Sunteți pe pagina 1din 336

ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA, Volumul II,


Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.841-1254.

Capitolul V
ROMÂNIA - STAT NAŢIONAL UNITAR.
UNITATEA ADMINISTRATIVĂ, ECONOMICĂ,
CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ A ROMÂNIEI

Dr. Dumitru Firoiu, Dr. Gheorghe Iancu, Dr. Ioan Bolovan,


Dr. Sorina Bolovan, Dr. Virgil Pană, Dr. Aurel Negucioiu,
Dr. Anton Drăgoescu, Dr. Toader Ionescu, Dr. Vasile
Puşcaş, Vasile Ciubăncan, Dr. Achim Mihu, Dr. Virgil
Câmpean, Dr. Ioan Radu, Dr. Dumitru Salade, Dr. Ana
Fabian, Dr. Nicolae Both, Dr. Steliana Codreanu, Dr. Liviu
Literat, Dr. Grigor Pop, Dr. Iustinian Petrescu, Dr. Horia
Colan, Dr. Crişan Mircioiu, Dr. Ioan Puia, Dr. Leon
Muntean, Dr. Mircea Păcurariu

5.1. Caracterul plebiscitar burghezo-democratic al formării statului naţional unitar şi suveran – reflectat în
actele constituţionale ale Marii Uniri
5.2. Unificarea legislativă Sistemului administrativ al României (1919-1940)
5.3. Realităţi demografice în Transilvania în epoca contemporană
5.4. Integrarea minorităţilor naţionale din Transilvania în organismul statal românesc (1918-1940)
5.5. Transformarea economiei româneşti într-un complex economic naţional–statal unitar
5.5.1. Unele delimitări conceptuale
5.5.1.1. Ideea complexului economic naţional–statal unitar
5.5.1.2. Semnificaţia conceptului
5.5.1.3. Trăsături definitorii ale CENSU
5.5.2. Din istoria formării Complexului economic naţional – statal unitar al României
5.5.2.1. Renaşterea naţională şi evoluţia societăţii şi economiei româneşti în secolul al XIX-
lea
5.5.2.2. Statul naţional unitar şi complexul economic al României
5.5.2.3. Unele trăsături ale evoluţiei CENSU în perioada interbelică
5.5.3. Complexul economic al României în contextul european – 1938
5.6. Din istoria economică a Transilvaniei interbelice
5.6.1. Economia Transilvaniei în perioada 1918-1922
5.6.2. Dezvoltarea economiei Transilvaniei în perioada 1923-1928
5.6.3. Criza economică din 1929-1933
5.6.4. Evoluţia economică a Transilvaniei în anii 1934-1938
5.6.5. Băncile, creditul şi cooperaţia în Transilvania interbelică
5.6.5.1. Evoluţia băncilor după Marea Unire. Perioada de tranziţie şi refacere, 1919-1925
5.6.5.2. Perioada de avânt a dezvoltării reţelei bancare transilvănene, 1926-1930
5.6.5.3. Efectele crizei economice asupra sistemului bancar
5.6.5.4. Redresarea băncilor şi a creditului după 1935
5.6.5.5. Cooperaţia românilor din Transilvania după Unire, până în 1940
5.6.5.6. Evoluţia cooperaţiei la minorităţile din Transilvania
5.7. Învăţământ, ştiinţă, cultură şi biserică în Transilvania interbelică
5.7.1. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar în perioada interbelică
5.7.1.1. Starea de fapt a învăţământului primar şi secundar în preajma şi după anul 1918
5.7.1.2. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar de stat în perioada interbelică
5.7.2. Învăţământul superior în Transilvania interbelică
5.7.2.1. Marea Unire din 1918 – crearea cadrului afirmării ştiinţei şi culturii naţionale
româneşti
5.7.2.2. Preluarea Universităţii româneşti din Cluj
5.7.2.3. Constituirea autorităţii universitare şi începutul activităţii la Universitatea din Cluj
5.7.2.4. Inaugurarea oficială a Universităţii
5.7.2.5. Activitatea didactică a Universităţii din Cluj
5.7.2.6. Direcţii de evoluţie a învăţământului şi cercetării ştiinţifice la Universitatea din Cluj
5.7.2.6.1. Învăţământul şi cercetarea istoriei în perioada interbelică
5.7.2.6.2. Învăţământul şi cercetarea lingvisticii şi filologiei literare
5.7.2.6.3. Filozofia din Transilvania după Marea Unire
5.7.2.6.4. Învăţământul juridic şi ştiinţele de stat
5.7.2.6.5. Învăţământul şi ştiinţa economică
5.7.2.6.6. Învăţământul şi cercetarea în psihologie şi pedagogie
5.7.2.6.7. Învăţământul ştiinţelor biologice
5.7.2.6.8. Învăţământul şi cercetarea în domeniul matematicii
5.7.2.6.9. Învăţământul şi cercetarea în fizică
5.7.2.6.10. Învăţământul şi cercetarea în chimie
5.7.2.6.11. Geografia la Universitatea din Cluj
5.7.2.6.12. Învăţământul şi cercetarea în geologie
5.7.2.6.13. Învăţământul şi ştiinţele tehnice în Transilvania interbelică
5.7.2.6.14. Şcoala medicală clujeană
5.7.2.6.15. Învăţământul superior agronomic în Transilvania interbelică
5.8. Biserica românească din Transilvania între anii 1918-1948
5.1. CARACTERUL PLEBISCITAR BURGHEZO-DEMOCRATIC
AL FORMĂRII STATULUI NAŢIONAL UNITAR SUVERAN - REFLECTAT
ÎN ACTELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII UNIRI

Ca deziderat istoric vital, crearea statului naţional unitar român a fost rezultatul voinţei
plebiscitare a naţiunii române de a trăi unită, în cadrul fruntariilor aceluiaşi stat şi sub conducerea unui
singur sceptru -care să amintească de Regatul Dacic şi de măreaţa realizare a lui Mihai Viteazul.
Secolul al XIX-lea, cu marile lui evenimente: revoluţia burghezo-democratică de la 1848,
când s-a strigat: "Vrem să ne unim cu ţara!", formarea statului naţional român (1859) şi cucerirea
deplină a independenţei de stat (1877), precum şi evenimentele începutului de secol XX, au arătat clar
că poporul român vroia "Dacia aşa cum ea fu, fiindcă istoria şi dreptul..., trecutul şi prezentul ne dau
dreptul de a aspira la o Dacie romană"1.
Primele două decenii ale sec. al XX-lea a cunoscut puternice încleştări între state, care au
culminat cu primul război mondial, război care a însemnat şi prăbuşirea marilor imperii cotropitoare
din Europa.
În acest cadru istoric a venit "ziua pe care de veacuri întregul neam românesc o aştepta pentru
unirea românilor de dincolo şi a celor de dincoace de Carpaţi", adică ziua eliberării de sub jugul străin
a fraţilor din Ardeal, din Maramureş, din Banat şi ţara Crişurilor2, precum şi a celor din Basarabia şi
Bucovina.
Actul istoric al creării statului naţional unitar român a fost un act profund democratic şi
revoluţionar. Aceste trăsături i-au fost date, pe de o parte, de activitatea desfăşurată în anul 1918
pentru instaurarea puterii naţional-revoluţionare româneşti în teritoriile ce fuseseră cotropite de străini
în decursul istoriei, acum când marile imperii europene se năruiau3, iar pe de altă parte, de pregătirile
concrete, de desfăşurarea acţiunilor şi de hotărârile adoptate, prin voinţa întregii naţiuni române (la
care au aderat şi unele minorităţi naţionale) de a se uni în cadrul unui singur stat naţional4.
I. a) În privinţa Transilvaniei, activitatea concretă desfăşurată pentru instaurarea puterii
naţional-revoluţionare, în condiţiile declanşării revoluţiei burghez-democratice în timpul primului
război mondial, a avut loc sub conducerea Consiliului Naţional Român Central - organ politic
suprem, creat la sfârşitul lunii octombrie 1918 şi compus paritar: din 6 membrii reprezentând Partidul
Naţional Român şi 6 reprezentând Partidul Social Democrat5.
La începutul lunii noiembrie 1918, acest organ şi-a început activitatea, o activitate care a
urmărit, în primul rând şi în principal, organizarea maselor pentru lupta ce urma să se ducă la unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, pentru afirmarea dreptului poporului
român de "a dispune liber de soarta şi viitorul său"6.
Acest organ a fost, până la crearea Consiliului Dirigent, "supremul for politic al naţiunii
române din Ungaria şi Transilvania"7.
La 2 noiembrie 1918 a fost lansat Apelul Consiliului Naţional Român prin care se "aducea la
cunoştinţa «naţiunii române» dreptul de liberă dispunere a naţiunilor, egala îndreptăţire a acestora,
cerând poporului şi soldaţilor să fie cu răbdare, cu iubire către neamul lor care a intrat în rândul
naţiunilor libere, să se arate demni de încrederea altor naţiuni, să aibă încredere în Consiliul naţional,
recunoscut de marile puteri ale lumii şi de guvernul revoluţionar maghiar şi care reprezintă întregul
neam românesc din Transilvania şi Ungaria", sintetizând în 5 puncte "imperativele vremii",
lansându-se şi chemarea către toţi românii de a ajuta consiliul pentru ca "tânăra şi frumoasa naţiune
română" să se prezinte înaintea lumii "în deplina ei curăţenie, nepătată, în întreaga ei splendoare"8.
S-a trecut apoi, sub îndrumarea Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.) la organizarea
în teritoriu, a consiliilor naţionale române la nivel de comitate (consiliile comitatense), de oraşe şi
comune. Concomitent au fost organizate gărzile naţionale militare şi civile, sub îndrumarea consiliilor
locale, întreaga activitate desfăşurându-se sub directa îndrumare a C.N.R.C. şi în conformitate cu
directivele sale.
"Politica promovată de C.N.R.C. în perioada premergătoare Adunării naţionale de la Alba
Iulia a întrunit adeziunea întregului popor român, ea reflectând aspiraţiile naţionale şi cele sociale ale
maselor populare, în special ale ţărănimii"9 şi scrisorile, telegramele, delegaţiile care soseau au fost
dovezi clare; la adunarea din comuna Răvăşel, jud. Caraş-Severin s-a salutat cu mare bucurie Consiliul
Naţional Central Român şi s-a arătat că se avea "toată încrederea" în el şi în politica promovată,
accentuându-se că, faţă de acest organ politic al românilor, se "are toată încrederea şi pe care îl
recunoaşte de îndreptăţit, care reprezintă orişiunde şi faţă de orişicine naţiunea română din Ungaria şi
Ardeal. Adunarea aşteaptă ca Consiliul Naţional Român Central să aducă la îndeplinire drepturile şi
aspiraţiile naţiunii române din Ungaria şi Ardeal"10.
"Pe măsură ce organizarea consiliilor şi a gărzilor naţionale lua amploare, sub conducerea lor
teritoriul Transilvaniei trecând practic în mâinile reprezentanţilor poporului, autoritatea Consiliului
naţional român sporea, baza sa de acţiune, ca urmare a subordonării noilor organe create pe plan local,
lărgindu-se necontenit"11.
Sunt de remarcat două aspecte foarte importante. În primul rând este de reţinut că, nu au fost
puţine cazurile când organele locale s-au născut în efervescenţa revoluţionară, dejucându-se acţiunile
reprezentanţilor claselor dominante maghiare, deţinătoare încă a unora din verigile aparatului de stat
din Transilvania, care nu doreau dispariţia dominaţiei statului maghiar asupra acestui străvechi pământ
românesc. Asemenea situaţii au avut loc la Braşov şi în ţara Bârsei, într-o serie de localităţi din Banat
(la Caransebeş, de ex.). În al doilea rând trebuie să se reţină că aceste organe locale s-au constituit pe
baza unor principii largi democratice, ele compunându-se din persoane alese din rândul acelora care,
în decursul anilor, se remarcaseră în lupta inegală dusă cu autorităţile statului maghiar pentru
menţinerea fiinţei naţionale a românilor, pentru drepturile lor, pentru eliberare naţională. De regulă,
aceste organe locale s-au constituit prin alegeri desfăşurate în mari adunări populare. "Adunările
populare de alegere a consiliilor naţionale locale au fost prilejul de a afirma dreptul la libertate al
tuturor popoarelor, ca ele «să decidă asupra sorţii lor şi ele să se guverneze după spiritul şi aspiraţiile
lor», şi în acest context dreptul poporului român la libertate şi unitate naţională; «aşa şi noi românii, în
această parte de aci înainte suntem de sine stătători şi neatârnători... ». Acest spirit a caracterizat
întreaga activitate de constituire a consiliilor naţionale pe tot cuprinsul Transilvaniei". În comuna
Potoc din judeţul Cluj, "adunarea populară declara că "în virtutea principiului de liberă dispunere a
fiecărei naţiuni, fiind recunoscută naţiunea română din Ardeal şi Ungaria de liberă şi coordonată cu
alte naţiuni conlocuitoare, poporul român din comuna Potoc se declara solidar şi aderează la toate
hotărârile Consiliului naţional român"12.
O situaţie oarecum aparte, fără a fi fost însă discordantă în raport cu situaţia din întreaga
Transilvanie a existat la Cluj. Aici s-a înfiinţat "Sfatul" sau "Senatul român", sub impulsul lui Amos
Frâncu13, format din 100 de persoane, jumătate civili şi jumătate militari, cu un comitet executiv
compus din 13 membrii, ale cărui hotărâri "luate cu glas tare, al tuturor", au fost aduse la cunoştinţa
lumii printr-un manifest din 8 puncte. Acest manifest a cuprins "legământul adunării" credincioasă
principiilor naţionale şi democratice, constitutive de stat", de a sta neclintită "pe temeiul dreptului
sfânt ca naţiunea independentă română să-şi croiască singură soarte, rezervând exclusiv adunării
naţionale suverane hotărârea asupra aşezării viitoare de stat a întregului popor român"; românii,
"oameni ai libertăţii naţionale, ai egalităţii desăvârşite şi ai frăţiei veşnice", recunosc pentru toate
naţionalităţile aceleaşi drepturi, întinzând mâna frăţească tuturor neamurilor ce mărturisesc aceleaşi
principii: apărarea, din toate puterile, a păcii obşteşti, pentru a putea pregăti adunarea naţională;
instituirea Senatului naţional român pentru întreaga Transilvanie, cu sediul la Cluj, ca secţie civilă şi
militară a Consiliului naţional român, pentru rezolvarea "problemelor veacului"; organizarea unităţilor
române din Transilvania, formate din ofiţeri şi soldaţi români, cu tricolor şi limbă românească, sub
comanda unor comisari militari, care se vor îngriji ca toate senatele regionale, conduse de subcomisari
ai poporului, să fie ataşate senatului naţional din Cluj; salut frăţesc românilor de pretutindeni. În apelul
adresat românilor, aceştia sunt chemaţi să asculte şi să sprijine Sfatul sau Senatul naţional din Cluj, să
dea ascultare comisarilor militari ai poporului, prefecţii şi tribunii vremurilor de atunci"14.
b) Aşa cum am mai menţionat, în aceeaşi perioadă s-au constituit şi gărzile naţionale, în
principal din soldaţii veniţi de pe front, dar au cuprins şi muncitori, ţărani, intelectuali, care s-au
înscris de bunăvoie15. "Deşi au avut o pronunţată structură militară, în organele superioare ale gărzilor
naţionale fiind înrolaţi şi ofiţeri români din fosta armată austro-ungară, ele au fost organizate "pe baze
complet diferite" determinate de preponderenţa elementului popular, de caracterul democratic al
alegerii comandanţilor, de conţinutul aspiraţiilor în slujba cărora fuseseră create: asigurarea împlinirii
idealului de libertate şi unire a poporului român"16.
Gărzile naţionale şi-au justificat existenţa prin activitatea dusă în luna noiembrie, dar şi după
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia; ele au fost mâna înarmată a poporului împotriva unităţilor
militare (dar şi nemilitare, însă înarmate) folosite de Ungaria împotriva românilor cu scopul de a
împiedica unirea, şi apoi consolidarea unirii, sub pretextul menţinerii cu orice preţ a aşa-numitei
"integrităţi teritoriale a Ungariei". Aici stă explicaţia sprijinului masiv primit de gărzile naţionale
române din partea maselor; "muncitorii ziua lucrau, iar noaptea îndeplineau serviciul de patrulare",
notează un contemporan în amintirile sale17.
c) Nu se poate gândi caracterul plebiscitar, profund democratic al actului de la 1 decembrie
1918 -ca hotărâre a întregii naţiuni române-, dacă nu se ia în seamă şi activitatea românilor în şi din
străinătate pentru cauza realizării statului naţional unitar. Amintim, mai întâi, că idealul românilor a
primit sprijin concret din partea guvernelor statelor Antantei18. În Italia, de ex., oficialităţile se
întrebau într-un manifest adresat voluntarilor români: "Oare teritoriile Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei, acele pământuri stăpânite în chip samavolnic de Austro-Ungaria, călcând în picioare orice
principiu etnic şi geografic, nu se cuveneau României?"19, iar la 6 noiembrie 1918, guvernul american
a declarat că simpatizează adânc "cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor" şi că nu va
neglija să-şi întrebuinţeze "la timpul potrivit influenţa, ca justele drepturi politice şi teritoriale
româneşti să fie obţinute şi asigurate de orice invazie străină"20.
În al doilea rând trebuie să arătăm, în acest context, din activitatea românilor aflaţi, din diverse
motive, în afara hotarelor. La 15 septembrie 1918 s-a întrunit la New York Congresul
reprezentanţilor naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria care a adoptat moţiunea prin care s-a
declarat dreptul la autodeterminare până la separarea de stat a popoarelor şi, ca atare, destrămarea
monarhiei dualiste. Pentru noi românii, merită să fie amintită activitatea desfăşurată de delegaţia
română, avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, sosită în S.U.A. în iulie 1917, sprijinul
dat de românii americani şi acţiunile întreprinse21, rolul emigraţiei române din Franţa22, Congresul
naţiunilor subjugate din imperiul austro-ungar care a avut loc la Roma (9-11 aprilie 1918), la care a
participat o importantă delegaţie românească, iar după acest congres, asidua activitate a românilor
aflaţi în Italia în rândul soldaţilor. "Pe linia luptei naţionale se înscrie şi Conferinţa popoarelor
oprimate din Austro-Ungaria, care a avut loc la Geneva la 29 octombrie 1918. Reprezentanţii
organizaţiilor naţionalităţilor care se aflau în Elveţia, italieni, polonezi, români, ceho-slovaci şi
iugoslavi s-au întrunit pentru a afirma încă o dată în faţa lumii întregi solidaritatea lor indestructibilă
cu lupta generală a popoarelor pentru independenţa şi unitatea lor naţională"23 şi unde, din partea
românilor s-a afirmat că idealul luptei naţionale îl constituie eliberarea "de sub jugul străin şi de a ne
uni cu fraţii noştri din regatul liber al României"24.
d) Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc "tratativele de la Arad" între Consiliul Naţional
Român Central şi o delegaţia a guvernului maghiar ca urmare a ultimatului din 9 noiembrie 1918 prin
care C.N.R.C. a cerut guvernului maghiar să renunţe la orice drept de exercitare a puterii asupra
teritoriilor Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, întreaga putere fiind preluată de acest
organ politic central al românilor, căruia i se subordonaseră "toate instituţiunile, autorităţile şi organele
de stat, politice, administrative, judecătoreşti, de comunicaţiune, şcolare, bisericeşti, financiare şi
militare aflătoare pe acest teritoriu"25, iar ca avertizment, pentru cazul în care guvernul maghiar ar fi
răspuns negativ, C.N.R.C. avertiza că atunci "am fi necesitaţi să aducem prin proclamaţiune la
cunoştinţa poporului nostru, a ţării şi a lumii întregi că exercitarea dreptului de liberă dispoziţiune
asupra soartei noastre ni s-a făcut imposibilă şi astfel vom sista orice împreună-lucrare cu autorităţile
publice, iar pentru evenimentele ce ar urma nu primim nici o răspundere şi acea răspundere o
transmitem integral asupra guvernului actual al Consiliului naţional maghiar"26.
Delegaţia guvernului maghiar venită la tratativele de la Arad a mers pe linia menţinerii
statu-quo-ului în cadrul graniţelor existente, punct de vedere respins categoric de delegaţia română, iar
V.Goldiş, în comunicatul oficial, căruia i s-a dat citire, a spus, exprimând clar aspiraţiile naţiunii
române: "Naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa deplină de stat şi nu admite ca acest
drept să fie întunecat prin rezolvări provizorice, pe de altă parte nu oferă nici o garanţie, care şi până la
rezolvarea definitivă, ar putea asigura ordine publică, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de
români"27.
Tratativele au eşuat, datorită felului cum înţelegeau reprezentanţii maghiari soluţionarea
problemelor. Răspunzând întrebării acestora, "pe ce bază istorică cred românii a sta când cer cedarea
ţinuturilor reclamate şi ce dă legitimare conducătorilor români de a prezenta pretenţiile lor ca
aspiraţiuni juste ale poporului românesc?" 28, împuterniciţii românilor au arătat: "românii cer
recunoaşterea drepturilor lor în baza faptică a existenţei lor ca naţiune geograficeşte compactă, cu
tradiţiuni şi aspiraţiuni unitare şi bine precizate, dar o cer această recunoaştere şi în baza drepturilor
istorice ale naţiunii române, pe care nu e timpul acum să le desfăşoare, dar a căror existenţă o constată
în baza tuturor declaraţiunilor politice făcute din anul 1784 încoace. Legitimitatea noastră ca
reprezentanţi adevăraţi ai aspiraţiunilor adevărate ne-o dă baza largă democratică a organizaţiei
noastre de partid, întărită acum şi cu reprezentanţii partidului socialist..."29.
Şi în acest spirit s-a resubliniat:
"Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi
înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului
şi al Ungariei şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclave străine,
meşteşugit făcute şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria e un teritoriu compact
românesc, pe care noi românii, poporul românesc, îl socotim şi-l vedem ca stat românesc, asigurând
de sine înţeles deplina libertate naţională, politică şi culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu
voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ciungărire a teritoriului
românesc. Chestia e clară. Noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în
primul rând - în vederea disordinei ce se înstăpâneşte şi pe care noi o putem împiedica- puterea
administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru. E aceasta o urmare firească a dreptului de
liberă dispunere..."
II.- Acţiunile concrete privind pregătirea şi convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia au început cu elaborarea, la 2/15 noiembrie 1918, a Regulamentului pentru alegerea deputaţilor
Adunării Naţionale. S-a stabilit ca în termen de 12 zile să se facă alegeri de delegaţi (deputaţi) în toate
judeţele locuite de români, alegerile să se facă pe baza "normelor sufrajului universal", şi prin art.12 al
acestui act s-a stabilit că: "Adunarea Naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi norocos
toate straturile naţiunii noastre democratice".
După ce la 5/18 noiembrie 1918 fusese elaborat manifestul intitulat Către popoarele lumii, la
7/20 noiembrie 1918 a fost elaborat documentul intitulat Convocarea Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia prin care s-a stabilit cine urmau a fi membri (delegaţi) oficiali ai primului parlament
autentic reprezentativ şi democratic constituit în istoria de până atunci a României moderne.
Marea Adunare de la Alba Iulia s-a compus din:
1) delegaţi (deputaţi) de drept: 5 episcopi, 4 vicari episcopali, 129 protopopi, 10 delegaţi ai
consistoarelor şi capitlurilor episcopeşti, 8 ai "Astrei", 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădene,
10 ai diferitelor fonduri şi fundaţii, 12 reprezentanţi ai Asociaţiei Arădene, 12 reprezentanţi ai presei, 2
delegaţi ai Consiliului tehnic central din Budapesta, 27 delegaţi ai reuniunilor de lectură, 41 ai
reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai asociaţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj,
Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 2 ai societăţilor sportive, 61 delegate şi
delegaţi ai reuniunilor de femei, 27 reprezentanţi ai colegiilor şcolilor civile, 60 delegaţi ai reuniunilor
învăţătoreşti, 64 reprezentanţi ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi), 60 delegaţi ai
reuniunilor de meseriaşi, 17 delegaţi ai Partidului Social-Democrat, 16 delegaţi ai tinerimii
universitare, restul fiind delegaţi (deputaţi) aleşi în cercurile electorale din 26 judeţe: intelectuali,
muncitori, meseriaşi, ţărani, toate categoriile sociale avându-şi reprezentanţi aleşi.
Aşa dar, cei 1.228 delegaţi (deputaţi) au fost reprezentanţii autentici ai naţiunii române, ai
tuturor claselor şi categoriilor sociale, precum şi ai tuturor organizaţiilor politice şi profesionale ale
românilor din acest străvechi pământ românesc. Lor, celor 1.228 de deputaţi, li s-au alăturat la Alba
Iulia, cu toate greutăţile întâmpinate, peste 100.000 oameni -veniţi din toate colţurile, din Maramureş
şi Banat, din Oaş şi ţara Bârsei, din Făgăraş şi din Bihor, pentru a participa la marele eveniment şi a-i
marca caracterul plebiscitar. Acest caracter a fost apoi întărit şi de faptul că cei rămaşi acasă, în sate
şi oraşe, au manifestat din plin pentru realizarea actului Marii Uniri -visul secular al românilor.
Dovada cea mai concludentă a caracterului plebiscitar al actului istoric de la 1 decembrie 1918
o constituie faptul că, cei ce au fost aleşi ca deputaţi pentru Marele Forum de la Alba Iulia au fost şi
încredinţaţi cu mandate de către alegătorii lor, cu acele credenţionale, procese-verbale,
împuterniciri, legitimaţii, "hotărârea noastră" etc., fiecare purtând semnăturile alegătorilor ale celor
ce i-au desemnat ca acum, în "ceasul hotărâtor" să fie demni să decidă "soarta neamului nostru pentru
vecie". Prin aceste mandate, "obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nici o silă sau
ademenire din vreo parte", şi-a exprimat dorinţa arzătoare şi nestrămutată de a se uni cu România.
Locuitorii din comuna Pria, judeţul Sălaj, de ex., în adunarea lor din ultima decadă a lunii noiembrie
1918 şi-a arătat poziţia în documentul intitulat "Hotărârea noastră"30. Câtă simţire şi ce sentimente,
adunate de secole, se degaje din împuternicirea (scrisoare) dată de obştea românească din comuna
Pişcari, cercul Arad, jud. Sătmarului, delegaţiilor ei, în care se adresa astfel Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia:
"...Scumpii noştri fraţi: Destinul fericit tuturor românilor din Ardeal şi Ungaria este depus în
mâinile domniilor voastre. Noi una comună, cu 1.200 suflete ..., cu toată ardoarea inimii şi neclintită
încredere aderă (la) ...decizul nostru. Depărtarea e mare, dar uniţi suntem în simţiri şi cugete şi ne
încredinţăm în înţeleapta-vă oblăduire şi puternică apărare"31. Social-democraţii transilvăneni, prin
credinţionalele date aleşilor lor, accentuau că aceştia să contribuie "cu votul lor la deciderea asupra
sorţii viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria şi Banatul Timişan", aşa cum rezultă şi
din credenţionalul membrilor secţiei social-democrate din Turda, dată celor doi reprezentanţi aleşi în
ziua de 28 noiembrie 191832.
Este apoi de reţinut că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a avut caracter constituant33,
şi a fost o constituantă pentru că a fost chemată să decidă, să pună "piatra fundamentală a fericirii
neamului românesc", cum s-a exprimat în cuvântul său Gheorghe Pop de Băseşti -preşedintele acestui
Mare For. Deputaţii trimişi la Alba Iulia au fost împuterniciţi să voteze "numai şi numai pentru unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România", în credeţionale
accentuându-se că orice altă hotărâre era nulă şi fără valoare.
Caracterul autentic democratic al realizării statului naţional unitar român s-a reflectat pe
deplin în conţinutul actului elaborat de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în Rezoluţia
adoptată la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, act prin care s-a urmărit ca "toată suflarea românească să
vieţuiască într-un stat, ..., ca prin unirea tuturor ţărilor româneşti să devenim un popor mare, înaintea
căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres şi fericire"34.
Ca declaraţie de drepturi35, Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a consacrat
"principii fundamentale la alcătuirea noului stat român". Stabilindu-se că: "Adunarea naţională a
tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi
la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie - decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România...", prin Rezoluţia adoptată se realizează unul din "visurile
noastre cele mai frumoase"36.
Au fost apoi proclamate drepturi şi libertăţi prin care s-a urmărit ca România să devină o ţară
"mare, liberă şi democratică", şi anume:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, cu precizarea că fiecare
popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor
va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul
indivizilor ce-l alcătuiesc (art.III, pct.1), prevăzându-se aceeaşi egală îndreptăţire şi deplina libertate
autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat (art.III, pct.2). Se avea în vedere, în cazul
acestei prevederi, o anumită autonomie a teritoriilor unite cu Patria-mumă; şi pentru că în ultimul timp
s-a căutat să se dea o cu totul altă interpretare acestui text, invocându-se că s-ar fi legiferat atunci o
anumită autonomie a comunităţilor etnice şi religioase, vom încerca să evidenţiem adevărul. Corecta
înţelegere a acestui text se poate obţine prin raportarea lui la art.II al acestei Rezoluţii, art. în care s-a
statuat că: "Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate (cele care hotărâseră prin art.I unirea cu
România, n.ns. - D.V.F.) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei (sublin.ns. - D.V.F),
aleasă pe baza votului universal".
Deci este clar: autorii Rezoluţiei de la Alba Iulia s-au gândit şi au prevăzut o anumită
autonomie teritorial-administrativă, pentru o anumită perioadă de timp determinată, şi măsurile care
au fost adoptate în acest scop, adică crearea unor organe ale conducerii locale, în condiţiile în care
exercitarea conducerii centrale a statului aparţine organelor statului român (parlamentul şi guvernul de
la Bucureşti), organe necesare pentru a se definitiva sub aspect organizatoric-administrativ unirea, a
confirmat această opţiune. În Transilvania au fost create: Marele Sfat Naţional Român (un parlament
local) şi Consiliul Dirigent (un cabinet ministerial local), la care o să ne referim mai pe larg;
2. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice,
vot obştesc, direct, egal şi secret pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe în vârstă de 21
ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori în parlament (art.III, pct.3);
3. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagare a tuturor
gândurilor oamenilor (art.III, p.4);
4. Reforma agrară radicală, cu intenţia de a "i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o
proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin cu atât cât să o poată munci el şi familia lui" (art.III,
pct.5);
5. "Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagiii, care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din apus" (art.III, pct.6).
Semnificaţia conţinutului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia nu poate fi
corect şi complet înţeles decât prin raportare, chiar şi sumar, în primul rând la trecut, la trecut în sensul
de a ne referi la statutul politico-juridic al naţiunii române în timpul dualismului austro-ungar
(problemă discutată în detalii în altă parte a lucrării). Se ştie că în timpul dualismului austro-ungar,
Transilvania a fost anexată, împotriva voinţei şi aspiraţiilor naţiunii române -cea mai numeroasă
componentă a populaţiei acestui străvechi pământ românesc- de către Ungaria şi în această perioadă
statul maghiar a căutat să traducă în practică acea politică de deznaţionalizare forţată, politică
reglementată printr-o vastă legislaţie (privind naţionalităţile, privind regimul electoral, presa, vasta
legislaţie a şcolilor), politică care a făcut ca trei milioane de români să fie "de fapt privaţi de orice
drept politic", supuşi "la necontenite vexaţiuni din partea unei administraţii fără scrupule"37. Dacă
atunci, la 1868, guvernanţii de la Budapesta au decretat prin lege existenţa unei singure naţiuni
politice -"indivizibila, unitara naţiune maghiară"- şi au decretat limba maghiară ca singura limbă
oficială, inaugurând o politică fără sorţi de izbândă, acum, prin actul Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia se decreta "deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare", cu toate
consecinţele, precum şi egale în dreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate
confesiunile de stat. În plus, prin art.IV din Rezoluţia de la Alba Iulia s-a stabilit că Adunarea
Naţională "dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea
naţionalităţilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţionalităţile
mari şi mici deopotrivă", salutând "cu iubire şi entuziasm libertatea naţiunilor asujugate până aci în
monarhia austro-ungară".
A urmat, după actul Marii Uniri din 1 decembrie 1918, o perioadă de timp în care s-au
întreprins o serie de acţiuni şi au fost luate o serie de măsuri în vederea integrării efective a
provinciilor ce s-au unit cu România în cadrul statului naţional unitar român.
În conformitate cu art.XI din Rezoluţia Marii Adunări de la Alba Iulia s-a constituit Marele
Sfat Naţional Român - organ parlamentar - compus din 250 membri, care urma, până la convocarea
Constituantei, conducând pe mai departe afacerile naţiunii române din Transilvania, Banat, Crişana,
Sătmar şi Maramureş", să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile
lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii". A fost apoi, ales din
sânul acestui organ parlamentar, un organ executiv provizoriu denumit Consiliul Dirigent, organizat pe
resoarte, compus din 15 membri, organ aprobat prin Decretul-regal nr.3672/13/26 decembrie 1918.
În 1918, la 11/24 decembrie au fost elaborate două decrete foarte importante de către organele
competente ale statului român. Prin decretul-lege nr.3631, forurile conducătoare româneşti au
confirmat UNIREA şi s-a decretat că ţinuturile cuprinse în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia "sunt şi rămân de-a pururea unite cu România", iar prin decretu-lege nr.3632 s-a stabilit că
"în mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite" (sublin.ns. - D.V.F..), se
însărcina Consiliul Dirigent cu conducerea serviciilor publice în ţinuturile menţionate în Rezoluţie,
stabilindu-se pentru acest organ administrativ o competenţă limitată, în sensul că rămâneau în
administrarea guvernului de la Bucureşti -guvern al întregului stat naţional unitar român: "afacerile
străine, armata, căile ferate, poştele, telefoanele, telegrafele, circulaţia fiduciară, vămile,
împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului". S-a mai hotărât, prin dispoziţiile aceluiaşi
decret că, ţinuturile unite cu România prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia vor fi reprezentate
în guvernul central prin miniştri fără portofoliu; se însărcina Consiliul Dirigent să prezinte "în cel mai
scurt timp, pentru ţinuturile asupra cărora se întinde administraţia lui, proiectul de reformă electorală
pe baza votului universal şi proiectul de reformă agrară" (art.V); la 6 august 1919, legea electorală a
fost votată de Marele Sfat Naţional Român, sancţionată şi promulgată prin decret-lege nr.3621/24
august 1919 şi la 12 august a fost votată de acelaşi organ legea agrară, sancţionată şi promulgată de
regele României, la 10 septembrie 1919, prin decret- lege nr.3911.
Marele Sfat Naţional Român şi-a încetat existenţa (prin autodizolvare) la 20 noiembrie 1920,
odată cu deschiderea lucrărilor parlamentului constituit în urma alegerilor de la începutul lunii
noiembrie, iar Consiliul Dirigent a fost menţinut până la elaborarea decretului-lege nr.1.462, din 2 mai
1920; atribuţiile pe care le-a avut, după desfiinţare, au trecut în competenţa organelor statului naţional
unitar român. Pentru lucrările curente, prin care s-a urmărit consolidarea unificării sub aspect
administrativ şi descărcarea serviciilor publice din provinciile menţionate în Rezoluţia de la Alba Iulia,
s-a constituit Comisia regională de la Cluj, care a asigurat continuitatea activităţii şi reglementarea
metodică a trecerii serviciilor la departamentele corespunzătoare. La 1 mai 1922 s-a considerat
încheiată şi această etapă de tranziţie.
Astfel s-a realizat statul naţional unitar român, prin voinţa şi lupta întregii naţiuni române, o
treaptă superioară în dezvoltarea ţării noastre. Constituţia modificată în 1923 a consacrat această
realitate stabilind că România era "un stat naţional unitar şi indivizibil", al cărui teritoriu a fost declarat
nealienabil.

