilor
de gaze cu efect de seră, atingerea ponderii de
20% surse regenerabile în consum total de
energie şi îmbunătăţirea cu 20% a eficienţei
energetice. Cu privire la cel de al treilea
obiectiv, economia României se remarcă prin
faptul că este una din cele mai energointensive
state europene, cu un consum de 1, 16 tone
echivalent petrol utilizat pentru obţinerea a
1000 euro produs naţional brut.
Sprijinul comunitar destinat protecţiei
mediului are ca scop prevenirea şi remedierea
efectelor poluării şi se concretizează în
elaborarea şi aplicarea acquis-ului comunitar,
respectiv standarde comune de protecţie a
mediului, aplicarea unor instrumente specifice
pieţei (taxe, impozite, sistemul de cote de
emisii), precum politica europeană în domeniul
ajutorului de stat.
Astfel, Directiva ETS (Emissions Trading
Scheme Directive) stabileşte cadrul de
funcţionare a sistemului european de cote de
emisii, prin precizarea condiţiilor în care
întreprinderile industriale pot comercializa cote
de emisii de gaze cu efect de seră. În situaţia în
care unele întreprinderi nu se pot încadra în
nivelul alocat de fiecare stat membru, există
posibilitatea răscumpărării acestor cote de la
întreprinderile mai eficiente în domeniul
protecţiei mediului. Fondurile rezultate din
funcţionarea acestui sistem de cote contribuie
la atingerea obiectivelor europene, stabilite prin
Protocolul de la Kyoto, de luptă împotriva
schimbărilor climatice.
Sistemul de impozitare a activităţii de
producere a energiei este reglementat de
Directiva ETD (Energy Taxation Directive), care
fixează un nivel minim al taxelor aplicate
domeniului. Pentru cazurile în care se
urmăreşte utilizarea mai eficientă a energiei
precum şi reducerea emisiilor poluante, statele
membre pot stabili taxe mai ridicate decât
standardele europene. Comisia Europeană
intenţionează o revizuire a acestei directive, în
sensul conexării obiectivelor fiscale şi a celor de
protecţie a mediului.
Cea mai recentă poziţie a Comisiei
Europene o constituie elaborarea propunerilor
legislative conţinute în pachetul „Energie –
Schimbări climatice”.
Preşedinţia franceză a UE intenţionează
să obţină acordul statelor membre cu privire la
conţinutul acestor propuneri, în special cele
referitoare la revizuirea sistemului european de
cote de emisii, creşterea ponderii energiei
regenerabile şi sustenabilitatea producţiei de
biocarburanţi. Costul implementării acestor
măsuri a fost evaluat la 3 euro săptămânal/
persoană, în timp ce inacţiunea în acest
domeniu ar putea genera costuri şi de 10 ori
mai mari. Per ansamblu, aceste măsuri sunt
menite să asigure tranziţia spre un sistem
economic cu un nivel adecvat de GES.
Acordul statelor membre cu privire la
aceste propuneri depinde însă de echilibrul
delicat dintre raţiunile economice şi motivaţiile
ecologice, specifice fiecărui sector de
activitate. Faptul că economia europeană este
marcată de creşterea semnificativă a preţului
resurselor energetice, precum şi de plusul de
competitivitate a unor produse extra
comunitare, tocmai datorită legislaţiei de
mediu mai permisive, justifică, într-o anumită
măsură, evoluţiile lente ale acestui proces.
Obţinerea acordului statelor membre cu
privire la conţinutul acestor propuneri ar putea
însemna o confirmare a rolului şi credibilităţii
Uniunii Europene în viitoarele negocieri
internaţionale în domeniul încălzirii globale,
mărind şansele pentru încheierea unui acord
mondial privind schimbările climatice pentru
perioada de după 2012, respectiv limitarea
creşterii temperaturii medii mondiale la maxim
2 grade C, în raport cu nivelul înregistrat în
epoca preindustrială.
O parte componentă a pachetului
„Energie-Scimbări climatice” o constituie Ghidul
privind ajutorul de stat destinat protecţiei
mediului, aplicabil începând cu luna aprilie
2008. Ca şi în cazul celorlalte documente
specifice ajutorului de stat, Comisia Europeană
a avut în vedere găsirea unui echilibru între
efectul stimulativ şi proporţionalitatea sumelor
alocate.
Sursa: www.undispatch.com
Astfel, se consideră că dacă o anumită
investiţie s-ar fi realizat şi fără un sprijin din
partea statului, fie din raţiuni economice, fie
pentru că este impusă de legislaţia europeană,
nu este demonstrat efectul stimulativ şi prin
urmare nu este oportună alocarea ajutorului de
stat. De asemenea, ajutorul de stat trebuie
limitat la un nivel minim, fiind considerate
eligibile doar investiţiile necesare pentru
atingerea unui nivel superior de protecţie a
mediului.
În ceea ce priveşte ajutorul de stat
operaţional, acesta vizează doar costurile nete
de producţie (pentru obţinerea de economii la
energie), sau, respectiv, diferenţa dintre
costurile de producţie şi preţul pe piaţă al
respectivului tip de energie (regenerabilă sau în
cogenerare).
Inovaţiile de fond aduse de acest ghid
constau în includerea unor noi categorii de
ajutoare pe lista celor compatibile cu legislaţia
comunitară: achiziţionarea sau adaptarea
mijloacelor de transport la standarde superioare
celor comunitare, măsuri de încadrare înainte
de termen la standardele impuse de legislaţia
comunitară, studii pentru realizarea de investiţii
care să permită depăşirea standardelor de
mediu comunitare, obţinerea de economii de
energie şi producerea de energie din surse
regenerabile. Ajutorul pentru investiţii/de
operare pentru producţia de biocombustibil este
considerat adecvat doar în situaţiile în care
producţia respectivă este sustenabilă (nu are
efecte negative asupra calităţii mediului
înconjurător). Complementar, ghidul stabileşte
un set de reguli specifice, pentru situaţiile în
care se pot acorda reduceri sau scutiri de taxe
pentru mediu.
În ceea ce priveşte măsurile de sprijin
fără impact semnificativ asupra mediului
concurenţial, acestea se acordă în baza
Regulamentului general de exceptare pe
categorii de ajutoare de stat. În această
situaţie este necesară îndeplinirea condiţiilor
stabilite prin regulament şi nu mai este
obligatorie autorizarea prealabilă a Comisiei
Europene. Beneficiarii acestor facilităţii sunt
întreprinderile mici şi mijlocii, care pot obţine
aceste ajutoare pe baza unei solicitări adresate
autorităţilor competente din statele membre
(înainte de demararea proiectului).
În cazul întreprinderilor mari va trebui
demonstrat efectul de multiplicare a activităţii,
obţinut în urma acordării ajutorului de stat.
Ajutorul de stat este destinat strict pentru
acoperirea costului investiţiilor destinate
protecţiei mediului înconjurător, în limita sumei
de 7,5 milioane euro/ beneficiar/ proiect.
Regulamentul precizează, de asemenea,
condiţiile în care pot fi sprijinite activităţile
care vizează depăşirea nivelului general de
protecţie a mediului şi pentru adaptarea
anticipată la viitoarele standarde comunitare de
mediu.
Politica în domeniul ajutorului de stat
pentru protecţia mediului reprezintă un mijloc
de intervenţie utilizat cu precădere în situaţiile
în care doar aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte” nu determină obţinerea unor rezultate
adecvate. Acordarea ajutorului de stat este
condiţionată însă de respectarea acestui
principiu, considerat esenţial pentru redresarea
pieţei. Sectorul energetic, generator intensiv de
poluare, este reprezentativ pentru situaţia în
care acţiunea cererii şi ofertei nu asigură
echilibrul natural al pieţei, costul global al
deteriorării condiţiilor de mediu fiind suportat
de întreaga populaţie.
Carmen PĂTRUŢ
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Economiei şi Finanţelor
Beneficele efecte ale încălzirii globale
asupra Groenlandei
Înapoi la istorie
Primii oameni au ajuns în Groenlanda
din America traversând strâmtoarea Davis
acum mai bine de 4000 de ani. Din acest
motiv limba vorbită de marea majoritatea a
populaţiei insulei este asemănatoare cu
limba vorbită de inuiţii care trăiesc în
Canada, Statele Unite (Alaska) şi Rusia. De
altfel şi termenul cu care este desemnată
populaţia băştinaşă este schimbător, când se
foloseşte numele de inuţi, când cel de
groenlandezi sau, mai simplu, de eschimoşi.
Primii europeni care au descoperit
Groenlanda au fost călătorii vikingi
norvegieni care au şi înfiinţat primele colonii
în anul 985. Numele celei mai mari insule din
lume este legat de viaţa legendarului Erik cel
Rosu (950-1003).
Fiind obligată să plece din Norvegia,
familia lui Erik a ales să se exileze în Islanda,
urmând fluxul migrator clasic al vikingilor
norvegieni. După o scurtă perioadă, Erik,
comiţând câteva crime a primit pedeapasa de
a se exila din insulă timp de trei ani de zile.
Împreună cu clanul său, Erik s-a îmbarcat pe
corbiile familiale (drakkar) şi a navigat înspre
nord explorând o imensă insulă care, e drept,
fusese reperată şi de alţi navigatori
norvegieni care însă nu i-au dat o mare
importanţă.
Erik cel Roşu a fost în acest sens primul
european care a înfiinţat o aşezare stabilă în
noul teritoriu. Revenind în Islanda după trei
ani de zile cu informaţii preţioase despre
locurile unde se putea concepe modul de
viaţă european (şi mai ales unde se puteau
cultiva cereale) Erik, un bun strateg şi
propagandist, a lansat poveşti ademenitoare
despre un loc numit Groenlanda ( Ţara verde)
pentru a atrage câţi mai mulţi colonişti.
În anul 985 Erik a revenit în Groenlanda
împreuna cu mai mulţi fermieri vikingi din
Islanda care, nemulţumiţi de fertilitatea
redusă a pământurilor pe care le lucrau în
Islanda au sperat că vor da lovitura în noile
teritorii. Din Groenlanda a plecat fiul lui Erik,
Leif Ericson în expediţia care a condus la
descoperirea Americii de către europeni. La
apogeul său colonia norvegiană din
Groenlanda a numărat maximum 4000 de
oameni şi a rezistat cinci secole, până la
sfârşitul secolului al XV-lea când aceasta a
cunoscut un declin marcant motivat de
specialişti atât prin abandonarea coloniştilor
de către regatul Danezo-Norvegian dar şi
printr-o schimbare climaterică ce a făcut
dificilă cultivarea plantelor, comunicaţiile
cu Europa dar a determinat şi deplasarea
inuiţilor care locuiau în nordul Groenlandei
către sud, ducând la ciocniri frecvente între
cele două comunităţi.
Abia în 1721 europenii au revenit în
Groenlanda stabilind alte aşezări
permanente, constituind baze de
aprovizionare pentru balenierele care
pescuiau în zonă. Insula a rămas de atunci
sub suzeranitatea regatului Danemarcei care
i-a acordat o foarte mică atenţie până în
secolul al XX-lea.
În timpul celui de al doilea război
mondial când Danemarca a fost ocupată de
Germania liderii locali din Groenlanda au
preferat să fie protejaţi de către Statele
Unite care a infiintat astfel primele baze
militare într-o zonă strategică deosebit de
importantă.
În 1946 Statele Unite a oferit 100
milioane de dolari Danemarcei în schimbul
Groenlandei dar guvernul danez a refuzat
oferta care aducea mai degrabă a
începutului secolului al XIX-lea când
americanii au cumpărat Florida si Louisiana.
Cum Danemarca a aderat încă de la
început la N.A.T.O. (1949) Groenlanda a
continuat să găzduiască baze militare
americane, doar una dintre ele fiind
operaţională in acest moment (Thule) dar a
cărei importanţă este foarte mare în
contextul mult mediatizatului scut
antirachetă.
Dezvoltare
În anul 1953 Groenlanda a devenit un
comitat danez de sine stătător însă opozitia
faţă de administraţia daneză a condus la
reforma din 1979 care a introdus o
autonomie extinsă. În conformitate cu
aceste prevederi legale Groenlanda deţine
puteri extinse în administrarea afacerilor
interne dar rămâne în cadrul Regatului
Danez. Era înfiinţat un parlamanet local
(Landsting) dar groenlandezii îşi păstrau
dreptul de a trimite doi reprezentanţi în
cadrul Folketing (Parlamentul Danez).
Cum danezii au în sânge darul
moderaţiei (spre deosebire de verişorii lor
germani) au introdus în Groenlanda sistemul
lor social atât de drag, sistemul bunăstării,
care asigură avantaje substanţiale pentru
toţi locuitorii, indiferent de vârstă sau
ocupaţie şi au construit creşe, sptiale,
cămine pentru bătrâni, şcoli, centre sociale,
de reconversie profesională etc. Pe banii
contribuabilului danez căci aproape
jumătate din bugetul Groenlandei provine
din alocarea financiară anuală a guvernului
de la Copenhaga (aproximativ 680 milioane
de dolari).
Danemarca a aderat la Comunitatea
Europeană în 1972 împreună cu Groenlanda
însă aceasta a decis să părăsească
structurile comunitare în urma unui
referendum local organizat în 1985 pentru a
nu permite flotelor de pescuit ale ţărilor din
spaţiul comunitar să pătrundă în apele
groenlandeze. Groenlandezii ar fi avut prea
puţin de câştigat de pe urma P.A.C.
Efectele încălzirii climaterice
Dacă unele ţări din lume încep să fie
cât se poate de îngrijorate de efectele
imediate ale încălzirii climaterice (şi anume
creşterea nivelului oceanului planetar care
chiar şi cu un metru ar inunda zone întinse
din state precum Bangladesh sau chiar ar
ameninţa cu dispriţia unele state insulare
din Pacificul de Sud precum Kiribati) pentru
Groenlanda încălzirea climaterică pare a
aduce mai degrabă efecte pozitive.
Pescarii groenlandezi sunt bucuroşi
de întoarcerea codului în apele lor. De
asemenea recolte care erau inimaginabile
acum câţiva ani vor putea fi cultivate fără
probleme.
Insă marea miză a încălzirii
climaterice şi a topirii calotei glaciare o
constituie, fără îndoială, accesul la
resursele minerale ale imensei insule, marea
majoritate a lor nefiind nici măcar
inventariate datorită faptului că 80% din
suprafaţa Groenlandei este încă acoperită
cu ghiaţă. Dar noile perspective deja au
stârnit interesul marilor companii
petroliere din lume care nu au aşteptat
estimarile U.S. Geological Survey care
aproximează că doar litoralul nord-estic al
insulei ar conţine 32 miliarde de baril de
petrol pentru a îşi exprima interesul faţă de
noile oportunităţi.
Nu se cunosc resursele pe care l-ar
ascunde apele care separa Groenlanda de
Canada dar se bănuieşte că şi în această
zonă s-ar găsi petrol şi gaze berechet.
Groenlanda pe drumul independenţei
În faţa acestor noi perspective mai
mult decât ademenitoare, politicienii
groenlandezi îşi permit să-şi clameze
naţionalismul şi dragostea de insulă,
dispreţuind vechea metropolă. Aleqa
Hammond, ministrul Finanţelor şi al
Afacerilor Externe declara că „întotdeauna
ne-am dorit independenţa. Motivul pentru
care nu am realizat-o a fost doar cel
economic.”
Menţinerea actualului statu-quo al
insulei ar însemna şi ca viitoarele venituri
din extragerea minereurilor şi
hidrocarburilor vor trebui împărţite cu
Copenhaga ceea ce nu stârneşte
entuziasmul politicienilor groenlandezi
care, în mod normal în marea politică nu au
remuşcări cu privire la miliardele de euro
pe care guvernul danez le-a cheltuit de-a
lungul decadelor şi nu intenţionează să-şi
achite datoriile. Însa aceiaşi politicieni
trebuie să fie prudenţi pentru că orice
declarare a independenţei ar conduce
imediat la sistarea ajutorului financiar
danez ceea ce ar putea creea serioase
probleme dacă nu vor exista reurse sigure
care să înlocuiască subsidiile daneze macar
la nivelul acestora. De aceea această
prudenţă.
Atitudinea spectrului politic danez
este favorabilă proclamării independenţei
insulei dacă populaţia o doreşte însă
aceasta implică automat sistarea acordarii
de bani guvernului autonom groenlandez
care va trebui să se descurce singur. Şi aşa
sunt destule voci la Copenhaga ce deplâng
felul cum sunt cheltuiţi banii danezi de
către autorităţile autonome groenlandeze
care ar avea probleme serioase în a
combate dependenţa de droguri a unui
număr din ce în ce mai mare de
adolescenţi, abandonul parental şi
emigrarea tinerilor bine pregatiţi către alte
orizonturi.
La 25 noiembrie va avea loc un alt
referendum în care electoratul groenlandez
va putea opta pentru o autonomie şi mai
extinsă decât cea acordată în anul 1979, un
ultim pas înaintea obţinerii independenţei
totale. În conformitate cu noul acord,
autorităţile groendlandeze vor primi primii
bani (16 milioane dolari) în urma
exploatării reurselor minerale.
Acelaşi ministru groenlandez declara
că „atunci când vom atinge nivelul de
încasare financiară similar cu subvenţiile
daneze nimic nu ne va mai lega.” Chiar
nimic? Pot fi şterse cu buretele câteva
secole de coexistenţă între danezi şi
groenlandezi ?! Uită ministrul că marea
majoritate a populaţiei insulei este
bilingvă?!
O realitate inedită îşi va face loc pe
scena politică internaţională: primul stat
inuit independent care probabil că va
apărea, mai devreme sau mai târziu. Şi
poate că groenlandezii, într-un suprem gest
de generozitate, profitând şi de imensele
venituri din petrol, vor primi şi caza micile
popoare din Pacificul de Sud sau pe cele
care vor avea curajul să înfrunte frigul
artic...Minoritatea kiribateză suntem siguri
că nu va pune probleme majorităţii
eschimose....
Codruţ CONSTANTINESCU
Consilier pentru afaceri europene
Instituţia Prefectului Județului Prahova
Politica de mediu – de la negociere la
practică
In contextul globalizării, al
preocupării tot mai acute pentru a asigura
creşterea economică şi convergenţa
statelor mai puţin dezvoltate cu cele
aflate deja la un stadiu avansat al
dezvoltării economice şi sociale,
preocuparea pentru mediul înconjurător
părea, până nu demult, plasată în plan
secundar. Poate aceasta se întâmpla şi
pentru că efectele nocive ale acţiunii
fiecăruia dintre noi nu sunt vizibile
imediat.
Cu toate acestea, în prezent, la
nivel mondial şi implicit european se
poartă dezbateri aprinse cu privire la
necesitatea de a proteja mediul
înconjurător şi de asigurare a utilizării
eficiente a resurselor.
În calitate de stat membru al
Uniunii Europene (UE), România participă
intens şi activ la aceste discuţii, drepturile
dar şi obligaţiile sale fiind egale cu ale
celorlalte state membre.
Dar care este rolul politicii de
mediu în România? Sau mai bine zis, de la
ce nivel a pornit România în drumul său
spre UE, faţă de restul statelor europene?
Am încercat să aflăm răspunsul la
aceste întrebări de la persoana care a
gestionat dosarul de mediu în perioada de
negociere a aderării României la UE,
Mihaela Dranga.
Scurtă introducere
Mihaela Dranga este, în prezent,
diplomat în cadrul Reprezentanţei
Permanente a României la UE, asigurând
reprezentarea României în cadrul
grupurilor de lucru de la nivelul Consiliului
Uniunii Europene în domeniile cultură,
audiovizual, tineret, sport, turism, politica
în domeniul consumatorilor.
Şi-a început cariera în administraţia
publică românească în anul 2001, în cadrul
Ministerului Integrării Europene, în cadrul
Direcţiei Negociere Piaţă Internă. Unul din
domeniile principale de responsabilitate a
fost deosebit de complex şi dificil, şi
anume cel al politicii în domeniul
protecţiei mediului, sau capitolul 22 cum
era cunoscut la acel moment.
Dacă reflectăm asupra contextului
anului 2001 pentru România, preocupări
precum protecţia mediului sau combaterea
poluării reprezentau deziderate destul de
îndepărtate. Probleme stringente precum
tranziţia la economia de piaţă sau
privatizările captau atenţia de prim plan.
Iată însă că acum, problemele de
mediu ocupă primele locuri în dezbaterile
atât de la nivel comunitar cât şi de la nivel
naţional iar măsura în care România poate
participa activ la aceste dezbateri precum
şi măsura în care ţara noastră poate face
faţă acestor noi provocări şi cerinţe
existente la nivel comunitar depind foarte
mult de nivelul de dezvoltare al acestor
politici la nivel naţional.
Iată de ce, pentru a putea vedea
măsura în care România este pregătită să
facă faţă angajamentelor cerute la acest
moment în domeniul protecţiei mediului şi
combaterii efectelor nocive ale poluării,
am considerat necesar să pornim de la
etapa negocierilor purtate de România în
cadrul procesului de pregătire a aderării la
UE, a angajamentelor asumate de România
şi a capacităţii acesteia de a le duce la
îndeplinire.
Consilier European: Doresc să încep prin
a vă mulţumi pentru că aţi acceptat
invitaţia Consilierului European de a ne
oferi detalii cu privire la o etapă, zic
eu, deosebit de importantă pentru
România, şi anume cea a negocierilor de
aderare. Ce a însemnat, de fapt,
perioada negocierilor pentru România,
în particular în domeniul politicii de
mediu?
Mihaela Dranga: Mă tem că negocierile la
capitolul de mediu au fost considerate de
multă lume un eşec imediat după
încheierea lor şi cred că încă mai sunt
percepute ca atare. Din propria
experienţă, însă, pot spune că am făcut
maximul posibil în condiţiile date. Am
obţinut rezultate bune şi foarte bune, mai
ales dacă se analizează cu atenţie datele
problemei: politica de mediu practic
inexistentă în România la acel moment şi
consecinţele inexistenţei ei, măsurabile în
concentraţii de poluanţi în aer, apă şi sol.
Negocierea dosarului de mediu a însemnat
o radiografie a situaţiei existente la acea
dată şi găsirea unor căi de aliniere la
standardele UE în domeniu, cu păstrarea
unui echilibru între situaţia existentă,
posibilităţile financiare şi consecinţele
sociale ale adoptării acestora.
Perioada negocierilor a adus o
deschidere pentru România, atât din punct
de vedere tehnic (alinierea la legislaţia
comunitară), cât şi al relaţiilor şi
înţelegerii modului de funcţionare a UE. A
fost un drum lung şi anevoios pentru toată
lumea, atât pentru noi, cei din echipa de
negociere, cât si pentru colegii noştri din
diferitele ministere care asigurau
substanţa necesară discuţiilor cu serviciile
tehnice ale Comisiei Europene. Fiecare
material în parte, fiecare document care
era transmis către Consiliul UE cu girul
Guvernului era discutat şi prelucrat în
colaborare cu serviciile tehnice ale CE,
partener de discuţie şi aliat. Fiecare
dintre noi a învăţat, a înţeles, practic, din
mers, desfăşurarea procesului şi procedura
în sine. Totul a fost făcut cu dăruire şi
chiar cu ambiţie, aş putea spune, cu
ambiţia de a dovedi că putem.
C.E.: Care sunt principalele
angajamente asumate de România în
procesul de negociere? Cât de dificil de
realizat s-au dovedit ele în perioada
ulterioară (inclusiv post-aderare)
M.D.: Având în vedere practic existenţa
precară a legislaţiei de mediu în România
până la începerea negocierilor, este greu
de catalogat care dintre angajamentele
asumate de România sunt principale şi
care secundare, sau care este gradul de
dificultate în respectarea lor. Fiecare
dintre ele a reprezentat şi/sau reprezintă
o provocare: e greu de zis dacă alinierea la
standardele de calitate în domeniul apelor
e mai importantă decât conservarea florei
şi faunei, sau dacă reducerea emisiilor de
poluanţi proveniţi de la instalaţiile mari de
ardere se clasifică mai sus pe scara  Atingerea unui nivel de 50%
priorităţilor faţă de colectarea selectivă a recuperare şi 15% pentru reciclarea
deşeurilor. Toate sunt importante întrucât plasticului (considerând 2008 ca an
fiecare dintre ele are un impact asupra de referinţă),
calităţii vieţii oamenilor şi fiecare are  Atingerea unui nivel de 60%
nevoie de finanţare pentru punerea în recuperare globală şi 55% pentru
aplicare. reciclarea sticlei, conform directivei
C.E.: Care au fost, la acel moment, cele 94/62/EC
mai sensibile aspecte în ceea ce priveşte  3 ani perioadă de tranziţie, până la
negocierea acestui capitol de acquis? 31 decembrie 2011, pentru atingerea
unui nivel de 15% de reciclare a
M.D.: Negocierea întregului capitol a fost un
lemnului
proces sensibil, pentru că aducea atingere
- Directiva 2000/76/EC privind
intereselor economice şi avea repercusiuni
incinerarea deşeurilor
sociale. Deşi, la prima vedere, mediu
 între 1-2 ani perioadă de tranziţie
înseamnă aer şi apă curate, situaţia este
pentru mai multe zeci de instalaţii
mult mai complexă la o analiză atentă.
pentru incinerarea resturilor şi
Respectarea standardelor de mediu se
deşeurilor rezultate din activităţi
traduce în investiţii şi joc după reguli
medicale
economice bine stabilite (cele ale
- Directiva 2002/96/EC privind deşeurile
concurenţei). De aceea a fost încurajată
de echipamente electrice şi electronice
participarea operatorilor economici în
 2 ani perioadă de tranziţie, până la
procesul de negociere, participarea directă
31 decembrie 2008, pentru atingerea
a acestora la furnizarea justificărilor pentru
nivelului de colectare de 4 kg
durata perioadelor de tranziţie solicitate.
deşeuri electrice şi
Perioadele de tranziţie au fost stabilite
electronice/locuitor/an (art. 5.5)
împreună cu industria şi s-au bazat pe o
 2 ani perioadă de tranziţie, până la
auto-analiză a fiecăruia cu furnizarea
31 decembrie 2008, pentru atingerea
elementelor necesare susţinerii tranziţiei.
ţintelor de reciclare şi recuperare
C.E.: În aceste condiţii care au fost (art. 7.2)
perioadele de tranziţie în domeniul - Directiva 76/464/EEC privind poluarea
politicii de mediu solicitate de România? cauzată de anumite substanţe
M.D.: În procesul de negociere, periculoase deversate în mediul acvatic
România a acceptat acquis-ul comunitar al Comunităţii
privind Capitolul 22 - Protecţia mediului  perioadă de tranziţie de 3 ani (până la 31
inconjurator, în vigoare la data de 31 decembrie 2009), pentru aplicarea
decembrie 2000, angajându-se să asigure integrală a prevederilor directivei, pentru
implementarea acestuia până la data aderării, substanţele periculoase – hexaclorbenzen
obţinând în acelaşi timp o serie de perioade de (HCB), hexaclorbutadienă (HCBD), 1,2 -
tranziţieprintre care putem aminti: dichloretan, tricloretilenă, triclorbenzen,
- Directiva 94/63/EC privind controlul cadmiu şi mercur, Lindan pentru mai
emisiilor de compuşi organici volatili (COV) multe zeci de combinate
rezultaţi din depozitarea benzinei şi - Directiva 99/31/EC referitoare la
distribuţia sa de la terminale la staţiile depozitarea deşeurilor - 16.04.2017
service. - Regulamentul nr.259/93 privind
 între 1-3 ani perioadă de tranziţie, controlul transportului deşeurilor în,
până la 31 decembrie 2007, pentru dinspre şi înspre Comunitatea Europeana -
mai multe sute de instalaţii 01.01.2016
- Directiva 94/62/EC privind ambalajele - Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea
şi deşeurile de ambalaje, amendată de apelor uzate urbane - 01.01.2021
Directiva 2004/12/EC
- Directiva nr. 98/83/EC privind calitatea apei
destinate consumului uman  până la 31
Decembrie 2015 - 01.01.2016
- Directiva nr. 96/61/EC privind prevenirea si
controlul integrat al poluării (IPPC) -
01.01.2016
- Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind
limitarea emisiilor anumitor poluanţi în
atmosfera de la instalaţii mari de ardere
(LCP) (amendata de Directiva 2001/80/EC) -
01.01.2014.
Perioadele de tranziţie sunt consemnate,
pe larg, în Tratatul de Aderare a Bulgariei
şi României la Uniunea Europeană.
Sursa: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/41
/525/7726/2448932/1/01-acros-dn.jpg
C.E. În contextul angajamentelor
asumate la momentul negocierii pentru
aderare şi a aspectelor considerate
sensibile la acel moment, ce aduce nou
în prezent pachetul enegie - schimbări
climatice?
M.D.: Nu poate fi făcută o comparaţie
între cele două situaţii.Pachetul aflat
acum în dezbatere la nivel UE şi care
cuprinde un număr de patru propuneri
legislative care traduc în masuri concrete
angajamentul UE de lider mondial în lupta
împotriva schimbărilor climatice este
mult mai complex decât standardele pe
care România şi le-a asumat prin
semnarea Tratatului de Aderare. Aceste
noi propuneri legislative cuprind
prevederi referitoare la comercializarea
emisiilor de gaze cu efect de seră (ETS),
emisiile de gaze cu efect de seră
neacoperite de ETS, utilizarea surselor de
energie regenerabilă şi captarea şi
stocarea carbonului şi se referă numai la
binomul energie-schimbări climatice, pe
când capitolul de mediu a cuprins întregul
acquis de mediu existent la acea dată.
C.E. Este România pregătită pentru a
face faţă noilor provocări în dezbatere
la nivel comunitar?
M.D.: Eu sunt convinsă că da, dacă totul
este tratat cu seriozitate, cu voinţa şi
dorinţa de „a face treabă”. Faţă de
perioada 2001-2004, România are acum un
mare avantaj: este partener egal de
discuţii cu toate celelalte 26 state membre
UE, îşi poate expune şi îi este luată în
calcul părerea, poate influenţa mersul
lucrurilor, participă, practic, la fabricarea
viitorului Europei din toate punctele de
vedere.
C.E. Este România comparabilă, în
opinia dvs, cu statele membre mai vechi
din punct de vedere al capacităţii de a
se adapta noilor cerinţe în domeniul
protecţiei mediului şi combaterii
efectelor „nocive” asupra mediului?
M.D.: Categoric ne va fi mai dificil să
facem faţă acestor provocări, având în
vedere că schimbările în România trebuie
să aibă loc în toate domeniile. Este
nerecomandată comparaţia cu Statele
Membre mai vechi, fiindcă se pleacă de la
niveluri diferite. În cazul lor, se pleacă de
la o situaţie deja aşezată, concretă. În
cazul nostru, însă, modificările abia au
început. Dar aceasta poate constitui,
totodată, şi un avantaj, întrucât nu s-aa
creat încă rutina dată de obiceiuri,
aşteptări, dorinţe şi cerinţe. Adaptarea la
noile cerinţe vine oarecum firesc, se
suprapune procesului global de
transformare.
C.E. Vă mulţumim pentru aceste
informaţii şi pentru că aţi acceptat să
staţi de vorbă cu noi.
M.D.: Şi eu vă multumesc.
(a consemnat Cătălina CONSTANTIN)
 FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE
Percepţii asupra Instrumentelor
Structurale
Introducere
Prezentul studiu îşi propune o analiză a
percepţiilor principalilor beneficiari ai
instrumentelor structurale, aşa cum apar
prezentate şi definite în cercetările efectuate
până în prezent în acest domeniu. Analiza
percepţiilor, concluziilor şi recomandărilor,
identificate in aceste sondaje de opinie
efectuate până în prezent, îşi propune o
identificare a erorilor de percepţie sau
percepţiilor eronate.
Analiza percepţiilor poate constitui un
punct de plecare in găsirea unor soluţii sau
măsuri pentru remedierea eventualelor
deficienţe şi implicit îmbunătăţirea comunicării
şi informării atât a beneficiarilor, cât şi a
publicului larg.
Studiul percepţiilor asupra instrumentelor
structurale nu poate fi izolat de contextul mai
larg al efectelor integrării României în UE. Din
acest motiv, percepţiile asupra principalelor
fonduri de pre-aderare constituie un punct de
plecare în evaluarea impactului acestor
programe de mare importanţă pentru perioada
post aderare.
Publicul ţintă al studiului este format din
funcţionari şi factori de decizie ai instituţiilor
care gestionează fondurile europene, autorităţi
locale - primari, reprezentanţi ai
întreprinderilor mici şi mijlocii ca potenţiali
beneficiari ai fondurilor structurale.
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii
este unul dintre cele mai importante şi cel
care va fi în mod direct influenţat de
schimbările aduse de integrarea europeană.
Din punct de vedere cantitativ, densitatea
IMM a rămas mult sub media UE. Ca efect al
creşterii constante a comerţului între
România şi celelalte ţări membre UE
înregistrate ca urmare a înlăturării barierelor
tarifare şi netarifare, producătorii locali nu
vor mai fi protejaţi.
Din acest motiv creşterea
productivităţii şi adaptarea la normele UE
devin imperative.
Impactul integrării asupra IMM va
depinde atât de gradul de pregătire
anterioară pentru schimbările competitive
cât şi de profilul firmei.
O parte dintre problemele in gestionarea
acestor fonduri sunt atribuite principalilor
beneficiari, managementul fondurilor de pre-
aderare generând o pregătire a instituţiilor
administraţiei şi o adaptare la un mod de lucru
caracteristic UE, fiind necesară introducerea
unei anumite rigori prin necesitatea respectării
unor regulamente stricte, un mod de lucru
profesionist cu respectarea termenelor şi a
cerinţelor privind documentaţia.
Analiza situaţiei curente din prisma
beneficiarilor fondurilor post-aderare
O analiză a situaţiei curente identifică
o divergenţă totală între percepţiile
beneficiarilor fondurilor post-aderare şi
structurile responsabile de gestiunea
acestora. Beneficiarii identifică o lipsă
acută a informaţiilor de accesare a
instrumentelor structurale, în timp ce
administraţia centrală implicată în
managementul instrumentelor structurale
este de părere că a făcut tot ce se putea
face pentru o informare corectă a
beneficiarilor.
Din studiile efectuate până în prezent
rezultă o insuficientă înţelegere a
mecanismului de funcţionare a acestor
fonduri europene, care nu depinde de o
corecta informare.
În perioadele de pre-aderare şi post-
aderare au fost efectuate mai multe
cercetări sociologice, în scopul de a
determina gradul de cunoaştere, atitudinea
şi aşteptările românilor faţă de fondurile
nerambursabile alocate de UE ţării noastre.
Cercetările au evidenţiat că românii
asociază fondurile europene fenomenelor
de frauda şi corupţie. Impresiile generale
bazate în parte pe informaţiile din presă şi
pe experienţa personală conturează o
anumită rigiditate a instituţiilor
administraţiei publice în relaţia cu
cetăţeanul.
 Eurobarometrul nr. 66 arătă că românii
aşteaptă rezolvarea problemelor lor din
partea instituţiilor Uniunii Europene, mai
degrabă decât din partea autorităţilor
naţionale.
O serie de studii şi analize efectuate
până în prezent se referă la percepţiile
cetăţenilor români asupra Uniunii Europene,
în scopul de a determina dacă sunt cunoscute
efectele integrării în UE.
Aceste analize oferă o gamă vastă de
informaţii referitoare la percepţia
persoanelor fizice şi juridice asupra
instrumentelor structurale, Planului Naţional
de Dezvoltare, Programelor Operaţionale,
nivelului de pregătire a companiilor
româneşti, aşteptărilor privind cantitatea şi
calitatea informaţiilor despre instrumentelor
structurale, identificării celor mai adecvate
canale de comunicare şi a posibilelor blocaje
în comunicare.
Sondajul de opinie efectuat în august
2006 de către compania Gallup pentru
Ministerul Finanţelor pune în evidenţă lipsa
generală de cunoştinţe despre instrumentele
structurale. Studiul efectuat asupra
persoanelor din mediul urban,
reprezentanţilor administraţiei publice şi
locale, mediului de afaceri sau IMM-uri,
organizaţiilor neguvernamentale şi mediului
de cercetare / academic a relevat faptul că
deşi nivelul de informare al publicului larg în
domeniul instrumentelor structurale este
încă foarte scăzut percepţia asupra utilităţii
fondurilor europene este în general pozitivă.
Reprezentanţii diverselor tipuri de
instituţii consideră că aceste fonduri ajută
România să se integreze în Uniunea
Europeană şi rezolvă probleme importante
ale ţării. O pondere mai mică a
intervievaţilor consideră că România are
capacitatea de a folosi în totalitate fondurile
acordate de Uniunea Europeană (41% -
administraţie publică, 58% companii, 45% -
ONG-uri, 42% - învăţământ-cercetare.
Probleme identificate
Problemele asociate fondurilor oferite
de Uniunea Europeană sunt legate de modul
în care sunt distribuite şi / sau utilizate în
România.
Astfel, opiniile cele mai critice se
regăsesc în rândul companiilor private şi în
rândul instituţiilor de învăţământ sau
cercetare, acestea apreciind că fondurile
sunt în mică măsură distribuite sau folosite
corect.
Mai mult de jumătate dintre
reprezentanţii intervievaţi cred că fondurile
oferite de Uniunea Europeană pentru
România sunt folosite în scopurile în care au
fost acordate. Totuşi, 37% dintre
reprezentanţii firmelor şi 30% dintre cei ai
instituţiilor de învăţământ sau cercetare
cred în mică măsură că aceste fonduri sunt
cheltuite în scopurile pentru care sunt
acordate.
Problemele cu care s-au confruntat
instituţiile în accesarea fondurilor europene
sunt legate în primul rând de documentaţia
solicitată care este foarte stufoasă, dar şi
de nivelul prea mare al cofinanţării cerute.
În ceea ce priveşte instituţiile care nu au
depus nici o cerere de finanţare europeană,
principalele bariere sunt legate de
documentaţia şi birocraţia excesivă, lipsa
informaţiilor credibile şi suficiente despre
oportunităţile de finanţare, dar şi probleme
legate de eligibilitatea acestora pentru
anumite tipuri de proiecte.
Problemele asociate fondurilor oferite
de Uniunea Europeană sunt cele legate de
modul în care sunt distribuite şi / sau
utilizate în România. Astfel, opiniile cele
mai critice se regăsesc în rândul
companiilor private şi în rândul instituţiilor
de învăţământ sau cercetare, aceştia
apreciind că fondurile sunt în mică măsură
distribuite sau folosite corect.
În general, percepţia asupra utilităţii
fondurilor europene este una pozitivă.
Reprezentanţii diverselor tipuri de
instituţii consideră că aceste fonduri ajută
România să se integreze în Uniunea
Europeană şi rezolvă probleme importante
ale ţării. O pondere mai mică a
intervievaţilor consideră că România are
capacitatea de a folosi în totalitate
fondurile acordate de Uniunea Europeană
(41% - administraţie publică, 58%
companii, 45% - ONG-uri, 42% -
învăţământ-cercetare.
 Conform aceluiaşi studiu, priorităţile
de finanţare pentru România începând cu
anul 2007 sunt cel mai bine cunoscute de
către administraţia publică şi ONG-uri, spre
deosebire de mediul de afaceri şi cel de
cercetare/academic mai puţin familiarizate
cu aceste teme.
Mai mult de jumătate din populaţie
consideră că fondurile europene nu sunt
distribuite în mod transparent şi că există
fraude în gestionarea şi utilizarea acestor
fonduri, în special în administraţia publică.
În această privinţă, opiniile sunt
asemănătoare: 13% din reprezentanţii
administraţiei publice, 48% din cei ai
mediului de afaceri, 28% ONG-uri şi 30%
reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ-
cercetare cred că există fraudă în mare
măsură.
În ceea ce priveşte evoluţia
fenomenului de fraudă, majoritatea
intervievaţilor apreciază că astăzi există mai
puţină fraudă decât în trecut.
Cheltuirea fondurilor de către
beneficiari este de asemenea afectată de
fraudă după cum afirmă 13% dintre
reprezentanţii administraţiei publice, 29%
din cei ai ONG-urilor şi ai instituţiilor de
învăţământ-cercetare şi 46% ai mediului de
afaceri. De altfel, localizarea fraudei în
diversele sectoare de activitate este
percepută în mod diferit:
- în administraţia publică – aproximativ 15%
cred că există fraudă în administraţia
centrală, la nivelul IMM-urilor şi
organizaţiilor neguvernamentale;
- în mediul de afaceri – 47% localizează
frauda la nivelul administraţiei (centrală
şi locală), iar 23% la nivelul organizaţiilor
neguvernamentale;
- Organizaţiile neguvernamentale – 40%
cred că există fraudă la nivelul
administraţiei centrale, 35% în
administraţia locală şi 21% la nivelul IMM-
urilor;
- Instituţiile de învăţământ cercetare –
frauda există la nivelul administraţiei
locale (41%), administraţiei centrale
(37%) şi organizaţiilor neguvernamentale
(24%).
Cele mai cunoscute priorităţi la nivelul
tuturor instituţiilor sunt cele legate de
infrastructură, mai precis de reţeaua de
drumuri. De asemenea, protecţia mediului
este menţionată între primele priorităţi de
către toate cele 4 tipuri de instituţii. Trebuie
remarcat că domenii În concluzie, gradul de
informare asupra fondurile post-aderare este
scăzut, opinia predominantă fiind aceea că
accesarea finanţărilor oferite de UE este
dificilă atât din cauza birocraţiei şi a lipsei
posibilităţilor de cofinanţare, cât şi din cauza
suspiciunilor de corupţie care planează
asupra instituţiilor publice implicate.
S-a constatat că, din cauza birocraţiei
excesive şi a suspiciunii de corupţie, mai
multe organizaţii care încep să dezvolte
proiecte renunţă în final să mai trimită
aplicaţii pentru finanţări. La rândul lor
autorităţile consideră că au făcut tot ce este
posibil pentru a facilita accesul la informaţii
al beneficiarilor. Activităţile de informare
desfăşurate până în prezent nu justifică lipsa
de informaţii aşa cum este percepută de
beneficiari şi societatea civilă.
S-a constatat că nici grupurile de
potenţiali beneficiari nu fac diferenţa între
diferitele programe, între fondurile de pre şi
post-aderare,: instrumentele structurale fiind
adesea confundate cu „fondurile PHARE”. În
viziunea celor patru grupuri, accesarea
fondurilor presupune birocraţie, cofinanţare
şi depunerea de aplicaţii prin proiecte.
Modalităţile de informare utilizate cu
preponderenţă de beneficiari sunt internetul,
seminariile de informare, media. S-a
observat că un potenţial solicitant are nevoie
de un minim prealabil de informaţie pentru a
deveni interesat si mai ales pentru a putea
formula întrebări utile.
Priorităţile de finanţare pentru
România începând cu 2007 sunt cel mai bine
cunoscute la nivelul administraţiei publice
(88%), aceasta reprezentând de altfel fie
organisme intermediare fie beneficiarii ce
vor implementa proiecte.
Cele mai puţine informaţii despre
priorităţile de finanţare sunt la nivelul
companiilor private, doar 30% dintre
reprezentanţii acestora afirmând că le
cunosc.
Percepţii eronate
Conform studiilor efectuate până în
prezent, reprezentanţii instituţiilor
intervievate sunt familiarizaţi în măsuri
diferite cu conceptele specifice fondurilor
structurale şi de coeziune.
Astfel, 60% dintre reprezentanţii IMM-
urilor şi 22% dintre reprezentanţii mediului
academic nu au auzit despre fondurile
structurale şi de coeziune.
Instrumentul cel mai puţin cunoscut
este Cadrul Strategic Naţional de Referinţă:
29% dintre reprezentanţii administraţiei
publice nu au auzit sau nu cunosc nimic
despre acesta respectiv 93% dintre
reprezentanţii companiilor, 53% dintre
reprezentanţii ONG-urilor şi 61% dintre
intervievaţii din învăţământ – cercetare.
Organismele intermediare reprezintă un alt
aspect despre care intervievaţii nu au
suficiente informaţii, atât în sistemul public
cât şi în cel privat.
Deşi beneficiarii fondurilor structurale
nu pot fi decât persoane juridice,
intervievaţii au menţionat persoanele fizice
ca potenţiali beneficiari (23% dintre
reprezentanţii administraţiei publice, 28%
din reprezentanţii companiilor, 13%
companii şi 25% în învăţământ-cercetare)
căreia îi aparţine.
instituţie
Cele mai des menţionate ministere
responsabile cu distribuirea fondurilor
structurale sunt Ministerul Integrării
Europene şi Ministerul Finanţelor.
(aproximativ 60% dintre reprezentanţii
administraţiei publice şi ONG-urilor, 47%
respectiv 44% dintre reprezentanţii mediului
academic şi 11% dintre intervievaţii din
mediul de afaceri).
Agenţiile de Dezvoltare Regională
sunt, de asemenea, menţionate într-o mare
măsură de intervievaţi (administraţie
publică – 44%, mediul de afaceri – 14%, ONG-
uri – 59% şi mediul academic – 30%). Trebuie
remarcat faptul că autorităţile locale sunt
percepute de
o parte însemnată a intervievaţilor ca
distribuitori de fonduri şi nu ca beneficiari.
Estimându-şi nivelul actual de
cunoştinţe referitor la fondurile structurale,
cei care consideră că au un nivel destul de
ridicat de cunoştinţe sunt reprezentanţii
administraţiei publice (media este de 6,96 pe
o scală de la 1 la 10). Reprezentanţii ONG-
urilor şi cei ai mediului academic şi de
cercetare au medii apropiate (6,07 respectiv
5,85), dar se observă diferenţe în ceea ce
priveşte distribuţia nivelului de informare.
Astfel în cazul ONG-urilor 42%
estimează un scor de 7 sau 8 puncte, iar în
cazul mediului academic doar 28% se
autoevaluează la 7 sau 8 puncte.
Priorităţile definite prin Programele
Operaţionale sunt percepute în mod diferit
de instituţii. Ierarhizând priorităţile, se
constată că există teme comune, centrale
(modernizarea şi extinderea reţelelor de
drumuri şi protecţia mediului, dar şi teme
legate de domeniul de activitate specific
instituţiilor:
- administraţia publică – competitivitatea
produselor româneşti şi sistemul de
alimentare cu apă;
- companiile – sistemul de învăţământ,
competitivitatea produselor româneşti şi
dezvoltarea turismului;
- ONG-urile – sistemul de învăţământ,
crearea locurilor deInstituţiile
muncă şi cecreşterea
vor fi responsabile
eficienţei administraţiei publice locale;
- învăţământ–cercetare – cercetarea în
România, sistemul de învăţământ şi
competitivitatea produselor româneşti
Intenţia de a accesa fonduri europene
în următorii 2 ani caracterizează toate
tipurile de instituţii (peste 75%). La nivelul
sectorului de afaceri se constată un interes
mai scăzut faţă de fondurile europene, 16%
dintre reprezentanţii companiilor afirmând
că nu intenţionează să acceseze astfel de
fonduri.
Mai mult de jumătate din instituţii au
proiecte pe care doresc să le depună pentru
finanţare, în diverse domenii. La nivelul
administraţiei publice 79% dintre intervievaţi
afirmă că au astfel de proiecte şi de
asemenea 75% dintre ONG-uri şi 68% dintre
instituţiile de învăţământ – cercetare.
 Sectorul de afaceri este mai puţin
pregătit să acceseze astfel de fonduri (doar
42% au proiecte).
Domeniile de interes sunt specifice
fiecărui tip de instituţii:
- administraţia publică - infrastructura,
protecţia mediului şi modernizarea
administraţiei publice;
- companii – dezvoltarea producţiei,
agriculturii, silviculturii şi pisciculturii,
construcţii;
- ONG-urile – în general în domeniul social,
dezvoltarea resurselor umane,
educaţie/învăţământ;
- învăţământ - cercetare - în general în
cercetare – dezvoltare,
educaţie/învăţământ, sănătate.
Percepţii asupra Fondurilor Structurale şi
Fondului de Coeziune la nivelul companiilor
Sectorul IMM este unul dintre cele mai
importante în orice economie modernă şi cel
care va fi în modul cel mai direct influenţat
de schimbările aduse de integrarea
europeană.
Din punct de vedere cantitativ, în
România densitatea IMM a ajuns la 26
IMM/1000 locuitori în 2006, dar a rămas mult
sub media UE care este de peste 50 IMM/1000
loc1. Cum comerţul între România şi
celelalte ţări membre UE va înregistra
creşteri constante datorită înlăturării
barierelor tarifare şi netarifare, producătorii
locali nu vor mai fi protejaţi astfel încât
creşterea productivităţii şi adaptarea la
normele UE devine un imperativ. Impactul
integrării asupra IMM va depinde atât de
gradul de pregătire anterioară pentru
schimbările competitive cât şi de profilul
firmei. De exemplu, întreprinderile de
producţie şi servicii cu activităţi de export,
de mărime medie, vor fi nevoite să facă faţă
unei competiţii sporite în cadrul pieţei unice
având, în acelaşi timp, şi cele mai mai
oportunităţi de a putea profita de o piaţă
extinsă. Totuşi, pentru ca acestea să obţină
beneficii în astfel de condiţii, va fi necesar să
aibă capacitatea şi dorinţa de a inova,
precum şi posibilitatea de a atrage resursele
financiare pentru a investi în aceste procese.
Studiile efectuate până în prezent pun
în evidenţă următoarele aspecte:
- Deşi cetăţenii români cunosc mai multe
lucruri despre Uniunea Europeană decât
despre alte instituţii internaţionale,
instrumentele structurale, în schimb, sunt
percepute ca reprezentând un subiect
dificil, specializat, în mare parte
inaccesibil atât pentru comunitatea de
afaceri, cât şi pentru societatea civilă;
- Informaţiile referitoare la instrumentele
structurale sunt insuficiente, provocând
astfel confuzii, în special prin prisma
diferenţelor dintre acestea şi fondurile de
pre-aderare şi a instituţiilor care se ocupă
de management şi control.
- 72% din companiile româneşti susţin că
sunt “parţial informate” şi doar 20%
consideră ca sunt “complet informate” in
privinta instrumentelegislatiei UE;
- 59% din companiile româneşti consideră că
deţin informaţii despre fondurile
structurale;
- Sursele de informare referitoare la
fondurile structurale s-au dovedit a fi
mass media, internetul şi publicaţiile (aici
fiind incluse cele tipărite de Comisia
Europeană, de autoritatile nationale cat si
cele tiparite de alte entitati cum ar fi
Camerele de Comerţ).
Pentru evaluarea nevoilor de informare
în rândul populaţiei în general Ministerul
Finanţelor a comandat la sfârşitul anului 2005
şi în cursul anului 2006 două studii: o
cercetare sociologică calitativă (tip focus grup)
