UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ ŞI ELECTRICĂ

CATEDRA DE MAŞINI, INSTALAŢII ŞI TRANSPORTURI

MECANICA FLUIDELOR ŞI MAŞINI HIDRAULICE

CURS

Şef lucrări dr.ing. Dosa Ion

PETROŞANI
2008

1
 1. INTRODUCERE

1.1. DEFINIŢII
Definiţie: Corpurile la care forţele de coeziune dintre molecule sunt foarte mici
se numesc fluide. Deplasarea relativă a particulelor de fluid este deci foarte uşoară
(proprietate numită fluiditate), astfel încât fluidele nu au o formă proprie, iar
deformarea lor fără reducerea volumului poate fi produsă de forţe oricât de mici.
Lichidele sunt fluide foarte puţin compresibile, iar în contact cu un gaz posedă
o suprafaţă liberă.
Gazele sunt fluide care umplu întotdeauna întregul volum care le stă la
dispoziţie, sunt foarte compresibile şi nu pot rămâne în repaus decât într-un recipient
complet închis.
Repausul şi mişcarea fluidelor, precum şi interacţiunea lor mecanică cu
corpurile solide cu care vin în contact, sunt studiate de mecanica fluidelor.
Mecanica fluidelor teoretică studiază principiile, teoremele generale şi
metodele generale de rezolvare, iar mecanica fluidelor aplicată studiază mişcarea
fluidelor în cazurile care intervin în tehnică, folosind — datorită complexităţii
fenomenelor considerate — atât rezultatele mecanicii fluidelor teoretice, cât şi
metode de aproximare şi rezultate experimentale.
Hidraulica este partea mecanicii fluidelor aplicate care studiază lichidele.
La fel ca toate fenomenele fizice, mişcarea unui fluid este deosebit de
complexă, iar considerarea tuturor factorilor care intervin în timpul mişcării ar
conduce la o formulare matematică prea complicată faţă de cunoştinţele noastre
actuale. Fenomenul real trebuie deci simplificat, adică aproximat, prin eliminarea
factorilor care sunt neesenţiali şi prin păstrarea acelora al căror rol este determinant,
în acest sens, prima aproximare constă în ipoteza continuităţii fluidelor. Se ştie că
fluidele, ca de altfel întreaga materie, au o structură discontinuă, fiind formate din
molecule. Dar fenomenele studiate în mecanica fluidelor au în general un caracter
macroscopic, adică se referă la porţiuni de materie mult mai mari ca o moleculă.
Astfel, în prezent aparatele nu pot înregistra variaţii ale diferitelor mărimi (presiune,
temperatură etc.) pe distanţe mai mici de 10 microni, deci cel mai redus volum ce
poate fi studiat experimental este mai mare ca un cub cu muchia de 10 microni. Ori,
acest volum conţine circa 2,7×1010 molecule de aer în stare normală fizică (presiunea
de l atm şi temperatura de 0°C), adică suficient de multe molecule pentru a se putea
presupune că aerul are o structură continuă la scară macroscopică; cu atât mai
mult un lichid.
Ipoteza continuităţii presupune că fluidul are o structură continuă la orice
scară şi că toate mărimile asociate fluidului (presiune, temperatură, densitate etc.)
sunt funcţii continue în domeniul ocupat de fluid, (eventual cu excepţia unor linii sau
a unor suprafeţe de discontinuitate).
Prin urmare, fluidul este considerat un mediu continuu deformabil.
Pentru a avea importanţă practică, mediul continuu trebuie să aibă anumite
proprietăţi care să corespundă proprietăţilor fluidelor reale. Aceste proprietăţi,
reflectând constituţia efectivă, discretă, a fluidelor, nu vor putea fi deduse teoretic
decât pornind de la structura moleculară a fluidelor. Si într-adevăr, în cazul gazelor,
teoria cinetică a gazelor permite deducerea unora dintre proprietăţile lor. În cazul

2
lichidelor, asemenea studii sunt mai puţin dezvoltate. Este deci necesar ca cel puţin o
parte dintre proprietăţile lichidelor să fie determinate experimental.
În cele ce urmează, metoda experimentală va fi adoptată pentru deducerea
tuturor proprietăţilor fizice ale lichidelor. Procedându-se astfel, nu se pot justifica
teoretic relaţiile respective, dar se obţine în schimb o descriere cantitativă suficient de
exactă în tehnică.

1.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR

Densitatea este un parametru de stare intensiv, reprezentând masa unităţii de

volum şi are expresia:
m
r= - pentru corpurile omogene (1)
V
éM ù é F ×T 2 ù é kg ù é N × s2 ù
r ® ê 3 ú sau ê 4 ú êë m3 úû sau ê m4 ú
ëL û ë L û ë û
Pentru fluide neomogene şi anizotrope, densitatea se defineşte ca o mărime
locală a spaţiului:
Dm dm
r = lim = (2)
DV ®0 DV dV
Deci, densitatea unui fluid este o mărime caracteristică dependentă de poziţia
punctului la care ne referim:
r = r ( x, y , z ,t )
Se defineşte drept densitate medie a unui volum V în momentul τ mărimea:
1
Vò
rm = r dV (3)
Densitatea creşte când presiunea creşte, şi scade cu creşterea temperaturii,
excepţie face apa, pentru care r este maxim rH2O=1000 kg×m-3 pentru T=4°C şi
presiunea B=760 Torr. Deoarece variaţia densităţii apei este foarte mică, în tehnică se
adoptă de obicei valori constante pentru r.
La gaze, datorită compresibilităţii, densitatea se modifică foarte mult, şi se
poate calcula cu ajutorul ecuaţiei de stare:
p kg
r= (4)
R ×T m3
Unde: p – presiunea în N·m-2; T – temperatura absolută, K; R – constanta
gazului în J·(kg·K)-1.
Dacă se cunoaşte valoarea densităţii gazului ρ0 la temperatura t0 şi presiunea
p0, atunci oricare ar fi temperatura t şi presiunea p, se poate determina densitatea
gazului cu relaţia:
p × (273.15 + t0 )
r = r0 (5)
p0 × (273.15 + t )
Relaţie derivată din ecuaţia de stare.