Note

1
. "Dacia viitoare", an I, nr.2, 16 februarie 1883, p.21
2
. Vz. "Viitorul", 17 august 1919
3
. Vz., pentru detalii, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, ed. a III-a, revăzută şi adăugată, Editura Politică, 1978;
Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1918, vol.I şi II, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1983, Unitatea şi continuitate în istoria poporului român, sub redacţia prof.univ. D.Berciu, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1968, p.255-428.
4
. Quasiconcomitent au avut loc: Sfatul Ţării de la Chişinău (27 mart./9 april. 1918 şi 27 nov./9 dec. 1918), Congresul
general al Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (18 nov./1 dec. 1918).
5
. Au făcut parte din Consiliul Naţional Român Central: Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop,
Alexandru Vaida-Voievod şi Aurel Vlad (reprezentanţi ai P.N.R.) şi Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca,
Iosif Renoiu şi Bazil Surdu (reprezentanţi ai P.S.D.).
6
. "Românul", an VII, nr.1, 26 oct./8 nov. 1918.
7
. Ibidem.
8
. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.516-517.
9
. Ibidem, p.516.
10
. Ibidem, p.518.
11
. Ibidem, p.518; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.72-96.
12
. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.530
13
. Vz., pentru detalii, Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.96-100
14
. Ibidem, p.97-99.
15
. Vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op. p.104-112.
16
. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.550
17
. Vz.Ibidem, p.555.
18
. Ibidem, p.566-585; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.127-130.
19
. Şt.Pascu, op.cit., p.128.
20
. Ibidem, p.129.
21
. Vz. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.566 şi urm.(571-573).
22
. Vz. Ibidem, p.573 şi urm.
23
. Ibidem, p.584.
24
. George Moroianu, Les luttes des roumains Transylvains pour la liberté et l'opinion européenne, Paris, 1933,
p.217-218 (apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.585).
25
. "Românul" din 1/14 noiembrie 1918.
26
. Ibidem.
27
. Idem, nr.6 din 2/15 noiembrie 1918 (apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.562).
28
. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.563.
29
. Ibidem.
30
. Vz. P.Abrudan, Din consemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie
1918, în "Acta musei porolissensis", VII, 1983, p.295-307; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului unitar român, vol.2,
p.137-151.
31
. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.604
32
. Vz., de ex., credenţionalul secţiei social-democrate din Turda, dat celor doi reprezentanţi aleşi în ziua de 28 noiembrie
1918, ms. orig., Muzeul din Alba Iulia, fond. Unirea.
33
. Acelaşi caracter l-au avut şi Sfatul Ţării constituit la Chişinău şi care şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie 1917 (vz.
I.Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Cartea Românească, Chişinău, 1991, p.274-279) şi Adunarea constituantă de la
Cernăuţi întrunită la 27 octombrie 1918 (la 28 noiembrie 1918 convocându-se Congresul general al Bucovinei) (vz. I.Nistor,
Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, 1991, p.380-404).
34
. "Adevărul", 11/24 noiembrie 1918.
35
. Acelaşi caracter de declaraţie de drepturi l-a avut şi Rezoluţia Sfatului Ţării de la Chişinău (vz., C.Hamagiu, Codul
general al României, vol.VIII, p.1110-1111) şi Rezoluţia Congresului General al Bucovinei (vz. Ibidem, p.1177-1178).
36
. "Adevărul", 11/24 noiembrie 1918.
37
. Raport prezentat de delegaţii Partidului Social-Democrat al Muncitoruilor din România la Congresul socialist din
Zürich, 1893, în "Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România", 1893-1900, Editura Politică, 1969, p.140.
5.2.UNIFICAREA LEGISLATIVĂ.
SISTEMUL ADMINISTRATIV AL ROMÂNIEI, 1919-1940

Unificarea legislativă în diferitele ţări s-a constituit într-un proces istoric de mare importanţă,
caracteristic perioadelor de formare şi de consolidare a statelor naţionale centralizate moderne. Condiţiile
concret-istorice, interne şi externe, care favorizaseră sau împiedicaseră constituirea statelor naţionale în
apusul, centrul sau estul Europei, au fost cele care au impus momentele de început ale procesului de
unificare legislativă, care o dată înfăptuită, întregul popor urma să se dezvolte într-un sistem legislativ
unic, propriu. Întârzierea desăvârşirii unităţii naţional-statale a unor popoare din centrul şi răsăritul
Europei, situaţie cauzată de dominaţia unor imperii reacţionare, a condus nemijlocit şi la întârzierea,
pentru aceste popoare, a procesului unificării legislative.
Complexitatea fenomenului, generată de căutările în vederea stabilirii principiilor, a elaborării
soluţiilor adecvate de realizare care să ţină seama de particularităţile locale, de armonizarea intereselor
fundamentale ale statului cu ale cetaţenilor, de disputele teoretice şi practice cu tentă politică, au făcut ca
1
acest proces să se desfăşoare, cu puţine excepţii, într-un interval de timp destul de mare.
În desfăşurarea acestui amplu proces, cu implicaţii majore asupra evoluţiei de ansamblu a
popoarelor, se pot sesiza două etape mari: una până la primul război mondial, în care fenomenul n-a avut
o anvergură general europeană, ci mai mult naţional-statală şi o a doua, de după prima mare conflagraţie
mondială, când harta politica a Europei a dobândit o înfăţişare mai apropiată de aspiraţiile de unitate ale
popoarelor, în care a devenit o preocupare aproape general europeană, cu etape apropiate în timp şi cu
caracteristici comune mai multor state. Unificarea legislaţiei, înnoiri în acest compartiment s-au
întreprins nu numai în ţări la care s-au unit, pe baza principiului naţionalităţii, teritorii (Franţa, Italia,
România, Serbia, Danemarca, Grecia) sau chiar s-au constituit pentru prima dată (Cehoslovacia,
Finlanda) s-au refăcut după o perioadă de divizare şi stăpâniri străine (Polonia), ci şi în state ca Anglia,
Elveţia.2
Un alt aspect semnificativ, constatat în perioada interbelică, a fost dialogul continuu între
specialiştii europeni, în cadrul unor congrese şi conferinţe internaţionale, în paginile revistelor de
specialitate, menit a contribui la cunoaşterea mai aprofundată a legislaţiei din diferitele ţări, a principiilor
de înfăptuire a unificării, a realizărilor în acest plan, făcându-se chiar pasi timizi de apropiere a legislaţiei
în unele compartimente, mai ales economice, sau constituindu-se Uniuni internaţionale.3 Noi ne
măginim să relevăm, ca un exemplu al acestui dialog, activitatea Societăţii de legislaţie comparată din
Franţa, înfiinţată încă în secolulul al XIX-lea. Ea îşi propunea, conform statutelor, să studieze legislaţia
din diferite ţări şi să contribuie la îmbunătăţirea şi perfecţionarea unor ramuri ale legislaţiei, realizând
aceste obiective şi prin intermediul publicaţiei "Bulletin de la Société de législation comparée". În
spiritul obiectivelor acestei Societăţi s-au încadrat şi specialişti români, atunci când în martie 1923,
I.G.Duca, G.Mârzescu, Matei Balş, cu un grup de jurişti, au pus bazele Societăţii Române de Legislaţie
Comparată,4 care a fost prima societate străină afiliată la cea franceză, urmată apoi de alte societaţi
similare din Cehoslovacia, Polonia, Belgia.5
În faţa unor state europene în cadrul cărora existau mai multe tipuri de legislaţie, la 1918, s-a pus
presant chestiunea unificării legislative. Modalităţile adoptate au fost în prima parte identice,
menţinându-se pentru un timp în vigoare legile existente. Unificarea s-a realizat apoi diferenţiat de la ţară
la ţară, fiind sesizabile şi unele proceduri asemănătoare.6
Prin actele de Unire înfăptuite de poporul român în cursul anului 1918 s-a realizat desăvârşirea
unităţii naţional-statale româneşti, ţel pentru care, de-a lungul timpului, poporul român, în ansamblul său,
n-a precupeţit nici un efort spre împlinirea lui.
În cadrul statului naţional unitar român se întâlneau însă la 1918, ca o consecinţă a evoluţiei
politice separate impuse românilor de marile imperii, legi şi instituţii specifice provinciilor care se
uniseră cu România. Deoarece la elaborarea sau la constituirea lor românii nu fuseseră chemaţi să
participe, ele erau deci străine de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti.
Unitatea politică realizată impunea şi pretindea cu insistenţă unificarea legislativă, cuprinderea
tuturor locuitorilor ţării în cadrul aceluiaşi sistem legislativ-instituţional, de factură românească. În noile
condiţii istorice, politicul, compartiment în care poporul român se dezvoltase timp îndelungat în entităţi
politice diferite, era chemat să actioneze ca factor de iniţiativă, de presiune, în vederea consolidării
unităţii politice, prin unificarea legislaţiei, cu apropierea realităţilor din toate domeniile, nu printr-o
contopire mecanică, uniformizatoare, pripită, bruscă şi insuficient pregătită, ci prin una firească,
evolutivă. Unificarea legislativ-instituţională avea şi menirea de a contribui la eliminarea
particularităţilor administrativ-instituţionale regionale şi trebuia să devină o pârghie puternică, menită să
impulsioneze procesul de refacere economică a ţării şi apoi a celui de dezvoltare ascendentă şi de
modernizare a structurilor economice, politice şi culturale ale României întregite.
La 1918, statul român putea opera cu aceleaşi principii şi modalităţi de realizare a unificării
legislative ca şi celelalte popoare europene, adică fie extinderea legislaţiei din vechea Românie în
celelalte provincii, fie menţinerea pentru o perioadă de timp a legiuirilor existente pe întreg cuprinsul
ţării, urmând ca unificarea să se realizeze "printr-o sinteză originală, care să valorifice cât mai mult
posibil toate tradiţiile istorice viabile şi să degaje o sinteză nouă, adaptată noului stat".7
Deşi din punct de vedere tehnic prima soluţie ar fi fost mai uşor de realizat, în România, ca şi pe
plan european, s-a impus atunci a fi mai oportună a doua modalitate privind unificarea.8 În epocă, fiecare
din cele două căi şi-a avut susţinătorii, argumentele de oportunitate, de ritm, de înnoiri revenind cel mai
adesea în prim-planul disputelor.9 O multitudine şi o varietate de luări de poziţie cu privire la unificarea
legislativă s-au înregistrat în parlament, în reviste cu profil economic, politic, juridic, administrativ, în
presa cotidiană, în şedinţe ale Secţiei istorice a Academiei Române, în congrese pe profesii sau în unele
internaţionale cu o tematică destinată evoluţiei legislaţiei europene, în cărţi şi coduri de drept
constituţional.
Urmărind în timp desfăşurarea acestui proces, se poate constata că în practica vieţii
constituţionale a României postbelice s-a produs o împletire a principiilor şi a modalităţilor de înfăptuire
a unificării. Menţinerea, pentru un timp mai scurt sau mai lung, a unor legiuiri specifice doar unor
regiuni, s-a interferat cu extinderea tacită şi cu cea expresă a unor legi din vechea Românie, cu
promulgarea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între
aceste înfăptuiri.10
În funcţie de principiile stabilite şi de amploarea acţiunii de unificare se pot, totuşi, circumscrie
două etape ale acestui proces: una, până la Constituţia din 1923 şi o a doua, după promulgarea legii
fundamentale a statului român.
Măsurile de unificare întreprinse au căutat să ţină seama de realităţile româneşti, de structurile
economice, politice, culturale, religioase, de mentalitatea poporului român, de evoluţia lui pe calea
parlamentarismului, căutându-se conturarea unei fizionomii proprii a sistemului unificării legislative.
Modele au fost, dar nu s-au mai urmat în maniera introducerii Constituţiei din 1866 şi a principalelor
coduri din aceeaşi epocă.
În consideraţiile care se fac pe marginea problematicii analizate de noi se mai impune un fapt de
care trebuie să se ţină seama şi anume disocierea riguroasă, logică, între unificarea legislativă, proces
care a acoperit întreaga perioadă interbelică cu prelungiri şi în cea următoare, şi exercitarea în mod unitar
şi deplin a autorităţii guvernului asupra tuturor regiunilor ţării, fenomen istoric realizat prin încetarea
activităţii organismelor provinciale provizorii la începutul lunii aprilie 1920.11
O dată cu sancţionarea actelor de Unire din 1918 de către oficialităţile de la Bucureşti se
extindea, în mod tacit, în toate regiunile ţării, Constituţia României din 1866.12
Prin decretele-lege din 9 aprilie v., 11/24 decembrie şi 18/31 decembrie 1918 cu privire la
organizarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei în cadrele statului român s-au menţinut în vigoare
legile aflate în Basarabia şi Bucovina.13 În Transilvania, această situaţie s-a realizat prin Decretul I al
Consiliului Dirigent, din 24 ianuarie 1919, singurul dintre organismele regionale care fusese investit cu
putere legislativă. S-au menţinut astfel, temporar, în Basarabia legile ruseşti, în Bucovina prevederi
austriece, iar în Transilvania dreptul maghiar şi codul civil austriac. "Adoptarea acestor legi străine a
însemnat naturalizarea lor".14 Soluţia aceasta, care va fi consacrată de Constituţia din 1923, era în
concordanţă cu hotărârile de unire, însemnând şi o luare în considerare din partea statului român a
tradiţiilor locale regionale. Prin aceleaşi acte, compartimente esenţiale ale vieţii economice şi politice, ca:
politica externă, financiară, armata, mijloacele de comunicaţie, vama au trecut sub autoritatea nemijlocită
a guvernului. Aceasta însemna începutul procesului de conducere unitară a ţării de către guvern.
În intervalul în care au funcţionat organisme regionale provizorii ale guvernului (decembrie
1918 - aprilie 1920), procesul unificării legislativ-instituţionale a înregistrat două puncte de pornire, unul
de la nivelul guvernului spre sferele trecute în competenţa sa,15 ceea ce însemna extinderea expresă a
unor dispoziţii din vechea Românie în teritoriile unite şi, celălalt, de la organismele regionale. S-a avut în
vedere ca prim obiectiv înlăturarea unor legi sau părţi din legile locale care contraveneau încadrării
politice a acelor teritorii în statul român.
Situaţiile nu au fost identice pentru cele trei provincii. În cazul Basarabiei, care renunţase la
autonomie în 27 noiembrie/10 decembrie 1918, s-au introdus, prin extindere, codurile comercial, penal şi
de procedură penală româneşti.16
În Transilvania, între 2 decembrie 1918 şi 10 aprilie 1920, în conformitate cu hotărârile adoptate
la Alba Iulia, a funcţionat un organism regional cu atribuţii executive şi legislative limitate, stabilite de
guvernul ţării, numit Consiliul Dirigent, format din 15 membri, personalităţi de seamă ale vieţii politico-
culturale româneşti. În acest interval, Consiliul Dirigent, ca mandatar al guvernului, în dialog permanent
cu guvernul şi în chestiunile care nu trecuseră sub autoritatea acestuia din urmă, a iniţiat măsuri care au
condus la organizarea unei vieţi de stat româneşti în Transilvnaia şi care s-au constituit în paşi înainte pe
calea unificării aspectelor administrative, economice sau culturale la nivelul întregii ţări, aducându-şi,
prin întreaga lui activitate, o contribuţie meritorie la consolidarea statului naţional unitar român.17
Acţiunea de legiferare a Consiliului Dirigent, concretizată în cele 24 de Decrete, a încetat o dată cu
întrunirea Parlamentului ţării, la 20 noiembrie 1919. Decretele Consiliului Dirigent s-au adăugat
celorlalte legi menţinute în vigoare în Transilvania, sistemul legislativ al României completându-se astfel
cu încă o normă de drept cu aplicabilitate regională.
Organele provizorii regionale şi-au încetat activitatea la începutul lunii aprilie 1920,18 puterile cu
care fuseseră învestite trecând asupra autorităţilor de la Bucureşti. Aceste operaţii au fost coordonate de
Comisia Centrală pentru unificare şi descărcare, constituită pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
La Cluj, Chişinău şi Cernăuţi s-au înfiinţat Comisii regionale de unificare şi descărcare. Secretariatele
generale din cadrul Comisiilor au funcţionat până la 1 aprilie 1921, când au fost transformate în
Directorate generale, cu servicii pentru fiecare minister, care s-au desfiinţat prin decizii ministeriale în
intervalul 1922-1924.19 Aceste instituţii, ca organe de desconcentrare a departamentelor centrale, au avut
doar atribuţii administrative, conducând din însăcinarea guvernului serviciile publice din acele regiuni.
După împlinirile naţional-politice româneşti din anul 1918, era evidentă necesitatea elaborării şi
promulgării unei noi legi fundamentale a ţării care să reflecte încheierea procesului de formare a statului
naţional unitar român şi care să dea un caracter unitar organizării ţării şi legislaţiei. Constituţia votată de
Adunarea Deputaţilor în 26 martie 1923, de Senat în 27 martie 1923, a însemnat, principial, un pas
înainte pe calea modernizării şi democratizării ţării.20
În planul unificării legislative, Constituţia din martie 1923, în articolul 137, stabilea următoarele:
"Se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi ale statului român, spre a se pune în
armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea legislativă. Pînă atunci ele rămîn în vigoare". Tot în
materie de unificare legislativă, pentru a se asigura "o legiferare ştiinţifică din punct de vedere al
tehnicii",21 articolul 76 din Constituţie prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ "a cărui menire este
să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanînd fie de la puterea executivă, fie din
iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor. Consultarea
Consiliului Legislativ este obligatorie pentru toate proiectele de legi, afară de cele care privesc creditele
bugetare; dacă însă, într-un termen fixat de lege, Consiliul Legislativ nu-şi dă avizul său, Adunările pot
proceda la discutarea şi aprobarea proiectelor. O lege specială va determina organizarea şi modul de
funcţionare a Consiliului Legislativ".
Acest organism de tehnică legislativă, a cărui constituire se încercase încă în 1884, s-a înfiinţat
prin Legea de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, din 25 februarie 1925.22 Prin atribuţiile
sale Consiliul Legislativ ca organ consultativ, de tehnică legislativă nu atingea cu nimic prerogativele
puterii legiuitoare şi nici libertatea iniţiativei legilor",23 formarea lui înscriindu-se în şirul aspectelor de
modernizare, de progres, survenite în societatea românească după Marea Unire.
Chiar daca prin Constituţia din 1923 s-a statuat ca principiu fundamental pentru unificarea
legislativă, revizuirea, în practica unificării, în perioada următoare acest principiu nu s-a aplicat în toate
cazurile. Extinderea expresă a legilor din vechea Românie, începută în cursul anului 1918 se va continua
şi după apariţia Constituţiei.24 De pildă, Codul silvic din România din anul 1910, cu modificările
ulterioare, a fost extins prin legea din 17 iunie 1923 şi în teritoriile unite cu statul român. Sau, începând
cu 1 iunie 1928 s-au extins în Basarabia şi codurile de drept civil, cu unele excepţii. Acelaşi fenomen s-a
petrecut, peste 10 ani, în cazul Bucovinei, unde de la 15 octombrie 1938 s-au aplicat codurile civile din
vechea Românie, extinse prin decretul-lege nr.478 din 30 septembrie 1938.25 Întârzierea elaborării unor
legi sau coduri unificatoare au impus guvernelor să recurgă la această modalitate.
Legi de unificare elaborate înainte şi după martie 1923, cum ar fi legea pentru organizarea şi
unificarea corpului de avocaţi din 21 februarie 1923, legea de unificare a organizării judecătoreşti din 26
iunie 1924, legea pentru unificarea aministrativă din 14 iunie 1925 etc., chiar dacă, în principal,
însemnau o extindere a dispoziţiilor existente în legi din vechea Românie, ele cuprindeau înnoiri şi
pentru vechea Românie, însemnând o adaptare a legilor la noile condiţii istorice.
Pe de altă parte, opera de elaborare a legilor unificatoare s-a început înainte de Constituţia din
1923. Astfel, legile de reformă agrară din 1921 cuprindeau aceleaşi principii fundamentale, diferind doar
în aspecte neesenţiale. Acest proces s-a intensificat considerabil după martie 1923, când s-au elaborat un
număr impresionant de legi unificatoare, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat.26
În ansamblul lor, ele au contribuit la întărirea unităţii statului, la modernizarea lui, au oferit
condiţii mai prielnice pentru dezvoltarea mai accelerată pe calea capitalistă a ţării.
Procesul de elaborare a noilor coduri generale s-a prelungit mai mult decât se sperase în 1918. La 1
ianuarie 1937 au intrat în vigoare Codul penal şi cel de procedură penală, iar la 20 mai 1937 Codul
justiţiei militare, care conţineau numeroase înnoiri faţă de codurile aflate în vigoare până în acel moment
în diferitele regiuni. Cu toate lucrările pregătitoare, cu elaborarea proiectelor, cu promulgarea în anii
1938, 1939 a codurilor civil, comercial şi de procedură civilă, acestea nu s-ai pus în aplicare până la
sfârşitul anului 1940.27 Fenomenul românesc n-a fost ceva singular în context european, aşa după cum
aprecia, în 1942, G.P.Docan.28 Abia în 1943 s-a încheiat procesul unificării legislative, prin extinderea şi
în Transilvania a legilor civile şi comerciale din vechea România. La 31 martie 1945 ele s-au pus în
vigoare şi în partea din Transilvania care fusese ruptă din trupul ţării prin Dictatul de la Viena.29
Analizând, în perspectiva timpului, procesul unificării legislative, specialiştii apreciază că soluţia
optimă ce s-ar fi cerut aplicată ar fi fost extinderea cât mai grabnică a legilor româneşti din vechea
România în celelalte regiuni şi apoi să se fi înfăptuit opera complexă şi anevoioasă de revizuire generală
a legilor.30 Aşa s-ar fi evitat paralelismul legilor, ivirea unor conflicte de legi interprovinciale.
Legile de unificare, din toate domeniile, au privit România ca un stat naţional unitar, în care
dispoziţiile lor se aplicau în mod egal asupra tuturor cetăţenilor, fără nici o deosebire etnică, de religie,
fapt care se cuvine a fi subliniat, fiindcă analiza realităţilor din diferitele domenii confirmă, în cea mai
mare parte, aceasta trăsătură fundamentală a vieţii de stat româneşti interbelice, calitativ superioară
condiţiilor de dezvoltare ale românilor din provinciile aflate sub dominaţie străină înainte de 1918.

