Sunteți pe pagina 1din 47

Psihologia limbajului - Note de curs Prof. Univ. Dr.

Mihai Golu Master Terapii logopedice in procesele de comunicare Cursul este structurat pe doua sectiuni majore: I. Comunicarea 1. Aspecte ale teoriei generale a comunicarii. Modelul logico-formal al comunicarii, dimensiunile si proprietatile ei. 2. Principalele orientari in abordarea comunicarii in perioada actuala. 3. Comunicarea la nivel uman formele si tipurile ei (non-verbala si verbala, intrapersonala, interpersonala si intragrupala). Factorii si variabilele psihologice care actioneaza si influenteaza dinamica procesului comunicarii la nivel uman. Cerintele unei comunicari adecvate si eficiente (o comunicare buna si o comunicare proasta). Slaba comunicare, ca sursa a neintelegrilor, contradictiilor si conflictelor interumane. II. Limbajul 1. Limbajul verbal. Dimensiunile acestuia (formala, fizica, calitativa-semantica, pragmatica), functiile sale, formele sale, mecanismele neurofiziologice ale limbajului, verigile care stau la baza receptiei, intelegerii si producerii limbajului articulat. 2. Principalele deviatii sau tulburari ale limbajului verbal.

Conceptul de comunicare
Termenul cotidian de comunicare desemneaza un proces extrem de complex si diversificat, care face ca ea sa constituie in prezent un domeniu de interes si de studiu multidisciplinar. Daca pana la sfarsitul primei jumatati a sec. XX termenul era, ca si domeniul, un monopol unidisciplinar (al lingvisticii), dupa aceasta perioada, ca urmare a constituirii unor noi directii ale cunoasterii stiintifice reprezentate prin teoria generala a sistemelor, cibernetica teoretica sau generala si teoria informatiei, comunicarea dobandeste deodata o semnificatie si o importanta mult mai generala, aproape universala, ea fiind preluata in cadrul tuturor disciplinelor particulare stiintifice.

Elementele necesare existentei comunicarii


La ora actuala se poate vorbi de doua niveluri de structurare a teoriei comunicarii: un nivel general formal si un nivel substantial, calitativ sau particular. Primul nivel se intemeiaza si ia in considerare pentru circumscrierea si definirea sensului conceptului de comunicare niste criterii de ordin logico-formal nonsubstantial, care sa fie aplicabile oricarui domeniu particular in care avem de-a face cu un proces concret de comunicare. Astfel, teoria generala a comunicarii va constitui reperul si etalonul de la care pornesc si la care se raporteaza toate teoriile particulare care se constituie si se elaboreaza in interiorul disciplinelor care studiaza fenomene concrete ale comunicarii diferentiate din punct de vedere substantial-calitativ. Potrivit teoriei generale al carei fondator este recunoscut a fi matematicianul american Claude Shannon, pentru a exista o comunicare este necesara existenta urmatoarelor elemente:

1. Elemente de structura. Trebuie sa existe trei astfel de elemente cu legatura intre ele: - elementul sursa sau emiterent: trebuie sa posede un minimum de litere sau un alfabet minim necesar pentru a putea alcatui un numar suficient de mesaje. Alfabetul minim pentru alcatuirea unui mesaj e format din cel putin 2 litere (alfebetul Morse, alfabetul numeric); de asemenea, trebuie sa emita mesajele in concordanta cu caracteristicile si particularitatile reeptorului sau destinatarului; mesajele sa fie elaborate pe baza unui anumit set de reguli logice care sa posede anumite invariante sau constante; sa intreprinda masuri preventive sau corective pentru asigurarea ajungerii la destinatar a mesajului; - destinatar sau receptor: trebuie sa posede o anume capacitate de receptie si de rezolutie a semnalelor sau literelor in care este emis mesajul; sa posede un minimum de elemente interne, de comparatie si identificare; sa posede acelasi set de reguli logico-gramaticale pe care il poseda emitatorul, astfel incat continutul mesajului sa poata fi identificat; - canal: trebuie sa fie suficient de sensibil pentru a transmite elemente substantial-energetice proprii alfebetului in care este compus mesajul; sa posede o rezistenta suficienta la perturbatii astfel incat sa nu denatureze caracteristicile literelor initiale. Legat de aceasta ultima cerinta, se introduce o variabila in acest model, denumita zgomot rezulta ca nu exista canale de comunicare ideale, perfecte, orice canad concret fiind supus influentei unor perturbatii, fie generate de structura lui interna, fie din exterior. In modelul E-C-R, apare raportul semnal-zgomot. Ea poate lua trei forme sau valori: zgomotul domina asupra semnelului (canalul devine inpropriu pentru asigurarea transmiterii mesajului); zgomotul este egal cu semnalul (situatie de maxima incertitudine); semnalul domina asupra zgomotului (singura situatie care poate permite desfasurarea unei comunicari). Legatura dintre emitator si receptor poate fi unidirectionata si se vorbeste de pseudocomunicare sau comunicare deschisa, sau bidirectionata (comunicare propriu-zisa, care presupune schimb reciproc). 2. Elemente de continut. Acestea definesc propriu-zis comunicarea. Prin comunicare se intelegea orice fel de schimb care are loc intre indivizi, grupuri etc. Foarte sugestiva era considerata definitia data de Levy-Strauss: schimburi de idei si de bunuri intre grupuri datorate legilor si regulilor de rudenie; schimburi de bunuri materiale datorate si bazate pe legile economice; schimburi de idei, de impresii si de opinii intre indivizi sau grupuri. Teoria generala a comunicarii afirma ca esentiala pentru definirea termenului este informatia si ca atare, comunicarea reprezinta in sine schimb de informatii. Informatia este elementul care determina modificari specifice, potrivit principiilor reglarii atat la nivelul receptorului cat si la nivelul emitatorului. Avem astfel informatii, concretizate in mesaje. Teoria informatiei cuprinde trei componente mari: o componenta formala, una semantica si una utilitara sau pragmatica. Desi termenul de informatie este vechi, conceptul de informatie este printre cele mai noi concepte, fiind elaborat in cadrul ciberneticii generale si teoriei generale a informatiei in a doua jumatate a sec. XX. Norbert Wiener face constatarea revolutionara ca universul nu poseda doar cele doua dimensiuni stabilite de fizica clasica (substanta si energie), ci inca una, el adaugand dimensiunea informatiei. El da si prima definitie a acestui concept: Informatia este informatie, ea nu este nici substanta, nici energie. Ea poseda o relativa autonomie atat in raport cu substanta, cat si in raport cu energia. Evidentierea informatiei nu se poate face decat intr-o relatie de comunicare. In afara relatiei de comunicare, informatia nu exista decat in stare latenta. Pentru punerea in miscare a informatie, este necesar un suport substantial energetic, dar nu exista o legatura predeterminata si invarianta intre un anumit suport energetic si un continut informational. Intre unul si acelasi suport substantial energetic pot fi transmise mai multe tipuri de mesaje si informatii, dupa cum unul si acelasi mesaj sau informatie poate fi transmisa cu ajutorul mai multor tipuri de suporturi substantial-energetice.

Intrucat aceasta definitie nu lamureste suficient de bine specificul si natura informatiei, Wiener merge mai departe si concretizeaza sau particularizeaza din punct de vedere calitativ informatia, spunand ca este opusul entropiei si, intrucat entropia este masura gradului de dezorganizare la nivelul unui sistem, informatia trebuie considerata masura a gradului de organizare. Informatia, deci, apare ca factor de organizare si de reglare la nivelul sistemelor, opunandu-se dezorganizarii sau entropiei. Pornind de aici, Claude Shannon a formalizat si a elaborat componenta statistico-matematica a teoriei informatiei si a legat in acest caz informatia de asa-numita stare de nedeterminare si de incertidudine in legatura cu producerea sau neproducerea unui eveniment intr-o situatie data sau la un sistem dat. Shannon considera ca informatia este factorul care duce la diminuarea sau inlaturarea unei stari initiale de incertitudine. Pe aceasta baza, a ajuns sa formuleze dimensiunea cantitativa sau obiectiva a informatiei: H (informatia) = - pi log/2 in baza 2 din pi. Pi probabilitatea de aparitie, de prezenta a unui factor intr-o situatie data. Cea mai mare cantitate de informatie se contine in multimile de evenimente echiprobabile. Cu cat diferenta de probabilitati intre elementele multumii considerate este mai mare, cu atat cantitatea de informatie va fi mai mica. Bitul reprezinta unitate binara, reprezentand cantitatea de informatie pe care o primim dintrun experiment cu doua rezultate egal probabile. Alegerile care furnizeaza cea mai mare canitate de informatie sunt cele de tip binar. Componenta semantica a teoriei informatiei: potrivit ei, informatia nu se identifica cu litera prin care se obiectiveaza, ea definind o relatie cu un anumit referential sau obiect exterior ei. Acest obiect reprezinta elementul esential care leaga din punct de vedere calitativ termenii unui sistem de comunicare, emitatorul si receptorul. Dimensiunea semantica a informatiei presupune stabilirea unei legaturi de ordin designativ intre un anumit alfabet, intre un anume sistem de semne si o anumita realitate specifice, substantiala sau ideala. La modul formal, latura semantica apare ca o corespondenta intre doua sisteme de semne sau de simboluri. De exemplu, la cuvantul mama corespund semne precum femeie care are copii. Semnul luat separat exprima o legatura intre o entitate obiectiva, mama, si imaginea interna mentala a noastra despre aceasta fiinta. Spre deosebire de latura cantitativa, latura semantica nu este predeterminata si invarianta. Ea devine o variabila dependenta de exercitiu si experienta comunicatorilor. Cu cat comunicatorii poseda in raport cu tema comunicarii un exercitiu si o experienta mai mare, cu atat cantitatea semantic de informatie este mai mare si viceversa. Componenta utilitara inseamna efectul pe care il are informatia receptionata asupra destinatarului. Apare un raport de probabilitati Pa : Pe (Pa probabilitatea inainte ca destinatarul sa fi primit mesajul, Pe starea lui dupa ce a primit mesajul). O informatie este utila daca ea permite destinatarului sa isi rezolve o anumita problema specifica de reglare. Cu cat rezolvarea este mai completa, cu atat functia sau gradul de utilitate al informatiei e mai mare si invers. 3. Elemente de obiectivare a continutului. Aici includem semnale, simboluri si semne => alfabet. Semnalul este o cantitate energetica ce transmite o informatie contextual-conjuncturala, semnificatia lui fiind stabilita printr-o legatura temporara intre el si un eveniment. Semnalele sunt suporturile cele mai raspandite in aria de comunicare, fiind preponderent proprii speciilor animale si la nivelul omului in cadrul diferitelor contexte si situatii. Semnificatia lui este circumscrisa unei situatii concrete. Simbolul este un suport substantial-energetic de tip imagistic sau obiectual care reflecta si desemneaza anumite stari, anumite calitati, roluri si statusuri caracteristice diferitelor comunitati socio-umane. Sunt produse culturale si semnificatia lor este determinata istoriceste si valabila

pentru intreaga comunitate. Pentru simbol e specific caracterul intuitiv, se bazeaza pe impresionarea directa a receptorului si pe evidentierea accentuata a situatiei sau a starii pe care o reprezinta. Sfera de aplicare comunicationala a simbolurilor este relativ limitata la nivelul comunitatii, al natiunii etc. Semnul este constructie formal-abstracta, cu aplicabilitate universala. In aceasta calitate avem cuvantul, limbajul articulat in forma lui orala sau scrisa. Cuvantul este un suport informational elaborat in cursul evolutiei istorice a comunicarii prin grai articulat si a carui valoare designativa devine relativ constanta si invarianta, obligatorie pentru toti indivizii care alcatuiesc comunitatea si vorbesc in limba data. Capacitatea de comunicare a omului depaseste ca arie de cuprindere capacitatea de comunicare a tuturor celorlalte sistem concrete. 4. Un set de operatii principale si secundare. Acestea se circumscriu sistemului de comunicare. Operatiile principale sunt codarea, recodarea si decodarea. Operatiile secundare sunt operatiile de redundare. Codarea este operatia de transpunere la nivelul emitatorului sau al sursei a continutului informational sau a mesajului pe un anumit suport substantial-energetic. Codarea trebuie facuta in concordanta cu situatia de comunicare si cu caracteristicile destinatarului. Exista doua tipuri de coduri folosite in comunicarea umana: coduri analogice si coduri discrete. Comunicarea nonverbala se bazeaza pe codurile analogice, in vreme ce comunicarea verbala se bazeaza pe cele discrete. Dupa lungimea cuvintelor, sunt coduri uniforme si coduri variabile. Cele uniforme se folosesc in sistemele informatizate. Lungimea cuvantului este aceeasi. Ele sunt mai eficiente in transmiterea informatiilor in retelele de comunicare. Codurile variabile sunt cele pe care le folosim in limbajul natural, dar si aici se constata prezenta unei legi, potrivit careia cuvintele cu prezenta cea mai mare au lungimea cea mai mica. Recodarea este operatia aplicata asupra codului intial, la nivelul canalului (spre ex. la nivelul telefonului impusl electric). Avem o recodare la nivelul canalului si una la nivelul receptorului. Decodarea este operatia finala care are loc la nivelul destinatarului si consta in identificarea si scoaterea la suprafata a continutului informatiei. Inseamna, in sens larg, intelegera celor receptionate. Redundarea are rolul de a conserva si proteja suportul sau codul prin care se transmite informatia de influenta perturbatoare a zgomotului la nivelul canalului. Exista doua tipuri de redundanta: una externa si una interna. Prin redundare externa se intelege utilizarea unui numar mai mare de elemente in cod sau in suporturi de obiectivare decat cel necesar, astfel incat sa se diminueze probabilitatea alterarii codului integrat. Folosim in comunicarea verbala repetarea mesajului sau in cazul unei transmiteri pe un canal electric, multiplicarea literelor din care alcatuim cuvantul. Redundarea interna tine de structura si natura instrumentului de comunicare, de legaturile interne ce exista intre elementele unui vocabular. Acesta este si cazul limbilor naturale, care nu ni se prezinta din punctul de vedere al relatiei de comunicare ca niste multimi dezordonate de cuvinte, ci ca structuri organizate intre elementele vocabularului, stabilindu-se anumite legaturi de conditionare si determinare. Toate limbile naturale, ca instrumente esentiale de comunicare, poseda un coeficient ridicat de redundanta.

Dimensiunile si proprietatile comunicarii


Dimensiunile comunicarii deriva din specificul obiectiv al informatiei ca element esential al relatiei de comunicare si al schimbului intre elementele sistemului de comunicare, respectiv emitatorul si receptorul. Pornind de la acest specific al informatiei, derivam trei dimensiuni esentiale ale comunicarii si anume: dimensiunea fizica obiectiva, dimensiunea semantica si dimensiunea pragmatic-reglatorie.

I. Dimensiunea fizica se refera, pe de-o parte, la caracteristicile elementelor prin care se obiectiveaza continutul mesajelor informationale, iar pe de alta parte la cantitatea obiectiva de informatie care exista la nivelul sursei sau al emitatorului. In ceea ce priveste elementele prin care se obiectiveaza continutul mesajelor informationale, indiferent de natura lor substantial-calitativa, trebuie sa posede proprietati fizice care sa asigure atat transportul lor intre emitator si destinatar de-a lungul unui anume tip de canal, cat si captarea sau inregistrarea la nivelul destinatarului. Exista trei principale asemenea proprietati care trebuie sa ia valori corespunzatoare pe de-o parte proprietatilor canalului, pe de alta parte particularitatilor destinatarului sau receptorului. Acestea sunt intensitatea sau amplitudinea, frecventa si periodicitatea sau intervalele de succesiune in cursul procesului de comunicare. Intensitatea este exprimata de cantitatea de energie sau de dimensiunile metrice ale semnalelor prin care se realizeaza codificarea sau obiectivarea mesajului. Aceste proprietati trebuie sa se incadreze in limitele unor valor optime pentru a putea sa depaseasca efectul perturbator al zgomotului si pragul de accesibilitate sau de receptie al destinatarului. In functie de natura elementelor sistemului de comunciare, respectiv E-D (R), aceste valori iau cote diferite pentru toate cazurile, insa registrul optim prin care se realizeaza probabilitatea cea mai ridicata de transmitere a mesajelor se situeaza in asa-numitul registru mediu. O comunicare devine posibila in masura in care elementele fizice de codificare a informatiei dispun de proprietatile corespunzatoare transmiterii si receptiei in cadrul sistemului de comunicare dat. Cantitatea obiectiva de informatie existenta la nivelul sursei este conditionata de numarul starilor pe care se poate lua sursa, fiecare stare pe care o ia aceasta (E) constituind un mesaj sau un continut informational. Pentru ca emitatorul sau sursa sa devina apt de a intra intr-o relatie de comunicare din punct de vedere obiectiv este necesar ca el sa dispuna de cel putin doua stari: in cazul nostru ele se refera la numarul de semne sau de cuvinte de care dispune in tezaurul sau si din care urmeaza sa selecteze, potrivit anumitor criterii si reguli logico-formale elementele necesare construirii unui mesaj. Este suficient ca un emitator sa dispuna de minim 2 cuvinte pentru a putea sa indeplineasca aceasta conditie obiective de a detine o anume cantitate de informatie si de a alege din cele doua. Cand elementele acestea denumite semne sunt independente unele de altele si alegerea uneia nu influenteaza alegerea urmatorului, avem de-a face cu existenta celei mai mari cantitati posibile de informatii din punct de vedere fizic sau obiectiv. Este cazul asa-numitelor situatii sau evenimente echipotentiale sau echiprobabile. In cazul comunicarii umane verbale, emitatorul sau sursa se caracterizeaza prin prezenta unui tezaur sau vocabular cu evenimente referentiale, adica cuvintele din vocabularul nostru nu poseda toate aceeasi probabilitate de a fi alese, extrase in vederea realizarii unei comunicari, ci avem frecvente diferite pentru diferitele cuvinte si in fiecare limba s-au elaborat tabele statistice ale frecventelor cuvintelor in procesul de comunicare. Din punct de vedere fizic sau obiectiv, vocabularul care constituie sursa de selectie pentru transmiterea mesajelor informationale nu poseda maximum posibil de cantitate obiectiva de informatie, intrcat succesiunea cuvintelor nu este independenta, ci conditionata. II. Dimensiunea semantica exprima legatura designativa stabila intre semn si o anumita realitate materiala sau ideala. Designarea, ca atare, se refera la obiecte (obiectuala) care se poate realiza la trei niveluri calitative diferite si anume designare la nivel individual, cand mesajul se refera la un anumit obiect si doar la acela, la nivel particular in care designarea se refera la o submultime de obiecte asemanatoare cum avem in cadrul tipologiei si la nivel universal sau categorial, unde designarea se refera la un gen sau o multime de clase de obiecte individuale. Avem apoi designarea proprietatilor obiectelor si fenomenelor, designarea de actiuni, operatii prin semne diferite, designarea de procese si designarea de relatii. In cadrul comunicarii, operatia de decodare trebuie sa restabileasca tipul de designare si identitatea referentialului ca atare. Prin

aceasta, in procesul de comunicare se realizeaza legaturi selective si cu adresa intre emitator si receptor si intre amandoi luati la un loc si realitatea externa. De aceea, dimensiunea semantica este considerata esentiala intr-o relatie de comunicare intrucat prin intermediul ei se evidentiaza si se descopera realitatea informatiei. III. Dimensiunea pragmatic-reglatorie exprima specificul functional al informatiei in general in Univers si in special in cadrul relatiei de comunicare si anume specificul de a fi factor de organizare, de optimizare si de dezvoltare. In orice comunicare trebuie sa existe o oarecare dimensiune reglatorie, astfel incat sa putem vorbi de circulatia si functionarea informatiei. Am putea spune ca relatia de comunicare este una bazala la nivelul intregului Univers si in masura in care informatia este o determinatie obiectiva a Universului si prin natura ei este factor de progres, si relatia de comunicare este factorul ce sta la baza tuturor proceselor de transformare evolutiva antientropica la nivelul Universului. Aparitia vietii este rezultatul unei relatii de comunicare. Constituirea structurilor noastre pshice interne este de asemenea rezultatul unei astfel de relatii. Asadar, cand vorbim de comunicare, inevitabil trebuie sa avem in vedere si existenta unei laturi sau a unei dimensiuni reglatorii sau pragmatice. Din dimensiunile mentionate decurg si principalele insusiri sau proprietati ale comunicarii, cele mai importante fiind urmatoarele: 1. Verdicitatea prin aceasta intelegem corectitudinea transmisiei si receptarii mesajelor de la emitator la destinatar. In al doilea rand, intelegem si corectitudinea sau corespondenta reala intre mesaj si referential si realitatea pe care acesta o desemneaza. Din acest punct de vedere putem delimita mesaje veridice si mesaje false. Din punctul de vedere al teoriei reglarii, purtatoare de informatie autentica sunt numai mesajele veridice. Doar prin intermediul lor se poate obtine un efect optimizator la nivelul sistemului destinatar sau receptor. Mesajele false sau informatiile false sunt din punctul de vedere al teoriei reglarii purtatoare de entropie. 2. Fidelitatea exprima gradul de incredere pe care emitatorul il are in continutul mesajului pe care il transmite si ea deriva din gradul de consolidare a dimensiunii semantice a semnelor de care dispune pentru a realiza si desfasura relatia de comunicare. Si din acest punct de vedere intalnim gradatii variate in functie de siguranta pe care interlocutorii o au in raport cu mesajele pe care le schimba intre ei. O comunicare eficienta presupune existenta unui nivel ridicat de fidelitate al continuturilor informationale care se schimba intre E si R. 3. Completitudinea se refera la diferenta dintre volumul de mesaje care a fost emis de catre sursa si volumul de mesaje care a ajuns la receptor. Cu cat aceasta diferenta e mai mica, cu atat comunicarea este mai eficienta si invers. In orice relatie de comunicare, cele doua valori nu corespund totodeauna: la iesire inregistram o cantitate de informatie mai mare. 4. Finalitatea se refera pe de-o parte la scopul pe care si-l propun interlocutorii si in al doilea rand la efectele sau rezultatele pe care le obtinem la sfarsitul unui proces de comunicare. Comunicam cu un anume scop iar scopul este de a produce anumite modificari in starea, atitudinea si modul de gandire al interlocutorului. Mai exact, comunicam cu scopul de a influenta pe cel cu care venim in relatia de comunicare. Atingerea acestei finalitati este conditionata de o serie intreaga de factori obiectivi si subiectivi, ceea ce a determinat preocuparea pentru elaborarea si dezvoltarea unor modalitati si tehnici speciale de perfectionare si optimizare a proceselor si relatiilor de comunicare. Avem aceasta preocupare atat la nivel tehnic cat si la nivel de comunicare interpersonala in mod direct.