şi o cercetare cantitativă (sondaj de opinie)
Sondajele de opinie efectuate pun în evidenţă
lipsă de cunoştinţe despre instrumentele
structurale. Mai mult de jumătate din cei
intervievaţi consideră că fondurile europene nu
sunt distribuite în mod transparent şi că există
fraude în gestionarea şi utilizarea acestor
fonduri, în special în administraţia publică.
Aproape o treime (29,91%) dintre
utilizatorii portalului www.fonduri-
structurale.ro consideră „Birocraţia
excesivă (numărul mare de avize şi
documente solicitate pentru întocmirea
dosarului de finanţare)” ca fiind principala
problemă a gestionării fondurilor structurale
în România, arată sondajul de opinie derulat
în perioada martie – iunie 2008 de către
portalul de informare www.fonduri-
structurale.ro şi prezentat, în cadrul
Conferinţei Mediafax despre instrumentele
structurale organizată de agenţia Mediafax în
parteneriat cu Banca Naţională a României.
De exemplu, o firmă care doreşte
finanţare europeană pentru dezvoltarea
activităţii de producţie are nevoie de 48 de
documente (avize, declaraţii, planuri, cereri)
pentru a întocmi un dosar de finanţare
complet. Reabilitarea unui spital judeţean,
proiect ce poate fi iniţiat de către o
autoritate locală, presupune obţinerea a 50
de documente (avize, declaraţii, planuri,
cereri).
În opinia a 15,16% dintre respondenţi
principala dificultate în cheltuirea banilor
europeni este „Lipsa transparenţei în
evaluarea şi selecţia proiectelor”, iar
15,10% dintre utilizatorii site-ului consideră
„Lipsa capacităţii beneficiarilor de a
cofinanţa/finanţa proiectele” ca fiind cea
mai mare problemă a gestionării banilor
europeni în România. Ceilalţi respondenţi
au indicat ca problemă principală a
gestionării fondurilor structurale în
România:
- Expertiza scăzută a beneficiarilor în
scrierea proiectelor - 12,18%;
- Informare deficitară cu privire la
oportunităţile de finanţare din fonduri
structurale - 11,76%;
- Procedura greoaie privind achiziţiile
publice - 6,65%;
- Disfuncţionalităţi în implementare - 5,63%;
- Centralizarea gestionării fondurilor la
nivelul ministerelor - 3,61%.
La sondaj au răspuns 3324 utilizatori
ai www.fonduri-structurale.ro, cea mai
mare parte provenind din mediul de afaceri
(62,31%).
Respondenţii consideră ca principalele
efecte benefice asupra activităţii
societăţilor, accesul la surse alternative de
finanţare (fonduri post-aderare), creşterea
nivelului investiţiilor străine precum şi
intensificarea concurenţei.
Situaţia este ingrijoratoare, cand vine
vorba despre estimarea costurilor de
pregatire a implementarii directivelor
europene. In randul companiilor, 77% dintre
respondenti nu au realizat o estimare a
costurilor.
Percepţia funcţionarilor publici, la nivel
naţional
În această privinţă, în rândul
institutiilor, 58% dintre respondenţi au
precizat că au înaintat o cerere pentru a
obţine finanţare din partea UE, 56% dintre
aceştia declarând că, în urma cererii depuse,
au obţinut şi finanţarea.
Capacitatea României de a face faţă cu
succes cerinţelor integrării în UE precum şi
de a beneficia de oportunităţile acestei
integrări va depinde în mod crucial de
capacitatea administraţiei locale din
România de a administra la un nivel de
calitate adaptat cerinţelor europene.
Reforma administraţiei locale
presupune organizarea acestora în raport cu
cerinţele populaţiei, introducerea
standardelor de calitate în baza cărora să se
poată monitorizată şi evaluată activitatea
funcţionarilor publici.
De asemenea va fi necesară stabilirea
unor mecanisme de planificare strategică
pentru fiecare autoritate publică locală în
raport cu serviciile publice pe care le
furnizează. La nivelul fiecărei comunităţi,
administraţiile locale vor fi cel mai important
instrument prin care se vor putea accesa
finanţările europene.
De aceea promovarea de parteneriate,
asocieri şi cooperări zonale între autorităţile
administraţiei publice locale şi ceilalţi actori
sociali va măsura gradul de succes al
diferitelor comunităţi pe viitor. În acest sens
misiunea administraţiilor locale în cadrul
proceselor declanşate de integrarea în UE
este mai complexă decât cea a sectorului
IMM-urilor şi a producătorilor agricoli. Nu
numai că trebuie să se organizeze astfel încât
funcţionarea şi standardele de calitate să
corespundă cerinţelor UE, dar trebuie să fie
capabile să ofere şansa comunităţilor locale
de a beneficia de oportunităţile apărute în
cadrul acestui proces.
 Analiza efectelor integrării în UE după
un an are o serie de avantaje, dar şi o serie
de dezavantaje. Chiar dacă 1 ianuarie 2007
marchează o dată istorică din punct de
vedere simbolic, din punct de vedere tehnic,
nu marchează o diferenţă semnificativă.
Chestionarea unui grup de persoane din
domeniile cele mai afectate de integrarea în
UE, la un an de când România este formal
membră a Uniunii, are avantajul de a
surprinde care sunt efectele directe ale
statutului de membru al Uniunii, spre
deosebire de perioada în care România era
doar aspirant la acest statut.
Aproximativ 39% din totalul
respondenţilor consideră că finanţarea
europeană de până acum a avut un impact
semnificativ asupra domeniului lor de
activitate, cu o creştere la 47% în cazul
personalului din administraţia locală. Per
ansamblu, diferenţele dintre cele două
grupuri sunt normale, personalul din
administraţia locală fiind, prin natura muncii
lor, la curent cu schimbările legislative de
orice natură.
Numărul celor care declară că au un
grad de cunoaştere ridicat al aspectelor
legate de condiţiile de accesare, dificultatea,
capacitatea tehnică necesară pentru
accesarea de fonduri structurale diferă
semnificativ la cele trei grupuri. În timp ce
procentul pentru personalul din administraţia
locală ajunge la aproape 70%, acesta scade
sub 40% pentru celelalte două grupuri.
De asemenea, acelaşi patern se menţine
şi atunci când respondenţilor li s-a cerut să-şi
exprime opinia cu privire la măsura în care
finanţările europene sunt adaptate capacităţii
de cofinanţare a beneficiarilor şi răspund
nevoilor reale din domeniul lor de activitate în
mare şi foarte mare măsură. Dacă persoanele
din administraţia locală au o atitudine pozitivă
faţă de de aceste aspecte în proporţie de
aproape 80%, acest procent scade sub 50% în
cazul sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii.
Chestionaţi în legătură cu modalităţile
în care integrarea în Uniunea Europeană se
va manifesta în domeniu, funcţionarii publici
au menţionat, în general, posibilitatea
accesului la programe de instruire oferite în
cadrul diferitelor programe europene, ca și
posibilitatea de a petrece perioade
semnificative de timp în cadrul unor
programe de schimb la nivel european. Nu în
ultimul rând, existenţa unor viitoare creşteri
substanţiale ale nivelului de salarizare prin
“armonizarea politicilor salariale” este
menţionat ca un efect important al integrării
europene.
Unul dintre avantajele cele mai mari,
atât în perioada de aderare cât şi post-
aderare este legat de posibilitatea accesării
finanţărilor europene.
La nivelul României accesarea fondurilor
se leagă mai mult de capacitatea tehnică de a
îndeplini condiţiile tehnice şi financiare pe
aceste fonduri. În domeniul IMM-urilor, numărul
programelor de finanţare disponibile odată cu
integrarea în UE a crescut enorm, existând
posibilitatea de accesare a unei scheme largi de
fonduri în cadrul Fondurilor structurale (Fondul
European de Dezvoltare Regionala-FEDR, Fondul
Social European-FSE, Fondul de Coeziune - FC).
În general, administraţiile locale au
acces la cel mai mare număr de programe cu
finanţare europeană datorită domeniilor
multiple în care acestea au responsabilităţi.
La nivelul grupului de persoane intervievat,
personalul din administraţia locală este
singurul a cărui experienţă în participarea la
depunerea unor proiecte pentru fonduri
europene este foarte mare (67%), aspect care
relevă faptul că sectorul IMM-urilor este încă
relativ slab pregătite pentru a beneficia de
oportunităţile de finanţare europeană.
Percepţia funcţionarilor publici, la nivel
local
Continuând studiile anterioare în
încercarea de a contura o imagine obiectivă
asupra problematicii asociate cu fondurile
structurale în România, aşa cum este ea
reflectată astăzi la nivelul administraţiei
publice locale, Institutul pentru Politici
Publice (IPP) şi Asociaţia Oraşelor din
România (AOR) au realizat un sondaj, bazat
pe chestionare auto-administrate, cu
întrebări având variante multiple de răspuns
(închise şi deschise), transmise tuturor
consiliilor judeţene (41), precum şi unui
eşantion reprezentativ de primării de
municipii şi oraşe.
 Rata de răspuns la aceste chestionare Variantele de răspuns la
a fost de 64% în cazul consiliilor judeţene şi chestionarele IPP şi AOR nu au inclus
mai scăzută pentru primăriile de oraşe denumirea exactă a fondurilor structurale,
(16%). Din păcate, rezultatele prezentate ci domeniile mari de finanţare din aceste
nu sunt reprezentative pentru primăriile de fonduri, pentru a face mai uşor diferenţa
municipii cuprinse în eşantion, datorită între zonele specifice care necesită încă
faptului că acestea nu au returnat în activităţi de informare pentru
termenul stabilit chestionarele transmise administraţia publică locală.
de IPP şi AOR60. Cele mai importante probleme
Potrivit răspunsurilor primite, percepute ca atare de reprezentanţii
autorităţile publice locale din România administraţiei publice locale din România
declară în unanimitate că au în general, în ceea ce priveşte depunerea de proiecte
cunoştinţe despre existenţa fondurilor pentru fondurile structurale sunt:
structurale pentru ţările membre ale imposibilitatea de atragere a unor resurse
Uniunii Europene, însă, în ceea ce priveşte financiare suplimentare necesare co-
gradul de informare cu privire la condiţiile finanţării (72%), respectiv lipsa
de accesibilitate a acestor fonduri, acesta personalului specializat în scrierea de
variază de la mediu la scăzut. proiecte (51%).
Tipurile de fonduri structurale asupra Alte probleme identificate de
cărora reprezentanţii administraţiei publice respondenţi în materia fondurilor
locale sunt cei mai informaţi sunt: fondul structurale sunt reprezentate de fluctuaţia
pentru proiecte de infrastructură (64%) şi personalului, lipsa fondurilor necesare
cel pentru dezvoltare regională. studiilor de fezabilitate, insuficienţa
În ceea ce priveşte o serie de aspecte fondurilor de la bugetul local pentru a
care ţin de accesarea şi utilizarea acoperi costurile de co-finanţare, costurile
fondurilor structurale în general ridicate pentru pregătirea documentaţiei
autorităţile publice locale din România necesare proiectelor, lipsa de motivare
declară aproape în majoritate că ar dori să pentru specialiştii pregătiţi în redactarea
fie mai bine informaţi cu privire la: cererilor de finanţare.
- condiţiile de eligibilitate pentru Întrebaţi despre cauzele externe lor
proiectele aplicate la fondurile care pot afecta procesul de accesare a
structurale): 77% fondurilor structurale, reprezentanţii
- domeniile prioritare de finanţare: 77% autorităţilor publice locale au indicat ca
- modalităţile de asigurare a co-finanţării: principale obstacole: insuficienta
92% consultare dintre administraţia centrală şi
- procentul necesar de co-finanţare: 62% cea locală (56%), birocraţia excesivă (54%)
- formularistica necesară: 72% şi lipsa oportunităţilor de training/cursuri
- instituţiile de control: 54% despre fonduri structurale.
- instituţiile responsabile cu acordarea
fondurilor structurale: 59%
Alte aspecte asupra cărora Anca IONAŞ
reprezentanţii autorităţilor publice locale Consilier pentru afaceri europene
Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor
ar vrea să fie informaţi ţin de suma totală
Structurale (Ministerul Economiei şi Finanţelor)
aferentă fondurilor structurale pentru
România, procedurile de aplicare şi cele
de audit, aspecte legate de pre-finanţarea
proiectelor, precum şi detalii despre
parteneriatele eligibile pentru fondurile
structurale.
Cum să primim bani prin Fondul
European pentru Dezvoltare Rurală?
(-continuare din numărul anterior-)
După cum arătam în articolul din
numărul trei al revistei noastre, una dintre
provocările integrării în structurile Uniunii
Europene, pentru orice Stat Membru nu doar
pentru România, o reprezintă politica de
dezvoltare rurală. Dacă în numărul anterior
ne-am ocupat cu descrierea contextului
european şi naţional, a cadrului instituţional
şi a măsurilor prioritare vizate pentru
distribuirea resurselor financiare pe
dezvoltare rurală, în această ediţie ne vom
concentra asupra procedurii de aplicare, a
paşilor care trebuie urmaţi şi a documentelor
de care are nevoie potenţialul beneficiar al
acestor fonduri comunitare.
Pe site-ul Ministerului Agriculturii si
Dezvoltării Rurale, la pagina de internet
www.madr.ro găsiţi un mic îndrumar practic
care vă va ajuta pe tot parcursul şi în care se
explica în detaliu paşii care trebuie urmaţi.
Este important să ştim că prin FEADR se pot
finanţa doua tipuri de investiţii:
 Investiţii private
 Investiţii publice
În cazul investiţiilor private vor fi
acordate fonduri nerambursabile pentru
următoarele tipuri de activităţi:
 Modernizarea exploataţiilor agricole (Axa I);
 Creşterea valorii economice a pădurilor
(Axa I);
 Creşterea valorii adăugate a produselor
agricole şi silvice (AxaI);
 Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii
legate de dezvoltarea şi adaptarea
agriculturii şi silviculturii (Axa I);
 Diversificarea activităţilor nonagricole (Axa
III);
 Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea
microîntreprinderilor cu scopul de a
promova spiritul întreprinzător (Axa III);
 Încurajarea activităţilor turistice (Axa III);
 Servicii de bază pentru economia şi
populaţia rurală (Axa III).
Pentru a putea beneficia de fondurile
nerambursabile prin FEADR în vederea
finanţării propriei afaceri (investiţii private)
trebuie să vă încadraţi într-o categorie de
beneficiar eligibil sau, după caz, să deveniţi
unul eligibil. Beneficiarii eligibili pentru
proiectele de investiţii se vor încadra, în
general, în una din următoarele categorii:
1. Persoană Fizică Autorizată/Asociaţie
Familială (PFA/AF)
Este cea mai simplă formă de beneficiar
eligibil, în linii mari acest statut obţinându-se
prin autorizare la primăria locală.
AVANTAJE: procedură simplă,
contabilitate simplificată, impozitare mică.
DEZAVANTAJE: nu se pot face
angajări/pot lucra doar membrii asociaţiei
familiale, persoana trebuie să aibă studii în
domeniul în care se face autorizarea
activităţii, limitarea eventualelor extinderi,
etc.
2. Asociaţii în domeniu cu statut juridic,
Grupuri de producători şi Cooperative
Este forma cea mai agreată de către
mecanismele comunitare, deoarece sprijinul
financiar nerambursabil se adresează direct
mai multor persoane, iar investiţia va avea
un impact mult mai mare.
AVANTAJE: investiţii cu acoperire mare,
întărirea comunităţii, posibilitatea accesării
şi a altor subvenţii pentru dezvoltarea
asocierii şi grupării fermierilor, împărţirea
riscului.
DEZAVANTAJE: procedură de înfiinţare
mai complexă.
3. Microîntreprinderi şi întreprinderi mici
şi mijlocii
Clasificarea în acestă categorie se face
potrivit OG nr. 27/2006, pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii, după cum
urmează:
 microîntreprinderile: până la 9 angajaţi
şi mai puţin de 2 milioane de euro cifră
de afaceri;
 întreprinderi mici: între 10 şi 49 de
salariaţi şi mai puţin de 10 milioane de
euro cifră de afaceri;
 întreprinderi mijlocii: între 50 şi 249 de
angajaţi şi mai puţin de 50 de milioane de
euro cifră de afaceri.
 IMM-urile şi microîntreprinderile pot
fi Societate cu Răspundere Limitată (SRL),
Societate în Nume Colectiv (SNC), Societate
pe Acţiuni (SA), ş.a, conform legislaţiei
comerciale naţionale.
Ce trebuie să ştiţi pentru alcătuirea
cererii de finanţare ?
 Amplasamentul proiectului – terenul
Pentru a fi eligibilă o investiţie
realizată cu ajutorul FEADR, aceasta trebuie
să fie amplasată pe teritoriul României (atât
în spaţiul rural, cât şi în oraşe sau municipii)
în care se pot desfăşura, cu respectarea
prevederilor legislaţiei în vigoare, activităţi
încadrate în următoarele domenii economice:
a) producţie agricolă vegetală şi/sau
zootehnică şi silvică;
b) procesarea industrială a produselor
agricole, silvice pentru prima şi a doua
procesare (mai puţin sectorul silvic pentru a
doua procesare);
c) servicii de turism/agrement rural.
NOTA: Investiţii pentru activităţi meşteşugăreşti,
artizanale şi de mică industrie se pot amplasa
doar în spaţiul rural.
Amplasarea unui proiect trebuie să
aibă în vedere respectarea cerinţelor propuse
prin Planul de Urbanism General (PUG) şi
Planurile de Urbanism Zonal (PUZ). Pentru
proiectele care prevăd construcţii trebuie
prezentat şi Certificatul de Urbanism.
Certificatul de Urbanism este actul emis de
autorităţile administraţiei publice locale prin
care se fac cunoscute solicitantului elementele
care caracterizează regimul juridic, economic
şi tehnic al unui imobil, stabilite prin
evidenţele existente şi documentaţiile de
urbanism aprobate.
 Resursele umane implicate în
alcătuirea documentaţiei şi în proiect
Pentru executarea contractului şi derularea
proiectului în bune condiţii, fiecare beneficiar
va desemna un responsabil legal şi un
responsabil tehnic, care îl vor reprezenta în
relaţiile cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit (APDRP) şi părţi terţe.
EXCEPTIE: Persoanele Fizice Autorizate,
Asociaţiile Familiale şi Microîntreprinderile
pot desemna în vederea derulării proiectului
o singură persoană care să fie în acelaşi timp
şi responsabil legal şi responsabil tehnic.
Responsabilul legal este persoana ce
deţine dreptul de reprezentare şi de angajare
de fapte comerciale, în conditiile legii, care
va semna contractul de finanţare cu APDRP
(în cazul în care cererea va fi selectată).
Responsabilul legal poate fi, de exemplu,
administratorul societăţii sau un director
angajat cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată.
Responsabilul tehnic va asigura
relaţia cu APDRP şi/sau terţe părţi,
coordonând şi răspunzând de executarea
contractului din punctul de vedere al
aspectelor tehnico-financiare ale proiectului.
Responsabilul tehnic poate fi şi un salariat cu
contract de muncă parţial, şi/sau
reprezentantul unei firme specializate, în baza
unui contract de prestări servicii, care să
acorde asistenţă şi să asigure colaborarea în
vederea derulării contractului sub aspectul
tehnico-financiar.
 Elaborarea proiectului
Pentru a putea primi fonduri
nerambursabile trebuie să întocmiţi un
proiect. Proiectul trebuie să conţină cererea
de finanţare (un document tip care se
completează pe baza modelului oferit gratuit
de APDRP), precum şi o serie de documente
justificative, care diferă în funcţie de tipul
investiţiei alese.
Proiectul, în funcţie de valoarea
financiară a acestuia, poate fi alcătuit de
către dumneavoastră sau puteţi opta pentru:
 Instituţii ale statului abilitate în acest
sens, în speţă Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă prin cele 42 de
Oficii Judeţene de Consultanţă Agricolă
(Telefoane: 021/ 312.46.20; 312.46.27,
Fax: 021 / 312.46.43; e-mail:
agentiaagricola@anca-maap.ro;
website: www.consultantaagricola.ro).
 Instituţii private de consultanţă care
oferă contra unui comision asistenţă
completă pentru întocmirea proiectului
(studiul de fezabilitate, planul de
afaceri, diferite studii, bugetul
proiectului, ş.a.).
 fezabilitate, achiziţionarea de
Citiţi cu atenţie contractul de consultanţă, patente şi licenţe în procentele
stabiliţi după caz clauze speciale şi precise. prevăzute în fişele tehnice ale
Cereţi firmei să vă asigure şi asistenţă post-
măsurilor. Cheltuielile pentru
contractare pentru licitaţii şi cereri de plată. De
întocmirea documentaţiei necesare
cele mai multe ori, partea cea mai dificilă nu
este alcătuirea proiectului, ci implementarea proiectului sunt singurele care pot fi
financiară şi derularea acestuia. efectuate înainte de semnarea
contractului de finanţare cu APDRP.
 Contribuţia financiară în proiect 4) Achiziţionarea de mijloace de
Prin FEADR se pot acorda fonduri transport noi, specializate, ca rezultat
nerambursabile între 50 si 70% din valoarea al identificării lor în studiul de
totala eligibilă a proiectului, fondurile fezabilitate/memoriu justificativ/plan
acordate reprezetând cofinanţarea publică, de afaceri, cu o capacitate de transport
la care trebuie să se adauge cofinanţarea bine fundamentată. Mijlocul de
privată, acea contribuţie financiară a celui transport trebuie să deservească
care solicită fondurile europene. activitatea, iar achiziţionarea acestuia
Cofinantarea privată poate fi asigurată în scopul amintit trebuie să fie bine
din surse proprii, valabil in cazul documentat în anexele cererii de
potenţialilor beneficiari care deţin deja finanţare. Acest activ nu va deservi
fondurile necesare pentru contribuţia personalul sau proprietarul investiţiei
financiară, fie din venituri provenite din în interes personal.
sponsorizări, donaţii, etc. dovedite în 5) Unelte şi instrumente specifice,
condiţiile legii. inclusiv acelea pentru protecţia
Un alt mod este prin credit bancar, împotriva incendiilor şi cele pentru
valabil în cazul în care potenţialii beneficiari protecţia muncii.
nu deţin fondurile necesare pentru 6) Achiziţionarea de teren, la nivelul a
contribuţia financiară proprie, dar maxim 10% din valoarea totală a
îndeplinesc condiţiile contractării unui credit proiectului, numai în cazul
bancar. strămutării exploataţiei pentru a
Fondurile nerambursabile se pot obţine respecta standardele de mediu.
doar pentru anumite tipuri de cheltuieli, în Care sunt cheltuielile pentru care nu se
funcţie de specificul investiţiei şi doar după acordă fonduri din FEADR?
ce aţi efectuat cheltuielile respective.
1. Cumpărarea, închirierea sau
Ce fel de cheltuieli se finanţează din luarea în leasing a clădirilor;
FEADR? 2. Impozite, taxe vamale, taxe de
1) Construirea, modernizarea şi import , alte venituri de la bugetul
extinderea clădirilor şi a de stat.
construcţiilor conexe unităţii de 3. Costuri operaţionale, inclusiv
producţie. Pentru modernizare, dacă costuri de întreţinere şi chirie.
investiţia are în vedere extinderea 4. Comisioane bancare, costurile
clădirilor existente şi/sau construirea garanţiilor, cheltuieli juridice şi
unor anexe noi, acestea trebuie să fie alte cheltuieli similare.
justificate şi să servească modernizării 5. Orice alte cheltuieli stipulate în
propriu-zise. fişele tehnice ale măsurilor ca
2) Achiziţionarea de utilaje şi fiind neeligibile.
echipamente noi, inclusiv IT, Concret, care sunt primii paşi?
software, hardware.
 Identificarea investiţiei
3) Cheltuieli reprezentând plata
Pentru a putea obţine fonduri
arhitecţilor, inginerilor şi
nerambursabile trebuie mai întâi să
consultanţilor, a studiilor de
identificaţi domeniul in care doriţi să
investiţi. Dupa identificarea acestuia, având
o idee de investiţie sau dorinţa de a realiza
un proiect în spaţiul rural, potenţialul
beneficiar se adresează la Direcţiile judeţene
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală,
Oficiile Judeţene de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit sau la Centrele Regionale de
Plaţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
Aici va primi materiale informative,
date despre eligibilitatea investiţiei
preconizate, precum şi documentaţia
detaliată despre modul în care trebuie
întocmit proiectul.
 Pregătirea proiectului
După ce se familiarizează cu cerinţele
şi criteriile de eligibilitate ce trebuie
respectate, potenţialul beneficiar va demara
alcătuirea documentaţiei necesare obţinerii
finanţării nerambursabile. Nu uitaţi că
trebuie să asiguraţi cofinanţarea privată!
 Depunerea proiectului
Odată finalizată întocmirea
proiectului, acesta se va depune la sediul
Oficiului Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit unde se află amplasată
investiţia. Aici va fi verificat, în faţa
solicitantului, dacă este conform din punct de
vedere al documentelor.
Apoi se trece la evaluarea viabilităţii
economico-financiare a proiectului dupa care
potentialul beneficiar va fi informat dacă
proiectul este sau nu eligibil.
 In ceea ce priveşte investiţiile publice vor fi
acordate fonduri nerambursabile europene
pentru urmatoarele tipuri de activităţi:
 Îmbunătăţirea şi dezvoltarea
infrastructurii legate de dezvoltarea şi
adaptarea agriculturii şi silviculturii (Axa
I);
 Îmbunătăţirea valorii economice a
pădurii (Axa I);
 Încurajarea activităţilor turistice (Axa
III);
 Renovarea, dezvoltarea satelor,
conservarea si îmbunătăţirea moştenirii
rurale (Axa III).
Beneficiarii eligibili pentru proiectele
de investiţii se vor încadra în următoarele
categorii:
a. Consilii locale/Asociatii ale
consiliilor locale;
b. Administratorii fondului forestier
de stat.
La fel ca şi in cazul investiţiilor private
fondurile europene nerambursabile se acordă
doar după ce întocmiţi un proiect care
conţine o cerere de finanţare, precum şi o
serie de documente care trebuie să
argumenteze clar oportunitatea şi
rentabilitatea investiţiei pentru care doriţi să
primiţi fondurile nerambursabile. Printre
documentele care însoţesc cererea de
finanţare trebuie să se regăseasca Studiul de
fezabilitate, Hotărâri ale Consiliului Local,
precum şi o serie de avize şi acorduri emise
de către administraţiile din România pentru
investiţia propusă.
De asemenea, trebuie să dispuneţi de
o parte din banii necesari pentru
demararea investiţiei aferente proiectului.
După ce realizaţi o primă parte a
investiţiei, trebuie să întocmiţi o cerere de
plată prin care prezentaţi cheltuielile
realizate şi documentele pentru justificarea
acestora şi solicitaţi decontarea
cheltuielilor eligibile.
Fondurile nerambursabile nu se acordă în
avans, ci doar după demararea investiţiei şi
prezentarea unor documente justificative
clare. Trebuie să aveţi sau să identificati surse
de finanţare atât pentru a demara investiţia,
cât şi pentru a se asigura continuitatea
lucrărilor între tranşele de plată.
 Cum se procedează ca să se
finanţeze o investiţie în interesul
comunităţii?
 Identificarea ideii de proiect
Întotdeauna vor exista investiţii care
trebuie făcute în comuna dumneavoastră.
Rolul Consiliului Local şi al Consiliului
Judetean, este acela de a identifica
împreuna investiţiile cu adevarat necesare şi
stringente la nivelul localităţii.
Aceste necesităţi trebuie însă
ordonate în funcţie de prioritati, ceea ce se
poate realiza chiar prin consultarea
cetăţenilor din localitatea respectivă.
  Verificarea eligibilităţii investiţiei
În acest proces delicat de verificare a
eligibilităţii vă poate fi de mare folos
colaborarea cu echipa de specialişti pe
această problematica din cadrul Consiliului
Local şi/sau al Consiliului Judeţean, dar şi
din cadrul instituţiilor implicate în
implementarea FEADR (Direcţiile judeţene
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală şi a
Municipiului Bucureşti, Oficiile judeţene de
Plaţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi
Oficiile judeţene de Consultanţa Agricolă).
 Studiul de fezabilitate
Din momentul în care aţi stabilit că
investiţia propusă este eligibilă în cadrul
FEADR şi aţi identificat sursele de finanţare
necesare demarării acesteia, primul
document pe care trebuie să îl elaboraţi va fi
studiul de fezabilitate şi prefezabilitate,
dupa caz, pentru unele investiţii complexe.
Acest document va fi întocmit de către
specialişti, iar plata aferentă va fi facută
numai în urma achiziţiei publice. Vă
reamintim că această cheltuială este eligibilă
pentru a fi rambursată de către Agenţia de
Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit
(APDRP).
 Cererea de Finanţare
Este alcatuită din formulare specifice şi
din documentele justificative prevăzute în
procedura de accesare a FEADR. În afară de
studiul de fezabilitate, există câteva
documente de maximă importanţă pe care nu
trebuie să le treceţi cu vederea:
 Hotărârea Consiliului Local al comunei
beneficiare privind necesitatea
investiţiei;
 Hotărârea Consiliului Local că va
suporta cheltuielile de întreţinere;
 Hotărârea Consiliului care să ateste că
lucrările sunt prevăzute în bugetul
local pentru primul an de execuţie şi
că pentru următorii ani vor fi cuprinse
în bugetul local până la realizarea
investiţiei.
De asemenea, în această etapă
Consiliul Local care solicită finanţarea
trebuie să desemneze doi reprezentanţi în
relaţia cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit. Un responsabil legal care
va semna Contractul de finanţare cu
Autoritatea Contractanta – APDRP (în cazul în
care cererea va fi selectata) poate fi chiar
Primarul comunei.
Este bine de ştiut că pentru realizarea
unor investiţii, vă puteţi asocia şi cu alte
Consilii Locale, formând o Asociaţie
Intercomunitară. În acest caz, la Cererea de
finanţare trebuie ataşată Hotărârea de
Asociere a acestora, unde se va specifica
clar:
 Consiliul Local desemnat să reprezinte
Asociaţia Intercomunitară;
 contribuţia fiecărui asociat;
 angajamentele şi responsabilităţile
fiecărui asociat, cu privire la
implementarea proiectului.
Solicitantul va fi în acest caz Asociaţia
Intercomunitară, iar în caz de selecţie,
partea contractoare este Consiliul Local
desemnat să reprezinte Asociaţia
(„Beneficiarul”).
 Aprobarea proiectului
Proiectul, care conţine Cererea de
Finanţare şi toate documentele tehnice şi
administrative anexate, va fi depusă la
Oficiul Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit – structura judeţeană a
APDRP.
La Oficiul Judeţean, proiectul este
verificat pentru conformitate (dacă este
corect întocmit şi dacă acesta conţine toate
documentele privind investiţia propusă, aşa
cum se cere) urmând să se efectueze o
verificare la faţa locului a elementelor
prezentate de către solicitant în
documentaţie, pentru a se evalua situaţia
reală. După această etapă, cererea este
transmisă la Centrul Regional pentru
Dezvoltare Rurală şi Pescuit – structura
regională a APDRP – care va verifica
eligibilitatea proiectului (daca proiectul
respecta criteriile specifice FEADR pentru
finanţare).
Având în vedere că Centrul Regional are
o limită de competenţă în funcţie de
valoarea investiţiei şi în cazul în care
investiţia depăşeşte plafonul prevăzut în
Manualul de proceduri, competenţa este
direcţionată spre sediul central al APDRP.
 După verificare, dacă sunt respectate
toate criteriile de eligibilitate, proiectul este
declarat eligibil, beneficiarul fiind informat în
scris (notificat) ca proiectul a fost acceptat
pentru finanţare.
 Proiectul este eligibil. Ce urmează?
a) dacă Cererea de finanţare este
declarata eligibilă şi selectată, se va semna
Contractul de finanţare;
b) următorul pas este elaborarea
proiectului tehnic, care, după caz, poate fi
facută şi înainte de semnarea Contractului de
finanţare;
c) odată ce proiectul tehnic a fost
elaborat, încep achiziţiile publice şi semnarea
contractelor pentru lucrări, prestări servicii sau
furnizări de bunuri;
d) cererile pentru solicitarea rambursării
plăţilor corespunzatoare fiecarei tranşe, se
depun la Oficiile Judeţene.
 Ce fel de cheltuieli se finanţează din
FEADR?
Prin FEADR, pot fi eligibile următoarele
tipuri de investiţii (lista indicativă) :
 construirea şi/sau modernizarea drumurilor
de exploataţie care să asigure accesul
nerestricţionat la exploataţiile agricole
rezultate în urma acţiunii de comasare a
parcelelor de teren agricol, inclusiv a
drumurilor forestiere;
 facilitarea accesului la surse de energie şi
extinderea sistemelor de irigaţii şi drenaj în
vederea îmbunatăţirii condiţiilor de
producţie;
 construirea şi/sau modernizarea reţelelor de
alimentare cu apă, inclusiv sursa de apă;
 construirea şi/sau modernizarea reţelelor de
canalizare;
 prima înfiinţare şi extindere a reţelei
electrice de joasă tensiune şi/sau a reţelei
publice de iluminat din mediul rural;
 efectuarea lucrărilor pentru corectarea
torenţilor situaţi în fondul agricol şi
forestier;
Investiţii în infrastructura agricolă şi
forestieră:
 lucrări de îmbunătăţire a calităţii solului din
pădure ;
 echipamente pentru recoltarea seminţelor
forestiere;
 maşini, utilaje, echipamente şi instalaţii
pentru activitatea de producere a puieţilor
forestieri, gospodărirea pădurilor;
 lucrări de transformare a pădurilor de
folosinţă silvo-pastorală în păduri de
folosinţă forestieră.
 cheltuieli reprezentând plata arhitecţilor,
inginerilor şi consultanţilor, a studiilor de
fezabilitate, achiziţionarea de patente şi
licenţe;
Cheltuielile pentru întocmirea documentatiei
necesare proiectului sunt singurele care pot fi
efectuate înainte de semnarea Contractului de
finantare cu APDRP.
Investiţii în infrastructura turistică la scară
mică, ca de exemplu:
 construirea, modernizarea şi dotarea
centrelor de informare, promovare,
prezentare şi vizitare turistică;
 dezvoltarea de sisteme electronice de
rezervare pentru structurile de primire
turistice;
 amenajarea de marcaje turistice, refugii
turistice de interes public;
 investiţii legate de refacerea în scop turistic
a vechilor trasee de cale ferată cu
ecartament îngust, a amenajărilor
complementare acestora;
 investiţii legate de înfiinţarea şi amenajarea
de poteci rurale, spaţii de parcare.
Crearea şi modernizarea infrastructurii fizice
de bază:
 înfiinţarea de drumuri noi, extinderea şi
îmbunătăţirea reţelei de drumuri de interes
local ce aparţin proprietăţii publice;
 prima înfiinţare, extinderea şi
îmbunatăţirea reţelei de apă/apă uzată
(captare, staţii de tratare, alimentare,
canalizare, staţii de epurare) pentru
localităţile rurale având sub 10.000
locuitori echivalenţi;
 achiziţia/dotarea cu echipamente de
producere de energie regenerabilă în scop
public;
 prima înfiinţare şi extindere a reţelei
publice locale de alimentare cu gaz către
 alte localităţi rurale sau către zone rurale
care nu sunt conectate la reţea;
 prima înfiinţare, extinderea şi
îmbunatăţirea platformelor de depozitare a
deşeurilor şi dotarea cu echipamente de
management al deşeurilor.
 Înfiinţarea, amenajarea spaţiilor de
recreere pentru populaţia rurală (parcuri,
spaţii de joacă pentru copii, terenuri de
sport etc.);
Renovarea cladirilor publice (ca de ex.
primării) şi amenajări de parcări, pieţe,
spaţii pentru organizarea de târguri etc);
 Investiţii noi în infrastructura socială şi
dotarea aferentă pentru centre de îngrijire
copii, batrâni şi persoane cu nevoi speciale;
 achiziţionarea de microbuze care să asigure
transportul public pentru comunitatea
locală şi amenajarea de staţii de autobuz;
 achiziţionarea de utilaje şi echipamente
pentru serviciile publice (de deszăpezire,
întreţinere spaţii verzi etc.);
 investiţii de renovare, modernizare şi
utilarea aferentă a aşezămintelor culturale
(biblioteci, cămine culturale, centre pentru
conservarea şi promovarea culturii
tradiţionale etc.), inclusiv achiziţionarea de
costume populare şi instrumente muzicale
tradiţionale utilizate de acestea în vederea
promovării patrimoniului cultural imaterial;
de asemenea vor fi susţinute cheltuielile cu
achiziţionarea de echipamente hardware,
soft-uri, inclusiv costurile de instalare şi
montaj.
Protejarea patrimoniului cultural și natural
de interes local:
 restaurarea, consolidarea şi conservarea
obiectivelor de patrimoniu cultural din
spaţiul rural - grupa B2 şi natural local
(peşteri, copaci seculari, cascade etc)23;
 studii privind patrimoniul cultural (material
şi imaterial) din spaţiul rural cu posibilitatea
de valorificare a acestora şi punerea
acestora la dispoziţia comunităţii.
23
în conformitate cu Lista Monumentelor Istorice,
aprobata prin Ordinul Ministrului Culturii si Cultelor nr.
2.314/8 iulie 2004, publicata în Monitorul Oficial al
României, Partea I, an 172 (XVI), Nr. 646 bis din 16 iulie
2004.
 Care sunt cheltuielile care nu se pot
finanta prin FEADR?
 nu se finanţează activităţile legate de
asigurarea regenerării pădurii după
eliminarea arboretului în urma ultimei
tăieri (art. 18 din R 1974/2005); TVA-ul, cu
excepţia TVA-ului nerambursabil conform
art. 71 (3) lit. a) din Reglementarea
Consiliului nr. 1698/2005;
 comisioane bancare, costurile garanţiilor şi
cheltuieli similare;
 cheltuieli pentru proiectare realizate
înainte de aprobarea proiectului, cu
excepţia anexelor tehnice ale Cererii de
finanţare;
 costuri de schimb valutar, taxe şi pierderi
ocazionate de schimburile valutare
asociate contului euro APDRP;
 cheltuieli efectuate de administraţia
publică, incluzând APDRP şi în special
cheltuieli de regie, chirii şi salarii ale
personalului angajat în activităţi de
management, implementare, monitorizare
şi control;
 achiziţia de bunuri second hand;
 costurile aferente unui contract de leasing:
taxa de management, dobânzi, prima de
asigurare, etc.;
 impozite, taxe vamale, taxe de import;
 lucrările de infrastructură care primesc
finanţări din alte fonduri naţionale şi/sau
externe.
Pentru mai multe detalii şi pentru
consultarea formularelor şi anexelor tehnice
necesare în procesul de aplicare pentru
fondurile europene nerambursabile FEADR
accesaţi şi Ghidul solicitantului pentru fiecare
masură în parte precum şi site-ul Agenţiei de
Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit
www.apdrp.ro
Bibliografie:
 www.madr.ro
 www.apdrp.ro
Luminiţa ANDONIU
Consilier pentru Afaceri Europene
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
Dezvoltarea durabilă şi fondurile
structurale
Apărut spre sfârşitul anilor ’80,
conceptul de dezvoltare durabilă a antrenat
după sine şi dezvoltarea unor politici
publice cu obiective de realizare a
principiilor conţinute în însăşi acest
termen. Însăşi Uniunea Europeană, în
special prin obiectivele stabilite pentru
fondurile structurale, urmăreşte
respectarea şi îndeplinirea conceptului de
dezvoltare durabilă.
Lucrarea este structurată în două
părţi, în care, pe de o parte este prezentat
conceptul de dezvoltare durabilă, modul în
care administraţia publică centrală
acţionează pentru realizarea acestui
obiectiv, în timp ce a doua parte va
prezenta instrumentele structurale ce pot
fi utilizate în România pentru a se obţine
obiectivele de dezvoltare preconizate de
acţiunile guvernamentale.
Definiţia conceptului de dezvoltare
durabilă şi principiile acesteia
În anul 1987, a fost prezentat
Raportul Comisiei Brundtland „Viitorul
nostru comun”, în care se discuta despre
dezvoltarea durabilă şi despre schimbările
de ordin politic, economic şi social care
sunt necesare pentru realizarea acesteia.
Definiţia dată acestui termen în raport este
cunoscută şi citată deseori: "Dezvoltarea
susţinută este acel tip de dezvoltare care
îndeplineşte necesităţile prezentului fără a
compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi realiza propriile obiective."
În analiza acestui concept trebuie să
se ţină cont de trei aspecte: mediu,
economie şi caracteristici socio-politice.
Cu toate că, de la 1 ianuarie 2007,
România a devenit membru al Uniunii
Europene, ţara noastră mai are de depăşit
diferenţe încă existente între noi şi celelalte
state membre şi, în acelaşi timp, trebuie să
aplice şi să ia în considerare principiile şi
practicile caracteristice dezvoltării durabile
ce se regăsesc şi sunt incluse practic în toate
politicile publice europene.
Dezvoltarea economică în România,
perioada 2000 – 2007
Începând cu anul 2000, economia
românească a început să se dezvolte fiind
susţinută de schimbările radicale operate de
către procesul de privatizare şi de transfer al
activităţilor din industrie şi agricultură către
sectorul de servicii şi cel de contrucţii.
În timpul ultimilor şapte ani, PIB-ul a
înregistrat o creştere constantă, cu o medie
anuală de 6%, în timp ce valoarea brută
adăugată din partea sectorului privat a fost de
87% şi sectorul servicii acoperă 50% produsul
intern brut.
S-au înregistrat progrese notabile în
restructurarea unor sectoare industriale cum ar
fi: industria uşoară (confecţii, încălţăminte),
industria mobilei, a echipamentelor electrice, în
minerit, în industria materialelor de construcţii
şi în construcţiile navale.
În continuare, vor fi prezentate câteva
date privind energia, transporturi, sectorul
alimentar şi al securităţii alimentelor şi mediul,
sectoare ce sunt strâns legate de ceea ce
presupune conceptul de dezvoltare durabilă.
Energia
Sectorul energetic poate fi, în prezent,
caracterizat pe scurt astfel:
- România este încă un utilizator ineficient, iar
costurile pentru producerea de energie sunt
încă prea mari.
- Cauzele pentru această situaţie sunt diverse.
O parte din ele constau în pierderile destul
de mari care se găsesc în centralele de
producere a energiei, dar şi în slaba
productivitate a combustibililor utilizaţi.
Strategia actuală pentru dezvoltare
durabilă a stabilit următoarele obiective de
atins:
- Satisfacerea necesarului de energie furnizată
pe termen mediu şi lung;
- Asigurarea de energie sigură, competitivă şi
care să nu dăuneze mediului, prin reducerea
cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon, până
în anul 2020, creşterea cu 20% a producţiei
de energie din surse regenerabile, precum şi
creşterea cu 20% a eficienţei furnizării de
energie electrică.
Transporturi
Nici sectorul transporturilor nu prezintă
o situaţie foarte bună din punct de vedere al
infrastructurii:
- Astfel programul guvernamenal stabileşte
ca prioritate îmbunătăţirea infrastructurii
rutiere prin construirea de şosele care să
conecteze structura rutieră românească cu
cea internaţională.
- O altă acţiune prevăzută pentru acest
domeniu este cea de reabilitare a
structurii rutiere şi de introducere în
traficul feroviar a trenurilor foarte rapide.
Agricultură
Şi agricultura şi sectorul siguranţei
alimentelor sunt elemente cheie pentru
dezvoltarea unui stat, inclusiv pentru
România. Astfel, sectorul agricol românesc
este caracterizat de o situaţie specifică din
cauza fragmentării excesive a proprietăţii, a
lipsei de utilaje şi maşini agricole care să
permită obţinerea unor culturi performante,
scăderea semnificativă a zonelor irigate,
precum şi cauze produse de deteriorarea
solului în anumite zone.
O altă problemă gravă cu care se
confruntă agricultura este cea privind
finanţarea, care nu este deloc funcţională.
Fondurile alocate pentru agricultură sunt
insuficient de accesate de către
producătorii agricoli.
Conform datelor din Eurobarometru
privind consumul produselor alimentare,
media pentru România este sub media
celorlalte state europene, singurele excepţii
observându-se doar la consumul de produse
din cereale.
Pentru remedierea acestor situaţii,
autorităţile române intenţionează:
- Să introducă tehnologii ecologice,
inclusiv prin stimularea eco-invenţiilor;
- Să aducă agricultura la nivelul
standardelor moderne;
- Să încurajeze cercetări specifice pentru
protejarea mediului şi pentru a opri
deteriorarea solului;
- Să asigure respectarea normelor de
siguranţă şi securitate a produselor
alimentare;
- Să protejeze eco-sistemele.
De aici rezultă că nu trebuie să mai
existe dubii cu privire la faptul că, şi în
viitor, agricultura îşi va menţine rolul
important în asigurarea venitului pentru o
parte importantă a populaţiei active din
România. Nu trebuie însă să uităm că
România va trebui şi trebuie să respecte
prevederile UE privind promovarea unui
model de producţie şi consum durabile care
să protejeze, în acelaşi timp, ecosistemele şi
să anuleze conexiunea existentă încă între
creşterea economică şi poluare.
Forţa de muncă şi migraţia
În ultimii cinci ani, s-a înregistrat un
grad de ocupare a forţei de muncă de 59%.
Un fapt îmbucurător constatat în ultimii
şapte ani a fost cel privind creşterea
productivităţii muncii, ca urmare a migraţiei
populaţiei în zonele industriale şi a creşterii
numărului de persoane cu studii medii şi cu
studii superioare.
Totuşi, mulţi tineri români preferă să
lucreze peste hotare, în statele din Europa
occidentală. Conform datelor existente, sunt
peste două milioane de români care lucrează
în străinătate.
Situaţia existentă a determinat
autorităţile române să acţioneze în
vederea încurajării investiţiilor directe în
know how, technologie şi management,
stimulării sectorului de servicii cu impact
asupra eficienţei ecologice şi pentru
promovarea tehnologiilor şi produselor
informatice.
Prin aceste acţiuni, se intenţionează să
se creeze şi să se dezvolte un mediu de
afaceri atractiv atât pentru investitorii
români, cât şi pentru cei străini.
Cu toate progresele înregistrate în
sectorul economic, nu se poate totuşi să nu
se observe faptul că România are încă o
economie bazată pe utilizarea intensă a
resurselor, mai ales a celor care se pot
degrada ireversibil. Acesta este şi motivul
pentru care Guvernul României a elaborat
proiectul de Strategie pentru Dezvoltare
Durabilă. Proiectul de act normativ prevede
acţiuni şi obiective care trebuie realizate
până în anul 2030.
Regiunile de dezvoltare şi însănătoşirea
economică a zonelor dezavantajate
Datele prezentate mai sus au conferit
o imagine asupra celor mai importante
aspecte economice şi sociale ale situaţiei
actuale din România.
Un alt aspect relevant este cel privind
cele opt regiuni de dezvoltare. Aceste
regiuni au fost create pentru o mai bună
implementare la nivel local a politicilor
europene şi au fost înfiinţate conform
reglementărilor Comisiei Europene privind
clasificarea statistică a unităţilor
teritoriale. Produsul Intern Brut pe cap de
locuitor pentru fiecare din aceste regiuni
este cu 75% mai mic decât media
europeană.
Din datele de mai sus nu a rezultat
altceva decât faptul că creşterea economică
s-a realizat în special în jurul marilor oraşe,
în timp ce disparităţile sunt mult mai mari de
la o regiune la alta.
Sursa: http://www.green-report.ro/assets/clients/
public/image/pozestiri/mai/_thumb_155_amazon.jpg
Conform datelor Eurostat, PIB pentru
România este de 41% din media comunitară,
toate aceste date nearătând altceva decât că
România ar trebui să fie un beneficiar
important al fondurilor europene. Aceasta cu
atât mai mult cu cât zonele dezavantajate se
confruntă cu probleme privind îmbătrânirea
populaţiei, accesul redus la ele, degradarea
serviciilor de utilitate publică, formare
iniţială şi de lungă durată slabă sau chiar
inexistentă, unele autorităţi publice din
zonele respective neavând cunoştinţele de
management necesare pentru gestionarea
unor programe complexe de dezvoltare.
Toţi aceşti factori fac regiunile
României să fie eligibile pentru finanţare
provenită din fondurile structurale
europene, în special a fondurilor prevăzute
pentru obiectivul „Convergenţă”. În acelaşi
timp, Programul operaţional regional
cuprinde obiective specifice care prevăd
creşterea rolului social şi economic al
centrelor urbane.
De asemenea, România îndeplineşte şi
criteriile pentru accesarea fondurilor
prevăzute la obiectivul “Concurenţă
regională şi ocuparea forţei de muncă” ce
are ca scop stimularea inovării, a societăţii
bazate pe cunoaştere şi a protecţiei
mediului.
Dacă se acţionează în acest sens, se
pot obţine creşterea numărului de locuri de
muncă şi a calităţii acestora, dar şi o
creştere a investiţiilor alocate resurselor
umane.
Fonduri europene importante sunt
prevăzute şi pentru “Cooperarea
teritorială europeană” care are ca scop
consolidarea cooperării transfrontaliere şi
încurajarea cooperării transnaţionale prin
acţiuni care să conducă la o dezvoltare
teritorială integrată şi la creşterea
schimbului de informaţii privind bunele
practici.
Bibliografie:
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_du
rabil%C4%83
 http://www.societatedurabila.ro/index.php
?id=23
 http://strategia.ncsd.ro/
Andrada MINEA
expert
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
 Principii şi obiective de convergenţă
abordate cu Managementul Ciclului de Proiect