*
* *

Din procesul atât de amplu al unificării legislative, noi ne vom opri cu consideraţii doar asupra
fenomenului administrativ din perioada interbelică, prezentând legile principale, spiritul şi principiile lor
esenţiale, elementele de continuitate, de discontinuitate în evoluţia organizării administrative, înnoirile
survenite, puncte de apropiere cu situaţii din alte ţări.
Constituţiile României din 1866, 1923 şi 1938 au pus la baza organizării statului principiul
modern al separării puterilor. În consecinţă, una din funcţiile însemnate ale puterii executive este cea
administrativă. În sens larg, prin administraţie se are în vedere întreaga activitate a statului care nu este
nici strict legislativă, nici strict judecătorească. În sens mai restrâns, prin administraţie se înţelege
administraţia Ministerului de Interne şi administraţia locală.
La 1918, în statul român întregit se găseau legi administrative specifice diferitelor sale regiuni.
În consens cu principiul general adoptat, aceste legi au fost menţinute temporar în vigoare31, astfel că
unificarea organizării administrative a ţării a fost un deziderat vital al epocii, ţinându-se seama de
importanţa administraţiei în viaţa unui stat modern.
Constituţia din 1923 cuprindea mai multe principii cu privire la organizarea administrativă a
ţării, care trebuia să aibă la bază descentralizarea administrativă (art.4, 41, 108, 110, 111). Constituţia din
1938 nu mai pomeneşte de ele, lăsând legiuitorului totala libertate de organizare a administraţiei locale
(art.79).
Principalele legi organice au fost opera Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Naţional-
Ţărănesc, partide cu deosebiri programatice evidente. Concepţia P.N.L. în materie de administraţie locală
s-a concretizat în legile din 1925 şi 1936 şi în cea modificatoare din 1934, legea din 1936 prezentând
destule diferenţe faţă de legea din 1925, iar concepţia P.N.Ţ. în legea din 1929. Legea din 1938 se
încadra în contextul politic specific Constituţiei din februarie 1938, care consfinţea regimul de dictatură
regală.
Într-un domeniu supus schimbărilor repetate, dictate de factorul politic, problematica
administrativă, în general, a principiilor care să stea la baza organizării administrative a ţării, au
preocupat sfere tot mai largi ale specialiştilor, ale opiniei publice.
În vara anului 1925 s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative al României, care a fost
recunoscut ca aşezământ de utilitate publică prin legea din 28 martie 1928. Scopul lui era de a examina şi
analiza critic legiuirile administrative şi modul de aplicare, de a organiza dezbateri menite să ofere soluţii
pentru modernizarea organizării administraţiei româneşti şi de a edita cărţi cu tematică adminitrativă.
Începând u anul 1926 a apărut, trimestrial, în întreaga epocă interbelică, "Revista de drept public",
organul de presă al Institutului. Colectivul de redacţie al revistei cuprindea specialişţi recunoscuţi în
epocă: Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Gh.Meitani, Const.G.Rarincescu, G.Alexianu etc. În
paginile ei au apărut numeroase articole scrise de specialişti români şi străini dedicate fenomenului de
administraţie românească sau general europeană, se prezentau congresele internaţionale de ştiinţe
administrative, relevându-se intervenţiile româneşti în asemenea foruri.
În privinţa organizării administrativ-teritoriale a României în perioada interbelică, a organelor
administraţiei locale, se pot constata trei perioade distincte:
I. 1918-1925, în care particularităţile locale, regionale s-au menţinut, mai ales cu privire la
organele locale de conducere, până la legea de unificare administrativă din 1925. Legea din 14 iunie
1925, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926, a abrogat diferitele sisteme administrative existente şi a
stabilit norme identice pentru administraţia întregii ţări.
II. 1925-1938, în care se reflectă prevederile legilor administrative elaborate în spiritul
Constituţiei din 1923.
III. 1938-1940, dominată de prevederile legii din august 1938.
Conţinutul celor trei perioade, stabilite de noi, nu este tranşant diferit, existând şi aspecte
comune de continuitate, în aceste domenii administrative, mai multe între prima şi a doua epocă, şi nici
deplin omogen în interiorul primelor două perioade.
Constituţia din martie 1923 a stabilit ca unităţi administrative judeţul şi comuna, investindu-le
deci cu personalitate juridică (art.4), lăsând pe seama legilor administrative să stabilească numărul,
întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale. Legile din 1925, 1929 şi 1936 au cuprins în articolul 1 această
prevedere obligatorie constituţională, stabilind ca subdiviziune teritorială, fără personalitate juridică,
plasa.
Judeţul era un organism politico-teritorial înzestrat cu atribuţiuni de putere publică şi organ de
administraţie în gestiune patrimonială, înzestrat cu organe reprezentative. Judeţul era, potrivit legii din
1925, pe de o parte unitate administrativă descentralizată, calitate în care avea puterea de a gira servici
publice cu caracter local, avea organe proprii, un patrimoniu propriu şi se bucura de oarecare autonomie
administrativă. Era, în acelaşi timp, şi o circumscripţie administrativă, în care funcţionau serviciile
exterioare ale unor ministere. Potrivit legii din 1929, judeţul rămâne ca aşezământ de drept public pentru
reprezentarea intereselor judeţene, nu i se acordă atribuţiuni de reprezentare a intereselor generale,
acestea fiind lăsate pe seama prefectului, care era delegatul puterii centrale în judeţ (art.273). Legea din
1936 acorda judeţului aceleaşi calităţi ca şi legea din 1925. Prin Regulamentele de aplicare ale legilor din
32
1925, 1929, 1936 teritoriul ţării a fost împărţit în 71 judeţe. Legea din 1938 a determinat o schimbare
radicală cu privire la calităţile judeţului. Se menţineau numărul şi întinderea de până atunci ale judeţului,
dar nu mai era o unitate administrativă descentralizată, ci doar o "circumscripţie administrativă şi de
control" (art.96), fără personalitate juridică, asemănător plaselor. În locul judeţelor, între stat şi comună,
se crease o nouă unitate administrativă, ţinutul, cu personalitate juridică, şi care încorpora mai multe
judeţe. Prin decretul-lege din 21 septembrie 1940 s-a desfiinţat ţinutul, judeţul redevenind unitate
administrativă descentralizată, cum fusese înainte de legea din 1938.
Ca întindere şi ca număr de populaţie, judeţele României au prezentat diferenţe destul de mari,
putându-se vorbi de judeţe mari, mijlocii şi mici.
În conformitate cu legile administrative din 1925, 1936 şi 1940, ca o continuare a realităţilor din
vechea Românie de dinainte de Unire, în fruntea judeţului se afla prefectul, numit prin decret la
propunerea ministrului de interne şi era inclus în ierarhia acelui minister, în dubla lui calitate, de
reprezentant al puterii centrale şi de şef al administraţiei judeţene descentralizate.33 Ca reprezentant al
guvernului, prefectul era un organ de control şi supraveghere al tuturor administraţiilor locale din judeţ şi
şeful poliţiei. În aceeaşi calitate, de funcţionar politic, atribuţii identice îi conferea şi legea din 1929.
Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul era şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor judeţeni, pe
care împreună cu delegaţia permanentă a consiliului judeţean (legea din 1925) sau numai el (legea din
1936), îi numea, îi înainta, îi revoca, având şi putere disciplinară asupra lor. În legea din 1938, potrivit
căreia judeţul nu mai avea personalitate juridică, prefectul devenea funcţionar de carieră şi era
reprezentantul guvernului în judeţ şi şeful administraţiei judeţene, dar atribuţiile lui erau mai reduse faţă
de epoca anterioară, el fiind mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere.
O schimbare cu privire la statutul prefectului s-a realizat prin legea din 1929 şi ea se încadra în
caracterul general al legii, de lărgire a descentralizării administrative. Prefectul rămânea doar
reprezentantul autorităţii centrale în judeţ, fără a mai fi şi şeful administraţiei judeţene. Conducătorul
administraţiei judeţene devenea preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean, ales de
consiliul judeţean pe o perioadă de 5 ani, investit cu atribuţiile pe care le avusese în legea anterioară
prefectul în calitatea de şef al administraţiei judeţene. Alternativa oferită de legiuitorul din 1929, cu
prezenţa la conducerea judeţului a două persoane, un prefect politic şi unul administrativ, nu s-a dovedit
a fi viabilă, astfel că guvernul de Uniune Naţională desfiinţează aşa numitul prefect administrativ,
revenindu-se la sistemul cu un singur prefect la nivelul judeţlor. P.N.Ţ. revenit la guvern în iunie 1932,
nu va impune ca şef al administraţiei judeţene pe preşedintele delegaţiei permanente, astfel că existenţa
acestuia a fost de scurtă durată în istoria organelor administrative româneşti.
O altă unitate administrativ-teritorială înzestrată cu personalitate juridică în toate legile
administrative interbelice a fost comuna. G.Ursu defineşte comuna ca o "organizaţie politico-teritorială
formată din totalitatea locuitorilor de pe un teritoriu determinat, uniţi printr-o comunitate de interese şi
drepturi, în scopul administrării intereselor lor locale, căreia legea i-a acordat personalitate juridică".34
Comuna, în dubla ei calitate, de organ al puterii executive şi al organizaţiei locale, avea două tipuri de
atribuţii, de interes general, concretizate în aportul la îndeplinirea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor
puterii centrale şi ale judeţului, şi locale, care priveau necesităţile obşteşti ale populaţiei.
Legea din 1925, moment de referinţă în istoria organizării comunelor în ţara noastră, a unificat
tipurile de comune pe întreg teritoriul statului român, luând ca model realităţile din Vechea Românie, şi a
stabilit două categorii de comune: rurale şi urbane, cele urbane fiind: reşedinţe de judeţ, nereşedinţe,
suburbane şi municipii. Aceeaşi împărţire se regăseşte în legile din 1931, 1934, 1936, 1938, cu diferenţe
neînsemnate.
Legiuitorul din 1929 urmărind o descentralizare administrativă şi la nivelul comunei şi ţinând
seama de faptul că în provinciile unite cu România fiecare sat era o unitate administrativă, a pus la baza
organizaţiei comunale satul, ca centru natural de populaţie, cu autorităţi şi patrimoniu proprii. Au fost
create două tipuri de comune: urbane - oraşele, municipiile, comunele suburbane - şi rurale - având
minimum 10000 locuitori, formate din unul sau mai multe sate (art.4). Satele constituiau sectoare ale
comunei rurale, fiecare cu organele sale de conducere. Această organizaţie era complicată şi greoaie şi a
făcut ca în vechea Românie circa 10000 sate să se grupeze în 700-800 comune, ajungându-se astfel ca o
comună să fie formată din 30-40 sate, ceea ce era un impediment aproape insurmontabil pentru o bună
funcţionare a administraţiei comunale. Experimentul n-a durat decât până la legea din iulie 1931, prin
care s-a revenit la sistemul de împărţire a comunelor conform legii din 1925.
Comparativ cu celelalte comune ale ţării, comuna urbană Bucureşti s-a bucurat de o organizare
aparte. Prin legea din 7 februarie 1926, municipiul Bucureşti a dobândit o organizare proprie, diferită de
comunele urbane. Legea preciza şi faptul că oraşul Bucureşti este capitala ţării. Alte legi privind
organizarea municipiului Bucureşti au fost cele din 5 august 1929, cu mai multe modificări şi cea din
martie 1939. Municipiul Bucureşti era împărţit în 4 sectoare: Galben, Negru, Albastru, Verde, de el
ţinând şi 12 comune suburbane. Organele de conducere ale municipiului erau: Consiliul general,
"Delegaţiunea" acestuia şi primarul Capitalei, iar ale sectoarelor: consiliul sectorului, delegaţia
consiliului şi primarul sectorului.35
La nivelul comunelor, indiferent de tipul lor şi de legi, au funcţionat organe deliberative:
consiliul comunal, şi executive: primarul, ajutorul de primar şi delegaţia consiliului comunal.
Consiliul comunal se compunea, ca şi cel judeţean, din membri aleşi prin vot universal şi din
membri de drept, reprezentând diferite profesii sau instituţii. El era prezidat de primar. Legea din 1929,
pe linia accentuării caracterului reprezentativ al consiliului, a scos din componenţa consiliilor comunale
rurale membrii de drept. Legea din 1934 consacra din nou membrii de drept în consiliul comunal.
Numărul, durata mandatului - 8 ani în legea din 1925, 5 în cea din 1929, nelimitat în cea din
1936, dar care prevedea reînnoirea la 3 ani a unei jumătăţi din membri (deci un mandat nu putea dura
mai mult de 6 ani), 6 ani în legea din 1938 - cazurile în care puteau fi dizolvate au variat de la lege la
lege. Atribuţiile consiliilor comunale au fost simţitor reduse prin legea din 1938 în comparaţie cu legea
din 1936. În schimb, dacă mai ales legea din 1925 prevedea multe situaţii în care consiliile comunale
puteau fi dizolvate, legea din 1938 nu mai dădea guvernului dreptul de a dizolva consiliile comunale. Se
puteau doar suspenda sau revoca unii dintre membrii acestora.
Primarul era şeful administraţiei comunale şi reprezentantul autorităţii centrale în comună. Până
la legea din 1936, primarii au fost aleşi de consiliul comunal sau de alegătorii comunei. Legea din 1936
(art.30,31) prevede două situaţii în care primarul putea fi numit de prefect în comunele rurale şi în
oraşele nereşedinţe de judeţ şi de ministrul de interne în oraşele reşedinţe de judeţ şi în municipii. Când
după două alegeri consecutive la nivelul comunelor rurale şi suburbane nici un candidat de primar nu
obţinea majoritatea absolută, prefectul numea primarul şi ajutorul de primar dintre candidaţii care
obţinuseră acelaşi număr de voturi (art.30). Pentru a fi ales primar într-o comună urbană un candidat
trebuia să obţină 2/3 din voturile exprimate. Daca nici un candidat nu obţinea acest număr, primarul era
numit de prefect pentru oraşele nereşedinţă şi de ministrul de interne pentru oraşele reşedinţe de judeţ şi
municipii, dintre candidaţii de primar (art.31). Legea din 1938 (art.10) cunoaşte doar sistemul numirii
primarilor tuturor categoriilor de comune, ceea ce înseamnă o evidentă limitare a autonomiei locale. El
nu-si pierdea însă cu totul calitatea de organ descentralizat, deoarece nu era inclus în ierarhia centrală.
Prin aceeaşi lege, prin care se accentua controlul guvernului asupra comunelor, în fiecare comună rurală
funcţionând un notar, reprezentant al guvernului, numit de rezidentul regal (art.109), s-a desfiinţat
delegaţia consiliului comunal, care funcţionase până atunci, în componenţa şi atribuţiile fixate de
diferitele legi.
În întreaga perioadă interbelică plasa n-a fost o unitate administrativă descentralizată cu
personalitate juridică, ci o circumscripţie de desconcentrare administrativă, cu un rol sporit în urma legii
din 1938. Ea a fost condusă de pretor (1925, 1936), de un pretor, funcţionar de carieră (1938) şi de prim-
pretor (1929).
În epoca interbelică s-a discutat, într-o măsură sporită atât pe plan naţional, cât şi european, în
legătură cu oportunitatea regiunii ca unitate administrativă descentralizată, mai mare decât judeţul.
Dezbaterile îşi aveau antecedente încă în perioada premergătoare Marii Uniri, fără să se fi înregistrat
concretizări ale opiniilor formulate în unele proiecte.
Constituţia din 1923 stabilea că teritoriul ţării se împărţea în comune şi judeţe, astfel că
organizarea regiunii administrative, care nu trebuie confundată cu regiunea politică, ar fi intrat sub
incidenţa neconstituţionalismului. De această prevedere constituţională s-au lovit intenţiile legiuitorului
din 1929 de a crea regiunea administrativă. Avizul Consiliului Legislativ cu privire la proiectul Stere
specifica explicit neconstituţionalitatea regiunii. Într-o atare situaţie s-a adoptat o soluţie care să nu
contravină Constituţiei, înfiinţându-se 7 centre de administraţie şi de inspecţie locală numite Directorate
ministeriale locale. Prin modul de organizare şi funcţionare (art.292-298 al legii din 1929) acestea se
prezentau ca organe de desconcentrare administrativă.36 Directoratul era constituit din: director
ministerial local, cu rang de subsecretar de stat, reprezentantul guvernului, secretarul general al
directoratului şi şefii serviciilor ministeriale locale, care erau: serviciul internelor, al finanţelor, al
instrucţiei publice şi cultelor, al agriculturii şi domeniilor, al lucrărilor publice şi comunicaţiilor, al
industriei şi comerţului, al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale.
În cadrul lor s-a încercat să se realizeze şi o descentralizare administrativă prin înfiinţarea
Asociaţiilor judeţene generale la nivelul fiecărui directorat.
Cele 7 directorate ministeriale au funcţionat la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi,
Timişoara, începând cu 1 ianuarie 1930.
În anul în care se înregistra experimentul P.N.Ţ. cu privire la regiunea administrativă, pe plan
european, acest lucru se realizase în unele ţări, sau era în curs de înfăptuire în altele. Astfel Polonia prin
reformele constituţionale din august 1926, era împărţită în 16 unităţi administrative mari, numite
voevodate. În Cehoslovacia, prin legea din 14 iulie 1927 se realizase împărţirea ţării în 4 provincii
administrative. Belgia avea şi ea o organizare pe provincii. Iugoslavia, prin legea din 3 octombrie 1929,
era organizată în 9 regiuni administrative mari, numite banovine, purtând numele râurilor importante din
ţară, prin care se înlocuia împărţirea din 26 aprilie 1922, în 33 de regiuni. Legislaţia franceză nu crease
regiunea administrativă în pofida unui larg curent de opinie favorabil regiunii, ţara fiind împărţită în 91
de departamente, cu largi atribuţii administrative şi politice, care se puteau asocia între ele în vederea
unor lucrări importante.
Soluţia Directoratelor ministeriale locale n-a împlinit însă speranţele puse în ea. Dimpotrivă,
prin interpunerea între judeţ şi autoritatea centrală a unei noi autorităţi, administraţia s-a complicat, s-a
îngreunat, fiind necesare şi cheltuieli financiare sporite. Aşa se face că legea din 15 iulie 1931 le-a
desfiinţat.
Prevederile Constituţiei din februarie 1938 au făcut posibilă crearea regiunii administrative sub
forma ţinutului, care cuprindea mai multe judeţe, investit cu personalitate juridică (art.1). Ţinutul
reprezenta "interesele locale" şi exercita, în acelasi timp , şi "atribuţiile de administraţie generală". Toate
drepturile şi obligaţiile judeţelor din legile administrative anterioare au fost trecute asupra ţinutului.
Legea din 1938 a urmărit şi o desconcentrare administrativă prin plasarea în oraşele de reşedinţă ale
ţinuturilor a unor servicii exterioare ale ministerelor, care funcţionau pe lângă rezidentul regal.
Administraţia ţinutului era încredinţată rezidentului regal, numit prin decret regal, dat pe baza
jurnalului Consiliului de Miniştri şi la propunerea ministrului de interne, având rangul de subsecretar de
stat (art.55) şi consiliului său (art.71-93). Rezidentul regal trebuia să fie diplomat universitar sau ofiţer -
general - şi era ajutat de un secretar general. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului în ţinut şi
administratorul ţinutului. El controla şi supraveghea serviciile ministerelor, întreaga administraţie locală.
Prin atribuţiile lui autoritatea puterii centrale s-a întărit considerabil pe plan local, aceasta în ton cu
întreaga politică promovata de dictatura regală. Consiliul de pe lângă rezidentul regal era format din
membri aleşi şi de drept, al căror mandat dura 6 ani. Membrii de drept erau desemnaţi de ministrul de
interne, la propunerea rezidentului regal. Ţara a fost împărţită în 10 ţinuturi (art.53).37 Ţinuturile au fost
desfiinţate prin decretul-lege din 21 septembrie 1940, reintroducându-se judeţul ca unitate administraivă
descentralizată.
Constituţia din 1923 prevedea că legile administrative de organizare a instituţiilor judeţene şi
comunale vor avea "de bază descentralizarea administrativă" (art.108). Aceasta era un mod de organizare
a serviciilor publice administrative locale sau speciale opus centralizării.38 Centralizarea administrativă
este diferită de cea politică. În cazul celei din urmă este vorba de o centralizare a funcţiunii legislative în
competenţa unui singur organ legislativ pentru întreaga ţară şi de o singură conducere politică a ţării de
către un guvern. Despre o organizare administrativă descentralizată se poate vorbi atunci "... când unor
organizaţii administrative li s-a recunoscut personalitatea juridică şi li s-a afectat un patrimoniu, când
aceste organizaţiuni au autorităţi, care nu fac parte din ierarhia centrală, când ele sunt supuse unui control
special numit tutelă administrativă şi când anumite servicii publice sunt detaşate din competenţa
autorităţilor centrale".39
Descentralizarea administrativă poate fi mai largă sau mai restrânsa în funcţie de felul în care
sunt reglementate prin lege componentele care o definesc. Gradul descentralizării administrative
depinde, în esenţă, de numărul serviciilor publice date în competenţa autorităţilor descentralizare
(descentralizare teritorială), de modul de organizare şi exercitare a tutelei administrative. Prin tutelă
administrativa se înţelege "totalitatea principiilor şi procedeelor prin care autoritatea centrală îşi rezervă
puterea şi dreptul de control asupra organelor descentralizate".40 Tutela administrativă se poate exercita
atât asupra organelor persoanelor juridice (drept de numire a lor, de disciplinare, de convocare sau
prezidare), cât şi asupra actelor lor (prealabilă, prin instrucţiuni şi ulterioară, prin dreptul de a aproba,
anula, suspenda sau substitui actele persoanelor descentralizate). Tutela administrativă fiind un control
special trebuia întotdeauna indicată prin lege. Ea se putea exercita numai de autorităţile prevăzute de
lege, în cazurile prevăzute de aceasta şi numai asupra actelor indicate. Prin aceasta, tutela se deosebeşte
net de controlul ierarhic, care se exprimă în dreptul superiorului ierarhic de a aproba, de a suspenda, de a
anula şi de a reforma toate actele inferiorilor ierarhici. Controlul ierarhic este presupus şi de aceea el nu
trebuie prevăzut în mod expres în lege.
Tutela administrativă sau controlul administrativ, însemnând o excepţie, un corectiv al
descentralizării, s-a dovedit a fi necesară în viaţa administrativă a statelor. Prin aceasta se evita apariţia
unor discordanţe grave între interesele generale şi cele locale, se supraveghea modul în care autoritaţile
locale rezolvau necesităţile locale, se veghea la menţinerea şi întărirea unităţii statului. Dacă acestea sunt
considerente de ordin practic, "justificarea juridică a tutelei administrative - apreciaza Damian - este în
dreptul statului de a acorda personalitatea juridică de drept public grupărilor politico-teritoriale şi de a o
retrage".41
Organele de tutelă adminstrativă stabilite de legile administrative româneşti au fost, în general,
autorităţile centrale sau reprezentanţii lor locali, dar şi anumite organe locale descentralizate sau instituţii
speciale investite cu puteri de jurisdicţie administrativă pentru acte mai importante, cum au fost
Comitetele de revizuire create prin legea din 1929, sau Curţile administrative locale prevăzute de legea
din 1936. Aspectul cel mai notabil, de înnoire, în evoluţia organizării tutelei administrative l-a constituit
fenomenul de jurisdicţionare a tutelei, realizat prin înfiinţarea Comitetelor de revizuire care funcţionau la
reşedinţele celor 7 Directorate ministeriale locale, având ca for suprem Comitetul central de revizie, cu
sediul la Bucureşti. Majoritatea atribuţiilor lor au fost, apoi, preluate de Curţile administrative locale şi
Curtea Superioară Administrativă.
După aceste câteva consideraţii cu privire la tutela administrativă, fără de care noţiunea de
descentralizare administrativă nu poate fi percepută în toată complexitatea ei, nu i se poate precia
conturul real, apreciem că în toate legile româneşti de după 1 decembrie 1918 sfera tutelei administrative
este mai limitată decât în perioada anterioară şi deci descentralizarea este mai largă.
Toate legile administrative şi-au propus organizarea administraţiei locale pe baza principiului
descentralizării. Gradul atins de aceasta a diferit însă de la lege la lege. Legile din 1925, 1931, 1936,
1938, care aveau în vedere prefectul sau rezidentul regal în dubla lor calitate de reprezentanţi ai puterii
centrale şi de şefi ai administraţiei locale descentralizate, prin largile atribuţii acordate acestora în prima
calitate, au realizat o descentralizare limitată cu evoluţie spre îngustare în 1936 şi 1938 faţă de 1925.
Legea din 1929 a înfăptuit o descentralizare mai largă, dar condiţiile concret istorice, conjunctura politică
internă, efectele crizei economice de supraproducţie au condus la aplicarea ei pentru o perioadă scurtă de
timp, experimentul rămânând ca un aspect definitoriu al căutărilor de modernizare a vieţii administrative
româneşti.
Eforturile constructive depuse de poporul român în perioada interbelică în planul vieţii
economice, sociale, politice sau al celei culturale s-au regăsit, în mare parte, şi în cel administrativ. Prin
ansamblul caracteristicilor sale, sistemul administrativ al României interbelice a reflectat tendinţele şi
realizările de modernizare, a căutat şi a reuşit, în mare măsură, să răspundă necesităţilor generale de
dezvoltare a ţării.

Note

1.
... Despre desfăşurarea acestui proces în unele ţări europene: Andrei Rădulescu, Unificarea legislativă, Bucureşti, 1927, p.9-12.
2.
... Ovid Sachelarie, Valentin Al.Georgescu, "Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei", Studii. Revistă de istorie, 1968,
21, nr.6, p.1187; G.P.Docan, "Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare", Pandectele române, 1943, 22, partea a IV-a,
p.6 (În continuare: PR)
3.
... De pildă, Uniunea legislativă între naţiunile aliate şi asociate. Cf. A.Rădulescu, p.15. Vezi şi Henri Capitant, "Les essais
d'unification internationale du droit privé", Bulletin de la Société de législation comparée roumaine (În continuare BSLCR)
1936, număr festiv, p.36-52; M.C.Vasiliu, "Le probléme de l'unification du droit dans les Balkans", BSLCR, 1936, p.433-443.
4.
... Cu publicaţia Bulletin de la Société de législation comparée roumaine, an 1, 1925.
5.
... Valeriu Pop, "Le code pénal et de procédure pénale unifiée, BSLCR, 1936, p.IX.
6.
... În Franţa, la 1918, nu s-au extins legile franceze în Alsacia şi Lorena. Abia la 1 iunie 1924, prin două legi, s-au introdus în
cele două provincii legislaţia civilă şi comercială franceză. Noile legi nu înlocuiau doar vechile legiuiri, ci au selectat şi au reţinut
lucruri pozitive din codurile germane. Legile elaborate urmau să se extindă, apoi, asupra întregului teritoriu al Franţei, fixându-se
un termen de tranziţie de 10 ani. Vezi A.R.Ionaşcu, "Problema unificări legislaţiei civile în cugetarea juridică românească (1919-
1941), PR, 1942, 21, partea a IV-a, p.172; Emil Dandea, "Unificarea legislativă în Alsacia şi Lorena", Administraţia română,
1927, 7, nr.7, p.2-3. În Italia s-au menţinut, la fel, vechile legiuiri până la decretul regal din 4 noiembrie 1928, prin care s-a extins
legislaţia italiană în regiunile unite cu Italia. În Polonia opera de unificare a fost dirijată de o Comisie de unificare, iar în
Iugoslavia de către un Minister al Unificării. În Cehoslovacia la 22 iulie 1919 s-a înfiinţat Ministerul pentru Unificare, ale cărui
atribuţii au fost stabilite prin Decretul nr.501 din 31 decembrie 1921; Dr.Fretz, "Unificarea legislativă în Cehoslovacia", Revista
de drept public, 1934, 9, nr.1-4, p.21-29 (În continuare: RDP).
7.
... A.R.Ionaşcu, p.148.
8.
... Vezi şi Congresul avocaţilor români din Transilvania, ţinut la Sibiu în 1-2 februarie 1919, Patria (Sibiu), nr.4, din 6/19
februarie 1919.
9.
... Vezi şi o bibliografie la această temă la A.R.Ionaşcu, p.148, 150; O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1192.
10.
... Camil Negrea, Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi, Sibiu, 1943, 27 p;
11..
Această distincţie n-a înţeles-o deloc Ioan Silviu Nistor în articolul "L'unification institutionelle et administrative de
Roumanie parachevée, în Nouvelles études d'histoire, vol.VII, Bucureşti, Ed.Academiei R.S. România, 1985, p.128-143.
12.
... Monitorul Oficial (În continuare MO), nr.8 din 10 aprilie 1918, pentru Basarabia; MO, nr.212 din 13 decembrie v. 1918,
pentru Transilvania; MO nr.217 din 19 decembrie 1918, pentru Bucovina.
13.
... MO nr.8 din 10 aprilie 1918 şi nr.211 din 12 decembrie v. 1918 privitoare la Basarabia; MO nr.217 din 19 decembrie 1918
referitor la Bucovina; MO nr.212 din 13 decembrie 1918 referitor la Transilvania.
14.
... G.P.Docan, p.8.
15.
... Vezi pentru tot ce a emanat de la guvern spre Transilvania, Victor Onişor, Tratat de drept administrativ român, ed.II,
Bucurşti, 1930, p.21.
16.
... G.P.Docan, p.7; A.R.Ionaşcu, p.154.
17.
... Gheorghe Iancu, "Der Leitende Regierungsrat und die Integration der Verwaltung und die Institutionen Transsilvaniens in
den rumänischen Einheitsstaat (Dezember 1918 - April 1920), în Nouvelles études d'histoire, vol.VI/2, Bucureşti, 1980,

p.119-130; Idem, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român. 1918-1920, Cluj-Napoca,
1985, 316p.
18.
... MO, nr.4 din 4 aprilie 1920 referitor la Consiliul Dirigent, Basarabiaşi Bucovina.
19.
... V.Onişor, p.87-89.
20.
... Constituţiunea României din 1923 adnotată de A.Lascarov-Moldovanu, Sergiu D.Ionescu, Bucureşti, 1925; Eufrosina
Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti, 1983; Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în
România 1922-1928, Bucureşti, 1979, p.154-155.
21.
... Paul Negulescu, Gh.Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1942, p.592.
22.
... MO, nr.45 din 26 februarie 1925.
23.
... Ştefan Praporgescu, "Consiliul Legislativ", Curierul juridic, 1925, 5, nr.7, p.100; Cornelius Rudesco, "Bref aperçu sur
l'activité du Conseil Législativ Roumain, RDP, 1935, 10, nr.1-2, p.127-144.
24.
... Vezi Ministerul Justiţiei. Colecţiune de legi şi regulamente a căror aplicare a fost extinsă în teritoriile alipite, Bucureşti,
1924, 1038 p.
25.
... O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1196.
26.
... Ibidem, p.1195.
27.
... G.P.Docan, p.8.
28.
... Ibidem, p.6.
29.
... O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1198.
30.
... Ibidem.
31.
...Vezi organizarea administrativă în România şi în teritoriile unite, până la 1918, în Enciclopedia României, vol.I, p.296-310;
Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, p.146.
32.
... După apariţia legii de unificare administrativă din 1925, în baza articolului 480, s-a realizat o nouă împărţire a ţării în judeţe,
prin mai multe decrete-lege şi deciziuni ministeriale ale Ministerului de Interne, publicate în MO, în intervalul 7 octombrie 1925 -
5 februarie 1926. Vezi aceste acte în Ministerul de Interne. Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru
unificarea administrativă şi de Legea pentru organizarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1926, p.3.
Prin noua împărţire erau: 71 judeţe, 498 plăşi, 8879 comune, dintre care 71 comune urbane reşdinţe de judeţ,între care 17
municipii, 94 comune urbane nereşedinţe, 10 comune suburbane şi 8704 comune rurale. Noile reglementări au determinat şi
schimbarea denumirii unor judeţe sau reşedinţe. Astfel, în loc de judeţul Bistriţa-Năsăud - Năsăud, în loc de judeţul Alba de Jos -
Alba, în loc de Solnoc-Dăbâca - Someş, în loc de Turda-Arieş - Turda, în loc de Mureş-Turda - Mureş, în loc de judeţul Cojocna -
Cluj, în loc de Chişinău - Lăpuşna. Din judeţul Caraş-Severin s-au constituit judeţele Caraş şi Severin. Alba Iulia a devenit
reşedinţa judeţului Alba (în locul Aiudului), Baia Mare reşedinţa judeţului Satu Mare (în locul Careiului), Blajul reşedinţa
judeţului Târnava Mică (în locul oraşului Târnăveni).
33.
... Jean H.Vermeulen, "Studiu critic al atribuţiilor prefectului în legea noastră pentru unificarea administrativă", RDP, 1927, 2,
nr.1, p.84-85.
34.
... G.Ursu, Dicţionar enciclopedic administrativ, Cluj, 1935, p.156.
35.
... Enciclopedia României, vol.I, p.309-310; Tudor Voinea, "Les organes administratives de la ville de Bucarest, entre 1831 et
1972", în Verwaltungshistorische Studien, vol.II, Pécs, 1972, p.585-594.
36.
... Desconcentrarea administrativă înseamnă crearea de către autoritatea centrală în teritoriu a unor organe dezlipite din
organizaţia centrală şi care rămân parte integrantă din ierarhia centrală, înzestrate cu anumite atribuţii cu caracter local. Acestea
poartă de regulă, denumirea de Regiuni sau Inspectorate. Desconcentrarea este doar un corectiv al centralizării administrative.
37.
... Cele 10 ţinuturi erau: 1. Olt (reşedinţa Craiova), 2. Bucegi (r.Bucureşţi), 3. Ţinutul Mărei (r.Constanţa), 4. Dunărea de Jos
(r.Galaţi) 5. Nistru (r.Chişinău), 6. Prut (r.Iaşi)7. Suceava (r.Cernăuţi), 8. Mureş (r.Alba Iulia), 9.Someş (r.Cluj), 10. Timiş
(r.Timişoara).
38.
... "Centralizarea administrativă este un mod de organizare a autorităţilor administrative locale în care acestea acţionează într-o
strânsă dependenţă faţă de autorităţile centrale... Raportul de dependenţă al autorităţilor locale faţă de cele centrale este principiul
fundamental al centralizării administrative". Cf. Tarangul, p.66-67.
39.
... Ibidem, p.74-75, 90-91.
40.
... Vezi opinii pe această temă la Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti 1925, p.564. H.Berthélemy, "Sur la
descentralisation administrative", RDP, 1926, nr.4, p.365-373; Jean Popovici, "Tutela administrativă în dreptul român", RDP,
1937, nr.1, p.24. "Tutela administrativă este un drept de control administrativ menţinut de către autorităţile centrale în regimul
administrativ de descentralizare". Ioan Damian, Controlul administrativ (Controlul ierarhic şi tutela administrativă), Timişoara,
1937, p.15.
41.
... I.Damian, p.63.
5.3.REALITĂŢI DEMOGRAFICE ÎN TRANSILVANIA
ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

La sfârşitul primului război mondial, în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii monarhiei
dualiste, românii — ce reprezentau populaţia majoritară a provinciei — au aplicat la 1 Decembrie la
Alba Iulia principiul autodeterminării naţionale. În cadrul conferinţei de pace de la Paris, prin tratatul
de la Trianon din 4 iunie 1920, s-a consacrat în plan juridic internaţional o realitate politică înfăptuită
prin voinţa naţiunii române. Transilvania — înţelegând aici şi Banatul, Crişana şi Maramureşul — a
cunoscut în deceniile următoare o integrare normală în statul român unitar, a cărui legislaţie a permis
deplina afirmare economică, politică şi culturală a tuturor minorităţilor din ţară.
Consecinţele multiple ale primului război mondial s-au resimţit din punct de vedere
demografic până la începutul deceniului trei. Abia după aplicarea reformei agrare (una dintre cele mai
avansate şi mai liberale din Europa Centrală şi de Sud-Est) şi a stabilizării economice s-a putut reface
potenţialul uman, grav afectat de cei 4 ani de război. Evoluţia mişcării naturale a populaţiei
Transilvaniei confirmă aceste tendinţe, excedentul natural fiind în creştere sensibilă după 1919.

Tabel nr.1. Mişcarea naturală a populaţiei din Transilvania între 1918-1935

Anul Naşteri Decese Excedent natural


1918 83.115 146.511 - 63.396
1919 147.353 114.125 + 33.2281
1920 163.381 116.809 + 46.572
1921 175.187 117.552 + 57.635
1922 174.195 118.577 + 55.618
1923 163.580 113.987 + 49.593
1924 166.141 119.042 + 47.099
1925 157.566 114.423 + 43.143
1926 158.707 118.965 + 39.742
1927 153.330 118.000 + 35.330
1928 158.545 105.836 + 52.709
1929 156.393 113.753 + 42.640
1930 160.004 101.208 + 58.796
1931 153.425 105.790 + 47.635
1932 156.897 110.879 + 46.018
1933 142.639 102.782 + 39.857
1934 140.824 103.612 + 37.212
1935 138.488 108.483 + 30.005
Sursa: Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938, p.6.

În general, în perioada care face obiectul investigaţiei noastre, dinamica populaţiei


Transilvaniei a fost ascendentă, dar cu ritmuri de creştere variabile între recensământurile efectuate în
acei ani, aşa cum rezultă din tabelul următor.
Tabel nr.2. Dinamica populaţiei Transilvaniei după Unire
Anul Nr.de locuitori Mărimea populaţiei faţă de Perioada Creşterea reală
1910 Recens. Număr %
(%) anterior
1910 5.225.618 100 — — — —
1930 5.548.363 106,2 106,2 1911-1930 322.745 6,2
1941 5.927.506 113,4 106,8 1931-1941 379.143 6,8
1956 6.232.312 119,3 105,1 1941-1956 304.806 5,1
Surse:
I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania,
Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930,
Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare
provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként,
Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale,
Bucureşti, 1959.

În primul rând se remarcă o creştere relativ modestă cu 6,2% între 1910-1930, respectiv un
spor real de 322.745 de locuitori. Această evoluţie pare firească dacă luăm în considerare factorii cu
posibilă influenţă asupra regimului demografic. După “explozia” de naşteri în primii ani postbelici,
reacţie biologică şi socială normală la sfârşitul unei perioade de criză, natalitatea a tins spre o
stabilizare, ceea ce a afectat excedentul natural. Recensământul din 29 decembrie 1930 a fost efectuat
de către autorităţile statului român pe întreg cuprinsul Transilvaniei. În schimb, pentru anul 1941, cifra
totală provine din cumularea datelor de la 2 recensământuri: cel din ianuarie-februarie 1941 efectuat
de către autorităţile maghiare pentru zona de nord-vest a Transilvaniei cedată Ungariei prin Dictatul de
la Viena şi cel din aprilie 1941 efectuat de autorităţile române pentru restul Transilvaniei. Între 1931-
1941, populaţia Transilvaniei a crescut doar cu 6,8%, respectiv cu un număr de 379.143 noi locuitori,
o asemenea evoluţie fiind firească într-un deceniu care a cunoscut ample modificări în spaţiul
geopolitic din zonă. În ceea ce ne priveşte, Dictatul de la Viena din 30 august 1940, a influenţat vizibil
structura populaţiei României1. De asemenea, al doilea război mondial şi transformările care au
survenit în perioada următoare au avut consecinţe demografice importante. De aceea, până la
recensământul din 1956, populaţia Transilvaniei a cunoscut o creştere modică, de 5,1%, adică doar cu
304.806 noi locuitori.
Analiza tabelelor nr.3 şi 4 permite reconstituirea structurii etnice a populaţiei provinciei între
1919-1956, precum şi sesizarea modificărilor survenite în ponderea principalelor etnii atât în mediul
rural cât şi urban.

Tabel nr.3. Structura etnică a Transilvaniei în perioada 1910-1956


Etnia 1910 1930 1941 1956
Număr % Număr % Număr % Număr %
Români 2827419 53,8 3207880 57,8 3281967 55,3 4051063 65
Maghiari 1662180 31,8 1353276 24,4 1719640 29 1558631 25
Germani 564559 10,8 543852 9,8 534980 9 368255 5,9
Evrei 188556 3,6 178699 3,2 152293 * 2,5 43814 0,7
Ţigani — — 109156 2 34135 * 0,8 78362 1,3
Alţii — — 155500 2,8 204491 3,4 131647 2,1
*
Cifrele se referă doar la NV Transilvaniei, aflat sub ocupaţia Ungariei
Surse:
I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania,
Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930,
Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare
provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként,
Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale,
Bucureşti, 1959.

Tabel nr.4. Compoziţia etnică a populaţiei rurale şi urbane a Transilvaniei


între 1900 - 1956
Anul Mediu Români Maghiari Germani Evrei Alte etnii
Număr % Număr % Număr % Număr % Număr %
1900 Rural 2578487 60,2 893083 22,9 481380 11,2 99839 2,3 143104 3,4
Urban 103948 17,7 294229 50,2 100647 17,1 59745 10,2 27559 4,8
1930 Rural 2871124 62,6 988268 21,5 416916 9,1 78286 1,8 231396 5
Urban 336756 34,9 365008 37,9 126936 13,2 100413 10,4 33260 3,6
1956 Rural 2789412 68,6 919483 22,6 186750 4,6 3783 0,1 167831 4,1
Urban 1262191 58,3 639148 29,5 181505 8,4 40031 1,8 42178 2
Surse:
I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania,
Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930,
Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare
provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként,
Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale,
Bucureşti, 1959.