Sfera de cuprindere a notiunii de comunicare


Exista inca dispute si problema este deschisa. Dupa unii, de comunicare nu se poate vorbi decat la nivel uman si mai mult decat atat, numai in cazul in care avem de-a face cu prezenta si utilizarea vorbirii sau a limbii. Dupa altii, comunicarea este un fenomen universal. Oriunde se poate delimita, potrivit criteriilor logico-formale, o anumita sursa care sa emita semnale purtatoare de informatie si un anumit sistem receptor destinatar care sa preia aceste semnale si sa modifice starile in concordanta cu semnificatia lor. Daca luam in considerare faptul ca informatia nu o gasim doar in cadrul comunicarii interumane, ci constituie o dimensiune a intregului Univers si faptul ca, obiectiv, ea exista in stare latenta si se evidentiaza intr-o relatie de interactiune, atunci trebuie sa acceptam a doua pozitie si anume aceea ca, in sens larg si logic, comunicarea este un fenomen ce se realizeaza la scara intregului Univers. In teoria generala a sistemelor, potrivit unei scheme generalizate de clasificare, se delimiteaza clasa asa-numitelor semideschise. Acestea pot sa fie de natura substantial-calitativa diferita: neinsufletita sau insufletita. Sistemele semideschise se caracterizeaza prin aceea ca ele realizeaza in mediul lor numai schimburi de energie si informatie. Devine logica concluzia ca o comunicare se poate realiza nu numai intre sistemele vii, nu doar intre persoanele umane, ci si intre sistemele nevii. Putem spune ca avem o comunicare nespecifica, ce se realizeaza la nivelul Universului intre diferitele astre, planete etc., o comunicare pseudospecifica ce se realizeaza intre anumite obiecte, lucruri neinsufletite si mediul lor ambiant si de asemenea o comunicare specifica, ce se realizeaza la nivelul sistemelor vii, biologice. Omul devine un fel de placa turnanta a relatiei generale de comunicare. Prin natura lui intrinseca, este polivalent, incercand sa intre in comunicare cu Cosmosul, Divinitatea, cu lumea animala si cu universul masinilor. La nivelul omului avem comunicari specifice: intraindividuala, interpersonala, intragrupala si intergrupala. Comunicarea este dimensiunea cea mai specifica si cea mai frecventa pentru starea si definirea omului.

Principalele orientari in studiul comunicarii umane


I. Orientarea antropologica, ale carei premise au fost puse de Margaret Mead, care a studiat viata si comportamentul unor societati primitive in care elementul central de coeziune il constituia mitul. Ideile de baza ale ei au fost dezvoltate apoi de Carl Linton (Fundamentul cultural al personalitatii) iar in a doua jumatate a sexolului XX aceasta orientare a luat o mare amploare datorita lucrarilor lui Winkin si ale lui Bonroux. Principalele idei ale acestei abordari: Comunicarea trebuie circumscrisa in structurile si dinamica vietii sociale in general si a culturii in special; ea este conditionata si determinata de diversitatea contextelor pe care le genereaza in viata sociala si de diversitatea formelor pe care le imbraca cultura unei comunitati. Cultura, care este liantul spiritual al societatii, se constituie in procesul de comunicare si ea poate sa fie considerata ca un complex sistem de semne purtatoare de semnificatii. Prin natura ei, cultura este comunicare si ne apare ca ansamblu de acte care realizeaza structurile pe care se bazeaza o societate. Natura socio-culturala a comunicarii a dus si a conditionat elaborarea unor coduri sau ghiduri care se bazeaza pe cateva principii de ordin general si anume: a. comunicarea este un fenomen social, un ansamblu de coduri si reguli care fac posibila interactiunea si relatiile dintre membrii unei culturi, individul fiind un actor social; b. participarea la comunicare se realizeaza in modalitati verbale si nonverbale; c. intentionalitatea nu determina comunicarea, interactiunea in comunicarea interpersonala este numai un moment intr-o cultura care este un flux de informatii; pe de alta parte, nu reusim intotdeauna sa comunicam ceea ce intentionam sau comunicam involuntar ceea ce nu am vrea sa comunicam;

d. comunicarea sociala este comparabila cu o orchestra si potrivit unei teorii a distributivitatii, membrii unei culturi participa in procesul comunicarii precum instrumentistii intr-o orchestra, dar fara dirijor, orientandu-se spontan unii in raport cu altii. Fenomenul comunicarii reprezinta o componenta importanta a ceea ce se numeste generic cultura si comportamentul cultural se studiaza sau trebuie sa fie studiat in paralel cu comunicarea, care devine si ea culturala. Pentru a diferentia contextele in care se realizeaza comunicarea ca o componenta a culturii, orientarea antropologica introduce conceptul de spatiu comunicational sau spatiu al comunicarii. Acesta desemneaza un ansamblu de situatii specifice structurii relatiei de comunicare si in cadrul relatiei de comunicare se delimiteaza mai multe spatii care se prezinta sub forma unei succesiuni de cercuri intersectabile, incepand cu cel natural, comunicarea animala si expresia comportamentala si continand cu cel domestic, care este in acelasi timp inchis si deschis, cu mai multe terminale in lumea externa, incepand cu banala cutie postala si terminand cu faxul sau emailul. Apoi, spatiul didactic, scoala fiind considerata anticamera a sptiului public si in sfarsit spatiul activitatilor sociale curente. Toate aceste spatii particulare se includ in asa-numitul spatiu comunicational supraordonat mondializat. Acesta este extensia la nivel planetar a culturii de masa. Analiza comunicarii se realizeaza la doua niveluri: intracultural si intercultural. In comunicarea intraculturala avem de-a face cu o omogenitate de coduri si de stari de asteptare in raport cu semnificatia acestora. Ea este cea mai completa si cea mai cuprinzatoare in raport cu indivizii unei comunitati. Comunicarea interculturala presupune o transformare sau adaptare a sistemului de coduri, de atitudini si de asteptari legate de acestea intre doua modele culturale. Fiecare model cultural dispune de propriul sistem de coduri si, cu cat diferenta dintre aceste coduri este mai mare, cu atat posibilitatea si plenitudinea comunicarii interculturale devin mai reduse. Exista anumite variabile care tin de personalitatea bazala care se constituie in interiorul unei culturi, personalitate in care intra ansamblul de traditii, obieciuri, norme, dogme, mituri elaborate istoriceste si mostenite de la o generatie la alta si aceste diferente in structura personalitatii de baza devin bariere uneori de netrecut in realizarea unei comunicari interculturale, deschise si complete. Tot ca un aspect care impieteaza asupra realizarii unei comunicari deschise interculturale il constituie centrismul cultural sau hegemonia culturala. Centrismul consta in impunerea unui anumit model ca reper si ca etalon la care sa se alinieze si sa il urmeze celelalte modele culturale considerate periferice. Din punct de vedere individual, trecerea de la un model cultural la altul se asociaza cu un dificil proces de adaptare si readaptare, care se produce cu atat mai greu cu cat trecerea se face la o varsta mai inaintata si trasaturile de personalitate sunt mai fragile si se intalneste in prezent procesul migratiei de masa drame generate de neadaptarea la modelul cultural. Importanta abordarii antropologice rezida in faptul ca subliniaza legatura organica ce exista intre procesul comunicarii si cel al genezei si dezvoltarii culturii in cadrul societatii umane, intre patrunderea dintre aceste doua fenomene si conditionarea lor reciproca. Tiparele culturale care se individualizeaza devin grile specifice de selectie si de interpretare a fluxurilor de mesaje pe care le receptionam in cadrul relatiilor interpersonale. Avem un mediu cultural global si avem medii culturale subordonate sau particularizate, care sunt conditionate de conditiile specifice de existenta ale comunitatilor regionale sau locale, de unde apar diferentele intergrupale in cadrul unei comunitati. Diferentele de ordin regional pot fi corelate si amplificate de diferentele de ordin religios, etnic, politic. Astfel, vedem cum in spatiul comunicational general se produc segmentari care genereaza tensiuni, neintelegeri si conflicte. Slaba comunicare este deci sursa de indepartare interindividuala si intergrupala, sursa de coflict. Cu cat comunicarea este mai deschisa, mai putin supusa unor constrageri de natura particulara, cu atat ea asigura un grad mai ridicat de coeziune, de angajare si de vointa la nivelul comunitatii, contribuind astfel la rezolvarea mai rapida si mai eficienta a problemelor cu care se confrunta comunitatea respectiva.

II. Orientarea psihosociala este reprezentata de faimoasa Scoala de la Palo Alto, fondata de doi cercetatori, Gregory Bateson si Paul Watzlawick, scoala ce are o influenta deosebita asupra analizei si explicarii procesului comunicarii. Aceasta scoala porneste de la constatarea ca relatia de comunicare nu are un caracter liniar mecanic, ci unul interactiv cu traiectorii imprevizibile. Ca punct de plecare in desfasurarea cercetarilor ulterioare a fost luat conceptul de comunicare paradoxala in raport cu dubla constrangere. Dubla constrangere rezida in aceea ca, de pilda, in cazul unui mesaj bispontan, destinatarul se vede in fata unei duble constrangeri contradictorii: a asculta inseamna a nu fi spontan, a nu asculta inseamna a respinge mesajul. Adoptand o strategie de tip sistemic, reprezentantii Scolii de la Palo Alto au avansat si dezvoltat urmatoarele principii generale: - orice comunicare este un fenomen interactional; - orice comportament social are o valoare comunicativa; - orice mesaj comporta doua niveluri de semnificatie, unul informativ si al doilea relational, care leaga pe interlocutori; primul nivel tine de componenta cognitiva, cel de-al doilea de cea afectiva; - cele mai multe forme de patologie mintala provin din perturbari si disfunctii de comunicare. Pe baza acestor principii, ei au elaborat mai departe asa-numitele axiome pe care le-au pus la baza tuturor analizelor teoretice si interventiilor practice. Ca practica, aceasta scoala a dezvoltat asa-numita terapie de familie, familia fiind considerata un sistem. Prima axioma: nu putem sa nu comunicam. Nevoia de comunicare este interna si profunda. Orice comportament este purtator de mesaj. Mimica, gestica, tacerea, retragerea transmit mesaje cu semnificatii. Uneori, vorbirea poate ascunde adevarata stare si realitate interioara sau psihica a interlocutorilor. A doua axioma: orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, astfel incat al doilea il inglobeaza pe primul si devine metacomunicare. A treia axioma: orice comportament reprezinta o angajare si desemneaza o relatie. Comunicarea, pe langa faptul ca transmite o informatie, induce si un comportament. Aceste operatii au fost denumite cu termenii de indice si ordin. Indicele exprima informatia, indiferent daca e adevarata sau falsa. Ordinul arata modul in care trebuie inteles continutul de catre participantii la actul comunicarii. Pentru participanti, este necesara definirea termenilor pentru a putea sa dea finalitate comunicarii. Relatia este metacomunicare de nivel logic mai inalt decat informatia. A patra axioma: natura unei relatii depinde de punctuatia secventelor de comunicare intre interlocutori. Cercetatorul sau observatorul poate decupa o secventa neintrerupta de schimburi intre interlocutori. In secventele scurte putem identifica cuplurile behavioriste S-R (stimul reactie), dar in secventele lungi locurile dintre S si R devin intersanjabile. A cincea axioma: fiintele umane folosesc doua moduri de comunicare: digital si analogic. Limbajul digital poseda o sintaxa logica foarte complexa si foarte comoda dar acestuia ii lipseste o semantica adecvata relatiei. Limbajul analogic poseda semantica, dar nu si sintaxa adecvata unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Limbajul digital este reprezentat de limbajul articulat si prin el comunicarea verbala, iar pe cel analogic il reprezinta limbajul nearticulat gesturile, mimica etc. A sasea axioma: orice schimb comunicational este simetric si complementar, dupa cum el se bazeaza pe egalitatea sau diferenta partenerilor. Dinamica interactiunilor simetrice presupune nu doar raporturi actuale de egalitate ci si un proces de minimizare a diferentelor. In cazul relatiei asimetrice, comunicarea evolueaza in directia maximizarii diferentelor. Existenta diferentelor

intre parteneri produce diferite perturbatii ale efectelor finale ale comunicarii si asupra relatiei dintre interlocutori. A saptea axioma: comunicarea este ireversibila. Mecanismul pe care il angajeaza ea nu poate fi dat inapoi. Ca urmare, efectul produs de mesajele odata emise nu mai poate fi sters ci doar contrapus efectului determinat de mesajul corector. Scoala de la Palo Alto a promovat studiul comunicarii in situatii psihosociale reale si a evidentiat o serie de conditii si cerinte pentru a asigura optimizarea comunicarii si preintampina efectele perturbatoare. III. Orientarea programarii neurolingvistice (PNL) s-a cristalizat la sfarsitul anilor `70 si a fost intemeiata de doi cercetatori cu pregatiri initiale de baza diferite, unul lingvist Richard Bandler si un matematician John Grinder. In elaborarea teoriei lor, cei doi au pornit de la constatarea ca, in relatia dintre terapeut si pacient, mai important este ceea ce comunica terapeutul decat ceea ce face. Pentru a inchega elementele modelului teoretic, ei au analizat importanta descoperirilor si rezultatelor cercetarilor in mai multe domenii precum lingvistica, teoria informatiei, neuropsihologia si antropologia, ajungand la concluzia ca problema comunicarii trebuie centrata pe intelegerea modului si mecanismelor generale de functionare a creierului. Creierul este prin excelenta organul care realizeaza atat veriga de intrare sau de receptie, cat si veriga de iesire, de executie, constand in raspunsurile pe care destinatarul le emite la mesajele pe care le receptioneaza. La nivelul creierului, se realizeaza asa-numita harta a lumii, ca un ansamblu de reprezentari care se stocheaza si pastreaza in memoria de lunga durata in forma de programe, strategii, idei, conceptii, convingeri despre lume si despre sine. Aceasta harta a lumii reprezinta, pe de-o parte, sursa din care se selecteaza mesajele la nivelul emitatorului, iar pe de alta parte mecanismul de decodare care se activeaza la nivelul destinatarului. Astfel, relatia de comunicare se poate reprezenta ca un schimb de tip senzorial, receptie si contra-receptie. Aceasta relatie presupune interactiunea urmatoarelor elemente: - Realitatea sau lumea, natura, omul; - a doua secventa o constituie doar o parte a lumii care de fapt reprezinta continutul procesului de receptie; - aceasta portiune este supusa la randul ei unei operatiuni de filtrare succesiva, de tip neurologic (primul filtru), care tine de caracteristicile aparatelor de receptie si ale structurilor centrale corticale, care realizeaza integrarea influxurilor pe traseele senzoriale dand imaginile perceptive; - al doilea filtru este constituit din sistemul de prejudecati, norme, cutume ce functioneaza in mediul social si care isi pun amprenta asupra stabilirii semnificatiei mesajelor receptionate din aceasta parte a realitatii (filtre socio-culturale); - al treilea filtru este de natura psihoindividuala si tine de particularitatile temperamentale, caracteriale etc. Aceasta va reprezenta in final perceptia care se realizeaza prin intermediul diferitelor organe de simt.
Realitatea

PERCEPTIA

Filtre

Veriga executiva este reprezentata pe de-o parte de raspunsurile verbale iar pe de alta parte, de raspunsurile prin intermediul celorlalte canale nonverbale. Modul prin care se realizeaza comunicarea verbala este digital, in sensul ca fiecare cuvant este distinct si legatura dintre cuvinte este reglementata prin regului sintactice bine precizate si stabile. Cealalta forma de comunicare este analogica si se caracterizeaza prin aceea ca fiecare raspuns are o semnificatie, dar raspunsurile intre ele nu sunt reglementate prin existenta unor reguli sintactice clare. Dinamica relatiei de comunicare este conditionata de un principiu general de functionare a creierului nostru, cunoscut sub denumirea de principiul economiei, potritiv caruia trebuie sa se realizeze maximum de efect, de eficienta cu minimum de consum de energie si timp. Acest principiu general de functionare a creierului genereaza trei procese universale pe care creierul le realizeaza in cursul comunicarii si anume: a. procesul de generalizare, prin care se asigura posibilitatea de a intelege individul pe baza unui cadru de referinta supraordonat; aceasta operatie este direct inserata in mecanismul comunicarii, astfel incat in comunicare noi avem tendinta de a generaliza, de a trece de la observatii si constatari secventiale la judecati generale. b. procesul de selectie sau de simplificare prin care se lasa deoparte anumite aspecte referitoare la o anumita realitate, la un anumit eveniment si se evidentiaza si se transmit alte aspecte. Aceasta operatie de selectie este de asemenea necesara pentru a preintampina surplusul de detalii, de informatie si pentru a nu deveni redundanti. c. procesul de distorsiune, care consta in a reformula intr-un mod aparent mai plastic, mai impresionant un anumit mesaj, ducand astfel la modificarea imaginii reale despre obiectul sau realitatea de referinta. Fiind universale si legice, aceste trei procese cerebrale pot sa constituie si factori de perturbare a unei relatii de comunicare si de slabire a eficientei ei. De aceea, interlocutorii trebuie sa ia in considerare aceste tendinte si, atunci cand constata ca un mesaj este prea comprimat sau lacunar sau modificat, sa intervina cu intrebari auxiliare sau suplimentare prin care sa se diminueze efectul perturbator initial. Programarea neurolingvistica pune accentul pe trei aspecte: 1. Aspectul calibrarii, prin care se urmareste o armonizare psihica si fizica intre interlocutori. Aceasta calibrare se realizeaza urmarind fizionomiile si indeosebi miscarile ochilor, care prezinta o semnificatie diagnostica importanta, ele aratand spre ce sfera se orienteaza atentia interlocutorului. 2. Aspectul activarii de stare. Exista asa-numita stare nula sau starea normala si exista starile activate prin actul de comunicare. Acestea pot fi de doua tipuri: pozitive (se asociaza cu cresterea dispozitiei, cu deschiderea si increderea) si negative (asociate cu trairi negative de frustrare, de ingradire, de insatisfactie, mahnire, ciuda sau furie). O comunicare eficienta si constructiva este cea care permite activarea si sustinerea unei stari pozitive. Comunicarea devine distructiva si generatoare de tensiune si conflict daca mesajele care se vehiculeaza in cursul ei activeaza stari negative. Starile tin nu numai de continutul sau semantica mesajului, ci si de modalitatea, de forma in care este el exprimat. 3. Aspectul resursei, care constituie acel potential pe care fiecare interlocutor il detine, dar care nu este inca suficient stimulat si valorificat. Atunci, relatia de comunicare trebuie sa asigure actualizarea resurselor interioare psihologice ale celor doi interlocutori si, in urma unei secvente de comunicare, ambii interlocutori sa iasa mai intariti in ceea ce priveste echilibrul psihic decat au fost inainte de acel dialog. In actul psihoterapeutic, acest aspect este considerat tinta principala ce trebuie urmarita doarece tulburarile psihonevrotice sunt cauzate de insuficienta cunoastere si valorizare a resurselor interioare ale pacientului. El se depreciaza si asta duce la neglijarea unor potente sau resurse care, actualizate, pot duce la iesirea din situatia critica in care se afla.

In realizarea comunicarii, avem de-a face cu asa-numitul fenomen al preferentialitatii canalelor. In opinia autorilor acestei orientari, fiecare individ din cele 5 principale canale de receptie de care dispune (vaz, auz, tactil-kinestezie, miros, gust) are unul dominant preferat. Spre deosebire de animale, unde asa-numita receptie sau aferentatie dominanta este o caracteristica generala a speciei si este aceeasi la toti indivizii speciei respective, la om, aceasta aferentatie sau receptie dominanta devine diferntiata si individualizata. Ea nu mai este o trasatura imanenta a intregii specii, ci devine o caracteristica a indivizilor luati separat. Fiecare canal contribuie la elaborarea hartii mintale a lumii, dar cea mai mare contributie o va avea canalul privilegiat. Comunicarea se desfasoara cel mai eficient daca reusim sa intram pe canalul privilegiat al interlocutorului. In acest caz, intervine asa-numitul fenomen de ancorare, adica asocierea la o reprezentare a unui canal dominant, a unei alte reprezentari sau stari proprii altui canal. De exemplu, o melodie care ne place se asociaza cu o ancora de tip emotional-afectiv, o alta cu o ancora de tip kinestezic. Aceasta programare neurolingvistica a capatat o popularitate deosebita nu numai in psihoterapie, ci si in clinica in general, gratie conexiunilor pe care ea le face intre diferitele determinatii ale comunicarii umane (socio-culturale, psihologice, neurofiziologice). Esential pentru aceasta orientare este faptul ca in cursul unei relatii de comunicare intelocutorii sa reuseasca sa isi recunoasca si dezvaluie hartile interioare ale lumii. Numai intr-o astfel de relatie de comunicare reusim sa scoatem la suprafata elemente care, altfel, ar ramane acolo mortificate si nu s-ar implica direct in dinamica activitatii si vietii noastre cotidiene. Existenta noastra este generata si girata tocmai de relatiile de comunicare si de aceea nu putem sa nu comunicam. IV. Orientarea psihanalitica (analiza tranzactionala a comunicarii) . Dupa Freud, comunicarea la nivel uman este o pseudocomunicare, intrucat ea este cenzurata si constransa de mecanismele critice si conformiste ale constiintei. De aceea, ea nu poate fi considerata o autodezvaluire, ci mai degraba o autoinselare si o pseudocomunicare. In mod real, comunicarea sar putea realiza numai in masura in care cenzurile impuse de constiinta ar fi inlaturate sau slabite. Asa ceva nu se poate intampla in mod curent, ci numai in situatii speciale pe care le ceeaza relatia psihanalitica sau cura psihanalitica. In cadrul acestei relatii se valorifica nu mesajele care sunt controlate si dirijate in mod voluntar de catre subiect, ci acelea care sunt emise in mod spontan, necontrolat si neintentionat. Pe aceasta baza a fost creata naratiunea psihanalitica, ce se caracterizeaza prin aceea ca nu se stabileste de la inceput o tema sau un obiect de comunicare, ci pacientul este lasat liber sa isi desfasoare povestirile sale, asa cum ii vin lui in mod direct in momentul respectiv pe buze, fara sa se gandeasca si sa cenzureze ceea ce rosteste. Pentru a ajunge la un asemenea stadiu, trebuie parcursa o etapa de acomodare in cadrul careia pacientul sa reuseasca sa se debaraseze de constrangerile interioare si de tensiunile generate de contactul cu terapeutul si sa obtina starea interioara de relaxare, care sa ii asigure emiterea continua a fluxurilor fara criterii si fara replici din partea celui care il asculta. Dar si in acest caz se consatata ca, uneori, atunci cand fluxul de povestire se apropie sau tinteste ceva din interiorul subiectului pe care el nu doreste sa il dezvaluie, apar sincope, intreruperi, ezitari. Atunci intervine terapeutul si insista sa afle ce a provocat asta, de ce. Prin multiple tatonari, poate reusi sa determine subiectul sa motiveze gestul. Visul este, spune Freud, o dezvaluire autentica a interiorului cenzurat sau refulat al pacientului, numai ca, spre deosebire de naratiunea in stare de veghe, care are un caracter logic si direct, visul capata un caracter metamorfozat-simbolic, prezentand realitatea intr-o forma deghizata. Atunci apare, deci, rolul terapeutului de a decodifica aceste simboluri care sunt visele si de a restabili ordinea fireasca a evenimentelor care sunt prezente in structura visului. Pornind de la teoria freudiana, un neofreudian pe nume Eric Berne a pus bazele teoriei tranzactionale a comunicarii. Aceasta miscare tranzactionala este in prezent aplicata si in