3
 Pentru determinarea densităţii gazelor în stare normală se pot folosi masa
moleculară M kmol·kg-1, şi volumul molecular normal VMN = 22,416 Nm3·kmol-1:
M M kg
rN = = (6)
VMN 22,416 Nm3

Volumul specific este un parametru de stare intensiv şi reprezintă volumul

unităţii de masă şi are expresia:
V 1 é m3 ù
v= = - pentru corpuri omogene ê ú (7)
m r ë kg û
Volumul specific creşte la scăderea presiunii şi creşte cu creşterea temperaturii.

Greutatea specifică reprezintă greutatea unităţii de volum şi are expresia:

G m× g éNù é kgf ù
g = = = r×g êë m3 úû êë m3 úû (8)
V V
Dependenţa faţă de presiune şi temperatură este la fel ca în cazul densităţii, dar
depinde şi de altitudinea şi latitudinea locului determinării, datorită g.
Se va evita utilizarea greutăţii specifice, în locul acesteia se va folosi
densitatea.
Ca ordin de mărime greutatea specifică exprimată în sistemul tehnic este egală
cu densitatea din sistemul internaţional.
De exemplu pentru aer la 0 °C şi 760 mmHg:
kg kgf
r = 1,293 şi g = 1, 293
m3 m3
Compresibilitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a se deforma prin
modificarea volumului sub influenţa unei solicitări de comprimare.
Exprimarea cantitativă a compresibilităţii se realizează cu ajutorul
coeficientului de compresibilitate izotermă b definit prin intermediul deformaţiei
specifice de volum, în condiţii izoterme, sub influenţa unei variaţii de presiune:
dV 1 é m2 ù
b =- × ê ú (9)
V dp ëNû
semnul “-“ se datorează variaţiei antagoniste a volumului şi presiunii.
Pentru toate fluidele b>0, şi scade cu creşterea presiunii respectiv a
temperaturii.
Ţinând cont de relaţia de definiţie a densităţii sub forma m=ρ×V diferenţiată,
dm=r×dV+V×dr, şi în condiţiile conservării masei m=ct. rezultă -r×dV=V×dr, de
unde:
dr 1
b= × (10)
r dp
Coeficientul de compresibilitate depinde de natura fluidului, de presiunea şi
temperatura la care are loc comprimarea fluidului.
4
 Pentru lichide modificările coeficientului de compresibilitate β cu presiunea
sunt destul de mici şi se pot neglija. Pentru presiuni ridicate se va ţine seama de
variaţia coeficientului de compresibilitate β cu presiunea, de exemplu pentru
intervalul 1-500 bar coeficientul mediu de compresibilitate pentru apă este β=4,83
·10-10 m2·N-1, iar pentru intervalul 500-1000 bar β=4,24·10-10 m2·N-1.
Modificarea β cu temperatura este mai pronunţată şi scade cu aproximativ
3.15% pentru apă, la majorarea temperaturii cu 10 °C.
Pentru fluide incompresibile r=ct. rezultă dr=0 şi b=0.
Aprecierea compresibilităţii unui fluid se face şi cu ajutorul vitezei de
propagare a undelor de presiune (viteza sunetului) în fluid determinat cu ajutorul
relaţiilor lui Newton:
e 1 dp
C= = = (11)
r b ×r dr
unde e=b-1 este modulul de elasticitate a fluidului, de unde:
dp
dr = (12)
C2
Această relaţie evidenţiază faptul că pentru a considera un fluid incompresibil,
propagarea sunetului trebuie să fie instantanee astfel încât dr=0 rezultând r=ct.
respectiv b=0.
Observaţii
Ipoteza incompresibilităţii este valabilă pentru domenii restrânse de lichid. În
cazul conductelor lungi şi domeniilor vaste de lichid, propagarea sunetului
realizându-se în timp finit, trebuie să ţinem seama de compresibilitate, neglijarea ei
ducând la fenomene de şoc hidraulic (lovitură de berbec) cu consecinţe tehnice
dezavantajoase.
Pentru lichide, neglijând variaţia lui b cu presiunea putem scrie:
r p
dr
ò r
= b × ò dp
r0 p0
r
ln = b × ( p - p0 )
r0
r = r0 × e b ×( p - p0 ) (13)
exponentul din relaţia de mai sus are o valoare foarte mică datorită valorii lui b, care
pentru apă bH2O=5,3×10-10 m2×N-1 la T=0°C şi în intervalul 1 at £ p £ 200 at, astfel că
din dezvoltarea în serie se pot reţine doar primii doi termeni, rezultând:
r = r0 × [1 + b × ( p - p0 )] (14)
Şi ţinând cont de relaţia -r×dV=V×dr, obţinem:
V = V0 × [1 - b × ( p - p0 )] (15)
Pentru gazele perfecte care ascultă de legile Boyle-Mariotte şi Gay-Lussac,
ecuaţia de stare este de forma:

5
 p p0 æ t ö
= ç1 + ÷ = R ×T (16)
r r 0 è 273.15 ø
unde t - este temperatura , °C; T – temperatura absolută în K; R – constanta gazului,
J·(kg·K)-1; ρ0 densitatea gazului la presiunea p0 şi temperatura 0 °C.
Pentru un proces izoterm din relaţia de mai sus rezultă:
p p0
= (17)
r r0
Care prin diferenţiere devine:
dp dr dr dp
- p × 2 = 0 sau = (18)
r r r p
Cu această ultimă relaţie se obţine:
1 dr 1
b= × = (19)
r dp p
Dacă transformarea gazului are loc lent, căldura rezultată din comprimare se
poate disipa, temperatura rămână constantă şi coeficientul de compresibilitate se
poate calcula cu relaţia de mai sus.
La o transformare rapidă, nu există schimb de căldură cu mediul, transformarea
este adiabatică şi ecuaţia de stare devine:
p p0
= (20)
r k r 0k
cp
unde: k = este raportul dintre căldura specifică la presiune constantă şi căldura
cv
specifică la volum constant şi se numeşte exponent adiabatic.
Diferenţiind:
dp dr dr dp
- k × p × = 0 sau k × = (21)
rk r k +1 r p
Care înlocuită în relaţia (10) duce la:
1
b= (22)
k×p
Ecuaţia de stare a gazelor reale are forma:
p
= z × R ×T; z = f ( p, T ) (23)
r
Unde z este factorul de abatere de la legea gazelor reale.
Pentru că gazele sunt foarte compresibile, nu se pot folosi coeficienţi constanţi
nici măcar pentru intervale de transformare mici. De asemenea determinarea
compresibilităţii trebuie să ţină seama de tipul evoluţiei de comprimare: politropă,
adiabată sau izotermă.

6
 La gaze, variaţia vitezei sunetului cu starea şi natura fluidului este mult mai
dp
puternică deoarece variază puternic în diferite condiţii.
dr
Se admite o transformare adiabată, şi ţinând cont de expresia diferenţială a
dr dp
adiabatei k = expresia vitezei sunetului în gaze este:
r p
dp p
C= = k × = k × R ×T (24)
dr r

dr dp
Pentru evoluţia izotermă unde avem = , rezultă:
r p
p
C= = R ×T (25)
r
relaţie ce exprimă viteza de propagare izotermă a sunetului în gaze.

Dilatarea termică a fluidelor este proprietatea fluidelor de a-şi modifica

volumul sub influenţa variaţiilor de temperatură. Exprimarea cantitativă a dilataţiei
termice se realizează cu ajutorul coeficientului de dilatare termică izobară a definit
de deformarea normală în condiţii izobare a volumului sub influenţa temperaturii:
dV 1 1
a= × , (26)
V dT K
a>0 pentru toate fluidele.
Coeficientul de dilatare volumică izobară variază cu natura fluidului şi
intervalul de presiune şi temperatură în care are loc transformarea.
La gaze coeficientul de dilatare volumică izobară α este invariabil, fiind
1 1
a= , abateri de la această mărime înregistrează vaporii de apă sau
273.15 K
amestecuri de gaze şi vapori de lichide în zona modificărilor de fază.
Neglijând variaţia a cu temperatura, putem scrie:

V T
dV
ò V = a × ò dT
V 0 T 0
V
ln = a × (T - T0 )
V0
V = V0 × ea ×(T -T0 ) (27)

7
exponentul din relaţia de mai sus are o valoare foarte mică datorită valorii lui a, care
pentru apă aH2O=4,3×10-4 K-1 în intervalul 4°C £ T £ 100°C şi p=1 at, astfel că din
dezvoltarea în serie se pot reţine doar primii doi termeni, rezultând:
V = V0 × [1 + a × (T - T0 )] (28)
r = r 0 × [1 - a × (T - T0 )] (29)
relaţiile determinate reprezintă variaţii ale ecuaţiei de stare a lichidului compresibil.
Apa prezintă anomalia de a avea volumul minim la 4 °C, astfel că trebuie să se
ia α > 0 sau < 0 după cum t > 4 °C sau < 4 ºC.

Ecuaţia de stare a fluidelor. Ecuaţiile capabile să ofere informaţii asupra

stărilor de echilibru a diferitelor sisteme sunt numite ecuaţii de stare.
În cazul sistemelor simple, cu două grade de libertate (termic T, şi mecanic p)
ecuaţiile de stare au forma f(p,V,T)=0.
Considerăm o stare iniţială caracterizată prin (p0,V0,T0), în starea (p,V,T) se
poate ajunge considerând două transformări:
Transformare izotermă T=ct; (p0,V0,T0)→(p0, V*,T0); V*=V0×[1-b×(p-p0)];
Transformare izobară p0=ct; (p0, V*,T0)→(p,V,T); V=V*×[1+a×(T-T0)];
se înlocuieşte V* în V şi neglijând termenul care conţine produsul a×b se obţine:
V=V0×[1+a×(T-T0)-b×(p-p0)]; (30)
r=r0×[1-a×(T-T0)+b×(p-p0)]; (31)
care sunt ecuaţiile de stare a lichidelor compresibile.
Pe baza expresiilor anterioare se propune forma generală a ecuaţiei de stare a
fluidelor:
n
æ pö
r = r0 × çç ÷÷ × e[b ×( p - p0 )-a ×(T -T0 )] (32)
è p0 ø
relaţie din care rezultă:
pentru n=0; a=0; b=0; rezultă r=r0=ct. – fluid incompresibil.
[b ×( p - p0 )-a ×(T -T0 )]
pentru n=0; a¹0; b¹0; rezultă r = r0 × e - lichid compresibil.
n
æ pö
pentru n¹0; a=0; b=0; rezultă r = r0 × çç ÷÷ - gaz perfect.
p
è 0ø
pentru n¹0; a¹0; b¹0; rezultă gaz compresibil.