În general se remarcă evoluţii ascendente sau regresive la toate etniile din Transilvania,
diferind intensitatea lor în funcţie de anumite condiţii istorice concrete. Astfel, se observă între 1910-
1930, creşterea semnificativă a populaţiei româneşti de la 53,8% la 57,8% şi scăderea substanţială a
ponderii populaţiei maghiare de la 31,8% la 24,4%. Trebuie să menţionăm şi aici că recensământul din
anul 1910 a fost realizat de către autorităţile maghiare într-o perioadă în care politica de asimilare a
naţionalităţilor a fost exercitată în teritoriile care depindeau de Budapesta2. În acele împrejurări, datele
oficiale publicate de către guvernanţi, referitoare şi la Transilvania nu concordă cu realităţile etnice din
provincie. Recenzenţii au adoptat drept criteriu de definire a etniei unui individ limba vorbită frecvent
de cel recenzat. Astfel, cea mai mare parte a evreilor, ţiganilor, armenilor etc. au fost înregistraţi de
autorităţi ca vorbitori de limbă maghiară şi implicit ca etnici maghiari. Deci, procentul “maghiarilor”
de 31,8% în anul 1910 este artificial, ca urmare a includerii multor locuitori doar pentru că au declarat
limba maghiară drept limba cel mai frecvent utilizată. În acelaşi timp, distribuţia principalelor etnii din
Transilvania pe medii (urban şi rural) prezintă inegalităţi flagrante. Surprinde astfel numărul redus al
românilor din mediul urban, ei reprezentând la 1900 doar 17,7% din totalul populaţiei orăşeneşti, în
timp ce proporţia maghiarilor a fost de 50,2%. Explicaţia unei asemenea stări de lucruri constă în
statutul avut de românii din Transilvania până la primul război mondial. Alături de barierele politice şi
economice care au cenzurat aşezarea românilor în oraşe, se cuvine să amintim şi rezerva ţăranilor
români de a-şi trimite fii la şcoală la oraş, ori pentru a învăţa meserii, toate acestea de teama că
odraslele lor se vor deznaţionaliza3.
alte etnii (8.0%)

germani (9.8%)

romani (57.8%)

maghiari (24.4%)

Grafic nr.1 Structura etnica a Transilvaniei la 1930

Datele recensământului din 1930 privind structura etnică a populaţiei Transilvaniei surprind
schimbările intervenite după Unirea din 1918. Creşterea populaţiei româneşti între 1910-1930 de la
53,8% la 57,8% este firească, înscriindu-se într-o evoluţie normală. Scăderea proporţiei maghiarilor de
la 31,8% la 24,4% îşi află o explicaţie raţională în condiţiile istorice de la sfârşitul primului război
mondial şi nu s-a datorat intervenţiei brutale şi directe a autorităţilor române, aşa cum se sugerează
tendenţios în anumite lucrări4. Cauzele acestei reduceri sunt multiple şi vom enumera doar două dintre
cele mai importante: grupurile etnice precum şi toţi cei care la 1910 au fost înregistraţi ca etnici
maghiari datorită faptului că au declarat limba maghiară limba maternă (în sensul limbii cel mai
frecvent utilizată), au cunoscut după unirea Transilvaniei cu România o revigorare a identităţii lor
naţionale. Este binecunoscut cazul şvabilor din zona Satu Mare, al armenilor, evreilor, slovacilor etc. 5.
În al doilea rând, o mare parte din corpul ofiţerilor şi subofiţerilor precum şi din aparatul administrativ
din Transilvania, compuse aproape în exclusivitate din maghiari, a părăsit după 1918 provincia. Lor li
s-a adăugat şi acea parte din populaţia civilă ale cărei interese erau legate de statul maghiar, astfel că
numărul maghiarilor ce s-au repatriat în Ungaria între 1918-1924 este evaluat la aproximativ 200.000
de persoane6.
Declinul numeric al populaţiei germane este un fenomen constatabil în Transilvania încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Desfiinţarea breslelor şi alterarea oportunităţilor economice ale saşilor,
curentul masiv de emigrare de la începutul secolului XX, generalizarea sistemului familiei cu 1 copil
etc. au fost fenomene care s-au prelungit şi după 1918 contribuind la reducerea treptată a ponderii
populaţiei germane. Celelalte etnii din provincie, evreii şi ţiganii mai ales, au reprezentat minorităţi cu
o situaţie demografică relativ stabilă.
Tabelul nr.4 permite sesizarea modificărilor intervenite între 1900-1930 în structura etnică a
Transilvaniei în mediul rural şi urban. Cea mai notabilă este fără îndoială dublarea ponderii populaţiei
româneşti din mediul urban, de la 17,7% în 1900, la 34,9% în anul 1930. Această creştere a fost
consecinţa directă a procesului general de industrializare şi de migraţie a surplusului de populaţie
rurală înspre oraşe. Deoarece în mediul rural populaţia românească era predominantă (60,2% din
total), a fost firesc ca în cursul procesului de migrare de la sate către oraşe numărul românilor să fie
mult mai mare decât al celorlalte etnii. S-a ajuns astfel, în special după 1920, ca anual un număr
apreciabil de români, mai ales populaţie tânără cu potenţial de reproducere ridicat, să se stabilească în
mediul urban. Cu ocazia recensământului din anul 1930 s-a constatat că aproximativ 54% din
populaţia oraşului Cluj provenea din judeţ sau din restul Transilvaniei şi Vechiul Regat. După Unire a
existat o tendinţă clară de imigrare din Vechiul Regat spre Transilvania. Instaurarea administraţiei
româneşti după 1918 a făcut necesară aducerea unui important număr de funcţionari şi militari
(inclusiv a familiilor acestora). Se impune să ţinem seama de faptul că românii transilvăneni nu şi-au
putut crea în timpul regimului dualist o elită intelectuală, administrativă şi militară corespunzătoare,
iar majoritatea funcţionarilor maghiari nu au despus după 1918 jurământul de credinţă faţă de statul
român. Astfel, în oraşul Cluj, la 1930 au fost consemnate 5.250 de persoane venite de peste Carpaţi7.
Dacă ponderea populaţiei maghiare în mediul rural a scăzut nesemnificativ între 1900-1930 de
la 22,9% la 21,5%, în schimb s-a observat o reducere substanţială a proporţiei ei în mediul urban.
Mulţi dintre maghiarii repatriaţi în Ungaria după 1918 au provenit din rândul aparatului administrativ
din oraşe. Creşterea spectaculoasă a populaţiei urbane româneşti prin imigrări masive din mediul rural
a contribuit la diminuarea ponderii populaţiei maghiare din oraş, care nu a putut fi susţinută prin
imigrări consistente de maghiari din satele transilvănene.
Situaţia statistică pentru anul 1941 provine din cumularea datelor oferite de recensământul
maghiar pentru NV Transilvaniei şi de cel românesc pentru restul provinciei. Scăderea ponderii
populaţiei româneşti de la 57,8% la 55,3%, şi creşterea ponderii populaţiei maghiare de la 24,4% la
29% se originează în transformările ample survenite ca urmare a dictatului de la Viena. Expulzarea sau
plecarea benevolă a unei părţi a populaţiei româneşti din teritoriile aflate sub conducerea guvernului
ungar a fost dublată şi de o politică constantă de afluire a unor colonişti maghiari din Ungaria spre
zonele cedate în august 19408.

alte etnii (4.1%)


germani (5.9%)

romani (65.0%)
maghiari (25.0%)

Grafic nr. 2 Structura etnica a Transilvaniei la 1956

Al doilea război mondial şi instaurarea regimului comunist în România au antrenat modificări


substanţiale în privinţa structurii etnice a Transilvaniei. În primul rând, până la 1956, populaţia
românească a crescut până la 65% din totalul populaţiei provinciei. O atare creştere ar putea ridica
semne de întrebare dacă nu s-ar ţine seama de scăderea proporţională între 1941-1956 a ponderii
populaţiei maghiare, germane şi evreieşti. Locul acestora a fost luat după război de foarte multe
persoane imigrate din Moldova, unde condiţiile de trai s-au înrăutăţit considerabil în acea perioadă
(secetă, foamete etc.). Cei care au venit în Transilvania de peste munţi, au găsit plasament fie în
regiunile de câmpie din vestul ţării şi Banat, fie în oraşele aflate într-o nouă fază a industrializării
forţate (Braşovul este reprezentativ în acest sens).
Scăderea populaţiei maghiare între 1941-1956 este explicabilă atât prin retragerea
administraţiei şi armatei din NV Transilvaniei în 1944, cât şi prin emigrarea unei părţi a populaţiei în
Ungaria. Au părăsit provincia în special cei care au colaborat între 1940-1944 cu autorităţile hortyste
în NV Transilvaniei şi s-au făcut vinovaţi de atrocităţi comise împotriva românilor, dar şi unii
proprietari care au fost expropriaţi prin prevederile reformei agrare din 1945. Un mare deficit a
înregistrat şi populaţia germană, de la 9% în 1941 la 5,9% în 1956. Dincolo de procesul lent de
diminuare constatabil încă de la sfârşitul secolului XIX, şi alte cauze imediate au contribuit la acest
declin: înrolarea în armata germană a zeci de mii de tineri şvabi şi saşi din Transilvania, retragerea la
ordinul Berlinului a unei părţi a populaţiei civile germane din Ucraina şi România în 1944, pe
teritoriul Germaniei, paralel cu înaintarea Armatei Roşii, deportarea în 1951 de către autorităţile
comuniste de la Bucureşti a aproximativ 40.000 de şvabi în Bărăgan etc.9.
La fel de evidentă şi dramatică a fost scăderea populaţiei evreieşti din Transilvania între 1941-
1956. Aşa cum se cunoaşte, evreii din NV Transilvaniei au fost deportaţi în timpul războiului de
autorităţile maghiare în tabere de muncă şi lagăre din Germania, multora aplicându-li-se soluţia finală
adoptată de nazişti10. Se estimează că aproximativ 90.295 de evrei din teritoriul transilvan aflat în
componenţa Ungariei au fost eliminaţi în lagărele naziste. În restul Transilvaniei şi în toate celelalte
teritorii rămase sub autoritatea statului român numărul evreilor care şi-au pierdut viaţa nu a depăşit
15.000 de persoane, fapt care l-a îndreptăţit pe dr.W.Filderman (fost preşedinte al Uniunii Evreilor din
România) să aprecieze că “în nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa mare proporţie a
populaţiei evreieşti”11. Pe de altă parte, emigrările masive după 1948 înspre statul Israel au contribuit
la accentuarea reducerii populaţiei evreieşti din România în general, inclusiv din Transilvania.

Note

1
A se vedea în acest sens S.Manuilă, The Vienna Award and its Demographical Consequences, Bucharest, 1945, 56 pag.
2
L.Maior, Dualism and National Problem, în Transylvanian Review, vol.II, no.3, 1993, p.67.
3
Sorina Bolovan, I.Bolovan, Contribuţii privind structura etnică şi confesională a Transilvaniei în sec.XX, în vol. Sabin
Manuilă, demografie şi istorie, coord.Sorina şi Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p.160.
4
Sándor Biró, The Nationalities Problem in Transylvania 1867-1940. A Social History of the Romanian minority under
Hungarian Rule 1867-1918 and of the Hungarian Minority under Romanian Rule 1918-1940, New York, 1992, p.431;
Elemer Illyés, National Minorities in Romania, Change in Transylvania, New York, 1982, p.58-59.
5
S.Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţile etnice din Transilvania, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă
socială, VIII, 1929, nr.1-3, p.129.
6
Sorina Bolovan, I.Bolovan, op.cit., p.161.
7
S.Manuilă, Les problemes demographiques en Transylvanie, în vol.Studies on the Historical Demography of Romania,
edited by Sorina and Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1992, p.37.
8
V.Ciubăncan, Maria I.Ganea, I.V.Ranca, Drumul holocaustului, Cluj-Napoca, 1995, p.24 Sq.
9
Z.A.B.Zeman, The Making and Breaking of Communist Europe, Oxford and Cambridge Massachusetts, 1991, p.211-212;
Elemer Illyés, op.cit., p.25; Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică 1945, culegere de documente de
Hanelore Baier, Sibiu, 1994.
10
V.Ciubăncan, Maria I.Ganea, I.V.Ranca, op.cit.
11
Apud.S.Manuilă, W.Filderman, Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România, lucrare prezentată la
Congresul Institutului Internaţional de Statistică, Stockholm, 8-15 august 1957, p.8.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. Lucrări generale
1. Manuilă, Sabin, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938.
2. Idem, Studies on the Historical Demography of Romania, edited by Sorina and Ioan
Bolovan, Cluj-Napoca, 1992.
3. Şandru, Dumitru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi,
1980.

II. Izvoare
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX - 1914,
Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. 1941. Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként, Budapest, 1990.
3. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, Bucureşti, vol.II,
1938.
4. Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii,
Bucureşti, 1944.
5. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti, 1959.

III. Lucrări speciale

1. Bolovan Sorina, Bolovan Ioan, Contribuţii privind structura etnică şi confesională a


Transilvaniei în sec.XX, în vol. Sabin Manuilă, demografie şi istorie, coord.Sorina şi Ioan
Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p.154-168.
2. Idem, Consideraţii demografice asupra populaţiei germane din Transilvania în sec.XX, în
Revista Bistriţei, IX, 1995, p.305-312.
3. Idem, Problemele demografice ale Transilvaniei între ştiinţă şi politică (1920-1945).
Studiu de caz, în vol.Transilvania între medieval şi modern, coord.Camil Mureşanu, Cluj-
Napoca, 1996, p.119-131.
4. Ciubăncan V.T., Ganea Maria I., Ranca I.V., Drumul holocaustului, Cluj-Napoca, 1995.
5. Giurgiu, Natalia, Evoluţia populaţiei din Transilvania între recensămintele din anii 1910
şi 1930, în vol.Studii de istorie a economiei şi gândirii economice româneşti, Cluj-
Napoca, 1979, p.13-22.
6. Manciulea, Ştefan, Graniţa de vest, ed.a II-a. Baia Mare, 1994.
7. Manuilă, Sabin, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţile etnice din Transilvania,
în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
8. Idem, Tendinţele mişcării populaţiei în judeţele Transilvaniei în anii 1920-1927, în vol.
Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, Bucureşti, 1929.
9. Roman, Luis, Sabin Manuilă et la démographie historique, în Transylvanian Review,
vol.III, no.1, Spring 1994.
10. Suciu, Petru, Problema oraşelor ardelene, în Societatea de mâine, 1, 1924, p.512-517.
11. Trebici, Vladimir, Demografie. Excerpta et selecta, Bucureşti, 1996.
5.4. INTEGRAREA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA
ÎN ORGANISMUL STATAL ROMÂNESC (1918-1940)

Sfârşitul primului război mondial a însemnat şi dezagregarea ultimelor trei imperii


multinaţionale (austro-ungar, ţarist şi otoman) pe ruinele cărora, ca efect al dreptului de
autodeterminare a popoarelor, s-au constituit şi s-au reîntregit tinere şi viguroase state naţionale. În
această conjunctură istorică, anul 1918 a reprezentat şi pentru poporul român realizarea unui deziderat
naţional fundamental: desăvârşirea unităţii naţional-statale. În noua României, reîntregită legitim cu
provinciile istorice româneşti Transilvania, Bucovina şi Basarabia, au continuat să trăiască alături de
poporul român şi alte neamuri care, de-a lungul secolelor, datorită condiţiilor istorice complexe, s-au
aşezat, au locuit şi s-au dezvoltat istoriceşte alături de poporul român majoritar.
Înfăptuirea unităţii naţional-statale a poporului român a fost, în general, corect percepută de
principalele minorităţi care şi-au dat seama de efectele sale benefice, fapt pentru care unele şi-au
manifestat în scurt timp adeziunea, iar altele (maghiarii de pildă), după o perioadă mai îndelungată de
căutări şi clarificări politice, s-au încadrat pe parcurs în organismul politic, economic şi cultural
românesc1.
Recensământul general al populaţiei României din anul 1930, singurul efectuat în această
perioadă, a demonstrat faptul că majoritatea absolută a populaţiei (71,9%) era românească. Diferenţa
(28,1%) era reprezentată de populaţia minoritară, formată din 7,9% maghiari, 4,2% evrei, 4,5%
germani, 3,2% ucraineni, 2,0% bulgari, 2,3% ruşi, 1% turci şi tătari iar restul din minorităţi şi mai
puţin numeroase.
Conform datelor furnizate de acelaşi recensământ, Transilvania întreagă avea o populaţie de
5548363 locuitori din care:3206261 români (57,9%), 1353675 maghiari (24,4%), 543622 germani
(9,8%), 178421 evrei (3,2%), 261721 slovaci, sârbi, ţigani etc. (4,9%)2. Elementul românesc ocupa 2/3
din teritoriul Transilvaniei, dispunând de majoritate în 20 judeţe din 23 (în 16 judeţe prezenta o
majoritate absolută, iar în 4 o majoritate relativă), în 113 plăşi din 138 existente şi în 2976 comune
rurale din 4087.
Repartiţia teritorială a maghiarilor în Transilvania era, în general difuză şi insulară în mijlocul
masei româneşti majoritare. În 12 judeţe din 23 aceştia nu reuneau nici măcar 20% din cifra totală a
populaţiei; în alte 4 judeţe depăşeau cu puţin acest procent; în 3 judeţe reuneau 30% şi doar în unul
singur depăşeau 40%. Deţineau majoritate absolută doar în judeţele Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. În
ceea ce priveşte distribuţia pe comune, din cele 4087 doar 766 (mai puţin de 19%) prezentau o
majoritate absolută maghiară, iar dintre acestea cele mai multe se aflau în secuime. Prin urmare, în
majoritatea judeţelor transilvane maghiarii nu prezentau nici chiar procentul minim de 25% care să le
confere acestora dreptul la o viaţă naţională proprie3.
La nivelul întregii Transilvanii, germanii nu dispuneau de majorităţi compacte decât în 7
comune rurale din care 5 reveneau şvabilor din Banat şi 2 saşilor din judeţul Târnava Mare.
Din punct de vedere numeric, evreii constituiau a treia minoritate etnică a Transilvaniei. Din
numărul total al acestora, 100413 locuiau la oraşe, reprezentând 10,4% din întreaga populaţie urbană a
Transilvaniei4.
Distribuţia elementului românesc şi minoritar în judeţele Transilvaniei cât şi în subdiviziunile
sale administrative arată cât de absurdă era ideea creării de enclave cu administraţie autonomă.
În realizarea unui tablou cât mai corect relativ la situaţia generală a populaţiei din Transilvania
interbelică, ar trebui avut în vedere, în primul rând, structura demografică a acestei provincii istorice în
momentul Unirii cu vechea Românie. Din păcate însă, la momentul respectiv, nu s-a procedat la
întocmirea unui recensământ general care să ne ofere o situaţie exactă privind starea populaţiei într-un
moment atât de important din istoria acestei provincii româneşti. Nici în următorii 11 ani (1919-1930)
nu se poate vorbi despre recensăminte în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă cele administrative
din anii 1919 şi 1927 ne pun la dispoziţie unele date care, totuşi, trebuie admise cu destule rezerve
deoarece nu fuseseră obţinute prin folosirea unor mijloace ştiinţifice cu care se operau la epoca
respectivă pe plan internaţional. Nerealizarea recensământului general al populaţiei României decât
după 12 ani de la înfăptuirea Unirii se motivează prin două cauze principale: 1. România fiind teatru
de război fusese distrusă în cea mai mare parte astfel că alte obiective imediate decât recensământul se
aflau în faţă conducătorilor acesteia (refacerea ţării devastate, integrarea noilor provincii în noua
structură statală etc.); 2. inexistenţa unei instituţii de specialitate fundamentată pe o metodologie
adecvată epocii şi noilor condiţii istorice, cât şi a unei tradiţii în efectuarea de recensăminte ale
populaţiei.
Lipsa unei "numărători" a populaţiei din România imediat după reîntregirea teritoriului său ca
urmare a evenimentelor care au succedat primului război mondial, ne pune în situaţia de a aprecia
evoluţia demografică a Transilvaniei prin prisma informaţiilor oferite de recensământul general
maghiar din anul 1910 şi de cel românesc din 1930.
Analiza mai detaliată a datelor furnizate de recensământul maghiar din 1910 este necesară
deoarece această operă nefirească şi susţinută cu mijloace nefireşti a suferit un fiasco total în ceea ce
priveşte opera de construcţie a unui stat naţional maghiar cu o singură naţiune (cea maghiară), dar a şi
constituit motivul principal care a stat la baza incriminării şi contestării recensămintelor efectuate de
statele succesorale, îndeosebi de România, pe motivul dispariţiei populaţiei maghiare ca urmare a unei
brutale politici de deznaţionalizare, aspect susţinut şi de unele lucrări mai recente5.
Recensământul maghiar din 1910 a avut drept criteriu de stabilire a naţionalităţii limba vorbită
de către cetăţeni, limba pe care cel chestionat "o vorbeşte mai bine şi cu cea mai mare plăcere". În
consecinţă, au fost trecuţi la capitolul unguri toţi cei care vorbeau de preferinţă ungureşte, chiar dacă
aceştia erau de altă naţionalitate (evreii şi germanii au fost trecuţi masiv la această rubrică).
Neînregistrarea naţionalităţii după principiul declaraţiei celui chestionat referitoare la etnia din care se
consideră că face parte a fost o omisiune deliberată ce îşi avea sorgintea în străduinţele depuse de
autorităţile ungare în vederea maghiarizării naţionalităţilor. În literatura de specialitate mai recentă se
subliniază adesea, cu directă trimitere la recensăminte, că secretul creşterii incredibile a proporţiei
naţionalităţii maghiare trebuie căutată de multe ori în abuzurile statistice6.
Într-adevăr, comparând statistica austriacă din 1867 cu cea ungurească din 1910, reiese cu
certitudine că ultimul recensământ maghiar nu prezenta sincer şi obiectiv raporturile dintre populaţiile
Ungariei. În timp ce întreaga populaţie a acesteia crescuse în această perioadă în medie cu 40,1%
(exceptând Croaţia şi Slovenia), maghiarii crescuseră în număr cu 82,7%, în timp ce românii,
consideraţi poporul cel mai prolific din Monarhie după ruteni, nu înregistraseră decât un spor de 11%.
Sau, şi mai precis, în timp ce populaţia Transilvaniei propriu-zise (fără Banat, Crişana şi Maramureş)
crescuse cu 26,6%, maghiarii crescuseră numeric cu 66%, în timp ce românii doar cu 22%; în timp ce
populaţia teritoriilor româneşti din Ungaria şi Banat crescuse cu 44,6%, maghiarii crescuseră cu 88%,
pe când românii doar cu 1,5%. Această extraordinară creştere a populaţiei maghiare se datora însă: a.
populaţiilor care nu ţineau să-şi marcheze caracterul etnic prin folosirea limbii materne precum evreii
(831000 în anul 1910) şi ţiganii (142000 în anul 1867); la aceştia trebuie adăugaţi şi cei care îşi
pierduseră limba naţională, precum armenii din Transilvania (12500 în anul 1867); b. nemaghiarilor
care, fie forţaţi de împrejurări, fie lipsiţi de conştiinţă naţională, fie din ignoranţă, au fost înregistraţi în
statistici ca maghiari; aici trebuie adăugaţi şi cei care, prin abuzurile recenzorilor, au fost înscrişi fără
nici o reţinere drept maghiari: analfabeţii, născuţi de puţin timp, muţii etc.; c. funcţionarii statului şi
cadrele militare7.
Stabilirea structurii naţionale a populaţiei României căpătase imediat după Unire o mare
încărcătură politică ca urmare a presiunilor revizioniste din exterior, susţinute şi de unele organizaţii
ale minorităţilor din ţară. Ca urmare, pentru obţinerea unor rezultate care să nu poată fi în nici un fel
contestate, se impuneau metode corespunzătoare pentru determinarea cât mai precisă a compoziţiei
etnice a populaţiei. Rezolvarea acestei probleme a fost susţinută de trei factori fundamentali: neamul,
limba maternă şi religia. Dintre aceştia, întrebarea asupra neamului a fost considerată determinantă în
stabilirea identităţii etnice a fiecărui cetăţean, lăsându-i-se alegerea naţionalităţii de care se simţea
legat prin sentimente şi tradiţii.
"Trebuia să se aleagă - scria Sabin Manuilă în prefaţa volumului II al Recensământului din
1930 - între postulatul unei constatări obiective care, pe bază documentară să stabilească apartenenţa
etnică a fiecărui individ şi între declaraţia subiectivă a fiecărui cetăţean (pentru minori a părinţilor)
care nu arată întotdeauna originea etnică dar care indică faptul asimilării unui individ de către un
anumit grup etnic şi măsoară intensitatea acestui fenomen în ansamblul populaţiei".

Structura etnică a populaţiei din Transilvania


în 1910 şi 1930 (%)8
Naţionalităţi Populaţia totală Populaţia rurală Populaţia urbană
1910 1930 Dif. 1910 1930 Dif. 1910 1930 Dif.
Români 53.8 57.8 +4.0 59.1 62.6 +3.5 17.6 35.0 +17.4
Maghiari 28.6 24.4 -4.2 24.9 21.6 -3.3 52.4 37.9 -15.5
Germani 10.2 9.8 -0.4 9.4 9.1 -0.3 13.4 13.2 -2.2
Evrei 3.5 3.2 -0.2 2.3 1.7 -0.6 11.3 10.4 -0.9
Alţii 4.0 4.7 +0.7 4.2 5.0 +0.8 2.3 3.5 +1.2