Extinderea Uniunii Europene (în continuare UE) la 27 de State Membre ale acesteia (în
continuare SM) a generat provocări din punct de vedere al competitivităţii sale şi a coeziunii
interne. Decalajele existente între SM şi regiunile din acestea s-au accentuat. Aceste decalaje
provin din deficiențele structurale în factorii-cheie ai competitivitatii, şi anume dotarea inadecvată
cu capital fizic şi uman, insuficientă capacității de inovare, a sprijinului întreprinderilor şi a nivelului
scazut de capital de mediu (un mediu natural şi/sau urban poluat). Implementarea politicii de
coeziune la nivelul UE presupune reducerea decalajelor existente între regiuni în termeni de
productie, productivitate şi ocupare. O creştere economică puternică în special în noile SM, cele 10
care au aderat în mai 2004 plus România si Bulgaria, poate fi un impuls semnificativ pentru restul
economiei UE lărgite24.
Politica de coeziune este finanţată din bugetul UE prin intermediul a trei instrumente
structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională25 (în continuare FEDR), Fondul Social
European26 (în continuare FSE) şi Fondul de Coeziune27 (în continuare FC).
Cele trei instrumente financiare reprezintă materializarea principiilor comunitare în
domeniul politicii regionale, prin intermediul cărora se finanţează următoarele obiective:28

