Sunteți pe pagina 1din 89

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

lector dr. Marius Călin

INFORMATICĂ

Curs pentru Învăţământ la Distanţă

2002

Cuprins

1.

PRELUCRAREA ELECTRONICĂ A DATELOR (1-1)

1.1.

Date şi informaţii. Stadiile PED (1-2)

1.2.

Principiile funcţionării unui calculator (1-3)

1.3.

Unităţi de măsură utilizate în informatică (1-4)

1.4.

Hardware şi software (1-5)

1.5.

Ce este informatica? (1-6)

2.

HARDWARE (2-1)

2.1.

Arhitectura generală hardware(2-2)

2.2.

Memoria şi microprocesorul (2-3)

2.3.

Echipamente de intrare (2-5)

2.4.

Echipamente de ieşire (2-6)

2.5.

Echipamente de stocare (2-8)

2.6.

Echipamente pentru comunicaţii în reţea (2-9)

2.7.

Centru şi periferie, intrări şi ieşiri (2-10)

3.

SOFTWARE

3.1.

Sistemul de operare (3-2)

3.2.

Windows (3-4)

3.3.

Software de aplicaţie (3-15)

3.4.

Pachetul integrat Microsoft Office (3-17)

3.5.

Copiere şi mutare în Windows (3-20)

4.

ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR PE DISC (4-1)

4.1.

Fişiere foldere (4-2)

4.2.

Specificator de fişier (4-3)

4.3.

Windows Explorer (4-4)

4.4.

Deschiderea, închiderea şi salvarea documentelor (4-6)

5.

PRELUCRAREA TEXTELOR CU MICROSOFT WORD (5-1)

5.1.

Prezentare generală a programului Word (5-2)

5.2.

Principii generale de editare a textelor (5-3)

5.3.

Formatarea caracterelor (5-5)

5.4.

Formatarea paragrafelor (5-9)

5.5.

Tabele (5-10)

5.6.

Comenzi diverse (5-13)

6.

CALCUL TABELAR CU MICROSOFT EXCEL (6-1)

6.1.

Prezentare generală a programului Excel (6-2)

6.2.

Comenzi de formatare (6-6)

6.3.

Formule (6-9)

6.4.

Copiere, mutare, umplere. Meniurile Edit şi Insert (6-15)

6.5.

Referinţe relative, referinţe absolute (6-19)

6.6.

Grafice (6-23)

BIBLIOGRAFIE

1

Prelucrarea electronica

1.1 Date şi informaţii. Stadiile PED

1.2 Principiile funcţionării unui calculator

1.3 Unităţi de măsură utilizate în informatică

1.4 Hardware şi software

1.5 Ce este informatica?

Obiectivele capitolului

a datelor

Înţelegerea rolului calculatorului în sporirea eficienţei activităţii din orice domeniu.

Descrierea principiilor elementare de funcţionare a unui calculator.

Definirea unor unităţi de măsură utilizate în informatică.

Definirea noţiunilor de hardware şi software

Definirea termenului de informatică

¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

În multe cazuri, cunoştinţele legate de calculatoare şi utilizarea acestora sunt căpătate din surse întâmplătoare, nu neapărat corecte, iar cel care acumulează astfel de informaţii şi poate crea o imagine eronată despre domeniu. Este, de aceea, necesară o prezentare sistematizată a elementelor de bază. Acest capitol este punctul de start pentru explicarea structurii şi modului de funcţionare a unui calculator. Sunt discutate principii general valabile pentru orice familie sau generaţie de calculatoare, scopul fiind de a defini câteva elemente de bază care să permită dezvoltările din capitolele următoare.

1.1 Date şi informaţii. Stadiile PED

Impactul pe care calculatorul îl are asupra vieţii omului modern nu are nevoie de comentarii. În prezent, primul contact cu calculatorul are loc la vârste foarte mici, adesea preşcolare. Calculatorul intră apoi firesc în viaţa de zi cu zi a omului modern, ca televizorul sau radioul, indiferent de activitatea de bază a acestuia. În cel mai general sens, calculatoarele se folosesc pentru a prelucra date. O definiţie de dicţionar pentru termenul date este: lucruri ştiute sau presupuse; fapte sau reprezentări din care pot fi derivate concluzii. Pentru utilizarea conceptului în lumea calculatoarelor, Institutul Naţional American pentru Standarde (American National Standards Institute - ANSI) oferă următoarea definiţie duală a datelor:

1. O reprezentare a faptelor, conceptelor, sau instrucţiunilor într-o manieră formalizată adecvată pentru comunicare, interpretare, sau prelucrare de către om prin mijloace automate. 2. Orice reprezentare cum ar fi litere, cifre sau cantităţi analogice căreia îi este asociată o semnificaţie. În general, se execută operaţii asupra datelor pentru a furniza informaţii despre o anumită entitate.

Datele constau în simboluri scrise sau stocate pe un anumit suport. Simbolurile reprezintă anumite obiecte, idei sau valori, care transmit informaţii într-un context particular. În această discuţie intervine două concepte, date şi informaţii, între care există legături şi deosebiri care au fost analizate din multiple puncte de vedere. Este larg acceptată, în prezent, următoarea distincţie între date şi informaţii:

Datele sunt forma codificată a informaţiilor. Informaţiile sunt extrase din date şi sunt folosite pentru a rezolva probleme (în sens larg).

ANSI împreună cu Organizaţia Internaţională pentru Standarde (International Standards Organization - ISO) au definit informaţia ca fiind semnificaţia pe care omul o asociază datelor prin intermediul unor convenţii stabilite în reprezentarea acestora. Consideraţiile enumerate pe scurt justifică de ce vorbim despre calculator ca fiind un sistem pentru prelucrarea electronică datelor şi nu sistem pentru prelucrarea informaţiilor: indiferent de cantitatea de date care se prelucrează, acestea nu pot deveni informaţii până când nu sunt interpretate de cel care are de rezolvat problema. Prelucrarea electronică a datelor (PED) are trei stadii care sunt ilustrate în figura 1.1.1.