Datele prezentate în acest tabel evidenţiază câteva aspecte semnificative. Între anii 1910 şi
1930 s-a produs o deplasare importantă în numărul populaţiei fiecărui grup etnic. În primul rând se
observă o creştere a proporţiei elementului românesc (+4,0%) dat fiind faptul că au fost înregistraţi ca
români toţi locuitorii de origine etnică românească care, la recensământul din 1910, pe baza limbii
materne sau a limbii folosite în relaţiile sociale, fuseseră înscrişi la alte grupuri etnice. În al doilea
rând, în această perioadă avusese loc o afluenţă de români din alte provincii spre Transilvania, iar în al
treilea rând proporţia minoritară scăzuse ca urmare a repatrierilor, emigraţiilor etc.
Diminuarea proporţiei maghiarilor (-4,2%) s-a datorat unor cauze cu totul particulare: evreii
care în 1910 fuseseră înregistraţi ca maghiari (178333) s-au declarat, la recensământul din 1930, grup
etnic distinct; în perioada 1919-1924 s-au repatriat în Ungaria un număr de 197035 maghiari9; în anii
următori Unirii s-a înregistrat o deplasare considerabilă spre alte ţări sau spre provinciile Vechiului
regat, îndeosebi Moldova şi Muntenia.
În ceea ce priveşte populaţia germană, proporţia acesteia a rămas aproape neschimbată. Evreii
(3,2%) şi ţiganii (1,9%), care, aşa cum am amintit, în 1910 fuseseră înglobaţi în suma populaţiei
maghiare, în 1930 apăreau pentru prima dată ca elemente etnice distincte.
Unul din fenomenele demografice specifice provinciilor unite cu vechea Românie, în special
în Transilvania, a fost caracterul minoritar covârşitor al oraşelor, în timp ce populaţia rurală era
majoritar românească. Acest fenomen se constată şi la recensământul din anul 1930, însă mult mai
redus decât la recensământul unguresc din 1910, când nu numai oficialităţile de atunci ci şi o bună
parte din minoritari s-au declarat de limbă maternă sau vorbitori de limbă maghiară, deşi aceştia erau
de alte naţionalităţi.
Un deosebit aport la conturarea caracterului maghiar al importantelor centre urbane ale
Transilvaniei din epoca respectivă l-au adus, în primul rând evreii şi germanii. Acest fenomen a încetat
însă odată cu Unirea când un număr însemnat dintre minoritarii complet maghiarizaţi şi înregistraţi ca
unguri la recensământul din 1910, au revenit, până în anul 1930, la conştiinţa naţională şi s-au declarat
evrei, germani, slovaci, armeni etc.
În această situaţi, oraşele din provinciile detaşate din trupul Ungariei şi alipite ţărilor
succesorale, în lipsa unei politici demografice dirijată spre popularea acestora cu elemente maghiare
aduse din Ungaria cât şi prin renunţarea la calitatea de maghiari, îndeosebi a evreilor şi germanilor,
urmau să-şi primească populaţia din excedentul uman pe care îl puneau la dispoziţie satele, mai
apropiate sau mai îndepărtate, deoarece oraşele nu sunt producătoare de populaţie ci consumatoare.
Acestea au fost principalele cauze ale diminuării consistente a proporţiei maghiarilor în mediul urban
transilvănean (-15,5%).
Ţinând seama că majoritatea marilor oraşe din Transilvania prezentau în momentul Unirii o
structură etnică extrem de favorabilă minoritarilor, politica demografică a statului român trebuia să
urmărească un singur scop: lăsând perfecta libertate de dezvoltare populaţiei minoritare, să împiedice
prin toate mijloacele asimilarea sau deznaţionalizarea populaţiei care venea dinspre mediul rural.
Păstrând naţionalitatea ruralilor imigraţi, locuitorii oraşelor primeau, la rândul lor, naţionalitatea
acestora.
Spre deosebire de celelalte oraşe ale Transilvaniei, proporţia naţionalităţilor din oraşele
judeţelor Mureş şi Târnava Mare, de exemplu, a rămas aproape aceeaşi pe întreg parcursul perioadei
puse în discuţie, extrem de nefavorabilă elementului românesc, deşi în structura etnică a mediului
rural, elementele minoritare cu pondere considerabilă (maghiarii în judeţul Mureş şi germanii în
judeţul Târnava Mare) se aflau aproape la egalitate cu românii. Acest lucru demonstrează, odată în
plus, că statul român nu a promovat o politică de românizare forţată a oraşelor din Transilvania prin
favorizarea elementului românesc în detrimentul minorităţilor etnice. Cel mai puternic argument care
poate fi adus acestei afirmaţii este acela că un recensământ general al populaţiei României s-a efectuat
abia în anul 1930 şi că datele acestuia au fost prelucrate timp de mai mulţi ani şi date publicităţii
începând abia cu anul 193810.
În România interbelică, minorităţile etnice s-au bucurat de aceleaşi drepturi şi libertăţi politice
ca şi populaţia românească majoritară. La baza rezolvării chestiunii minoritare, problemă inedită
pentru statul român reunificat, a stat principiul egalităţii de tratament în toate sferele existenţei. Prin
această afirmaţie, nu dorim însă să acredităm ideea conform căreia, în România dintre cele două
războaie mondiale, problema minorităţilor a fost complet soluţionată deoarece este limpede că, în
contextul rezolvării altor probleme fundamentale, timpul a fost prea scurt (de pildă, ungurii, care
elaboraseră în 1868 cea mai democratică lege a naţionalităţilor, nu reuşiseră, din varii motive, să o
pună în practică nici până la începutul celui de al doilea război mondial). Pe de altă parte
imperfecţiunile democraţiei româneşti interbelice au fost suportate de întreaga populaţie, indiferent de
originea etnică.
Majoritatea grupurilor etnice minoritare se găseau în Transilvania, realitate care a creat cele
mai multe probleme noului stat român. Neputându-se adapta noii realităţi etatice, elitele maghiare au
susţinut, în general, interesele revizionismului ungar, punând în circulaţie aşa numita "problemă
minoritară" pe care au cultivat-o cu obstinaţie atât în rândul conaţionalilor cât şi în faţa forurilor
internaţionale. Analiza imparţială a vieţii politice, economice şi culturale a minorităţilor din România
interbelică, contrar afirmaţiilor tendenţioase şi de cele mai multe ori insuficient documentate ale unor
istorici, jurişti şi politologi "de serviciu", dovedeşte că această "chestiune naţională" nu a avut, nici pe
departe, amploarea şi profunzimea care i s-au atribuit.
Realitatea etnică cât şi angajamentele internaţionale semnate la Paris, în timpul Conferinţei de
Pace (1919-1920), au determinat statul român să procedeze la reglementarea juridică a regimului
minorităţilor etnice a cărui bază a constituit-o aversiunea poporului român faţă de orice politică de
asimilare forţată sau de deznaţionalizare. Această trăsătură caracteristică pentru români a contribuit
într-o măsură considerabilă la aplanarea diferendelor dintre populaţia majoritară şi minorităţile
conlocuitoare. Profitând de zdrobitoarea superioritate numerică a elementului naţional la care se
adaugă şi o repartiţie teritorială excepţional de favorabilă, guvernele româneşti nu s-au preocupat
niciodată de constituirea unei majorităţi artificiale în detrimentul grupurilor etnice ba mai mult,
protecţia elementului românesc, acolo unde se impunea, a fost de cele mai multe ori nesemnificativă.
Această orientare era în concordanţă perfectă cu doctrina dreptului internaţional care stipula,
relativ la minorităţi, acordarea a două importante categorii de drepturi: 1. dreptul la cetăţenie în
teritoriile locuite de minoritari; 2. libertatea cultelor, învăţământului şi folosirea limbii materne. Din
prima categorie enunţată derivă: dreptul la protecţia vieţii şi libertăţii individuale; b. drepturi civile şi
politice; c. egalitatea în faţa legilor statului. Din a doua categorie făceau parte: a. dreptul minorităţilor
de a fonda instituţii religioase, culturale etc. şi de a beneficia de fonduri publice; b. drepturi speciale de
autonomie locală în materie de religie şi învăţământ în zonele unde minorităţile formează majoritatea
populaţiei11.
Tratatul privind protecţia minorităţilor semnat între România şi Principalele Puteri Aliate şi
Asociate, la Paris, la 9 decembrie 1919, stipula, între altele, faptul că "România se obligă să acorde
tuturor locuitorilor săi fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de rasă sau de religie deplina şi
întreaga protecţiune a vieţii şi libertăţii lor" (art.2)12.
România nu a aşteptat însă ca iniţiativa măsurilor cu caracter intern să fie determinată pe calea
presiunii externe. O primă dovadă în acest sens poate fi considerată mult discutata Rezoluţie a
Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918. Această declaraţie de principii născută din
entuziasmul revoluţionar din momentul respectiv reflectă hotărârea românilor de a nu se transforma
din oprimaţi în opresori dar şi o anumită indecizie a liderilor politici români privind viitorul statut
juridic al acestei provincii. Paragrafele 1 şi 2 ale art.III includeau prevederi speciale privind drepturile
minorităţilor în următorii termeni: deplina libertate naţională pentru toate minorităţile; educaţie,
administraţie şi justiţie în limba proprie, cu persoane din rândul acestora, proporţional cu numărul
indivizilor minoritari (III,1); deplina libertate confesională şi egalitatea în drepturi a tuturor religiilor
din stat. Deşi aveau valoarea unor simple propuneri pentru viitoarea constituţie a statului român, cei în
cauză au interpretat aceste prevederi drept o garanţie pentru acordarea autonomiei naţionale. Mai mult,
defectuozitatea textului căruia îi lipseşte percepţia juridică a celor înscrise, prin urmare confuz şi
interpretabil, a dat prilejul minorităţilor interesate să afirme că acestor principii ar trebui să i se supună
şi statul român reîntregit, în calitate de comandamente supraconstituţionale. Un argument în plus care
susţine că textul suferă de o anumită ambiguitate îl constituie art.IX care acorda Marelui Sfat Naţional
Român drept de reprezentare internaţională a naţiunii române din Transilvania. Diapazonul acestui
articol este atât de ridicat încât conduce la constatarea că afirmaţiile respective nu au nici un
corespondent în lumea realităţilor, ba mai mult o şi depăşeau. Este greu de presupus că intenţia celor
care întocmiseră această Rezoluţie prin care, la articolul I, hotărau unirea fără condiţii cu România, ar
fi fost aceea ca Transilvania, după integrarea sa în vechea Românie, să îşi păstreze independenţa, adică
să-şi constituie o organizaţie etatică proprie. O asemenea supoziţie a fost, de fapt, infirmată prin
Decretul-lege nr.3632 din 11/24 decembrie 1918 prin care România ratifica Unirea şi care acorda, "în
mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite" competenţe Consiliului Dirigent
doar în ceea ce priveşte serviciile publice. Prin urmare, efectul obligatoriu al principiilor proclamate la
Alba Iulia era nul pentru statul român întregit. Ele nu au avut altă putere decât aceea a unor deziderate,
cel mult propuneri. Doar lumea minoritară le-a acordat alte virtuţi în momentul în care a constatat că
prevederile Tratatului pentru protecţia minorităţilor erau mult mai puţin permisive faţă de cele înscrise
în Rezoluţia de la Alba-Iulia (cazul concret al liderilor politici maghiari care, deşi nu au recunoscut
hotărârile de la Alba Iulia, le invocă chiar şi în prezent)13.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate minorităţilor etnice din România interbelică au
fost circumscrise cadrului legal oferit de societatea românească din perioada respectivă.
Dreptul la cetăţenie, fundamental pentru integrarea minoritarilor în organismul statal
românesc, a fost reglementat prin Decretul-lege din 29 decembrie 1918 privind recunoaşterea
cetăţeniei române tuturor locuitorilor României reîntregite 14. În virtutea prevederilor acestui act
normativ, la care s-a adăugat cel privind acordarea cetăţeniei evreilor, din 22 mai 1919 (Decretul-lege
nr.2085), se acorda cetăţenia română, cu drepturile aferente, tuturor locuitorilor României care nu
fuseseră naturalizaţi15.
Constituţia din 1923 a conferit tuturor cetăţenilor tării, indiferent de origine etnică, de limbă
sau de religie, posibilităţi identice în ceea ce priveşte obţinerea şi exercitare drepturilor civile şi
politice (art.7); libertatea conştiinţei (art.22), a învăţământului (art.24), a comunicării şi publicării
ideilor. Afară de acestea, art.133 ratifica decretele-legi din 1918-1919 privitoare la acordarea
cetăţeniei16.
Noua Constituţie din 1938 menţinea toate drepturile şi libertăţile care figuraseră şi în
Constituţia din 1923 cu un singur adaus, cel privind îndatoririle pe care le aveau cetăţenii faţă de stat
în virtutea acestor drepturi17.
Conform prevederilor constituţionale din 1923, legi speciale urmau să precizeze drepturile şi
obligaţiile minorităţilor etnice în diversele sfere ale existenţei: organizarea cultelor, învăţământului
primar şi normal, a învăţământului particular etc.
În ceea ce priveşte folosirea limbilor materne, subiect predilect al agitaţiei revizioniste, nu a
existat nici o restricţie în presă, învăţământ, comerţ, în relaţiile private, fiind prevăzute numeroase
facilităţi pentru minoritarii care nu cunoşteau limba oficială a statului, în raporturile cu autorităţile sau
în justiţie18. În acest sens, Regulamentul din 18 decembrie 1925 privind organizarea corpului de
traducători şi interpreţi pe lângă instanţele judiciare prevedea existenţa pe lângă acestea a unui grup
având rolul de a stabili traduceri autorizate pentru declaraţiile verbale sau piesele scrise în limbi
străine pe baza cărora urmau să se pronunţe autorităţile judiciare (art.1). La rândul său, Codul de
procedură civilă transilvană prevedea că, în tribunalele de circumscripţie, acţiunea putea fi intentată şi
verbal (art.125), ceea ce însemna că minoritarii puteau să formuleze o acţiune în limba lor maternă,
judecătorii având sarcina, fie personal, fie prin altă persoană autorizată, să o traducă în limba oficială.
Legea pentru accelerarea judecăţilor, din 11 iulie 1929, stipula că, în faţa instanţelor judiciare, proba
putea fi adusă fără nici un fel de restricţie prin acte redactate în limbi străine, traduse şi certificate de
către partea depunătoare19.
Legea unificării administrative, din 14 iulie 1925, menţiona în mod special libertatea
minorităţilor etnice de a-şi folosi limba maternă în raporturile lor cu administraţia locală (art.398)20.
De asemenea, Legea administrativă din 27 martie 1936 prevedea că, în comunele rurale, consilierii
care nu cunoşteau limba statului puteau folosi în dezbateri propria lor limbă (art.136)21. Legea
administrativă, din 14 august 1938, mergea şi mai departe extinzând dreptul de folosire a limbilor
minoritare în adunările comunale, fie rurale, fie urbane, unde majoritatea populaţiei aparţinea unei
minorităţi (art.41)22.
Reglementarea juridică a problemei minoritare a cunoscut un plus de precizie prin crearea, la
3 mai 1938, a Comisariatului General pentru Minorităţi, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri,
care continua activitatea fostului Secretariat de Stat al minorităţilor constituit în 192123. Funcţionarea
acestui nou organism a fost reglementată prin Regulamentul de funcţionare fixat prin Jurnalul
Consiliului de Miniştri nr.1750 din 1 august 193824. Acestuia i se adăuga Jurnalul nr.1750/bis, din
aceeaşi dată, care stabilea modul concret de soluţionare a dezideratelor minorităţilor naţionale25.
Aceste texte juridice au format aşa numitul Statut al minorităţilor, ale cărui dispoziţiuni depăşeau cu
mult codul de principii stabilit prin amintitul Tratat pentru protecţia minorităţilor. De subliniat merită
faptul că acest tratat a fost adoptat în afară de orice influenţă externă, înaintea deschiderii crizei
cehoslovace şi că toate măsurile codificate prin aceste texte fuseseră supuse unui examen minuţios,
după consultarea prealabilă a reprezentanţilor principalelor minorităţi din România. De fapt, acest
statut nu reprezenta o noutate în legislaţia privind minorităţile deoarece el sintetiza doar dispoziţiile în
vigoare elaborate şi promulgate încă din primii ani după realizarea Unirii26.
În concluzie, putem afirma că, de-a lungul perioadei în discuţie, reglementarea juridică a
regimului minorităţilor etnice din România s-a caracterizat prin recunoaşterea egalităţii în drepturi
pentru toţi cetăţenii ţării indiferent de originea etnică, de credinţele religioase sau de limba vorbită,
chiar dacă unele măsuri relative la întreaga populaţie a ţării au cauzat, uneori, un prejudiciu
disproporţionat unui anumit grup minoritar27. Unele modificări au intervenit odată cu instalarea
regimului Antonescu, motivate de orientarea României spre Germania hitleristă şi alinierea, în bună
parte formală, a legislaţiei româneşti în chestiune la ideologia nazistă.
În ceea ce priveşte viaţa politică, minorităţile din România au simţit nevoia de a-şi crea forme
de organizare îndreptate spre o asociere eficace care să le permită pătrunderea în forul legislativ
suprem, înviorarea conştiinţei apartenenţei lingvistice şi etnice, reprezentarea în exterior, cultivarea
intereselor culturale etc.28.
Minoritatea germană a fost prima care, recunoscând noile realităţi, a procedat la propria-i
organizarea politică prin înfiinţarea de partide şi participarea la alegerile locale şi parlamentare.
Începând cu anul 1919, germanii din România s-au constituit într-o Comunitate a germanilor din
România (Verband der Deutschen in Grossrumänien) ai cărei exponenţi politici au fost Partidul
German şi Partidul Popular German. Această Ligă cu cea mai mare cuprindere a germanilor din
România includea comunităţile regionale organizate în Volksrath-uri (Consilii ale poporului) divizate
în organizaţii provinciale (Volksrath-ul saşilor cu sediul la Sibiu, Volksrath-ul şvabo-săsesc cu sediul
la Timişoara, Volksrath-urile germanilor din Bucovina şi Basarabia), judeţene, comunale şi locale29.
Uniunea germană nu a fost însă o organizaţie unitară, în interiorul ei existând permanente conflicte
între saşi şi şvabi, curente politice contrare sau dizidente.
Programul Ligii întocmit de Hans Otto Roth, cuprindea 20 de puncte, majoritatea privind
satisfacerea dezideratelor cu caracter naţional şi, în primul rând, recunoaşterea prin constituţia ţării a
minorităţii germane ca individualitate naţională, drept naţiune politică distinctă30.
În septembrie 1921 a avut loc Congresul de unificare a organizaţiilor politice ale germanilor
de pe întreg teritoriul României în cadrul Partidului Parlamentar German (Deutsche Parlaments
Partei), ai cărui preşedinţi au fost Rudolph Bransch (1921-1922) şi Hans Otto Roth (1922-1933).
Începând cu anul 1929 denumirea partidului se schimbă în Partidul German (Deutsche Partei) care a
rămas în continuare o organizaţie politică formată din parlamentari, fără statut de funcţionare şi fără
structură organizatorică31.
Deceniul al treilea al secolului nostru a adus o stare de agitaţie printre organizaţiile politice ale
germanilor din România, factorii determinanţi fiind multipli, de la conflictul generaţiilor şi
insatisfacţia faţă de conducători, la dezacordurile asupra căii de urmat în demersul politic. Aceste
disensiuni au devenit şi mai consistente odată cu preluarea unor aspecte ale ideologiei naziste privind
germanitatea, în general, şi organizarea comunităţii naţionale, în special.
Odată cu ascensiunea nazismului în Germania, se înfiinţează o serie de noi organizaţii, iar
vechile asociaţii culturale şi de ajutor reciproc se transformă în adevărate nuclee de propagandă
nazistă.
În interiorul Partidului German au apărut două curente distincte: unul de orientare fascistă şi
altul care susţinea vechea linie de colaborare şi activitate comună în cadrul statului român.
În septembrie 1932, Fritz Fabritius transformă "Baugenossenschaft" (Societatea
constructorilor) din Sibiu în Mişcarea Naţional-Socialistă de întrajutorare a Germanilor din România
(Nationalsozialistische Selbsthilfbewegung der Deutschen in Rumänien) cu o structură organizatorică
identică cu a partidului nazist. În octombrie 1932, Fabritius devine principalul lider al minorităţii
germane din România prin înlocuirea lui Hans Otto Roth din conducerea Comunităţii Germane. La 1
august 1933, gruparea de ajutor reciproc a germanilor se transformă în Partidul Naţional-Socialist al
Germanilor din România, al cărui program punea şi mai tranşant problema organizării libere a saşilor
din România ca naţiune politică distinctă, cu drepturi în interior şi exterior32.
În anii care au urmat, Fritz Fabritius a fost părăsit de o parte din foştii săi colaboratori care,
urmându-l pe Alfred Bonfert, vor întemeia, în 1935 Partidul Poporului German. În replică, Fabritius a
înfiinţat, la 29 iunie 1935, un nou partid German - Uniunea Germanilor din România - care îşi va
schimba denumirea în Partidul German din România, la 22 octombrie 1935.
În toamna anului 1938, toţi vechii fruntaşi de mentalitate liberală, de la H.O. Roth la
R.Brandsch şi dizidenţii naţional-socialişti s-au supus conducerii autoritare a lui Fritz Fabritius. În
noiembrie 1938, grupările lui Fabritius şi Alfred Bonfert, respectiv Partidul German din România şi
Partidul Poporului German din România au fuzionat sub numele de Comunitatea Germanilor din
România (Grupul Etnic German)33.
Partidul German reprezenta întreaga minoritate germană din România în Parlament. Liderii
acestui partid au acordat o atenţie deosebită participării la activitatea parlamentară, cu atât mai mult cu
cât, pentru germanii din Transilvania participarea la viaţa politică a ţării prin intermediul unui partid
propriu, ca naţionalitate şi nu ca cetăţeni, a devenit posibilă doar după Unirea din 1918. Numărul
parlamentarilor germani a oscilat între 5 şi 11, iar al senatorilor între 2 şi 4. Tabloul reprezentării
parlamentare, menţionând mai întâi deputaţii şi apoi senatorii, se prezintă astfel: 1920: 11-4; 1922;
7-3; 1926: 11-4; 1927: 6-2; 1928: 8-3; 1931:8-1; 1932: 9-3; 1934: 7-4; 1939: 5-5 34.
În primii ani care au succedat actului Unirii, minoritatea maghiară din Transilvania s-a dovedit
dezorientată în acţiunea sa politică datorită faptului că liderii săi considerau actul de la 1 Decembrie
1918 drept un episod pasager, fapt pentru care au adoptat tactica "rezistenţei pasive".
Debutul mişcării politice maghiare a avut loc în anul 1921 când, la adunarea de la Huedin din
5 iunie, s-a constituit Partidul Maghiar (Magyar Neppart) care îl avea ca preşedinte pe avocatul
Albrecht Lajos. În iulie 1921, cu participarea partidului de la Huedin, ia fiinţă la Cluj Magyar
Szovetseg (Uniunea maghiară) sub preşedinţia lui Josika Samu, care a avut însă o existenţă efemeră,
doar de câteva luni. După interzicerea Uniunii Maghiare de către prefectul Clujului pe motivul
neparticipării preşedintelui său la spectacolul de operă organizat în cinstea vizitei la Cluj a reginei
Maria, activitatea sa a fost continuată de Magyar Neppart care a hotărât, la 15 mai 1922, să-şi extindă
activitatea la nivelul întregii Transilvanii35. La 12 februarie 1922, aristocraţia şi mica nobilime
maghiară au înfiinţat un nou partid, Magyar Nemzeti Párt (Partidul Naţional Maghiar) avându-l ca
preşedinte pe episcopul reformat Nagy Károlyi 36. În acelaşi an, în luna august, a avut loc adunarea
generală de constituire a organizaţiei pe ţară, la iniţiativa lui Grandpierre Emil, când s-a pus problema
unificării mişcării politice maghiare prin fuzionarea noului partid cu Partidul Maghiar al Poporului,
eveniment ce a avut loc la 28 decembrie 1922 când s-a înfiinţat Magyar Párt (Partidul Maghiar).
Axa revendicărilor înscrise în programul Partidului Maghiar, unicul reprezentant al
maghiarimii transilvănene în Parlamentul României, a constituit-o, începând din anul 1922, autonomia
naţională în virtutea căreia se cerea recunoaşterea în Constituţie a minorităţii maghiare ca subiect de
drept public, guvernarea maghiarimii prin propriii naţionali, administraţie şi justiţie proprie, alegerea
funcţionarilor publici (în special a pretorilor şi notarilor), pe baza votului universal în cadrul
autonomiei administrative, suprimarea tutelei administrative, introducerea limbilor minoritare în
administraţia oficială etc. Aceste deziderate erau în netă contradicţie atât cu dispoziţiile Tratatelor
pentru minorităţi, cât şi cu Constituţia României. Cele două acte juridice fundamentale nu recunoşteau
colectivităţi, nici subiecţi de drept public, ci doar persoane cu drepturi egale care îşi puteau manifesta
doar individual voinţa. Naţionalitatea nu conferea unui grup uman nici calitatea de colectivitate
juridică, nici de subiect de drept public, acestea putând fi stipulate doar prin Tratate şi Constituţii.
Examinarea cererilor avansate de liderii Partidului Maghiar conduce la concluzia că, de fapt,
această politică urmărea două obiective principale: 1. pe de o parte, asigurarea folosirii limbilor
minoritare (îndeosebi cea maghiară) pe scară largă şi în toate domeniile vieţii publice, iar pe de altă
parte, prin metode autonomiste, să se diminueze gradual autoritatea şi suveranitatea statului român
până la dispariţia lor completă.
Una din falsele probleme puternic mediatizată de revizioniştii maghiari a fost cea a
funcţionarilor publici minoritari. Principalele acuzaţii aduse guvernelor româneşti din această perioadă
se reduceau, de fapt, la două: 1. funcţionarii maghiari au fost alungaţi din posturile lor imediat după
realizarea Unirii; 2. examenele de limbă română la care au fost supuşi aceşti funcţionari nu aveau alt
scop decât alungarea acestora din funcţiile publice. După cum era de aşteptat, aceste afirmaţii au făcut
impresie asupra celor care nu cunoşteau realităţile româneşti sau le percepeau într-o manieră
deformată, fie din neştiinţă, fie din rea credinţă.
Referitor la primul aspect al problemei pusă în discuţie, trebuie amintit faptul că însăşi liderii
maghiari din Transilvania au incitat funcţionarii unguri să refuze prestarea jurământului de fidelitate
faţă de statul român şi să emigreze în Ungaria, toate acestea cu scopul de a sabota administraţia
românească. Prin promovarea acestei politici, Budapesta a contribuit direct la slăbirea numerică a
minorităţii maghiare din Transilvania cu aproximativ 100.000 persoane.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, albumul revizionist publicat de ziarul Pesti Hirlap, în anul
1934 afirma, printre alte deliberate inexactităţi, că imediat după Unire, România le-a acordat
funcţionarilor maghiari un interval de trei luni pentru a învăţa limba română, cei care n-au fost în stare
fiind concediaţi. Faptul însă că după 16 ani de la Unire se mai punea încă problema organizării
examenelor de limbă română demonstra că mai existau încă funcţionari publici maghiari în
Transilvania. Pe de altă parte, nimeni nu-i putea interzice României dreptul ca, după atâţia ani să
ceară funcţionarilor săi, plătiţi de la bugetul statului, cunoaşterea limbii oficiale.
O statistică comparată a situaţiei funcţionarilor publici din Transilvania din anii 1892 şi 1933
scoate în evidenţă, în ambele situaţii, reprezentarea disproporţionată a funcţionarilor în avantajul celor
minoritari.
În anul 1928 s-a desprins din Partidul Maghiar grupare lui Rethi Imre care, în 1933, va înfiinţa
un nou partid, în opoziţie cu primul, Partidul Micilor Agrarieni (Magyar Kisgazdapárt). În 1931 s-a
desprins un alt grup care s-a autointitulat Uniunea Economică Maghiară, care se constituise în anul
1930. În 1933 aceste grupări au fuzionat sub numele de Partidul Micilor Agrarieni, care l-a ales ca
preşedinte de onoare pe Bárdos Peter, fost senator şi proprietar de pământ din Vlaha, judeţul Cluj,
preşedinte activ rămânând Rethy Imre. Programul acestui partid urmărea sprijinirea maghiarilor în
vederea organizării activităţii economice prin societăţi cooperatiste, educarea economică şi culturală a
celor de la sate, dreptul de folosire a limbii materne în viaţa politică, sprijinirea maghiarilor în servicii
şi funcţii publice etc.

Numărul funcţionarilor români şi maghiari din judeţele Transilvaniei în 189237


Proporţia% Număr funcţionari
Români Maghiari Români Maghiari
Târnava-Mică 50 33 4 119
Turda-Arieş 73 23 6 143
Târnava-Mare 40 9 6 130
Făgăraş 91 3 16 89
Hunedoara 90 5 35 280
Alba de Jos 79 15 23 257
Caraş-Severin 78 2 58 364
Solnoc-Dobâca 78 17 10 184
Bistriţa-Năsăud 77 4 21 134
Sibiu 66 2 24 286
Cluj 59 24 17 673

La începutul anului 1933 se desprinde din Partidul Maghiar gruparea intitulată Opoziţia
Partidului Maghiar care acţionase în interiorul acestuia încă din anul 1930. În urma Conferinţei de la
Târgu-Mureş, din 19-20 august 1934, această dizidenţă s-a transformat într-o organizaţie politică sub
numele de Magyar Dolgozok Szövetsege (MADOSZ) - Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din
România. Programul acesteia înscria drept obiective principale lupta împotriva fascismului şi
revizionismului, întrebuinţarea liberă a limbii materne, administraţie şi justiţie în limba maghiară în
judeţele în care trăiau şi maghiari, acordarea de pământ, păşuni şi păduri ţăranilor etc. Pentru a-şi
atinge obiectivele, MADOSZ-ul îşi propunea colaborarea cu partidele democratice româneşti.

Proporţia funcţionarilor români şi minoritari în serviciile de poştă şi telegraf din Transilvania şi


Banat (1932)38
Localităţi Români% Minoritari%
Careii Mari 38 62
Zalău 23 77
Salonta 33 67
Aiud 25 75
Gherla 40 60
Cluj 34 66
Gheorgheni 25 75
Reghin 25 75
Topliţa 25 75
Orşova 27 73
Jimbolea 28 72
Târgu-Mureş 35 65
Satu-Mare 37 63
Reşiţa 44 56
Prin instaurarea dictaturii carliste, în februarie 1938, toate partidele şi grupările politice din
România au fost desfiinţate şi înlocuite cu Frontul Renaşterii Naţionale. În virtutea art.6 din
regulamentul de aplicare a legii privind înfiinţarea acestei organizaţii politice care stipula că
minorităţile etnice înscrise în Frontul Renaşterii Naţionale pot să-şi valorifice, în propriile lor secţiuni,
drepturile care le erau asigurate prin lege, la 17 ianuarie 1938 minoritatea maghiară a semnat acordul
de adeziune, continuând să-şi desfăşoare activitatea în cadrul Uniunii Populare Maghiare.
Candidaţii minorităţii maghiare au luat parte la toate alegerile parlamentare sau locale care au
avut loc în România interbelică înainte chiar de constituirea partidelor politice. La cele
parlamentare - cu excepţia alegerilor din 1926 când a participat în cartel cu Partidul Poporului şi a
celor din 1927 când a mers alături de Partidul German - Partidul Maghiar a participat cu propriile sale
liste de candidaţi. Tabloul reprezentării parlamentare a maghiarilor din Transilvania, cu menţionarea
deputaţilor şi apoi a senatorilor, se prezintă astfel: 1919: 5-4; 1920: 5-1; 1922: 3-7; 1926: 12-13; 1927:
7-2; 1925: 16-7; 1931: 10-4; 1932: 14-6; 1934: 8-4; 1937: 19-4 (alegeri anulate deoarece nici un partid
politic nu obţinuse majoritatea de 40% necesară acordării primei parlamentare); 1939: 8-839.
Evreii din Transilvania au creat în 1918 Uniunea Naţională a Evreilor cu scopul de a combate
tendinţa de asimilare maghiarofilă a evreilor ardeleni şi de a milita pentru trezirea conştiinţei de
minoritate etnică separată. În anul 1923, Uniunea Evreilor Pământeni din vechiul Regat se transformă
în Uniunea Evreilor Români care a înglobat toate organizaţiile evreieşti regionale cu scopul
eficientizării luptei împotriva antisemitismului, să vegheze la principiile egalităţii cetăţeneşti etc. În
perioada imediat următoare această organizaţie şi-a creat secţiuni în centrele mai importante din
Transilvania şi Bucovina. La 4 mai 1931 a luat fiinţă Partidul Evreiesc din România avându-l ca
preşedinte de onoare pe dr.Adolph Stern, iar ca preşedinte activ pe Theodor Fischer, partid format prin
fuzionarea definitivă a organizaţiilor regionale existente. Minoritatea evreiască a participat pentru
prima dată la alegerile parlamentare în anul 1928 când a reuşit să trimită 3 reprezentanţi în Camera
deputaţilor40.
Încercări de organizare politică s-au înregistrat şi printre celelalte minorităţi fără însă ca liderii
acestora să obţină rezultate notabile. De asemenea, trebuie consemnat faptul că numeroşi minoritari au
fost membri, au participat sau au figurat pe listele electorale alături de candidaţii partidelor politice
româneşti la care au putut adera indiferent de originea etnică.
Rezultă, prin urmare, că între cele două războaie mondiale, numai maghiarii, germanii şi
evreii care împreună însumau 2.0740938 locuitori au fost reprezentaţi în forul legislativ suprem al
României de 271 deputaţi şi senatori în timp ce, de exemplu, cei 1.283.535 minoritari din Ungaria
aceleaşi perioade nu au avut nici un reprezentant în Parlamentul de la Budapesta 41.
În ceea ce priveşte mişcarea economică minoritară, în agricultură, comerţ, industrie şi finanţe,
prezenţa minorităţilor etnice au înregistrat o dinamică ascendentă. Cei 22 de ani care separă Unirea de
vremelnicul Diktat de la Viena au permis realizarea unor progrese manifeste în toate sferele de
activitate, îndeosebi în cea industrială, ce nu ar fi fost posibile sub vechiul regim politic maghiar, ştiut
fiind faptul că această provincie marginalizată era considerată doar o sursă de produse agricole şi de
materii prime care alimenta industria maghiară concentrată în jurul Budapestei. Pe de altă parte,
spiritul democratic ce a caracterizat toate partidele româneşti de guvernământ asigura egalitatea şi
libertate de acţiune tuturor indivizilor cetăţeni ai statului român. Legile privind, în mod special,
încurajarea industriei urmăreau să creeze condiţii favorabile de dezvoltare şi să protejeze industria din
România faţă de produsele industriale din străinătate, dar nici una din acestea nu cuprindea restricţii de
ordin naţional referitoare la persoanele sau întreprinderile care beneficiau de aceste avantaje şi nici
obligativitatea expresă de a forma şi angaja o anumită proporţie de români în întreprinderile
minoritare42. Instituţiile bancare, la rândul lor, au neglijat, de cele mai multe ori, problema naţională în
plasamentele ce le făceau, mai ales, în provinciile alipite. Rentabilitatea şi siguranţa acestor investiţii
nu puteau fi asigurate decât de unităţi economice vechi şi bine consolidate care nici într-un caz, în
Transilvania, nu erau româneşti. Libertatea pe plan politic şi egalitatea în obţinerea diferitelor avantaje
de la stat au creat o situaţie de superioritate elementelor minoritare care activau viaţa economică a
Ardealului faţă de elementul autohton deoarece, cu toate că românii şi minoritarii au plecat pe acelaşi
drum nu toţi s-au bucurat, la start, de aceleaşi condiţii. Maghiarii, evreii şi germanii, datorită
privilegiilor şi drepturilor avute sub stăpânirea ungurească, au reuşit să-şi creeze o situaţie destul de
consolidată în viaţa economică a acestei provincii, în timp ce românii nu au avut acces decât la
agricultură. Dacă statul român ar fi promovat o politică economică exclusivistă, în defavoarea
elementelor minoritare, trebuia, în primul rând, să urmărească nivelarea acestei situaţii, cel puţin atâta
timp până ajungeau şi românii în aceeaşi situaţie înfloritoare din punct de vedere economic pe care au
avut-o cele trei minorităţi amintite, situaţie creată nu îndeosebi spiritului lor mai întreprinzător ci ca
urmare a condiţiei de privilegiaţi şi favorizaţi de stăpânirea austro-ungară.
După realizarea României integrale, situaţia economică a Transilvaniei a înregistrat o
dezvoltare apreciabilă, care s-a reflectat în situaţia înfloritoare a locuitorilor săi.
Reforma agrară din anul 1921 a împroprietărit, la nivelul întregii ţări, 1.393.383 ţărani, din
care 1.256.006 români, 46.069 maghiari, 24.815 germani, 37.709 ruşi, 1583 polonezi, 12.725 bulgari
şi 17.476 alte naţionalităţi43. Din acest total general, în Transilvania au primit pământ 310.583
persoane din care: 227.943 români şi 82640 alte naţionalităţi44. După încheierea primei etape a
lucrărilor de împroprietărire, în anul 1928, situaţia numerică a celor care primiseră pământ în
Transilvania se prezenta astfel: din totalul de 280.679 îndreptăţiţi, românii reprezentau 212.803,
maghiarii 45628, germanii 15934, alte naţionalităţi 631445.
Dacă numărul românilor îndreptăţiţi şi beneficiari ai reformei agrare a fost mai mare decât al
celorlalte naţionalităţi în parte, aceasta se explică prin faptul că, în momentul Unirii, distribuţia
proprietăţii funciare din Transilvania era inegală din punct de vedere social şi naţional. Conform
datelor culese de Consiliul Dirigent, în anul 1919, din cele 14882625 iugăre cât reprezenta suprafaţă
totală a celor 26 judeţe din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, românii posedau 3598669
iugăre, iar maghiarii şi germanii împreună restul de 11276956 iugăre. Raportate aceste cifre la
numărul populaţiei româneşti de 3346345 locuitori faţă de 1902195 locuitori cât reprezentau celelalte
naţionalităţi împreună, rezultă că românilor le reveneau în medie 1 iugăr de persoană iar celorlalţi 646.
Un fapt cert şi de o importanţă care nu poate fi contestată este că, dacă câteva sute de magnaţi
maghiari au pierdut o parte din patrimoniul lor imobiliar, zeci de mii de ţărani unguri au primit loturi
de pământ la fel ca şi concetăţenii lor români. Reforma agrară românească a diminuat sensibil - cel
puţin în mediul rural - imensa distanţă care separa pe cei bogaţi de cei săraci şi aceasta fără deosebire
de etnie, limbă sau religie. Din acest punct de vedere, reformarea structurii fondului funciar a
reprezentat o operă de justiţie socială.
O altă precizare care se impune în contextul discuţiilor care au avut loc şi mai continuă încă
relativ la această problemă, este aceea că reforma agrară din 1921 a fost opera clasei conducătoare
româneşti care a înţeles aspiraţiile epocii şi a decis, la Iaşi, în 1917, ca pământul să devină proprietatea
celor care îl apăraseră şi îl lucraseră. Petre Poruţiu făcea o asemănare între gestul Parlamentului de la
Iaşi şi atitudinea Camerei Lorzilor care votase în 1832 reforma electorală. Dar, aprecia acesta, gestul
clasei conducătoare româneşti depăşea în proporţii gestul lorzilor englezi deoarece la Iaşi, toţi cei care
prin naştere sau prin spirit constituiau elita ţării şi-au sacrificat bunurile pe altarul naţiunii47. Această
constatare nu este lipsită de importanţă deoarece unul din capetele de acuzare ridicat împotriva
reformei agrare româneşti a fost acela că, îndeosebi în provinciile unite cu vechiul Regat, aceasta a
fost îndreptată, în primul rând, împotriva proprietarilor de altă etnie sau de altă limbă. Ori, această
acuzaţie care a generat mult discutatul şi mediatizatul, în epocă, proces al optanţilor48, cade de la sine
în faţă sacrificiilor consimţite de bună voie de Statul român şi de marea proprietate din vechea
Românie. Proprietarii din Transilvania precum şi cei din vechiul Regat au suferit exproprierea în egală
măsură. Şi pentru a sublinia importanţa actului revoluţionar, regele Ferdinand I a fost primul exemplu
în sensul că toate terenurile cultivabile aparţinând domeniului Coroanei au fost expropriate.
Minoritarii care se ocupau cu agricultura şi-au creat asociaţii şi cooperative care s-au bucurat
de toate prevederile legilor în domeniu. Astfel, germanii din Transilvania au fondat în 1929 o uniune a
fermierilor saşi (Siebenburgisch-Sachsicher Landwirtschaftsverein) care dispunea de 232 filiale locale
grupate în 11 organizaţii judeţene. La rândul lor, şvabii din Banat aveau propria lor Uniune de fermieri
(Banater Schwäbischer Landwirtschaftsverein) care funcţiona din anul 1892. Interesele agricultorilor
maghiari erau încredinţate Asociaţiei Economice din Transilvania (Erdelyi Gazdasági Egyesület),
organizaţie profesională a proprietarilor mari şi mijlocii care s-a manifestat mai mult ca un organism
politic decât profesional.
Industria, finanţele şi comerţul din Transilvania au continuat şi în perioada pusă în discuţie să
fie apanajul minoritarilor. Un prim aspect relevant în sensul afirmaţiei îl constituie numărul şcolilor
industriale şi al elevilor care le frecventau. În anul şcolar 1932/1933, de pildă, cele 174 şcoli de profil
au fost frecventate de 15512 elevi din care 5794 (42,9%) maghiari, 4087 români (30%), 2531 germani
(18,7%), 955 evrei (7,1%) şi 145 alte minorităţi, în situaţia în care românii reprezentau 57,9% din
populaţia totală a Transilvaniei, maghiarii 24%, germanii 9,8%, iar celelalte minorităţi 3,2%49. Nu
trebuie ignorat nici faptul că aceste şcoli erau întreţinute în exclusivitate de statul român.
În diferite sectoare ale industriei româneşti între cele două războaie mondiale minorităţile
naţionale ocupau o poziţie importantă. Semnificative pentru aprecierea ponderii populaţiei minoritare
în economia românească sunt şi datele cu privire la participarea capitalurilor aparţinând finanţiştilor
evrei, maghiari, germani etc. pe ramuri industriale, la diverse societăţi. Astfel, în 1937, în industria
metalurgică existau 80 societăţi româneşti, 90 evreieşti, 60 germane, 33 maghiare, 34 alte naţionalităţi;
în industria electronică: 4 societăţi româneşti, 3 evreieşti, 2 maghiare, 2 germane; în industria
lemnului: 85 societăţi româneşti, 195 evreieşti, 89 maghiare, 40 alte naţionalităţi; în industria chimică:
19 societăţi româneşti, 102 evreieşti, 5 ungureşti, 14 germane, 20 alte naţionalităţi; în industria
pielăriei: 34 societăţi româneşti, 38 evreieşti, 16 germane, 3 maghiare, 14 alte naţionalităţi; în industria
textilă: 18 societăţi româneşti, 155 evreieşti, 16 maghiare, 25 alte naţionalităţi; în industria
sticlei-ceramicii: 15 societăţi româneşti, 20 evreieşti, 3 maghiare, 3 alte naţionalităţi; în industria
alimentară: 67 societăţi româneşti, 270 evreieşti, 88 maghiare, 61 germane, 106 alte naţionalităţi; în
industria hârtiei şi artei grafice: 36 societăţi româneşti, 57 evreieşti, 17 maghiare, 5 germane, 13 alte
naţionalităţi50.
Poziţia economică a minorităţilor naţionale era puternică mai ales în regiunile în care, fără să
formeze majoritatea populaţiei, acestea reprezentau totuşi o pondere impresionantă, îndeosebi în
industrie. În judeţul Timiş-Torontal, de exemplu, din 330 întreprinderi doar 7 erau româneşti; din 313
societăţi anonime doar 14 erau româneşti. Cele 42 întreprinderi principale aveau în total 9140 angajaţi
din care 1649 erau români (18%) şi 7491 (82%) minoritari care se repartizau după cum urmează:
consiliul de administraţie: 59 români, 116 evrei, 69 alte naţionalităţi; cenzori: 24 români, 55 evrei, 44
alte naţionalităţi; personal administrativ superior: 3 români, 41 evrei, 10 alte minorităţi; personal
administrativ inferior: 8 români, 25 evrei, 56 alte naţionalităţi; personal asimilat muncitorilor calificaţi:
12 români, 77 evrei, 380 alte naţionalităţi; muncitori calificaţi: 259 români, 59 evrei, 989 alte
naţionalităţi; personal asimilat muncitorilor necalificaţi: 30 români, 11 evrei, 47 alţii; muncitori
necalificaţi: 1231 români, 90 evrei, 5148 alţii51.
Situaţia judeţului Timiş-Torontal nu era singulară în peisajul industrial transilvănean. Din
totalul muncitorilor din Braşov, de pildă, 52% erau maghiari, 29% saşi, 2% evrei şi 17% români52.
După o statistică din 1929, se poate stabili cu aproximaţie că în 5 judeţe aparţinând de Camera de
Industrie şi Comerţ Cluj (Cluj, Năsăud, Sălaj, Someş şi Turda) proporţia industriaşilor români era
următoarea: 8,21% în marea industrie, 37,52% în mica industrie faţă de 91,79% şi respectiv 62,48%
pentru minoritari53.
În comerţ, poziţia minorităţilor naţionale era tot atât de solidă. Conform statisticilor întocmite
de Ministerul Economiei şi Industriei, din cele 173145 firme comerciale individuale existente în
România în 1937, 83821 (48,4%) erau româneşti, celelalte 89324 (51,6%) aparţinând minoritarilor,
din care cele evreieşti reprezentau 32,7%. În oraşul Cluj, de exemplu, unde, pe ansamblul populaţiei,
românii reprezentau 61%, maghiarii 30,1% şi evreii 2%, repartiţia celor 2373 firme înregistrate în
1937, după originea etnică a proprietarilor, era următoarea: 487 firme româneşti, 684 maghiare, 1101
evreieşti, 51 germane şi 44 diverse54.
O asemenea mişcare economică presupunea şi instituţii de credit pe măsură. Conform datelor
publicate de Kenéz Bela, director al Institutului de Statistică din Budapesta, în anul 1910 situaţia
băncilor din Transilvania se prezenta astfel: 142 maghiare, 97 româneşti, 33 germane55. Din punct de
vedere numeric, băncile maghiare din Transilvania au cunoscut perioade de evoluţie şi involuţie,
astfel: 1922-197, 1923-98, 1925-119, 1926-214, 1927-214, 1928-207, 1929-197, 1930-6456.
În anul 1934, din cele 411 bănci existente în Transilvania, 174 erau româneşti, 116 maghiare,
75 germane, 45 evreieşti, adică 40,7% româneşti şi 59,3% minoritare. Proporţia era aproape identică
cu cea de la nivelul întregii ţări când, în anul 1930, din cele 7733 instituţii financiare importante,
inclusiv filialele, 55,8% aparţineau minoritarilor57.
Prin Unirea Transilvaniei cu vechiul Regat, statul român îngloba un important număr de
naţionalităţi alogene care au creat o problemă aproape necunoscută până atunci de România. Totuşi,
această "chestiune" minoritară nu era la fel de gravă ca în fosta Ungarie deoarece în momentul Unirii,
românii, naţiune predominantă, constituiau o majoritate zdrobitoare în întreaga ţară, reprezentând mai
mult de trei sferturi din populaţie, restul revenind minorităţilor etnice. Prin urmare, populaţiile de altă
etnie nu reprezentau pentru români un pericol identic cu acela care i-a determinat pe maghiari să
promoveze o politică şcolară de deznaţionalizare. Această circumstanţă, alături de o concepţie cu totul
diferită privind obligaţiile faţă de stat, au permis guvernelor româneşti interbelice să instituie, în
beneficiul minorităţilor, condiţii de existenţă inspirate de respectul faţă de limba, religia şi cultura
acestora.
În afară de grija pentru însuşirea şi cultivarea limbii de stat, ca instrument comun de înţelegere
între toţi cetăţenii ţării, autorităţile româneşti au lăsat tuturor minorităţilor naţionale întreaga libertate
în organizarea învăţământului minoritar ca şi dreptul de a-şi folosi şi cultiva limba maternă în limite
compatibile cu viaţa unui stat organizat.
Învăţământul preuniversitar din România perioadei respective a cuprins două tipuri de
organizare - de stat şi particular. Legile şi celelalte acte normative adoptate în acest domeniu conţineau
prevederi speciale în ceea ce priveşte educaţia minorităţilor conlocuitoare, asigurând o perfectă
egalitate şi libertate. Decretul nr.1 din 27 ianuarie 1919 al Consiliului Dirigent după care s-a făcut
organizarea învăţământului din Transilvania până la promulgarea legilor şcolare din anii 1924 şi 1925,
hotăra, la art.4, că: în şcolile primare de stat învăţământul se va face în limba majorităţii locuitorilor
comunei; pentru minorităţi se vor institui clase paralele, în limba acestora; în şcolile secundare de stat
învăţământul se va face în limba majorităţii locuitorilor din judeţ, iar în învăţământul superior se va
folosi limba majorităţii locuitorilor din regiune58.
Pentru a nu bloca învăţământul maghiar, ca urmare a plecării cadrelor didactice care au refuzat
depunerea jurământului de fidelitate faţă de statul român, autorităţile transilvănene au permis
comunităţilor religioase minoritare de a se ocupa cu instrucţiunea elevilor, închiriindu-le chiar şi
localurile şcolilor de stat abandonate. Maghiarii au abuzat însă de liberalismul Consiliului Dirigent
grăbindu-se să deschidă şcoli confesionale chiar şi în localităţile în care învăţătorii maghiari
rămăseseră la posturile lor în şcolile minoritare întreţinute de stat. Procedând astfel, aceste comunităţi
religioase urmăreau un scop bine definit: blocarea funcţionării şcolilor minoritare înfiinţate de statul
român, păstrând doar şcolile confesionale, pentru a sustrage astfel educaţia tinerei generaţii de sub
controlul şi influenţa statului român.
Şcolile primare de stat din Transilvania, toate de limbă maghiară până în 1918, s-au
transformat, în conformitate cu dispoziţiunile Decretului nr.1 al Consiliului Dirigent, adoptând ca
limbă de învăţământ română, maghiara, germana sau slovaca după limba majorităţii locuitorilor din
comune. Prin urmare, proporţia numerică a şcolilor primare s-a modificat radical, numărul şcolilor
publice de limbă maghiară diminuându-se considerabil pentru a restabili dreptul fiecărei naţionalităţi
la cultură naţională, drept totalmente ignorat de regimul maghiar.