Obiectivul 1. Obiectivul de convergenţă.

Vizează regiunile NUTS II cu un PIB/capita29 mai mic decât 75% din media comunitară. Alocarea financiară
pentru acest obiectiv a crescut la aproximativ 81,54%, 251,163 mld. euro din alocarea pentru politica de
coeziune. De asemenea sunt eligibile a fi finanţate din FC sub acest obiectiv, SM ale căror PNB/capita este mai
mic decât 90% din media comunitară. Obiectivul urmăreşte accelerarea dezvoltării economice în regiuni mai
puţin dezvoltate prin investiţii în infrastructură, capitalul uman, inovare şi dezvoltarea societăţii bazate pe
cunoaştere, protejarea mediului.

Obiectivul 2. Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă.

Regiunile care pot beneficia de finanţări sub acest obiectiv sunt acelea care nu sunt eligibile pentru a primi
fonduri sub obiectivul de convergenţă. Acest obiectiv este finanţat doar din fondurile structurale, adică din
FEDR şi FSE. Alocarea financiară este de 15,95% din bugetul politicii de coeziune şi însumează 49,127 mld. Euro
pentru perioada financiară 2007-2013. Acţiunile care pot fi finanţate sub acest obiectiv sunt acelea care privesc
dezvoltarea regiunilor competitive, ocuparea forţei de muncă prin anticiparea schimbărilor economice şi
sociale, prin creşterea calităţii investiţiilor în capitalul uman, inovare şi promovarea societăţii informaţionale.

Obiectivul 3. Cooperare teritorială europeană.

Acest obiectiv urmăreşte creşterea cooperării între regiuni pe trei niveluri:
1. cooperare interregională – încurajarea schimbului de experienţă între zone din UE;
2. cooperare transfrontalieră – programe comune derulate de regiuni aflate la graniţe;
3. cooperare transnaţională.
Alocarea financiară pentru acest obiectiv este de 7,75 mld. Euro, reprezentând 2,52% din fondurile pentru
politica de coeziune şi este finanţat integral din FEDR.
Pentru perioada financiară 2007-2013, cadrul politicii este strâns legat de îndeplinirea obiectivelor înscrise
în Agenda de la Lisabona dar şi de Agenda de la Goteborg30.

24
Ghidul Politicii de Coeziune 2007-13, comentarii şi texte oficiale, Ianuarie 2007.
25
Începând cu anul 1975.
26
Începând cu anul 1959.
27
Începând cu anul 1993 pentru statele membre unde media PNB este mai mică decât 90% din media UE şi adresându-se
proiectelor în domeniul mediului şi transporturilor.
28
Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006.
29
Evaluare efectuată funcție de clasarea PIB la PPC/capita.
30
Potrivit declaraţiei de la Lisabona, economia europeană trebuie să devină până în 2010 cea mai competitivă economie
din lume. Agenda de la Goeteborg adaugă obiective legate de promovarea protecţiei mediului înconjurător şi
dezvoltarea durabilă.
 Figura 1: Harta regiunilor eligibile sub obiectivele 1, 2 şi 3

Regiuni eligibile sub obiectivele convergenţă, Regiuni eligibile sub obiectivul cooperare
competitivitate regională teritorială europeană
şi ocuparea forţei de muncă

Sursa : http://ec.europa.eu/regional_policy/atlas2007/index_en.htm

În vederea alinierii la principiile politicii de coeziune şi la obiectivele trasate de

aceasta, este încurajată iniţiativa de proiecte menite să se adreseze disfuncţiilor
structurale, care pot demonstra că prin derularea lor se asigură o contribuţie relevantă
pentru o dezvoltare stabilă şi durabilă şi o funcţionare optimă a Pieţei Interne.
Managementul Ciclului de Proiect (în continuare MCP) este un termen folosit pentru
a descrie activităţile de management şi procedurile care duc la luarea deciziilor pe parcursul
ciclului de proiect (inclusiv sarcini cheie, funcţii şi responsabilităţi, documente cheie şi
opţiuni de decizie).
Astfel, un proiect elaborat prin intermediul MCP trebuie să ducă la argumente care să
poată indica:
 conformitatea cu obiectivele COM, în ansamblul şi în detaliul lor, precum şi ale
celor care elaborază proiectul;
 relevanţa unei strategii agreate şi a problemelor reale ale potenţialilor
beneficiari;
 fezabilitatea în sensul generator de beneficii prin realizarea obiectivelor în
constrângerile
Un proiect reprezintă un set de activităţi ce vizează să aducă obiective clar
specificate într-un interval de timp prestabilit şi cu un buget precis.
Acesta trebuie să conţină:
 identificarea distinctivă a părţilor implicate, a grupului ţintă şi beneficiarilor
finali,
 definirea clară a aranjamentelor financiare, managementul şi coordonarea
acestora,
 un sistem de evaluare şi control pentru un management performant,
 un nivel corespunzător de analiză economico-financiară a proiectului care va
demonstra cum beneficiile vor depăşi costurile acestuia.
 ce le poate oferi mediul de aplicare şi competenţa angajatorilor.
 Parte a strategiei comunitare de coeziune a reprezentat-o elaborarea de liniilor
directoare schematice MCP31 pentru care, la începutul anului 2003 s-a decis actualiuzarea
acestuia, ca rezultat al:
 experienţei obţinute prin implementarea noilor Politici de Dezvoltare32,
 problematicilor ridicate de dezbaterile internaţionale ale eficicacităţii ajutorului, şi
feedbackului participanţilor la programele de instruire în MCP.
Potrivit liniilor directoare, ciclul operaţiunilor pentru managementul asistenţei proiectelor
comunitare are cinci faze, aşa cum este indicat în schema de mai jos:

Figura 2: Ciclul managementului de proiecte comunitare

Sursa: http://ec.europa.eu/europeaid/how/delivering-aid/project-approach/index_en.htm

Abordarea cadrului logic (în continuare ACL) reprezintă un instrument analitic de

management, folosit în diferite forme, de către agenţii de ajutor bilaterale sau multilaterale,
ONG-uri internaţionale şi executive partenere. ACL reprezintă instumentul de bază în cadrul
MCP şi trebuie considerată ca un ajutor de reflexţie pentru a permite analizarea şi organizarea
informaţiilor într-un mod structurat.
Matricea cadru logic (în continuare MCL) reprezintă o matrice cu patru coloane şi
patru (sau mai multe) rânduri care reuneşte elementele cheie ale planului de proiect, cum
ar fi:
 ierarhia obiectivelor proiectului (descriere şi rezultatele aşteptate);
 factorii cheie externi esenţiali pentru reuşita proiectului (ipoteze de lucru) şi
 modalitatea în care rezultatele proiectului vor fi monitorizate şi evaluate
(indicatori şi surse de verificare).
Structura generală a MCL, precum şi o scurtă descriere a tipului de informaţii ce ar
trebui să fie conţinute, sunt indicate în tabelul de mai jos:

31
Adoptate de Comisia Europeană în 1992 ca fiind un prim set de elaborare şi management a proiectului (bazat pe
Matricea Schemă Logică) şi reproduse sub forma de manual în 1993.
32
Document din Aprilie 2000.
 Tabelul 1: Structura generală a MCL

Logica intervenţiei Indicatori verificabili Surse şi mijloace de Ipoteze

Obiectiv General
(impact) asupra
domeniului
Scopurile (obiectiv
specific) - beneficii
directe către grupul ţintă
Rezultate – produse sau
servicii tangibile aduse de
proiect
Activităţi – sarcini de
îndeplinit pt. Atingerea
obiectivelor
verificare
Cum se va evalua în Cum va fi informaţia
termeni de cantitate, colectată, când şi de
calitate şi timp către cine
Cum se va evalua în Cum va fi informaţia Dacă Scopurile sunt atinse,
termeni de cantitate, colectată, când şi de ce ipoteze trebuie lansate
calitate şi timp către cine pt. a obţine OG?
Cum se va evalua în Cum va fi informaţia Dacă Rezultatele sunt
termeni de cantitate, colectată, când şi de atinse, ce ipoteze trebuie
calitate şi timp către cine lansate pt. a obţine
Scopul?
Dacă Activităţile sunt
îndeplinite, ce ipoteze
trebuie lansate pt. a
obţine Rezultatele?