Introducerea

datelor

INPUT

Extragerea Prelucrare rezultatelor procesare OUTPUT
Extragerea
Prelucrare
rezultatelor
procesare
OUTPUT

Fig. 1.1.1. Prelucrarea electronica a datelor

Într-o anumită perioadă din istoria dezvoltării tehnologiei calculatoarelor, cele trei stadii constituiau etape distincte ale unui proces liniar care se desfăşura chiar în succesiunea indicată în figura 1.1.1. Această perioadă a durat în ţările avansate până la sfârşitul anilor şaptezeci, iar în România până la mijlocul anilor optzeci şi avea ca element caracteristic faptul că utilizatorii calculatorului nu aveau contact nemijlocit cu calculatorul pentru a introduce date în prelucrare şi pentru a extrage rezultatele. Un calculator al acelei epoci ocupa o întreagă sală climatizătă, iar într-un oraş important existau câteva calculatoare. Ele se aflau în centre de calcul electronic la care cei interesaţi, în special unităţi economice, îşi aduceau datele pentru a fi prelucrate. Suportul pe care erau codificate datele de prelucrat erau cartelele perforate , fiecare coloană de perforaţii reprezentând un cod. Pachetele de date erau preluate prin serviciul de relaţii cu beneficiarii şi introduse în prelucrare. Urma procesare propriu-zisă, iar rezultatele prelucrării erau tipărite pe hârtie şi predate beneficiarului tot prin serviciul de relaţii. În cazul în care, din analizarea rezultatelor, se consta că în setul de date de intrare se strecuraseră erori, cartelele respective erau perforate din nou, iar lanţul de prelucrare trebuia reluat. De aceea, prelucrarea datelor referitoare la o anumită problemă, de exemplu calculul salariilor pentru o mare unitate industrială, putea dura câteva zile. Exemplificarea făcută mai sus a avut mai multe scopuri. Pe de o parte, ea arată că, în domeniul calculatoarelor, "istoria veche" înseamnă evenimente petrecute cu doar cincisprezece - douăzeci de ani în urmă. Pe de altă parte, permite să se tragă imediat concluzia că datele prelucrate în epocă erau, aproape exclusiv numerice: gestiune economico-financiară, probleme ştiinţifice, analize statistice etc. Nu în ultimul rând, ea are rolul de a sublinia că cele trei momente ale prelucrării, introducerea datelor iniţiale, prelucrarea propriu-zisă şi extragerea rezultatelor puteau fi puse în evidenţă cu claritate. În prezent, aceste momente sunt mai puţin evidente la o primă vedere. Un calculator performant ocupă o jumătate din suprafaţa unui birou, iar utilizatorul său acţionează direct, introducând datele prin

intermediul tastaturii. Prelucrarea se face pe loc, iar rezultatele se văd pe ecran. Utilizatorul ia imediat decizia efectuării unor modificări sau corecţii, iar lanţul de prelucrare se reia. Are loc un proces ciclic de introducere, prelucrare şi apoi consultare a rezultatelor, care se încheie doar când datele obţinute sunt cele corespunzătoare. Tot în legătură cu ceea ce se întâmplă în prezent, trebuie remarcată o altă diferenţă faţă de trecut, când datele prelucrate erau cu preponderenţă numerice. Progresele înregistrate în plan tehnologic permit acum ca, atât datele introduse în prelucrare, cât şi rezultatele prelucrării, să fie de cele mai diverse categorii: texte, valori numerice, desene, imagini, sunet, semnale electrice dintr-un proces tehnologic etc. Pentru a înţelege cum funcţionează, de fapt, calculatorul, ne vom limita a comenta cele trei stadii, aşa cum sunt ele ilustrate în secvenţa din figura 1.1.1 şi făcând abstracţie de repetarea lor ciclică în cazul utilizării calculatoarelor moderne. Să notăm, întâi, termenii din limba engleză care sunt consemnaţi şi în figura 1.1.1: INPUT pentru introducerea datelor şi OUTPUT pentru extragerea rezultatelor prelucrării. De asemenea, pentru prelucrare se foloseşte, de obicei, termenul procesare care, de altfel, înseamnă exact acelaşi lucru.

1.2 Principiile funcţionării calculatorului

Funcţionarea calculatorului are loc în conformitate cu două principii care au fost enunţate de John von Neumann la mijlocul anilor patruzeci ai secolului trecut. Aceasta arată că, exceptând încercările pe care diferiţi gânditori le-au făcut de-a lungul vremii pentru a imagina şi construi maşini de calcul, istoria consistentă a calculatoarelor are abia o jumătate de secol. Cele două principii sunt valabile şi la majoritatea calculatoarele din prezent. Vom face în continuare o descriere a acestora, mai degrabă decât o enunţare exactă. Unul dintre principii arată că datele care trebuie prelucrate se încarcă în memoria calculatorului; tot în memorie, se încarcă şi un program conform căruia se face prelucrarea. Programul este o succesiune de ordine elementare de prelucrare; un astfel ordin se numeşte instrucţiune. Deci, programul este o succesiune de instrucţiuni. Prelucrarea are loc astfel: un dispozitiv, numit procesor, extrage câte o instrucţiune din memorie şi execută ordinul exprimat de aceasta. El face acest lucru automat, începând cu prima instrucţiune a programului şi până când întâlneşte o instrucţiune de oprire. Un al doilea principiu enunţă că, în construcţia calculatoarelor, pentru reprezentarea şi manipularea informaţiilor de orice natură trebuie folosit sistemul de numeraţie binar. Acest aspect va fi discutat mai pe larg în secţiunea următoare. Se subânţelege faptul că procesorul "înţelege" ordinele exprimate de instrucţiuni şi le poate executa. Executând o instrucţiune, procesorul acţionează asupra datelor aflate în memorie, transformându-le. Poate face, de exemplu, o operaţie aritmetică, sau o comparare, sau o deplasare a unei date în cadrul memoriei, ori spre exterior etc. Astfel, instrucţiune cu instrucţiune, datele sunt prelucrate, adică transformate şi aduse de la forma lor iniţială la o formă finală care reprezintă rezultatele prelucrării. Se observă, din cele discutate, că un calculator funcţionează secvenţial: el execută pas cu pas o succesiune de instrucţiuni care a fost concepută de către o persoană de specialitate care ştie care sunt prelucrările necesare rezolvării unei probleme, ordinea corectă a acestora, precum şi cum trebuie să scrie instrucţiunile programului. De fapt, programarea calculatoarelor este activitatea de elaborare de programe de calculator menite să rezolve diferite necesităţi de prelucrare a datelor. Trebuie amintit, totuşi, că cercetări din ultimii ani se concentrează asupra tehnicilor multi- procesor, adică asupra construirii de calculatoare care să execute mai multe instrucţiuni simultan. Acest lucru este, însă, invizibil pentru un utilizator obişnuit; imaginea funcţionării secvenţiale este suficientă pentru ca acesta să înţeleagă principiile de bază.

Ca şi în cazul altor domenii ale tehnicii, şi în cazul calculatoarelor diferitele caracteristici de performanţă trebuie exprimate prin unităţi de măsură specifice. Bineînţeles, majoritatea lor sunt folosite doar de specialişti. Două dintre ele, însă, sunt uşor de înţeles şi utilizat de către orice persoană care are legătură cu calculatorul. Le vom prezenta în continuare, deoarece cunoaşterea lor are utilitate imediată în aprecierea performanţelor.