psihoterapii, capatand si caracter institutionalizat, existand centre de cercetare tranzactionala. Potrivit lui Berne, relatia de comunicare la nivel uman este conditionata in dinamica si efectele ei de starile Eului participantilor. El porneste de la modelul freudian cu cele trei instante: Idul, Eul si Supraeul. Eul este componenta centrala in jurul careia se structureaza relatiile de comunicare la nivel uman. Starile Eului sunt definite ca sisteme coerente de idei si procese afective manifestate prin modele de comportament corespunzatoare. Fiecare fiinta umana manifesta trei tipuri de stari ale Eului: 1. Tipurile derivate din figurile parentale si denumite in mod curent parintele. Individul simte, gandeste, actioneaza, vorbeste si reactioneaza exact ca unul din parintii sai pe vremea cand el era copil. Aceasta stare a Eului este activa, de exemplu, in cresterea propriilor copii. Chiar si atunci cand persoana nu isi manfiesta concret aceasta stare a Eului ea influenteaza comportamentul ca influenta parentala, indeplinind functiile unei constiinte. 2. Persoana isi evalueaza in mod obiectiv mediul si calculeaza probabilitatile acestuia pe baza experientei anterioare. Starea respectiva se numeste starea de adult a Eului. Adultul functioneaza ca un computer: actiunile si rationamentele lui sunt bazate si subordonate criteriului obiectivitatii si rationalitatii. 3. Fiecare persoana poarta inauntrul sau o fetita sau un baietel, care simte, gandeste, actioneaza vorbeste si reactioneaza asa cum facea persoana la o anumita varsta a copilariei. Starea respectiva este denumita copilul. Copilul nu e privit ca ceva pueril sau imatur, termeni ce apartin parintelui, ci pur si simplu ca un copil de o anumita varsta si varsta este stabilita intre 2 si 5 ani. Aceasta stare trebuie acceptata si inteleasa nu doar pentru ca ne va insoti toata viata, ci si pentru ca ea reprezinta partea cea mai valoroasa a personalitatii noastre. O analiza mai atenta, subliniaza Berne, ne arata ca in majoritatea cazurilor exista doua componente parentale, una derivata de la tata si cealalta de la mama, astfel incat in parinte nu avem de-a face cu o structura omogena ci cu una eterogena. Se vor descoperi de asemenea in interiorul starii de copil a Eului componente de parinte si adult care erau prezente deja atunci cand s-a fixat copilul, lucru ce se poate observa la copiii mici in situatii reale. Copiii mici imita comportamentele parintilor si adultilor. Cele trei principale stari se vor divide dupa cum urmeaza: Parinte - copil si adult; adultul X; copilul adult si parinte. Din punct de vedere comportamental se mai produce o divizare la nivelul starii de parinte si copil aparand astfel: parintele atent/grijuliu si autoritar/critic; adultul X; copilul docil, echilibrat si rebel. Relatia de comunicare este conceputa ca mod de interactiune intre aceste trei stari principale ale Eului. Relatia poate sa se stabileasca intre fiecare din cele trei stari si modul de desfasurare a relatiei poate sa fie optim in cazul in care relatia merge in paralel, de pilda parintele se adreseaza copilului iar copilul raspunde corespunzator copilului. Deviatia de la aceasta comunicare apare cand se desfasoara incrucisat: parintele se adreseaza copilului iar copilul se adreseaza adultului. Trebuie realizata o corespondenta intre starile Eului, ca sa nu apara discordante. Pentru a realiza o astfel de comunicare este necesar ca fiecare interlocutor sa isi constientizeze, raportat la cele trei componente ale personalitatii sale, semnificatia mesajelor adecvata la starea Eului pe care o activeaza. Analiza tranzactionala urmareste tocmai optimizarea si ameliorarea relatiilor interumane prin adecvarea reciproca a modului si continutului mesajelor comunicationale. Deviatii patologice apar atunci cand persoana ramane fixata intr-o singura stare si nu este disponibila pentru a se comuta si la celelalte.

Variabilele psihofiziologice ale comunicarii la nivel uman


Comunicarea la nivel uman trebuie considerata ca expresie si manifestare a personalitatii in intregul ei. Personalitatea, la randul sau, trebuie privita ca rezultat al interactiunii si integrarii celor trei mari subsisteme constitutive si anume subsistemul biofizic, subsistemul psihic si cel sociocultural. Fiecare dintre acestea genereaza doua categorii principale de variabile psihofiziologice, care isi pun amprenta pe dinamica intregului comportament, inclusiv pe dinamica comunicarii. Aceste variabile pot fi impartite in doua categorii: - structurale, care tin de organizarea si modul de integrare bazala a sistemului personalitatii si care sustin ceea ce numim tipologia personalitatii; - individuale, care tin de modul de structurare si functionare al diferitelor componente psihice particulare ale personalitatii, cum ar fi componenta cognitiva, afectiva etc. Variabilele tipologice de baza au cu precadere un caracter innascut si ele asigura formarea a ceea ce Allport denumea trasaturi-nucleu ale personalitatii, care au consistenta si stabilitatea cea mai ridicata, oferind cea mai mare cantitate de informatie despre ceea ce reprezinta in sine personalitatea. Aceste variabile tipologice se distribuie in concordanta cu cele trei subsisteme componente ale personalitatii, respectiv componenta biofizica, psihica si socioculturala. I. In raport cu componenta biofizica, se constituie ceea ce numim tipologia constitutionala a personalitatii, in care rolul principal il joaca raporturile si interactiune dintre principalele segmente ce alcatuiesc organismul nostru ca dat biologic. Aceste tipologii bioconstitutionale au inceput sa fie elaborate in psihologie in prima jumatate a secolului XX si ele isi pastreaza importanta si semnificatia metodologica si in prezent. Au fost emise mai multe asemenea tipologii, cele mai importante fiind, insa, doua si anume tipologia bioconstitutionala a lui Kretschmer si tipologia bioconstitutionala a lui Sheldon. Kretschmer este de profesie psihiatru si a inceput elaborarea acestei tipologii cu observatii mai intai asupra copiilor, iar apoi asupra bolnavilor psihic din clinica de psihiatrie. A supus observatiei infatisarea bioconstitutionala externa, raportul dintre segmentele toraco-cefalice si abdominale, precum si raporturile dintre membrele superioare si cele inferioare. El a constatat ca, in diferite situatii, copiii ce au conformatie bioconstitutionala diferita se relationau intre ei si apoi se raportau la situatiile din afara in mod diferit, iar copiii cu configuratie asemanatoare se relationau intre ei in mod asemanator. Aceste observatii au fost supuse verificarii si pe pacientii psihiatrici si, in urma studierii a peste 1000 de asemenea pacienti, ipoteza pe care o formulase intial i s-a confirmat: acelasi tulburari psihice la cei cu configuratii asemanatoare si viceversa. Prelucrand datele, Kretschmer elaboreaza cunsocuta tipologie bioconstitutionala care cuprinde trei tipuri de baza si un asa-zis tip auxiliar complementar: - tipul picnic: definitorie era predominanta componentei viscerale, abdominale asupra celorlalte. Acest tip se caracterizeaza prin modificari ciclice ale starilor dispozitionale si implicit ale modului de relationare si comunicare. Dezvolta stari de tip maniacal, care merg in doua directii: maniacal-exaltat sau manical-depresiv. - tipul atletic: predominarea masei musculare asupra celorlalte segmente; arcade proeminente, barbie scoasa oarecum in afara; se caracterizeaza printr-o reactivitate relativ redusa, dar cu mare forta, indrazneala, tendinte de agresivitate si de dominare in relatiile interpersonale si de comunicare. Dominarea se impune nu neaparat prin capacitati launtrice, ci si prin forta fizica. - tipul astenic: componentele cefalice domina, din punct de vedere relational este retras in sine; tendinta spre izolare, rational, tendinta spre abstractizare etc. In relatiile de comunicare este rezervat, prudent si analitic. Este mai obiectiv decat celelalte doua tipuri. - tipul slab definit.

Cea de-a doua tipologie elaborata de Sheldon se bazeaza pe datele primei tipologii descrise mai sus. Sheldon a lucrat pe studenti, examinand 12000 in trei universitati americane si a stabilit un fel de scala metrica cu ajutorul careia sa exprime mai obiectiv si mai riguros structura ca atare a tipului. El a pornit de la teza potrivit careia nu putem sa vorbim de existenta unor tipuri chiar bioconstitutionale pure, ci de existenta unor tipuri mai ales mixte. Dar, in structura fiecarui tip, cele trei componente de baza, respectiv componenta cefalica, toracica si abdominala, au ponderi deiferite ce trebuie evaluate pentru a da o imagine mai completa tipului. Scara lui a mers de la 1 la 7, 7 fiind valoarea maxima ce reflecta dominanta puternica a uneia din componente. De exemplu, o combinatie de 7-5-3 denota un tip predominant cerebral, cu puternice influente ale tipului toracic si slabe componente ale tipului abdominal. Sheldon denumeste astfel tipurile: - tipul endomorf sau visceroton, caruia ii corespunde tipul picnic. Predomina componenta abdominala; - tipul mezomorf, corespunzand tipului atletic; are dominanta puternica a masei musculare; - tipul ectomorf sau cerebroton, ce corespunde astenicului; Sheldon a luat denumirile de la cele trei foite embrionare. Din punct de vedere functionalpsihologic, acestor trei tipuri le corespund tablouri comportamental diferite. Noutatea pe care o aduce aceasta clasificare rezida in primul rand in premisele de la care porneste, precum si introducerea aspectului de combinare in proportii diferite. Aceste tipologii reflecta ceea ce numim genotipul personalitatii, care constituie premisa pe care se construiesc structurile de ordin psihic si socio-cultural. II. A doua categorie de tipologii ale personalitatii o reprezinta tipologiile neurofiziologice, care au ca baza de clasificare sistemul nervos, mai precis proprietatile naturale innascute ale sistemului nervos. Primul care a elaborat si a pus in circulatie o asemenea psihologie a fost Ivan Pavlov. Acesta a pornit de la ideea ca sistemul nervos joaca rolul esential, de integrare functionala interna a organismului in asigurarea unitatii lui si in relationarea organismului cu mediul. El formuleaza principiul nervismului: accentul principal trebuie pus pe rolul pe care il ideplineste Sistemul Nervos. Dupa Pavlov, creierul nostru, ca sistem, poseda trei proprietati naturale innascute, din a caror interactiune rezulta ceea ce numim tipuri generale de Sistem Nervos sau de activitate nervoasa superioara. Cele trei proprietati sunt considerate a fi: A. Forta sau intensitatea proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia); forta tine si de a reflecta incarcatura energetica pe care o poseda neuronii de la nastere. Fiecare creier individual dispune, astfel, de o anumita cantitate de asemenea energie interna pe care Pavlov o numeste energie nobila, asigurand posibilitatea efectuarii diferitelor raspunsuri si comportamente adaptative in raport cu starile mediului intern si cu situatiile mediului extern. Aceasta cantitate de energie este data si in cursul vietii nu se mai reface, doar se consuma si difera de la o persoana la alta. Pe baza acestei diferentieri, el delimiteaza doua tipuri de SN: tipul puternic si tipul slab. Primul dispune de o mai mare cantitate de energie iar in plan comportamental se caracterizeaza printr-o serie de indicatori ce pot fi masurati si evaluati, precum: capacitatea crescuta de lucru; rezistenta la factorii afectogeni, stresanti; raportul dintre sensibilitatea generala si pragurile senzoriale, unde tipul puternic are sensibilitate scazuta si praguri ridicate; rezistenta la actiunea diferitelor substante farmaco-dinamice; B. Mobilitatea acestor procese se refera la aspectele temporale ale dinamicii proceselor nervoase fundamentale; ca indicatori ce pot fi observati, avem: viteza de reactie cu cat timpul de reactie este mai mic, cu atat mobilitatea este mai mare; rapiditatea formarii noilor conexiuni functionale, a noilor reflexe conditionate; rapiditatea comutarii de la o activitate la alta activitate; rapiditatea adaptarii la situatii noi; rapiditatea restructurarii si refacerii vechilor stereotipuri, apucaturi etc.

In functie de valorile pe care le iau indicatorii au fost identificare doua tipuri mari: tipul mobil (timp de reactie scurt, formare rapida de conexiuni s.a.m.d.) si tipul lent sau inert (timp mare de latenta, formare dificila de noi conexiuni etc.). C. Echilibrul exprima gradul de dominanta a fortei unui proces nervos asupra celuilalt. Pe baza acestui cirteriu s-au delimitat cele doua tipuri mari de SN: tipul echilibrat si tipul excitatbil. Din combinatia acestor tipuri rezulta: 1. Tipul puternic echilibrat mobil; ii corespunde tipul sangvinic. 2. Tipul puternic echilbrat inert; ii corespunde flegmaticul. 3. Tipul puternic neechilibrat excitabil; ii corespunde flegmaticul. 4. Tipul slab; ii corespunde melancolicul. Educational, psihopedagogic si valoric, tipurile respective nu pot fi ierarhizate, dar fiecare prezinta atat aspecte favorabile cat si aspecte mai putin favorabile. Din punct de vedere biomedical, se poate face insa o ierarhizare valorica: 1 prezinta cele mai mari avantaje, fiind mai ferit de dereglari si tulburari nevrotice, avand o capacitate buna de adaptare si relationare cu mediul; urmeaza 2 si apoi 3 (cand excitabilitatea depaseste o anume limita, ea se transforma in agresivitate, in turbulenta). In final, cel mai fragil biomedical este tipul slab. Pavlov a constatat ca, pe langa proprietatile generale naturale, innascute ale SN si respectiv pe langa tipurile generale de SN trebuie sa luam in considerare si raportul dintre cele doua sisteme de semnalizare care, la randul sau, duce la constituirea unei tipologii structurale a personalitatii. Aceasta tipologie el a denumit-o speciala, pentru a sublinia faptul ca este valabila doar in cazul omului. Prin sistem de semnalizare intelegem modul in care se stabilesc conexiunile temporale la nivelul creierului in concordanta cu actiunea celor doua categorii mari de stimuli conditionati si anume stimulii fizici directi si stimulii verbali. Un stimul direct precum un sunet, o lumina, o culoare etc. se adreseaza cu precadere verigilor senzoriale si duce la constituirea unor sisteme de reactii si comportamente adecvate semnificatiei pe care acestia o capata in contextul dat. Se constituie, astfel, in structura personalitatii noastre, un ansamblu de asemenea legaturi adaptative ce alcatuiesc primul sistem de semnalizare. Cuvantul reprezinta un stimul generalizat abstract, care se adreseaza cu precadere structurilor cognitive superioare si, in functie de semnificatia pe care o are cuvantul, activeaza si sustine un anumit act comportamental sau o anumita operatie si activitate pe plan mental-intern. Astfel, pe baza cuvantului ca stimul, in structura personalitatii noastre se formeaza de asemenea un ansamblu de legaturi si conexiuni comportamentale cu valoare adaptativa, care permit raportarea adecvata la ceilalti semeni si la situatiile sociale in care traim. Acest ansamblu a fost denumit al doilea sistem de semnalizare. In jurul acestor doua sisteme de semnalizare se constituie doua tipuri de personalitate, pe care Pavlov le numeste tipuri speciale de personalitate si anume tipul artistic, la care predomina primul sistem de semnalizare si se caracterizeaza prin imagistic, intuitiv, situational, celalalt tip fiind tipul ganditor, caracterizat prin predominarea celui de-al doilea sistem, prin abstractizare, generalizare, logica, analiza critica. Exista si un tip intermediar unde nu se constata o predominare a primului sau al celui de-al doilea sistem de semnalizare. III. Pavlov deschide perspectiva tipologiei psihologice a personalitatii, care devine a treia mare categorie de tipologii. Primul care a prefigurat o asemenea tipologie psihologica bazata pe caracteristici ale dinamicii psihice specifice, fara raportare directa la constitutie sau la suport neuronal, a fost Carl Jung. Ca prim criteriu de clasificare, foloseste modul de raportare al personalitatii, vectorul de orientare al acesteia, care poate fi spre exterior sau spre interior. Astfel, el introduce doua concepte fundamentale in psihologia personalitatii: extraversie si introversie.

Extraversia exprima tendinta intrinseca a structurilor noastre psihice de a se orienta spre lumea din afara si de a se deschide in raport cu aceasta. Introversia exprima tendinta structurilor psihice de a se orienta spre ele insele si de a se inchide in raport cu lumea si realitatea externa. Tipul extravert va fi din punct de vedere comportamental un tip activ in afara, comunicativ, deschis, care isi exprima in mod direct opiniile, starile interioare si care, pentru a-si mentine echilibrul interior, are nevoie de prezenta celor din jur. Tipul introvert este taciturn, inchis in el, zgarcit la vorbire si destainuiri, autocontrolat si hipercenzurat. Din punctul de vedere al consistentei valorice, Jung considera ca tipul extravert este mai nestatornic si superficial, instabil, cu mai multe discordante intre vorba si fapta. Tipul introvert este mai consistent, mai profund, mai statornic, stabil si din anumite puncte de vedere, mai ales in situatii incerte si fluctuante, este mai fidel si ne putem baza mai mult pe el. La aceste doua trasaturi bazale, Jung adauga apoi componente psihice particulare, precum senzatia, sentimentul, gandirea si intuitia. Aceste componente psihice partculare intra in combinatie in proportii diferite cu cele doua de baza. Pornind de la aceasta clasificare, cercetatoarea Myers si colaboratorul Briggs au stabilit existenta a 16 tipuri psihologice: - gandire de tip extravert asociata cu senzorialitate; - gandire de tip extravert asociata cu intuitia ca functie secundara; - gandire de tip introvert, asociata cu senzorialitate; - gandire de tip introvert, asociata cu intuitia; - afectivitate de tip extravert, asociata cu senzorialitate; - afectivitate de tip extravert, asociata cu intuitia; - afectivitate de tip introvert, asociata cu senzorialitate; - afectivitate de tip introvert, asociata cu intuitia ca functie secundara; - senzorialitate extraverta, asociata cu gandirea; - senzorialitate extraverta, asociata cu afectivitatea; - senzorialitate introverta, asociata cu gandirea ca functie secundara; - senzorialitate introverta, asociata cu afectivitatea ca functie secundara; - intuitie extraverta, asociatia cu gandire; - intuitie extraverta, asociata cu afectivitate; - intuitie introverta, asociata cu gandirea; - intuitia introverta, asociata cu afectivitate; Chestionarul Myers-Briggs se foloseste frecvent in stabilirea tipologiilor de personalitate. IV. Tipurile socioculturale. Spranger a elaborat prima schita a acestor tipologii, urmand Allport si Vernon. Aceasta clasificare tipologica are urmatoarea alcatuire ce are la baza atitudinea fata de valori: 1. Tipul teoretic, cu atitudinea dominanta descoperirea adevarului, spiritul critic, rationalitatea. 2. Tipul economic, dominat de ideea utilitatii, a rezultatului, a castigului, de interesul pentru afaceri si bunuri materiale. 3. Tipul estetic, care are drept dominanta valoarea armoniei, experienta empirica directa, simetria, ordinea si frumosul. 4. Tipul social, care are ca dominanta dragostea si atasamentul fata de oameni, simtul caritatii, al compasiunii, filantropia, prietenia, altruismul. 5. Tipul politic, cu valoare dominanta puterea, ascendenta si controlul asupra celorlalti. Activitatile sunt pretexte pentru competitie, lupta si posibile surse de obtinere a superioritatii. 6. Tipul religios, a carui valoare dominanta o constituie unitatea cu Divinitatea, sentimentul mistic, tendinta de intelegere a Universului ca intreg. Se diferentiaza aici misticii imanenti, pentru

care unitatea rezida in experientele de viata si in participarea la ele si misticii transcedentali, care cauta unitatea cu Divinitatea prin retragerea din viata cotidiana in ascentism. Si aceste tipuri genereaza caracteristici si trasaturi de personalitate care isi pun amprenta pe dinamica generala a comportamentului nostru si pe modul de relationare si comunicare cu cei din jur. Variabilele individuale tin de principalele componente ale structurii si dinamicii vietii noastre psihice: 1. Componenta cognitiva, unde includem: stilul perceptiv, care poate fi analitic sau globalistic, axat pe obiecte sau pe simboluri, forme, culori; stilul de gandire, care poate fi concret sau abstract, convergent sau divergent, algoritmic sau euristic, analitic sau sintetic; structura tezaurului cognitiv, care poate fi saraca sau bogata, monomodala sau plurimodala. In functie de aceste caracteristici, in cadrul relatiei de comunicare vom gasi diferentieri in ceea ce priveste preferintele pentru tema, obiect si in continutul ca atare al schimbului de mesaje informationale. Intregul proces de comunicare este controlat si filtrat cognitiv in general, dar se produc si emisii si schimburi mai putin controlate de tip impulsiv, spontan, exploziv. 2. Componenta afectiva isi pune amprenta direct pe dinamica relatiilor de comunicare si orice mesaj, pe langa dimensiunea informationala, poseda si una de natura afectiva. Prezenta acestei componente afective se evidentiaza in cadrul comunicarii non-verbale in amplitudinea si rapiditatea, ritmul miscarilor, iar in comunicarea verbala in timbru si tonalitate. Dispozitiile afective, ca stari generalizate ale personalitatii, constituie un fel de sita prin care se strecoara caracteristicile non-informationale ale mesajelor, tonalitatea, timbrul, intensitatea etc. Afectivitatea poate sa se constituie in trasatura dominanta care poate fi una de tip optimist sau pesimist. Poate fi o trasatura exacerbata, una atenuata sau normotimia (starea optima pentru o relationare adecvata). 3. Componenta motivationala include interesele, trebuintele, aspiratiile, idealurile si intreaga piramida a lui Maslow. In orice relatie de comunicare este implicata aceasta componenta. Motivatia trebuie privita atat ca impuls declansator al relatiei de comunicare cat si ca modalitate de satisfacere a unei stari de necesitate. 4. Componenta volitiva este influentata de structura psihologica a personalitatii, fiind mai prezenta si mai dezvoltata la un anume tip de personalitate si mai putin prezenta in altele. Putem vorbi de o comunicare intentionata si de una spontana, neintentionata si slab controlata voluntar. Pe langa acesta variabile, in comunicare intervin si variabilele contextuale, care vor fi analizate in functie de tipurile de comunicare (loc, timp, ambianta).