Şcolile primare după naţionalităţi şi confesiuni (1922)59

FELUL Sub stăpânirea maghiară Total După Unire(şcoli şi secţii)


ŞCOLII Româneşti Maghiare Germane Altele Româneşti Maghiare Germane Altele Total
De stat - 1199 - - 1199 1020 562 51 55 1688
Comunale 96 305 26 80 507 318 98 38 18 472
Ortodoxe 1218 - - - 1218 1289 - - 42 1331
Greco- 1078 - - - 1078 984 - - 12 996
catolice
Evanghelice- - 8 261 - 269 - 8 261 - 269
luterane
Romano- - 388 - - 388 - 371 53 - 424
catolice
Reformate - 322 - - 322 - 641 - - 641
Unitariene - 26 - - 26 - 49 - - 49
Izraelite - 42 - - 42 - - - 32 32
Total 2392 2290 287 80 5049 3611 1829 403 159 5901

Articolul 7 din Legea pentru învăţământul primar şi normal al statului, promulgată la 24 iulie
1924, stipula ca în comunele în care populaţia vorbea o altă limbă decât cea română, Ministerul
Instrucţiunii publice trebuia să înfiinţeze şcoli în limba populaţiei respective60. La rândul său Legea
învăţământului secundar de stat din 1928 stipula necesitatea înfiinţării, în regiunile unde minorităţile
conlocuitoare formau majoritatea populaţiei, de secţii speciale afiliate şcolilor secundare de stat în care
cursurile să se ţină în limba minorităţii respective. Pentru a se evita continuarea procesului de
deznaţionalizare, în aceste secţii erau admişi numai elevi de aceeaşi naţionalitate având limba de
învăţământ identică cu limba maternă61.
Legea învăţământului particular din 19 decembrie 1925, prin art.1 stipula posibilitatea
educării tinerei generaţii şi în afara învăţământului de stat, fie prin şcoli particulare aparţinând cultelor
religioase, comunităţilor religioase sau persoanelor particulare. Limba de învăţământ în aceste şcoli
era fixată de persoanele responsabile de întreţinerea şcolii (art.34 şi 41). Aceleaşi persoane desemnau
şi numeau directorul şcolii şi pe toţi membrii corpului didactic (art.16), fiind singurii responsabili de
administrarea şi direcţionarea pedagogică a instituţiei, Ministerul Instrucţiunii Publice rezervându-şi
doar dreptul de control. Respectând condiţiile legii, certificatele de studii eliberate de aceste şcoli
private aveau aceeaşi valoarea cu cele eliberate de şcolile de stat62. Această lege poate fi apreciată
drept un cod cultural al minorităţilor deoarece reglementa amănunţit dreptul acestora de a-şi organiza
învăţământul în grădiniţe, şcoli primare şi secundare, teoretice şi practice.
Câteva modificări ale acestei legislaţii dar care acordau noi drepturi şi libertăţi minorităţilor
conlocuitoare au intervenit în anul 1939. Astfel, la 27 mai 1939 a fost adoptată o nouă lege pentru
organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal care menţinea şi chiar dezvolta
prevederile legii din 192463. În spiritul acestei legi, Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale
nr.1674/1939 stipula că elevii şcolilor minoritare puteau fi examinaţi şi nu numai ajutaţi, ca înainte, în
limba de învăţământ a şcolii respective la disciplinele ştiinţifice şi filozofice.
Câteva date statistice (atrag atenţia cititorului că se întâlnesc cazuri când cercetătorii care se
ocupă de această problemă operează, pentru aceeaşi situaţie, cu date diferite) ilustrează efectul pozitiv
al măsurilor luate de statul român în ceea ce priveşte dinamica învăţământului minoritar între cele
două războaie mondiale. În 1939, în România funcţionau 1054 şcoli primare de limbă maghiară cu
1980 învăţători şi 78255 elevi repartizate astfel: 796 şcoli confesionale (277 romano-catolice, 489
reformate, 25 unitariene şi 5 luterane) şi 258 şcoli şi secţiuni de stat. Germanii dispuneau de 700 şcoli
primare cu 1590 învăţători şi 65000 elevi repartizate după cum urmează: 422 şcoli confesionale (326
evanghelice-luterane, 105 romano-catolice şi o şcoală reformată) şi 278 şcoli şi secţiuni de stat64.
Învăţământul secundar minoritar era deservit de 45 şcoli confesionale de limbă maghiară cu 737
profesori şi 6999 elevi şi de 38 şcoli de limbă germană cu 541 profesori şi 6333 elevi, un liceu, 4
gimnazii şi o secţiune de liceu comercial. În afara şcolilor normale de stat, formarea învăţătorilor era
asigurată de 7 şcoli confesionale de limbă maghiară şi de 7 şcoli confesionale de limbă germană65.
La nivelul Transilvaniei, în anul şcolar 1933-1934, situaţia învăţământului minoritar de stat se
prezenta astfel 1. şcoli primare de limbă maghiară - 442 cu 653 învăţători; 2. şcoli primare de limbă
germană - 129 cu 191 învăţători; 3. şcoli primare de limbă cehă şi slovacă - 9 secţiuni cu 9 învăţători;
4. şcoli secundare de limbă maghiară - 7 şcoli şi secţii secundare (gimnazii, licee şi şcoli comerciale),
câte o catedră de limbă maghiară pe lângă 8 şcoli secundare de stat; 5. şcoli secundare de limbă
germană - 6 şcoli şi secţii (gimnazii, licee şi şcoli comerciale). Acesta era completat de instituţiile de
învăţământ particular care se repartizau în felul următor: 783 şcoli primare cu 1426 învăţători şi 70339
elevi; 345 şcoli primare germane cu 924 învăţători şi 44265 elevi; 42 şcoli primare sârbeşti cu 61
învăţători şi 3392 elevi; 5 şcoli primare craşovane cu 5 învăţători şi 552 elevi; o şcoală primară
poloneză cu 2 învăţători şi 121 elevi; o şcoală primară cehă cu un învăţător şi 29 elevi, o şcoală
primară ucrainiană cu un învăţător şi 44 elevi; 17 licee maghiare cu 324 profesori şi 3978 elevi; 22
gimnazii maghiare cu 197 profesori şi 2638 elevi; 7 şcoli normale maghiare cu 110 profesori şi 795
elevi; 4 şcoli comerciale maghiare cu 51 profesori şi 210 elevi; 7 licee germane cu 120 profesori şi
2117 elevi; 18 gimnazii germane cu 178 profesori şi 2469 elevi; 5 şcoli normale germane cu 73
profesori şi 256 elevi, o şcoală comercială germană cu 9 profesori şi 40 elevi66.
Populaţia minoritară din România a pus în faţa guvernelor româneşti, pe lângă celelalte
dificultăţi inerente oricărei opere de unificare, şi o problemă confesională cu totul delicată. Dacă până
în 1918 Regatul României, unde Biserica ortodoxă era singura biserică naţională (numărul neînsemnat
de catolici, protestanţi, izraeliţi şi musulmani neridicând nici o dificultate) nu cunoscuse în istoria sa
nici o agitaţie religioasă, după Unire situaţia se schimbase radical din punct de vedere al vieţii
confesionale. Statul român s-a găsit dintr-o dată în prezenţa unui număr de 8 culte (fără a-l socoti şi pe
cel ortodox) şi a unui însemnat număr de asociaţii religioase care toate cereau cu insistenţă să fie
recunoscute prin lege. Prin puternica lor organizare şi prin numărul impozant de credincioşi, cultele
minoritare din Transilvania căpătau o importanţă cu totul specială.
Din punct de vedere religios, populaţia acestei provincii, după recensământul din 1930, se
repartiza după cum urmează: 1932356 ortodocşi, 947351 greco-catolici, 696320 reformaţi (calvini),
274415 evanghelici (luterani), 68330 unitarieni, 419 musulmani, 45781 alte confesiuni (armeni,
catolici, baptişti, adventişti etc.)67. Tuturor statul maghiar le recunoscuse personalitatea juridică şi
autonomia în conducerea propriilor afaceri, cu rezerva unui drept de control şi supraveghere. Aceste
culte îşi făceau deci intrarea în România integrală cu tradiţii proprii, cu organizări proprii, cu interese
străine şi nu de puţine ori opuse vieţii naţionale româneşti şi, în plus, cu o foarte vie conştiinţă a
drepturilor lor. Problema confesională s-a agravat şi mai mult din cauza strânsei legături cu cea
politică, bisericile minoritare din Transilvania apărând adesea ca simple faţade care mascau interese
pur profane. În aceste condiţii, problema confesională devenea pentru România o veritabilă problemă
de stat şi, pentru a fi evitate perturbaţii interioare, soluţionare acesteia cerea autorităţilor româneşti o
putere de înţelegere, o energie şi prudenţă excepţionale.
Constituţia din 1923 (art.22) cât şi cea din 1938 (art.19) garantau libertatea conştiinţei şi a
cultelor cât şi egalitatea acestora din urmă. Aceste principii au fost dezvoltate mai pe larg de Legea
regimului general al cultelor din 1928 în care se menţiona că, în afara Bisericii ortodoxe, în statul
român îşi desfăşurau activitatea legal următoarele culte istorice: cultul greco-catolic (uniat), cultul
catolic (de rit latin, greco-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul
unitarian, cultul armean gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) şi cultul mahomedan68.
În ceea ce priveşte Biserica catolică, statutul său juridic a fost reglementat încă prin
Concordatul dintre România şi Sfântul Scaun (10 mai 1927) şi Acordul privitor la interpretarea art.IX
din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul român cunoscut şi sub numele de
Acordul de la Roma69. Acordul cu Vaticanul stipula libertatea raporturilor, în plan spiritual, între
catolicii români şi Sf.Scaun (art.4), egalitatea dintre cultul catolic şi celelalte culte din ţară (art.10),
libertatea înfiinţării de noi parohii (art.12), libertatea de a fonda şi de a întreţine şcoli confesionale
(art.19). Prin Acordul de la Roma s-a hotărât ca Biserica catolică, ca atare, să nu facă uz de
personalitatea sa juridică în România.
Statul român a afectat fonduri importante diverselor culte alte ţării. Astfel, doar cu titlu de
exemplu, în timpul exerciţiului bugetar 1931-1932 Biserica ortodoxă a beneficiat de 592.917.671 lei,
Biserica greco-catolică de 102.362.769 lei, cultele minoritare 153.646.288 lei. Împărţind sumele
alocate la numărul preoţilor se poate calcula că statul a acordat fiecărui preot, după confesiune:
ortodox - 31.841 lei/an, romano-catolic - 57542 lei/an, greco-catolic - 55862 lei/an, reformat - 50079
lei/an, evanghelic - 52478 lei/an, unitarian - 59128 lei/an70. Aceasta, în situaţia în care personalul
religios al diferitelor culte se prezenta în felul următor (1935)71:

Cultul Episcopi Consilieri Protopopi Pastori Secretari


(canonici) Arhiepiscopi Preoţi
Ortodox 17 63 145 7804 3
Greco-catolic 5 34 75 1565 9
Romano-catolic 6 17 26 655 7
Reformat 1 3 25 816 1
Unitarian 1 - 4 111 1
Evanghelic luteran 1 - 7 272 3

După situaţia personalului religios, indicată mai sus, pentru fiecare episcopie reveneau:
pentru:
Ortodocşi 459 preoţi 9 protopopi 4 consil. 764000 cred.
Greco.cat. 319 15 7 260000
Romano.cat. 109 4 3 183333
Reformaţi 816 25 - 660600
Unitarieni 11 4 - 75000
Luterani 272 7 - 300000

Situaţia credincioşilor administraţi din punct de vedere spiritual de către un preot sau
protopop din fiecare confesiune:

la:

Ortodocşi 1 preot pt. 1665 cred. 1 protopop pt. 86655 cred.


Greco-cat. " 830 " " 17466 "
Romano-cat. " 1400 " " 42307 "
Reformaţi(calv) " 808 " " 26400 "
Unitarieni " 676 " " 18750 "
Luterani(evangh) " 1103 " " 42587 "

Datorită regimului de libertate garantat de statul român, a ajutorului material acordat cu


largheţe, bisericile minoritare din Transilvania au realizat în această perioadă progrese remarcabile.
Numai între anii 1930-1940, catolicii din Transilvania au construit mai mult de 50 biserici şi capele şi
au întemeiat un mare număr de noi parohii. Dacă în 1918 funcţionau în Ardeal 301 şcoli primare şi 40
şcoli secundare catolice, în anul şcolar 1939-1940 îşi desfăşurau activitatea 378 şcoli primare şi 59
şcoli secundare catolice. În aceeaşi perioadă, Episcopia reformată din Cluj a construit 10 noi biserici,
a restaurat 4, a creat 3 noi parohii şi a construit 3 case de rugăciuni. Avea un număr considerabil de
şcoli primare confesionale, 6 licee, 3 gimnazii, 2 şcoli normale şi 2 şcoli comerciale. Episcopia
reformată din Oradea avea, la doi ani după întemeierea sa (1928) 218 şcoli duminicale, 32 cercuri
biblice, 15 asociaţii de femei, 3 gimnazii, o şcoală comercială şi mai multe şcoli primare. Dacă în 1918
reformaţii aveau în total 322 şcoli primare şi 15 secundare, în anul şcolar 1939/1940 numărul şcolilor
primare se ridicase la 500, iar al celor secundare la 17. Biserica evanghelico-luterană beneficia, în
1918, de 269 şcoli primare şi 14 şcoli secundare, pentru ca în 1939 numărul acestora să crească la 275,
respectiv 21. Biserica luterană maghiară, care număra în jur de 30000 credincioşi, patrona, în anul
1940, 3 cercuri biblice pentru tineret, 6 şcoli duminicale şi un gimnaziu cu limba de predare maghiară.
Biserica unitariană beneficia, în 1939, de o Academie teologică la Cluj, de 37 şcoli primare, un liceu
şi o şcoală de agricultură72.
Ca expresie a libertăţii de opinie, presa şi tipăriturile în general, reprezintă pentru viaţa unei
minorităţi un factor important de menţinere şi de dezvoltare a trăsăturilor specifice, a culturii şi
tradiţiilor proprii, a afirmării prezenţei active în dezbaterile problemelor de actualitate şi în susţinerea
intereselor specifice.
Dinamica presei minoritare din România interbelică constituie o dovadă a tratamentului de
deplină libertate datorită condiţiilor identice de exprimare cu cele ale presei româneşti. Otto Junghann
şi Max Boehm, în lucrarea lor intitulată Ethnopolitischer Almanach, referindu-se, în special, la presa
minorităţilor din Europa Centrală, indicau ca model de progres şi dezvoltare presa minorităţii
maghiare din România73. La rândul său, jurnalistul maghiar Lajos György afirma că, încă din primii
ani de după Unire, s-a putut vedea progresul presei maghiare prin cele 330 publicaţii periodice
maghiare, din care doar 87 apăruseră în timpul regimului austro-ungar, restul fiind fondate în perioada
regimului românesc74.
Într-adevăr, cifrele statistice confirmă din plin această realitate. La 31 decembrie 1934,
apăreau în România 1645 publicaţii în limba română (940 jurnale şi 705 reviste); 275 publicaţii în
limba maghiară (150 jurnale şi 45 reviste); 176 publicaţii în germană (131 jurnale şi 45 reviste); 27
publicaţii în idiş (18 jurnale şi 9 reviste); 13 publicaţii în ucrainiană etc. Raportate la populaţia ţării,
reveneau 3,7 publicaţii pentru 100000 români şi 6 publicaţii pentru 100000 minoritari.
Dacă, în 1918 în Transilvania nu existau decât 18 cotidiene de limbă maghiară, în 1932
numărul acestora se ridicase la 51 dintr-un total de 304 publicaţii maghiare, din care 133 apăruseră
după Unire. Raportat la numărul populaţiei din această provincie, cifra era impresionantă având în
vedere faptul că la 52000 suflete maghiare revenea câte un cotidian, pe când românilor abia la câte
200000 de suflete75. În ceea ce priveşte presa germană, în anul 1935 apăreau în Transilvania 211
periodice (26 cotidiene, 113 săptămânale şi 72 reviste)76.
Periodicelor maghiare din România li s-au alăturat cele importate din Ungaria. Exportul ungar
de cărţi, ziare şi reviste în România a cunoscut, conform unei statistici maghiare, o progresie continuă
începând cu anul 1926. În 1929, de exemplu, România a importat din Ungaria cărţi, reviste şi jurnale
în valoare de 2567000 pengo (77 milioane lei), reprezentând 7057 quintale sau 70 vagoane a câte 10
tone fiecare77.
Numeroase edituri şi librării existente la epoca respectivă aparţineau diverşilor reprezentanţi ai
minorităţilor naţionale. În 1935, 62% din tipografii şi 60% din librăriile din Transilvania erau
maghiare sau evreieşti. Astfel se explică şi faptul că pe durata anilor 1919-1933, în Transilvania au
fost editate în jur de 5000 opere ştiinţifice sau literare în limba maghiară ceea ce depăşea cu mult cifra
înregistrată în acest domeniu în tot intervalul 1867-1918 78.
Am prezentat succint doar câteva aspecte ale vieţii şi activităţii politice, economice şi
cultural-spirituale ale minorităţilor naţionale din România interbelică, cu privire specială asupra
Transilvaniei, drepturile şi libertăţile de care s-au bucurat acestea şi care le-au permis să se încadreze,
în scurt timp, în organismul statal românesc. Cea mai obiectivă concluzie care se poate formula poate
fi considerată cea la care ajunsese, în 1937, unul dintre cei mai activi susţinători ai mişcării
revizioniste ungare, C.A.Macartney, o personalitate, de altfel, cu o reputaţie incontestabilă în literatura
dedicată minorităţilor etnice ale Europei de după primul război mondial. În cartea sa intitulată
Hungary and Her Successors, referindu-se la "problema" transilvăneană, căreia îi dedică un spaţiu
amplu în economia lucrării (p.251-335), autorul constată că: 1. statul român s-a arătat într-o mare
măsură generos faţă de funcţionarii unguri pe care i-a moştenit în noile provincii; 2. niciodată folosirea
limbilor minoritare nu a fost împiedicată în relaţiile particulare; 3. minorităţile au întâlnit foarte puţine
dificultăţi din punct de vedere religios; 4. bisericile minoritare erau mai bogate decât cele româneşti; 5.
Biserica ortodoxă a primit subvenţii mai mici decât bisericile minoritare; 6. statul român a admis de
bună voie sistemul şcolilor confesionale, l-a extins ca o regulă generală în teritoriile alipite şi le-a
acordat libertăţi relativ numeroase; 7. situaţia culturală a germanilor din România era mult mai
înfloritoare decât în timpul dominaţiei maghiare; 8. maghiarii şi germanii posedă un număr
considerabil de periodice din care, cea mai mare parte au fost fondate după "anexiune"; 9. România a
fost cea mai generoasă dintre toate statele succesorale pentru că a permis intrarea în interiorul
frontierelor sale a literaturii maghiare, absorbind, în medie, 50% din exportul de carte al Ungariei; 10.
în ceea ce priveşte exproprierile, nu a fost făcută nici o diferenţă între proprietarii maghiari şi cei
români; 11. structura generală, socială şi politică a Transilvaniei a fost mai democratică decât cea a
Ungariei, iar administraţia mai puţin antisocială.
Note

1. A se vedea în acest sens Nicolae Dascălu, Unirea din 1918 şi minorităţile naţionale din România, în "Anuarul Institutului
de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol", Iaşi, XX, 1983, p.51-66.

2. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.II, Bucureşti, 1938, p.XXIX; dr.Sabin Manuilă,
Demografia rurală a României, Bucureşti, 1940, p.15.

3. Vezi art.V, paragraful 2 din Pactul de la Ciucea, încheiat la 23 octombrie 1923 între Partidul Poporului şi Partidul
Maghiar.

4. Silviu Dragomir, La Transylvanie roumaine et ses minorites ethniques, Bucarest, 1934. p.75.

5. Sándor Biro, The Nationalities Problem in Transylvania. A Social History of the Romanian Minority under Hungarian
Rule 1867-1918 and the Hungarian Minority under Romanian Rule 1918-1940, New York, 1992, p.454; Elemer Illyes,
National Minorities in Romania. Change in Transylvania, New York, 1982, p.58-59.

6. Ingomar Senz, Die Nationale Bewegung des ungarlandischen Duetschen vor dem Ersten Weltkrieg, Munchen, 1977; Carol
Göllner, Annotationen în "Forschung zur Volks - und Landeskunde", Sibiu, 22, I, 1979, p.134-135; Louis Roman,
Demografia istorică în opera lui Sabin Manuilă, în Istorie şi demografie, Cluj-Napoca, 1995, p.28.

7. La Roumanie devant le Congres de la Paix. La Transylvanie et les territoires roumains de Hongrie, Paris, f.a., Imprim.
Dubois et Bauer, p.9-11.

8. Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938, p.35-39.

9. Mikó Imre, Huszonkét ev. Az erdélyi magyarság politikai törtenete 1918 dec. 1 -tol 1940 aug 30-ig., Budapest, 1941, p.17;
Magyar statisztikai Szemle, 1938, p.66.

10. Virgil Pană, Realităţi demografice în judeţele Mureş şi Târnava Mare, în "Marisia" , Târgu-Mureş, 1996, XXV, p.377;
dr.Sabin Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în "Arhiva pentru ştiinţă şi
reformă socială", 1929, VIII, nr.1-3, p.91-212.

11. Vezi în acest sens V.I. Gaftoiescu, Poziţii juridice în dreptul internaţional. Problema minorităţilor, Bucureşti, 1939.

12. Vezi textul Tratatului la C. Daşcovici, Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1922, p.175-177;
Relativ la problema minorităţilor se pot consulta: R.Budisteanno, La condition juridique des minorités ethniques selon les
derniers traités de paix. Le problème de vue roumain, Paris, 1927; G.Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace
din 1919-1920, Bucureşti, 1926; Radu Meitani, Le Traité pour la protection des minorités devant la Commission des
Nouveaux Etats et des minorités, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1938, nr.3-4, p.263-280; Arthur de Balogh, La protection
internationale des minorités, Paris, 1930.

13. Titu Onişor, Alba-Iulia în lumina tehnicei juridice, în "Revista de drept public", 1935, nr.304, p.281-297.

14. Monitorul oficial (în continuare M.O.), nr.223/30 decembrie 1918, p.4125-4126.

15. Ibidem, nr.33/28 mai 1919, p.1745-1746; vezi şi Ion Stanciu, Statutul juridic al populaţiei evreieşti din România în
perioada 1878-septembrie 1940, în "Revista istorică", III, nr.3-4, 1992, p.329-344.

16. M.O., nr.282/29 martie 1923, p.13313-13314.

17. Ibidem, nr.42/20 februarie 1938, p.954-962.

18. Vezi în acest sens N.P. Iulian, L'emploi des langues minoritaires dans l'administration, în "Revue de Transylvanie", Cluj,
1937, nr.2, p.189-199; Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 2/1938, Drepturile minoritarilor
în justiţie.

19. C. Hamangiu, Codul General al României, Vol.XVII, 1929, p.372-584.

20. Ibidem, vol.XI-XII, 1922-1926, p.338-524.

21. M.O., nr.73/2 martie 1936, p.2631.

22. Ibidem, nr.187/14 august 1938, p.3777.


23. Ibidem, nr.101/4 mai 1938, p.2176.

24. Ibidem, nr.178/4 august 1938, p.3588.

25. Ibidem, p.3598.

26. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 120/1939, f.17; Virgil Pană, Minorităţile etnice din
Transilvania între 1918-1940, Târgu Mureş, 1996, Editura Tipomur, p.78-79.

27. Ştefan Delureanu, Germanii din România înainte şi după 1945, în "Revista istorică", VIII, nr.1-2, 1997, p.5-24.

28. Ibidem, p.7.

29. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 247, f.1-3.

30. Ibidem, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 240/1939, f.49-50; Doctrinele partidelor politice, Bucureşti,
1924, p.239-240.

31. Sächsisch-swäbische Chronik. Beitrage zur Geschichte der Heimat. Herausgegeben von E.Eisenburger und M.Kronner,
Bucureşti, Editura Kriterion, 1976, p.159.

32. Silviu Dragomir, op.cit., p.165.

33. O prezentare corectă şi detaliată a mişcării politice germane din România interbelică la Mircea Muşat, Ion Ardeleanu,
România după Marea Unire, Bucureşti, 1986, vol.II, P.I, 1918-1933, p.726-733; vol.II, P.II, noiembrie 1933-septembrie
1940, p.375-382.

34. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 45/1938, f.93-95; dosar 240/1939, f.51.

35. Györi Illés István, A politika, în Metamorphosis Transylvaniae, Kolozsvár, 1937, p.9.

36. Ibidem, p.16.

37. Aurèle C.Popovici, La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie, Lausanne-Paris, 1918, p.133-134.

38. Aurel Gociman, Les fonctionaires hongrois de l"Etat roumaine, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1934, nr.3, p.380.

39. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.718; Petre Bănescu, L'encadrement politique des minorites ethniques de Roumanie, în "Revue
de Transylvanie", Cluj, 1939, nr.4, p.479; Alexandru Oltean, Le mouvement politique hongrois en Roumanie, în "Revue de
Transylvanie", Cluj, 1935, nr.2, p.188; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Bucureşti, 1986, p.II,
vol.I, p.716-726, vol.II, p.II, p.356-384. Pentru punctul de vedere maghiar vezi Mikó Imre, op.cit., şi Metamorphosis
Transylvaniae, Kolozsvár, 1937.

40. Pentru mişcarea politică evreiască vezi Tully Rozenthal, Mişcarea evreiască în România, în almanahul ziarului "Tribuna
evreiască", Iaşi, 1937; Livia Dandara, Populaţia evreiască în contextul integrării Transilvaniei în viaţa socială, politică şi
culturală a României, 1919-1940, în "Anale de istorie", XXXI, nr.1, p.87-102.

41. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.719; Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 120/1939, f.10
(tablouri comparative).

