Sunteți pe pagina 1din 7

INTRODUCERE

La inceputul secolului al XXI-lea, doctrina neoclasica ramane principala doctrina economica in tarile dezvoltate. Aceasta doctrina s-a impus prin ingustarea obiectului de studiu al stiintei economice, prin incercarea dezideologizarii acesteia prin, folosirea metodelor matematice la analiza fenomenelor economice, prin utilizarea psihologiei pentru explicarea activitatii economice, prin teoria valoare-utilitatea prin instrumentele de analiza economica. Revolutia marginalista a fost conditionata de schimbari importante survenite in modul de functionare a economiei capitaliste in ultimii treizeci ani a secolului al XIX lea in legatura cu trecerea de la libera concurenta la o economie dominate de monopoluri si oligopoluri. In aceasta perioada in urma cresterii volumului productiei si a diversificarii ei, oferta de bunuri materiale incepe a depasi cererea, vinderea marfurilor devenind o chestiune mai acuta decat producerea lor. Astfel, in centrul activitatii practice nu se mai afla problema acumularii capitalului, ci problema desfacerii marfurilor. Intrucat dezvoltarea economiei depinde tot mai mult de procesul de vanzare-cumparare, are loc o deplasare a preocupariilor teoreticienilor din domeniul productiei in cel al circulatiei, al comportamentului agentilor economici, in special al consumatorilor. Un alt factor care a impulsionat aparitia marginalismului este faptul ca spre sfarsitul secolului al XIX-lea s-a accentuat lupta de concurenta intre agentii economici, mai ales privind aprovizionarea cu factori de productie cum ar fi materia prima si energia. Aceasta imprejurare a adus in prim plan problema raritatii, ca trasature dinstinctiva a tuturor bunurilor economice. PRECUSORII ANALIZEI NEOCLASICE Teoria neoclasica isi gaseste radacinile in teoria valorii si, mai ales, in cele doua notiuni fudamentale ale acesteia utilitatea si raritatea. Este cunoscut ca teoria valorii intemeiata pe utilitate o intalnim la doctrinarii scolastici, dar fara a folosi un aparat marginalism. Adevaratii precursori ai analizei neoclasice sunt: Heinrich Gossen (1811-1858) in Germania, Arsene-Jules Dupuis (1804-1866) si Augustin Cournot (1801-1877) in Franta care au dezvoltat conceptual de utilitate. Gossen a formulat doua legi confirmate de realitate si care au intrat in patrimonial stiintei economice. orice trebuinta isi diminueaza intensitatea pe masura ce ea este satisfacuta; individual trebuie sa-si repartizeze un veni limitat intre bunuri de natura diferita. In scopul de a obtine maximum de satisfactii, el trebuie sa-l repartizeze in asa fel ca ultima unitate din fiecare bun sa-i procure aceeasi satisfactie. A. J. Dupuis este fondatorul teoriei moderne a utilitatii, care constituie domeniul economiei politice. Cel mai de seama precursor al analizei neoclasice este A. Cournot, autorul cartii Cercetari asupra principiilor matematice ale teoriei bogatiei. In aceasta carte, el analizeaza schimbul de bunuri si formarea preturilor folosind o metoda matematica.