Măsurarea capacităţii dispozitivelor de memorare şi stocare

Aşa cum a fost arătat în secţiunea precedentă, în memoria calculatorului se încarcă atât datele cât şi programele. Atât unele cât şi celelalte se reprezintă în memorie sub formă de coduri numerice, mai precis, coduri binare. Un cod binar se scrie folosind doar cifrele 0 şi 1. De exemplu: 10101001. De fapt, aşa cum a enunţat von Neumann, toate informaţiile care se vehiculează în interiorul unui calculator, nu numai cele stocate în memorie, sunt codificate binar. Faptul că a fost preferată reprezentarea binară se datorează unor considerente tehnologice, sistemele fizice cu doar două stări fiind cel mai uşor de construit şi având funcţionarea cea mai sigură:

bec aprins sau stins, comutator închis sau deschis, dispozitiv electronic în conducţie sau în blocare. Cele două stări pot primi semnificaţiile de 0 şi 1. Pe de altă parte, o întreagă suită de teorii matematice (algebra logicii, teoria informaţiei, teoria codurilor etc.) asigură suportul pentru reprezentările binare, precum şi tehnicile de prelucrare a informaţiilor de orice natură, de la valori numerice şi şiruri de caractere până la imagini şi sunet. O poziţie (cifră) într-un cod binar se numeşte bit (notaţie: b). Un cod de 8 biţi se numeşte byte (notaţie: B) sau octet (notaţie: O). În figura 1.3.1 sunt ilustrate cele spuse aici.

bit

}

10 01011 0

Fig. 1.3.1 Cod binar

1442443

Byte

Byte se pronunţă "bait", iar în româneşte se foloseşte adesea şi această scriere a termenului. Pluralul în limba engleză este bytes, iar în româneşte se pronunţă (şi, adesea, se scrie) "baiţi". Deci, cel puţin ca pronunţie: un bait, doi baiţi. Byte-ul este unitatea elementară de măsură a capacităţilor de stocare: memorie, discuri magnetice etc. De fapt, nu byte-ul ci, multiplii săi se folosesc în mod curent. Aceştia sunt următorii:

kilo (K)

1 KB = 1024 B

mega (M)

1 MB = 1024 KB

giga (G)

1 GB = 1024 MB

tera (T)

1 TB = 1024 GB

Să facem observaţia că, faţă de semnificaţia cu care suntem obişnuiţi a multiplilor (de exemplu:

kilo = 1000 = 10 3 ), în cazul octeţilor factorul de multiplicare este 1024 = 2 10 . Tot în Bytes se exprimă şi anumite caracteristici de performanţă ale altor module din componenţa calculatorului, de exemplu ale procesorului. Oricum, trebuie reţinut că, atunci când se vorbeşte de coduri binare, se au în vedere exprimări în Octeţi (Bytes), deci şiruri de biţi având lungimi multiplu de opt.

Măsurarea vitezei de lucru a procesorului

Aşa cum am arătat, procesorul extrage, una câte una, instrucţiuni din memorie şi le execută. Această funcţionare pas cu pas este determinată de nişte semnale de tact furnizate de un dispozitiv cu cristal de cuarţ. Este acelaşi principiu ca la funcţionarea ceasurilor electronice obişnuite. De fapt, acest dispozitiv de generare a tactului este numit chiar ceas (clock). La fiecare tact primit, procesorul execută câte ceva. Deci, procesorul va fi cu atât mai rapid cu cât va fi putea să primească mai multe tacte pe secundă, adică semnal de ceas cu o frecvenţă mai mare. În fizică se defineşte ca unitate de măsură a frecvenţei hertz-ul (Hz), numit şi ciclu pe secundă. Astfel, se consideră că un fenomen periodic, a cărui perioadă este de o secundă, are frecvenţa de 1Hz. Frecvenţa cu care lucrează procesorul unui calculator se măsoară în milioane de Hz, deci în megahertz (MHz). Aceasta poate

constitui un reper de apreciere pentru orice utilizator, deoarece frecvenţa, în MHz, este indicată pentru orice calculator comercializat: între două calculatoare din aceeaşi categorie, este mai rapid cel care lucrează la o frecventă de ceas mai mare.

1.4 Hardware şi software

Discuţia de până acum cu privire la principiile funcţionării unui calculator a avut două aspecte. Pe de o parte, s-a vorbit despre faptul că datele care trebuie prelucrate se încarcă în memorie, iar că prelucrarea lor se face de către procesor. Acestea sunt nişte dispozitive electronice şi fac parte, împreună cu multe altele din configuraţia fizică a calculatorului. Pe de altă parte, datele sunt prelucrate conform unui program format din instrucţiuni scrise în cod binar. Nici maşina, nici programele nu pot exista separat, deci este clar că, atunci când vorbim despre calculator, ne referim la ambele. Pentru ele s-au dat şi două definiţii globale.

Hardware ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦ Noţiunea de hardware este un termen general care desemnează totalitatea circuitelor, dispozitivelor şi echipamentelor componente ale unui calculator. ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Pe scurt, HARDWARE = ECHIPAMENT (fizic)

Software ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦ Noţiunea de software este un termen general care desemnează totalitatea programelor dintr- un calculator. ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Pe scurt, SOFTWARE = PROGRAME pentru calculator.

1.5 Ce este informatica?

Acest capitol a fost dedicat prezentării generale a scopului şi utilitaţii unui curs introductiv de informatică. Singurul lucru care ar mai trebui definit este chiar semnificaţia acestui cuvânt. Termenul sugerează, de fapt, ce înseamnă, iar tot capitolul s-a referit la prelucrarea informaţiilor, reprezentate ca date, cu ajutorul calculatorului electronic. Informatica este o ştiinţă complexă, pluridisciplinară. În accepţiunea curentă, ea cuprinde toate activităţile legate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare a informaţiilor cu ajutorul calculatorului, în scopul creşterii eficienţei activităţii umane, fizice şi intelectuale. O definiţie scurtă şi cuprinzătoare este cea oferită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:

Informatică ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦ Noţiunea de informatică desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul prelucrării informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul. ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Bineînţeles, în definiţia de mai sus se consideră implicită legătura între date şi informaţii care a fost comentată la începutul secţiunii 1.1.

2.1 Arhitectura generală hardware

2.2 Memoria şi microprocesorul

2.3 Echipamente de intrare

2.4 Echipamente de ieşire

2.5 Echipamente pentru stocare

2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea

2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Obiectivele capitolului

2

Hardware

Descrierea principalelor blocuri componente ale arhitecturii hardware.

Prezentarea câtorva trăsături definitorii ale familiei de calculatoare PC.

Enumerarea caracteristicilor actuale ale unui PC de performanţă medie.

Definirea noţiunilor de intrare şi ieşire

¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Pentru a putea asimila cunoştinţe mai avansate de utilizare a calculatorului este necesară înţelegerea câtorva noţiuni elementare privind arhitectura hardware. Orice utilizator are nevoie de aceste noţiuni pentru a manevra corect calculatorul şi pentru a înţelege ce se întâmplă în timpul funcţionării acestuia. Capitolul al doilea este dedicat descrierii blocurilor funcţionale ale platformei hardware. Se va pleca de la o schemă bloc generală, valabilă pentru orice calculator, iar pe parcurs, odată cu introducerea detaliilor necesare, se vor face referiri la familia de calculatoare PC, cea care domină, în prezent, piaţa informatică mondială şi care, în România, deţine, practic, exclusivitatea în tehnica de calcul.