Forme de comunicare la nivel uman


Se pot clasifica dupa numarul celor implicati in relatia de comunicare, dar si dupa domeniul care constituie sursa obiectului comunicarii. Cele doua criterii se intrepatrund, in sensul ca numarul de participanti poate sa stabileasca relatiile de comunicare in oricare din domeniile particulare care furnizeaza subiecte sau teme de comunicare. Dupa criteriul numarului celor implicati in comunicare, distingem trei forme principale ale comunicarii: I. Comunicarea unipersonala, cu un singur participant (autocomunicarea) Aceasta forma se intemeiaza pe proprietatea mecanismelor noastre cerebrale de disociere si de contrapunere, care in planul functionarii constiintei se traduce prin fenomenul de scindare sau dedublare. Acest fenomen are atat un sens pozitiv, cand el constituie un mecanism specific de

autoperfectionare, autodezvoltare, cat si un sens negativ, in masura in care are loc o discrepanta intre ceea ce se exprima in cadrul unei relatii de comunicare si ceea ce se simte/gandeste in mod autentic. Comunicarea cu noi insine se desfasoara in mod permanent, incepand din momentul in care se pune in functiune mecanismul constiintei de sine (2 ani jumate 3 pana la sfarsitul vietii). Din acest moment de debut, copilul se transforma din simplu obiect al influentelor adultului intr-un subiect activ, adica din pozitia de persoana a III-a trece pe pozitia persoanei I (Eu). Copilul se caracterizeaza prin aceea ca vorbeste tot timpul cu el insusi si, desi avem impresia ca se adreseaza celor din jur, in fapt se adreseaza lui insusi, aceasta forma de comunicare numindu-se solilocviu. Se desfasoara in forma limbajului extren, ceea ce contribuie la cristalizarea si fundamentarea unor reprezentari, imagini, experiente pe care copilul le-a trait si pe care el incearca sa le decodifice si sa le confere o anume semnificatie. Copilul trage anumite invataminte pentru sine pe care si le interiorizeaza in calitate de factor de reglare a comportamentelor interioare in raport cu cei din jur. Pe masura ce inainteaza in varsta, acest dialog cu sine in plan extern se transfera in plan intern, el realizandu-se prin intermediul limbajului intern. Limbajul intern se consolideaza dupa varsta de 7 ani si se poate vorbi despre o maturizare a lui dupa 14 ani. La varsta adolescentei, vom inregistra comunicarea cu sine insusi bazata pe un limbaj intern consolidat si care vizeaza intregul evantai al raporturilor lui cu cei din jur si, pe baza analizei acestor raporturi, adolescentul isi cauta propria identitate si stabileste propria linie de urmat, care nu intotdeauna corespunde cu cea pe care doreau sa i-o indice parintii / scoala. Comunicarea cu sine insusi in adolescenta are un profund caracter analitic si critic. El se pune in comparatie cu cei din jur, evalueaza pe baza unor criterii bine definite valorile si comportamentele din mediul socio-cultural in care traieste si ia o anume atitudine. Se spune ca de cele mai multe ori adolescentul, in urma acestei comunicari si analize, vine in conflict cu mediul social, cu adultii, el cautand alternative la ceea ce ii este oferit. Adolescentul se revolta impotriva familiei / scolii / societatii si adesea ajunge la constatarea ca nu este bine perceput si inteles de catre cei din jur, ceea ce ii accentueaza starea interioara de neliniste si disconfort. Aceasta stare, uneori, poate sa duca la comiterea unor acte nedorite si nesabuite, cu caracter distructiv sau autodistructiv. Varsta aceasta este cunoscuta si ca varsta neagra din evolutia personalitatii. Depasindu-se aceasta criza, se intra in stadiul adultului, cand comunicarea cu sine continua, dar de data aceasta legata de obiectivele activitatii pe care o desfasoara, de eventualele reusite si nereusite, avand ca scop gasirea unor justificari care sa ii reduca starea de tensiune generata de nereusite, sau gasirea unor parghii interioare de sprijin prin care sa se mobilizeze si sa isi perfectioneze sau optimizeze actiunile si intreprinderile viitoare. Aceasta comunicare are cu precadere o semnificatie si o valoare reglatorie, ea contribuind la imbunatatirea strategiilor de abordare a diferitelor situatii. Psihanaliza punea mare accent pe comunicarea cu sine de tip reglator, putand sa previna acumularea si instalarea unor tensiuni, focare cu caracter psihopatogen. Asta inseamna ca, prin coumunicarea cu noi insine, incercam sa ne reechilibram in plan psihic, efectuand un proces de catharxis. In psihoterapia cibernetica, accentul se pune pe stimularea comunicarii cu sine de tip pozitiv, in cadrul careia sa predomine mesajele de mobilizare, sustinere, incurajare, fortificare psihoenergetica si sa diminueze frecventa mesajelor demobilizatoare. Prin aceasta, autopsihoterapia este de fapt cea mai eficienta metoda de a iesi din impasuri si de a depasi eventualele situatii critice pe care le traversam. Spre batranete, comunicarea cu sine devine o preocupare destul de frecventa, persoanele respective incercand sa isi reevalueze trecutul, realizarile sau esecurile si sa isi gaseasca in final o justificare a sensului vietii traite. Asociatia de idei care se desfasoara in stare de veghe si in relaxare implica in sine o permanenta contrapunere intre diferitele idei prin raportarea la propriul Eu. Comunicarea cu sine

insusi se poate realiza numai pe baza limbajului verbal si este, deci, o comunicare de tip verbal. In mod non-verbal, nu putem sa comunicam astfel. II. Comunicarea cu doi participanti (interpersonala) Aceasta presupune schimburi de informatii in diferite genuri, intre doua persoane, dupa modelul clasic al comunicarii, numai ca acel model clasic din teoria generala a comunicarii se particularizeaza cu o serie de elemente noi, care sa reflecte mai bine specificul comunicarii la nivel uman. Se fac unele divizari in interiorul celor doi termeni (E si R), dupa ideea reciprocitatii pozitiilor (E si R -- R si E; competenta si performanta, respectiv performanta si competenta). Zgomotul actioneaza asupra performantei. Avem de asemenea un autofeedback pentru fiecare participant si un feedback general prin care se regleaza intreaga comunicare. Autofeedback-ul se leaga de performanta iar feedback-ul general se leaga de efectele generale ale comunicarii. Mai apar doua elemente principale, C1 si C2, care reprezinta experientele individuale specifice ale interlocutorilor care se implica in calitate de factori mediatori in derularea relatiei de comunicare.

C1 Efect

C2

E,

MESAJ

R,

Compet. / Perf.

Perf. / Compet.

Efect

Zgomot
Autofeedback Autofeedback

Feedback
Modelul comunicarii interpersonale este mai complex din punct de vedere structural decat modelul general formal din teoria comunicarii. Spre deosebire de comunicarea unipersonala realizata numai pe baza digitala, adica a limbajului verbal, comunicarea interpersonala, asa cum sublinia Scoala de la Palo Alto si PNL, se desfasoara analogic si digital. Modul analogic presupune folosirea unor elemente semnal, care posed o semnificatie relativ bine determinata, dar nu dispun de o sintaxa clara, in vreme ce modul digital foloseste elemente a caror semnificatie este mai slab definita dar care sunt guvernate de existenta unei sintaxe tari, bine elaborate cu ajutorul careia se reuseste inlaturarea aspectelor de neintelegere, generate de slaba determinare semantica a cuvintelor. Vom avea astfel comunicare verbala si non-verbala. A. Comunicarea non-verbala apeleaza la o gama intinsa, eterogena de suporturi sau elemente substantial-energetice pentru emiterea mesajelor. Cele mai direct si nemijlocit implicate intr-o relatie de comunicare interpersonala sunt semnalele sau elementele de tip kinestezic. Se vorbeste de existenta unui limbaj al trupului, in care se include postura, facesul, expresivitatea, gesticulatia. A fost efectuata o clasificare a semnalelor de tip kinestezic, a caror semnificatie este diferita, transmitand, deci, mesaje diferite:

- emblemele, care alcatuiesc un limbaj mai mult sau mai putin legat si stabil, prin care se desemneaza si exprima situatii. Cel mai bine inchegat asemenea limbaj este limbajul surdomutilor, limbajul cinematografului mut si limbajul pantomimic. Tot aici am putea include si limbajul dansului; - gesturile ilustratorii, care insotesc si nuanteaza comunicarea verbala, ele producandu-se uneori involuntar, fiind astfel integrate in fluxul ideatic care se exprima verbal. Avem aici miscari pe verticala, executate cu mana si care tind sa marcheze importanta unor secvente ale mesajelor verbale, apoi pictografele, care sunt miscari cu mainile pentru a ilustra conturul obiectelor la care se refera mesajul verbal, apoi kinetografele (complexe de miscari ce ilustreaza o relatare simuland elemente ale mesajului verbal cu rudimente de pantomima), ideografele (miscari care insotesc expunerile abstracte, avand menirea de a accentua si a scoate in evidenta o idee sau alta), miscarile deictice (se indica obiecte, locuri, persoane, directii, uneori ele putand substitui mesajul verbal), miscarile spatiale (prin care indicam pozitiile in spatiu ale obiectului comunicarii), miscarile ritmice care sublinieaza o succesiune, iar in final ilustratorii emblematici (gesturi adaptate unui cuvant caruia i se substituie); - gesturile de reglaj, care sustin comunicarea prin semnale de confirmare, de atentie, de indoiala, aici fiind solicitate in primul rand miscarile capului si ale fizionomiei; - miscarile afective, care traduc starile emotionale si constituie componenta motorie a tabloului expresiilor emotionale; - adaptorii, care se produc in afara relatiei directe a comunicarii si constau in gesturi de corectare a tinutei si a comportamentului in societate. A doua categorie de semnale utilizate in comunicarea non-verbala sunt semnalele acustice. Acestea se includ in diferite sisteme de semnalizare si de reglare a formelor de activitate. Fiecare din semnalele sonore respective este inzestrat cu o anumita semnificatie si la receptarea lor se produc comportamente adecvate. Forma cea mai elaborata a comunicarii non-verbale de tip acustic o reprezinta muzica instrumentala si mai ales muzica simfonica. Aceasta este elaborata pentru a reflecta si transmite anumite tipuri de mesaje de ordin ideatic, afectiv sau moral, social etc. A treia sursa de semnale o reprezinta cele vizuale, sub forma de semnale luminoase, care se utilizeaza in diferite situatii si tipuri de activitati; in al doilea rand, schemele grafice (figuri geometrice, linii etc.) si culorile in al treilea rand (ele rezoneaza cu anumite stari psihice interioare si chiar cu structura noastra profunda de personalitate). In psihologie s-a studiat preferinta pentru culori si s-a constatat ca exista diferente individuale importante in ceea ce priveste valorizarea diferitelor tonuri cromatice si atasarea cognitiva sau afectiva de unele sau altele. Culorile au si efecte psihofiziologice. Pe baza acestor preferinte s-a elaborat testul culorilor sau Luscher. Comunicarea prin culori devine si mai complexa prin arta plastica. Comunicarea prin atingeri este o alta forma exista atingeri cu semnificatii diferite (de atentionare, de incurajare, de avertizare, de afectiune). Aceasta forma de comunicare are un rol de baza mai ales in copilaria timpurie. Putem mentiona si comunicarea prin semnale olfactive. Aceasta forma este importanta si esentiala la unele specii de animale, iar la nivelul omului are o importanta adaptativa limitata, dar pastreaza semnificatia interpersonala (produse si mijloace cosmetice prin care se pune in evidenta personalitatea si totodata se impune atentiei altora). B. Comunicarea interpersonala verbala este considerata dominanta, jucand un rol principal. Dupa un anumit criteriu al gradului de implicare si stabilitate, relatiile interumane se impart in doua categorii si anume relatii impersonale si relatii interpersonale. Relatia impersonala are un caracter episodic, ocazional, ea stabilindu-se in anumite circumstante si referindu-se la anumite obiective singulare, precum relatia dintre vanzator si cumparator. Ea nu implica o cunoastere

reciproca si o anume angajare stabila in comunicare. Interlocutorul se abordeaza exclusiv prin prisma rolului social pe care il joaca in momentul dat, fara sa luam in seama trasaturi individuale care ii definesc unicitatea. Relatia interpersonala este cea care se bazeaza pe cunoasterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. Aceste date permit sa se anticipeze reactiile partenerului de dialog intr-o masura mai mare decat in cazul unei persoane necunoscute. Cunoasterea si relatia interpersonala ne ofera explicatii ale reactiei interlocutorului. Spre deosebire de relatia impersonala, care este supusa unor reguli de convietuire cu caracter de norme sociale generale, relatia interpersonala se bazeaza pe reguli individuale determinate de cunoasterea particularitatilor interlocutorilor. Se considera ca orice relatie interumana incepe prin a fi impersonala si dobandeste, treptat, caracter interpersonal. Este greu de stabilit exact momentul cand s-a atins nivelul interpersonal, dar in orice caz acesta presupune realizarea unei cunoasteri reciproce suficiente. O cunoastere absoluta este imposibila. In ceea ce priveste gradul de extensiune al unei relatii personale, acesta depinde de raportul dintre asa-numitele zone deschise si zonele inchise ale interlocutorilor, cunoscute drept Ferestrele Johari. Fiecare persoana pune in evidenta un strat expozibil (fereastra deschisa) si unul profund, care nu poate fi expus (fereastra inchisa). Depinde de structurile tipologice de personalitate cat de mari sunt suprafetele ferestrelor. De la inceput, in comunicarea interpersonala, exista anumite limitari determinate de tipul de personalitate al interlocutorilor si de gradul de cunoastere si de incredere dintre ei. Comunicarea interpersonala urmareste sa atinga o serie de obiective, dintre care urmatoarele sase sunt principale: a. cunoasterea interioara sau autocunoasterea, bazata pe invitatia la reciprocitate pe care o presupune sinceritatea comunicatorilor; destainuirea unor secrete personale in sens reciproc constituie o conditie a atingerii acestui obiectiv. b. cunoasterea lumii exterioare, care se atinge prin schimbul reciproc de informatii, noutati, supozitii si proiecte. Acest obiectiv vizeaza cu precadere sferele cognitive ale interlocutorilor si obiectivul respectiv se atinge cu atat mai usor cu cat interlocutorii poseda interese cognitive comune pentru cunoasterea unui anume fenomen, domeniu. c. stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane, in scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale, precum solidaritatea, colaborarea, prietenia sau dragostea. d. persuadarea interlocutorului, adica influentarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credintelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia. Acest obiectiv capata o importanta speciala in educatie, in propaganda politica, in castigarea de prozeliti pentru un cult etc. e. ajutorarea semenilor, fie in plan cognitiv prin consiliere / informare / invatare, fie in plan afectiv prin consolare / sustinere / asistenta sufleteasca. f. jocul si distractia, categorie in care, alaturi de jocurile propriu-zise, se includ multe strategii comunicationale. Acest obiectiv a fost argumentat amplu de Eric Berne, care a conceput o intreaga gama de jocuri psihologice bazate pe comunicarea verbala interpersonala. Comunicarea interpersonala reclama indeplinirea anumitor conditii bazale pentru a dobandi caracter eficient si autentic. Au fost formulate sase conditii: - franchetea sau sinceritatea interlocutorilor versus fatarnicie, falsitate, minciuna; o comunicare interpersonala este eficienta si autentica daca este sincera; - solicitudinea, care presupune disponibilitatea de a veni in intampinarea nevoilor si asteptarilor interlocutorului; - empatia, care este o calitate specific umana de transpunere psihologica a Eului propriu in psihologia celuilalt, ceea ce asigura participarea sau impartasirea emotiilor celuilalt;

- prezenta unei atitudini pozitive, care implica sa ai o parere favorabila despre interlocutor, sa existe o buna stima de sine a interlocutorului, sa existe un sentiment pozitiv fata de situatia de comunicare. Atitudinea rejectiva impiedica o buna desfasurare a relatiei interpersonale; - egalitatea: nu este vorba de egalitatea statutului, ci despre egalitatea de rol de participant la dialog (E, R). Aceasta presupune adaptarea nivelului exprimarii la individualitatea si nivelul interlocutorului; - gradul de asemanare sau homofilia: cu cat cei doi interlocutori sunt intr-un raport de asemanare mai mare, cu atat comunicarea dintre ei devine mai deschisa, mai spontana si mai eficienta si viceversa. Se considera ca homofilia nu trebuie sa fie absoluta, intrucat aceasta duce la saracirea comunicarii, ceea ce inseamna ca trebuie sa existe o oarecare deosebire intre interlocutori, cel putin in raport cu modul de abordare a subiectului sau a temei comunicarii. Orice comunicare personala se stabileste si desfasoara pe fondul perceptiei interpersonale. Se considera ca succesul in comunicarea interpersonala depinde in buna masura de capacitatea de a sesiza de la prima intalnire cu ce fel de persoana ai de-a face. Se stie ca prima impresie este cea care conteaza si se constituie in perceptia interpersonala, iar durata de constituire a acestei impresii este foarte scurta, adica sub 2 minute. Perceptia poate avea o dubla conotatie, respectiv o conotatie pozitiva si una negativa. Exista persoane care se pricep la oameni si reusesc sa intuiasca bine cate parale face omul din fata lor, dar si persoane care se insala usor, luand sistematic plasa. Se pun intrebarile: Cum se formeaza si de ce anume depinde perceptia interpersonala? Poate fi imbunatatita?. Observatiile noastre vizeaza doua tipuri de caracteristici: statice si dinamice. Cele statice sunt acelea care prezinta stabilitate de-a lungul unei perioade de timp indelungate (unele precum nationalitatea, sexul, nu se schimba teoretic niciodata; altele ca varsta, statusul, fizionomia se modifica lent si pot fi considerate stabile; stabilitate mare poseda de asemenea si trasaturile temperamentale). Trasatuile caracteriale poseda stabilitate in anumite situatii si imprejurari. Ele trebuie sa fie evidentiate in situatii care poarta o semnificatie pentru cel ce interpreteaza. Avem si trasaturi contextualizate, precum: dragostea, indiferenta fata de copii, gelozia fata de sot/sotie etc. Perceptia interpersonala se realizeaza la trei niveluri functionale principale si anume: - exterior fizic: impresia initiala despre cineva ne-o formam pe baza observarii si evaluarii fizice. - exterior socioeconomic: aceasta evaluare modifica imaginea initiala fizica in ambele sensuri. - interior psihologic: mai greu de evidentiat se refera la cunoasterea si evaluarea potentialului sau, a caracterului sau s.a.m.d. Aceasta ultima imagine poate sa le modifice pe celelalte doua. Perceptia in general si cea interpersonala in special nu reprezinta o functie uniforma, permanent aceeasi, ci una variabila, a carei modificare este guvernata de actiunea unor legi interne, cunoscute drept legile generale ale perceptiei interpersonale: 1. Legea subiectivitatii: omul este un subiect activ si selectiv in interactiunea lui cu realitatea lui inconjuratoare, astfel incat unul si acelasi lucru este perceput in mod diferit de diferite persoane sau de catre aceeasi persoana aflata in stari diferite. In functie de starea in care se afla, persoanele care se relationeaza in comunicare pot sa aiba una in raport cu cealalta o peceptie favorabila sau nefavorabila, adecvata sau eronata. 2. Legea constantei: imaginile secventiale din diferite momente de timp se integreaza intr-o structura ce poseda un anumit grad de stabilitate; ca urmare, observatiile de moment pe care le facem asupra unei persoane cu care intram in contact de comunicare le ajustam in functie de experientele contactelor anterioare cu persoana respectiva si le interpretam prin prisma imaginii generale pe care ne-am format-o despre ea. De exemplu, daca am surprins pe cineva laudandu-se

in cateva ocazii si l-am etichetat ca laudaros, vom avea tendinta de a judeca in aceasta lumina toate comportamentele sale ulterioare. Presupunem, asadar, existenta unor invarianti comportamentali a caror valoare se inscrie pe o scala intre imposibil si foarte posibil. 3. Legea semnificantei: in perceptie, pretindem o anumita coerenta intemeiata in primul rand pe principiul cauzalitatii. Astfel, in relatiile interpersonale, ne asteptam ca faptele oamenilor sa decurga din anumite antecedente pe baza carora sa putem face noi insine predictii cu valori de probabilitate rezonabile. Socotim, altfel spus, ca actiunile semenilor nostri trebuie sa aiba un sens deductibil din observarea evolutiei in timp a comportamentelor lor. Aceasta coerenta, insa, pe care o implica perceptia, nu este intotdeauna respectata, astfel ca, in raport cu anumite persoane si in anumite situatii, imaginile pe care ni le formam devin eronate. In acest context trebuie mentionat faptul ca semnificatia unor gesturi in cadrul relatiei interpersonale de comunicare depind nu doar de faptele anterioare ale persoanei, ci si de contextul in care ele se produc. Astfel, spre exemplu, ridicarea mainii are un sens cand aceasta este facuta de catre elevul din banca la clasa si alt sens cand ea este facuta de cineva care se lupta cu valurile marii. Inferentele prin care ajungem sa le construim o imagine personala despre oamenii cu care venim in contact au la baza trei tipuri de reguli: - o prima categorie provine din propria noastra experienta; acestea sunt reguli empirice, au la baza experienta directa, contactele directe cu diferite persoane, sau experienta indirecta, rezultata din observarea raporturilor si interactiunilor dintre alte persoane sau pur si simplu o cunoastere a atitudinilor si comportamentelor unor personaje din literatura. - a doua categorie este dedusa prin analogie (reguli analogice); aceste reguli rezida in extrapolarea experientei noastre pe baza asemanarilor pe care le identificam intre indivizi, precum persoane de aceeasi profesie sau cu aceleasi trasaturi temperamentale, asupra tuturor situatiilor in care se pot afla persoanele respective, considerand ca, daca s-au comportat asa in situatiile anterioare, ele trebuie sa se comporte la fel si in situatiile actuale. - a treia categorie este inoculata de altii; aceste reguli de autoritate reprezinta, in sine, niste sabloane, care isi pot avea originea in copilarie, cand ne formam multe sabloane de tipul autoritatii, legate de perceperea persoanelor din jur. Lipsit de experienta proprie, copilul se increde in adulti si in opiniile acestora, pe care el le preia si interiorizeaza in mod necritic. Aceste sabloane ii vor influenta modul de relationare si de comunicare interpersonala si la varsta adulta. 4. Legea efectului de primordialitate: in perceptie, avem tendinta de a gasi si de a vedea in orice enumerare o anumita ierarhie, de regula valorica. Ordinea de prezentare a insusirilor cand caracterizam pe cineva determina semnul imaginii pe care ne-o formam despre persoana respectiva. Acest fenomen a fost demonstrat experimental de catre Solomon Asch, care a lucrat cu doua grupe de studenti. Folosind aceleasi insusiri de caracterizare a unei persoane, le-a prezentat in ordine diferita, cerand la sfarsit enuntarea parerilor privind subiectul caruia i-au fost enumerate insusiri. Lista de trasaturi a fost aceeasi, dar ordinea de insiruire a fost diferita. S-a constatat, in final, o corelatie inalt semnificativa intre modul in care apreciau persoana supusa evaluarii si succesiunea enumerarii insusirilor. Exemplu: un subiect era prezentat astfel: inteligent, harnic, impulsiv, critic, incapatanat si invidios. Un alt subiect a fost prezentat in ordinea: invidios, incapatanat, critic, impulsiv, harnic si inteligent. 5. Legea accentuarii perceptive: lucruri si persoane identice sunt pecepute in mod diferit, in functie de starea de moment a subiectului. De exemplu, acelasi fel de mancare ne pare mai gustos cand suntem flamanzi si mai putin gustos daca suntem satui. In relatia de cuplu sau prietenie, aceasta lege actioneaza in directia augmentarii laturilor si trasaturilor pozitive si a diminuarii laturilor si trasaturilor negative. Intr-o relatie de ura sau respingere, sensul actiunii legii se inverseaza (laturile negative de augmenteaza). In legatura cu aceasta lege, a fost efectuat un experiment cu doua grupe de copii: unii provenind din familii bogate si altii din familii sarace. Ambelor grupe li s-au prezentat aceleasi monede, de marimi diferite (trei patru tipuri). Li s-a cerut copiilor din cele doua grupe sa reproduca marimea monezilor prezentate prin desen.