42. La 4 aprilie 1934 a fost totuşi adoptată, o lege pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi care dispunea ca în
Consiliile de administraţie să fie cel puţin 50 % români, iar în privinţa personalului, 80 % trebuiau să fie români şi 20 % de
altă etnie. După doi ani de la aplicare, s-a constatat însă că numărul cetăţenilor străini folosiţi în întreprinderi a scăzut dar, în
schimb, numărul minoritarilor crescuse la personalul administrativ de la 30,8 % la 58,3 %, la personalul tehnic superior de la
32 % la 50 %, iar la lucrătorii calificaţi, de la 23 la 47,46 %. Prin urmare criteriul cetăţeniei nu a determinat românizarea
reală a întreprinderilor, ci a micşorat numai proporţia cetăţenilor străini în care intrau şi evreii (vezi Constantin Botoran,
Participarea populaţiei evreieşti la viaţă economică a României până la cel de al doilea război mondial, în "Revista
istorică", 1992, 3, nr.3-4, p.345-356.

43. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 223, f.1-8 (Reforma agrară în
România); vezi şi D.Sandru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.

44. Ibidem, dosar 213, f.1-11 (Reforma agrară în Transilvania). Pentru bibiliografia recentă a problemei vezi şi Dezvoltare şi
modernizare în România interbelică, Bucureşti, 1988, p.139-172.

45. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1929, vol.I, p.310.
46. Petre Poruţiu, Principiile exproprierii în reforma agrară, în "Transilvania", Sibiu, an 75, nr.8-9, 1944, p.636.

47. Ibidem, p.615.

48. Pentru acest aspect se pot consulta, printre altele, La reforme agraire roumaine devant la Société des Nations, vol.I-II,
Paris, 1924; D.Sandru, op.cit.

49. Alexandru Oltean, loc.cit., p.66.

50. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul de Interne, Documentare, dosar 245, vol.I, f.55-64; Constantin Botoran, loc.cit.,
p.351.

51. C.Stoicănescu, Un aspect al vieţii naţionale la frontiera occidentală, în "Revista Institutului Social Banat-Crişana", 1936,
nr.15, p.29.

52. Virgil Pană, op.cit., p.170.

53. Petre Suciu, Clasele sociale ale românilor din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928,
Bucureşti, 1929, p.292-293.

54. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.719-720.

55. Kenéz Bela, Nep es Föld, Budapest, 1917, p.130.

56. Alexandru Oltean, loc.cit., p.71.

57. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.720.

58. Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent, Sibiu, 14/27 ianuarie 1919, nr.6, p.5-6.

59. Alexandru Pteancu, Învăţământul particular şi minoritar din Transilvania, în "Transilvania, Banatul, Crişana şi
Maramureşul, 1918-1928", Bucureşti, 1929, p.1113.

60. M.O., nr.61/26 iulie 1924, p.8602-8629.

61. C.Hamangiu, Codul general al României, vol.XVI, 1926-1929, p.1064.

62. Ibidem, nr.283/27 decembrie 1925, p.14409-14419.

63. Ibidem, nr.121/27 mai 1939, p.1457-1460.

64. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 240/1939, f.3; N.Dascălu, loc.cit., p.724.

65. Ibidem, f.34; idem.

66. Augustin Caliani, L'enseignement minoritaire en Transylvanie (II) în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1934, nr.3, p.302.

67. La Transylvanie, Paris, 1946, p.121.

68. M.O., nr.89/22 aprilie 1928, p.3608-3609.

69. Pentru detalii se pot consulta: I.Mateiu, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Sibiu, 1929; Onisifor Ghibu,
Catolicismul unguresc şi politica religioasă a statului român, Cluj, 1932; Pentru punctul de vedere maghiar vezi Attila
Varga, Reglementarea constituţională a bisericilor din România începând cu 1918, în "Altera", Târgu-Mureş, 1996, II,
p.115-124.

70. V.Nistor, Les cultes minoritaires et l'Eglise ortodoxe roumaine dans le nouveau budget de la Roumanie, în "Revue de
Transylvanie", Cluj, 1935,nr.1, p.11.

71. Ibidem, p.18.

72. La Transylvanie, Paris, 1946, p.131-142.

73. Dr.P. Petrinca, dr.G. Pintea, N.P.Smochină, La Stampa delle minoranze in Romania, 1918-1940, Bucureşti, 1940, p.7
nota 7.

74. Dr.György Lajos, As erdélyi magyarság Szellemi élete, Budapest, 1926, p.8-9.

75. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 97/1940, f.8.
76. Arhivele Naţionale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 143/1939, f.1-21 (presa germană din România).

77. Les importations de revues et de livres hongrois en Roumanie de 1926 à 1934, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1935,
nr.4, p.505-508.

78. Jancsó Elemer, Az erdélyi magyar könyv 15 esztendeje, în "Pasztortüz", Cluj, 1933, nr.10, p.194-195.
5.5. TRANSFORMAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI
ÎNTR-UN COMPLEX ECONOMIC NAŢIONAL-STATAL UNITAR

5.5.1. Unele delimitări conceptuale

5.5.1.1. Ideea complexului economic naţional-statal unitar

Complexul economic naţional unitar reprezintă, în general, o problemă relativ nouă a teoriei şi
practicii economice şi, am îndrăzni să spunem nouă - mai ales pentru teoria economică. Din această
cauză multe dintre aspectele sale teoretico-metodologice nu au devenit încă obiectul unei cercetări
economice cât de cât intense şi sistematice.
Bibliografia subiectului ne spune în general puţin din punct de vedere cantitativ şi insuficient
din punct de vedere calitativ despre conţinutul şi trăsăturile complexului economic naţional unitar,
despre legităţile care îi guvernează existenţa şi mişcarea - funcţionarea şi evoluţia. După cunoştinţele
noastre, sunt puţine lucrări care să pună în lumină, pe temeiul unor cercetări comparative, trăsăturile
comune şi specifice, unitatea - momentele de identitate şi asemănătoare, precum şi deosebirile
realităţilor economice care dau conţinut unor asemenea concepte cum sunt: <<sistem economic>>,
<<sistem economic naţional>>, <<economie naţională>>, <<complex economic naţional>>,
<<complex economic naţional-statal>>, <<complex agrar>>, <<complex industrial naţional>>,
<<complex economic agrar naţional>>, <<complex naţional industrial-militar>>, <<complex
industrial-militar>> etc.
Fiecare complex economic naţional unitar îşi are propria sa istorie. La fel şi teoria lui.
Rădăcinile sale se află uneori, ca şi în cazul României, în trecutul îndepărtat.
După părerea noastră, un prim model al economiei naţionale, al sistemului economic naţional
şi deci al complexului economic naţional, fără să fi folosit acest concept, a fost schiţat în celebrul
<<Tableau économique>> al lui Fr.Quasnay. Tot fără a folosi conceptul de complex economic
naţional, Adam Smith l-a descris cu genialitatea ce-i era caracteristică în <<Avuţia naţiunilor>>.
Friederich List a elaborat o concepţie relativ închegată despre sistemul economic naţional
german în lucrarea sa de căpătâi <<Sistemul naţional de economie politică>>.
În ţara noastră precursorii complexului economic numără în rândul lor pe Dionisie Pop
Marţian, Petru S.Aurelian, Alexandru Xenopol şi alţii. O contribuţie mai importantă la conturarea unei
viziuni relativ mai închegate despre complexul economic naţional românesc au adus I.N.Angelescu,
Mihail Manoilescu, Ştefan Zeletin, Victor Slăvescu şi în special Mitiţă Constantinescu.
Consideraţiile valoroase referitoare le unele laturi ale complexului economic naţional prezente
în lucrările economiştilor amintiţi sunt însă insuficiente pentru a se putea susţine aprecierea că ei
înfăţişează complexul economic naţional în forma lui închegată şi dezvoltată.
De fapt, însuşi conceptul de <<concept economic naţional>> este utilizat în literatura de
specialitate din ţara noastră mult mai târziu. Mihai Plătăreanu era preocupat la jumătatea anilor ’30 ai
veacului nostru de dezvoltarea şi completarea <<complexului producţiunii naţionale>>1 Mitiţă
Constantinescu foloseşte cu frecvenţă mai mare conceptele de economie naţională, organism
naţional, masă economică naţională, complex industrial şi complex industrial naţional 2. Într-o
formulare mai cuprinzătoare şi mai riguroasă conceptul se întâlneşte, de pildă, într-un substanţial
studiu ştiinţific publicat în paginile revistei <<Viaţa economică>> la mijlocul anului 1964. Aici se
întâlnesc următoarele expresii conceptuale: <<complex unitar al economiei naţionale>>, <<complex
economic naţional>>, <<complex teritorial de producţie>> şi <<complex economic naţional deplin
unitar>>.

5.5.1.2. Semnificaţii ale conceptului

Ce se înţelege prin Complex Economic Naţional-Statal Unitar (CENSU)? Care sunt


semnificaţiile principale ale acestui concept?
O incursiune în bibliografia obiectului duce la constatarea că întrebările de mai sus sunt
<<onorate>> cu mai multe răspunsuri. Astfel, potrivit unor păreri CENSU desemnează starea de
funcţionare a mecanismului economiei naţionale într-o anumită perioadă de timp şi într-un spaţiu
geografic determinat. Potrivit altor păreri CENSU reprezintă unitatea forţelor productive, a relaţiilor
economice şi a modului lor de mişcare (funcţionare şi evoluţie). În această înţelegere CENSU este
sinonim cu modul de producţie naţional, cu sistemul economic naţional şi cu economia naţională.
Alţi specialişti văd în CENSU o formă superioară de organizare, integrare şi dezvoltare a
economiei naţionale în care diferitele activităţi economico-sociale, tot mai diversificate într-un grad tot
mai înalt. Există şi specialişti care au considerat CENSU ca fiind totalitatea şi integralitatea tehnico-
materială a sistemului economic socialist sau expresia material-obiectuală a proprietăţii socialiste
asupra mijloacelor de producţie. În sfârşit menţionăm că, potrivit altor păreri CENSU este o treaptă
sau formă superioară de organizare, integrare şi dezvoltare a tuturor componentelor economiei
naţionale.
Opiniile prezentate pentru ilustrare reflectă şi exprimă laturi şi aspecte importante ale
Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Cu toate acestea, nici una dintre opiniile respective nu
surprinde şi nu înmănunchează suficiente semne distinctive esenţiale pentru a putea servi drept o
definiţie a CENSU.
În consecinţă socotim necesar să prezentăm succint unele din caracteristicile principale ale
CENSU privit în general şi, fireşte, la modul ideal, drept CENSU pur.

5.5.1.3. Trăsături definitorii ale CENSU

Complexul economic naţional-statal unitar se distinge, înainte de toate, prin următoarele


trăsături esenţiale.
10. CENSU este o formă superioară de existenţă, organizare, funcţionare şi evoluţie a
economiei naţionale. Formarea CENSU a fost precedară, logic şi istoric, de constituirea naţiunii şi a
statului naţional sau s-a format mai mult sau mai puţin concomitent cu acestea în cadrul unui proces
istoric complex şi contradictoriu. “Statele moderne, naţionale şi unitare — scrie Ştefan Zeletin — sunt
un rezultat al dezvoltării capitalismului, care naşte, oriunde străbate, un proces de uniformizare şi
unificare a grupelor sociale. În acest chip dispare particularismul provincial, pe ale cărui ruine se înalţă
statul modern, această <<imensă abstracţie>>. Acelaşi proces de uniformizare şi năzuinţă spre unitate
a produs capitalismul şi în Principatele române3. Procesul “de naştere a burgheziei române se
confundă cu procesul de regenerare naţională, de alcătuire a statului român modern Unitar şi
neatârnat”4. În virtutea acestor realităţi economia se constituie într-o alcătuire naţional-statală
unitară.
20. CENSU se caracterizează prin existenţa unei pieţe naţionale a cărei apariţie şi dezvoltare a
influenţat puternic procesul de înlăturare a fărâmiţării teritoriale, accentuarea continuă a
interdependenţelor dintre pieţele locale şi unirea lor în cadrul unei pieţe naţionale.
30. Apariţia şi constituirea sistemului diviziunii naţionale a muncii care întregeşte şi depăşeşte
subsistemul diviziunii locale a muncii şi odată cu aceasta formarea subsistemului de cooperare la
scară naţională în activitatea economică.
Diviziunea naţională a muncii şi cooperarea naţională individualizează şi personifică locul şi
rolul întreprinderilor ca entităţi celulare ale organismului economico-social, precum şi locul şi rolul
sectoarelor, ramurilor şi subramurilor în calitate de elemente constitutive ale structurii anatomo-
morfologice şi fiziologice a CENSU.
Tot diviziunea muncii şi cooperarea identifică şi <<personifică>> locul şi rolul entităţilor
teritorial-administrative şi geoeconomice în cadrul CENSU.
40. Aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste,
transformarea capitalului industrial în forma conducătoare a capitalului şi a industriei în ramura
conducătoare a economiei naţionale. Industria maşinistă este <<coloana vertebrală>> a complexului
economic naţional-statal unitar şi <<locomotiva>> care trage după sine sau împinge înainte întregul
ansamblu economic.
50. Integrarea tot mai organică în structura CENSU a tuturor genurilor de activitate
economică utilă pentru individ, pentru microgrupuri de indivizi, ca şi pentru întreaga societate,
realizarea unei concordanţe cât mai depline între sectoarele, ramurile şi subramurile sale, precum şi
între structura, infrastructura şi suprastructura sa.
60. Realizarea unei unităţi durabile a tuturor fazelor şi momentelor principale ale mişcării
economice începând cu cercetarea ştiinţifică - primul moment -, continuând cu proiectarea producţiei,
distribuirea (repartiţia), schimbul şi încheind cu consumul. Concomitent cu această unitate CENSU se
mai caracterizează şi prin concordanţa fluxurilor economice reale (materiale) şi a fluxurilor nominale
(monetar-financiare).
70. Complexitatea deosebită. Aşa cum sugerează şi numele CENSU constituie o realitate
deosebit de complexă. Mai mult decât atât. O dată cu scurgerea timpului această trăsătură se
accentuează. <<Complexul se complexifică>> într-o măsură tot mai mare. Elementele sale
constitutive se înmulţesc şi se diversifică. Odată cu aceasta se amplifică şi se complică şi relaţiile ce se
statornicesc între aceste elemente. Aceasta vizează întregul arsenal de mijloace de muncă şi, în primul
rând, instrumentele de producţie care constituie <<sistemul osos>> al organismului economic,
subsistemul relaţiilor economice cu nucleul lor - relaţiile de proprietate - care constituie <<sistemul
muscular>> al economiei naţionale, ansamblul transporturilor de persoane, bunuri şi idei, împreună cu
banii şi circulaţia lor care dau conţinutul principal <<subsistemului circulatoriu>> al organismului
economic naţional.
80. Caracterul dinamic. CENSU este o realitate economică dinamică. El se află în continuă
mişcare - funcţionare şi evoluţie. Fiecare CENSU îşi are propria sa istorie guvernată de legile generale
ale mişcării economice, cât şi de particularităţile şi condiţiile specifice în care aceste legi acţionează.
Luarea în considerare a factorului timp, a caracteristicilor diferitelor secvenţe ale acestuia permite
ştiinţei să identifice şi să pună în lumină cu ajutorul metodei comparaţiei trăsăturile comune şi
deosebirile fiecărui CENSU privit în comparaţie cu el însuşi în diferite perioade de timp, precum şi
progresele sau regresele, ori şi unele şi altele, înregistrate în diferite etape ale evoluţiei. Şi aceasta nu
numai în scopuri cognitive - extinderea şi aprofundarea cunoaşterii veridice - ci şi în scopuri practic-
aplicative - perfecţionare, înnoire etc.
90. CENSU există, funcţionează şi evoluează în cadrul unui triplu mediu înconjurător: a)
mediul economic mondial; b) mediul social şi c) mediul natural. Friederich List scria că naţionalitatea
constituie din momentul apariţiei ei veriga care face legătura dintre individ şi omenire. Naţiunea, ca de
altfel, şi statul naţional nu sunt forme fără fond. Încă din momentul formării lor, au exercitat o
influenţă deosebită asupra vieţii economico-sociale, oferindu-i un anumit cadru de existenţă,
funcţionare şi evoluţie şi, nu în ultimă instanţă, elemente esenţiale care să o <<personifice>> şi să-i
definească identitatea. Acum economia devine în plan antologic, organizaţional şi funcţional
economie naţională, de fapt un complex economic naţional-statal. Averea îmbracă forma averii
personale, privat-particulare (individuale sau de grup) şi a averii naţionale. Forma celulară a averii la
micro şi macroscară o constituie bunurile economice care în condiţiile capitalismului, au îmbrăcat şi
îmbracă, în majoritatea lor covârşitoare forma marfă. În mişcarea - funcţionarea şi evoluţia -
complexului economic naţional un rol de cea mai mare importanţă revine alături de trebuinţele şi
interesele individuale, trebuinţelor şi intereselor naţionale. Naţiunea nu este o comunitate umană
totalmente extraeconomică ci una şi economică. Ea este subiect şi, trebuie să fie subiect activ al
economiei. Celulele organizaţional-economice ale organismului naţional (CENSU) sunt
întreprinderile.
La graniţa dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea în peisajul economic al planetei
noastre a apărut ceva nou — economia planetei s-a transformat într-un sistem economic mondial.
Altfel spus, economia lumii a devenit o economie mondială ca sistem, chiar dacă procesul de
mondializare economică era departe de a se fi desăvârşit. În asemenea împrejurări şi în această situaţie
fiecare economie naţională a devenit entitate celulară a economiei mondiale, iar aceasta din urmă —
economia mondială — constituie mediul economic de apariţie sau dispariţie, de existenţă, de
dezvoltare sau de dezagregare a economiilor naţionale.
Aşa cum s-a mai spus CENSU există, funcţionează şi evoluează într-un mediu social naţional
şi într-un anumit sens, internaţional. Economicul este, aşa cum se ştie, prin natura sa social, aparţine
socialului. Dar socialul are o sferă de cuprindere mult mai întinsă decât economicul. Mai mult decât
atât. La intersecţiile dintre economic şi social există numeroase puncte <<fierbinţi>> care trebuie
domolite sau înlăturate.
În sfârşit, economicul există, funcţionează şi evoluează în cadrul mediului natural. Natura dă
omului economic şi social şi nu în ultimul rând omenirii, societăţii omeneşti <<Locus standi>> (spaţiu
de acţiune), materia, substanţa pe care oamenii o prelucrează şi transformă producând bunuri necesare
pentru satisfacerea trebuinţelor şi dorinţelor membrilor societăţii. Tot în natură se află majoritatea
covârşitoare a purtătorilor de energie. Altfel spus, planeta noastră este o <<imensă cămară>> de
bunuri de consum, <<cel mai mare depozit>> de materie, substanţă pentru prelucrare, cel mai mare
<<furnizor>> de purtători de energie şi un mare <<arsenal>> de unelte de muncă. Pământul este
<<casa>> întregii omeniri şi el asigură condiţii fundamentale pentru existenţa şi progresul omenirii.
Interacţiunea dintre economic şi ecologic este atât de amplă şi de strânsă încât nu în puţine cazuri este
foarte greu ca ele să fie deosebite. Mai mult decât atât, nu în puţine situaţii economicul şi ecologicul se
suprapun până la identificare. Astfel, partea din mediul natural atrasă în circuitul economic, devine
element constitutiv al economicului şi al tehnicului şi dă conţinut fluxurilor economice reale.
Trăsăturile menţionate nu epuizează caracterizarea CENSU; ele pun în lumină însă aspecte
esenţiale ale acestuia. Pe baza lor credem că se poate formula o definiţie cât de cât satisfăcătoare a
conceptului pe care îl studiem. După părerea noastră complexul economic naţional-statal unitar
(CENSU) reprezintă forma istorică superioară de existenţă, organizare, integrare, funcţionare şi
evoluţie a economiei naţionale, care posedă o autonomie şi independenţă relativă faţă de mediile în
care există şi deci şi unul faţă de altul. CENSU este o economie naţională matură cu o structură
<<anatomo-morfologică>> şi <<fiziologică>> viguroasă, care are un mecanism propriu de funcţionare
normală capabil să îndeplinească funcţiile sale interne precum şi interacţiunile optime cu mediile în
care există, funcţionează şi evoluează.
O asemenea înţelegere, reprezintă, mai exact se străduieşte să reflecte şi să exprime o anumită
realitate — economia naţională matură — în ceea ce are ea esenţial şi definitoriu. În consecinţă
conceptul teoretic nu este pe deplin identic cu realitatea economică. Conceptul a “extras” reţinut şi
fixat din realitatea economică doar esenţialul, generalul şi durabilul, pe care le-a prezentat în sine şi în
ipoteza normalităţii sale. Altfel spus, definiţia are în vedere CENSU în starea şi forma lui pură, optimă
şi deci, ideală.
Ca orice definiţie, nici definiţia dată de noi nu spune totul şi nici nu poate să spună totul
despre CENSU. Mai mult, ea ridică unele probleme noi care trebuie, ele însele explicate. CENSU a
fost definit ca formă superioară a economiei naţionale, ca economie naţională matură. Dar ce este o
economie naţională matură şi când devine matură o economie naţională? Când poate fi considerat
drept creat (format) un complex economic naţional-statal unitar? Prin însăşi formularea ei această
întrebare impune două răspunsuri — unul logic şi altul istoric. Logic, un complex economic naţional -
statal unitar ar putea fi considerat drept creat (format) în linii generale atunci când:
10. Economia naţională a dobândit un caracter industrial-agrar, adică atunci când:
a) produsele industriale au o pondere mai mare decât produsele agricole în consumul
productiv naţional;
b) produsele industriale au o pondere egală sau mai mare decât produsele agricole
neprelucrate industrial în consumul propriu-zis (consumul personal);
c) producţia industrială de bunuri de capital (bunuri de producţie sau mijloace de producţie)
are o pondere mai mare decât producţia industrială de bunuri de consum în cadrul
producţiei globale industriale;
d) industria contribuie într-o măsură însemnată (cel puţin 30%) la propria ei înzestrare
tehnică şi la înzestrarea tehnică a celorlalte ramuri importante ale economiei naţionale;
e) industria mecanică are un aport mai mare decât agricultura la producerea produsului
naţional brut şi net şi la producerea venitului naţional;
f) industria oferă populaţiei active mai multe locuri de muncă decât oferă şi poate oferi
agricultura.
2 Diviziunea naţională a muncii şi cooperarea naţională în producţie asigură integrarea
0.

armonioasă a tuturor ramurilor şi sectoarelor economice în ansamblul economiei naţionale.


30. Piaţa naţională este suficient de dezvoltată sub aspect structural şi funcţional şi asigură prin
pârghiile sale mişcarea sub formă de marfă a cel puţin 51% din bunurile produse în economia
naţională şi când monetarizarea a atins un grad ridicat.
Răspunsul istoric indică perioada sau epoca în care criteriile menţionate au fost realizate.
40. Este asigurată în linii generale unirea şi integrarea raţională în cadrul economiei naţionale a
tuturor entităţilor geoeconomice, de fapt a întregului teritoriu naţional.
50. Economia naţională este competitivă cu celelalte economii naţionale şi poate participa
eficient la diviziunea internaţională a muncii, la cooperarea internaţională în producţie şi la comerţul
internaţional.
5.5.2. Din istoria formării
Complexului economic naţional-statal unitar al României

Formarea Complexului economic naţional-statal unitar al României este un moment intern şi


un rezultat al procesului de devenire istorică a economiei şi societăţii româneşti, de înaintare a lor, mai
lentă sau mai accelerată, spre totalitate şi integralitate.
Factorii motori care au acţionat în direcţia intensificării sistematice a legăturilor economice
dintre toate teritoriile locuite de români au fost, înainte de toate: unitatea geografică sau cum se mai
spune adesea - unitatea fizică; caracterul complementar al formelor de economie şi viaţă economică
ale ţărilor române; unitatea limbii române; unitatea vieţii sociale politice; unitatea culturii spirituale a
românilor. Această unitate multilaterală a poporului român, îmbogăţirea ei în conţinut şi forme,
consolidarea sistematică a ei în decursul istoriei au fost cercetate tot mai intens şi profund de către
istorici, lingvişti, geografi, economişti şi alţi specialişti. Bibliografia ei a dobândit proporţii tot mai
greu de cuprins5
Prima premisă — premisa istorico-naturală — a unităţii românilor a constituit-o unitatea
teritoriului vecii Dacii, unitatea geografică a vetrei strămoşeşti. Structura spaţiului economico-
geografic locuit de români, proporţionalitatea marilor sale unităţi de relief - munte, deal şi câmpie -,
diversitatea resurselor solului şi subsolului, reţeaua hidrografică au reprezentat:
a) baza naturală a diviziunii muncii, a schimbului de activităţi şi a cooperării dintre ţările
române;
b) elementul natural al complementarităţii diferitelor zone şi teritorii româneşti,
<<magnetul>> gravitaţiei economico-sociale intraromâneşti;
c) reţeaua de drumuri naturale, datorată în principal reţelei hidrografice, care a înlesnit,
asemeni unui sistem circulatoriu natural, legăturile economice şi comunicaţiile dintre
ţările române.
La acestea se adaugă arcul Carpaţilor care a constituit şi, de fapt, constituie şi astăzi <<coloana
vertebrală>> a unităţii teritorial-geografice a ţării. Aşa cum spunea Barbu Ştefănescu-Delavrancea,
“Carpaţii nu ne despart ci ne întregesc. În ei s-au adăpostit şi cei de dincolo şi cei de dincoace. În ei s-
au strâns cei de o limbă şi de o lege”6.
Unitatea cadrului teritorial-geografic a favorizat consolidarea unităţii economice care şi-a
găsit expresia în creşterea şi diversificarea trebuinţelor şi intereselor economice comune, în caracterul
complementar al economiilor ţărilor române, în schimbul permanent şi din ce în ce mai intens de
mărfuri, în adâncirea diviziunii muncii şi în amplificarea, pe temeiul acesteia, a legăturilor de
cooperare şi de schimburi de activităţi. Istoria atestă cu probe de necontestat că Transilvania începe să
joace rolul de <<atelier>> al celor trei ţări româneşti, iar Muntenia şi Moldova devin într-o măsură tot
mai mare furnizori de materie primă şi piaţă de desfacere pentru Transilvania. Datele statistice,
mărturiile vremii evidenţiază manifestarea unei tot mai accentuate tendinţe de periferizare
(marginalizare) economico-socială a Transilvaniei în cadrul imperiului habsburgic şi o tot mai
pronunţată amplificare a legăturilor economice cu celelalte două ţări româneşti7. Istoria relaţiilor
economice ale Transilvaniei evidenţiază cu pregnanţă că economia ei era orientată din cele mai vechi
timpuri spre sud-est8
Un rol aparte în dezvoltarea legăturilor economice dintre cele trei ţări româneşti, în
consolidarea unităţii lor economice l-au jucat drumurile comerciale dintre ele. Acestea au fost
favorizate într-o măsură considerabilă de relieful lor, de văile importantelor râuri care străbăteau
teritoriul. La acestea se adaugă faptul că “În secolul al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova au fost
cuprinse, prin marile drumuri ale comerţului internaţional care le străbăteau teritoriul, în vastul sistem
de schimburi comerciale în plină dezvoltare între Europa apuseană şi centrală pe de o parte, şi lumea
asiatică, pe de altă parte. Dezvoltarea acestor drumuri a fost una din consecinţele multiple ale
transformării Mării Negre în secolele XIII - XIV în principala arie de întâlnire şi redistribuire a
produselor Orientului şi Occidentului”9
Este vorba despre drumul care asigura legătura dintre Braşov şi gurile Dunării şi despre
drumul moldovenesc care asigura legarea Europei Centrale şi a Mării Baltice cu gurile Dunării şi cu
Marea Neagră şi prin intermediul lor cu Orientul.
Aşa cum demonstrează Şerban Papacostea “Prin legăturile comerciale pe care le mijlocea
Marea Neagră a devenit o zonă de puternică atracţie nu numai pentru Genova şi Veneţia, dar şi pentru
puterile continentale care, prin poziţia lor, puteau aspira să participe direct la exploatarea comerţului
pontic. Două dintre aceste puteri, regatele ungar şi polon, au dezvoltat o politică pontică bogată în
consecinţe pentru întreaga regiune cuprinsă în aria lor de acţiune”10
Un alt factor important al comerţului pontic al regatului a fost Braşovul. “Deşi nu s-a
dezinteresat de legătura cu ţărmul dalmat, deşi a obţinut la rândul său câteva privilegii care îi înlesneau
realizarea acestei legături, Braşovul era, fireşte, orientat cu prioritate spre gurile Dunării şi Marea
Neagră, care îi ofereau posibilitatea de a participa în condiţii mult mai avantajoase la comerţul
oriental”11.
În privinţa celui de al doilea drum - drumul moldovenesc, dovezile istorice arată că încă în
secolul al XIII-lea, teritoriul voievodatului Moldova era străbătut de un drum care asigura legătura
între aşezările transilvane de la Rodna şi Bistriţa şi Halici prin intermediul căruia se stabilea contactul
cu emporiile din sudul Rusiei”12.
Transformarea Poloniei asociate cu Lituania în principala forţă politică a Europei răsăritene
pentru o perioadă îndelungată — mai bine de două secole —; recâştigarea definitivă a cnezatului
Halici de către Polonia (1387); alierea Moldovei cu Polonia de către Petru Muşat (1387); cooperarea
moldo-genoveză şi înlăturarea dominaţiei tătare asupra sudului Moldovei; extinderea teritoriului
Moldovei până la Marea Neagră - constituie factori de importanţă majoră care se află la originea unui
nou drum comercial, de data aceasta prin Moldova, între Lwow şi drumurile ce duceau spre el, precum
şi spre Caffa genoveză. Drumul moldovenesc apare în izvoare încă din primii ani ai secolului al XV-
lea. “De acum înainte, drumul moldovenesc este tot mai mult frecventat, în vreme ce, drumul tătărăsc,
fără a fi cu desăvârşire abandonat, pierde simţitor din însemnătate. Moldova ţine acum sub controlul ei
segmentul final al itinerarului continental care mijlocea schimbul de produse între bazinul pontic,
regiunea Mării Baltice şi o parte însemnată a Europei Centrale”13
Cele două drumuri comerciale şi lupta pentru controlul lor “a fost o componentă hotărâtoare a
etapei finale de constituire a statului feudal, atât în cazul Ţării Româneşti, cât şi al Moldovei; ea
(această componentă AN) a precipitat constituirea teritorială a celor două state în limitele lor istorice şi
a imprimat direcţia acestui proces (gurile Dunării şi Marea Neagră)14.
Un alt factor care a acţionat în acelaşi sens — în sensul intensificării relaţiilor economice şi al
accentuării caracterului complementar al economiilor ţărilor româneşti — l-au constituit oraşele
Explicaţia este simplă şi ea se află, înainte de toate, în adevărul că oraşele au concentrat în ele
cea mai mare cerere de mărfuri, şi cea mai mare ofertă. Ele s-au afirmat cu putere sporită în calitate de
centre comerciale contribuind astfel la amplificarea legăturilor economice interne, la creşterea pieţelor
locale, la creşterea legăturilor dintre acestea şi apoi şi la augmentarea legăturilor economice dintre cele
trei ţări române. Progresele economico-sociale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
manifestate prin ponderea mai mare a oraşelor, extinderea producţiei meşteşugăreşti, şi creşterea celei
manufacturiere, volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, prin acumulări
lente de capitaluri şi întrebuinţarea de poliţe ca mijloc curent de plată, printr-o accentuare a legăturilor
dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni şi piaţă, au pregătit treptat trecerea spre perioada
modernă din istoria poporului român”15.
Faptele concrete şi reale, adevărul obiectiv l-au făcut pe Nicolae Iorga să scrie că “pe bază de
interese comune — nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia, care formai economic o singură ţară —
cea dintâi unire a Românilor a existat, când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea
perfectă a vieţii economice, aşternută pe unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în
această viaţă prin intercirculaţia românească, un singur corp, un singur sistem, am zice, vânos, prin
care străbate acelaşi sânge viu”16.
Conştientizarea acestei realităţi, a realităţii că legăturile economice se desfăşurau între
populaţii aparţinând în fond aceluiaşi neam şi popor, conştiinţa de neam, limbă şi interese au devenit
factori care au înrâurit tot mai puternic progresul legăturilor economice, contribuind la consolidarea ei
şi invers, dezvoltarea legăturilor economice a constituit până la urmă factorul hotărâtor şi determinant
al progresului vieţii spiritual-culturale a ţărilor române, principala forţă motrice care a acţionat în
direcţia unirii românilor într-un stat naţional unitar, al formării economiei naţionale şi consolidării ei.
Acesta era, în esenţă, şi drumul înaintării societăţii economiei româneşti spre integralitate şi totalitate.