Cavitaţia reprezintă un grup de fenomene cu consecinţe dezavantajoase

constând în curgerea unor cavităţi umplute cu gaze şi/sau vapori, care se resorb
provocând o serie de fenomene fizico-chimice.
Când un lichid în curgere având presiunea de vaporizare pv ajunge într-o zonă
depresionară caracterizată prin p'<pv din masa de lichid se degajează vapori şi gaze
formându-se cavităţi care schimbă configuraţia de curgere datorită majorării de
volum.
Când tranşa de lichid considerată ajunge într-o zonă cu presiunea p">pv gazele
se dizolvă în lichid, vaporii se condensează, cavităţile se resorb în masa lichidului,

8
difuzându-se unde de presiune. Fenomenul de prăbuşire spre interior a pereţilor
cavităţilor poartă numele de implozie.
Implozia este însoţită de o serie de fenomene fizico-chimice:
- apariţia unor presiuni mari (20 MPa) care se exercită asupra corpurilor solide
sau se propagă sub forma undelor de presiune în masa lichidului;
- solicitări mecanice prin impact datorat expulzării sub formă de jeturi a
vaporilor şi gazelor din cavităţi;
- efecte termice prin comprimare în momentul prăbuşirii pereţilor cavităţilor;
- efecte chimice, aerul conţinut în apă (2%) are 34% O2 faţă de aerul atmosferic
care conţine 21% O2, iar prezenţa masivă de O2 duce la coroziune;
- efecte electrice (scântei) prin descărcări electrostatice.
Imploziile dezvoltă presiuni care nu depăşesc eforturile unitare ale materialelor
din care sunt confecţionaţi pereţii solizi, se presupune că aceştia cedează prin
oboseală prin frecvenţa solicitărilor.
Suprafeţele solide supuse cavitaţiei prezintă după un anumit timp fenomene de
eroziune sub forma unor caverne de contur şi adâncime neregulate (suprafaţa
materialului apare ca un burete).
Cavitaţia apare în general pe traseul liniilor de curent având curburi mari, pe
paletele turbinelor şi pompelor centrifuge, în ejectoare, în coturi de sifoane, în creasta
deversoarelor având curbură pronunţată, în axa vârtejului, la elicele vapoarelor şi a
submarinelor,
Cavitaţia are trei consecinţe importante:
- o scădere considerabilă a randamentului maşinilor hidraulice;
- vibraţiile violente datorate resorbţiei bulelor, însoţite de un zgomot intens de
pietre rostogolite;
- o eroziune a suprafeţelor solide datorită vibraţiilor şi atacului chimic din
partea oxigenului conţinut în bule.
Pentru a caracteriza cavitaţia au fost definite numere de cavitaţie, cel mai
frecvent utilizat fiind numărul lui THOMA:
p - pv
s= (33)
r × w2
2
unde: p – presiunea de curgere a fluidului, pv – presiunea de vaporizare la
temperatura de curgere, iar w – viteza de curgere. Pentru apă la 15 °C pv=1704 N×m-2.
Pentru s=scritic apare fenomenul de cavitaţie.
Deoarece nici un material cunoscut în prezent nu rezistă la cavitaţie, pentru
combaterea cavitaţiei, proiectanţii şi constructorii iau măsuri pentru prevenirea
cavitaţiei:
- realizarea unor curburi reduse în instalaţiile hidraulice:
- utilizarea unor aliaje rezistente;
- prelucrarea îngrijită a suprafeţelor solide (suprafaţă cât mai netedă);
- asigurarea în domeniul curgerii a unor numere supracavitaţionale;
- crearea în avalul turbinelor a unor contrapresiuni.

9
 Tensiunea superficială reprezintă forţa tangenţială pe elementul de lungime
din suprafaţa de separare a două faze fluide acţionând perpendicular pe elementul de
lungime (perpendiculară situată în planul de separare) şi măsurată după normala la
unitatea de lungime.
Orice lichid are tendinţa de a-şi forma o suprafaţă liberă de arie minimă.

Fig.1. Forţa de coeziune

Particulele situate pe suprafaţa liberă sunt supuse în limitele razei sferei de

interacţiune moleculară (r0=10-6 mm) forţelor de coeziune exercitate de restul
particulelor (fig.1a), forţe care împreună cu presiunea exercitată pe suprafaţa liberă
duc la o rezultantă având drept efect introducerea particulelor în masa lichidului,
astfel încât în suprafaţa liberă rămâne numărul de particule strict necesar consistenţei
materiale a acestei suprafeţe.
Efectuând într-o zonă oarecare a suprafeţei libere a unui lichid o tăietură după
o direcţie oarecare (fig.1 b), menţinerea în contact a suprafeţelor separate se
realizează prin aplicarea forţelor DF şi - DF situate în plan tangent şi normale pe
tăietură.
Prin definiţie, numim tensiune superficială mărimea:
DF dF dF
s = lim r = r = (34)
Ds ®0 n × Ds n × ds ds
După cum se vede σ nu
depinde de punct sau direcţie
deci poate caracteriza complet
tensiunea superficială.
Când forţa se manifestă
între două fluide, se numeşte
tensiune superficială, iar când se
manifestă între un fluid şi un
perete solid aderenţă sau
adeziune.
Evidenţierea tendinţei
lichidelor de a-şi păstra o
suprafaţă liberă de arie minimă,
se poate realiza printr-o Fig. 2. Forme de arie minimă.