Subiectii provenind din familii sarace reprezentau in desen monedele ca avand dimensiuni mai mari decat in realitate, iar ceilalti le reprezentau in dimensiuni mai mici. 6. Legea efectului modelului implicit al personalitatii: fiecare dintre noi ne elaboram pe baza experientei contactelor si comunicarii interpersonale un model mental al personalitatii in general. Acest model mental actioneaza in perceptie ca un cadru de referinta cu efect de asimilare a situatilor particulare ulterioare. Datorita acestui fapt, in perceptia interpersonala apar distorsiuni datorate asocierii arbitrare a unor trasaturi, asociere care se regaseste in modelul mental implicit al personalitatii. Potrivit acestui model, unele insusiri sau trasaturi se asambleaza, se conjuga si merg impreuna, in vreme ce altele sunt incompatibile. In realitate, se intalnesc situatii in care un individ sau o persoana poseda atat trasaturi considerate asemanatoare sau asamblabile, cat si trasaturi considerate incompatibile dar datorita influentei de asimilare pe care o exercita modelul mental implicit al personalitatii, cele doua categorii de disjung. 7. Legea consistentei, potrivit careia realitatea in perceptie trebuie sa se conformeze unei anumite logici interne personale, logica ce s-a cristalizat in cursul experientei anterioare si care confera perceptiei un mecanism de tatonare, de intampinare asociat cu o asteptare de un semn pozitiv sau negativ fata de atitudinea si pozitia interlocutorului sau persoanei cu care intram in comunicare. De exemplu, ne asteptam ca persoana pe care o simpatizam sa ne simpatizeze si ea la randul sau si, invers, ne simtim agasati in cazul in care persoana care ne displace sau pe care o antipatizam se agata insistent de noi. 8. Legea stereotipizarii: actiunea acesteia influenteaza in mod semnificativ dinamica relatiei interpersonale in cadrul comunicarii. Esenta ei consta in aceea ca, pe baza acumularii experientelor de viata, dar mai ales sub influenta regulilor de autoritate ne formam o imagine despre un grup uman, dupa care atribuim fiecarui membru al grupului trasaturile generale identificate fie ca este vorba de calitati sau defecte, stereotipizarea deformeaza realitatea, impiedicandu-ne sa percepem indivizii ca persoane distincte, ireductibile la grup. Grupurile pot fi etnice, profesionale, religioase, politice etc. 9. Legea atractivitatii reciproce: relatia interpersonala se stabileste si desfasoara in mod mai eficient si mai trainic daca intre interlocutori exista o atractie reciproca. Atractivitatea este un mecanism psihologic ascuns, functioneaza la nivel inconstient, dar simtim ca in prezenta unei anume persoane suntem intr-o stare psihica mai buna, suntem mai deschisi, sau dupa caz mai crispati, mai retrasi. 10. Legea asemanarii: relatia interpersonala de comunicare si perceptia se realizeaza in conditii mai adecvate si eficiente daca intre interlocutori exista un raport de asemanare pe diverse coordonate, interese de cunoastere etc. Prin perceptie, noi, intr-o multime, cautam sa stabilim contacte si legaturi cu persoane cu care credem ca ne asemanam. 11. Legea credibilitatii interpersonale: in perceptie, imaginea despre interlocutor se constituie si in functie de modul in care acesta se raporteaza la noi si isi evidentiaza sau nu bunul simt, moralitatea, bunavointa, buna intentie si nu prezinta ceea ce numim ganduri ascunse. 12. Legea polarizarii: in perceptie, suntem intotdeauna tentati sa categorisim lucrurile si mai ales persoanele umane intr-o maniera binara, dihotomica, retinand polii sau extremele si lasand deoparte segmentele intermediare. Ca urmare, noi, percepand o persoana, o categorisim in mod polar in categoria bun rau, urat frumos, destept prost, loial neloial etc. Polarizarea este factor care impiedica si perturba realizarea unei perceptii interpersonale adecvate si are efecte negative asupra dinamicii comunicarii. Pe langa aceste legi, cercetarile efectuate in planul perceptiei interpersonale au aratat ca aceasta mai este influentata de doi factori structurali ai personalitatii indivizilor, respectiv varsta si sexul. In ceea ce priveste varsta, se constata ca acuratetea perceptiei interpersonale creste odata cu aceasta. De la un anumit punct sau moment cronologic, apare o fractura in perceptia

interpersonala generata de diferentele dintre generatii. Aceasta consta in aceea ca, de regula, tinerii percep negativ pe cei in varsta iar cei in varsta ii percep negativ pe cei tineri. In cazul sexului, s-a stabilit ca femeile au o acuitate perceptiva interpersonala mai fina decat barbatii. S-au facut cercetari pentru a se stabili daca inteligenta joaca un rol semnificativ in perceptia interpersonala si raspunsul a fost negativ. Comportamentul popular nu este nici el un factor care contribuie la perceptia interpersonala. S-a demonstrat ca un rol mai semnificativ in gestionarea perceptiei interpersonale in general il are asa-numita complexitate cognitiva existenta in structura congnitiva a unei persoane a unor cunostinte de psihologie ajuta la acutizarea si perfectionarea perceptiei interpersonale. Perceptia interpersonala nu este exersabila, concluzioneaza studiile. Tipuri de atitudini in comunicarea interpersonala Succesul comunicarii depinde in mare masura de climatul sau atmosfera pe care participantii si-o creeaza prin atitudinile lor unul fata de altul. Unele atitudini inlesnesc comunicarea, iar altele o ingradesc si o ingreuneaza. Pornind de aici, au fost identificate sapte perechi sau diade de asemenea atitudini opuse: 1. Descrierea versus evaluarea. O relatare obiectiva sau o cerere de informatie nu au de ce sa fie percepute de catre interlocutor drept o amenintare. Aceasta formulare reflecta atitudinea de descriere. Neexistand niciun pericol decelabil, interlocutorul respectiv nu are un motiv ca sa adopte o atitudine defensiva si il va privi pe partener cu incredere. In schimb, daca emite mesaje cu caracter evaluativ in mod sistematic atunci se naste banuiala in mintea receptorului ca si spusele sale, raspunsurile sunt judecate cu aceeasi intransigenta critica si lipsa de intelegere sau bunavointa. Atitudinea evaluativ-critica are influenta negativa asupra relatiei de comunicare interpersonala. 2. Orientarea / centrarea pe problema versus control. Intr-o relatie de comunicare se constata ca exista persoane care isi concentreaza atentia asupra rezolvarii problemei care face obiectul comunicarii si persoane care iau drept tinta principala obtinerea controlului asupra interlocutorului. Acestea din urma tin ca solutiile sa nu fie neaparat cele mai bune, dar sa le apartina lor. O asemenea atitudine de impunere a controlului creeaza rezistenta din partea interlocutorului care nu doreste sa fie supus vointei celuilalt. 3. Spontaneitate versus calcul / strategie. Atitudinea spontana este intampinata tot cu deschidere si spontaneitate. Cand, insa, emitatorul unui mesaj ii lasa interlocutorului impresia ca nutreste ganduri ascunse, ca urmareste scopuri potrivnice, acesta este pus in garda si devine mult mai reticent si precaut. Spontaneitatea poate fi mimata si ea se intalneste cu precadere in aceasta forma la escroci, care afisaza franchete, bunavointa, ascunzand ganduri nefaste sau negative in raport cu interlocutorul. 4. Empatia versus neutralitate. Empatia presupune ca interlocutorii sa ajunga sa isi faca reciproc confidente si destainuri, ceea ce stimuleaza si sustine comunicarea. Neutralitatea, dimpotriva, creeaza la unul sau la altul din interlocutori impresia ca ceva i se ascunde si ceea ce se emite nu este veridic si sincer. 5. Egalitate versus superioritate. Inca Scoala de la Palo Alto sustinea ideea ca relatia de comunicare se desfasoara cu atat mai adecvat cu cat interlocutorii se situeaza pe pozitii de egalitate. Egalitatea nu se refera la statut, ci la simplul rol de comunicator. Superioritatea creeaza la interlocutorul aflat in postura de receptor o stare de disconfort psihic, de ingradire si depreciere, ceea ce il face sa se retraga sau sa se inchida in raport cu celalalt. Intr-o relatie de comunicare, indiferent de statut, trebuie sa ne simtim egali, sa ne afisam increderea si respectul reciproc.

6. Provizorat versus certitudine. Atitudinea de provizorat presupune acceptarea faptului ca mesajele pe care le emiti nu sunt imbatabile, absolute, ci au un caracter relativ si pot fi modificate sau corectate in cursul relatiei de comunicare. Aceasta atitudine favorizeaza si stimuleaza comunicarea. Atitudinea de certitudine este caracteristica asa-numitului tip atotstiutor, care crede ca are raspunsuri la toate intrebarile interlocutorului si aceste raspunsuri sunt absolute si imperative. Aceasta creeaza o stare de disconfort la interlocutor, fiindca si el are dorinta ca macar unele din opiniile sale sa fie luate in seama. Daca in comunicare nu se realizeaza o acceptare reciproca a mesajelor, atunci ea este alterata sau compromisa. 7. Suport versus descurajare. Atitudinea suportiva este cea care stimuleaza interlocutorul sa isi exprime opiniile, sa se explice, sa contrazica, sa depaseasca retinerile, in vreme ce atitudinea opusa, de descurajare, presupune ca interlocutorul ia in deradere ceea ce ii transmite partenerul, punandu-l intr-o situatie de inferioritate. Pe marginea acestei diade, se dau exemple de genul: A: Ma doare capul de cateva zile de nu ma mai pot concentra; B1: Ia un calmant; A: Degeaba, nu ma ajuta; B: Mergi la medic; A: In niciun caz, mi-e frica!; B: Te insotesc eu!; A: Nu, n-are rost, poate o sa imi treaca asa; B: Daca nu mergi de bunavoie, o sa iti anunt familia, nu te pot lasa asa. B2: Nu esti singurul pe care il doare capul B3: Asta ma intereseaza pe mine acum? B4: Am si eu destule probleme, dar nu ma plang la altii. Alta situatie: A: Poti sa imi explici problema X? B1: Cu placere! B2: N-am timp pentru asta acum. B3: Nu, ca devii prea destept! B4: Du-te si cauta singur raspunsul! B5: Mergem impreuna, ca nici eu nu stiu. Receptia mesajelor si raspunsurile la acestea in coumunicarea interpersonala Potrivit unor statistici, intr-o relatie de comunicare interpersonala, aprox. 42% din timp ascultam si 32% vorbim. Ascultarea depaseste, in timp, emisia. In receptia mesajelor, actioneaza o serie de piedici sau obstacole care in cea mai mare parte sunt de ordin psihologic-subiectiv. Printre acestea mentionam: a. Pre-judecarea comunicarii ca neinteresanta. Subestimarea fie a interlocutorului, fie a subiectului abordat de acesta poate genera o anumita predispozitie negativa fata de situatia de comunicare. Nu poti califica drept neinteresant un discurs pe care nu l-ai auzit. b. Repetarea mentala a raspunsului. Aceasta este o greseala frecventa a participantilor la conferinte, intalniri, mese rotunde, talk show-uri etc. In asteptarea momentului cand ni se va oferi ocazia sa ne sustinem propriul punct de vedere, pregatim replici la intentiile celorlalti si, concentrati pe formularea cat mai exacta a gandurilor noastre, incetam sa mai urmarim gandurile exprimate de ceilalti. Se produce un auto-bruiaj, care ne poate aduce in situatii jenante, deoarece pierderea contactului cu desfasurarea discutiei ne scoate in afara acesteia si riscam ca atunci cand ni se va da cuvantul in sfarsit sa repetam o idee deja enuntata de altul sau sa propunem o solutie pe care interlocutorii o respinsesera sau o ironizasera in interventiile lor anterioare. c. Filtrarea mesajelor. Potrivit teoriei disonantei cognitive a lui Festinger, oamenii au tendinta naturala de a incerca sa diminueze prin diverse mijloace decalajul dintre informatiile primite si convingerile lor proprii. Ca urmare, daca aflam de la interlocutor lucruri care contrazic conceptiile sau credintele noastre, reactionam in asa fel incat sa protejam aceste convingeri, reducand efectul destructiv pe care l-ar putea produce noutatile aflate. Putem: - sa minimalizam sursa mesajului respectiv, spunandu-ne ca sursa nu este de incredere;

- sa acuzam sursa de incorectitudine si intentie de manipulare; - sa evocam autoritatea altor surse care afirma contrariul. - sa diminuam efectul psihologic neplacut prin neluarea in seama a informatiilor, subestimarea lor. d. Utilizarea ineficienta a decalajului temporal dintre gandire si vorbire. Acest obstacol genereaza un autobruiaj, ce consta in exprimarea raspunsului sau gandului inainte ca interlocutorul sa isi termine opinia sau intrebarea. e. Concentrarea atentiei pe limbaj sau pe dictie. Regula comunicarii spune ca mai important este ceea ce se spune decat modul in care se spune, dar, psihologic, orice mesaj are un nivel de continut si unul de relatie afectiva. De regula, timpul de reactie al starilor afective este mai scurt decat timpul de reactie al miscarilor vorbirii. Efectele comunicarii interpersonale Orice comunicare are o anumita finalitate. Principala finalitate este de a produce anumite modificari, transformari (efecte) la nivelul starii initiale a interlocutorilor, considerand ca ei isi schimba in cursul comunicarii cele doua roluri, de emitator si receptor. Evaluarea efectelor comunicarii nu este deloc facila, ea prezentand o serie de dificultati, unele legate de insasi natura procesului comunicational, iar altele de gasirea de instrumente adecvate pentru masurare si cuantificare. Dificultati care tin de natura procesului comunicational sunt de genul: - intarzierii si imposibilitatii de izolare a mesajelor unul de celalalt (comunicarea se desfasoara ca un flux continuu, contradictoriu); - interactiunii produse intre mesaje in cursul comunicarii (schimbari imprevizibile ce se produc atat in latura de continut cat si in cea relationala, respectiv a modalitatii in care se formuleaza si se emit mesajele, trecandu-se frecvent in cursul relatiei comunicationale de la o tonalitate calma la una rastita sau viceversa, fapt ce va influenta asupra efectului final al acestor mesaje); Intrumentele de evaluat efectele comunicarii nu au un caracter bine delimitat, ci ele se reduc de cele mai multe ori la capacitatea observationala a cercetatorului sau experimentatorului. Aceasta capacitate trebuie distribuita pe de-o parte asupra caracteristicilor fluxurilor de mesaje sub aspectul continutului si tonalitatii, iar pe de alta parte asupra atitudinilor si starilor comportamentale ale interlocutorilor. In realizarea acestei operatii de decelare a unor indicatori care sa evidentieze natura si specificul efectelor comunicarii, observatorul trebuie sa ia in considerare urmatoarele aspecte: 1. Durata efectului, care tine de natura de continut, cu precadere, a mesajului. De exemplu, durata efectului produs de mesajul care anunta plecarea trenului cu care urmeaza sa calatoresti este de presupus mai scurta decat durata efectului pe care il produc informatiile furnizate in cursul unui proces de invatare. Mesajele vehiculate in procesul de invatare se considera ca au efecte cu o durata mai mare in timp. 2. Intensitatea: aceasta este determinata de continutul informativ al mesajului. Astfel, se poate presupune ca intensitatea mesajului Ai picat acest examen este mai mare decat intensitatea mesajului Ia-ti umbrela pentru ca afara ploua. 3. Semnificatia, pe care o dobandesc mesajele si care se refera la gradul de extindere la nivelul receptorilor a efectului lor. In aceasta categorie intra, de exemplu, semnficatia pe care au avut-o mesajele crestine care au dus la un efect psihologic urias, de masa, pornindu-se de la efecte initial punctuale, partiale. Sfera lor s-a tot extins. In aceeasi categorie trebuie sa includem efectele produse de ideile politice, sociale, programele diferite de organizare si guvernare pe care le propun diferitele formatiuni si partide politice in cadrul sistemelor sociale. Mai includem aici si semnificatia mesajelor de tipul consilierii si al persuasiunii, care sunt de natura sa modifice starea initiala a unui numar mare de subiecti.

4. Orientarea temporala a efectului mesajului: acest element rezulta dintr-o lege a cauzalitatii, potrivit careia intotdeauna cauzele preced efectele. Astfel, din acest punct de vedere, mesajul pe care il comunica medicul pacientului ca mai are 3 luni de trait dobandeste o anumita valoare temporala fata de efectul mesajului potrivit caruia Te-ai insanatosit / Esti sanatos. 5. Valoarea pe care o au in sine mesajele in raport cu destinatarul. Pentru destinatar, continutul mesajelor receptionate poate parea a fi neimportant, dar ele contribuie la rezolvarea unor probleme esentiale de viata ale lui. In acest cadru se mentioneaza, de pilda, instructiunile pe care le sufera soldatul din partea superiorului in cursul serviciului militar. 6. Extensiunea sau contaminarea: se produce indeosebi in cazul in care mesajul este receptionat simultan de mai multi destinatari, cum este cazul diverselor discursuri cu caracter propagandistic, religios etc. care genereaza efecte ce se amplica prin coparticiparea auditorilor sau receptorilor individuali. Durkheim sublinia in Psihologia multimilor: in multime, individul isi pierde relativa lui identitate si autonomie si se contopeste cu cei din jur, toti fiind stapaniti de o aceeasi stare emotionala. Tipologia efectelor din punct de vedere psihologic In cursul relatiei de comunicare sunt activate intr-o maniera directa sau indirecta toate principalele subsisteme sau resorturi componente ale personalitatii. Se iau in considerare trei asemenea resorturi, datorita importantei pe care ele o au in dinamica de ansamblu a sistemului personalitatii: A. Componentele cognitve. Se presupune ca mesajul receptionat influenteaza initial sfera si componenta cognitiva. Aceasta influenta incepe cu acea operatie definitorie pentru comunicare, numita decodare identificarea continutului informatinal specific al mesajului si intrarea in consonanta prin intermediul acestui continut cu emitatorul. Decodarea presupune intelegerea sensului mesajului. Primul nivel la care se realizeaza comunicarea este cel informativ cel de continut, care se poate concretiza in forma constructelor cognitive de tip imagistic, intuitiv-concret, reprezentationale sau conceptual-abstracte. In cursul comunicarii, prin continuturile informationale care se schimba intre interlocutori au loc modificari in structura initiala a tezaurului cognitiv, in sensul imbogatirii lui, al revizuirii lui. Cea mai puternica influenta in sfera componentei cognitive o exercita comunicarea instructionala, in cadrul careia sunt emise mesaje cu caracter obiectiv-stiintific despre diversitatea obiectelor si fenomenelor din natura si societate. Formarea structurilor cognitive reprezinta rezultatul receptionarii si interiorizarii acestui gen de mesaje. Modificarile in structura tezaurului se produc si in cursul dezbaterilor si dialogurilor pe diferite teme, fie in cadru formal, fie informal. In al treilea rand, modificarile se pot produce in cazul unui simplu schimb de impresii despre una si aceeasi realitate perceputa in mod direct de cei doi interlocutori. B. Componentele afective. De la nivelul cognitiv, efectul comunicarii se propaga la nivelul emotional-afectiv, prin semnificatia pe care receptorul o confera, in raport cu starile lui de necesitate, continuturilor informationale ale mesajelor decodificate si integrate la nivelul blocului cognitiv. In general, este greu sa se disocieze, in cursul interactiunii noastre cu realitatea, cognitia de afectivitate. Cele doua se intrepatrund permanent. Orice perceptie a unui lucru se asociaza cu o anume calitate sau traire emotionala de semn pozitiv sau negativ: lucrul este atractiv sau neatractiv, util sau inutil etc. De la starile si reactiile emotionale simple, efectul comunicarii interpersonale se converteste in structuri emotional-afective durabile si complexe, de tipul sentimentelor. Prin intermediul continuturilor si semnificatiei mesajelor receptionate, se elaboreaza diferitele categorii de

sentimente specific umane, care imbogatesc structura si organizarea interna a sistemului personalitatii. Cu cat gama acestor sentimente e mai intinsa, personalitatea este mai bogata sufleteste si invers. E vorba de sentimentele de prietenie, de dragoste, morale, sociale, religioase, estetice etc. Aceste sentimente se vor transforma in sursa care stimuleaza si sustine din interior atitudinile selectiv-preferentiale ale fiecarui subiect, atat in raport cu diferitele laturi si sfere ale vietii sociale, cat si in raport cu ceilalti semeni. Aceste sentimente se includ in ceea ce numeam prejudecatile perceptiei interpersonale. Odata elaborata structura emotional-afectiva a personalitatii, ea poate sa isi modifice starea sub influenta urmatoarelor mesaje pe care subiectul le receptioneaza. Ne intalnim cu fenomenul conversiunii emotional-afective, care consta in aceea ca un sentiment de un anumit semn, in raport cu o anumita realitate si o anume persoana, se poate transforma in timp intr-un sentiment de semn opus: dragoste ura sau invers de exemplu. Sfera emotional-afectiva, in ciuda faptului ca reprezinta un element de constanta in structura personalitatii, nu ramane neutra la actiunea mesajelor care se produc in cursul comunicarii interpersonale, ci se modifica fara a schimba structura (se modifica starea de moment). In cadrul analizei tranzactionale, urmarindu-se aspectul efectelor in plan afectiv ale comunicarii intepersonale, a fost introdus un termen ca unitate de masura a amplitudinii efectului respectiv: stroke / strokes. Acest efect poate fi de semn pozitiv sau negativ in functie de semnificatia mesajului. Valorile acordate diferitelor tipuri de mesaje: - cel mai mic scor il are mersul prin multime: 2; urmeaza apoi: - o privire scurta intre interlocutori: 3 strokes; - un scurt contact, verbal sau tactil: 4; - darea sau primirea unei informatii: 5; - salutul: 7 strokes; - strangere de mana: 10 puncte; - o privire mustratoare: 11 puncte; - o privire blanda: 12 strokes; - un mesaj observational: 13; - o cearta (jigniri, etichetari): afectare negativa de 15 puncte - un suras: 17 puncte - un compliment: 20 strokes - o palma: 21 puncte negative - o lovitura mai puternica: 23 puncte; - o imbratisare: 25 puncte pozitive; - un sarut: 30 puncte pozitive; - o mangaiere: 33 puncte; - o conversatie lunga, placuta: 35 strokes; - o disputa importanta: 40 de puncte, posibil in ambele directii; - relatia de intimitate: 50 de puncte. C. Componentele psihomotorii. La nivel psihomotor, se inregistreaza activarea componentei motorii in concordanta cu continutul intern al mesajelor: miscarile de aprobare ale mainii, capului, dar si alte comportamente. Comunicarea devine factorul incitator si reglator al tuturor comportamentelor instrumentale si motorii, in general interpersonale. Ordinea expusa nu este totdeauna aceeasi, se poate produce o inversare a planurilor in ceea ce prveste primordialitatea efectelor, dar se desfasoara in principiu de la informativ catre comportament.