Metodele de evaluare trebuie să fie bazate arât pe principiile MCP cât şi pe liniile directoare
de evaluare, şi centrate pe un set de criterii prestabilite cum ar fi relevanţă, eficienţă, eficacitate,
impact şi sustenabilitate33.
Aceşti parametri se vor folosi atât pentru un cadru analitic în vederea examinării
componentelor proiectului cât şi pentru recomandările direcţionate către stadiile ulterioare de
implementare34.
În calitatea de Stat Membru al Uniunii Europene conferită o dată cu aderarea la Comunitate,
României îi revin atât drepturile cât şi obilgaţiile aferente poziţiei astfel dobândite pe plan European.
Politica de Coeziune Comunitată a constituit un obiectiv de bază încă de la constituirea
Comunităţii Europene, înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană, la data
de 25 martie 1957, de către cele şase state membre (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg,
Olanda) ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
În vederea alinierii la principiile politicii de coeziune şi la obiectivele trasate de aceasta, a fost
astfel încurajată iniţiativa de proiecte menite să se adreseze disfuncţiilor structurale, care pot
demonstra că prin derularea lor se asigură o contribuţie relevantă pentru o dezvoltare stabilă şi
durabilă şi o funcţionare optimă a Pieţei Interne.
Aşa cum a fost arătat mai sus, Managementul Ciclului de Proiect trebuie să constituie o bază
orientativă pentru solicitanţii fondurilor pe bază de proiecte ce se adresează în acest context
instrumentelor structurale.
Având în vedere considerentele prezentate, precum şi cadrul legislativ, programatic şi
instituţional al instrumentelor structurale în contextul implementării Programelor Operaţionale în
România35, se poate astfel configiura traseul de parcurs în vederea valorificării oportunităţilor pe care
solicitanţii de finanţări le au, ca urmare a politicii comunitare în sprijinul dezvoltării regionale.

Mihai TRUŢĂ
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Economiei şi Finanţelor

33
Criterii MCP corespunzătoare unei evaluări analitice bazată pe rezultate (CE, Biroul de cooperare EuropeAid: Europa,
Caucaz, Asia Centrală, Propunerea financiară TACIS, 2003, p.3.)
34
Evaluarea EIDHR a Proiectelor NEEDS, Raport Final, ECORYS Olanda BV, Rotterdam, Aprilie 2007, p.11.
35
SM eligibil conform obiectivului de convergenţă.
 ACTUALITATEA EUROPEANĂ

Politica de coeziune – ce va fi după 2013?

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene, ulterior cunoscută sub titulatura de

politica de coeziune, a cunoscut o evoluţie sinuoasă şi a suscitat ample dezbateri. Fiind o politică
caracterizată prin flexibilitate şi dinamică, acest lucru nu este surprinzător. Şi totuşi, discuţiile sunt
marcate în această perioadă de o amploare fără precedent.
Deşi suntem la începutul etapei de implementare a programelor finanţate în perioada de
programare 2007-2013, dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune au început să se intensifice. Pare
devreme, dar acest lucru poate asigura alegerea celor mai bune opţiuni de politică pentru coeziune
după 2013.
Pentru a vedea încotro ne îndreptăm este necesară o privire retrospectivă, pentru a înţelege
cum s-a ajuns la actuala formă a politicii.

Evoluţia politicii de coeziune

Politica regională a UE36 a apărut în 1975 ca efect de redistribuire a bugetului, ca şi o
compensaţie pentru Marea Britanie - contributor important la bugetul comunitar, buget care era
destinat, în cea mai mare măsură, finanţării politicii agricole comune al cărei principal beneficiar era
Franţa. Nu existau priorităţi comunitare, erau finanţate proiecte individuale, stabilite / propuse de
fiecare stat membru în parte, cu o caracteristică comună: acestea trebuiau să vizeze zonele industriale
în declin.
Mai târziu Comunitatea a evoluat, iar în 1988 prin semnarea Actului Unic European s-a decis
realizarea Pieţei Unice. Astfel, toate resursele comunitare urmau să fie utilizate în acest scop. Pentru a
putea contribui în mod organizat la realizarea acestui obiectiv, al pieţei unice, politica regională a fost
instituţionalizată, iar fondurile comunitare37 au fost reunite sub umbrela fondurilor structurale. Au fost
stabilite şi principii de funcţionare şi folosire a acestora, şi s-a constatat, de asemenea, necesitatea
stabilirii unor obiective comune pentru toate statele membre.
Pe măsură ce Uniunea s-a extins şi condiţiile economice au evoluat, aceste priorităţi au suferit
modificări, mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel a doua reformă a politicii regionale a avut loc în
1993, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht care instituţionalizează conceptul de politică de
coeziune. Totodată s-a realizat şi o adaptare a principiilor ce guvernau implementarea politicii,
punându-se accent, din ce în ce mai puternic, pe parteneriat şi subsidiaritate.
Dacă în contextul primelor două reforme, din 1988 şi 1993, priorităţile politicii de coeziune au
fost uşor adaptate la noile condiţii38, în reforma din 1999 deja se poate spune că se întrevede o
dimensiune strategică a acestei politici. Cu toate acestea s-au menţinut în linii mari priorităţile stabilite
pentru prima perioadă de programare.
Analizând evoluţia politicii de coeziune de la momentul apariţiei până la reforma din
1999/2000 se poate afirma că s-a reuşit trecerea de la finanţarea necoordonată a proiectelor selectate
la nivel naţional, spre finanţarea unor programe elaborate în largi parteneriate prin implicarea tuturor
actorilor interesaţi, inclusiv a societăţii civile.
Pentru perioada de programare 2007-2013 modificările au fost substanţiale. Nu se poate face
această afirmaţie făcând abstracţie de contextul general în care se găsea UE la acel moment.
În cadrul Consiliul European de la Lisabona din 2000, statele membre au agreat asupra unui
obiectiv comun: (respectiv ca) Uniunea Europeană să devină „cea mai competitivă şi dinamică

36
De fapt politica regională s-a instituţionalizat prin adoptarea Actului Unic European. In1975 a fost creat Fondul
European pentru Dezvoltare Regională.
37
Fondul Social European (1958), Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (1975), Fondul European pentru
Orientare si Garantare Agricola (1962) care funcţionau în mod diferit.
38
Ne referim aici la introducerea Obiectivului 6 privind sprijinirea regiunilor slab populate, ca urmare a aderării statelor
nordice pentru care acest lucru reprezintă o problemă specifică
economie, bazată pe cunoaştere”39. Orizontul de timp în care ar fi trebuit atins acest obiectiv era anul
2010. Această declaraţie avea să devină cunoscută în timp ca „Strategia Lisabona”. Obiectivul a fost
menţinut de toate preşedinţiile ulterioare.
Figura 1: Evoluția obiectivelor politicii de coeziune 1988-2006

Ob.1: Dezvoltarea regiunilor slab

dezvoltate Ob.1: Dezvoltarea regiunilor rămase în urmă
Ob.6: Sprijinirea regiunilor slab populate

Ob.2: reconversia regiunilor grav afectate

de declinul industrial

Ob.5 (a și b): Adaptarea structurilor Ob.2: Reconversia economică și socială a

agricole; modernizarea; restructurarea regiunilor cu dificultăți structurale
sect. piscicol; dezvoltarea zonelor rurale.

Ob.3: combaterea șomajului pe termen

lung și promovarea integrării tinerilor pe
Ob.3: Modernizarea sistemelor de educație,
piața muncii
formare și ocupare
Ob.4: Facilitarea adaptării populației
active/ocupate la schimbările industriale

Sursa: prelucrări proprii

În 2005 a fost realizată o evaluare intermediară a stadiului implementării Strategiei Lisabona.

Celebrele rapoarte Kok şi Sapir, care au contribuit la realizarea evaluării intermediare, au provocat
aprinse discuţii şi dezbateri la acel moment privind stadiul implementării strategiei Lisabona sau, mai
bine zis, eşecul implementării acestei strategii ca urmare a stabilirii unor obiective nerealiste.
Rapoartele critică în primul rând slaba coordonare şi mai ales lipsa angajamentelor ferme la nivel politic
pentru atingerea obiectivelor Lisabona. Ulterior publicării şi dezbaterii acestor studii, în reuniunea
Consiliului European de primăvară de la Bruxelles (2005), s-a luat decizia ca toate instrumentele /
politicile comunitare să sprijine implementarea Strategiei Lisabona.
Acesta a reprezentat şi primul pas în redefinirea politicii de coeziune a perioadei 2007-2013.
Concluziile celui de-al treilea raport de coeziune, apărut în 2004 în paralel cu publicarea
rapoartelor anterior menţionate, a relevat faptul că este necesară o concentrare a bugetului alocat
coeziunii, pe obiective mai puţine şi mai clare, că este esenţială sprijinirea competitivităţii pentru
atingerea coeziunii şi, de asemenea, că provocarea extinderii nu trebuie minimizată. Discuţiile privind
forma politicii de coeziune după 2007 au fost anevoioase, în special datorită dezbaterilor aprinse privind
perspectiva financiară pentru perioada 2007-2013. În cele din urma s-a ajuns la un consens în ambele
cazuri, atât în cazul politicii de coeziune, cât şi în cazul perspectivei financiare.
Aşadar, principalele schimbări ale politii de coeziune aduse de reforma din 2006, urmare a
dezbaterilor şi discuţiilor anterioare, sunt următoarele:
- abordarea programatică mult mai strategică prin existenţa Orientărilor Strategice Comunitare
privind coeziunea pentru perioada 2007-2013 şi obligativitatea elaborării Cadrului Strategic
Naţional de Referinţă care cuprinde doar elemente de strategie globală;
- concentrarea pe un număr limitat de priorităţi (Convergenţă, Competitivitate regională şi
ocuparea forţei de muncă, Cooperare teritorială);
- accent crescut pe sprijinirea realizării obiectivelor Lisabona – introducerea earmarking e- un
sistem de evaluare a contribuţiei fondurilor structurale şi de coeziune la atingerea obiectivelor
Lisabona. Ţinta pentru regiunile de convergenţă este de 60%, iar pentru regiunile de
competitivitate şi ocupare de 75%;

39
Concluziile Preşedinţiei, Consiliul European Lisabona, 23-24 martie 2000
 - simplificarea mecanismelor de implementare: abordare mono-fond, introducerea FC în
programarea multianuală; mai stricta aplicare şi monitorizare a principiului adiţionalităţii;
- continuarea descentralizării: reguli de eligibilitate naţionale.

Dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune…

Aşa cum am precizat de la început, politica de coeziune se remarcă prin dinamică şi
flexibilitate. Adaptarea la nevoi şi la noul context au condus deja la lansarea dezbaterilor pentru
arhitectura politicii de coeziune pentru perioada post 2013.
Dezbaterile au început anul trecut, în 2007, când concluziile celui de-al patrulea raport
de coeziune au scos în evidenţă faptul că, deşi politica de coeziune a contribuit la creşterea
economică a regiunilor şi a statelor membre per ansamblu, au apărut o serie de noi provocări care
pot influenţa rezultatele politicii de coeziune, respectiv:
- creşterea competitivităţii la scară globală;
- schimbările climatice;
- creşterea preţului energiei;
- evoluţiile demografice (în principal negative);
- reacţia şi implicaţiile asupra statului naţional a fenomenelor menţionate anterior.
Mai mult, adoptarea Agendei teritoriale (2007) şi introducerea dimensiunii teritoriale40 ca
a treia dimensiune a politicii de coeziune, alături de coeziunea economică şi coeziunea socială,
reprezintă alte elemente ale dezbaterii privind forma şi conţinutul politicii de coeziune post 2013.
Dezbaterea pe tema viitorului coeziunii a fost lansată printr-o consultare publică şi prin
organizarea unui forum pe această tematică în noiembrie 2007.
Principalele idei care s-au desprins în urma acestor consultări relevă faptul că
majoritatea repondenţilor susţin în continuare menţinerea principalului obiectiv al politicii, de
reducere a disparităţilor economice şi sociale dintre regiunile europene. Cu toate acestea, se
consideră că deşi este o politică a solidarităţii atenţia nu trebuie concentrată numai pe regiunile
rămase în urmă, ci pe întregul teritoriu comunitar, deoarece este şi o politică care stimulează
potenţialul endogen al regiunilor, contribuind astfel la creşterea competitivităţii acestora.
„Multe dintre aceste contribuţii confirmă că politica de coeziune orientează şi sprijină
creşterea în Europa, încurajează investiţii care nu ar fi fost întreprinse în absenţa sa, susţine
competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni, consolidează progresul social şi solidaritatea, fac din
capitalul fizic, social şi uman factori de stimulare a creşterii, a potenţialului de inovare, a capacităţii
administrative şi a modernizării administraţiei, stimulează gestiunea strategică şi financiară
multianuală, promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor mai bune practici între regiuni şi
între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi a monitorizării. În mod similar,
majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a
colaborării.”41
S-a evidenţiat necesitatea finanţării domeniilor ca: inovarea, educaţia, sprijinirea IMM-
urilor, infrastructurii mari (la nivel comunitar), accent mai mare pe dezvoltarea durabilă
(greening of the policy).
În ceea ce priveşte dimensiunea teritorială, se solicită clarificări privind conceptul de
coeziune teritorială şi crearea unui cadru care să permită abordarea comună a acestui aspect. La
nivelul actorilor regionali şi locali aceasta a treia dimensiune este văzută ca o oportunitate de a
juca un rol mai important în implementarea politicii pentru autorităţile locale şi regionale, şi
pentru ceilalţi actori de la aceste niveluri.

40
Propunere integrată în Tratatul de la Lisabona
41
Al cincilea raport de progres privind coeziunea economică şi socială.
 Referitor la mecanismele de implementare ale politicii de coeziune s-a solicitat o mai mare
simplificare a procedurilor. De asemenea s-a menţionat importanţa coordonării politicii de coeziune cu
alte politici comunitare sectoriale, care sunt uneori mai puţin flexibile, ceea ce împiedică în anumite
privinţe implementarea politicii de coeziune. În acest sens, mai multe păreri subliniază necesitatea
elaborării unor strategii coerente şi integrate mai ales în relaţie cu politica de dezvoltare rurală.
Dezbaterile organizate de Comisie nu au fost singurele pe aceasta tematica, ţinând cont
că această politică este una dintre cele mai importante ale UE, o dovadă în acest sens fiind şi
alocarea bugetară42, fiecare preşedinţie UE organizând conferinţe pe această tematică43.
Concluziile reuniunilor din Azore şi Maribor sunt oarecum similare, accentuându-se ideea
concentrării investiţiilor (Azore) şi a întăririi principiului subsidiarităţii (Maribor). În cadrul ambelor reuniuni
participanţii au recunoscut că politica de coeziune reprezintă un element central al integrării economice şi au
salutat introducerea dimensiunii teritoriale, alături de dimensiunea economică şi socială a coeziunii. În ceea ce
priveşte priorităţile, Concluziile au subliniat importanţa menţinerii obiectivului convergenţă în viitoarea
perioadă de programare, flexibilizarea mecanismului de implementare, precum şi necesitatea abordării
integrate cu alte politici, în special cu politica de dezvoltare rurală, pentru maximizarea eficienţei.
Statele membre au organizat la rândul lor ample dezbateri. Menţionăm grupul Visegrad,44
plus România şi Bulgaria care au semnat o declaraţie politică prin care îşi exprimă opinia privind
arhitectura politicii de coeziune după 2013. Statele semnatare susţin menţinerea politicii de
coeziune ca pilon central în construcţia europeană, aceasta fiind un instrument care contribuie la
adâncirea integrării economice şi la creşterea prosperităţii şi solidarităţii între regiunile europene.
Se afirmă de asemenea necesitatea unei abordări integrate prin combinarea tuturor
politicilor pentru a putea aborda mai eficient noile provocări. Similar concluziilor reuniunilor
anterior menţionate, şi aceste state salută introducerea dimensiunii teritoriale şi recunosc
valoarea adăugată adusă de obiectivul de cooperare teritorială.
Dezbaterile sunt departe de a se termina. La începutul lunii viitoare, Comisia Europeană va
lansa Carta Verde a Dezvoltării Teritoriale, care va constitui un element de bază în discuţiile privind o
posibilă definire şi abordare unitară a dimensiunii teritoriale în noua perioadă de programare.
Discuţiile ce vor avea loc cu ocazia „Open Days – ziua regiunilor şi oraşelor” organizată de Comitetul
Regiunilor şi Comisia Europeană pe marginea viitorului politicii de coeziune vor sedimenta pe de o
parte ideile ridicate în dezbatere până în momentul actual, dar vor şi adăuga altele noi.
…corelat cu reforma bugetului
Cu toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere reforma bugetară precum şi rolul pe
care îl joacă acest lucru în dezbaterea privind viitorul politicii de coeziune. Trebuie să ne
reamintim că în perioada 2005 discuţiile pe marginea noului buget comunitar au fost foarte
intense şi compromisul greu atins, dar discuţiile au fost relansate anul trecut prin publicarea
documentului de consultare publică „Comunicarea Comisiei „Reforma bugetului pentru o Europă
în schimbare”. Consultările publice s-au încheiat, iar concluziile acestora vor fi prezentate de
comisarul pentru buget, Dalia Grybauskaitė, în cursul lunii noiembrie a.c. În principiu, una din
provocările reformei bugetare o reprezintă viziunea statelor membre privind eficienţa
implementării bugetului în relaţie cu politica de coeziune.
Foarte multe voci susţin că eficienţa bugetară se măsoară prin efectul de redistribuire a
bugetului comunitar comparativ cu contribuţia la acesta, şi nu ca valoare adăugată pentru
cetăţenii statului respectiv. Cei mai mari contributori la bugetul comunitar sunt Germania,
Franţa, Italia şi Marea Britanie.

42
Alocarea este de 308,041 mld euro (preţuri curente 2004), ceea ce reprezintă aproximativ 35% din bugetul comunitar
pe perioada 2007-2013.
43
Portugalia – Azores (noiembrie 2007), Slovenia – Maribor (martie 2008), Franţa – Marsilia (va avea loc în noiembrie 2008)
44
Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria.
 Contribuţiile acestor state la dezbaterea privind reforma bugetară reflectă că părerile lor
sunt împărţite în ceea ce priveşte importanţa politicii de coeziune.
Germania sprijină politica de coeziune şi consideră că principalul scop al acestei politici
trebuie menţinut, respectiv de reducere a diferenţei între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor, dar
fără a exclude regiunile mai dezvoltate care ar putea beneficia de sprijin pentru stimularea potenţialului
lor de dezvoltare. De asemenea, Germania subliniază necesitatea unei mai bune cooperări între sectorul
public şi cel privat şi a adoptării unor măsuri care să stimuleze creşterea şi ocuparea pe termen lung,
precum şi continuarea descentralizării.
Franţa, deşi recunoaşte existenţa disparităţilor de dezvoltare între regiuni şi afirmă că bugetul UE
este si poate fi în continuare un instrument în reducerea acestora, consideră totuşi că principala ţintă a
acestuia ar trebui să fie politicile comunitare care stimulează competitivitatea, iar elementul care trebuie să
primeze în momentul evaluării eficienţei unei anume politici este valoarea adăugată.
Marea Britanie susţine de asemenea menţinerea scopului politicii de coeziune de reducere a
disparităţilor, dar consideră că ar trebui să se adreseze doar regiunilor mai slab dezvoltate, iar evaluarea ar
trebui realizată şi în funcţie de eficienţa dovedită a utilizării fondurilor, care se va măsura prin faptul că
statele membre nu vor mai avea nevoie de aceste fonduri. Mai mult, Marea Britanie subliniază ca fondurile
structurale şi de coeziune nu sunt un instrument permanent (subvenţie permanentă) şi este de datoria
fiecărui stat membru să găsească şi alte surse de finanţare.
Italia susţine politica de coeziune cu menţinerea priorităţilor identificate în Consiliul European de
primăvară din 2006 „Strategia Lisabona reînnoita”, respectiv – intensificarea investiţiilor în cercetare inovare,
stimularea potenţialului afacerilor, în special al IMM-urilor, stimularea ocupării, gestionarea eficienta a
resurselor energetice, încurajând totodată concentrarea resurselor pe un număr limitat de arii tematice
pentru a maximiza impactul şi valoarea adăugata.
Spania una din marile beneficiare ale politicii de coeziune de la data aderării acesteia la Uniunea
Europeană, susţine această politică în continuare, recunoscând că este una din politicile cheie ale UE care a
contribuit la procesul de convergenţă al Spaniei. Spania, la fel ca si Germania susţine că toate regiunile
trebuie să beneficieze de politica de coeziune, indiferent de nivelul de dezvoltare, deoarece toate regiunile
europene se confruntă cu probleme legate de competitivitate, chiar dacă în proporţii şi intensităţi diferite.
Susţine de asemenea acordarea unei atenţii deosebite regiunilor cu handicapuri geografice specifice .
Polonia, cel mai mare beneficiar al politicii de coeziune în actuala perioadă de programare, susţine
menţinerea politicii de coeziune. În acelaşi timp consideră ca nivelul de coeziune nu poate fi atins numai prin
această politică, ci este nevoie şi de reforma altor politici comunitare care să ţină seama de obiectivul
enunţat în Art 158 al Tratatului Uniunii Europene de reducere a disparităţilor dintre regiunile Europei.

După cum se poate observa, marii beneficiari susţin în continuare ambele priorităţi:
competitivitate şi coeziune, spre deosebire de blocul mai dezvoltat care susţine doar concentrarea pe
coeziune pură, ceea ce poate conduce în mod direct şi la reducerea fondurilor alocate pentru politica de
coeziune din bugetul comunitar. Acest lucru nu ar afecta în mod direct statele beneficiare de pe urma
politicii de coeziune, cele cu un PIB/loc mai mic decât 75% din media comunitară, dar ar putea genera
nemulţumiri la nivelul regiunilor mai bogate, care, deşi aflate în state dezvoltate, se confruntă cu
probleme structurale specifice care le afectează nivelul de competitivitate.
În concluzie, direcţiile viitoare ale politicii de coeziune se vor contura în viitorul apropiat,
având în vedere că în câteva săptămâni Comisia Europeana va lansa Carta verde a coeziunii teritoriale
care va clarifica abordarea acestei dimensiuni în politica de coeziune. În acelaşi timp, Comisia a solicitat
realizarea a două studii ale căror rezultate vor fi publicate în 2009: o evaluare a conţinutului şi a
gestionării politicii de coeziune şi o analiză a regiunilor UE pe orizontul de timp 2020, în contextul
provocărilor identificate în al patrulea raport de coeziune. Danuta Hubner, comisarul pentru politică
regională, intenţionează să lanseze în primăvara anului 2009 primele propuneri concrete privind viitorul
politicii de coeziune. Oricum, se pot deja întrevedea două orientări majore, şi anume: menţinerea
coeziunii ca obiectiv principal şi accentuarea măsurilor care să sprijine competitivitatea.