MUTATII CARE MARCHEAZA REVOLUTIA MARGINALISTA Dintre momentele principale ale revolutiei marginaliste este necesar sa retinem cel putin cateva: mutarea centrului de greutate in teoretizare si explicarea vietii economice din domeniul obiectiv in cel subiectiv al inclinatiilor si preferintelor oamenilor al motivarii actiunilor, comportamentului si reactiilor supiectilor sau agentilor economici prin factorii ce tin de resorturile lor interioare. Omul este o fiinta sociala, traieste si actioneaza in societate incadrandu-se in regulile ei dar este si individual. El este pus fata in fata cu semenii sai. dar si cu lucrurile, cu bunurile sau marfurile, confruntare din care rezulta decizii, reactii, activitatii sau insatisfactii alegeri de bunuri etc. liberalismul classic punea in centrul preocuparilor si cercetarilor sale gasirea conditiilor de sporire a avutiei nationale; la neoclasici pe prim plan se afla sfera schimbului iar cea a productiei pe plan secundar. Deosebirea esentiala intre liberalii clasici si neoclasici in ceea ce priveste explicarea formarii si miscarii preturilor consta acea ca liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de munca cheltuita pentru a produce bunurile economice) pe cand liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv (aprecierea subiectiva a indiviziilor cu privire la placerea pe care l-o procura consumul diferitelor cantitati din bunul respective). abandonarea teoriei obiective a valorii munca si inlocuirea ei cu teoria subiectiva a utilitatii marginale, conform careia valoarea este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor; teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului a fost inlocuita cu teoria productivitatii marginale a factorilor de productie. Prin ea se demonstra ca niciunul din factorii de productie nu-i exploateaza pe ceilalti si ca fiecare isi apropie o parte din venitul societatii in concordanta cu productivitatea sa marginala. prin neoclasicism se introduce in teoria ecnomica unele principii si concepte noi. Unul dintre ele este conceptual substituirii marginale a produselor oferite sau cerute in functie de nivelul veniturilor cumparatorilor. prin revolutia marginalista s-au extins premisele pentru folosirea realizariilor matematicii in analiza economiei si formalizarea rezultatelor cu ajutorul ecuatiilor, metodelor, sistemelor etc.

FONDATORII ANALIZEI NEOCLASICE Revolutia marginalista a fost realizata cu concursul unor scoli si peronalitati a caror activitate s-a desfasurat in ultimele trei decenii ale veacului trecut si primele trei ale secolului nostru: Scoala austriaca ( de la Viena) Carl Menger; Scoala engleza ( de la Cambridge) William Stanley Jevons; Scoala elvetiana ( de la Lausanne) Leon Walras; Scoala americana - John Bates Clark. SCOALA DE LA VIENA Carl Menger a fost profesor la Universitatea din Viena si fondatorul Scolii psihologice austriece. A scris mai multe lucrari dintre care cea mai reprezentativa este Fundamente ale economiei politice. Pentru Menger, fenomenele economice erau in esente fenomene umane si trebuia cautat principiul explicarii lor in psihologie. Principiul psihologic, permanent in realizarea fenomenelor economice, permite formularea adevaratelor legi stiintifice. In opera lui Menger gasim 2 contributii mai importante: teoria bunurilor; teoria valorii. Teoria bunurilor. Pentru Menger nu exista bunuri din punct de vedere economic ci doar in raport cu nevoile umane. Nu exista bunuri fara ca nevoia sa existe ( ex. un medicament pentru o boala care nu exista). Nu exista bunuri fara capacitatea tehnica de a satisface o nevoie. Nu orice bun este automat, bun economic. El devine ca atare numai daca este rar insuficient in raport cu nevoile. Aerul nu este bun economic, nici apa (decat in desert). Teoria valorii. Valoarea este dupa Menger importanta pe care bunurile concrete sau o cantitate din ele o au pentru fiecare din noi, in masura in care suntem constienti ca depindem de ele pentru satisfacerea trebuintelor pe care le avem. Valoarea nu este cantitate ci importanta si apreciere. Valoarea de intrebuintare este importanta pe care o are bunul in masura in care el asigura direct satisfacerea trebuintei. Valoarea de schimb este important ape care o are bunul in masura in care ne permite, ca indirect, pe calea schimbului sa ne procuram un alt bun care sa ne satisfaca trebuinta. Valorile de intrebuintare si de schimb variabile in functie de mai multe imprejurari dintre care cele mai importante sunt modificarile in: importanta nevoilor carora le corespunde bunul; proprietatile bunurilor; cantitatile bunului de care dispune individual; valoarea de intrebuintare a bunului pentru alte personae. Contributia principala a lui Menger este ca a explicat valoarea cu ajutorul utilitatii marginale si ca a analizat fenomenele economice printr-o introspectie psihologica, contribuind prin aceasta la schimbarea paradigmei de gandire elaborata de economistii clasici.