III. Comunicarea in grup Comunicarea se realizeaza si in cadrul grupului, iar problema grupurilor s-a conturat la sfarsitul secolului al XIX-lea, primul care a evidentiat necesitatea de a lua in seama aceasta problema fiind Emil Durkheim, care a si elaborat o lucrare numita Psihologia multimilor, socotita drept punct de plecare pentru ramuri intregi ale cunoasterii socio-umane, respectiv pentru sociologie, antropologie si psihologia sociala. Notiunea de multime s-a transformat ulterior in notiunea de grup, acoperind trei niveluri ale comunitatilor socio-umane si anume: - grupurile mici, care se raporteaza la un numar relativ mic de persoane, de indivizi pusi in interactiune: 3 30 persoane; - grupurile medii: 30 100; - grupurile mari: 100 n; Grupurile medii si mari mai sunt incadrate in ceea ce numim azi organizatii. Organizatiile sunt grupuri de indivizi subordonate unei finalitati comune. Grupurile mici au devenit obiect de studiu direct al psihologiei, respectiv al psihologiei sociale. Grupurile medii si mari sunt obiect de studiu indeosebi pentru psihosociologie si sociologie. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un grup mic ca obiect de studiu al psihologiei sunt: - existenta unei apropieri si a unei legaturi spatiale si temporale intre membri, care sa permita relatia fata in fata; nu este posibil un grup mic format din persoane care nu interactioneaza intr-un fel direct; - existenta unui obiectiv, pentru ca persoanele respective sa se uneasca si sa interactioneze intre ele; - existenta unei anumite comunitati de destin, destinul inteles in cel mai larg sens al cuvantului; - posibilitatea ca fiecare membru sa isi formeze perceptii si reprezentari legate de ceilalti; - existenta si functionarea unei asa-numite constiinte de grup iar perceptia din afara sa fie ca a unui grup; - posibilitatea comunicarii efective verbale si non-verbale intre membri; - persistenta suficient de indelungata a grupului. Psihologia grupurilor mici s-a conturat in a treia decada a secolului XX, datorita mai ales lucrarilor cunoscutului psiholog de origine germana Kurt Lewin. Studiile au luat amploare si s-a desprins psihologia sociala ca ramura particulara. In legatura cu explicarea mecanismelor formarii si functionarii grupurilor mici, in plan teoretic s-au conturat patru orientari principale: 1. Perspectiva dinamica sau lewiniana. Aceasta este expusa in doua lucrari fundamentale, O teorie dinamica a personalitatii (1935) si Principii de psihologie topologica (1936). Lewin, ca reprezentant al gestaltismului, a preluat si introdus in psihologia grupurilor mici o serie de concepte din fizica, precum conceptele de camp, vector, gredient, topologie, graf, diagrama, controlor al fluxului de informatie. In 1945, a infiintat la Institutul Tehnologic din Massachusetts primul Institut de cercetare a dinamicii grupurilor. Lewin porneste in abordarea grupurilor de la teza potrivit careia grupul nu este o juxtapunere de indivizi, ci un ansamblu de persoane independente care functioneaza ca un tot, membrii sai comportandu-se altfel decat ar face ceilalti daca ar actiona singuri. Grupul are o caracteristica de unitate interna, de integralitate, in care partile, datorita interactiunilor dintre ele, isi pierd autonomia comportamentala initiala si se inscriu ca elemente ale unui comportament supraordonat, care este comportamentul de grup. Campul este cadrul de existenta al grupului si se defineste ca totalitatea conditiilor de ordin psihologic ce caracterizeaza situatia de comunicare si care se afirma atat in comportamentul

indivizilor cat si in cel al grupurilor, el constituind forta nevazuta care tine la un loc individualitatea si unitatea ansamblului. In relatia individ-grup, hotarator este ultimul. Nu indivizii determina comportamentul grupului, ci grupul este cel ce determina comportamentul indivizilor. Daca membrii grupului se poarta diferit in cadrul acestuia, este pentru ca ei sunt supusi unor forte specifice generate de obiectivele pe care si le propune grupul. Functiile grupului sunt determinate tocmai de aceste obiective care pot consta fie in indeplinirea unei sarcini concrete, caz in care avem de-a face cu functia de productie, fie pur si simplu in mentinerea integralitatii grupului, in ciuda dificultatilor care ii perturba stabilitatea caz cand avem de-a face cu functia de conservare. Intr-un grup de cercetare sau munca, indivizii care lucreaza la un proiect comun realizeaza ca functie principala functia de productie. Intr-un grup de prieteni, in grupurile familiale, functia principala este cea de conservare. Aici, comunicarea dintre membri este subordonata prevenirii si rezolvarii eventualelor neintelegeri, tensiuni si conflicte si a facilitarii posibilitatilor de exprimare ale membrilor. Fiecare grup dispune de o anumita cantitate de energie potentiala pe care poate sa o investeasca. Daca grupul o investeste prea mult in functia de productie, va ramane o cantitate prea mica pentru functia de conservare, ceea ce va duce la aparitia tensiunilor, neintelegerilor si conflictelor in cadrul grupului. Daca se investe prea mult in functia de conservare, ramane o cantitate prea mica de energie pentru functia de productie si grupul devine ineficient sub aspectul performantei. Lewin considera ca optimizarea functionarii grupului consta in stabilirea raportului adecvat intre energia destinata productiei si cea destinata conservarii. El mentioneaza ca in anumite perioade e posibil ca raportul dintre cele 2 tipuri de investitii sa se modifice in favoarea uneia din ele. Una din problemele majore careia Lewin ii acorda deosebita atentie in explicarea functionarii dinamicii grupului este cea a leadership-ului. El afirma ca liderul este un produs natural al grupului, capabil sa ofere solutii la nevoile si problemele grupului. Leadership-ul este o functie si nu un statut si ca atare nu se asociaza obligatoriu cu o pozitie ierarhica oficiala, desi e posibil ca seful oficial sa fie si liderul in acelasi timp. Lewin subliniaza ca trebuie sa facem distinctie intre pozitiile statutar-institutionale si cele informale functionale, adica sa admitem posibilitatea existentei unui sef care nu este si lider si a unui lider care nu este si sef. Aceasta opozitie intre sef si lider poate genera dificultati in functionarea grupului. De aceea, ideal este ca din punct de vedere psihologic, liderul sa corespunda si sa concorde cu seful institutional. Uneori, pot aparea doi lideri complementari, unul pe probleme de productie, celalalt pe probleme de conservare. Nici in acest caz conflictele nu sunt complet evitate, putand aparea concurenta intre cei doi si in prezent, in psihologia organizationala, printre tipurile de conflicte ce pot exista se mentioneaza si conflictul managerial. Cand leadership-ul este exercitat chiar de responsabilii oficiali, devin posibile trei moduri de comportament: - leadership autoritar: deciziile se iau de unul singur de catre lider pe baza unor criterii de evaluare proprii, care nu sunt intotdeauna obiective si corecte. Opiniile si parerile celorlalti membri ai grupului nu sunt incluse in baza de date in virtutea careia se adopta deciziile; - leadership democratic, in cadrul caruia deciziile apar ca rezultat al unor dezbateri cu membrii grupului. Acestia se simt luati in seama, isi imbunatatesc stima si imaginea de sine si atasamentul la obiectivele grupului; - leadership liberal, sau laisser-faire: liderul adopta o pozitie si o atitudine pasiva, expectativa, intervenind numai la nevoie si in anumite momente sau cazuri. Kurt Lewin, pe baza unor experimente, spune ca leadership-ul democratic este cel mai eficient. In raport cu anumite sarcini simple, care nu atrag si nu motiveaza, mai eficient devine leadership-ul autoritar. In cadrul comunicarii in interiorul grupului, apar constrangerile de grup.

Acestea rezida din faptul ca in grup se impun anumite roluri, anumite competente, reguli de conduita, criterii si exigente, astfel incat comunicarea capata un caracter oarecum constrans si directionat, caracteristicile ei modificandu-se in plan psihologic in functie de accentul care se pune in diferite etape, momente pe obiectivul productie, cand comunicarea este mai directionata si rigida, sau pe obiectivul conservare, cand comunicarea devine mai libera. 2. Perspectiva interactionismului simbolic. Aceasta orientare isi are radacinile intr-o teorie formulata de catre Charles Cooley, numita simbolistica, potrivit careia indivizii umani nu interactioneaza cu persoane concrete, ci cu impresii pe care si le-au format despre acestea. Noi avem idei individuale despre oameni si idei generale despre grupuri. Ele nu se bazeaza neaparat pe trasaturile obiective ale indivizilor cu care venim in contact, ci pot fi simple seturi imaginare pe care ni le atribuim. Cu toate acestea, ele au mare importanta, de vreme ce ne servim de ele atunci cand anticipam comportamentele celor din jur in diferite situatii concrete de viata. In mod similar ne-am construi o idee personala despre noi insine Eul Oglinda, pentru ca impresiile incluse in acest construct sunt formate prin observarea modului in care ne reflectam in ochii celor din jur. Cooley afirma ca societatea, in aspectul ei imediat, este un raport intre idei personale. Nu putem interactiona cu semenii decat daca ne asumam rolurile lor. In cadrul grupurilor, trebuie sa facem distinctie intre grupul zis primar si grupul secundar. Grupul primar este cel de apartenenta originara a indivizilor si in cadrul lui indivizii isi structureaza ceea ce se cheama personalitate de baza, adica ansamblul trasaturilor generale cele mai stabile, care dau directia generala a dinamicii relationarii cu cei din jur. Grupul secundar este cel in care individul intra prin asumarea unui rol. Asemenea grupuri sunt cele profesionale, politice, religioase etc. In cadrul rol, se structureaza personalitatea modala, adica un ansamblu de caracteristici care rezulta din interactiunea membrilor grupului respectiv si care se consolideaza ca elemente structurale de nivel secundar in sistemul personalitatii indivduale. Reprezentarile si ideile personale se comuta in grup de la nivelul personalitatii de baza la nivelul celei modale sau invers. Individul comunica intr-un fel in grupul primar si in alt fel in cel secundar. Pornind de la aceste idei, psihosociologul H. Blumer formuleaza teoria interactionismului simbolic bazata pe urmatoarele trei principii mari: 1. Oamenii reactioneaza la realitatile cu care se confrunta in functie de semnificatiile pe care acestea le au pentru ei. 2. Semnificatiile lucrurilor deriva sau se nasc din interactiunea sociala pe care individul o are cu alti subiecti umani. 3. Aceste semnificatii ii servesc individului in procesul interpretarii faptelor, situatiilor si evenimentelor. Potrivit principiilor de mai sus, membrii grupurilor pot fi impartiti in trei categorii generale: a. Conformistii, care adopta sistematic pozitia majoritatii; b. Oscilantii, care au sustinut initial un punct de vedere dar se apropie treptat de opinia dominanta; c. Deviantii, care sustin pana la capat opinii si solutii aflate in opozitie neta fata de opiniile si pozitia dominanta. In cadrul comunicarii din interiorul grupului, tinta principala a mesajelor o constituie aceasta categorie a deviantilor si asupra lor se actioneaza pe baza unui fel de ultimatum: adera la opinia majoritatii sau sunt exclusi. 3. Perspectiva psihanalitica: reprezentantul de seama este Redel. Aceasta perspectiva pune accent pe caractersiticile specifice ale psihologiei grupurilor din structura si baza instinctuala a personalitatii indivizilor umani. In primul rand, aceasta teorie preia asa-numitul instinct al

gregaritatii, ce a fost sustinut de teoria lui McDougall, la sfarsitul secolului al XIX-lea, potrivit careia in structura profunda a personalitatii indivizilor umani exista un instinct care ii determina sa se caute unii pe altii si sa fie impreuna, alcatuind grupari sau comunitati de diferite dimensiuni. Cea mai veche comunitate de acest gen a fost ginta legaturi de filiatiune, apoi tribul care reuneste mai multe familii si in final societatile, care includ un mare numar de indivizi, bazanduse pe alte criterii de ordin mai mult sau mai putin conventional si pe reguli de supravietuire, subordonate instinctului gregaritatii (gregar = turma, el fiind inlocuit cu instinctul sociabilitatii, individul fiind considerat o fiinta sociabila si sociala, ce nu poate exista in mod singular, ci numai impreuna cu alti semeni ai sai). In explicarea constituirii si functionarii grupurilor, teoria psihanalitica face apoi apel la conceptele freudiene de sublimare si identificare. Sublimarea presupune convertirea energiei eliberata de complexul libidoului sau instinctului erotic sexual in comportamente si activitati cu finalitate socialmente utila si acceptata, astfel ca sublimarea apare ca o compensare a imposibilitatii de satisfacere a cerintelor instinctului erotico sexual in conditiile unei existente sociale bazate pe anumite reguli, norme si constrangeri. Prezenta lor determina fenomenul de refulare a tendintelor respective si ca o contrabalansare a refularii se instituie mecanismul de sublimare prin care, in cadrul social, indivizii isi convertesc energiile instinctuale erotico sexuale in activitati creatoare, constructive, permise si incurajate de societate. Identificarea este expresia unei tendinte de asemenea innascute a omului de a cauta modele in afara lui si de a se identifica cu acestea; aceste modele pot sa fie reale, reprezentate de anumite persoane in cadrul familiei, al grupului de prieteni, sau imaginare - create de subiectul insusi. Prin intermediul acestor modele se creeaza un Eu ideal spre care indivizii tind in cadrul interactiunii lor cu cei din jur. In alcatuirea grupurilor si in functionarea lor sunt implicate principalele instante ale sistemului personalitatii individuale si anume: instanta Sinelui, a Eului si instanta Supraeului. Instanta Sinelui este cea care asigura si sustine ceea ce reprezentatii psihanalizei numesc fondul pulsional al grupului, adica potentialul energetic bazal de care dispune grupul si pe care este capabil sa-l investeasca in actiunile si comportamentele specifice grupului respectiv. Instanta Eului este cea care asigura introducerea unui principiu al obiectivitatii si realitatii in functionarea grupului, realizandu-se un anumit compromis si echilibru intre finalitatea grupului, considerat ca o entitate specifica si mediul social inglobant. Instanta Supraeului este cea care inarmeaza sau inzestreaza orice grup cu un anumit repertoriu sau set de norme, reguli si principii de conduita astfel incat dinamica de ansamblu a grupului sa nu intre in conflict cu dinamica sistemului social supraordonat. Pornind de la aceste idei de baza, Redel a identificat 10 persoane denumite centrale carora le corespund tot atatea tipuri de grupuri: 1. Suveranul patriarh, care reprezinta ipostazierea parintelui intelept sau a stapanului bun si drept. Indivizii se aduna in jurul sau, formand grupul pentru sentimentul de securitate pe care il genereaza si fiecare membru al grupului cauta sa interiorizeze Supraeul lui, adoptandu-i normele de comportament. 2. Liderul: in jurul acestuia se aduna si se grupeaza indivizii, pentru ca el ii intelege si da dovada de diferite disponibilitati de ordin tehnic, care contribuie la gasirea anumitor solutii cu care s-ar putea confrunta grupul. Membrii acestui grup tind sa incorporeze personalitatea liderului in Eul lor ideal. 3. Tiranul, care se caracterizeaza prin impunerea ordinii. Formarea grupului in acest caz se datoreaza mecanismului denumit identificare cu agresorul, adica persoane care doresc ordinea, indiferent prin ce mijloace poate fi ea instituita si mentinuta. 4. Obiectul iubirii este persoana de care ceilalti sunt indragostiti. Liantul grupului il reprezinta impulsiunile libidinale care isi gasesc in cadrul respectiv posibilitatea de manifestare mai putin cenzurata si mai putin ingradita.

5. Obiectul pulsiunii agresive si ea corespunde sefului dominator si chiar sadic, in jurul acestei persoane indivizii se aduna datorita solidaritatii create de impartasirea acelorasi tendinte agresive (grupele de huligani). 6. Organizatorul: se caracterizeaza prin aceea ca stie sa dirijeze lucrurile in asa fel incat sa permita tuturor membrilor sa-si realizeze dorintele reprimate. La baza formarii grupului este pus mecanismul de impartasire a unor placeri interzise. 7. Seducatorul: reuseste sa creeze situatii afective placute. El ii cucereste pe membrii grupului prin aceea ca le ofera satisfactii emotionale. 8. Eroul: cel care conduce revolta impotriva sefului. In jurul sau se constituie un nou grup in care fiecare membru tinde sa se identifice cu eroul in actiunea de aparare impotriva manifestarilor agresive ale sefului (la nivelul grupurilor institutionalizate). 9. Proasta influenta sintagma ce desemneaza acea persoana centrala care este urmata de ceilalti membrii, tocmai datorita faptului ca ii incurajeaza in directia exprimarii unor porniri cu caracter antisocial (bandele de hoti). 10. Exemplul bun, intruchipat de un membru care se distinge prin echlibru, absenta conflictelor interne, devenind prin aceasta un model pt ceilalti membrii. Intr-adevar, in alcatuirea si functionarea oricarui grup uman, pe langa nivelul reflexiv constient, este implicat si actioneaza si nivelul profund inconstient legat de anumite pulsiuni, tendinte si mai ales instincte. In cadrul grupurilor umane, persoanele centrale nu sunt de acelasi tip, ele diferind unele de altele prin modalitati distincte de raportare la membrii grupului si prin modalitati distincte de conduita sau de comportament. Legat de aceasta, in alcatuirea oricarui grup, se identifica si se impune o persoana centrala care are influenta dominanta asupra tuturor membrilor sai; de aici rezulta ca grupul nu este o simpla multime neordonata, in care fiecare membru sa-si aiba traiectoria lui, independenta de ceilalti, ci reprezinta un organism, o entitate sistemica in care se delimiteaza cele doua planuri functionale, obligatorii in orice sistem: planul de comanda si planul de executie. In functie de raporturile dintre cele doua planuri se disting grupurile zise centralizate in care comanda are un rol absolut si exclusiv si grupurile democratice, in cadrul carora se realizeaza un feedback in sens invers de la executie la comanda. 4. Teoria sociometrica: elaborata de G. L. Moreno, care este de origine romana si a pus bazele unei noi directii de abordare a psihologiei grupurilor si comunicarii. Ideea de baza a teoriei sociometrice este aceea ca indivizii se leaga unii de altii prin intermediul unor retele nevazute denumite tele. Aceste retele nu pot fi percepute ca atare, dar ele actioneaza ca niste forte care determina ca indivizii sa se caute, sa se apropie sau sa se respinga. In cadrul relatiilor de interactiune comunicationala, locul principal in cadrul grupului il ocupa asa-numitele relatii socio-afective, bazate pe antipatie / simpatie; alegere / respingere; apropiere / indepartare. Aceste relatii socio-afective pot sa fie: bilaterale, reciproce; unilaterale, unidirectionale sau mixte. Bilateralele pot sa fie pozitive sau negative (armonie sau conflict). Mixta este relatia in care o persoana o prefera si o simpatizeaza pe cealalta si respectiva o respinge. In cadrul grupului se constituie o complexa retea bazata pe aceasta interactiune socio-afectiva, care determina echilibrul psihic interior al grupului, respectiv starea de armonie, de coeziune sau starea de tensiune, si atunci important in studiul grupului este sa diagnosticam modul de alcatuire a retelelor socio- afective: de simpatii / antipatii; de alegeri / de respingeri; de apropieri si indepartari. Aceasta evaluare poarta denumirea de sociografie, iar rezultatul obtinut in urma efectuarii acestei operatii se numeste psihosociograma. Numarul de simpatii determina pozitia individului in cadrul grupului (cele mai multe simpatii ofera o pozitie centrala). Altul poate fi izolat, fie ca nimeni nu il baga in seama, fie ca doar unul il baga in seama, dar il respinge.