Diana HANGIU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor
Efectele economice ale unificării
Germaniei
În studiul tranziţiei cazul reunificării
germane prezintă un interes special datorită
caracterului unic al integrării unei economii fostă
comunistă într-una de tip capitalist. Succesul
parţial al acestei integrări în condiţiile în care
estul Germaniei a beneficiat substanţial de
ajutorul Germaniei de Vest, (fie prin redistribuire
de venituri, fie prin investiţii în infrastructură,
apoi prin includerea noilor landuri în sistemul
juridic şi instituţional deja existent şi prin
deschiderea pieţei concurenţiale), demonstrează
faptul că nici în cele mai favorabile condiţii
tranziţia de la o economie centralizată la una de
tip capitalist nu este un proces facil şi de scurtă
durată.
În 1990 Germania Federală şi Republica
Democrată Germană s-au reunificat. În următorii
ani instituţiile politice, economice şi sociale vest
germane au fost transferate în Republica
Democrată Germană. Aceasta a produs schimbări
fundamentale în economia germană iar est
germanii se bucură astăzi de un standard de viaţă
mult mai ridicat decât populaţia statelor foste
comuniste din Europa Centrala şi de Est. Totuşi,
există încă probleme economice care nu au fost
rezolvate iar integrarea economică este încă
departe de a fi realizată. Pentru a înţelege
unificarea germană din 1990 şi impactul
economic al acesteia, este necesară o privire
asupra perioadei de dinainte de 1989.
Relaţiile economice între RFG şi RDG înainte de
unificare
Relaţiile economice dintre Republica
Federală Germană (RFG) şi Germania de Est
(RDG) au influenţat fundamental procesul
economic din Germania reunificată. In 1945, cele
patru puteri ocupante (SUA, Marea Britanie,
Franţa şi Uniunea Sovietică), au decis la Postam
ca Germania va fi administrată ca o unitate
economică. In 1949 Germania a fost împărţită
politic în RFG şi RDG. Totuşi relaţiile economice
între cele două state au continuat,
concretizându-se în Innerdeutscherhandel-
comerţul între cele două Germanii. Acest proces
s-a realizat în unităţi de calcul speciale-
Verrechnungseinheiten (VE).
În multe privinţe RDG era avantajată în
comparaţie cu alte state socialiste care puteau
face comerţ cu RFG doar în monede tari, de
obicei dolarul. Cu toate ca RFG făcea parte din
Comunitatea Europeană, comerţul între cele
două Germanii era exceptat de taxele prevăzute
de aceasta. După 1960 relaţiile economice între
cele două Germanii s-au îmbunătăţit
considerabil, astfel încât RFG a devenit al doilea
partener economic al RDG cu 12% din comerţul
exterior, după Uniunea Sovietică care deţinea o
treime din cifra acestuia. În anii 70 competiţia
între Est Vest s-a accentuat. Scopul conducerii
RDG-ului era să depăşească RFG în producţie.
Unul dintre motive era faptul că germanii estici
aveau, spre deosebire de celelalte popoare
comuniste, acces la programele TV vest
germane, putând astfel compara direct
standardele scăzute de viaţă din RGD cu cele
din vest. Aceasta politică a lui Honecker a dus la
acumularea de datorii externe în valoare de
peste 10 miliarde de dolari, ceea ce a făcut ca
RDG să nu mai poată solicita împrumuturi de pe
pieţele financiare vestice. Totuşi, relaţiile
speciale cu RFG au ajutat la depăşirea acestei
situaţii. În anii 1983 şi 1984 două credite
nerambursabile de un miliard de mărci germane
(DM) respectiv de 357 milioane de dolari au fost
garantate de către RFG. După această criză RDG
a încercat să crească exporturile pentru a-şi
îmbunătăţi balanţa de plăţi. Calitatea scăzută a
bunurilor acestei ţări a făcut însă ca relaţiile
comerciale cu vestul să fie extrem de dificile. S-
a ajuns astfel ca 55% din exporturi să fie
formate din materie primă.
Pe de altă parte trebuie menţionat faptul
că unul dintre motivele superiorităţii economice
a RDG în comparaţie cu celelalte state
comuniste era fluxul continuu de bani vest
germani. În afara creditelor amintite, se
estimează ca in RDG intrau anual din direcţia
RFG 2,5 miliarde de DM. Aceşti bani proveneau
dintr-o taxă anuală de 575 milioane de DM
pentru ruta de tranzit din RFG către Berlinul de
Vest, taxe pentru servicii speciale (servicii
poştale sau taxele pentru vize), veniturile din
aşa numitele intershops (cu bunuri vestice
pentru turiştii vestici si pentru cei cu rude in
vest), şi hotelurile turistice; în plus o obligaţia
turiştilor de a schimba 25 de DM pe zi sau 15 DM
pentru pensionari, iar asta la un raport fictiv de
1 la 1 intre DM şi marca estica. În plus est-
germanii primeau din RFG anual pachete în
valoare de 750 milioane de DM45.
Aceste relaţii speciale între cele două
Germanii au influenţat decisiv procesul unificării
şi şi-au pus amprenta asupra efectelor
economice ale acesteia.
La începutul anilor '90 se considera, în
special de către SUA, că deceniul care urma va
fi deceniul Germaniei. Rezultatul unificării
germane a fost acela că cea mai importanta
economie a Europei - RFG, a crescut, prin
înglobarea economiei RDG, cu 40%, iar în ceea
ce priveşte forţa de muncă şi consumatorii cu
aproximativ 25%. Aşteptările de la noul stat erau
mari. Geografia, tradiţia şi puterea economică
sugerau că Germania va deveni cel mai
important partener economic vestic al fostelor
state comuniste. Se spera de asemenea că, prin
fosta RGD, se va crea o punte între vest si est.
Unificarea a creat în prima perioadă un
adevărat boom care ascundea de fapt
problemele latente ale economiei noului stat. În
fosta RDG dificultăţile care acompaniau
procesul de restructurare erau mult mai
serioase decât se anticipase. Unul dintre motive
era colapsul pieţelor est europene.
Un alt motiv a fost politica eronată a
veniturilor. În fosta RDG sfârşitul boom-ului
economic a produs o criză adâncă între 1992 şi
1993. Slăbirea economiei mondiale a atins la
acea vreme şi economia germana. Politica
fiscală era lipsită de puterea necesară pentru a
rezolva această criză din moment ce fondurile
pentru o rectificare bugetară lipseau din cauza
transferurilor de plăţi către landurile estice.
Problema politicii fiscale nu era reprezentată
atât de aceste plăţi cât de faptul că în partea
vestică a ţarii cheltuielile se menţineau la un
standard ridicat. S-a ajuns la scăderea
veniturilor din taxe, ceea ce a dus la o creştere
a deficitului bugetar în sectorul public, de la
2,1% din PNB in 1990 la 3,2% in 1993.Acest
deficit combinat cu creşterile mari ale
veniturilor au lăsat politicii monetare puţin
45 Muller –Groeling Hurbertus , Economic Integration
after German Unification –Success and failure,
ww.fnfkorea.org.
spaţiu de manevră. Bundesbank (Banca Centrala
a Germaniei) a crescut ratele dobânzilor în iulie
199246. Presiunea asupra Germaniei de a face
schimbări structurale era în continuă creştere.
Companiile aveau două strategii pentru a-şi
îmbunătăţi situaţia. Ele aveau de ales între a-şi
muta producţia în străinătate sau a aplica
masuri de restructurare acasă. Ambele strategii
au însemnat scăderea numărului de locuri de
muncă.
Astfel, în Germania numărul de şomeri a
crescut între anii 1992 şi 1994 cu 900.000.47
Concedierile în partea vestică, încercarea de
corectare a crizei din partea estică laolaltă cu
fluxul mare de emigranţi, în special din Europa
de Est, au indus cea mai serioasă criză de după
al doilea război mondial pe piaţa de muncă
germană. În iarna 1993-1994, rata şomajului a
atins un procent de 10,548. Exportul a scăzut în
1993 cu 6 procente, iar contribuţia Germaniei la
exportul mondial a scăzut de la 12,6% in 1990 la
10,1% in 1994. O altă problemă este cea a
investiţiilor străine în Germania, astfel că în
sectorul industrial străinii şi-au redus investiţiile
cu 8,5 miliarde DM intre 1989 si 199349.
Dezvoltarea economiei germane după 1990 a
fost influenţată în principal de doi factori. Pe de
o parte, este vorba despre deciziile politice care
au fost luate de la începutul acestei perioade iar
pe de cealaltă parte este vorba despre
problemele structurale ale Germaniei
coroborate cu trecutul economic ale RGD.
Greşelile politice
La începutul anilor 90 a existat în
rândul politicienilor tendinţa de a judeca în
mod eronat eforturile necesare pentru
transformarea RDG într-o economie de piaţa.
Astfel s-a ajuns la neglijarea uneia dintre
cele mai importante condiţii în procesul
macroeconomic – timpul. Şocurile
macroeconomice care au lovit Germania de
Est după unificare au fost în mare parte
46 German Unification and the European
Integration,part2,www.fatemi.com/CONFERENCE/prey2.html.
47 ibidem
48 Weidenfeil Werner, Handbuch zur deutschen Einheit
1949-1989-1999, p.705, Campus Verlag, Frankfurt , 1999.
49 Schroeder Wolfgang, Das Modell Deutschland auf
dem Pruefstand, Zur entwicklung der Industriellen
Beziehungen in Ostdeutschland ,p.197, Westdeutscher
Verlag, Wiesbaden, 2000.
rezultatul unor decizii precipitate. Deşi cu lipsa responsabilităţii. Pentru mulţi est
avertizat de experţi, partidul care se afla germani reunificarea simboliza nu numai
atunci la putere, CDU în frunte cu Helmuth libertate ci şi standarde de viaţă vestice.
Kohl a lăsat populaţia să înţeleagă că
Probleme structurale ale Germaniei
perioada de tranziţie va fi una foarte scurtă
Germania se confruntă încă cu probleme
şi că beneficiile sunt mai mari decât
structurale serioase. Dezbaterea publică asupra
costurile. Conducerea de la Bonn a estimat în
atractivităţii Germaniei ca locaţie pentru
mod eronat că perioada de tranziţie nu va
producţie se concentrează pe două planuri:
dura mai mult de 5 ani. Mai mult, cancelarul
costuri înalte de producţie şi lipsa de inovaţie în
Kohl a promis ca taxele nu vor creşte pentru
industrie.
a finanţa unificarea. Totuşi în 1991 preţurile
In ceea ce priveşte piaţa muncii,
au crescut iar dezamăgirea populaţiei a creat
costurile au crescut cu 6,2% anual, mai mult
o pierdere imensa în credibilitate politicii
decât in orice tara puternic industrializată, cu
germane. O altă problemă a fost analogia
excepţia Italiei şi Marii Britanii. Explozia de
greşita cu situaţia din RFG de după al doilea
costuri în Germania se poate explica şi prin
război mondial. Atât politicienii cît şi
negocierea colectivă a veniturilor, care au
economiştii se aşteptau la un miracol
crescut cu aproximativ 6 procente chiar şi in
economic după unificare. Ei considerau că
anul în care economia germană se afla în
introducerea DM va duce la revitalizarea
recesiune. Creşterea veniturilor era mai mare
economiei germane la fel ca reforma
decât in orice alta ţară din lume, contribuţiile
monedei germane din 1948 în RFG.
la asigurări sociale au crescut mai mult decât
Contextele complet diferite nu au fost luate
orice alte impozite iar productivitatea nu a
în considerare. Astfel faptul ca RDG fusese
putut ţine pasul cu costurile. Bunurile germane
timp de 45 de ani caracterizată prin o
şi-au pierdut unicitatea astfel ca “made in
economie centralizată făcea ca industria să
Germany” nu mai e un atribut suficient pentru
fie total neproductivă şi necompetitivă, iar
vânzarea produselor.
inexistenţa proprietăţii private in aceasta
Un alt aspect este reprezentat de taxele
perioada era o alta diferenţă faţă de situaţia
mari la care sunt supuşi angajaţii şi corporaţiile.
RFG de după 1948.
Germania impune corporaţiilor cele mai mari
Mai mult în 1990, odată cu uniunea
taxe din lume, de aproximativ 65%. Veniturile
economica de la 1 iulie populaţia estică nu a
private sunt de asemenea suprataxate.
avut timp să se pregătească pentru şocul
Corporatismul este după părerea multor autori
introducerii DM cu paritatea de 1 la 1 in
un factor care dezavantajează economia
raport cu marca est germană. Astfel cu o
germană, una dintre consecinţele sale fiind
apreciere de 300% şi cu o creştere a
împiedicarea unei concurenţe reale. Alte
veniturilor populaţiei estice necorelată cu
probleme în acest sens ar fi o birocratizare
productivitatea, economia germană a fost
excesivă şi supralegiferarea pieţei de muncă.
pusă în pericol. Aceasta măsură este de altfel
Sistemul asigurărilor sociale este de asemenea
considerată una dintre cele mai grave greşeli
considerat ineficient, fiind supraîncărcat de
ale regimului de atunci, chiar dacă au existat
beneficii (alocaţii pentru familii, burse pentru
circumstanţe atenuante –frica de migraţia
educaţie, ajutor de şomaj). Pentru acestea însă
excesivă a forţei de muncă din est spre
exista riscul ca numai o parte a populaţiei să
vest50. O altă diferenţă era aceea că după al
plătească în timp ce o alta doar sa profite.
doilea război mondial populaţia era dispusă
Sistemul asigurărilor sociale se confruntă şi cu o
să muncească şi să se sacrifice pentru
altă problemă, şi anume cea a îmbătrânirii. In
refacerea tarii, având în acelaşi timp
deceniile următoare există pericolul unei
aşteptări foarte mici, în timp ce, după 45 de
presiuni fără precedent pe terenul pensiilor şi al
ani de comunism, est germanii erau obişnuiţi
asigurărilor de sănătate.