SCOALA ENGLEZA William Stanley Jevons lucrarea reprezentativa: Teoria economiei politice. Principala idee a sa a fost aceea ca in momentul cand ajunge pe piata, intregul efort (cost) pentru realizarea marfii este uitat, aceasta find vanduta la conditiile pietei, si daca a fost obtinuta comparativ mult mai greu, si daca n-ar fi costat nimic; rezulta ca valoarea nu depinde de munca, ci de utilitate, de raportul dintre utilitatea pentru ofertant si cea pentru cumparatori. Se pun astfel bazele teoriei valoare utilitate, centrul atentiei mutandu-se de pe productie ( pe care se axa analiza in classicism), pe piata. Teoria schimbului. Valoarea unui bun vis-a-vis de altul se defineste prin raportul a doua bunuri cunoscute de doi participanti. Pretul ajunge sa fie unic pentru fiecare pereche de vanzatori-cumparatori se intereseaza la cat stabilesc alte perechi pretul la acelasi produs. Teoria muncii. definitia muncii munca este orice actiune mai mult sau mai putin neplacuta a spiritului si a corpului efectuata in vedera obtinerii de satisfactii; caracterul ei munca produce utilitati si atrage dupa sine stari neplacute sau utilitati negative; schimbarea starii omului pe parcursul muncii la inceput este placuta si randamentul creste, apoi incepe sa devina neplacuta, randamentul descreste. Munca inceteaza atunci cand utilitatea marginala devine egala cu desutilitatea marginala a muncii. SCOALA DE LA LAUSANNE Lucrari representative : Elemente de economie politica pura (1877) Studii de economie sociala (1896) Studii de economie aplicata (1898) L. Walras a fost profesor universitar de economie politica si intemeietorul Scolii matematice la Universitatea din Lausanne, fiind considerat de catre Schumpeter cel mai mare economist al tuturor timpurilor. Contributiile sale cele mai importante la dezvoltarea stiintei economice au fost: teoria schimbului; teoria echilibrului economic general, illustrate in lucrarea Elemente de economie politica pura (1877). Concluzia principala care se dagaja din Economia politica pura este ca libera concurenta, acolo unde ea poate sa se organizeze si sa se exercite, procura maximum de utilitate a serviciilor si produselor, rezultand din proportionalitatea valorilor fata de raritati. De altfel, economia politica pura este definite ca teorie a determinarii preturilor, intr-un regim ipotetic de libera concurenta; este deci o economie politica a schimbului si, firesc teoria schimbului este cea principala. Teoria schimbului se afla la baza conceptiei lul Walras despre echilibrul general. In conceptia sa, viata economica reprezinta un mechanism in care elementele sunt interdependente. De ex., preturile obtinute pe o piata, constituie putere de cumparare pe alte piete.

Sinteza sa s-a construit astfel: in orice sistem economic exista 3 piete, articulate intre ele prin intermediul unor personae numite antreprenori ( persoane care fac legatura intre primele doua categorii de piete : ei vand pe piata produselor si cumpara pe piata serviciilor productive; ei fiind de fapt cei care suporta riscul afacerilor: daca pretul produselor > pretul serviciilor castiga; daca pretul produselor < pretul serviciilor pierd): piata produselor; piata serviciilor productive care sunt in numar de trei: - cele provenind de la om si constand in munca; - cele provenind de la capitalurile mobiliare; - cele provenind de la pamant; piata capitalurilor. El a prezentat activitatea economica drept rezultatul jocului celor trei piete: Echilibrul economic arata ca pentru fiecare dintre ele oferta si cererea se egalizeaza prin miscarea preturilor. Antreprenorul este cel care realizeaza echilibrul intre piete. Momentul in care acest echilibru se realizeaza este situatia concurentei perfecte. Critica teoriei walrasiene: a neglijat studiul banilor si consecintele dezechilibrelor monetare; J. Schumpeter a aratat ca sistemul walrasian este prea static si inchis, ceea ce exclude idea de crestere economica si mai ales ideea de dezechilibru. desi a considerat ca elaboreaza o teorie a echilibrului general al economiei, Walras a tratat-o prin prisma veniturilor individuale ale subiectilor si nu prin considerarea unor elemente globale. Walras a creat doctrina sa pentu a justifica liberalismul, in timp ce el se considera socialist. Opera lui Walras a fost continuata de o serie de alti economisti care s-au inspirit din metodele si ideile maestrului. SCOALA NEOCLASICA AMERICANA Neoclasicismul American il are ca reprezentant de seam ape J. Bates Clark ( 1850-1915). Prin el aceasta scoala ajunge la o forma matura, asa cum il cunoastem si astazi, ingloband toate dezvoltarile realizate pana atunci si asigurand o serie de generalizari. Principala preocupare a acestui economist fiind analiza profunda a productivitatii marginale a factorilor, ca pret al factorilor, pe piata. Factorii de munca si capital sunt cei la care se reduce analiza lui Clark, in sensul ca pamantul odata introdus in cultura agricola, prelucrat si beneficiind de investitii devine capital. Dintre contributiile sale, mai important de mentionat ar fi faptul ca generealizeaza renta si randamentele descrescande in toate domeniile economice; teoria rentei o dezvolta in special pe problema inchirierii de cladiri. Prin contributia lui Clark, se delimiteaza strict si net gandirea economica dominanta ( din trasaturile ei neoclasice cele mai vehemente), de orice idei care pot nuanta sau viza anumite postulate sau percepte. Astfel, se asigura continuarea pe termen lung a sistemului