2.1 Arhitectura generală hardware

La începutul acestui capitol este prezentată structura generală a arhitecturii hardware, sub forma unei scheme bloc, ilustrată în figura 2.1.1. Schema are în vedere rolul funcţional al diferitelor grupe componente şi legăturile între acestea din punctul de vedere al transferurilor de date. De altfel, săgeţile semnifică tocmai aceste posibilităţi de transfer. Se observă că memoria este un punct central al acestor fluxuri şi că anumite transferuri nu se pot face decât într-un singur sens. Figura 2.1.1 nu

prezintă o imagine riguroasă, în sensul ingineresc al termenului, dar este mai folositoare pentru un utilizator obişnuit. Acesta nu este interesat, neapărat, de elemente de strictă specialitate cum ar fi, de exemplu, conceptul de magistrală sau tipurile de semnale care se vehiculează între diferite blocuri funcţionale.

Echipamente

de intrare

MICROPROCESOR

I O Echipamente MEMORIE de ieºire I O I O
I
O Echipamente
MEMORIE
de ieºire
I
O
I
O

Echipamente

pentru

comunicaþii

în reþea

Echipamente pentru stocare (date ºi programe)

Fig. 2.1.1. Schema bloc a platformei hardware

Schema are valabilitate pentru înţelegerea funcţionării generale, făcând abstracţie de diferitele generaţii şi familii de calculatoare precum şi de evoluţiile în plan tehnologic petrecute de-a lungul timpului. Dacă, în loc de cuvântul microprocesor, pe blocul respectiv ar fi scrisă denumirea, mai generală, de procesor, figura ar putea fi folosită atât pentru descrierea părţilor componente ale unui calculator din prezent cât şi ale unuia din anii şaptezeci. Bineînţeles, comentând această schemă bloc, vom face referiri la parametrii şi caracteristicile calculatoarelor cu care se întâlneşte, astăzi, orice utilizator. Pentru a putea face trimiterile necesare, apropiindu-ne treptat de calculatoarele cu care se lucrează în prezent, trebuie să punctăm câteva elemente preliminare. Calculatoarele pe care oricine le poate utiliza astăzi, la serviciu sau acasă, au primit denumirea generală de calculatoare personale. Poate că nu este cea mai potrivită denumire, nu este nici singura, dar ea s-a impus într-o anumită etapă istorică, plasată la începutul anilor optzeci, şi are, cel puţin, calitatea de a sugera ideea că oricine poate utiliza un astfel de calculator. Începând cu primii ani ai deceniului optzeci, pe plan mondial s-a impus familia de calculatoare PC. Denumirea a fost dată după modelul cu care firma IBM, liderul autoritar al constructorilor la vremea respectivă, s-a lansat pe piaţa calculatoarelor personale: IBM PC. De fapt, PC (Personal Computer) înseamnă chiar calculator personal. Modelul a inaugurat, deci, o întreagă familie care domină şi în prezent domeniul. În România, această familie de calculatoare "compatibile IBM" deţine exclusivitatea, în timp ce în SUA şi în ţările din Europa de Vest există pe piaţă şi o familie concurentă, Macintosh, lansată de firma Apple. De aceea, toate referirile de acum încolo vor fi la familia PC şi, adesea, în loc de "un calculator", vom spune "un PC". De asemenea, recomandăm, chiar şi celor care nu ştiu limba engleză, să folosească, în loc de pronunţia românească a literelor PC (adică pe-ce), pronunţarea acestora din limba engleză, care este pi-si; singurul motiv este că aşa face toată lumea. În continuare sunt date câteva detalii, doar cele strict necesare, în legătură cu fiecare bloc al schemei din figura 2.1.1.

2.2 Memoria şi microprocesorul

În partea centrală a schemei din figura 2.1.1 sunt figurate, incluse într-un bloc central, memoria

şi microprocesorul. Includerea acestora într-un singur bloc vrea să ilustreze tocmai legătura esenţială

care există între ele: între microprocesor şi memorie au loc permanent transferuri de coduri binare reprezentând instrucţiuni sau date. În prezent, timpii necesari acestor transferuri se exprimă în nanosecunde (ns) 1 . Despre aceste componente se vorbeşte chiar în principiile enunţate de John von Neumann, folosindu-se, însă, termenul procesor în locul aceluia de microprocesor, care este de dată mai recentă.

Memoria

În memorie se încarcă datele de prelucrat şi programele prin care se face prelucrarea. În prezent, memoria se prezintă sub forma unor circuite electronice integrate de mare capacitate. Se mai folosesc termenii memorie operativă, precum şi memorie internă pentru a face distincţia de un alt element hardware, hard-discul, care este denumit şi memorie externă (şi care va fi descris mai târziu).

adrese

0

11010011

 

1

01011100

2

10010010

locaţie (1B)

:

 

:

:

:

10010011

:

00101010

Fig. 2.2.1. Organizarea logică a memoriei

Din punct de vedere funcţional, ne putem imagina memoria ca fiind o succesiune de celule numerotate, aşa cum arată figura 2.2.1. Fiecare celulă are capacitatea de un byte (1B) şi se numeşte locaţie de memorie. Numărul total de locaţii dă capacitatea memoriei. De aceea, această capacitate se va exprima în multipli ai byte-ului. Adresele locaţiilor sunt notate în figura 2.2.1 cu cifre arabe pentru ca ideea să fie mai uşor de înţeles; în realitate, şi adresele se exprimă tot în coduri binare, aşa ca orice altă informaţie pe care o utilizează maşina. Codurile binare încărcate în locaţii pot să reprezinte date sau instrucţiuni de program şi nu există elemente distinctive între acestea. Dacă datele nu se amestecă cu instrucţiunile, este pentru că ele sunt plasate în zone diferite ale memoriei, iar procesorul le tratează ca atare. Calculatoarele PC au două tipuri de module de memorie: RAM şi ROM.

RAM

RAM este prescurtarea de la Random Access Memory, ceea ce exprimă o caracteristică

tehnologică având semnificaţie doar pentru profesionişti. Pe de altă parte, însă, RAM este tocmai memoria care îl interesează pe orice utilizator. În ea se încarcă datele şi programele; cu cât capacitatea RAM este mai mare, cu atât calculatorul va funcţiona mai bine (va fi mai rapid) pentru că va fi posibil ca, la o prelucrare, să se încarce în memoria sa cantităţi mai mari de date, precum şi segmente de program mai ample. Un PC la nivelul anului 2000 trebuie să aibă RAM cu o capacitate de minimum 32MB. Capacitatea considerată normală este, însă, de 64MB, iar calificativul "foarte bine" poate fi dat pentru capacităţi de la 128MB în sus.

O caracteristică fundamentală a acestui tip de memorie este că i se şterge conţinutul în

momentul în care se întrerupe alimentarea cu energie electrică, chiar şi accidental. De aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie stocate, între două utilizări, pe un suport extern. Despre acest lucru se va vorbi mai târziu.