In formarea grupului exista o anumita dinamica care a fost studiata si cercatata: este vorba de grupuri informale. Experimentul a constat in convocarea un numar de 10-15 persoane de diferite varste si sex, fara sa se cunoasca intre ele, care au fost bagate intr-o incapere fara a li se spune absolut nimic. Acesta este primul moment de formare a grupului si au fost evidentiate urmatoarele: incertitudinea, suspiciunea, etc. Dupa a 2-a, a 3-a intalnire se trece la prezentarea reciproca, ceea ce inseamna inlaturarea unor bariere si stabilirea primelor contacte de comunicare si se dimuneaza fenomenele anterioare de suspiciune. A treia faza este preocuparea si munca pt leadership. A patra faza este elaborarea regulilor de functionare a grupului, adoptate prin consens sau cu acordul majoritatii. Aceasta constituie scheletul prin care se determina rolurile pe care urmeaza sa le indeplineasca fiecare membru in cazul grupului si finalitatea de ansamblu. Urmeaza faza de maturizare a grupului, care isi gaseste un rost si se realizeaza un fel de omogenizare experientiala. Fiecare membru simte ca obtine un beneficiu de pe urma grupului, o dezvoltare etc. Dupa faza de maturizare, urmeaza faza de destramare ca faza finala. In cadrul grupurilor axate pe sarcini date, experimentul a inclus un monitor, care avea un rol de a stimula implicarea membrilor in indeplinirea obiectivelor in cauza, dar fara a se afisa in mod autoritar si pe fata in fiecare moment de desfasurare a activitatii. Rolul monitorului rezida in urmatoarele: - reformulare a ideilor exprimate de alti membri ai grupului; - formularea de intrebari in replica, ce presupune ca un membru care a pus o intrebare are el insusi un raspuns la intrebarea respectiva si cauta sa verifice. Monitorul, in replica, intreaba Care este parerea ta?; - intrebari releu; pentru a evita considerarea monitorului ca sef al grupului, acesta reorienteaza intrebarile ce ii sunt adresate catre alti membri ai grupului si activeaza astfel toti paticipantii; - intrebari directe: in cursul dezbaterii pe o anumita problema, monitorul se adreseaza direct unui participant, fie pentru a ii scoate in evidenta competenta, fie pentru a il scoate din starea de apatie. Se asigura iarasi o conectare mai directa a membrilor la indeplinirea sarcinilor; - intrebari de elucidare: ele reclama explicitarea unor idei sau atitudini ale unuia sau altora din membrii grupului, care au fost insuficient intelese de catre ceilalti; Secventa de sinteza este ultima. Apare necesitatea unor bilanturi de etapa care sa constituie premisa si baza inaintarii grupului catre gasirea solutiei finale. In cadrul grupurilor se constituie retele de comunicare si, intrucat avem de-a face cu o comunicare informala si una formala, pentru fiecare tip se creeaza retele diferite. Pentru comunicarea informala, avem urmatoarele tipuri importante de retele: - reteaua in forma de linie unica, de sir; de la o persoana la alta; - reteaua de tip barfa; - reteaua sub forma de ciorchine; informatia este trimisa in mod ramificat. In cadrul comunicarii formale, distingem doua niveluri si anume: - comunicarea pe orizontala, care se realizeaza intre membrii care se stiueaza la acelasi nivel ierarhic sau intre membrii unei echipe care lucreaza la acelasi obiectiv / proiect; - comunicarea pe verticala, care se realizeaza intre diferite niveluri ierarhice ale grupului mare, care este de data aceasta o organizatie: nivel ierarhic superior (conducere), urmat de niveluri inferioare (executie sau finalizare). Daca informatia curge de la varf in jos avem o comunicare

descendenta. Daca nu avem o transmitere a informatiei si in sens invers, atunci este o comunicare ultracentralizata (informatiile pornesc doar de la nivelul de comanda), cum este cazul organizatiilor militare. Cand informatia circula si in sens invers (ascendent), presupunem ca la mesajele emise de catre nivelul superior, nivelurile inferioare pot sa formuleze observatii, comentarii, obiectii sau corectii. O asemenea structura comunicationala o poseda organizatiile civile, zise democratice. In organizatiile liberale, membrii de la nivelurile inferioare nu au doar dreptul sa comenteze ci sa si faca dupa cum doresc (laisser-faire). Exista, deci, retele centralizate de comunicare, in care toate informatia emana de la un singur punct si retele descentralizate, in care informatia poate porni de la mai multe puncte sau niveluri. Dupa directionalitate, comunicarea in cadrul grupurilor se imparte in interna (intre membrii grupului) si comunicare externa (cu mediul), care vizeaza gasirea solutiilor la diversele provocari care au loc in general in mediul extern, cu care orice grup interactioneaza. Ca urmare a desfasurarii comunicarii in cadrul grupurilor, ia nastere o serie de fenomene psihosociale, denumite fenomene de grup, care, dupa semnul si importanta lor, se impart in pozitive si negative. In categoria celor pozitive, includem: - fenomenul de omogenizare; prin omogenizare se intelege modificarea reciproca a opiniilor, pozitiilor, atitudinilor, convingerilor in raport, pe de-o parte, cu obiectivele ce stau in fata grupului si, pe de alta parte, cu modul in care trebuie sa functioneze grupul. Aceste pozitii sunt divergente la inceput iar omogenizarea are loc in sensul reducerii extremelor. - fenomenul de coeziune; acesta se refera la stabilirea unor raporturi socio-afective de incredere, deschidere, suport psihologic, de empatie intre membrii grupului, astfel incat sa devina aplicabila zicala Toti pentru unul, unul pentru toti. Gradul de coeziune al unui grup il determinam prin aplicarea unui test sociometric (pe cine simpatizezi si pe cine antipatizezi), de unde se obtine o distributie si, pe baza calculului convergentelor dintre alegeri, determinam daca grupul este sau nu coeziv. Pot exista in grup un nucleu central, in cadrul caruia legaturile socio-afective sunt stranse, apoi o bisericuta care nu se apropie de nucleu si e formata din alti indivizi care au alte idei dar si persoane marginalizate, izolate. - fenomenul de cooperare: cooperarea inseamna acordul sincer si direct al membrilor grupului de a isi conjuga eforturile in vederea atingerii obiectivului si indeplinirii in conditii cat mai bune a sarcinii ce sta in fata grupului; nu toti vor face aceeasi operatie, ci fiecare isi va face in mod corect operatiile care ii revin, astfel incat per ansamblu obiectivul sa fie indeplinit. - fenomenul de dezvoltare personala: presupune imbogatirea sufleteasca, profesionala prin participarea la viata de grup, informale si formale. Dezvoltarea personala se realizeaza cand in grup se creeaza conditii optime pentru ca fiecare membru sa isi exprime convingerile, sentimentele si cand feedback-ul primit este suportiv. In categoria efectelor negative, includem: - divergentele: dezacorduri de pareri in legatura fie cu anumite sarcini si obiective ale grupului, fie cu alte probleme care fac obiectul comunicarii in cadrul grupului; - competitiile neloiale: intreprinderea in mod intentionat de actiuni care sa blocheze, sa franeze sau sa anuleze posibilitatea unui membru al grupului de a isi indeplini rolul ce ii revine in cadrul grupului si de a il pune intr-o situatie inferioara, neplacuta, jenanta. Exista competitii constructive (fiecare merge pe culoarul sau fara a influenta actiunile altuia) si competitii neloiale (intentionat, un membru al grupului intreprinde ceva pentru a il opri pe altul); - tensiunile, anxietatile reprezinta rezultatul unei comunicari constrangatoare, insuficiente, nesincere si care este presarata cu mesaje care furnizeaza stroke-uri negative: etichetari, interpretari, evaluari. Pe baza acestor tensiuni se creeaza o stare de anxietate frica de a intra in grup

- conflictele: pot fi inchise (ura reciproca) si deschise (o rabufnire in plan verbal schimburi dure de replici, jigniri) care pot trece in plan fizic prin agresiuni, atat in mod natural cat si cu obiecte extrene; Dupa geneza, pot fi spontane, incidentale si latente (cresc in timp, creeaza matrice de finalizari, pana cand apare momentul declansator intr-o anumita situatie). Comunicarea in grupuri poate fi considerata factor si sursa esentiala de efecte psihologice pozitive, care contribuie la dezvoltarea si echilibrul personalitatii membrilor (comunicarea in acest caz satisface cerintele de eficienta), dar si factor generator de efecte negative, perturbatoare de diverse grade de intensitate si de severitate. Trebuie sa se amplifice cat mai mult actiunea pozitiva a comunicarii si sa se diminueze actiunea distructiva. Asta depinde de modul in care fiecare membru reuseste si stie sa gestioneze actul de comunicare, tinand cont de context, de situatie, de caracteristicile celorlalti membri ai grupului.

Limbajul verbal
Problema limbajului verbal este una dintre cele mai complexe ale psihologiei si in prezent si ale neuropsihologiei. El reprezinta un atribut si respectiv un instrument comunicational, propriu omului. De aceea, in legatura cu geneza si natura sa, a aparut si continua sa existe serioase divergente de ordin metodologic si filosofic. Exista astfel doua orientari, una de sorginte teologica si alta de sorginte stiintifica, materialista. Prima sustine ideea ca limbajul este de esenta divina si este un dar dumnezeiesc, omul fiind inzestrat cu acest instrument pentru a se distinge si a se delimita de celelalte vietuitoare si a face legatura intre acestea si Creator. In Biblie, exista o afirmatie potrivit careia La inceput a fost Cuvantul se intelege existenta Duhului sau a spiritului creator total diferit de suportul substantial material, din care au derivat toate celelalte fiinte si lucruri. In filosofie si apoi in psihologie, pornindu-se de aici, limbajul a fost considerat ca un fel de factor cu caracter demiurgic, care asigura capacitatile creator-proiective ale omului. S-a mers mai departe, identificandu-se realitatea cu cuvantul (realitatea este o proiectie a cuvantului). Cuvintele sunt obiectivari in diverse forme ale unor esente de rang supraordonat, supranatural. Aceasta tendinta este sustinuta si de faptul ca, in cadrul relatiilor interumane si al activitatilor de ordin social, limbajul verbal este un factor omniprezent, care, asa cum am vazut, asigura desfasurarea adecvata a tuturor actiunilor si comportamentelor, indiferent de obiectivele si finalitatile lor. Se poate vorbi, astfel, in cazul omului, de un principiu nou calitativ diferit de organizare a vietii lui psihice si comportamentale si anume principiul verbalizarii cuvantul devine un factor integrator al tuturor continuturilor si starilor noastre psihice. Verbalizarea este o calitate esentiala a comportamentelor umane si, pe baza ei, se desprinde categoria specifica a acestor comportamente verbale, care se caracterizeaza prin aceea ca atat stimulul cat si raspunsul sunt reprezentate de catre cuvinte. La animale, cuvantul actioneaza ca un stimul prin caracteristicile lui fizice. In functie de acestea, pot fi elaborate diferite sisteme de conditionari sau legaturi temporare, care se concretizeaza in comportamente numite inteligente, creandu-ne impresia ca raspunsurile pe care animalele le dau la comenzile noastre sunt rezultatul intelegerii de catre ele a continuturilor acelei comenzi. Reactiile lor sunt, insa, determinate nu de ceea ce exprima in continut o comanda ci de caracteristicile de ordin fizic ale cuvintelor ce alcatuiesc comanda in cauza. Se creeaza impresia ca, prin cuvant, se poate realiza orice si ca este suficient sa exprimi o anumita dorinta sau sa formulezi un anumit obiectiv pentru ca acestea sa se si indeplineasca. Orientarea materialista considera ca limbajul verbal, desi este un atribut specific si exclusiv al omului, are la baza legitati si mecanisme obiective, naturale, care s-au elaborat in cursul evolutiei filogenetice a intregului regn animal, omul constituind un segment al acestui continuu, segment la nivelul caruia evolutia a facut un salt calitativ in ceea ce priveste organizarea

structual-functionala de ansamblu a organismului si indeosebi a sistemului nervos, a creierului organul activitatii psihice si comportamentului. Ca atare, limbajul nu a aparut dintr-o data, odata cu aparitia primilor reprezentanti ai speciei homo sapiens sapiens, ci el s-a dezvoltat treptat pe baza interactiunilor directe dintre membrii comunitatilor, in contextul diferitelor situatii de procurare a celor necesare traiului, de aparare si de reproducere. Aparitia ca atare a limbajului verbal a avut initial un caracter fragmentar, simplist, el fiind alcatuit din sunete mai putin elaborate din punct de vedere fonetic si treptat, pe masura ce s-au specializat si exersat in cursul comunicarii atat aparatul articulator cat si zonele cerebrale care raspund de efectuarea ca atare a comenzilor articulatorii, de la secvente simple s-a ajuns la graiul articulat inchegat cu caracter fluent si la diversificarea componentelor care alcatuiau bagajul sau vocabularul de care dispunea o comunitate pentru realizarea comunicarii verbale. Intr-un fel, din punct de vedere istoric, evolutia limbajului verbal este asemanatoare cu evolutia lui in cursul ontogenezei. Copilul nu se naste cu darul vorbirii, el dobandeste aceasta functie si capacitate dupa nastere si numai cu conditia de a fi mentinut intr-o relatie de comunicare verbala cu un mediu social care poseda o anumita limba si o foloseste in mod curent in cadrul comunicarii interpersonale. Timpul pe care il parcurge evolutia ontogenetica a limbajului, pentru a ajunge la nivelul optim de dezvoltare si functionare, este incomparabil mai scurt decat timpul istoric parcurs de evolutia omului pana la inchegarea limbilor ca sisteme stabile si organizate de comunicare si interactiune. Avem, astfel, doua notiuni corelative: limba si limbaj (verbal). Cele doua concepte exprima continuturi care se intersecteaza dar nu se suprapun. Orice limbaj, ca sfera, se include in sfera conceptului de limba notiunea de limba are o sfera mai larga. In acelasi timp, orice continut al limbajului apartine si limbii. Cele doua entitati reprezinta statute ontologice diferite. Limba are un statut ontologic societal, comunitar si este o categorie istorica, iar limbajul verbal are un statut individual si este o categorie psihologica. Limba devine obiect de studiu preferential si prioritar al lingvisticii si eventual al antropologiei (daca se ia dimensiunea istorica a evolutiei limbilor) iar limbajul verbal devine obiect principal de studiu al psihologiei si al neuropsihologiei. Limbajul verbal este modul de existenta si fiintare a limbii la nivel individual, asa cum aceasta (limba) a fost asimilata, interiorizata si integrata de fiecare individ apartinand unei comunitati care poseda o limba de baza pentru comunicare, care se cheama limba materna. Din punct de vedere genetic, istoric, limbajul a precedat limba. La inceput au aparut sunetele articulate, sintagmele viului grai, si pe masura repetarii si fixarii lor, pe de-o parte in memoria indivizilor si in memoria colectiva iar pe de alta parte in memoria externa printr-o anumita obiectivare, se instaleaza realitatea limbii, care dobandeste o stabilitate in timp, poseda anumiti invarianti de structura si in raport cu fiecare noua generatie ce apare in cadrul comunitatii date, limba respectiva apare ca un dat obiectiv. Limba actioneaza asupra noilor aparuti pe lume ca stimul, determinandu-i sa perceapa si apoi sa decodifice, sa inteleaga ce anume semnifica fiecare cuvant sau sintagma pe care o primesc. In cadrul comunicarii directe dintre copil si adult, are loc acest proces extraordinar de transfer (al unei realitati obiective - limba - intr-o realitate subiectiva limbajul verbal). Indivizii devin in acest fel liberi in miscarea lor comunicationala pe baza limbii date si dobandesc o anumita autonomie de ordin creativ, contribuind la perfectionarea si dezvoltarea limbii prin elaborarea unor noi cuvinte, unor noi termeni, unor noi concepte. Tocmai prin limbajul vehiculat de indivizi limba se mentine ca un organism viu. Din punct de vedere logic-formal, limbajul verbal poate fi definit ca un sistem de semne pentru codificarea, obiectivarea si transmiterea informatiei in cadrul comunicarii interumane. El este, ca atare, un instrument de comunicare. Ca instrument si modalitate de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu poseda un continut al sau specific de ordin reflectoriu, informational, asa cum poseda celelalte procese psihice (cognitive, afective, motivationale). Ca

urmare, fiecare cuvant, ca semn, obiectiveaza si exprima continuturi senzorial-perceptive, notionale, emotionale, motivationale. El nu are, deci, o manifestare in sine, independenta, ci numai una, integrata desfasurarii unui proces psihic specific, unei activitati anume, fie aceasta doar o activitate de comunicare. Din punct de vedere functional, limbajul verbal devine liant si mediator al proceselor psihice particulare, atat la nivel constient, cat si la nivel inconstient. Continutul viselor este obiectivat verbal, prin cuvinte. Cuvantul devine, asa cum sublinia Pavlov, un semnal al semnalelor, el putand substitui prezenta si actiunea semnalelor si stimulilor primari fizici. Astfel, la nivelul omului, pe langa primul sistem de semnalizare, asigurat de perceptia stimulilor fizici si de raspunsurile la ei, se constituie un al doilea sistem de semnalziare supraordonat, constituit din stimulii verbali si raspunsurile verbale la acestia. Fiind instrument al comunicarii, limbajul trebuie sa posede aceleasi principale coordonate sau determinatii ca orice act comunicational. Dupa cum in comunicare am vorbit de existenta unor semnale, alfabete, operatii de transformare, interactiuni reciproce E-R, tot astfel, vorbim in cazul limbajului verbal de o serie de determinatii specifice, care ii confera valentele necesare de a fi cel mai perfectionat si complex instrument si mecanism de comunicare. Distingem, astfel, trei tipuri de determinatii: 1. Determinatia de ordin fizic, cantitativ: pune in evidenta conditiile si proprietatile pe care trebuie sa le posede limbajul, pentru a fi capabil sau utilizabil ca instrument de codare si transmitere a informatiei. Limbajul trebuie sa se bazeze pe o multime de elemente cu proprietati sensibile de ordin acustic, optic, vizual sau tactil, posibil de produs de catre emitator si posibil de receptat de catre destinatar. Limbajul oral are la baza articulemele sau fonemele, iar limbajul scris are la baza multimea literelor ce alcatuiesc alfabetul limbii si pe care le numim grafeme. Fonemele preced grafemele iar alfabetele sunt un rezultat mai tardiv al evolutiei comunicarii verbale la nivel uman, ele constituindu-se socio-istoric. Fiecare limba dobandeste stabilitate in timp prin existenta alfabetului. Alfabetul este alcatuit din diferite tipuri de grafeme sau reprezentari grafice si are volume diferite (dupa forma: latin, chirilic, arab, chinezesc, cuneiform etc.). Pentru a fi utilizabil, alfabetul trebuie sa posede un minimum de litere (2); limbile naturale dispun de alfabete cu numar mai mare de litere, dar intotdeauna acest numar este finit. Limbile indoeuropene au alfabete al caror volum se cuprinde intre 25 si 32 de litere. La nivelul 0 de aproximare (cand nu exista reguli de alegere a literelor in comunicare), alfabetul ne apare ca un camp de evenimente echiprobabile, independente. Statistic, fiecare litera poarta aceeasi cantitate de informatie; se impune o restrictie in alegerea literelor luam in considerare frecventa relativa pe care o au literele alfabetului in procesul comunicarii reale; delimitam independenta alegerii literelor pentru transmiterea unui anumit mesaj. In comunicarea reala, din punct de vedere statistico-matematic, literele alfabetului si combinatiile lor (semnele sau cuvintele) poarta o cantitate de informatie mai mica decat daca ele ar fi evenimente independente si echiprobabile. Obiectiv-fizic, limbajul nu este o multime haotica, ci o structura sau un sistem organizat in concordanta cu anumite reguli si conditii. Orice litera si orice sunet, ca element constitutiv al limbii si implicit al limbajului, in pofida existentei restrictiilor interne de producere, de organizare, pastreaza un mare grad de libertate, putand intra in combinatia mai multor cuvinte sau in cazul cuvintelor mai multor sintagme sau propozitii. Aceasta creeaza posibilitatea acoperirii teoretic nelimitate a nevoii de denumire a noilor lucruri, evenimente, fenomene sau stari ce apar in experienta omului. Prin latura fizica, limbajul indeplineste asa-numita functie transmisionala. In plan psihologic, aceasta poate fi modelata luand doi subiecti si dand unuia sarcina de a emite cuvinte diferite iar celuilalt sarcina de a reproduce mecanic ceea ce aude, fara a fi necesara decodarea sau intelegerea continutului. In acest caz, punem in evidenta acele proprietati specifice care fac ca semnalul sa ajunga sau sa circule de la sursa la destinatar:

- Intensitatea, care in cazul sunetelor articulate este data de amplitudinea vibratiilor coardelor noastre vocale; poate fi modulata luand diferite valori; - Frecventa, care consta in numarul de vibratii ale coardelor vocale in unitatea de timp secunda; registrul de frecventa este cuprins pentru limba noastra intre 500 si 3500 Hz. Frecventa cea mai inalta o au vocalele iar frecventa cea mai scazuta consoanele, mai ales cele soptite; - viteza de aparitie, ritmul in care se succed sunetele sau cuvintele in cadrul fluxului verbal; in functie de aceasta, functia transmisionala se realizeaza la parametri optimi sau cu anumite alterari, blocaje; - timbrul, care este dat de faza vibratiilor coardelor vocale si de raportul dintre vibratia de baza si vibratiile secundare sau suprapuse. Timbrul este o proprietate individuala; timbrul devine o particularitate specifica a individului. Aceste proprietati dau dimensiunea fonologica a limbajului, iar configuratia de baza a sunetelor da dimensiunea fonetica a limbii si a limbajului. Cat priveste optimalitatea transmisiei si comunicarii, succesiunea literelor si a sunetelor se supune unor legi zise ale preferentialitatii si economicitatii. Exista legea lui Zipf si cea a lui Mandelbrot. Potrivit legii lui Zipf, in procesul comunicarii reale, cuvintele cu frecventa cea mai mare au lungimea cea mai mica si invers. Legea lui Mandelbrot postuleaza ca in succesiunea cuvintelor in comunicare se aplica preferinta de rang (in vocabularul fiecarui subiect, cuvintele se ordoneaza dupa un anume criteriu de importanta); cuvintele cu rangurile cele mai inalte vor avea si probabilitatea cea mai mare de a fi apelate si utilizate in cursul transmisiei si comunicarii. 2. Determinatia de ordin relational-combinatoric se refera la sistemul de legi si reguli de ordin formal care reglementeaza procesul de selectare, ordonare si utilizare a literelor, sunetelor si cuvintelor in cursul comunicarii obisnuite. Aceasta determinatie constiutie ceea ce se cheama structura gramaticala sau scheletul, care se prezinta sub forma unei matrici care ne orienteaza in modul de combinare a elementelor limbii si limbajului, in formarea diferitelor tipuri de mesaje in concordanta cu obiectivele si scopul comunicarii. Distingem trei categorii de norme si reguli: - de ordin fonetic: ele stabilesc corespondentele dintre sunetele articulate si reprezentarea lor grafica, precum si modul de producere a diferitelor sunete in cursul comunicarii directe sau orale. Corespondenta dintre sunete si reprezentarea grafica poate sa fie univoca (un sunet o litera), sau neunivoca (unui sunet i se pune in corespondenta mai multe litere). Regulile fonetice au caracter de invariant si pe baza lor se diferentiaza asa-numitele limbi fonetice (se scrie cum se pronunta) si cele nefonetice (nu se scrie cum se pronunta). Regulile fonetice se inscriu in repertoriul intern al mecanismelor de integrare a limbajului si asigura o anumita secventa sau latura a procesului de comunicare, respectiv latura de receptie si latura de emisie. O pronuntie corecta este o conditie a unei bune transmisii si implicit a unei comunicari eficiente. - de ordin morfologic; regulile morfologice stabilesc criteriile de circumscriere, de identificare a cuvintelor in categorii ale vocabularului limbii, precum si variatia formei lor indiferent de continut. Categorii ale vocabularului sunt lucruri, fiinte, insusiri, actiuni, stari etc. Variatii ale formei cuvintelor se fac in raport de gen, de numar, de timp, de caz, de persoana. Astfel, fara sa stim exact continutul, ne putem da seama ca mesajele elev / eleva, face / a facut, frumos / frumoasa, copil / copii etc. exprima mesaje diferite. Variatiile formei cuvintelor trebuie facute nu oricum (la intamplare), ci tinand cont de regulile de ordin morfologic de gen, caz, timp, numar, persoana. Prin intermediul acestor reguli de variatie se asigura latura combinatorica a comunicarii prin limbajul verbal, posibilitatile de transformare a diferitelor sintagme sau propozitii dintr-o forma in alta sau dintr-o diateza in alta. Astfel, ca exemplu, putem mentiona diateza sau forma activ-afirmativa (Profesorul pedepseste elevul), forma pasiv-afirmativa (Elevul este pedepsit de profesor), forma negativa (Profesorul nu pedepeste elevul), forma negativ-pasiva (Elevul nu este pedepsit de profesor), forma interogativa (Profesorul pedepseste elevul?) s.a.