50 Muller-Groeling H., op. cit.

Ce s-a realizat?
În ciuda numeroaselor probleme
economice şi a greşelilor politice care s-au făcut
la început, se pot remarca unele progrese. Cea
mai dificilă parte a integrării economice a fost
fragmentarea şi privatizarea fostelor
întreprinderi de stat din RDG. Instituţia special
creată pentru acest proces, “Treuhandanstalt”,
a reuşit să împartă şi să privatizeze aproximativ
8000 de firme şi combinate aflate în posesia
statului. După divizarea acestora s-a ajuns la
următoarele rezultate: 15130 de unităţi au fost
privatizate, 4510 reprivatizate, 500 dizolvate şi
până în 1998 –2710 firme lichidate. Rezultatul
nu trebuie considerat însă total pozitiv din
cauza politicii de vânzare a Treuhandanstalt,
care a condiţionat vânzarea de păstrarea
muncitorilor în aceste întreprinderi sau firme.
Această politică a creat un deficit bugetar
ridicat. Totuşi, privatizarea era necesară şi
trebuie considerată un succes în ciuda
numeroaselor greşeli care s-au făcut. Cel mai
avantajat a fost sectorul construcţiei, datorită
cererii mari şi a numeroaselor subvenţii din
partea statului. Aceste subvenţii au fost
orientate spre capital şi au crescut intensitatea
producţiei. Întreprinderile est germane au
dezvoltat destul de timid o bază pentru export
după ce căderea comunismului a dus la
diminuarea drastică a cererii de pe pieţele est
europene şi din fosta Uniune Sovietică. Chiar
dacă creşterea economică est germană este cu
mult mai mică decât cea vest germană, rata de
creştere este în ascensiune.
Schimbările structurale din economia
germană au făcut ca productivitatea în
agricultură să crească la rândul sau, cu toate că
preţul plătit a fost concedierea a aproximativ
90% din personalul angajat în agricultură –
aproximativ 860000 persoane51. În sectorul
public, se poate vorbi despre dezvoltarea
comunicaţiilor, în multe privinţe mai mare în Est
decât in Vest. Standardul de viaţă în Est a
crescut de asemenea considerabil, concomitent
cu scăderea diferenţelor intre Est si Vest .Acest
aspect este considerat unul dintre cele mai mari
succese ale procesului de unificare.
51 Muller-Groeling H., op.cit.
Diferenţele de venituri s-au redus
considerabil. Astfel, în 2007, media câştigurilor
în landurile estice de 13,02 Euro pe oră, în timp
ce în vest aceasta este de 18,21 Euro pe oră52.
Toate aceste date dau speranţa că în curând
partea estică va fi capabilă să se autosusţină şi
că nu va mai avea nevoie de sprijinul şi
subvenţiile din vest.
Ce măsuri trebuie luate?
Potrivit lui Bernhard Seliger, Germania
va fi nevoită să îşi revizuiască politica
asigurărilor sociale. Sistemul trebuie
îmbunătăţit prin eficientizarea pieţei iar
redistribuirea excesivă a bogăţiei va trebui
eliminată. De asemenea, este nevoie de o
reformă a taxelor, şi de simplificarea taxelor pe
venituri. În altă ordine de idei cheltuielile
guvernamentale şi subvenţiile vor trebui drastic
reduse. Ar trebui acordată prioritate absolută
flexibilizării economiei, deschiderii pieţei şi
politicilor în ceea ce priveşte munca53.
Bibliografie:
 M.G. Hurbertus , Ec. Integration after German
Unification-Success and Failure, www.fnfkorea.org;
 S. Wolfgang, Das Modell Deutschland auf dem
Pruefstand, Zur Entwicklung der ind.Beziehungen in
Ostd., Westdeutscher Verlag, Wiesbaden , 2000;
 Seliger Bernhard, Ten Years after German
Unification, Economic co-operation in Germany
before 1989, Part I,” Central European Review
(www.ce-review.org), vol 3, No 1, 8 ian. 2001;
 W.Werner, Handbuch zur Deutschen Einheit, 1949-
1989-1999, Campus Verlag , Frankfurt, 1999;
 German Unification and the EUIntegration,part
2,www.fatemi.com/CONFERENCES;
 Gehaltsunterschiede Ost-West bei 28,5
Prozent,http://www.banktip.de/News/21440/Geh
altsunterschiede-Ost-West-bei-28-5-Prozent.html
Diana BOTESCU
Consilier pentru afaceri europene
Daniel NĂSTASE
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
52 http://www.banktip.de/News/21440/Gehaltsunter-
schiede- Ost-West-bei-28-5-Prozent.html
53 Seliger B., op.cit
Comitologia şi procedurile
comitologice
1. Comitologie – definiţie, caracteristici,
rol, riscuri
Comitologia corespunde competenţei
de execuţie a dreptului comunitar. Prin acest
termen este descris modul în care Comisia
dispune de puterea de punere în execuţie a
deciziilor comunitare la nivelul statelor
membre cu ajutorul comitetelor. Termenul
desemnează decizia Consiliului de a delega
Comisiei din puterea de execuţie a actelor pe
care le adoptă, rezervându-şi dreptul de a
exercita el însuşi aceste competenţe.
Practic, prin comitologie se
desemnează organismele care sunt de facto
responsabile cu implementarea legislaţiei
secundare europene, care exercită
competenţele de implementare pe care
Consiliul le-a delegat Comisiei. Fiind
instituţii auxiliare Comisiei, aceste structuri
nu dispun de competenţe de reglementare.
Formate din înalţi funcţionari sau din
experţi naţionali, aceste comitete nu pot fi
considerate organisme interguvernamentale
sau supranaţionale. În literatura de
specialitate, sunt considerate fie sub-
administraţii politice, fie elemente
infranaţionale.
Prin crearea comitetelor comitologice
s-a urmărit implicarea directă a statelor
membre în procesul decizional şi astfel
asigurarea unei armonizări uniforme la nivel
naţional a măsurilor de implementare a
acquis-ului comunitar. Într-adevăr prin
crearea acestor structuri s-a constatat
eficientizarea procesului de armonizare
legislativă la nivelul statelor membre, pe de
o parte, iar, pe de altă parte se consideră că,
prin poziţiile exprimate de reprezentanţii
statelor membre în cadrul comitetelor
comitologice, Comisia primeşte feed-back
privind impactul avut de implementarea
acţiunii comunitare, iar pentru măsurile ce
intenţionează să le adopte, efectul pe care
acestea îl pot avea în statele membre.
Cu toate acestea, comitologia se
confruntă cu probleme serioase legate de
percepţia publică potrivit căreia, prin
activitatea derulată în comitetele sale,
statelor membre li s-a redus
responsabilitatea politică, că nu se asigură
accesul egal al cetăţenilor şi nici
reprezentarea corespunzătoare a intereselor
acestora la dezbaterile acestor structuri.
Aceste percepţii sunt datorate şi
faptului că statele membre comunică direct
cu Comisia, în faţa căreia sunt considerate
responsabile. Caracterul lipsit de
transparenţă al activităţii comitetelor, dat de
faptul că informările transmise Parlamentului
European cuprind poziţia statelor membre
numai dacă reprezentanţii acestora solicită
menţionarea poziţiei lor în document,
contribuie la opinia că această procedură
duce la diminuarea rolului Parlamentului
European în procesul de codecizie.
Un rol important al comitologiei este
acela de a asigura eficienţa problemelor de
coordonare, prin activitatea în cadrul acestor
comitete se intenţionându-se să se identifice
şi să se exploateze soluţiile de tipul „win-
win”. De asemenea sunt voci care susţin că,
prin participarea reprezentanţilor statelor
membre la procesul de adoptare a măsurilor
de punere în aplicare a politicilor
comunitare, creşte încrederea cetăţenilor
europeni în faptul că reglementările
europene nu sunt elaborate în favoarea
anumitor state membre.
Lipsa unui control direct al activităţii
comitetelor comitologice implică şi riscuri
cum ar fi acela că, în cazul unor rezultate
negative în urma utilizării comitologiei,
Comisia poate nega orice responsabilitate, iar
statele membre pot acţiona în acelaşi mod.
2. Procedurile comitologice
Există patru tipuri de comitete comitologice
funcţie de modalitatea de funcţionare care li
se atribuie prin actul de înfiinţare.
Procedurile specifice pentru activitatea
acestor comitete sunt :
- Procedura consultativă;
- Procedura de gestiune;
- Procedura de reglementare;
- Procedura de reglementare cu control;
- Procedura de salvgardare.
2.1 Procedura consultativă este considerată
a fi procedura generală aplicată în cadrul
comitetelor comitologice.
Astfel, Comisia depune un proiect de
măsură asupra căruia comitetul comitologic
emite un aviz. În această procedură, votul
este facultativ.
Decizia Comisiei Europene ţine cont în
măsura posibilului de avizul comitetului, iar
Consiliul Uniunii este informat asupra
modului în care avizul comitetului
comitologic a fost luat în considerare.
Sursa: http://www.bartlebyandco.com/decomitatibus.jpg
2.2. Procedura de gestiune este în general
aplicată proiectelor cu incidenţă financiară.
În cadrul acestei proceduri dacă avizul dat de
comitetul comitologic este pozitiv, cu
majoritate calificată sau în absenţa avizului,
măsura este adoptată de către Consiliul
Uniunii.
În cazul în care comitetul comitologic
a avizat negativ proiectul de măsură, acesta
este retransmis Consiliului. În termen de trei
luni, Consiliul Uniunii trebuie să obţină
majoritatea calificată asupra proiectului,
eventual prin emiterea unei alte decizii. În
această procedură, Consiliul nu are voie să
respingă proiectul de măsură.
2.3. Cu preponderenţă proiectele referitoare
la sănătatea publică sunt supuse procedurii
de reglementare.
Măsura propusă de Comisia Europeană
este adoptată, dacă avizul comitetului
comitologic este pozitiv.
În cazul în care comitetul comitologic
nu emite aviz sau în cazul în care avizul este
negativ, proiectul de măsură este transmis la
Consiliul Uniunii, iar Parlamentul European
este informat cu privire la decizia
comitetului, urmând ca, în termen de luni să
se obţină votul majorităţii calificate.
În situaţia în care Consiliul Uniunii se
opune în continuare proiectului de măsură,
Comisia Europeană poate prezenta Consiliului
o nouă propunere modificată, poate prezenta
Consiliului aceeaşi propunere sau, în baza
prevederilor Tratatului UE, poate prezenta o
nouă propunere legislativă.
În cazul în care Consiliul nu emite aviz
sau în absenţa majorităţii calificate, Comisia
adoptă proiectul de măsură.
2.4. Procedura de reglementare cu control
Decizia 2006/512/CE a Consiliului de
modificare a Deciziei 1999/468/CE a
Consiliului privind comitologia a fost adoptată
la 17 iulie 2006 (Anexa 2). Modificarea
Deciziei 1999/468/CE a Consiliului are ca scop
să răspundă cererii formulate de Parlamentul
European de îmbunătăţire a drepturilor
acestuia de a controla punerea în aplicare a
actelor legislative adoptate în conformitate cu
procedura de codecizie. Noua Decizie a
introdus „procedura de reglementare cu
control”.
Atunci când comitetul acordă un aviz
favorabil, cu majoritate calificată proiectului
de măsură, Comisia Europeană supune
proiectul, pentru control, Parlamentului
European şi Consiliului Uniunii. În cazul în
care Parlamentul European şi Consiliul nu se
opun proiectului de măsuri, Comisia
Europeană adoptă proiectul respectiv după
expirarea termenului de trei luni prevăzut.
Decizia de opoziţie la proiectul de
măsură poate fi luată de Parlamentul European
sau de către Consiliul Uniunii, sau, în comun,
de către cele două instituţii. În cazul în care
Parlamentul European este instituţia care se
opune adoptării proiectului de măsură, este
necesar votul cu majoritate simplă
(majoritatea membrilor din care este format),
pentru Consiliul Uniunii fiind prevăzut votul cu
majoritate calificată împotriva adoptării
proiectului de măsuri. În cazul în care Consiliul
Uniunii intenţionează să adopte măsura
propusă sau dacă nu se pronunţă asupra
intenţiilor sale, Comisia prezintă Parlamentului
European măsurile propuse.
De la prezentarea iniţială a
proiectului de măsură, Parlamentul European
dispune de un termen de 4 luni pentru a se
pronunţa asupra documentului. În cazul în
care cele două instituţii nu se opun, Comisia
Europeană poate adopta proiectul de măsură.
Opoziţia privind adoptarea proiectului de
măsură se justifică în situaţii clar stipulate în
noua decizie privind comitologia, menţionată
anterior. Astfel, opoziţia este posibilă numai
dacă proiectul excede competenţele
prevăzute în actul de bază sau dacă măsura
propusă nu este compatibilă cu scopul sau
conţinutul actului de bază. Un alt motiv care
justifică decizia de a se opune proiectului de
măsură este acela că documentul nu respectă
principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În acest caz, Comisia Europeană poate
prezenta un nou proiect de măsură modificat
sau poate prezenta o propunere legislativă în
baza prevederilor tratatului.
2.5. Procedura de salvgardare
Conform acestei proceduri, Comisia
Europeană notifică statelor membre şi
Consiliului orice decizie referitoare la
măsurile de salvgardare care se aplică
situaţiilor în care procesul de consultare a
eşuat. În această procedură, oricare stat
membru poate trimite Consiliului decizia sa.
În acest caz, Consiliul poate lua măsuri
diferite de salvgardare. Decizia în acest sens
se ia prin vot cu majoritate calificată.
(-continuare în numărul următor al revistei-)
Bibliografie :
 F. Chaltiel -Le processus de decision dans
l’Union européenne, 2006;
 Prof. univ. dr. Lucica Matei, Decizia în
Uniunea Europeană, Colecţia „Caiete Jean
Monnet”, nr.3/ 2007;
 A. Føllesdal-The Legitimacy of Regulatory
Comitology.
Andrada MINEA
expert
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
Privire specială asupra instanţelor
comunitare specializate ale Curţii de
Justiţie de la Luxemburg
Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) a fost
înfiinţat în anul 1986 în baza Actului Unic
European (AUE) prin art.11, care modifica
dispoziţiile art.168A din TCEE potrivit căruia:
„La solicitarea Curţii de Justiţie şi în urma
consultării Comisiei şi Parlamentului
European, Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate alătura Curţii de
Justiţie o instanţă cu competenţe de
soluţionare în primă instanţă, sub rezerva
unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, limitat
exclusiv la chestiuni de drept şi conform
condiţiilor stabilite prin Statut, a anumitor
categorii de acţiuni formulate de persoane
fizice sau juridice. Această instanţă nu are
competenţa să soluţioneze nici acţiuni
iniţiate de către statele membre sau de
către instituţii comunitare, nici întrebări
preliminare înaintate în temeiul articolului
177”54.
Ulterior, în anul 1988, prin Decizia
Consiliului nr.591/88/CEE din 24 octombrie
198855, Tribunalului de Primă Instanţă i-au
fost acordate competenţe determinate.
Tribunalul a început să funcţioneze la 1
septembrie 1989.
Deşi, iniţial, TPI a fost creat în scopul
degrevării de sarcini a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene (CJCE)56, împărţind cu
aceasta domeniile de judecată, ulterior prin
decizii succesive ale Consiliului57 şi modificarea
54
Tratatul cu privire la Actul Unic European – pagina de
internet: http://www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf.
55
Decizia Consiliului nr.591/88/CEE, Euratom din
24.10.1988 privind înfiinţarea TPI a Comunităţilor
Europene, publicată în JOCE seria L 319 din 25.11.1988.
Decizia a intrat în vigoare la 1 septembrie 1989.
56
O noutate a Tratatului de la Lisabona o
reprezintă redenumirea Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene în Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene (CJUE), precum şi introducerea unui nou
articol 9F, care stabileşte că „(1) Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi tribunale specializate Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
tratatelor”
57
Decizia Consiliului nr.350/93/CEE, Euratom din 8
iunie 1993 privind modificarea Deciziei Consiliului
nr.591/88/CEE, Euratom privind înfiinţarea Tribunalului
dispoziţiilor cuprinse în tratatele comunitare,
acestei instanţe i-a fost creat un statut separat
de cel al CJCE, atribuindu-se noi sarcini.
Având în vedere cele de mai sus enunţate,
vom încerca să prezentăm, pe scurt, sub
aspectul competenţei materiale jurisdicţionale,
categoriile de acţiuni care pot fi introduse la
TPI, stabilite atât prin art.225 al Tratatului de la
Nisa58, cât şi prin deciziile Consiliului, după cum
urmează59:
- acţiunile introduse de întreprinderile şi
asociaţiile de întreprinderi definite în art.48
din Tratatul CECO împotriva Comisiei şi în
condiţiile stabilite de Tratate; acţiunile
introduse de întreprinderile şi asociaţiile de
întreprinderi prevăzute de art.33 alin. 2 şi
art.35 din Tratatul CECO care se referă la
actele individuale relative la aplicarea art.50
şi a art.57-60 din Tratatul CECO (aceste
articole se referă între altele la impozite şi
taxe, producţia, preţurile acordurile şi
concentrările etc.)60;
- acţiunile introduse de persoane fizice sau
juridice61, potrivit art.230 alin. 4 din TCE62
împotriva actelor instituţiilor comunitare,
atunci când acestea sunt adresate
persoanelor sau le privesc în mod direct şi
individual (sau acţiunea în anulare) sau
acţiunile introduse în baza art.232 din TCE,
împotriva abţinerii instituţiilor comunitare de
de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene, publicată
în JOCE seria L nr.241 din 16.06.1993; Decizia
Consiliului nr.149/94/CE din 7 martie 1994, publicată în
JOCE seria L nr.66 din 03.10.1994; Art.17 din Actul de
Aderare din 1994, în versiunea cuprinsă în art.10 din
Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1995, publicată în
JOCE seria L nr.1 din 01.01.1995; Decizia Consiliului
nr.261/1999/CEE, Euratom din 26 aprilie 1999,
publicată în JOCE seria L nr.114 din 05.01.1999.
58
Adoptat la data de 26 ianuarie 2001 şi intrat în
vigoare la 1 februarie 2003 - pagina de
internet:http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf.
59
Fabian Gyula, Curtea de Justiţie Europeană,
instanţă de judecată supranaţională, editura Rosetti,
Bucureşti, 2002, pag.52-53; Fabian Gyula, Drept
instituţional comunitar, ediţia a II-a, editura Sfera
Juridică, Cluj-Napoca, 2006, pag.232 şi urm.; Ovidiu
Ţinca, ediţia a III-a, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005,, pag.123 şi urm.
60
Menţionarea acestor acţiuni, reprezintă importanţă din
perspectivă istorică, având în vedere că din anul 2003
Tratatul CECO a încetat să producă efecte juridice.
61
Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de
întreprinderi.
62
Fostul art.173 alin. 2 din TCEE.
a da o decizie în materii în care acestea, prin
tratate, au obligaţia de a lua o astfel de
măsură (sau acţiunea în carenţă)63;
- soluţionarea cererilor pentru pronunţarea
hotărârilor preliminare în conformitate cu
dispoziţiile art.234 din TCE, competenţă,
care, în mod tradiţional, aparţine Curţii de
Justiţie, fiind atribuită TPI, prin art.225 alin.
3 din Tratatul de la Nisa64;
- acţiunile introduse de persoanele fizice şi
juridice65 pentru repararea daunelor în cazul
răspunderii extracontractuale (sau
noncontractuale) a Comunităţilor Europene,
potrivit dispoziţiilor art.235 din TCE66;
- litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor (n.n. -
funcţionarii comunitari), potrivit art.236 din
TCE67. Până la înfiinţarea în octombrie 2004
a Tribunalului Funcţiei Publice (TFP) prin
Decizia Consiliului68, competenţa de a
soluţiona astfel de litigii a revenit TPI.
Împotriva hotărârilor pronunţate de TFP în
această materie, în primă instanţă, există
posibilitatea formulării unui recurs, la
Tribunalul de Primă Instanţă, limitat doar la
aspecte de legalitate.
De asemenea, TPI este competent să
soluţioneze şi alte categorii de acţiuni, precum:
- acţiunile introduse de statele membre
împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor acordate
de stat69, la măsurile de protecţie comercială
63
Fostul art.175 alin.3 din TCEE.
64
Art. 225 la alin.3 din TCE prevede că „Tribunalul de
Primă Instanţă are competenţă de a audia şi decide în
cauze formulate în temeiul articolului 234, în domenii
specifice stabilite de statut. [....] Deciziile pronunţate de
Tribunalul de Primă Instanţă în chestiuni preliminare pot
face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de
către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi limitele
prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios
pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar”.O altă
noutate a Tratatului de la Lisabona o reprezintă
redenumirea, în conformitate cu art.2 din tratat, a
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) în
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TUE).
65
Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de
întreprinderi.
66
Fostul art.178 din TCEE.
67
Fostul art.179 din TCEE.
68
Decizia Consiliului nr.752/2004/CEE, Euratom.
69
Art.88 paragraful 2 din TCE. Aceste categorii au fost
soluţionate iniţial de CJCE, dar ulterior prin
modificările survenite la Tratatul CE, acestea au fost
date în competenţa TPI.
 („dumping”)70 şi la actele prin care Consiliul
exercită competenţe de execuţie;
- acţiunile introduse de persoanele fizice şi
juridice71 pe baza unor clauze compromisorii
inserate într-un contract de drept public sau
de drept privat încheiat de Comunităţi sau în
numele Comunităţilor, potrivit art.238 din
TCE72;
- acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.
Sub aspectul gradelor de jurisdicţie şi
luând în considerare cele examinate anterior, se
desprinde concluzia potrivit căreia, în funcţie de
acţiunile şi procedurile care pot fi urmate în
faţa TPI, acesta are, în primul rând, „statutul
unei <<instanţe de primă jurisdicţie>>, deciziile
sale putând să facă obiectul unei căi de atac
unice a recursului la Curtea de Justiţie, ca în
cazul alin. 1 din art.225 TCE, dar numai pentru
probleme de drept, potrivit Statutului Curţii de
Justiţie”, aşa după cum nota Octavian
Manolache73. În opinia aceluiaşi autor „CPI74
poate să funcţioneze, în principiu, ca o instanţă
de prima jurisdicţie, atunci când ea
soluţionează trimiterile organelor naţionale de
jurisdicţie75 pentru darea unei hotărâri
preliminare, ca în cazul prevăzut de alin.3 din
art.225 din TCE”. Încheind analiza gradelor de
jurisdicţie ale acestei instanţe, Octavian
Manolache nota că „aşa după cum se prevede în
alin. 2 din art.225 din TCE, CPI îndeplineşte
acţiunile unei <<instanţe de recurs>> în cazul
contestării deciziilor date de camerele
jurisdicţionale, dar numai în privinţa
problemelor de drept”.
În vederea simplificării denumirii TPI, prin
Tratatul de la Lisabona76, aceasta a fost
70
Art.133 alin.1 din TCE.
71
Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de
întreprinderi.
72
Fostul art.181 din TCEE.
73
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar,
ediţia a 5-a, op. cit., pag.149.
74
N.n. – prin Curtea de Primă Instanţă se înţelege
Tribunalul de Primă Instanţă. Aceeaşi formulare este
folosită şi de Fabian Gyula, când face vorbire despre TPI, în
lucrarea Drept instituţional comunitar, op.cit., pag.232.
75
N.n. - când ne referim la organe naţionale de
jurisdicţie avem în vedere instanţele naţionale şi nu
orice fel de organe.
76
Tratatul de la Lisabona a fost elaborat în cadrul
Conferinţei Interguvernamentale, stabilite de
preşedinţia germană a Uniunii Europene, în perioada 1
înlocuită cu „Tribunalul”, în schimb dispoziţiile
noului tratat nu au modificat competenţele care
îi revin în prezent, ceea ce conduce la concluzia
că acestea se vor menţine şi în viitor. De
asemenea, considerăm că, în baza dispoziţiilor
comunitare, Consiliul, hotărând cu unanimitate
de voturi va putea să extindă sau, dimpotrivă,
să limiteze competenţa TPI .
Înfiinţarea, în anul 2004, a Tribunalului
Funcţiei Publice, a fost considerată ca fiind o
degrevare de sarcini a TPI, sufocată de
multitudinea dosarelor aflate pe rolul său,
inclusiv cu litigiile între funcţionarii comunitari
şi instituţiile comunitare, soluţionate în baza
art.236 din TCE77. Acest fapt ce a determinat
introducerea, în Tratatul de la Nisa78, a unui nou
articol şi anume 225A care la alineatul 1
stabileşte „Consiliul, hotărând în unanimitate,
la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie,
sau la cererea Curţii de Justiţie şi după
consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, poate institui camere
jurisdicţionale competente să audieze şi să
decidă în primă instanţă în anumite categorii
de acţiuni formulate în domenii specific.79”.
Astfel, prin Declaraţia nr.16 cu privire la art.
225A din Tratatul de la Nisa80, adoptată de
reprezentanţii statelor membre cu ocazia
semnării Tratatului de la Nisa, se solicita Curţii
ianuarie – 30 iunie 2007, ca urmare a Consiliului
European de vară din 21-22 iunie 2007 de la Bruxelles.
Punctul de pornire l-a constituit proiectul de Tratat
constituţional, semnat la Roma în octombrie 2004, dar
care nu a fost agreat de toate statele membre ale
Uniunii Europene, Franţa şi Olanda fiind statele care nu
l-au ratificat în urma referendum-urilor organizate.
Acest Tratat va modifica cele două tratate care stau la
baza Uniunii Europe şi anume Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene. Tratatul de la Lisabona, a fost publicat în
JOUE seria C nr.306 din 17.12.2007.
77
Fostul art.179 din TCEE.
78
http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf.
79
Prin introducerea acestui articol s-a avut în vedere
înfiinţarea de camere jurisdicţionale specializate în
soluţionarea, în primă instanţă, a anumitor categorii de
acţiuni în diferite domenii de activitate inclusiv în
domeniul proprietăţii intelectuale - Fabian Gyula Drept
instituţional comunitar, op.cit., pag.234 şi urm.
80
http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf; Ovidiu
Ţinca, Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea
Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice, publicat în
revista română de Drept Comunitar, nr.1 din 2007,
Bucureşti, pag.43 şi urm.
de la Luxemburg şi Comisiei ca, în scurt timp, să
prezinte un proiect de decizie pentru înfiinţarea
unei camere jurisdicţionale, competentă să
pronunţa, în primă instanţă, soluţii legate de
litigiile ivite între instituţiile comunitare şi
agenţii săi81.
În acest context, la data de 4 noiembrie
2004, Consiliul Uniunii Europene (CONS) a
adoptat Decizia nr.752/2004/CE82 pentru
înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al
Uniunii Europene (TFP)83, ca fiind prima dintre
„camerele jurisdicţionale”, astfel cum sunt ele
prevăzute în articolul 225a din TCE84. În
susţinerea înfiinţării acestei instanţe
comunitare, au venit şi considerentele Deciziei
Consiliului nr.752 din 2004, potrivit cărora
„constituirea unei jurisdicţii specifice pentru
contenciosul funcţiei publice, competentă să
judece în primă instanţă cu privire la aceste
litigii (n.n. – litigiile dintre funcţionarii publici
comunitari şi instituţiile comunitare), judecate
în prezent de Tribunalul de Primă Instanţă al
Comunităţilor Europene, ar îmbunătăţi
funcţionarea sistemului jurisdicţional
85
comunitar ”, fiind „necesar să se atribuie
acestei noi jurisdicţii o denumire care să o
diferenţieze de completele sale sau de
completele de judecată din cadrul Tribunalului
de Primă Instanţă86”.
Articolul 1 din Decizie menţionează faptul
că „Tribunalului de Primă Instanţă al
Comunităţilor Europene îi este adăugată o
cameră jurisdicţională competentă să se
pronunţe în contenciosul funcţiei publice a
Uniunii Europene, denumită în continuare
<<Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
81
N.n. – vom avea în vedere funcţionarii publici
comunitari.
82
Decizia Consiliului nr.752/2004/CE, publicat în
JOUE, seria L nr.333 din 9.11.2004 - pagina de
internet: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:20
04:333:0007:0011:EN:PDF.
83
Cunoscut şi sub denumirea de „European Union Civil
Service Tribunal” sau „Tribunal de la fonction publique
de l'Union européenne”, cu sediul la Luxemburg.
84
Pagina de internet: http://www.europarl.
europa.eu/docs/2004_2009/doc/dv/
coj_rapport_ro.pdf.
85
Considerentul nr.2 din Decizia Consiliului
nr.752/2004.
86
Considerentul nr.4 din Decizia Consiliului
nr.752/2004.
Europene>>. Tribunalul Funcţiei Publice al
Uniunii Europene are sediul pe lângă Tribunalul
de Primă Instanţă”87.
Aşadar, această nouă instanţă specializată
a UE are competenţa, strict stabilită prin
Decizia Consiliului anterior menţionată, de a
soluţiona litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor,
în virtutea art.236 TCE, „înţelegând prin
aceasta litigiile dintre orice organ comunitar
sau organism şi personalul său88”. Împotriva
hotărârilor pronunţate de TFP în primă instanţă,
se poate formula recurs, în termen de două luni
de la data comunicării sau notificării, la
Tribunalul de Primă Instanţă şi limitat la
chestiuni de drept, care, potrivit art.11 alin.1
din Anexa 1, pot fi întemeiate pe: „lipsa de
competenţă a Tribunalului Funcţiei Publice;
încălcarea procedurii în faţa tribunalului care
aduce atingere intereselor părţii în cauză;
încălcarea dreptului comunitar de către
Tribunalul Funcţiei Publice”. În schimb,
potrivit, alin.2 al aceluiaşi articol „recursul nu
poate privi numai cheltuielile de judecată sau
faptul că partea este obligată să le
plătească”89.
Prima hotărâre pe care Tribunalul Funcţiei
Publice a soluţionat-o pe fond a fost o plângere
pronunţată la data de 24 aprilie 2006 în cauza F-
16/05 Falcione vs. Comisia90. În acest dosar,
instanţa a respins solicitarea funcţionarului
comunitar, de cetăţenie italiană, Nicola
Falcione de a anula decizia Comisiei91 din data
de 24 martie 2004 de încadrare definitivă a
acestuia, după recrutarea din data de 1 mai
2003, în calitate de administrator principal la
87
Ovidiu Ţinca, op.cit, pag. 43.
88
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op.cit.,
pag.117.
89
Ovidiu Ţinca, op.cit, pag. 46 şi 47.
90
F-16/05 Falcione vs. Comisia, publicat în JOUE seria C
nr.143 din 11.06.2005. Iniţial, cazul a fost înregistrat la
Tribunalul de Primă Instanţă cu numărul T-132/05 şi apoi
transferat la TFP prin Ordinul din 15.12.2005.
91
În baza art.90 din Statutul funcţionarilor comunitari,
reglementat prin Regulamentul (CEE) nr.259/68 din 29
februarie 1968, publicat în JOCE seria L nr.56 din 04.03.1968
privind reglementările de personal cu privire la oficiali şi
condiţiile de angajare a altor funcţionari ai Comunităţilor
Europene, modificat de mai multe ori, ultima modificare de
substanţă a acestor dispoziţii având loc prin Regulamentul CE
nr.723/2004 din 22 martie 2004, publicat în JOUE seria L
nr.124 din 27.04.2004.
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), la
categoria AD592, treapta 4.
În afară de TFP, înfiinţarea şi a altor
camere jurisdicţionale specializate93, în
condiţiile stipulate de art. 225A din Tratatul de
la Nisa, are aceeaşi finalitate, respectiv
degrevarea de sarcini a instanţelor deja
existente (CJCE şi TPI), prin preluarea unei părţi
din acţiunile cu care sunt sesizate, fără a lipsi
totuşi CJCE de rolul său de instanţă „supremă
furnizoare de interpretare unică, ci din contră
având mai mult timp să se concentreze asupra
problemelor mai importante94”.
Domeniul proprietăţii intelectuale este
deosebit de important, atât la nivel european,
(mărturie stând preocupările constante ale
statelor membre de a reglementa cât mai multe
dintre subdomeniile acestuia, precum: marca
comunitară, brevetul european şi nu în ultimul
rând crearea unei jurisdicţii noi separate şi de
sine-stătătoare, care să soluţioneze litigiile
apărute în comunitate în domeniu, soluţionate
iniţial de Curtea de Justiţie şi apoi de TPI,
potrivit Deciziei Consiliului de înfiinţare a
acesteia), cât şi la nivel naţional unde, deja, au
fost înfiinţate astfel de instanţe specializate. De
exemplu, în cazul României, prin Legea
nr.304/200495 privind organizarea judiciară, au
fost înfiinţate complete specializate în
judecarea cauzelor în domeniul proprietăţii
intelectuale. Mai mult, în cadrul instanţei
supreme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(ÎCCJ), există secţia civilă şi de proprietate
92
Potrivit art.5 din Statutul funcţionarilor publici, aceştia se
împart în mai multe categorii în funcţie de natura şi
importanţa atribuţiilor, printre care şi administratori (AD) -
pagina de internet:http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:333:0007:0011:EN:PDF.
93
Prin Tratatul de la Lisabona, termenul de „camere
jurisdicţionale”, la care face referire art.225A din Tratatul de
la Nisa,, a fost înlocuit cu cel de „tribunale specializate”. Mai
mult, în literatura de specialitate s-a considerat că prin
„tribunale specializate” avem în vedere Tribunalul Funcţiei
Publice sau alte tribunale specializate precum Tribunalul
pentru Brevete al Comunităţii Europene – traducere
neoficială - Koen Lemaerts, Dirk Arts and Ignace Maselis,
Procedural Law of the European Law, second edition, editura
Sweet and Maxwell, Londra, 2006, pag.19 şi urm.
94
Fabian Gyula Drept instituţional comunitar, op.cit.,
pag.234.
95
Publicată în M. Of., Partea I nr.576 din 29.06.2004,
republicată în M. Of., Partea I nr.827 din 13.09.2005.
intelectuală competentă să judece astfel de
litigii.
Astfel, în prezent, protecţia oferită
brevetelor este guvernată de legea naţională a
statelor membre, iar în cazul unui litigiu în
acest domeniu, se va aplica legea naţională.
Or, în vederea creşterii competitivităţii
economiei Uniunii Europene, deziderat urmărit
încă de la adoptarea Agendei de la Lisabona în
anul 200096, Comisia Europeană (CE/COM) a
înaintat, la data de 1 august 2000, o propunere
de Regulament97 a Consiliului UE privind
brevetul comunitar, potrivit căruia „deţinătorul
unui astfel de brevet se va bucura de protecţie
în baza legii comunitare în toate statele
membre ale UE”98. Aşa după cum se statuează şi
în nota de fundamentare a propunerii de
Regulament, „ideea unui brevet european
datează încă din anii 1960, când, iniţial, se
optase pentru crearea unui sistem aplicabil
unui sistem de brevete întregii comunităţi
europene nou create. Destul de rapid, a devenit
clar că această abordare nu poate fi realizată în
contextul comunitar. Această situaţie a dus la
semnarea în anul 1973 a unei Convenţii privind
brevetul european (denumită în continuare
„Convenţia de la Munchen”) la care au aderat
gradual toate statele membre”99. Forma
revizuită a acestei Convenţii a intrat în vigoare
la data de 13 decembrie 2007.
Totodată, la nivel european, în ceea ce
priveşte marca comunitară, s-a adoptat
Regulamentul Consiliului nr.40/94100 din data de
20 decembrie 1993 privind marca comunitară, în
contextul în care dreptul comunitar al mărcilor
96
Dezideratul, unul foarte generos a fost prevăzut cu ocazia
Summit-ului extraordinar de primăvară al Consiliului
European de la Lisabona, desfăşurat în zilele de 23 şi 24
martie 2000, potrivit căruia „Şefii de stat şi de Guvern din UE
au agreat să facă din aceasta <<cea mai competitivă şi
dinamică economie până în anul 2010>>” – traducere
neoficială de pe paginile de internet: http://ec.europa.eu/
internal_market/smn/smn21/s21mn14.htm şi
www.euractiv.com/ future-eu/lisbon-agenda/article-117510.
97
Propunere de Regulament a Consiliului prezentată de
Comisie în 2000, 412 final.
98
Koen Lenearts, Dirk Arts şi Ignace Maselis, op.cit.,
pag.19.
99
Pagina de internet: http://europa.eu.int/eur-
lex/lex/LexUriServ/site/en/com/2000/com2000_
0412en01.pdf - paragraful 3 din nota de fundamentare a
propunerii de Regulament – traducere neoficială.
100
Publicat în JOCE seria L nr.11 din 14.01.1994.
nu se substituie drepturilor mărcilor statelor
membre. Prin Regulament se are în vedere,
între altele: asigurarea unei protecţii la nivel
european a mărcii comunitare; înfiinţarea unui
Birou de armonizare pe piaţa internă (mărci,
desene şi modele), ca organism al Comunităţii
Europene, independent în plan tehnic, dotat cu
autonomie juridică, administrativă şi financiară
suficientă, având personalitate juridică şi
exercitând competenţele executive pe care i le
conferă regulamentul, în cadrul dreptului
comunitar şi fără să aducă atingere
competenţelor exercitate de instituţiile
Comunităţii. Regulamentul, în considerentele
sale mai prevede că, pentru a întări protecţia
mărcilor comunitare, este necesar ca statele
membre să desemneze, ţinând seama de
sistemul lor naţional, un număr cât de limitat
posibil de tribunale naţionale de primă instanţă
şi de a doua instanţă, competente în domeniul
contrafacerii şi autenticităţii mărcii comunitare.
În fine, înfiinţarea, la nivel european, a
unei instanţe comunitare în domeniul brevetelor
de invenţie, ca instanţă specializată a Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene, are în vedere
asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei în
domeniul brevetelor comunitare, precum şi
acordarea în două etape a efectului comunitar
regulilor de procedură, după cum urmează:
- prima etapă se referă la adoptarea de
către Consiliu, a unei decizii în baza
art.229A din Tratatul de la Nisa101, care să
atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a
judeca litigiile în acest domeniu. În acest
sens, în 2003 Comisia a înaintat Consiliului
o propunere de decizie, care, la art.1
alin.2, conferă Curţii de Justiţie
competenţa de a soluţiona litigiile în
domeniul brevetelor comunitare102;
101
Art. 229A prevede că: „Fără a aduce atingere celorlalte
dispoziţii ale prezentului tratat, Consiliul, hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European, poate adopta dispoziţii prin care
atribuie Curţii de Justiţie, în măsura stabilită de Consiliu,
competenţa de a decide cu privire la unele litigii legate
de aplicarea actelor adoptate în temeiul prezentului
tratat care creează titluri comunitare de proprietate
industrială. Consiliul recomandă adoptarea acestor
dispoziţii de către statele membre, în conformitate cu
normele lor constituţionale”.
102
Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie
în 2003, 827 final.
- al doilea pas, consta în adoptarea unei
decizii, de către Consiliul UE, în baza art.
225A din Tratatul de la Nisa103 şi art. 245 din
TCE, în vederea creării unei camere
jurisdicţionale şi transferarea competenţei
de soluţionare în primă instanţă a litigiile cu
privire la brevetul european, competenţă
deţinută în prezent de Curtea de Justiţie. În
acest sens, Comisia a pregătit în anul 2003 o
propunere de decizie104 a Consiliului privind
înfiinţarea Tribunalului Brevetelor Europene
(TBE) şi recursurile introduse la Tribunalul de
Primă Instanţă, în această materie.
Potrivit propunerii Comisiei, această
nouă instanţă jurisdicţională comunitară,
specializată în materia brevetelor europene, ar
urma să devină operaţională nu mai târziu de
anul 2010, având ca model de funcţionare şi
componenţă Tribunalul Funcţiei Publice, în timp
ce Curtea de Justiţie de la Luxemburg, va
continua să soluţioneze, litigiile implicând
persoanele fizice şi juridice de drept privat105.
Oana PETRESCU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Justiţiei
103
Art.225A alin.1 stabileşte că: „Consiliul, hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie, sau la cererea
Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului
European şi a Comisiei, poate institui camere jurisdicţionale
competente să audieze şi să decidă în primă instanţă în
anumite categorii de acţiuni formulate în domenii specifice”.
Potrivit modificărilor intervenite în Tratatul de la Lisabona,
semnat la data de 13 decembrie 2007, art. 225A alin. (1) este
modificat după cum urmează: „Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă
Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă
instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale.
Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin
regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea
Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după
consultarea Comisiei.”
104
Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de
Comisie în 2003, 828 final.
105
Traducere neoficială - pagina de internet:
http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l26056a.htm.
 REVISTA PRESEI
Agenda principală:
Riposta României la criticile adresate
Parlamentului de Comisia Europeană
 Preşedintele Senatului Nicolae Văcăroiu s-a
declarat “uimit” şi “necăjit” de criticile
adresate Parlamentului de către Comisia
Europeană. “Este pentru prima oară când CE
îşi permite să atace un parlament naţional,
fără ca, în prealabil, să îi ceară un punct de
vedere pe un proiect”, a afirmat Văcăroiu.
(Adevarul)
 Parlamentul român cere socoteală PE
pentru”afirmaţiile defăimătoare” din
raportul CE. Preşedinţii celor două camere ale
Parmalentului României, Nicolae Văcăroiu şi
Bogdan Olteanu, au transmis o scrisoare
preşedintelui Parlamentului European în care
cer PE să formuleze un punct de vedere
propriu privind "afirmaţiile defăimătoare la
adresa Parlamentului României" aduse în
raportul CE din iulie. (Gandul)
Poziţia UE faţă de conflictul ruso-georgian
 UE va trimite un ajutor umanitar
suplimentar Georgiei în valoare de cinci
milioane de euro, destinat victimelor
conflictului ruso-georgian, a anunţat astăzi,
Bruxelles-ul, relatează AFP, citată de
NewsIn. Noul ajutor umanitar va consta în
furnizarea de alimente, apă potabilă,
echipamente sanitare, truse de igienă,
îmbrăcăminte, pături şi ustensile pentru
pregătirea hranei. Misiunea umanitară va viza
şi eliminarea minelor şi va desfăşura activităţi
educative privitoare la riscurile prezentate de
aceste dispozitive explozibile, activităţi care
se vor adresa mai ales copii. (Adevărul)
 Reexaminarea relaţiilor UE - Rusia se află de
câţiva ani buni pe agenda diplomaţiei celor
27. Acordul de parteneriat intrat în vigoare în
1997 a luat sfârşit în 2007, chiar dacă teoretic
a fost prelungit până la încheierea unuia nou.
Iar acesta este departe de finalizare. Acum,
intervenţia militară a Moscovei în Georgia
complică situaţia. (Adevarul)
 Kievul speră că, pe fondul crizei din Georgia,
Uniunea Europeană se va pronunţa în
favoarea ambiţiilor sale de aderare, cu
ocazia summitului UE - Ucraina programat la 9
septembrie la Evian (Franţa), a anunţat astăzi,
adjunctul ministrului ucrainean de Externe,
citat de AFP. ( Mediafax)
 Pe 8 septembrie, preşedintele Franţei a
reuşit după discuţii prelungite să schimbe
poziţia liderului rus Dmitri Medvedev faţă de
conflictul din Georgia. În ciuda divergenţelor
legate de conflictul din Caucaz, preşedintele
Nicolas Sarkozy vede în Rusia un partener al
Europei. Într-un discurs susţinut în faţa
Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Sarkozy
a propus înfiinţarea unui „spaţiu economic
comun care ar uni Rusia cu Europa“. „Pentru
că vrea pace, Europa spune Rusiei că vrea să
aibă cu aceasta legături de solidaritate, că
vrea să construiască un viitor comun, că vrea
să îi fie parteneră“, a spus Sarkozy, care a
vorbit în calitate de preşedinte în exerciţiu al
Uniunii Europene. Într-o conferinţă de presă
susţinută după discurs, liderul de la Paris a
reamintit că UE este principalul partener
economic al Rusiei, care asigură la rândul său
circa un sfert din gazul consumat în ţările
europene. Sarkozy a menţionat că aceasta
arată „spaţiul fantastic de colaborare comună
cu Moscova“ (Adevarul)
 Europa are nevoie de strângerea legăturilor
cu Rusia pentru a-şi asigura necesarul de
resurse energetice pentru viitor, susţine
Comisarul European pentru energie, Andris
Piebalgs, contrar opiniilor liderilor politici din
Statele Unite şi UE, care susţin cu tărie
eliminarea dependenţei energetice faţă de
ruşi. Piebalgs a declarat că, în plus, este
necesară grăbirea construcţiei celor două
conducte care ar urma să transporte gaze
către UE-Nabucco, considerată o alternativă la
gazele ruseşti, ce va porni din Marea Caspică
ocolind Kremlinul, şi Nord Stream ce va aduce
gaz rusesc dinspre nord-est. ''Avem nevoie de
legături cu Rusia, nu de izolare'', a spus
Piebalgs. (Ziua)
Procesul de la Haga între România şi Ucraina
 Soluţie de compromis a Curţii Internaţionale
de Justiţie ar mulţumi ambele părţi, care ar
scăpa astfel onorabil de o problemă care
afectează relaţiile bilaterale. Ucraina insistă
asupra faptului că Insula Şerpilor poate fi
locuită, în timp ce România nu o consideră
decât o simplă stâncă. Bazându-se pe
Convenţia privind dreptul mării, România a
susţinut tot timpul caracterul de stâncă al
Insulei Şerpilor, ce nu poate susţine locuirea
umană sau o viaţă economică proprie.
Caracteristicile naturale nu-i dau dreptul la
platou continental şi zonă economică
 exclusivă. Metoda de delimitare propusă de
România în cadrul negocierilor cu Ucraina
coincide cu cea utilizată de Curtea
Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ) în
procese similare. De altfel, acesta este unul
dintre motivele pentru care România a ales
instanţa de la Haga. (Adevarul)
Remedierea plăţilor pentru programul SAPARD
 Autorităţile au decis suspendarea oricăror
plăţi până la remedierea problemelor
semnalate de Comisia Europeană. Comisia
Europeană a sesizat că sistemul de efectuare a
plăţilor poate fi fraudat şi a decis blocarea
decontării a 28 milioane de euro. România a
decis sistarea oricăror plăţi în cadrul
programului SAPARD până la remedierea
problemelor constatate în urma controalelor
realizate de Comisia Europeană. (Adevarul)
 Autorităţile cred că, în câteva săptămâni, va
fi deblocată situaţia, dar fiecare zi înseamnă
zeci de mii de euro pierduţi de beneficiarii
fondurilor europene. După finanţare fără
incidente, Comisia Europeană descoperă
"fisuri" în programul SAPARD din România.
Ţinta reală par să fie însă fondurile
postaderare, pentru care controlul va fi mult
mai strict. Florin Solcan din Prahova aşteaptă
de la SAPARD 100.000 de euro. Este a treia
tranşă anuală aferentă ultimelor cheltuieli
realizate pentru ridicarea unei ferme de porci
(proiect de circa 600.000 de euro, din care
jumătate acoperit prin fonduri europene
nerambursabile). A depus dosarul la Agenţia de
Plăţi în iunie şi încă mai aşteaptă banii.
Problematica rromilor pe agenda europeană
 Comisia Europeană a aprobat azi noua
politică de imigraţie din Italia, care vizează
mai ales un recensământ asupra persoanelor
din taberele de nomazi, spunând că i se pare
compatibilă cu legislaţia UE, relatează AFP,
citată de NewsIn. "Buna cooperare între
autorităţile italiene şi CE a permis verificarea
condiţiilor de executare a măsurilor prevăzute
şi corectarea celor care ar fi putut fi
contestate", a spus Michel Cercone, purtătorul
de cuvânt al comisarului pentru Justiţie şi
Libertate, Jacques Barrot. (Adevarul)
 Primul summit organizat pentru a dezbate
problemele cu care se confruntă etnicii
rromi din statele Uniunii a debutat ieri la
Bruxelles, în prezenţa a sute de oficiali din
partea Comisiei Europene, a statelor membre,
şi a reprezentanţilor comunităţii. “Problema
cu care ne confruntăm - ca politicieni şi
cetăţeni este una de mare urgenţă. Nu numai
în termeni politici ci şi, mai înainte de orice, în
termeni umani. Atâta timp cât speranţa nu va
intra in căminele populaţiei romilor, vor fi
predominante mahalalele, cocioabele şi
disperarea. Iar dacă va fi asa, atunci aceste
locuri vor deveni în mod inevitabil zone de
insecuritate pentru locuitorii lor şi pentru
cetăţenii populaţiei majoritare care trăieşte în
imprejurimi. Într-o anume măsură aşa se şi
întâmplă, dar poate deveni cu mult mai rău", a
declarat Jose Manuel Barroso, Preşedintele
Comisiei Europene. (Ziua)
 Comisia Europeană pasează problema
ţiganilor în curtea guvernelor naţionale.
Executivul european nu are competenţe în
privinţa integrării rromilor, UE poate doar să
coordoneze politicile statelor membre.
Responsabilitatea pentru cele mai importante
domenii revine statelor membre, deoarece
situaţia dramatică a rromilor nu poate fi
rezolvată de la Bruxelles. Acestea sunt
principalele mesaje transmise ieri la Bruxelles
de doi dintre oficialii europeni - preşedintele
CE, Jose Manuel Barroso, şi comisarul pentru
afaceri sociale şi egalitate de şanse, Vladimir
Spidla - participanţilor la primul summit
european dedicat rromilor. Barroso a făcut
apel la statele membre ale Uniunii să ofere
"şanse reale" de integrare membrilor
minorităţii rrome, a căror situaţie este
"dramatică", şi să combată discriminările.
(Ziua)
Criza financiară în dezbaterea statelor UE
 Nicolas Sarkozy a comparat de curând, la
Toulon, modul de acţiune al autorităţilor
americane cu acela al europenilor vizavi de
criza financiară. Un bun prilej pentru
preşedinte de a se întreba: “Dacă faptele
întâmplate în Statele Unite ar fi avut loc în
Europa, cât de rapid, cu ce forţă şi cu câtă
determinare ar fi făcut faţă Europa acestei
crize?”. Trei zile mai târziu, prăbuşirea băncii
Fortis avea să dea un prim răspuns întrebării
prezidenţiale: în materie de reacţie rapidă
financiară, Europa e încă în stadiul de ucenic.
Rezultat al unei fuziuni belgiano-olandeze,
Fortis este prima bancă din zona euro care are
nevoie de ajutorul puterilor publice. Cazul
este cu atât mai interesant cu cât această
bancă are două sedii, la Bruxelles şi la Utrecht,
şi este supusă atât regulamentelor belgiene,
cât şi celor olandeze. Or, la ce am asistat în
acest weekend? Guvernele principalelor trei
 ţări implicate, Belgia, Olanda şi Luxemburg, şi-
au contactat băncile centrale, cerând,
totodată, “sprijinul” preşedintelui Băncii
Centrale Europene – care nu joacă niciun rol în
domeniul supravegherii bancare-informând-o şi
pe Neelie Kroes, comisarul european pentru
concurenţă. (Ziua)
 Cei 15 lideri ai ţărilor din zona euro se vor
întalni duminică la Paris pentru a discuta
abordarea unui răspuns comun la criza
financiară mondială bazat pe planul în cinci
puncte elaborat în cadrul întâlnirii G7,
informează BBC. O parte din ţările membre ale
zonei euro şi-au asumat deja un set de
angajamente în timpul întâlnirii G7, dar este în
continuare nevoie de o abordare comună şi la
nivelul Uniunii Europene. Deşi atât
preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, cât şi
cancelarul Germaniei, Angela Merkel, s-au
arătat dispuşi să propună mai multe soluţii în
cadrul summitului, amândoi sunt de părere că
un plan de ajutor de genul celui american nu
este o variantă de luat în considerare la nivel
european.
 Miniştrii de finanţe din statele membre UE
caută soluţii comune pentru a combate
efectele crizei financiare mondiale,
relateaza Reuters. Preşedintele rus Dmitri
Medvedev a anunţat ieri acordarea unui credit
de aproximativ 27 de miliarde de Euro pentru
principalele bănci ruseşti. Giganţii Lukoil şi
Gazprom au cerut sprijinul financiar al
Kremlinului pentru extinderea rapidă pe plan
internaţional. Camera de Comerţ de la Londra
a anunţat că economia britanică este deja în
recesiune. Miniştrii de finanţe din statele UE
au confirmat, ieri, faptul că studiază mai
multe acţiuni la nivelul UE pentru a combate
efectele crizei, inclusiv majorarea de la 20.000
la 100.000 de euro a plafonului de garantare a
depozitelor bancare pentru persoanele fizice,
informeaza Reuters.
Justiţia şi reforma justiţiei în România
 Grupurile de crimă organizată din România,
implicate în trafic de droguri, de fiinţe
umane şi fraude bancare, au început să se
extindă şi să actioneze în noi teritorii,
potrivit unui raport al Europol, care
analizează tendinţele şi pericolele aduse de
grupurile de crimă organizată din Europa,
transmite Mediafax. Potrivit raportului OCTA
2008 (Organised Crime Threat Assessment),
aderarea la Uniunea Europeană a sporit
mobilitatea în interiorul Uniunii a infractorilor
români, potenţându-le impactul în alte state
membre. În Italia, de exemplu, creşterea
puterii grupurilor de infractori români este
similară cu cea a grupurilor de crimă
organizată albaneze, câştigând teren rapid.
Portul Constanţa de la Marea Neagră este un
centru internaţional major, cu o intensă
activitate economică, dificil de controlat,
situaţie de care ar putea profita grupurile de
crimă organizată din România. Când Bulgaria şi
România se vor alătura curentului politic şi
economic principal al UE este posibil ca
acestea să se schimbe din ţări-sursă în ţări de
destinaţie pentru imigranţii ilegal, ceea ce ar
atrage după sine noi ameninţări. (Adevarul)
 Comisia Europeană este îngrijorată că
amendamentele la Codul de Procedură
Penală adoptate, miercuri, de Parlament pot
impiedica anchetarea cazurilor penale, a
declarat joi purtătorul de cuvant Mark Gray,
precizand că experţii CE au discutat detaliat
acest lucru cu deputaţii romani incă din luna
mai. "Am luat cunoştinţă de votul din
Parlamentul Romaniei prin care a fost
adoptată Ordonanţa de Urgenţă 60/2006 care
amendează Codul de Procedură Penală.
Inainte de a face comentarii ulterioare,
trebuie să evaluăm implicaţiile deciziei
Parlamentului care nu a fost publicată incă", a
explicat Gray intr-un comunicat remis NewsIn.
Purtătorul de cuvant al executivului european
a precizat că experţii CE au avut "o discuţie
detaliată" cu Camera Deputaţilor la 8 mai 2008
in care au exprimat ingrijorarea Comisiei
privind amendamentele propuse la Codul de
Procedură Penală. (Ziua)
 Aşa cum anticipam, întalnirea Ministrului
Justitiei Catalin Predoiu cu vicepreşedintele
Comisiei Europene Jacques Barrot, a adus
mult mai multe clarificări privind cererile
europene si, mai ales, nevoia unui raspuns
urgent al Romaniei. Riscul este real ca, in
absenta unui asemenea raspuns foarte concret
pe linia celor patru zone prioritare de
monitorizare, Comisia Europeana să producă în
ianuarie sau februarie 2009 un raport pe care
unele surse îl declară deja ca posibil foarte
dur. În decembrie va avea loc o vizită a unei
comisii de experţi de la Bruxelles care va lua
pulsul reformelor. Context în care Predoiu a
argumentat pe larg de ce, din punctul său de
vedere, amendamentele propuse de Parlament
nu sunt oportune: suntem în plină discuţie
asupra unei posibile modificări a Constituţiei,
suntem în plin proces de monitorizare, iar
schimbările propuse nu ar face decât să
 bulverseze un sistem care ar trebui să fie lăsat
să lucreze şi eventual redefinit doar în urma
eventualelor noi prevederi constituţionale.
 Comisia Europeană atrage din nou atenţia că
România s-a angajat să nu modifice
procedura de numire a procurorilor. Dupa ce
Senatul a decis, marţi, că procurorii şefi ai
DNA, DIICOT şi ai Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sa fie numiti
de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) la
propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul
secţiei de procurori a CSM, excluzându-l astfel
pe Traian Băsescu din procesul de numire a
magistraţilor, Comisia Europeană reacţionează
la acesta modificare de legislaţie, reamintind
României că îşi încalcă obligaţiile asumate.
"Unul din obiectivele de referinţă asumate de
România la data aderării este să nu modifice
procedura de numire şi revocare a
procurorilor-şefi, poziţie pe care Comisia
Europeană (CE) a susţinut-o în mod
consecvent", a declarat, miercuri, purtatorul
de cuvânt al CE, Mark Gray, transmite NewsIn.
(Ziua)
Energie şi schimbări climatice
 PLAN EUROPEAN - Miliarde pentru climă şi
energie. Un studiu realizat de organizaţia
britanică Open Europe arată că implementarea
pachetului climă/energie va costa UE cel puţin
73 miliarde de euro pe an până în 2020.
Prin acest pachet – propus în 2007 de Comisia
Europeană şi care trebuie încă adoptat de
plenul Parlamentului European şi de Consiliu –
se introduce o serie de măsuri care vizează
reducerea cu 20% a emisiilor de CO2 până în
anul 2020 şi prevede obligativitatea statelor
membre de a-şi asigura 20% din necesarul
energetic din surse regenerabile; de
asemenea, cel puţin 10% din combustibilii
folosiţi trebuie să fie biocombustibili. Pachetul
conţine şi o serie de modificări ale actualei
scheme de comercializare a cotelor de emisie,
precum şi prevederi referitoare la captarea şi
stocarea dioxidului de carbon. (Jurnalul
National)
 Ţările bogate dau bani ţărilor devastate de
schimbările climatice. Marea Britanie va da
Bangladesh-ului cel puţin 50 de milioane de
euro pentru ca cea mai săracă ţară din lume
să-şi adapteze infrastructura şi economia noii
provocări reprezentate de încălzirea globală.
Este prima încercare prin care o ţară puternic
industrializată oferă o mână de ajutor unui
stat devastat de catastrofele naturale
provocate de schimbările climatice,
informează cotidianul britanic "The Guardian".
Alte ţări europene precum Danemarca şi
Olanda, dar şi Banca Mondială, sunt aşteptate
să contribuie la noul fond al Bangladesh-ului.
(Adevarul)
Agenda secundară:
 România ocupa locul al treilea, în ceea ce
priveşte numărul de petiţii trimise la
Parlamentul European, după Spania şi
Germania, arată un raport al Comisiei de
specialitate, publicat la Bruxelles, transmite
Rador. Potrivit raportului, numărul de petiţii
trimise de cetăţeni Parlamentului European a
crescut, anul trecut, cu 50%, faţă de 2006.
Domeniile care îi preocupă pe cetăţenii
europeni sunt în general protecţia mediului,
poluarea, schimbarea climei, drepturile de
proprietate, libera circulaţie şi recunoaşterea
calificărilor profesionale, discriminarea pe
motive de naţionalitate, gen sau apartenenţă
la un grup minoritar. (Ziua)
 Primăria Cluj-Napoca se află pe un loc codaş
în topul oraşelor din Ardeal în ceea ce
priveşte fondurile nerambursabile accesate
de la Uniunea Europeană. În cei patru ani de
"guvernare" Boc, primăria clujeană a obţinut
de la UE câte un euro pe cap de locuitor.
Primăria Satu Mare a obţinut de 282 de ori mai
mult. În Ardeal, situaţia fondurilor europene în
perioada 2004-2008 diferă de la primărie la
primărie. Municipalitatea Sătmarului a obţinut
cele mai mari sume de bani de la UE - 32,5
milioane de euro. În schimb, primăria aşa-zisei
capitale a Ardealului, Cluj-Napoca, a reuşit
contraperformanţa de a accesa, în calitate de
solicitant, numai 350.000 de euro. (Adevarul)
 Bătrânul continent se confruntă cu o criză
demografică având drept cauză declinul şi
îmbătrânirea populaţiei şi va fi imposibil de
evitat ca unele zone rurale să devină complet
depopulate. Cercetătorii germani de la
Institutul pentru Populaţie şi Dezvoltare din
Berlin susţin că, fără imigraţie, populaţia
Uniunii Europene va scădea cu circa 52 de
milioane de oameni, ajungând, la orizontul
anului 2050, la 447 de milioane de cetăţeni.
(Adevarul)
 UE pune E-urile la zid. Ambalajele produselor
care conţin anumiţi coloranţi şi aditivi
alimentari vor avea o etichetă care să
avertizeze asupra efectelor negative pe care
E-urile le au asupra sănătăţii umane.
Propunerea aparţine Parlamentului European,
 care solicită aceste etichete speciale în baza
unui studiu care arată faptul că alimentele
produse cu ajutorul acestor substanţe "ar
putea avea un efect advers asupra activităţii şi
atenţiei copiilor". (Ziua)
 Toate ţările europene sunt obligate să ofere
informaţii necesare şi corecte asupra tuturor
substanţelor chimice din compoziţia hranei
aflate în comerţ .Noile reguli adoptate de
Parlamentul European sunt asemănătoare cu
cele aflate deja în vigoare, dar vor fi efectuate
unele modificări de natură tehnică.
Substanţele, produsele şi amestecurile
chimice, în timpul manipulării, transportului şi
utilizării lor, reprezintă un real pericol pentru
sănătatea oamenilor, cât şi pentru mediul
înconjurător. (Adevarul)
 Euroscepticul Vaclav Klaus refuză arborarea
drapelului UE la Praga in perioada in care
Cehia va avea preşedinţia Uniunii.
Preşedintele eurosceptic ceh Vaclav Klaus
exclude arborarea in permanenţă a drapelului
UE la Castelul din Praga, sediul său oficial, in
timpul preşedinţiei cehe a Uniunii, in primul
semestru din anul 2009, a anunţat biroul
acestuia luni, citat de AFP si NewsIn.
Preşedinţia cehă "nu are intenţia" de a ridica
acest drapel la Castel in perioada in care ţara
va asigura preşedinţia Uniunii Europene, a
declarat purtătorul de cuvant al lui Klaus,
Radim Ochvat, pentru agenţia cehă CTK.
(Ziua)
Agenda instituţională
 Până la sfârşitul anului 2008 Ministerul
Afacerilor Externe va lansa o variantă pilot
de call-center pentru românii din Italia şi
Spania. Call-center-ul va funcţiona în cadrul
consulatelor din Italia şi Spania. Este vorba
despre un număr de telefon din România, care
va fi putea fi apelat non-stop de românii din
străinatate la un tarif redus. Conaţionalii noştri
îşi vor putea spune problemele (accidente,
crime, furturi) sau vor putea solicita
consultanţă, informaţii referitoare la acte sau
proceduri consulare. Centralistele care vor
prelua apelurile vor fi obligate să respecte
acelaşi protocol aplicabil în cazul numărului de
urgenţă "112". Numărul de telefon al call-
centerului va putea fi format din tastele
corespunzătoare numelui "România".
(Adevarul)
 The Money Channel lansează emisiunea
„Fonduri Europene”, adresată celor ce vor
să înceapă o afacere cu bani de la UE.
Emisiunea oferă planuri de afaceri la cheie şi
soluţii de finanţare. Programul, realizat de
Ionel Dancă, este difuzată joia de la ora 20.30.
(Money Channel)
 România ar putea absorbi anul viitor între
350 şi 500 milioane euro din fondurile
europene destinate infrastructurii pentru
transporturi. Estimarea aparţine ministrului
Transporturilor, Ludovic Orban, şi poate fi
interpretată şi ca o declaraţie politică de
natură să atenueze criticile la adresa actualei
guvernări în privinţa slabelor progrese privind
modernizarea infrastructurii rutiere. (Ziua)
 România – o ţară prea puţin cunoscută.
Europarlamentarul socialist Josep Borell,
fost preşedinte al Parlamentului European în
perioada 2004-2007, a declarat astăzi, la
Iaşi, că România este o ţară încă prea puţin
cunoscută, iar oraşul Iaşi nu e cunoscut
aproape deloc în Europa, transmite
Mediafax. “Când vorbim de Moldova ne
gândim la mănăstirile din nordul Moldovei,
dar altceva nu prea se ştie", a spus Josep
Borell, într-o conferinţă de presă. El a spus
că a văzut la Iaşi clădiri şi monumente
extraordinare, însă acestea trebuie
popularizate şi puse mai bine în
valoare."Sunt sigur că veţi şti să profitaţi de
fondurile europene puse la dispoziţie de
Uniunea Europeană. Spania s-a modernizat
enorm imediat după intrarea în UE, iar
România are la rândul său această
oportunitate", a adăugat europarlamentarul
socialist.Cât priveşte posibilitatea ca Iaşul să
devină capitală culturală europeană, proiect
susţinut de primăria Iaşiului,
europarlamentarul Josep Borell a spus că "în
nici un caz nu va ales un oraş necunoscut".
(Ziua)
 Lazăr Comănescu: Sper că Marea Neagră
este o frontieră temporară a UE. Ministrul
de externe Lazăr Comănescu, care a
participat marţi la seminarul "Marea Neagră,
noua frontieră a UE", şi-a exprimat speranţa
ca Uniunea să nu fie tentată să spună că se
mulţumeşte cu faptul că a ajuns la Marea
Neagră şi că se va opri aici, ci va explora noi
oportunităţi in zonă. "Am speranţa ca Marea
Neagră să fie o frontieră temporară a Uniunii
Europene", a declarat ministrul de externe
Lazăr Comănescu, invitat să vorbească la
masa rotundă "Marea Neagră, noua frontieră
a UE", organizată de Ambasada Franţei şi de
Ministerul Afacerilor Externe. (Ziua)
 Accesul maşinilor mari, cu motoare
puternice, ar trebui limitat in Capitală, iar
bucureştenii ar putea parcurge cu bicicleta
distanţe scurte sau medii, pentru limitarea
poluării oraşului, a declarat, joi, ministrul
Mediului şi Dezvoltării Durabile, Attila
Korodi. "Mi se pare de bun simţ să extindem
şi să ecologizăm centura verde a Capitalei,
pentru că intr-un oraş european ar trebui să
existe circa 26 metri pătraţi de spaţiu verde
pentru fiecare locuitor, iar zonele verzi ar
trebui să fie respectate şi de companii şi de
municipalităţi", a adăugat Korodi, (NewsIn)
 România, Bulgaria, Polonia, Slovacia si
Ungaria au acuzat vineri Uniunea
Europeana ca, prin intermediul planului de
reducere a emisiilor de dioxid de carbon si
stopare a incalzirii globale, le face să
devină şi mai dependente de gazul rusesc şi
cer măsuri care să le asigure securitatea
energetică, transmite Reuters. Secretarul de
stat pentru afaceri europene, Răduţa
Matache, a participat vineri, la Varşovia, la
reuniunea miniştrilor sau secretarilor de stat
pentru afaceri europene ai statelor membre
ale Grupului de la Vişegrad, România şi
Bulgaria. Reuniunea este organizată de
Polonia, stat care deţine, în prezent,
preşedinţia rotativă a Grupului.Cu aceasta
ocazie, oficialii au abordat teme de
actualitate de pe agenda Uniunii Europene,
precum pachetul de proiecte legislative
privind energia şi schimbările climatice,
agenda viitoarei reuniuni a Consiliului
European din octombrie, priorităţile viitoarei
preşedintii cehe a Consiliului UE şi iniţiativa
privind Parteneriatul Estic.(Ziua)
 Interviu - "Probleme grave cu POS-Mediu".
Expertul în biodiversitate şi fost consilier al
miniştrilor Sulfina Barbu şi Attila Korodi,
Atena Groza, vorbeşte despre probleme de
implementare a Programului Operaţional
Sectorial- Mediu. 4,5 miliarde de euro de la
UE şi 1 miliard de euro de la bugetul de stat
sunt blocaţi degeaba. Vinovaţi sunt
funcţionarii şi demnitarii din Ministerul
Mediului şi Dezvoltării Durabile. (Jurnalul
National)
 Comisia Europeană vrea explicaţii privind
restructurarea ANRCTI. Ministrul
Comunicaţiilor Karoly Borbely a primit,
vineri, o scrisoare din partea Comisarului
european pentru Societate Informaţională,
Viviane Reding, prin care i se cere ca până la
26 septembrie să ofere explicaţii în legătură
cu restructurarea ANRCTI şi cu motivele care
au dus la demiterea fostului şef al instituţiei.
Reding îi atrage atenţia ministrului român că
independenţa autorităţilor naţionale de
reglementare se află în centrul
reglementărilor cadru ale Comisiei în
materie de telecom. (Gandul)
 Adina Vălean invită internauţii la
Bruxelles, prin EuroSpeak.ro.
Europarlamentarul liberal Adina Vălean
lansează www.EuroSpeak.ro, o enciclopedie
colaborativă de Internet ce are ca scop
popularizarea noţiunilor de politică
europeană în rândul românilor tineri,
utilizatori de Internet. (Cotidianul)
 La conferinţa de presă de la Varna,
România - reprezentată de subsecretarul
de stat din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe, Răzvan-Horaţiu Radu. Delegaţiile
autorităţilor locale din statele bazinului Mării
Negre vor semna, la Varna, Actul Constitutiv
şi Statutele noii structuri de cooperare la
Marea Neagră. Sediul Euroregiunii Mării
Negre (ERMN) va fi găzduit de municipiul
Constanţa. Obiectivul principal al acestei
structuri este de a facilita iniţiativele
multilaterale şi descentralizate, care să
valorifice cât mai bine instrumentele
financiare de susţinere a dezvoltării
existente la nivel naţional, european şi
internaţional. (Cotidianul)
O sută de tineri din toată ţara vor participa
la o serie de dezbateri despre problemele
cu care se confruntă, în contextul unor
întâlniri de acest fel în ţările UE, cu scopul
relansărilor politicilor europene pentru
tineret, în primăvara lui 2009, au anunţat,
vineri, organizatorii. (Cotidianul)
Iuliana DUMITRU
Consilier comunicare şi relaţii publice
Departamentul pentru Afaceri Europene
 LINKURI UTILE