de gandire classic si neoclassic si, prin generalizarile facute, acest sistem de gandire nu va ramane ca o simpla scoala de teorie economica, ci ca un flux de idei cu tenta de valabilitate generala, idei care vor fi permanent adaptate in functie de noile realitati economice si noile descoperiri stiintifice. Schumpeter Joseph Schumpeter a fost profesor la universitatile din Cernauti, Bonn si Harvard, iar rolul central in conceptiile sale il are inovatia. Neoclasic din punct de vedere al fondului ideatic, el are o gandire independenta, cu puternice accente de originalitate, intr-atat incat nu se incadreaza in nici o scoala neoclasica. Lucrarea Capitalism, socialism si democratie; este valoroasa prin ideea necesitatii modificarii structurale a economiei prin innoire. Mare istoric al gandirii economice, are si contributii importante:abordeaza subiectul monopolului, descoperindu-i valentele in dezvoltarea economiei capitaliste si in promovarea unor fome de progress pe care libera concurenta nu ar fi capabila sa le dezvolte: marile firme, prin forta lor financiara, au capacitatea sa dezvolte cercetari de anvergura, costisitoare, si nu neaparat si obligatoriu. cu aplicabilitate imediata la productia acelei companii. Elementul central, cu character de factor de productie pentru Schumpeter, este spiritual intreprinzator si inovatia, fie ea de natura tehnica sau economica-organizatorica. El descopera astfel monopolurilor valente superioare liberei concurente, pe care aceasta n-ar fi capabila sa le aduca, contrazicand intr-un fel idea optimului formei pure si perfecte a pitei si acelei modalitati de autoreglare si echilibrare economica. SCOALA NEOCLASICA SUEDEZA Fondatorul sau este Knut Wicksell, care i-a avut ca discipoli pe Ohlin, Lundberg, Lindall, Myrdal si altii. Gandirea neoclasica suedeza s-a dezvoltat la inceputul secolului al XX-lea, lansandu-si principalele teorii in special in deceniul al doilea, cand neoclasicismul era matur si aparusera deja monopolurile si alte conditii diferita fata de secolului trecut. Scoala suedeza este importanta pentru ca adduce pentru prima data si inaintea lui Keynes o serie de contributii la stiinta economica care, pentru economistul de rand, sunt considerate ca aporturi keynesiste. Abordarea macroeconomica, recunoscuta ca fiind keynesiana, apartine scolii suedeze si, prin ea, neoclasicismului dezvoltat. Wicksell a intuit ca deciziile intreprizatorilor de a investi nu sunt echivalente cu deciziile de economisire realizate in cadrul acelei economii nationale : ele sunt luate de actori economici diferiti si sunt influentate de factori diversi.

Aceasta mai realizeaza cercetari importante in ceea ce priveste dobanda, trecand la analiza masei monetare chestiuni folosite si abordate ulterior si de teoria keynesiana si de monetaristi ( neoliberalisti). Cercetari importante mai realizeaza scoala suedeza la nivel monodeconomic, in teoria schimburilor internationale, in special prin Ohlin si Myrdal.