- de ordin sintactic: ele definesc modul de succesiune si de ordonare a partilor de cuvant in propozitie si acordurile dintre acestea. Sintaxa este schema logica dupa care se realizeaza formarea si transmiterea mesajelor in cursul comunicarii verbale. Ea implica respectarea regulilor fonetice si morfologice. Dupa ordine, sintaxa zisa tare reclama ca la inceput sa fie subiectul, apoi predicatul. Exista si sintaxa flexibila, aplicabila frazelor si propozitiilor dezvoltate (dupa subiect urmeaza atributul si dupa predicat complementul). Inversarea ordinii acestor parti este admisa in cadrul a ceea ce se cheama compunere literara libera sau imaginatie lingvistica. Ea se face in scopul obtinerii unui efect emotional-afectiv mai puternic al mesajului, decat l-am obtine prin ordinea canonica, stabilita initial. Cat priveste structurile gramaticale ale limbajului, o contributie importanta a adus-o lingvistul si filosoful american Noam Chomsky, care a introdus termenul de gramatica generativa. El propune doi termeni importanti pentru analiza limbajului: competenta si performanta. Compenenta este capacitatea innascuta a subiectului de a poseda si utiliza sistemul de reguli si de norme proprii unei anumite limbi. Performanta este ce poate si cat de mult poate sa obtina un subiect oarecare pe baza competentei in cadrul unei comunicari intr-o situatie data. Distingem doua laturi: - o latura considerata tot innascuta, ce se refera la imaginatia lingvistica si comunicationala; - o latura dobandita, ce se refera la volumul de informatii, de cunostinte si de experienta posedat de subiect prin invatare, insusire in cursul vietii; Competenta lingvistica este sustinuta de existenta structurilor bazale, care sunt universale, proprii speciei umane, ele facand posibila insusirea limbajului de catre fiecare individ. Urmeaza structurile profunde, in care intra ansamblul regulilor gramaticale specifice unei limbi anume, asociate cu structurile de continut sau semantice. Urmeaza structurile de suprafata, ce sunt date de vocabular, din care se aleg elemente tinand cont de structurile gramaticale si cele semantice, in vederea elaborarii sau formarii unui mesaj. Deasupra se situeaza structurile fonologice, care pun in miscare si exteriorizeaza rezultatul transformarilor anterioare. Astfel, se produce vorbirea sau mesajul oral si are loc comunicarea interpersonala. Aceste structuri au fost verificate comparand modul de insusire a unor limbi de catre copiii mici care traiau in familii bilingve sau in medii sociale in care se vorbeau mai multe limbi. S-a constatat ca la nastere copilul nu are o predispozitie determinata pentru limba lui materna, ci pentru o limba oarecare. Dupa un an, copilul incepe sa produca vorbirea dupa 1 an, mai frecvent dupa 18 luni. In insusirea limbajului in familii bilingve, preponderenta cea mai mare a avut-o limba in care s-a vorbit cel mai des cu copilul. 3. Determinatia de ordin designativ sau de continut (semantic). Aceasta exprima faptul ca limbajul, ca instrument al comunicarii, se incarca in cursul utilizarii lui cu diferite continuturi care confera elementelor lui componente (cuvintelor) diferite semnificatii. Semnificatia, din punct de vedere formal, se defineste ca o corespondenta intre doua multimi de semne. Psihologic, semnificatia este o relatie de desemnare intre un semn / cuvant si o anumita realitate extralingvistica. Aceasta corespondenta nu este directa si nici co-substantiala, in sensul ca realitatea extralingvistica nu se identifica cu acel cuvant. Semnificatia cuvintelor este un rezultat al evolutiei istorice a comunicarii verbale si devine un invariant al cuvintelor care alcatuiesc vocabularul unei limbi. Legatura dintre semnificatie si realitate poate sa fie univoca (un obiect corespunde unui cuvant monosemie) sau plurivoca (un cuvant corespunde cu mai multe obiecte polisemie). Trebuie sa distingem intre semnificatie si sens. Semnificatia este incorporata in cuvant, iar sensul deriva din configuratia mesajului si din contextul in care este folosit sau emis mesajul respectiv. Sensul este o particularizare specifica a semnificatiei si atunci, la nivelul receptorului, se realizeaza doua operatii: decodarea primara, prin care se identifica semnificatia globala a mesajului ad literam si decodarea secundara, care consta

in interpretarea mesajului prin raportarea lui la context si la forma in care a fost structurat mesajul. Latura semantica a limbajului nostru se prezinta sub forma unui sistem complex, ierarhizat dupa anumite criterii, care face ca, in cursul comunicarii, selectarea si emiterea mesajelor sa dobandeasca un caracter fluent, ordonat si orientat. Exista doua moduri de exprimare a organizarii laturii semantice a limbajului: un mod concentric si un mod al retelei. In cazul modelului concetric, avem trei cercuri sau straturi ale dispunerii cuvintelor in repertoriul memoriei noastre verbale, care asigura vocabularul intern. Acestea se diferentiaza dupa gradul de saturatie semantica a cuvintelor. In centru avem cuvintele cu gradul cel mai ridicat de determinare semantica; in al doilea strat, intra cuvintele cu grad optim de determinare semantica si in cel final, cuvintele cu grad redus de determinare semantica. Daca se actioneaza cu diferite cuvinte din afara, are loc activarea repertoriului semantic, si se constata ca se vor activa cel mai puternic acele cuvinte care au legatura semantica mai directa cu stimulul (ex. la doctor pacient, medicament, spital etc.) In cazul retelei semantice, se organizeaza reteaua dupa gradul de generalitate sau categorialitate: de pilda: fiinta are si face; include un nivel semantic mai redus: planta animal; animal nevertebrate si vertebrate; vertebrate pasari si mamifere s.a.m.d.

Forme de realizare a limbajului verbal


Un prim criteriu de diferentiere il constituie planul intern sau extren in care se manifesta limbajul si avem: 1. Limbajul extren este cel care se realizeaza sub forma articularii directe (limbajul oral) sau sub forma scriptica (limbajul scris). Limbajul oral, in ansamblu, se caracterizeaza prin aceea ca se circumscrie intre anumite coordonate spatio-temporale, dobandind particularitati situationale. Elementele situationale respective devin factori care contribuie la identificarea si precizarea continuturilor informationale si a semnificatiei mesajelor care se vehiculeaza. Din partea emitatorului, limbajul oral este acompaniat pe de-o parte de o serie de elemente gestuale, mimice care indeplinesc rolul de accentuare a unor secvente ale fluxului mesajelor informationale, iar pe de alta parte de o serie de reactii si elemente numite paralingvistice, de genul intonatiei, pauzelor si accentelor cu caracter exclamativ sau interogativ pe care emitatorul le produce concomintent cu cuvintele propriu-zise ce obiectiveaza continuturile informationale. Din partea receptorului, limbajul oral presupune de asemenea activarea unor componente de ordin vegetativ-motor, precum indreptarea privirii si centrarea ei asupra emitatorului, modificari ale muschilor fetei si ale muschilor frontali care reprezinta gradul de implicare si de atentie in receptarea mesajelor emitatorului, precum si o serie de reactii de ordin emotional-afectiv, generate de semnificatia decodificata in situatia respectiva a mesajelor receptionate. Ca urmare, atat emiterea cat si receptarea limbajului oral se realizeaza cu mai mare usurinta, anumite neregularitati si abateri de la schemele logico-gramaticale fiind compensate de elementele situationale prezente si de reactiile auxiliare ce acompaniaza atat operatia de emisie cat si operatia de receptie. In comunicarea generala, limbajul oral ocupa ponderea cea mai mare, noi petrecand aproximativ 70-80% din timpul general pentru comunicare, emitand, producand sau receptand limbajul oral. Acesta este si limbajul comunicarii cotidiene directe, care asigura interactiunea obisnuita intre indivizi, in diferite tipuri de situatii. Din punct de vedere logic si structural, limbajul oral se realizeaza in trei modalitati: - solilocviul: vorbirea cu sine insusi care nu presupune existenta unui anumit destinatar, ci pur si simplu nevoia de autodezvaluire, de autoreglare ca urmare a unor situatii care au generat anumite stari tensionale ce nu au putut fi eliberate in contextul situatiei date. Solilocviul e caracteristic de

obicei primilor 3 ani de viata, cand copilul abia deprinde limbajul verbal. Si adultul, pentru a rezolva o situatie si a desfasura mai bine operatiile pe plan intern, recurge la acest suport. - monologul: o forma bine structurata a limbajului oral, care presupune existenta unui anume destinatar concret sau ipotetic; forma cea mai pregnanta a monologului o constituie prelegerile, care se tin fie in fata unui auditoriu prezent, fie mediat prin alte canale. Monologul se structureaza in jurul unei anumite probleme, iar pretentiile de ordin formal in raport cu el sunt mai mari decat pretentiile pe care le presupune solilocviul. Trebuie sa aiba o coerenta, o fluenta, o ordine logica si sa conduca spre o anumita finalitate ce se desprinde treptat din succesiunea judecatilor exprimate. Exista si monologuri artistice, cu rol de a impresiona prin latura lor mai mult relational-afectiva. - dialogul: forma cea mai frecventa sub care se realizeaza limbajul oral, presupunand schimb reciproc de continuturi informationale cu diferite semnificatii si efecte intre 2 persoane, care isi schimba succesiv rolurile de emitator si de destinatar. Dialogul este o comunicare verbala directa, fata in fata, desfasurarea lui fiind coordonata de existenta unor obiective si probleme pe care interlocutorii gasesc de cuviinta sa o ia in dezbatere. In dialog exista doua laturi ce trebuie bine coordonate: una expozitiv-informativa (se emite un anumit continut informational, o judecata legata de chestiunea in discutie) si o latura argumentativa (invita la sustinerea celor expuse prin argumente, pentru determinarea interlocutorului sa isi modifice eventual parerea initiala legata de problema in discutie sau sa accepte si parerea ta). Dialogul presupune acceptarea reciproca de informatii si argumente, care sa conduca in final la gasirea unui numitor comun si la un anumit acord in legatura cu problema respectiva. Cand nu se intampla asta, nu vorbim de un dialog propriu-zis ci de o discutie fara finalitate si fara efecte pozitive relevante, specifice. In negocieri, dialogul este instrumentul principal prin care se cauta solutiile cele mai adecvate la problemele aflate in discutie. Cand partile sunt montate strict pe revendicarile si judecatile proprii si nu se deschid la informatiile celeilalte parti, nu exista un adevarat dialog. Dialogul beneficiaza de prezenta si interventia unor factori situationali si a unor elemente paralingvistice acompaniatoare. Ambianta in care el se desfasoara poate facilita sau frana desfasurarea sa, pozitia participantilor de asemenea. Autocontrolul in dialog este foarte important, fiecare parte trebuind sa incerce sa nu determine reactii de disconfort psihologic partii adverse. Dialogul capata continut in functie de tema (dialog politic, stiintific, religios etc.). Partile trebuie sa se imbogateasca reciproc cu anumite semnificatii. Dialogul era foarte pretuit in Antichitate, iar in relatiile cotidiene este un instrument principal prin care incercam sa dobandim o atmosfera optima intr-un anume context. Dialogul nu trebuie confundat sau echivalat cu cearta. Cearta este o forma de conflict si apare cand dialogul nu se incadreaza in coordonatele de care am amintit. Cearta nu urmareste stabilirea unui echilibru, ci ruperea lui si impunerea fortei unei anumite parti. Limbajul scris este o forma secundara limbajului verbal, in sensul ca el se consolideaza si pe baza limbajului oral (in urma lui). Dupa ce schemele limbajului oral au dobandit o anume stabilitate, devine posibila formarea structurilor corespunzatoare limbajului scris. Acesta comporta doua elemente: - Emiterea, adica scrierea unor mesaje; - Citirea mesajelor; La nivel adult, limbajul scris reclama respectarea cu strictete a unor reguli si norme logicogramaticale, atat morfologic sau fonetic, cat si sintactic. De aceea, se poate constata o diferenta sub aspectul performantei intre diferitele persoane intre cele doua forme ale limbajului extern cel oral si cel scris. Limbajul oral este mai accesibil si se realizeaza cu mai multa usurinta de cea mai mare parte a membrilor comunitatii, in vreme ce limbajul scris ne este mai putin accesibil si se realizeaza optim la un numar de persoane ceva mai redus.

Diferentiem persoanele, tipologic, dupa facilitatea cu care fac fata intr-o comunicare orala si intr-una scrisa. Vorbim despre tipul oral (care prefera si impresioneaza prin discursuri orale) si tipul scriptic (intampina dificultati in plan oral si realizeaza structurile discursului mai greu, dar se poate exprima foarte bine si elevat in scris). Limbajul scris reclama exercitii sistematice, lucrul cu cartile, cu materiale scrise, presupune elaborarea unor scheme logice mentale potrivite pentru a realiza in forma scrisa expunerea unor idei. Se pune problema raportului dintre forma si continut. Se constata ca nu exista un raport direct proportional intre volumul cuvintelor scrise si cantitatea de informatii pe care o obiectiveaza acestea. Limbajul scris trebuie sa fie coerent, logic, judecatile trebuie sa se lege organic intre ele si sa se desfasoare intr-o secventa care sa sporeasca volumul de informatie dar si gradul de convingere al destinatarului in ceea ce se exprima sau se spune in discursul respectiv. 2. Limbajul intern este un fenomen miraculos pe care il posedam si care face ca organziarea vietii noastre psihice, mai ales la nivel constient, sa se deosebeasca in mod calitativ de ceea ce constatam la orice animal. Viata noastra psihica este verbalizata. Orice continuturi (de la cele imagistice la cele abstracte) pot fi obiectivate si codificate prin intermediul limbajului verbal intern). Limbajul intern se constituie pe baza celui extern printr-un mecanism de interiorizare treptata si prin intermediul unor operatii specifice de selectie si de comprimare. Putem spune ca limbajul intern este un model de tip homo-morfic al limbajului extern, aceasta insemnand ca unui element din limbajul intern ii vor corespunde mai multe elemente din structura limbajului extern. Ca urmare a acestei comprimari, dinamica limbajului intern capata un caracter mult mai accelerat decat cea a limbajului extern, viteza de activare si desfasurare a secvetelor sau cuvintelor interne fiind aproape identica cu viteza de producere si desfasurare a ideilor. Interiorizarea limbajului extern incepe dupa 3 ani si merge in paralel cu structurarea mecanismelor constiintei de sine. Dupa 11 ani se consolideaza schemele de functionare a limbajului intern.

Functiile limbajului verbal


Acestea au fost abordate de diversi autori si s-au identificat mai multe scheme de clasificare: 1. Carl Buhler a identificat trei functii: - expresiv-emotionala: se leaga de un nivel mai primitiv de integrare a limbajului, de sensibilitatea afectiva, care este prima ce reactioneaza la diversi stimuli din mediul extern. Prin aceasta functie, limbajul asigura exteriorizarea reactiilor si starilor emotional-afective intr-o maniera directa si spontana. Forma cea mai raspandita si directa de verbalizare a acestor reactii si stari emotionale o constituie interjectiile si exclamatiile, apoi se trece la dezvaluirea continuturilor emotiilor si sentimentelor mai complexe si prin aceasta functie se asigura o descatusare a starii noastre subiective interne de tensiunile care pot sa apara in timp. Cel mai pregnant, aceasta functie emotional-expresiva se intalneste in curele psihoterapeutice, in care pacientul este solicitat sa isi reactualizeze si sa isi verbalizeze in primul rand evenimentele si intamplarile dramatice sau dureroase prin care a trecut si ale caror efecte au fost stocate si mentinute la nivelul subconstientului, devenind focare generatoare de tulburari nevrotice. Persoanele extraverte, care isi dezvaluie mai direct reactiile emotional-afective intr-o anume situatie, sunt mai putin predispuse la tulburari nevrotice decat cele introverte, care retin aceste reactii in ele insele. - conativa: aceasta consta in influenta pe care limbajul verbal sub forma diferitelor tipuri de mesaje informationale, a comenzilor, a cerintelor o exercita asupra starii si comportamentului celor din jur. Limbajul verbal este principalul instrument la care apelam atunci cand dorim sa influentam pe cineva, sa ii determinam o anumita stare sau sa i-o schimbam. Mecanismul prin care se realizeaza efectul functiei conative este cel al persuasiunii, care are ca premisa gradul de

sugestibilitate al destinatarilor. Acest grad are valori destul de intinse, pe un registru mai larg, astfel ca persoanele difera mult in ceea ce priveste sugestibilitatea lor. - referentiala: consta in obiectivarea prin cuvinte a continuturilor activitatii cognitive a subiectului, activitate care se realizeaza la diferite niveluri de complexitate si adecvare: senzorialimagistic si cel notional-conceptual. Cuvintele devin, astfel, constructe cognitive, care se pun in corespondenta diferitelor obiecte, proprietati sau relatii ale obiectelor si fenomenelor din afara. 2. Pierre Janet si A. Ombredanne au luat drept criteriu ordinea in care se realizeaza integrarea si consolidarea structurilor verbale, care merge de la primitiv-involuntar catre secundar, evoluat, voluntar. Limbajul verbal pune in evidenta urmatoarele functii: - afectiva: corespunde primului stadiu de integrare a structurilor verbale, integrarea emotionala care se manifesta prin strigate, plansete, rasete, exprimand fiecare o anumita dispozitie si traire emotionala de moment a copilului; - ludica: apare ulterior, cand copilul incepe sa gangureasca si sa pronunte primele cuvinte. El gaseste o satisfactie sau o placere in a repeta anumite sunete, silabe sau cuvinte; aceasta functie capata valente mai complexe la adult, constituind jocuri verbale (bancuri, calambururi, aluzii etc.); - practica: corespunde celei conative, consta in utilizarea limbajului anume pentru a influenta sau a modifica comportamentul si starea altei persoane si de a obtine un anumit rezultat; - reprezentationala: constituie nivelul legarii cuvintelor de imaginile obiectelor concrete. Aceasta pregateste etapa ulterioara a dezvoltarii intelectuale, trecerea de la imagine la notiune. - dialectica: presupune dezvoltarea superioara a schemelor si structurilor limbajului verbal pe baza unor criterii de ordin logico-formal, asigurand astfel obtinerea din continuturile imagistice a unor constructe informationale calitativ superioare, care nu mai au raporturi de asemanare sau similitudine cu obiectele de referinta. Aceasta functie face posibila dezvoltarea si realizarea gandirii abstracte si abordarea si rezolvarea problemelor cu caracter abstract. 3. Jacobson stabileste o alta schema, bazata pe criteriul modului de centrare a constructiei mesajelor. El gaseste patru functii ale limbajului verbal: - comunicationala: centrarea se realizeaza pe emitator, emitatorul fiind factorul care raspunde de modul in care se desfasoara transmiterea si receptarea mesajelor; - conativa: centrarea se face pe receptor, iar mesajul vizeaza modificarea starii acestuia, influentarea atitudinii si comportamentului acestuia; - cognitiva: centrarea se face pe obiect, pe referential; - poetica: centrarea se face pe limbajul insusi, pe forma in care este organizat si articulat discursul sau fluxul care se emite. Aceasta este o functie care se elibereaza de constrangerile canonice logico-gramaticale, creand posibilitatea utilizarii unor combinatii de cuvinte noi si originale, care atesta gradul de imaginatie lingvistica a subiectului respectiv. Toate aceste functii sunt prezente la fiecare persoana si ele se modifica in functie de obiectivul si scopul comunicarii. Dincolo de aceste clasificari, putem sa ne limitam la urmatoarele functii mari: 1. Comunicationala, care trebuie sa o includa pe cea expresiv-emotionala pentru ca si atunci cand exclamam ceva transmitem un mesaj cu semnificatie. 2. Reprezentational conceptualizanta, care inseamna obiectivarea continuturilor activitatii cognitive prin intermediul cuvintelor si in functie de natura acestor continuturi avem cuvinte intuitiv-concrete si cuvinte conceptual-abstracte. Se creeaza o unitate intre activitatea cognitiva in ansamblul ei si cuvant. Limbajul verbal dirijeaza si sustine dinamica operatiilor si proceselor cognitive interne de la senzatie la gandire dar mai si pastreaza sub forma unor coduri lingvistice produsele acestei activitati cognitive.

3. Ludica. Poate fi considerata sub aspect cathartic (limbajul contribuie la descarcarea starilor tensionale interne prin destainuiri, restabilind echilibrul intern) si regresiv (relaxare si distractie jocuri verbale in diferite forme si variante). 4. De reglare, de comanda si control. Limbajul verbal devine un factor integrator, general al intregii noastre vieti psihice, nu doar la nivel constient, ci si la nivel inconstient. Organizarea vietii noastre interne psihice se subordoneaza si principiului verbalizarii, adica obiectivarea lor prin cuvinte si mentinerea si conservarea prin intermediul codurilor lingvistice verbale. Gradul de verbalizare difera de la un tip de continut al vietii psihice la altul. Cele mai usor de verbalizat sunt continuturile de tip cognitiv. Dificile sunt continuturile emotional-afective si motivationale. Functia de reglare trebuie inteleasa si sub aspectul rolului de stimul pe care cuvantul il indeplineste in raport cu reactiile noastre comportamentale. Limbajul indeplineste rol reglator si in sensul ca poate substitui absenta unor obiecte si fenomene concrete, reale, facand posibila raportarea la ele ca si cand ar fi prezente. Pe baza acestei substitutii devine posibila desfasurarea independenta a activitatii mentale de analiza, interpretare, explicare a diferitelor aspecte si laturi ale realitatii obiective. Functia de reglare se refera si la influenta pe care cuvantul, in functie de semnificatie si de modul in care este rostit, o are asupra celor din jur si asupra noastra insine. Exista multe elemente specifice de reglare verbala, numite comenzi sau instructiuni. Acestea asigura adecvarea atitudinilor si comportamentelor la caracteristicile si semnificatiile situatiilor in care ne aflam. Oamenii au un mecanism superior de reglare, care confera comportamentului un caracter mijlocit mediat, filtrat prin anumite criterii, etaloane si raportat la caracteristicile situatiei in care ne aflam. Indicatori de evaluare a limbajului verbal In raport cu limbajul oral, ca indicatori consideram: 1. Diversitatea vocabularului, care sa redea imaginea asupra tezaurului lingvistic intern al subiectului. Acest indicator poate fi relevat prin mai multe moduri: solicitarea subiectului sa povesteasca o intamplare, sa descrie un cadru, probele incitative de tip asociativ etc. 2. Fluenta, care reprezinta succesiunea in care se rostesc cuvintele. Ea tine de rapiditatea activarii cuvintelor din tezaurul memoriei verbale si de caracteristicile temperamentale ale persoanei. Se caracterizeaza prin frecventele la care sunt emise sunetele si cuvintele. Se refera si la legaturile dintre cuvintele prezentate in cadrul expunerii respective. Cu cat ele sunt mai logice, cu atat gradul de fluenta este mai ridicat. 3. Timbrul este o nota distinctiva a limbajului verbal, care diferentiaza vorbitorii intre ei pe fondul acelorasi cuvinte sau al acelorasi mesaje. Timbrul se ia ca factor cu rol de impresionare placuta sau neplacuta. Vorbim de voci melodioase, sparte, pitigaiate, strigate etc. 4. Tempoul, care poate fi uniform sau sacadat, pe tonalitate fidela sau cu modificari ale ei. Pentru limbajul scris, ne intereseaza: 1. Corectitudinea structurilor sintactice. 2. Corectitudinea stabilirii unitatilor logice prin semnele de punctuatie. 3. Modul de combinare a cuvintelor intr-o propozitie sau fraza, sporind sau reducand dimensiunea lor plastica sau impresiva. 4. Claritatea formularilor diferitelor idei sau judecati. Cercetarea scrisului se face prin: - eseu pe teme libere, pe timp redus de 20-30 min; - eseu pe o tema data.

S-ar putea să vă placă și