10
experienţă simplă introducând într-o soluţie de apă cu săpun un cadru metalic circular
care înglobează un fir de aţă care închide curba C. Scoţând cadrul metalic şi
întrerupând pelicula formată în interiorul curbei C aceasta se transformă într-un cerc,
adică lichidul ia forma care corespunde suprafeţei sale minime.
Tensiunea superficială se manifestă numai la suprafeţe libere curbe.
Suprafeţele plane caracterizate prin echilibrul forţelor nu prezintă fenomene de
tensiune superficială.
Pe o suprafaţă liberă definim un dreptunghi curbiliniu cu laturile dl1 respectiv
dl2:
- R1,R2, razele de curbură ale dreptunghiului;
1 æ1 1 ö
- × çç + ÷÷ reprezintă curbura medie a suprafeţei;
2 è R1 R2 ø
ì dl1
ïï da =
R1
í dl2
asimilând valoarea tangentei unghiului cu valoarea unghiului.
ïdb =
ïî R2

Fig. 3. Tensiunea superficială

Din ecuaţia de echilibru a forţelor în punctul O rezultă:

p1 ×dl1 × dl2 = p 2 × dl1 × dl2 + s × dl1 × db + s × dl 2 × da

11
 æ 1 1 ö
( p1 - p2 ) × dl1dl2 - s çç + ÷÷ × dl1dl 2 = 0 : dl1dl 2
R
è 1 R2ø
æ 1 1 ö
( p1 - p2 ) = s çç + ÷÷ - relaţia lui Laplace (33)
è R1 R2 ø
Din relaţia de echilibru sesizăm că, tensiunea superficială se ataşează forţei de
presiune care readuce suprafaţa curbilinie la o suprafaţă plană (echilibru). Conform
legii hidrostaticii în punctul O se poate scrie p1=p0-γ1·z şi p2=p0-γ2·z iar relaţia de mai
sus devine:
æ 1 1 ö g 2 - g1
çç + ÷÷ = ×z (34)
è R1 R2 ø s
Teorema lui Laplace. Diferenţa presiunilor de o parte şi cealaltă a unei
suprafeţe libere dezechilibrate este egal cu dublul produsului dintre tensiunea
superficială si curbura medie a suprafeţei.
Relaţia (34) ne arată că în cazul unor diferenţe mici de greutăţi volumice se
obţine o suprafaţă geometric asemănătoare dar de n ori mai mare (deci având R1, R2
g 2 - g1 1
şi z de n ori mai mari) dacă raportul este adus la 2 din valoarea sa
s n
primitivă.
Pentru γ1 = γ2 influenţa greutăţii, dispare; astfel de suprafeţe se numesc
suprafeţe minime. Dacă, în acelaşi timp când γ1 - γ2→0 se face ca planul z=0 să
æ1 1 ö
tindă spre infinit, avem çç + ÷÷ = ct. ceea ce ne dă suprafeţe minime pentru un
è R1 R2 ø
volum dat, dintre care cel mai simplu exemplu este sfera. Astfel de suprafeţe minime
se realizează foarte bine cu baloane de săpun.
În baloanele de săpun sferice, domneşte o suprapresiune interioară de valoare
4 ×s
p1 - p2 = deoarece în acest caz 2 suprafeţe ale soluţiei de săpun acţionează
R
simultan împotriva presiunii aerului, trebuie să introducem în (34) 2·σ în loc de σ.
Valoarea σ a tensiunii superficiale depinde de natura fluidelor în contact şi de
temperatură; σ descreşte cu creşterea temperaturii, anulându-se la atingerea
temperaturii critice, conform relaţiei lui Eötvös:
2
-
s = (TC - T ) × VM 3 (35)
unde: TC - temperatura critică şi VM - volumul molar al lichidului;
Pentru acelaşi lichid, σ variază puţin în raport cu natura gazului.
Valori pentru σ la 20 °C:
- Apă în contact cu aerul σ = 0,0725 N·m-1.
- Ulei în contact cu aerul σ = 0,025 - 0,030 N·m-1;
- Apă în contact, cu ulei σ = 0,020 N·m-1;
- Mercur în contact cu aerul σ = 0,472 N·m-1.
12
 Tensiunea superficială
depinde de natura filmelor de
contact, şi este puternic
influenţată de presiune şi scade
cu majorarea temperaturii, iar
pentru o anumită valoare critică
T=Tcr o anulându-se (datorită
efectului de agitaţie termică).
În cazul în care suprafeţele Fig. 4. Echilibrul în cazul a trei fluide.
libere a 3 fluide diferite au linii
de contact comune, unghiurile formate între liniile de racordare de la echilibru sunt
identice unghiului format din poligonul tensiunilor superficiale.
În figura 4 se prezintă un caz de echilibru având: l - aer, 2 – ulei mineral, 3 –
apă.

Fig. 5. Echilibrul pe suprafaţa solidă.