ROM

1 Nanosecund\ - a miliarda parte dintr-o secund\: 1 ns = 1/10 9 s

ROM este prescurtarea de la Read Only Memory, adică memorie numai pentru citire. Această denumire arată o caracteristică fundamentală a acestor module de memorie: informaţiile conţinute în ROM pot fi consultate, folosite, dar în ROM nu se pot face înscrieri în cursul utilizării curente a calculatorului. Conţinutul ROM este înregistrat de către producător, prin mijloace specifice, "de fabrică". Înseamnă că aceste module de memorie mai au o caracteristică fundamentală: conţinutul lor nu se şterge în momentul întreruperii tensiunii de alimentare. Rolul ROM în configuraţia hardware devine clar dacă mai revedem o dată principiul lui von Neumann care spune că activitatea procesorului se reduce la a extrage şi executa instrucţiuni din memorie. Dacă un calculator ar fi echipat doar cu RAM, care se şterge la închiderea acestuia, atunci, la o nouă pornire nu ar exista instrucţiuni care să fie executate de către procesor, iar calculatorul nu şi-ar putea începe activitatea. De aceea, pe lângă alte informaţii, în ROM trebuie să existe, obligatoriu, (micro)programe care să fie executate automat la pornirea calculatorului şi care, la rândul lor, să asigure declanşarea altor procese mai complexe. Din punctul de vedere al utilizatorului obişnuit, conţinutul ROM nu este direct accesibil. Existenţa acestui tip de memorie este percepută doar ca o chestiune de cultură informatică generală.

Microprocesorul

Conform unuia dintre principiile de bază enunţate în capitolul 1, funcţionarea calculatorului constă în executarea, de către un echipament numit procesor, a instrucţiunilor pe care acesta le extrage, una câte una, din memorie. Acesta poate fi considerat nucleul calculatorului, fiind numit şi unitate centrală de prelucrare (Central Processing Unit - CPU). Schemele electronice ale procesorului sunt de o foarte mare complexitate. La calculatoarele anilor '60 -'70 unitatea centrală de prelucrare ocupa un întreg dulap de circuite electronice. Începând cu anii şaptezeci s-a dezvoltat o tehnologie de integrare pe scară foarte largă a acestor scheme, iar procesorul calculatorului a putut fi realizat sub forma unui unic circuit electronic integrat, numit microprocesor. Toate calculatoarele personale fabricate în prezent au ca unitate centrală de prelucrare un microprocesor. Ultimele generaţii de microprocesoare au scheme înglobând milioane de tranzistori. Performanţele unui tip de microprocesor pot fi apreciate, în mare, după următorii doi parametri:

a) lungimea, în biţi, a codului de instrucţiune pe care acesta îl poate extrage din memorie şi executa la un pas: cu cât acest cod este mai mare, exprimând o operaţie mai complexă, cu atât microprocesorul este mai performant;

b) frecvenţa, în MHz, a semnalului de ceas pe care microprocesorul îl poate primi: un semnal cu frecvenţă mai mare înseamnă o viteză de lucru mai ridicată.

Liderul mondial în proiectarea şi fabricaţia de microprocesoare este firma americană Intel care, de altfel, a lansat pe piaţă primul microprocesor performant. Pentru a ilustra evoluţia spectaculoasă a tehnologiei microprocesoarelor, în tabelul 2.2.1 sunt enumerate câteva tipuri care au fost fabricate de către Intel de-a lungul timpului.

Tabelul 2.2.1

tip

biţi

MHz

Observaţii

8080

8

2,5

lansat în 1975; folosit la construirea primelor calculatoare cu microprocesor

8086

16

 

5

lansat în 1978; folosit ca CPU pentru primul IBM PC (1981),

8088

16

 

5

variantă la 8086

80286

16

10

– 16

calculatoarele din seria AT 286

80386

16

16

– 50

calculatoarele din seria AT 386

80486

32

66

-

100

primul microprocesor pe 32 biţi

Pentium

64

75

– 233

elemente revoluţionare în proiectarea arhitecturii interne (de exemplu, executare

Pentium II

 

300 – 400

   

paralelă, în acelaşi pas, a mai multor instrucţiuni elementare)

Pentium III

600 – 800

Pentium IV

1500

lansat în 2000; tehnologie de fabricaţie complet nouă

Tabelul 2.2.1 oferă informaţii pur orientative. Aprecierea riguroasă a performanţelor microprocesoarelor moderne implică, în prezent, mult mai multe aspecte. De aceea, pe ultimele trei linii ale tabelului nici nu mai este trecută lungimea codului binar prelucrat la un pas. Tabelul are, pe de o parte, menirea de a ilustra evoluţia spectaculoasă a unui domeniu care, cu doar douăzeci de ani în urmă era încă în faza de debut. Pe de altă parte, din tabel se observă de ce diferite tipuri de calculatoare se numesc 386, 486, Pentium etc.: numele tipului de calculator este dat de tipul de microprocesor cu care este echipat. Microprocesorul este componenta centrală a unui calculator, cea care dirijează prin semnale de comandă funcţionarea întregii structuri hardware. Împreună cu memoria operativă (RAM) el formează, din punct de vedere logic, partea centrală a calculatorului. De aceea, în figura 2.1.1, aceste două elemente sunt figurate într-un bloc comun.

2.3 Echipamente de intrare

Schema din figura 2.1.1 mai conţine o serie de blocuri dispuse în jurul părţii centrale care este formată din memorie şi microprocesor. Unul dintre acestea cuprinde echipamentele de intrare, adică acelea pe care operatorul le foloseşte pentru a introduce date şi pentru a trimite comenzi.

Tastatura

Orice calculator are tastatură. De la apariţia calculatoarelor personale aceasta a fost principalul mijloc prin care utilizatorul a introdus datele de prelucrat, precum şi comenzile pentru dirijarea funcţionării programelor. {i instrucţiunile care compun programele sunt introduse tot de la tastatură în momentul elaborării acestora de către programatori, dar asta este o altă poveste. Tastaturile PC-urilor au o organizare generală standard, iar diferenţele care pot apărea sunt minore şi adaptări la specificul ţării în care este vândut calculatorul. Astfel, există, ca şi la maşinile de scris, tastaturi având caractere specifice limbii engleze, germane, franceze etc. Orice tastatură este împărţită în cinci zone mari:

tastele alfanumerice, adică cele asemănătoare maşinii de scris,

tastatura numerică suplimentară, folosită pentru introducerea unor volume mari de date numerice (de exemplu, în programele de contabilitate),

tastele direcţionale, folosite la deplasare pe ecran a unui cursor cu care se selectează diferite elemente care interesează,

tastele de control, care sunt folosite, adesea, în diferite combinaţii şi cu care se introduc, de obicei, comenzi pentru dirijarea funcţionării generale a programelor,

F12, care, de asemenea, sunt folosite pentru a declanşa

anumite acţiuni ale programului cu care se lucrează, dar care au roluri particularizate de la

tastele funcţionale, notate F1

un program la altul.