Ministerul Afacerilor Externe – www.mae.ro

Institutul European din România – www.ier.ro
Site-ul Uniunii Europene – www.europa.eu

Instituţii Europene
Parlamentul European – www.europarl.europa.eu
Consiliul Uniunii Europene – http://www.consilium.europa.eu
Preşedinţia slovenă a Consiliului UE – www.eu2008.si/en
Comisia Europeană: http://ec.europa.eu
Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă – http://curia.europa.eu
Mediatorul European: http://www.ombudsman.europa.eu

Alte site-uri dedicate problematicii europene:

www.euractiv.com
www.euractiv.ro
www.europeana.ro
www.euobserver.com
http://www.pontweb.ro
http://europe.org.ro/euroatlantic_club
http://www.ClubE.ro
http://www.europeanaffairs.org/
http://www.iiea.com
http://www.cafebabel.com

Sursa pozelor de pe copertă:

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/images/logo_banner_climate_action_en.gif
http://www.actnow.com.au/files/4442/climate_action_conference.jpg
http://i.treehugger.com/files/agenda_for_climate_action.jpg
http://globalwarming-facts.info/files/img/balloon-globalwarming-awareness2007.jpg

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

Bulevardul Aviatorilor nr. 50A, Sector 1,
Bucureşti, România
Tel. (021) 308.53.50
E-mail: consilier.european@yahoo.com
catalina.constantin@dae.gov.ro
andreea.radu@mira.gov.ro
http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008

Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.