Condiţia de echilibru este:

σ12+ σ23 +σ13 = 0
Când σ13 > σ12+ σ23, echilibrul nu mai este posibil, fluidul
2 formează o peliculă continuă separând l de 3. (Peliculă de ulei
pe o şosea umedă).
Dacă fluidul 2 este grăsime topită se formează între aer şi apă lentile plate ca
în figura 4.
Când în locul fluidului 3 apare o suprafaţă solidă echilibrul se modifică, în
discuţie intră numai echilibrul forţelor pe direcţia de deplasare posibilă, adică paralel
cu suprafaţa figura 5.
Condiţia de echilibru devine:
s 13 - s 23
σ12 ·cos α + σ23 - σ13 = 0 de unde: cos a =
s 12
ì s 13 > s 23 p
Cazul A: í Þ 0 < cos a < 1 Þ a < lichidul udă
s
î 13 - s 23 < s 12 2
imperfect suprafaţa solidă (apă în contact cu sticlă care nu este perfect curată)

13
 ì s 13 < s 23 p
Cazul B: í Þ -1 < cos a < 0 Þ a >
îs 23 - s 13 < s 12 2
lichidul nu udă suprafaţa solidă (mercur pe sticlă)
Cazul C: s 13 - s 23 > s 12 lichidul udă perfect suprafaţa solidă (apă pe sticlă
curată).

Capilaritate - fenomenul de ridicare sau coborâre faţă de planul manometric a

unui lichid situat între două plăci foarte apropiate sau în tuburi cilindrice cu diametre
reduse (tuburi capilare)

Fig. 6. Fenomenul de capilaritate.

Fa – rezultanta forţelor de adeziune;

Fc – rezultanta forţelor de coeziune.
a) – sticlă - apă, metal - alcool;
b) – sticlă - mercur, ceară - apă.

Asimilând meniscul format cu o calotă sferică:

r
R1=R2=R; R=
cos a
unde α este unghiul de racordare.
Înlocuind z=h în relaţia lui Laplace rezultă:
2 × s 12 cos a
h= × legea Borelli-Jurin (36)
g 2 - g1 r
Înlocuind cos α cu expresia rezultată din condiţia de echilibru vom obţine:
(g 2 - g 1 ) × p × r 2 × h = (s 13 - s 23 ) × 2 × p × r

14
în ultima relaţie termenul din stânga reprezintă G - Forţa de ascensiune – Forţa
ascensională iar termenul din dreapta Forţa de tracţiune rezultantă pe peretele
tubului.
Dacă lichidul udă perfect solidul rezultă cos α =l deci α=0 din relaţia Borelli-
Jurin :
g 2 - g1
s 12 = ×r ×h (37)
2
relaţie utilizată la determinarea experimentală a lui σ.

Formarea picăturilor
Fenomenul de formarea picăturilor este influenţat de
tensiunea superficială, astfel încât în cazul unei pipete (tub capilar)
greutatea picăturii de lichid în momentul desprinderii din pipetă,
este echilibrată de tensiunea superficială exercitată de-a lungul
perimetrului de desprindere:
G=2·p·r·s
r=l·R
unde: l - coeficient de strangulare cu valori l=0,53¸0,74 pentru
apă-aer.
G=2·p·l·R·s - legea lui TATE (38)

Legea lui TATE. Greutatea picăturii este proporţională cu

raza tubului şi tensiunea superficială.

Fig. 7. Formarea picăturilor

1.3. FENOMENE DE TRANSPORT

Sunt caracteristice sistemelor dezechilibrate datorită unor neuniformităţi şi

constau într-un transfer ordonat de materie, energie sau impuls amorsat de
neuniformitatea sistemului şi acţionând în sensul anulării neuniformităţii şi readucerii
sistemului în echilibru.

Difuzia masică
Reprezintă o proprietate de transport manifestată printr-un transfer ordonat de
masă sub influenţa unor neuniformităţi de concentraţie sau densitate.
Ecuaţia ce descrie fenomenul de difuziune moleculară este dată de prima lege a
lui Fick:
dr
dm = - D × × n × dW × dt (39)
dn
unde n - versorul normalei la suprafaţa W.
Caracterizarea fenomenului de difuzie masică se realizează cu ajutorul
coeficientului de difuzie masică D, definit drept masă transferată în unitatea de timp,
15
normal (sau perpendicular) prin unitatea de suprafaţă sub influenţa unui gradient
unitar de densitate sau concentraţie.
dm m2
-D= (40)
Ñr × dW × dt s
Fluxul de masă are expresia:
dm
j=
n × dW × dt
j = - D × Ñr - prima lege a lui FICK (41)
2 -1
unde coeficientul de difuzie masică D, m ·s în S.I.
Conform ecuaţiei de continuitate:
¶r
+ Ñj = 0
¶t
¶r
= -Ñj = D × (Ñ )2 × r = D × Dr
¶t
¶r
= D × Dr - a doua lege a lui FICK (42)
¶t
Cele două legi ale lui Fick guvernează procesele care au loc în instalaţiile de
aeraj, climatizare şi condiţionare a aerului.