Mouse

Pe lângă tastatură, orice PC are şi un mouse. Oricine s-a uitat vreodată la desene animate ştie că mouse înseamnă şoarece; în limba franceză, de exemplu, se foloseşte traducerea termenul englezesc. Mouse-ul fost inventat în anii şaptezeci de către Douglas Engelbart de la Institutul de Cercetări Stanford. Mulţi ani mai târziu, inventatorul a declarat că, dacă ar fi ştiut ce succes va avea, i-ar fi dat noului dispozitiv o denumire mai onorabilă. Primele calculatoare cu mouse au fost nişte staţii de lucru lansate în 1981 de firma Xerox. În prezent, mouse-ul este principalul dispozitiv cu care se navighează pe ecranul calculatorului. Utilizatorul mişcă mouse-ului pe masă, determinând mişcarea unui cursor pe ecran. În felul acesta el îl poziţionează pe un anumit element grafic al imaginii, după care apasă scurt

("face click") pe unul din butoanele mouse-ului acţionând, astfel, asupra elementului selectat. Acţiunea declanşată depinde de programul cu care se lucrează. Un mouse are două sau trei butoane. Cel mai folosit este butonul stâng, dar multe programe actuale folosesc mult şi butonul din dreapta. Uneori, în loc de un click trebuie făcut dublu click (două apăsări rapide). În alte situaţii, anumite elemente grafice pot fi "trase" pe ecran dintr-un loc în altul. Pentru aceasta, după poziţionarea cursorului, utilizatorul ţine apăsat butonul mouse-ului, îl deplasează pe masă şi trage, astfel, pe ecran obiectul grafic în locul dorit. Ajuns la destinaţie, el eliberează butonul. În engleză, acţiunea se numeşte drag and drop; în româneşte înseamnă "trage şi aruncă", dar putem spune, simplu, că tragem obiectul (cu mouse-ul).

Scanner

Se numeşte scanner dispozitivul de intrare folosit la preluarea imaginilor de pe hârtie (fotografii, desene) şi trimiterea acestora în memorie, unde pot fi prelucrate (ajustate, introduse într-un document etc.). Operaţia se numeşte scanare. Există mai multe principii de construcţie a scannerelor. Cel mai des întâlnite sunt cele plane: documentul care trebuie scanat este aşezat pe o suprafaţă de sticlă, aşa cum se procedează la orice xerox, dar imaginea preluată va fi trimisă înspre memoria calculatorului şi nu pe o altă hârtie. Toate scannerele moderne sunt color.

Digitizor

Digitizorul este un dispozitiv de intrare întâlnit mai rar, fiind folosit în aplicaţii specifice, cum sunt cartografia sau proiectarea asistată de calculator. Digitizorul (în engleză: digitiser) arată ca o planşetă de proiectare care are, însă, sub suprafaţă o reţea rectangulară, foarte fină, de trasee care creează câmp electromagnetic. Imaginea este fixată pe planşetă, iar operatorul punctează cu un creion electronic, conectat la digitizor, poziţii de pe desen. Punctelor selectate le sunt determinate coordonatele (x, y), iar acestea sunt trimise spre memorie. Numele de digitizor arată, de fapt, ce face acesta: cuvântul englezesc digit înseamnă cifră, digital înseamnă numeric, deci digitizorul "numerizează" punctele selectate pe desen, adică determină, pentru fiecare, perechea de numere x şi y ce îi caracterizează poziţia.

2.4 Echipamente de ieşire

Un alt bloc de schema din figura 2.1.1 este denumit echipamente de ieşire. Este vorba de acele componente pe care utilizatorul le foloseşte pentru extragerea rezultatelor sau prin intermediul cărora primeşte informaţii în legătură cu funcţionarea calculatorului. Câteva echipamente de ieşire, cele mai comune, sunt enumerate în continuare.

Monitorul

Orice calculator are un monitor (în engleză: display) pe ecranul căruia sunt afişate în continuu rezultate ale prelucrării sau mesaje către operator. Spre deosebire de imaginile TV, care sunt compuse din linii, imaginea ecranul display-ului este formată din puncte colorate. Un astfel de punct se numeşte pixel.

De fapt, monitorul nu primeşte informaţiile direct din RAM, aşa cum arată, simplificat, schema din figura 2.1.1. Imaginea se formează întâi într-o memorie suplimentară, numită memorie video. Cu cât aceasta are capacitate mai mare, cu atât imaginea de pe ecran se va schimba mai repede şi fără întreruperi. Acest lucru se observă foarte bine la programele care au multă animaţie, aşa cum sunt jocurile. În prezent, memoria video trebuie să aibă cel puţin 2MB. Memoria video nu se află în monitor, ci pe o placă aflată în carcasa calculatorului. Deci, alegerea monitorului şi a plăcii video sunt două lucruri independente. Numărul de pixeli pe orizontală şi pe verticală se constituie în standarde de fabricaţie pe care le respectă orice producător de monitoare. Standardul actual se numeşte SVGA (Super Video Graphics Array). Un monitor şi o placă video SVGA afişează imagini late de 640 pixeli şi înalte de 480 pixeli (640 × 480). Se pot alege 256 de culori sau 16 milioane. În general, monitoarele au diagonala

ecranului de 14 sau 15 inci 2 . În aplicaţiile de grafică profesională sau proiectare se folosesc monitoare de 17 sau 20 inci. Majoritatea monitoarelor sunt, în prezent, cu ecran TV (tub catodic). Imaginea de pe ecran se împrospătează de cel puţin 43,5 ori pe secundă. Cu cât această rată este mai mare, mergând spre 70, imaginea statică este mai stabilă, fără pâlpâiri (engl.: bliking), iar imaginile animate sunt mai continui. Monitoarele TV emit radiaţii pe care producătorii se străduiesc să le menţină la un nivel cât mai jos. Astfel a apărut standardul LR (Low Radiation - radiaţie redusă). Oricum, aceste monitoare sunt pe cale de a fi înlocuite cu cele extraplate, care au ecran cu cristale lichide. Acestea nu emit radiaţii, dar sunt, încă, foarte scumpe.

Imprimanta

Rezultatele prelucrărilor trebuie, de obicei, tipărite pe hârtie. Acest lucru se face folosind o imprimantă (în engleză: printer). Există trei tipuri actuale de imprimante, toate formând imaginea din puncte şi putând, de aceea, să tipărească şi imagini grafice, nu numai texte. Rezoluţia (fineţea tipăririi) se măsoară în dpi (dots per inch - puncte pe inci). Imprimanta cu ace. La acest tip, capul de imprimare are 9 sau 24 de ace acţionate electromagnetic şi care lovesc într-o bandă tuşată, imprimând punctele. Pentru pretenţiile actuale, sunt destul de lente şi zgomotoase. Mai sunt folosite doar în aplicaţiile financiar-contabile în care legislaţia obligă ca rezultatele să fie extrase în mai multe exemplare, pe hârtie cu indigo sau auto-copiativă. Imprimanta cu jet de cerneală. În acest caz, capul de imprimare are o serie de orificii (duze) prin care se proiectează, dintr-un rezervor de cerneală, picături foarte fine care formează punctele. Versiunile moderne au, pe lângă cartuşul cu cerneală neagră, şi cartuş cu cerneală din trei culori fundamentale, ceea ce permite, prin combinare, tipărirea de imagini color de bună calitate. Rezoluţia este foarte bună: 600 - 800 dpi pentru alb/negru şi 300-400 dpi pentru color. Imprimantele acestea sunt relativ ieftine, nu reclamă folosirea unei hârtii speciale, dar cartuşele de cerneală (în special cele color) sunt scumpe. Imprimanta laser. Principul de imprimare este electrostatic: o pulbere foarte fină (toner) este depusă şi apoi fixată pe hârtie, ca la aparatele xerox. Aceste imprimante oferă rezoluţia cea mai bună, dar sunt scumpe, reclamă folosirea de hârtie de foarte bună calitate, iar cartuşul de toner este, de asemenea, foarte scump. Există şi imprimante laser color la care, însă, preţurile sunt pe măsura calităţii excepţionale a imprimării.

Plotter

În activităţile de proiectare asistată de calculator, desenele de execuţie pot fi generate automat folosind un plotter. Acesta este un echipament care trasează curbe în coordonate XY. Pentru planşe până la dimensiunile A4 sau A3 se poate folosi o imprimantă grafică obişnuită (cu jet sau laser). Plotterul devine necesar pentru dimensiuni mai mari, până la A0.

2.5 Echipamente pentru stocare

Memoria (RAM) are capacitate limitată şi se şterge în momentul scoaterii de sub tensiune a calculatorului. De aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie păstrate pe suporturi externe. În decursul timpului au fost folosite diferite modalităţi de stocare: benzi de hârtie perforate, cartele de carton perforate, benzi magnetice etc. În prezent, păstrarea informaţiilor se face pe discuri magnetice de două categorii, dischete şi discuri dure, precum şi pe discuri optice, CD-ROM.

Discheta

Discheta reprezintă mijlocul de stocare cel mai ieftin şi mai puţin pretenţios, dar şi având capacitatea cea mai mică. Pentru dischetă se mai foloseşte şi denumirea de disc flexibil (Floppy Disk) pentru că suportul de înregistrare (discul) este dintr-un material asemănător cu cel din care sunt

2 Inci (sau ]ol) - unitate de m\sur\ anglo-saxon\ (engl.: inch). Este consacrat\ pentru standardizarea diametrelor. 1 inci = 25,4 mm.

fabricate benzile magnetice. Acest disc este introdus într-o carcasă de plastic (sau plic de carton, la tipurile mai vechi) care îl protejează. Dispozitivul pentru citirea şi scrierea dischetelor se numeşte staţie (sau unitate) de dischetă (FloppyDisk Drive - FDD). Prescurtarea FDD trebuie reţinută pentru că ea este folosită chiar şi în reclamele în care se enumeră caracteristicile diferitelor tipuri de calculatoare comercializate. Primele calculatoare echipate cu staţii de dischete au fost cele cu microprocesor pe 8 biţi (ca Intel 8080), predecesoarele familiei PC. Dischetele aveau diametrul de 8,5 inci şi o capacitate de cca. 170KB. În 1976, s-a lansat prima unitate de dischete de 5,25 inci diametru. Această dimensiune a devenit standard, iar primele calculatoare IBM PC au fost echipate cu două staţii de 5,25 ca mijloace de stocare magnetică a datelor şi programelor. Dischetele aveau capacitatea de 360KB. După cum se observă, standardul la dischete este dat de diametrul, în inci, precum şi de capacitatea de stocare. Discheta tipică pentru calculatoarele actuale este cea de 3,5 inci, având capacitatea de 1,44MB. Informaţiile se înregistrează pe piste concentrice. La dischetele noi, pistele trebuie create (ca nişte pre-înregistrări); operaţia se numeşte formatare şi se realizează printr-o comandă. Formatarea poate fi repetată şi asupra unei dischete folosite, dar trebuie avut în vedere că vechiul conţinut la dischetei se va pierde, fiind înlocuit de pistele nou create.

Hard-discul

Principalul mijloc de păstrare externă a datelor şi programelor, având capacitate foarte mare de stocare, este hard-discul (Hard Disk) numit şi discul dur. În plus, viteza de lucru este foarte ridicată, ceea ce duce la timpi foarte mici, de ordinul milisecundelor, de regăsire şi transfer spre memorie a datelor înregistrate. De aceea, el secondează în mod activ microprocesorul şi memoria în cursul activităţii acestora. Pe tot parcursul funcţionării calculatorului au loc permanent transferuri de date şi segmente de program între memorie şi discul dur. Din această cauză el mai este numit şi memorie externă sau memorie auxiliară, fiind o componentă hardware esenţială a oricărui calculator modern. Performanţele foarte ridicate de viteză şi capacitate se datorează unei tehnologii de fabricaţie foarte sofisticate care reclamă şi nişte condiţii de funcţionare foarte restrictive. Din aceste motive discul dur nu se manevrează manual: el este introdus într-o capsulă sigilată care îl protejează, singura legătură cu exteriorul fiind cablurile de conectare şi alimentare. În totalitatea sa, această capsulă se numeşte staţie (sau unitate) de hard-disc (Hard Disk Drive - HDD). Staţia de hard-disc se află montată în interiorul carcasei calculatorului. Utilizatorul vede pe panoul frontal doar un bec ce luminează intermitent, ca martor al funcţionării HDD. Notaţia HDD este consacrată şi folosită şi în reclamele firmelor care comercializează calculatoare. De aceea, orice potenţial cumpărător sau utilizator de calculatoare trebuie să îi cunoască semnificaţia. De obicei, pentru HDD se arată capacitatea de stocare. Discurile magnetice ale calculatoarelor din anii '70 funcţionau după un principiu asemănător cu cele ale PC-urilor din prezent, dar aveau o capacitate de 50MB, iar o astfel de unitate de disc avea dimensiunile unei maşini de spălat automate (ba chiar, ceva mai mare). În 1983, IBM a lansat modelul PC XT, primul calculator personal cu HDD; acesta era încorporat în carcasă şi avea o capacitate de 10MB. În prezent, capacităţile discurilor dure măsoară în GB (mii de MB) sau chiar TB (milioane de MB). Un PC cu performanţe medii, la nivelului anului 2000, are un HDD în jur de 10GB. Informaţiile de pe discul dur sunt înregistrate tot pe piste concentrice, principiul fiind acelaşi ca la dischete. Calculatoarele noi au, însă, discul dur deja formatat şi cu anumite informaţii deja stocate. De aceea, deşi acest lucru este, în principiu, posibil, nu se recomandă formatarea din nou a hard- discului.