Conducţia termică
Reprezintă o proprietate de transport vizând transferul de energie determinat de
neuniformitatea de temperatură.
Caracterizarea cantitativă a conducţiei termice se realizează cu ajutorul
conductibilităţii termice l definit drept căldură transferată prin suprafaţa unitară, în
unitate de timp sub influenţa unui gradient unitar de temperatură.
Legea conducţiei termice:
dT
dQ = -l × × n × dW × dt (43)
dn
Unitatea de măsură l, W·(m·K)-1, în S.I.
Ţinând seama de expresia fluxului termic:
dQ
q=
n × dW × dt
q = -l × ÑT - legea lui Fourier (44)

16
 VÂSCOZITATEA
Vâscozitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor fără
modificarea volumului, dezvoltând eforturi unitare tangenţiale de frecare, manifestate
între straturile de fluid în deplasare relativă şi concretizate prin forţe de frecare care
accelerează straturile cu viteză redusă, retardându-le pe cele cu viteză mare.
Proprietatea fluidului de a se opune alunecării unei particule pe alta, a
particulei A pe B, a unui strat de fluid pe altul vecin, se numeşte vâscozitate. Această
rezistenţă se manifestă printr-o forţă tangenţială numită forţă de frecare, Forţa de
frecare caută să încetinească mişcarea particulei, respectiv stratului, cu o viteză mai
mare şi în acelaşi timp să accelereze deplasarea particulei şi a stratului vecin cu viteză
mai mică. Intensitatea forţei de frecare depinde de diferenţa vitezelor dintre cele două
straturi vecine, între care ea acţionează.
Din punct de vedere cinetico-molecular, vâscozitatea se datorează forţelor de
legătură dintre molecule şi mişcării moleculelor.
Existenta forţelor de frecare la contactul între straturi de fluid cu viteze diferite
are drept efect transformarea parţială (practic ireversibilă) a energiei de mişcare a
particulelor în energie calorică, fapt ce are ca urmare o modificare continuă a
parametrilor caracteristici mişcării.
Mecanismul de apariţie a forţelor interne de frecare este ilustrat în fig. 8. unde
se prezintă o mişcare foarte simplă a unui fluid vâscos: între două plăci plane şi
paralele, una fixă P0 şi alta mobilă P având aria Ω, există un fluid pus în mişcare de
placa P, care se deplasează în propriul ei plan cu viteza constantă şi relativ mică, w
datorită forţei constante F.

Fig. 8. Schema mişcărilor (a) şi distribuţia eforturilor tangenţiale de vâscozitate şi vitezelor (b).

Particulele care se află în contact cu placa P se mişcă cu viteza w, iar cele

aflate în contact cu placa P0 au viteza nulă (condiţia de aderenţă). Pe grosimea dn
vitezele, variază liniar aşa cum se arată în fig. 8. a,b.
Forţa F este transmisă prin intermediul straturilor de fluid până la placa fixă P0,
care dezvoltă o reacţiune -F. Deci pe suprafeţele de arie Ω, care separă straturile de
fluid există forţe de legătură tangenţiale care dau naştere efortului tangenţial de
vâscozitate τ=F·Ω-1.

17
 Rezistenţa de vâscozitate se dezvoltă când particulele de fluid real sunt
solicitate la o mişcare cu schimbare de formă. Legătura între schimbarea de formă a
particulelor şi lunecarea lor, care face să se manifeste forţele de frecare internă, este
ilustrată în fig. 9.

Fig. 9. Deformaţia, lunecarea şi rotirea particulelor

În poziţia (1), la momentul t=0, particulele sunt figurate ca o pilă de cărămizi.

Datorită mişcării cu viteze diferite, variind liniar după un interval de timp Δt
particulele s-au deplasat şi şi-au schimbat forma ocupând poziţia (2). Dacă fiecare
particula ar fi rigidă,atunci în locul aşezării (2) s-ar obţine o dispoziţie (3) (translatat
spre dreapta) care pune în evidenţă lunecarea, respectiv deplasarea relativă a
particulelor.
Poziţia (4) din fig. 9. ilustrează un alt fenomen care are loc în prezenţa
eforturilor de vâscozitate: rotirea particulelor odată cu deformarea lor. Fenomenul
este vizibil şi în poziţia (2) în care se vede că diagonalele particulelor se rotesc. în
poziţia (4) fenomenul este mai bine ilustrat: particulele sunt imaginate ca nişte
cilindri; dacă la contact există forţe tangenţiale, acestea creează momente care rotesc
particulele; dacă nu există forţe tangenţiale de contact (cazul fluidului perfect, lipsit
de vâscozitate-modelul Euler) rotirea particulelor lipseşte, dar poate fi prezentă
deformaţia.
Existenţa vâscozităţii se pune în evidenţă printr-o experienţă simplă: învârtind
o găleată sau un pahar cu apă în jurul axului de simetrie vertical, se observă cum apa
începe să se rotească de la peretele vasului spre centru. Transmiterea mişcării de la
peretele vasului la straturile de apă vecine, şi mai departe în interiorul lichidului se
realizează datorită apariţiei forţelor de vâscozitate.
Din cele de mai sus, rezultă că vâscozitatea reprezintă numai unul din aspectele
proceselor interne ce apar la fluidele reale în mişcare; într-adevăr clacă straturile de
particule au şi o mişcare de apropiere sau depărtare relativă (deci traiectoriile se