CD-ROM

CD-ul este cea mai nouă modalitate de stocare a datelor şi programelor. În cazul CD-urilor se pot face doar citiri (consultări); nu se pot face înscrieri de informaţii pe CD decât folosind dispozitive speciale de inscripţionare. Pentru exploatarea informaţiilor de pe CD-uri, calculatorul trebuie să aibă o staţie (sau unitate) CD-ROM. După cum am arătat în paragraful despre memorie, ROM este prescurtarea cuvintelor care se traduc prin memorie doar pentru citire. Aceasta sugerează tocmai faptul că, în cursul utilizării obişnuite a calculatorului, se pot face doar consultări ale unor CD-uri pre-

înregistrate. CD-urile au o capacitate convenabilă: 650MB. În plus, înregistrarea pe CD este foarte sigură. De aceea, ele sunt folosite astăzi mai mult decât dischetele, în special pentru livrarea de programe de firmă, jocuri, colecţii mari de informaţii (dicţionare, enciclopedii, manuale etc.). Staţiile CD-ROM au evoluat în ceea ce priveşte viteza de lucru. Pe panoul frontal al staţiei este inscripţionată viteza sub forma: 16X, 24X, 32X etc. Acesta este un multiplu al unei viteze standard la care se raportează toate noile apariţii.

2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea

Tot mai multe calculatoare de astăzi sunt conectate în reţele. De fapt, în prezent, firmele care comercializează calculatoare includ automat în configuraţia hardware standard şi un modul care să permită cumpărătorului ca, mai devreme sau mai târziu, să se conecteze la o reţea. Despre echipamentele care permit acest lucru se va vorbi, pe scurt, în continuare.

Modem şi fax-modem

Cea mai cunoscută (şi tentantă) conectare este cea care permite accesul la reţeaua mondială Internet. Pentru a face acest lucru de acasă sau de la sediul unei societăţi comerciale mici, care nu are decât un singur calculator, trebuie să se folosească reţeaua telefonică obişnuită. Compatibilizarea, din punct de vedere electric, a semnalelor vehiculate în calculator cu cele din reţeaua telefonică se face prin modulare şi demodulare. De aceea, echipamentul prin intermediul căruia se face conectarea se numeşte modem. Există modemuri interne, care sunt plăci electronice montate în carcasă sau modemuri externe, care se inserează pe traseul dintre calculator şi reţeaua telefonică. Cea mai importantă caracteristică a unui modem este viteza de transfer a informaţiilor. Ea se măsoară în biţi pe secundă (bps). Deşi mai există pe piaţă modemuri cu viteza de 14400 bps, care pot fi folosite destul de bine, pentru navigarea uşoară pe Internet este necesar unul de cel puţin 28800 bps. În prezent, dispozitivele interne de conectare la reţeaua telefonică sunt, de fapt plăcile fax- modem. Acestea încorporează, pe lângă funcţia de modem şi electronica specifică unui fax. Avantajul este că nu mai trebuie cumpărat separat a un astfel de aparat. Astfel, mesajul d trimis pe fax poate fi scris direct la calculator sau preluat, dacă este pe o hârtie, cu ajutorul scannerului. Faxurile recepţionate vor fi tipărite la imprimantă.

Conectare LAN

Reţelele publice de calculatoare, aşa cum sunt cele care asigură accesul la Internet pe arii largi, folosind liniile telefonice şi modemuri, sunt denumite WAN (Wide Area Network). Într-o organizaţie de dimensiuni mijlocii sau mari (societate comercială, universitate etc.), care dispune de un compartiment propriu de informatică, calculatoare aflate în diferite puncte sunt conectate, de obicei, într-o reţea locală denumită LAN (Local Area Network). Comunicaţia într-o astfel de reţea este asigurată prin module de conectare LAN care sunt montate în carcasa fiecărui calculator. Comunicarea în cadrul LAN este mai rapidă decât cea prin modem. Într-o organizaţie mare pot exista mai multe reţele locale. Comunicaţia între acestea se face prin interrmediul unor calculatoare aflate la compartimentul de informatică. Tot aici se asigură conectarea reţelelor locale cu exteriorul prin linii telefonice sau alte canale de comunicaţie mai performante.

2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Schema din figura 2.1.1 are blocurile dispuse într-un mod care doreşte să sugereze un important aspect conceptual. Astfel, memoria şi microprocesorul sunt figurate într-un bloc situat într-o poziţie centrală. De fapt, despre acest ansamblu s-a spus în secţiunea 2.2 că formează partea centrală a calculatorului. Toate celelalte blocuri sunt situate pe schemă de jur împrejurul părţii centrale. Această aşezare este menită să ilustreze grafic următoarea denumire globală: echipamentele de intrare, de ieşire, cele

pentru stocare externă, precum şi cele pentru conectarea în reţea poartă denumirea de echipamente periferice. Faptul că "toate drumurile trec prin memorie" se regăseşte şi în activitatea de programare. Astfel, nici un limbaj de programare nu are, de exemplu, o instrucţiune care să determine un transfer de date de pe disc, direct la imprimantă. Această operaţie se face prin două instrucţiuni: una prin care se preiau datele de pe disc în memorie şi o alta care le trimite din memorie la imprimantă. Având aceste consideraţii făcute, se pot defini următoarele două noţiuni.

Intrare, ieşire ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦ Un transfer de date de la un echipament periferic spre memorie se numeşte operaţie de intrare, sau citire (în engleză: input). Un transfer de date de la memorie spre un echipament periferic se numeşte operaţie de ieşire, sau scriere (în engleză: output). ¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Săgeţile din figura 2.1.1 sunt marcate cu I (Input) sau O (Output) care semnifică posibilităţile dispozitivelor de a participa la operaţii de intrare/ieşire. Gama de componente hardware este foarte diversă. În acest capitol, descrierea platformei hardware s-a limitat doar la strictul necesar înţelegerii, de către un utilizator începător, a dispozitivelor implicate în funcţionarea calculatorului, precum şi a rolului acestora.

3.1 Sistemul de operare

3.2 Windows

3.3 Software de aplicaţie

3.4 Pachetul integrat Microsoft Office

3.5 Copiere şi mutare în Windows

Obiectivele capitolului

3

Software

Abordarea tipurilor de software cu care se întâlneşte orice utilizator.

Descrierea principiilor elementare de funcţionare a sistemului de operare.

Familiarizarea cu modul de operare sub Windows.

Descrierea principalelor categorii de software de aplicaţie.

Prezentarea generală a pachetului integrat Microsoft Windows.

Definirea operaţiilor de copiere şi mutare în standardul Windows.

¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦¦

Software-ul (sau, pe scurt, softul) este foarte divers, în conformitate cu diversitatea crescândă a persoanelor care utilizează calculatoare. Anumite categorii de software sunt folosite doar de către specialişti. Două dintre ele, însă, îl interesează pe orice utilizator. Ele sunt sistemul de operare şi softul de aplicaţie