18
întretaie adică particulele se amestecă) - fenomenele energetice corespunzătoare
devin mai complexe şi apar eforturile sau tensiunile de amestec.
Dintre diferitele teorii elaborate asupra cauzelor apariţiei vâscozităţii, modelul
lui Newton deşi nu explică în amănunt natura fenomenului, conduce la noţiunea
sugestivă de vâscozitate şi permite o introducere, comodă şi suficient de corectă a
noţiunii în tehnică.
Considerând două plane P şi P' ale mişcării
laminare (lamina = strat), distanţate cu dn
(fig.1.10) şi corespunzând. vitezelor w ,
¶w
respectiv w+ dn , conform ipotezelor
¶n
lui Newton, între cele două suprafeţe egale
(dΩ) situate în planele P şi P′ acţionează un
efort tangenţial dF proporţional cu aria dΩ,
cu diferenţa de viteză, şi invers proporţional
cu distanţa.
Forţa de frecare:
d (m × w )
dF = = -h × Ñw × n × dW (45)
dt
unde η este vâscozitatea absolută sau
dinamică.
Din fig. 8. se vede că dacă viteza creşte
în sensul lui n , sensurile pozitive ale lui t
Fig. 10. Două plane paralele cu direcţia şi n corespund. Fie straturile 1 şi 2. Stratul 2
mişcării laminare şi vectorii viteză exercită asupra stratului 1 efortul unitar
corespunzători particulelor din aceste tangenţial t dirijat de la stânga spre dreapta
plane. deoarece 2 tinde să-1 antreneze pe 1 în
sensul mişcării; iar 1 exercită asupra lui 2 efortul unitar tangenţial -t ,deoarece 1 se
opune mişcării lui 2.
Normala exterioară a suprafeţei superioare a lui 1 este n , iar normala
exterioară a suprafeţei inferioare a lui 2 este - n .
Efortul unitar tangenţial datorat frecării (legea lui Newton):
dF
tf = = -h × Ñw (46)
n × dW
Expresia divergenţei vitezei este:

R = Ñw - (REOPANTA) (47)

unde R reprezintă viteza de deformare a unghiului drept.

Reopanta reprezintă viteza unghiulară de deformaţie a unghiului drept aşa cum
rezultă din fig. 8.
Fluidele care respecta relaţia (46) se numesc fluide newtoniene (aer pur, apă
curată, ulei curat).
19
 Fluidele newtoniene dezvoltă tensiuni tangenţiale proporţionale cu reopanta, h
fiind independentă de solicitarea fluidului (fig. 11 a) în timp ce fluidele ne-
newtoniene dezvoltă tensiuni specifice fiecărui fluid în parte (fig. 11 b).
τf τf
(a )

τf = η × R ( b)

(c ) (d )

R R

a) b)
Figura 11. Fluide newtoniene şi ne-newtoniene.

Fluide ne-newtoniene: ulei de ungere impurificat cu particule solide, noroiul de

foraj, pastele, argilele, polimerii, etc.
Vâscozitatea poate fi definită ca un transfer ordonat de impuls amorsat (iniţiat)
de o neuniformitate de viteză:
dw
d (m × w ) = -h × × n × dW × dt (48)
dn
Prelucrând relaţia (48):
d (m × w ) dw
= dF = -h × × n × dW
dt dn
dF dw
= t f = -h × = -h × Ñw rezultă relaţia (46)
n × dW dn
Caracterizarea cantitativă a vâscozităţii fluidelor se realizează cu ajutorul
coeficientului de vâscozitate dinamică h definit prin intermediul impulsului
transferat prin unitatea de suprafaţă sub influenţa unei neuniformităţi de viteză în
unitatea de timp.
Unităţi de măsură pentru coeficientul de vâscozitate dinamică: h [N·s·m-2]
S.I.= Pl (POISEUILLE) este o unitate de măsură mare, de aceea se utilizează P
(POISE) 1 Pl=10 P.
N ×s 1 kgf × s
1 P = 10 -1 = ×
m2 98,06 m 2
Determinarea practică a vâscozităţii se poate realiza prin:
- scurgerea printr-un orificiu calibrat;
- determinarea forţei de antrenare a unui corp imersat într-un fluid, sau
măsurarea vitezei de cădere liberă a unui corp într-un fluid;
- măsurarea momentului transmis prin intermediul unui fluid între doi cilindrii
coaxiali;
- determinarea oscilaţiilor amortizate ale unui resort sau pendul.
20
 Vâscozitatea fluidelor este puţin influenţată de variaţiile presiunii, şi se
diminuează la creşterea temperaturii , pentru lichide majorându-se cu creşterea
temperaturii.
În cazul lichidelor:
h0
hL = (49)
1+ a ×t + b ×t2
Pentru gaze:
C
1+
T T0
hG = h0 (50)
T0 1 + C
T
unde: a,b – constante caracteristice lichidului, h0 – vâscozitatea în starea de referinţă,
C – coeficient funcţie de natura gazului (pentru aer C=119).
În practică, în afara vâscozităţii dinamice (absolute) se mai utilizează
fluiditatea:
1
j= (51)
h
sau vâscozitatea cinematică:
h m2
n= (52)
r s
Unităţi de măsură m2·s-1 în SI, n = 1 cm2·s-1 =1 St (STOKES) = 100 cSt.
Pentru lubrifianţi şi combustibili lichizi în afară de unităţile de măsură
precizate se folosesc unităţi de măsură convenţionale cum ar fi °E (gradul ENGLER):
t1 t
°E = = 1 (53)
t2 k E
unde: t1 – timpul de scurgere printr-un orificiu calibrat a 200 cm3 din substanţa testată
şi t2 – timpul de scurgere al aceleaşi cantităţi de apă la 20°C.
Conversia de la °E la S.I. se realizează cu:
é 0,643ù é kgf × s ù
10 6 ×h = g ê0,746(° E ) - (54)
ë (° E ) úû êë m 2 úû
6 6,31 é m 2 ù
10 ×n = 7,32(° E ) - ê ú (55)
°E ë s û

21