5.5.2.1. Renaşterea naţională şi evoluţia societăţii


şi economiei româneşti în secolul al XIX-lea

Aşa cum se ştie, istoria europeană a secolului al XIX-lea a fost prezidată de două mari idei
motrice, de două idei forţă şi anume: a) înnoirea democratică a vieţii politico-sociale şi b) formarea
statelor naţionale. Aceste idei forţă şi idei-lumină şi-au pus pregnant pecetea semnificaţiilor lor şi
asupra gândirii şi mersului istoric al ţărilor române. “Pe plan politic, sensul major al evoluţiei începute
prin Revoluţia lui Tudor Vladimirescu este restaurarea suveranităţii depline şi a independenţei ţărilor
române concomitent cu făurirea treptată a statului naţional unitar”17. Aceste idei au dat conţinut
revoluţiei din 1848, Unirii din 1859 şi la războiul de independenţă din 1877-1878.
Pe plan economic epoca modernă a însemnat şi în ţările române cristalizarea treptată a
relaţiilor economice capitaliste, intensificarea acestora în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la
începutul veacului următor. Tot pe plan economic are loc o înscriere tot mai pronunţată a Principatelor
Române în circuitul comerţului internaţional şi desprinderea lor treptată de piaţa regională a
Imperiului Otoman.
O asemenea orientare are ca dată majoră a începutului ei anul 1829, când în urma păcii de la
Adrianopole, Turcia a fost silită să acorde Principatelor Române libertatea practicării comerţului.
Atunci marile ţări industriale, în primul rând, Anglia şi apoi Franţa s-au îndreptat spre pieţele
româneşti pentru a ocupa locuri cât mai bune cu mărfurile şi pentru mărfurile lor. Aceasta a însemnat
în acelaşi timp o accelerare a procesului de înfiripare şi consolidare a capitalismului în spaţiul
geoeconomic românesc. Timp de peste trei decenii ideile concurenţei libere şi practicile ei au luptat
pentru desfiinţarea şi înlăturarea privilegiilor marii proprietăţi funciare. “Marii latifundiari -
proprietarii - boierii mari, au început să cadă rând pe rând, în mâna capitaliştilor bancheri, cămătari,
vechili etc., urmând soarta proprietarilor de pretutindeni, învăţaţi să trăiască din venituri şi să nu
muncească”18.
Aici este locul să subliniem că datorită interacţiunii organice dintre economic şi politic, toate
marile evenimente politico-sociale ale veacului şi-au pus pregnant pecetea şi pe evoluţia economică a
ţărilor române. Astfel, revoluţia din 1848 burghezia începe să acceadă la putere, chiar dacă ea va fi
nevoită să împartă conducerea statului cu marii proprietari. Unirea Principatelor, la rândul ei, a
însemnat crearea unui cadru teritorial naţional pentru evoluţia vieţii economice, înlăturarea barierelor
statale de odinioară şi începutul trecerii de la complementaritatea a două entităţi totuşi separate juridic
şi statal, la o restructurare şi integrare într-un organism economic unitar.
Cucerirea independenţei economice a înlăturat numeroase bariere din calea dezvoltării
economice şi a stimulat progresul forţelor producţiei naţionale. Concomitent ideea naţională, apariţia
naţiunilor şi statelor naţionale au generat idei şi comportamente noi, pe plan economic care renunţau
tot mai mult la unele din principiile economiei clasice. Încă din anul 1820, economistul american
Raymond Daniel a supus în cartea sa <<Cugetări asupra Economiei politice>> unei critici aspre
sistemul şcolii economice clasice care, avea în vedere economia în general şi interesele individului, şi
pune pe primul plan naţiunea care va dezvolta forţe nesăbuite. Cu două decenii mai târziu - în anul
1841 - a apărut lucrarea lui Friederich List, “Sistemul naţional de Economie politică”. Biciuind cu
asprime cosmopolitismul capitalist al vechilor sisteme, List evidenţiază o nouă dinamică bazată pe
forţele productive ale naţiunii. În concepţia cunoscutului gânditor german, naţiunea normală
constituie un punct de plecare şi o finalitate economică. Ea este destinată să asigure membrilor
cuprinşi în frontierele sale, siguranţa, buna stare şi progresul. Naţiunea devine un factor viu, dinamic,
care trebuie să ţină seama de interesele particulare ale membrilor săi, în schimbul comercial
internaţional şi să nu lase pradă exploatărilor neomenoase ale cosmopolitismului forţele productive
naţionale, ci dimpotrivă, să le coordoneze şi să le apere de concurenţa străină.
Ridicându-se mai mult decât Daniel şi List de la abstract la concret, profesorul francez
Cauwes a propus în cursul său de Economie politică drept armă de apărare împotriva concurenţei
străine <<protecţionismul vamal>>.
În noul context politic, social şi economic internaţional România nu putea rămâne în afara
acestui circuit de idei. Din iniţiativa lui P.S.Aurelian şi cu o prefaţă semnată de el, în anul 1887 a
apărut în limba română lucrarea lui Fr.List <<Sistemul naţional de Economie politică>>.
Noile idei au fost îmbrăţişate de elementele care vedeau în naţiune un factor de progres şi au
fost respinse de exponenţii marilor moşieri. Din acest punct de vedere deosebit de semnificativ este
programul de politică economică prezentat în alegeri de liberali. Acest program purta semnăturile lui
C.A.Rosetti, Şt.Golescu, M. Kogălniceanu, Trandafir Djuvara, I.Marghiloman, D.Culoglu,
I.C.Brătianu, Vericeanu, Lahovary şi alţii. Acest program conţinea răspunsuri adânci şi realiste la
multe din problemele economice cu care se confrunta ţara în acel moment. România se confrunta
înainte de toate cu o pronunţată criză financiară. După părerea autorilor acestui program, “criza
noastră financiară în mare parte nu provine atât din lipsa resurselor”, cât din următoarele cauze: “lipsa
spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre”; “reaua şi nedreapta noastră sistemă
de impozite”; “legile vicioase lipsite de precauţiune”; “neorganizaţiunea instituţiilor de credit, din care
cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere”19.
Autorii programului susţineau că “România are mari bogăţii naţionale necunoscute şi ne
destupate încă” şi că “prin urmare, îndreptarea finanţelor noastre stă în însuşi putinţele, în mâinile
noastre”. În acest scop programul preconiza: “reformarea sistemei financiare”; “adoptarea unui mod
mai bun şi mai producător în administrarea proprietăţilor statului”; înzestrarea ţării “cu o mai
economică organizare a serviciilor publice”; “modificarea impozitului personal printr-un mod de
repartiţiune dreaptă”; “organizarea creditului prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul,
industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi
lucrările publice ale statului şi ale judeţelor”20.
Înţelegând profund cerinţele vremii autorii programului avertizau că “Fără un comerţ, fără o
industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acelea nu pot
prospera”. În concordanţă cu aceste cerinţe programul preconiza măsurile ce urmează: “A constitui dar
creditul, a completa reţeaua noastră de şosele şi a chema şi ajutorul vaporului, spre a grăbi
transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a eftini exportarea productelor
noastre. Cu acest mod vom da viaţă agriculturei şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi
prin aceasta vom înmulţi chiar şi resursele tezaurului public”21.
În partea finală preconiza: “Să adăugăm la aceste măsuri serioase spre a prezerva şi dezbăra
ţara de aventurierii străini, cari sunt un rău naţional, o plagă şi pentru comerţ şi pentru industrie şi
pentru agricultură chiar, prin modul de speculaţiuni neertat de legi şi de morală ce întrebuinţează şi
atât mai vătămător, căci numărul lor este foarte mare, mai ales în partea de peste Milcov. Cu asemenea
garanţii vom merge pe calea prosperităţii financiare şi comerciale”22.
Cu acest program, guvernul prezidat de Ştefan Golescu a obţinut succese remarcabile. Astfel a
fost creată cea dintâi reţea de drumuri şi căi ferate şi s-a votat prima lege a drumurilor (1863); s-au pus
bazele Creditului Funciar Rural (1873); s-a intensificat lupta teoretică - împotriva concepţiei că
România fiind o ţară agricolă nu trebuie să devină industrială.
Ideile programului s-au dezvoltat în anii ce au urmat sub influenţa marilor evenimente care au
dat conţinut istoriei ţării şi mai ales sub influenţa dobândirii independenţei de stat în urma războiului
din 1877-1878.
În ultimii 30-35 de ani ai veacului trecut peisajul economic al ţării a înregistrat modificări
substanţiale. Pentru ilustrare menţionăm avântul agriculturii — creşterea numărului batozelor şi al
secerătorilor, creşterea suprafeţelor însămânţate, transformarea Bărăganului şi a Burnazului în lanuri
întinse. Concomitent se înregistrează începutul dezvoltării industriei, în special după votarea legii
pentru protecţia industriei naţionale (1887) - înfiinţarea de fabrici de prelucrare a produselor agricole
(mori sistematice, distilării de spirt, fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, tăbăcării), crearea de
întreprinderi textile şi rafinării de petrol.
După înfiinţarea Creditului Financiar Rural (1873) a luat fiinţă Creditul Funciar Urban
Bucureşti (1874) precum şi diverse bănci. Cel mai important eveniment bancar financiar a fost însă
înfiinţarea Băncii Naţionale în anul 1880 şi dreptul acesteia de a emite monedă hârtie.
Alte elemente noi care au ocupat şi ocupă un loc aparte în peisajul românesc au fost
construirea portului Constanţa şi a celor două poduri măreţe peste Dunăre la Feteşti - Cernavodă
(1888-1895).

5.5.2.2. Statul naţional unitar şi complexul economic al României

Premisele economico-sociale ale formării statului naţional unitar român şi ale închegării
economiei naţionale a ţării s-au maturizat treptat în ciuda vicisitudinilor istoriei, în procesul complex
al dezvoltării forţelor productive, al naşterii şi progresului relaţiilor capitaliste de producţie, diviziunii
şi cooperării naţionale şi pieţei naţionale.
Evenimentele majore care au avut loc în veacul al XIX-lea - Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, Revoluţia de la 1848, Unirea celor două principate - Moldova şi Muntenia în 1859,
cucerirea independenţei de stat în 1877-1878, dovedeau, cu prisosinţă că necesitatea obiectivă a unirii
tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei într-un singur stat naţional unitar, că necesitatea
închegării naţiunii române într-un corp complet şi armonios dezvoltat în toate direcţiile, un corp
perfect în sine şi independent din punct de vedere politic era încă în a doua jumătate a veacului coaptă
şi răscoaptă. Evenimentele menţionate dovedeau şi anunţau că scadenţa istorică a acestui proces a
sosit. Transformarea necesităţii în posibilitate şi în realitate s-a manifestat în Unirea de la 1859 şi în
cucerirea independenţei de stat (1878). A continuat cu consolidarea independenţei şi, marele proces
istoric s-a încheiat la 1 Decembrie 1918 cu MAREA UNIRE — Unirea Transilvaniei cu România.
Ce a însemnat MAREA UNIRE pentru economia României? Ea a însemnat:
10. Crearea premiselor şi a condiţiilor politice pentru încheierea procesului de făurire a
economiei naţionale unice şi a naţiunii române unice. Marea majoritate a românilor şi majoritatea
teritoriilor locuite de ei s-au unit într-un singur corpus teritorial-geografic şi într-un singur corpus
uman.
20. Creşterea simţitoare a potenţialului economic al ţării.
30. Crearea condiţiilor pentru lichidarea caracterului complementar al economiilor ţărilor
române şi pentru includerea organică a lor în cadrul complexului economic naţional.
40. Apariţia posibilităţilor reale pentru constituirea mecanismului de ansamblu al economiei
naţionale.
50. Sporirea simţitoare a potenţialului economic real al României.
60. Amplificarea posibilităţilor de dezvoltare a forţelor productive naţionale, a relaţiilor
economice de producţie şi de consolidare a unităţii economice a ţării.
70. Înmulţirea posibilităţilor de accelerare a înaintării sistemului economico-social spre
totalitate şi integralitate şi a economiei naţionale spre întregirea complexului economic naţional-statal
unitar.
Potrivit datelor comunicate de M.Manoilescu, în expunerea făcută la 24 ianuarie 1921, în
cadrul Congresului industriei:
a) Populaţia României a sporit de la 7.904.104 locuitori la 17.393.149 locuitori ajungând la
un nivel al populaţiei totale de 220%;
b) Suprafaţa României noi a sporit de la 137.903 km2 în România veche la 294.967 km2
ajungând la un nivel de 215%;
c) Pământul cultivat a crescut de la 6.102.631 ha în România veche la 13.128.900 ha în
România nouă, ajungând la un nivel de 215%;
d) Lungimea reţelei normale de căi ferate a crescut de la 4.155 km în România veche la
10.583, ajungând la un nivel de 250%;
e) Forţa motrice a industriei mari a crescut de la 211.582 H.P. în România veche la 497.093
H.P. în România Mare, ajung4nd la un nivel de 235%;
f) Aportul în păduri al noilor teritorii este de 4.110.479 ha. Transilvania şi Banatul; 451.220
ha Bucovina şi 249.356 ha Basarabia23
Imaginea aportului fiecărei provincii istorice la industria ţării se întregeşte cu datele din
tabelul ce urmează.
Tabelul nr.1
Aportul industrial
al noilor provincii raportat la Vechiul Regat în 1919
(Vechiul Regat = 100)
Ra Nr.între- Capi- Forţa Perso- Valoarea Valoarea Valoa-
mura prinde- talul motri- nalul combusti- materiei rea
indus- rilor investit ce bilului prime producţi
trială -unii
Me- Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
ta- Transilvania 44,5 52,2 156,0 77,0 63,3 25,0 34,0
lur- Banat 10,7 63,6 362,0 200,0 149,0 38,3 32,2
gi- Bucovina 9,0 4,5 3,1 3,8 1,6 1,7 1,7
că Basarabia 14,3 6,8 3,1 3,8 3,2 1,7 1,7
Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Lem- Transilvania 153,0 97,5 100,0 112,0 185,0 208,5 154,0
nu- Banat 16,8 4,9 6,8 7,3 9,6 10,0
lui Bucovina 42,0 39,0 19,3 17,8 74,0 96,0 66,8
Basarabia 9,7 2,4 1,2 1,2 1,5 2,0 3,3
Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Chi- Transilvania 46,2 86,8 266,0 68,5 40,0 24,1 32,5
mi- Banat 0,8 2,9 3,3 1,9 2,9 1,3 1,4
că Bucovina 3,8 2,5 0,4 1,7 0,01 1,3 1,4
Basarabia 0,8 0,4 0,0 0,2 0,0 0,0 0,0
Ali- Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
men- Transilvania 97,1 54,2 54,0 51,0 136,2 35,0 43,0
ta- Banat 8,4 19,6 15,4 24,4 36,4 15,0 16,1
ră Bucovina 22,2 15,4 11,6 17,8 18,2 3,3 5,4
Basarabia 50,0 28,3 13,4 28,8 12,2 13,4 14,3
Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Tex- Transilvania 122,0 66,8 69,5 49,0 74,5 14,3 20,4
ti- Banat 24,4 39,2 43,5 43,2 53,5 61,8 61,1
lă Bucovina 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0
Basarabia 24,4 3,9 4,3 3,9 4,6 3,6 3,7
Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Pie- Transilvania 70,0 18,7 62,0 49,0 46,0 43,0 43,5
lă- Banat 8,0 2,7 14,6 24,5 5,8 21,5 34,0
riei Bucovina 8,0 6,7 1,8 5,7 0,6 9,0 5,7
Basarabia 14,0 5,4 3,6 9,4 11,5 5,4 5,7
Ce- Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
ra- Transilvania 108,0 69,0 172,0 129,0 61,0 184,0 110,0
mi- Banat 22,5 7,7 10,8 37,2 20,4 30,0 22,5
că Bucovina 15,0 13,4 2,9 17,2 22,5 17,7 17,2
Basarabia 5,0 1,0 0,6 2,9 2,0 3,3 0,2
Elec Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
tri- Transilvania 20,5 29,5 88,0 68,0 60,5 0,0 69,5
ci- Banat 20,5 8,2 38,0 16,0 19,0 0,0 20,4
tate Bucovina 15,4 9,8 4,8 4,0 3,8 0,0 6,1
Basarabia 28,2 16,4 7,1 12,0 5,7 0,0 8,2
Alte Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
grafi Transilvania 117,0 15,1 21,2 37,5 22,6 23,0 20,8
ce şi Banat 13,9 9,6 6,0 6,3 23,7 2,7 6,2
diver Bucovina 36,2 11,0 3,3 6,3 1,3 7,4 9,0
se Basarabia 11,2 1,4 2,0 6,3 3,9 2,0 2,8
T Vechiul Regat 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
O Transilvania 92,0 58,0 102,0 80,1 100,0 54,0 51,0
T Banat 12,0 16,0 38,5 46,5 30,8 17,3 20,7
A Bucovina 19,0 14,0 7,7 9,8 13,5 9,5
L Basarabia 24,0 12,0 7,7 7,3 7,7 7,7 7,5

Sursa: N.P.Arcadian, Industrializarea României, Ediţia a II-a, Imprimeria Naţională,


Bucureşti, 1936, p.153-154.

Cunoştinţele noastre despre aşezarea industriei în spaţiul geoeconomic al României Mari se


întregesc cu informaţiile oferite de datele statistice din tabelul ce urmează.
Tabelul nr.2
Aportul industrial
al noilor provincii şi al Vechiului Regat în % faţă de industria totală în anul 1919

Ra- Nr.în- Capi- Forţa Perso- Valoa- Valoarea Valoarea


mura tre- talul motri- nalul rea com- materiei producţi-
indus- prinde- inves- ce busti- prime unii
trială rilor tit bilului
Me- Vechiul Regat 56,0 44,0 16,0 26,0 31,5 60,0 59,0
ta- Transilvania 25,0 23,0 25,0 20,0 20,0 15,0 20,0
lur- Banat 6,0 28,0 58,0 52,0 47,0 23,0 19,0
gi- Bucovina 5,0 2,0 0,5 1,0 0,5 1,0 1,0
că Basarabia 8,0 3,0 0,5 1,0 1,0 1,0 1,0
Vechiul Regat 31,0 41,0 44,0 42,0 27,0 24,0 30,0
Lem- Transilvania 48,0 40,0 44,0 47,0 50,0 50,0 46,0
nu- Banat 5,0 2,0 3,0 3,0 2,6 2,5 3,0
lui Bucovina 13,0 16,0 8,5 7,5 20,0 23,0 20,0
Basarabia 3,0 1,0 0,5 0,5 0,4 0,5 1,0
Vechiul Regat 66,0 52,0 27,0 52,0 70,3 79,0 74,0
Chi- Transilvania 30,5 45,1 72,0 46,0 28,7 19,0 24,0
mi- Banat 0,5 1,5 0,9 1,0 2,0 1,0 1,0
că Bucovina 2,5 1,3 0,1 0,9 0,3 1,0 1,0
Basarabia 0,5 0,1 0,0 0,1 0,0 0,0 0,0
Ali- Vechiul Regat 36,0 46,0 52,0 45,0 33,0 60,0 56,0
men- Transilvania 35,0 25,0 27,0 23,0 45,0 21,0 24,0
ta- Banat 3,0 9,0 8,0 11,0 12,0 9,0 9,0
ră Bucovina 8,0 7,0 6,0 8,0 6,0 2,0 3,0
Basarabia 18,0 13,0 7,0 13,0 4,0 8,0 8,0
Vechiul Regat 37,0 51,0 46,0 51,0 43,0 56,0 54,0
Tex- Transilvania 45,0 34,0 32,0 25,0 32,0 8,0 11,0
ti- Banat 9,0 11,0 20,0 22,0 23,0 34,0 33,0
lă Bucovina 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0
Basarabia 9,0 4,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0
Vechiul Regat 50,0 75,0 55,0 53,0 61,0 56,0 53,0
Pie- Transilvania 35,0 14,0 34,0 26,0 28,0 24,0 23,0
lă- Banat 4,0 2,0 8,0 13,0 3,6 12,0 18,0
rie Bucovina 4,0 5,0 1,0 3,0 0,4 5,0 3,0
Basarabia 7,0 4,0 2,0 5,0 7,0 3,0 3,0
Vechiul Regat 40,0 52,0 35,0 35,0 49,0 30,0 40,0
Cera Transilvania 43,0 36,0 60,0 45,0 29,0
mi- Banat 9,0 4,0 3,8 13,0 10,0 9,0 9,0
că Bucovina 6,0 7,0 1,0 6,0 11,0 5,0 6,9
Basarabia 2,0 1,0 0,2 1,0 0,1 1,0 0,1
Vechiul Regat 39,0 61,0 42,0 50,0 53,0 0,0 49,0
Elec Transilvania 36,0 18,0 37,0 34,0 32,0 0,0 34,0
tri- Banat 8,0 5,0 16,0 8,0 10,0 0,0 10,0
ci Bucovina 6,0 6,0 2,0 2,0 2,0 0,0 3,0
tate Basarabia 11,0 10,0 3,0 0,0 3,0 0,0 4,0
Alte Vechiul Regat 36,0 73,0 75,5 64,0 76,0 74,0 72,0
grafi- Transilvania 42,0 11,0 16,0 24,0 2,0 17,0 15,0
ce şi Banat 5,0 7,0 4,5 4,0 18,0 2,0 4,5
diver- Bucovina 13,0 8,0 3,5 4,0 1,0 5,5 6,5
se Basarabia 4,0 1,0 1,5 4,0 3,0 1,5 2,0
T Vechiul Regat 41,0 50,0 39,0 41,0 39,0 52,0 53,0
O Transilvania 37,0 29,0 40,0 33,0 39,0 28,0 27,0
T Banat 5,0 8,0 15,0 19,0 12,0 9,0 11,0
A Bucovina 8,0 7,0 3,0 4,0 8,0 7,0 5,0
L Basarabia 9,0 6,0 3,0 3,0 3,0 4,0 4,0
Sursa: N.P.Arcadian, op.cit., p.155-156.

Prin actul de la 1 Decembrie 1918, prin voinţa unică a poporului român, resursele de muncă,
resursele materiale - naturale şi acumulate - au fost unite, într-un singur patrimoniu naţional. România
şi economia ei şi-a împreunat într-un singur patrimoniu forţele ei naţionale productive. S-a creat astfel
cadrul general fundamental pentru ca economia naţională să devină un organism cu centrul de
gravitaţie înăuntrul spaţiului său geografic şi politic, să devină, de facto, un organism unitar bazat
după puteri pe sine însăşi, pe trebuinţele şi dorinţele sale, ca şi pe mijloacele şi resursele proprii.
Unirea tuturor ţărilor române într-o singură ţară, a însemnat şi împreunarea tuturor posibilităţilor
pentru ca economia naţională să evolueze spre integralitate şi totalitate reale prin construirea
complexului economic naţional-statal unitar, autonom şi independent cu orizont extern, adică deschis
pentru schimburi de activităţi, mărfuri şi capitaluri cu lumea economică exterioară, cu mediul
economic internaţional în care el există, funcţionează şi evoluează.

5.5.2.3. Unele trăsături ale evoluţiei CENSU în perioada interbelică

Evoluţia economiei româneşti în anii care au urmat după întregirea ţării în hotarele sale etnice
naturale a avut loc într-un context radical schimbat atât înăuntrul cât şi în afara ţării. Înăuntru,
condiţiile naturale, presiunea demografică, structura economiei agrare, extinderea pieţei constituiau un
cadru nou care putea să stimuleze mişcarea ascendentă a economiei. Concomitent, mediul
internaţional se deosebea în mod substanţial de cel existent înainte de războiul mondial. În
componenţa lui erau prezenţi factori care favorizau noua evoluţie a României şi economia ei -
recunoaşterea oficială a Unirii, interesul unor ţări şi entităţi economice pentru relaţii economice, în
special comerciale cu România, în destrămarea imperiului habsburgic, victoria forţelor aliate
împotriva Germaniei şi alţii. Alături însă de factorii pozitivi mediul internaţional conţinea şi numeroşi
factori nefavorabili unei evoluţii rapide pe linie ascendentă a economiei României — lipsa de
stabilitate şi securitate monetară, echivalentă cu dispariţia etalonului aur ca instrument internaţional de
reglare a schimburilor, reducerea migraţiei internaţionale a capitalului. În acelaşi sens a acţionat mai
târziu criza economică mondială şi expansiunea naţionalismului economic, trezit la o viaţă nouă de
consecinţele acestei crize etc.
Imediat după Unirea cea mare România avea de rezolvat concomitent următoarele probleme
economice cardinale:
10. Atenuarea şi înlăturarea consecinţelor războiului prin refacerea economiei.
20. Integrarea de facto şi de fond a economiilor ţărilor române într-un organism unitar şi
înlăturarea caracterului complementar al acestora.
30. Înscrierea evoluţiei economice a ţării spre integralitate, totalitate, ceea ce în înţelegerea
noastră însemna orientarea ei spre desăvârşirea complexului economic naţional - în calitate de temelie
solidă a prosperităţii întregii societăţi româneşti.
Realizarea acestor obiective majore a început cu acţiuni de restructurare a diviziunii sociale şi
teritoriale a muncii în concordanţă cu noul cadru al economiei naţionale. Tot în concordanţă cu acest
cadru nou au început să se modifice, de fapt, să se reorganizeze fluxurile comerciale, ale capitalului şi
creditului care au condus la lărgirea şi consolidarea pieţei naţionale ca mecanism de funcţionare şi
evoluţie a organismului economic. În consens cu noile realităţi şi cerinţe a fost unificată circulaţia
bănească şi au fost restructurate instituţiile fiscale şi politica fiscală. În acelaşi timp s-au produs
modificări de adecvare, de adaptare şi reorganizare în subsistemul infrastructurii macroeconomice —
în special căile de transport şi cumunicaţii, învăţământul, sănătatea etc.
Procesul de închegare a economiei naţionale şi de transformare a ei într-un complex tot mai
puternic şi-a găsit reflectarea juridică şi sprijinul nemijlocit în unificarea legislativă şi instituţional
organizaţională, ca şi în elaborarea unui şir de legi care să susţină şi să oficializeze implicarea, de
multe ori directă, a puterii politice, a autorităţii statale în procesul de restructurare, reorganizare,
reaşezare a economiei naţionale. Deosebit de importantă din acest punct de vedere a fost elaborarea şi
adoptarea Constituţiei în anul 1923. Ea a jucat un rol cardinal atât în înfăptuirea procesului de
integrare instituţional-administrativă şi politică a noilor provincii, cât şi deschiderea perspectivelor
dezvoltării economice şi sociale a României24.
Unirea, crearea economiei naţionale unitare trebuia - aceasta era o necesitate obiectivă - să
integreze într-un singur corp economic, economiile ţărilor române. Legăturile de complementaritate
dintre ele, apărute din cele mai vechi timpuri, amplificate şi consolidate în decursul vremii şi-au
îndeplinit rolul lor istoric. Ele au şi început să dispară treptat pe măsură ce provinciile ţării se integrau
în noul organism economic şi în mecanismul său de funcţionare şi evoluţie. Economia naţională ce
urma să fie edificată nu putea să se reducă la o simplă însumare mecanică a provinciilor ei. Într-un
anumit sens, şi nu într-un sens secundar, era vorba de naşterea sau de “construirea” unei noi economii
naţionale, a unui nou organism economico-social cu o structura <<anatomo-morfologică>> şi cu un
resort <<fiziologic>> proprii, care avea drept spaţiu de existenţă, funcţionare şi evoluţie un singur
spaţiu geografic naţional - cel rezultat din Unirea cea mare.
În acest organism naţional, de fapt, în complexul economic naţional-statal ce se edifica au
început să fie integrate toate ramurile şi subramurile economiei naţionale şi toate subunităţile
(entităţile) administrativ teritoriale şi toate sectoarele principale ale vieţii economice - sectorul primar,
sectorul secundar şi cel terţiar.
Complementaritatea este treptat înlocuită cu raporturi de interdependenţă economică, raporturi
care îşi vor modifica mereu dimensiunile cantitative, natura şi rolul lor în ansamblul vieţii economico-
sociale.
Amplificarea potenţialului economic al ţării, formarea pieţei naţionale, consolidarea naţiunii,
creşterea rolului de forţă motrice a intereselor naţionale, formarea şi întărirea statului naţional unitar,
dobândirea libertăţii naţionale - sunt factori cu acţiune permanentă care au deschis perspective reale de
progres economic şi social.
Datele statistice exprimă măsura în care factorii favorabili evoluţiei ascendente a vieţii
economice au fost puşi în valoare, ca şi măsura în care împrejurările nefavorabile au <<vămuit>>
progresul economic.
Tabelul nr.3
Evoluţia
industriei mari din România în perioada 1921 - 1938
Anii Nr.de Capitalul Forţa motrice Personalul Valoarea
întreprinderi investit - H.P. - total producţiei
- mii lei - - mii lei -
1921 2.747 2.837.298 481.155b 157.423 11.711.796
1922 3.061 x 512.616 166.386 22.378.749
1923 x x x x 34.384.323
a
1924 3.840 734.431 389.549 228.423 44.738.463
a
1925 3.445 759.020 384.676 208.683 34.723.323
a
1926 3.754 852.105 409.050 210.308 44.100.583
1927 4.094 39.482.559 463.436 214.052 59.044.501
1928 3.966 39.770.161 472.271 206.547 60.965.204
1929 3.736 40.284.730 497.961 201.184 56.128.798
1930 3.646 40.590.930 492.715 174.227 48.353.864
1931 2.524 40.549.182 498.059 152.309 33.154.712
1932 3.557 39.904.283 514.745 152.198 32.475.096
1933 3.487 39.821.220 529.968 184.777 34.940.757
1934 3.510 40.924.325 558.468 208.240 41.835.728
1935 3.613 41.841.375 582.946 230.797 47.288.370
1936 3.553 42.494.223 579.543 260.934 51.333.983
1937 3.512 46.275.399 722.638 278.919 64.567.298
1938 3.767 50.069.389 746.789 289.117 69.206.738
a — Mii lei aur
b — Din totalul de 481.155 H.P. se scad 43.861 H.P motoare
electrice alimentate din grupul electricităţii.
Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.478-479.

Aşa cum arată datele din tabelul de mai sus, în perioada 1921-1938, principalii indicatori ai
industriei au înregistrat următoarea dinamică: numărul întreprinderilor a crescut de la 2.747 la 3.767;
capitalul investit a sporit de la 2.837.298 mii lei la 50.069.389 mii lei; forţa motrice - de la 481.155
H.P. la 746.789 H.P.; personalul total ocupat a crescut de la 157.423 de angajaţi la 289.117, iar
producţia, de la 11.711.796 mii lei - la 69.206.738 mii lei.
Cunoştinţele despre starea industriei româneşti se întregesc cu datele referitoare la structura ei
pe ramuri în ajunul celui de al doilea război mondial.

Tabelul nr.4
Structura
producţiei globale industriale pe grupele <<A>> şi <<B>> pe ramuri
în anul 1938
Ponderea Ponderea
% %
Industrie — total 100 Exploatarea şi prelucrarea 9,5
lemnului
Grupa <<A>>x 45,5 Celuloză şi hârtie (inclusiv 1,2
exploatarea stufului)
Grupa <<B>> xx
54,5 Sticlă, porţelan şi faianţă 0,4
Energie electrică şi termică 1,1 Textile 9,4
Combustibil 16,8 Confecţii 3,4
Metalurgia feroasă 4,1 Pielărie, blănărie şi 3,3
(inclusiv extracţia încălţăminte
minereurilor)
Metalurgie neferoasă 2,6 Alimentară 32,4
(inclusiv extracţia
minereurilor neferoase)
Construcţii de maşini şi 10,2 Săpunuri şi cosmetice 0,5
prelucrarea metalelor
Chimie 2,7 Poligrafie 0,8
Extracţia minereurilor 0,1 Alte ramuri ale industriei 0,3
nemetalifere şi produse de
substanţe abrazive
Materiale de construcţie 1,2

x — Grupa <<A>> cuprinde producţia industrială de bunuri (mijloace) de producţie;


xx — Grupa <<B>> cuprinde producţia industrială de bunuri de consum.
Sursa: Anuarul Statistic al R.S.România, 1976, p.98-99.

Fără a intra în detalii, nu putem totuşi să nu observăm că structura producţiei industriei mari
din ţara noastră, era încă departe de ceea ce s-ar fi putut numi o structura optimă. Spunând aceasta
avem în vedere că grupa <<A>> avea o pondere insuficientă pentru a putea contribui la
autoînzestrarea sa şi la înzestrarea tehnică a celorlalte ramuri ale economiei naţionale. O pondere mică
avea, de asemenea, producţia de energie electrică şi termică (1,1%); industria chimică (2,7%) şi chiar
construcţiile de maşini şi prelucrarea metalelor (10,2%).
Insuficient de raţională, ca să nu spunem neraţională, era şi aşezarea teritorială a industriei.
Astfel, întreprinderile industriale din Moldova, Oltenia şi Dobrogea — în care locuiau 38 de procente
din populaţia ţării — dădeau în ajunul celui de al doilea război mondial doar 12 procente din producţia
industrială globală a României. Datele statistice arată că în aceste provincii istorice, în anul 1938,
valoarea producţiei industriale pe locuitor (calculată în preţurile aceluiaşi an) era doar de 2.240 de lei,
faţă de 5.300 de lei - media pe ţară. Un asemenea oraş important al ţării cum este Iaşiul avea mai puţin
de 5.000 de salariaţi industriali. Constanţa avea sub 1.600 de salariaţi industriali, iar Craiova - sub
1.50025.
Agricultura României, preponderent extensivă, în care predominau cerealele - mai ales
porumbul şi grâul - era şi a rămas dependentă într-un grad înalt de condiţiile naturale.
Una din trăsăturile sale definitorii a constituit-o structura foarte inegală a proprietăţilor
agricole aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos.
Tabelul nr.5
Terenurile agricole după întinderea exploatărilor în anul 1930x
Categorii de Exploatări Suprafaţa totală Suprafaţa
însămânţată
exploatări nr. % Ha % Ha %
Total 3.280.000 100,0 19.750.000 100,0 12.850.000 100,0
0—5 ha, din 2.460.000 74,9 5.535.000 28,0 4.600.000 35,8
care
0 — 1 ha 610.000 18,6 320.000 1,6 275.000 2,1
1 — 3 ha 1.100.000 33,5 2.200.000 11,1 1.850.000 14,4
3 — 5 ha 750.000 22,8 3.015.000 15,3 2.475.000 19,3
5 — 10 ha 560.000 17,1 3.955.000 20,0 3.110.000 24,2
10 — 20 ha 180.000 5,5 2.360.000 12,0 1.715.000 13,3
20 — 50 ha 55.000 1,7 1.535.000 7,8 1.015.000 7,9
50 — 100 ha 12.800 0,4 895.000 4,5 540.000 4,2
100 — 500 ha 9.500 0,3 1.095.000 10,6 920.000 7,2
peste 500 ha 2.700 0,1 3.375.000 17,1 950.000 7,4
x - Datele de mai sus, sunt datele recensământului din anul 1930
Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.403.

Deşi în anii ’20 avusese loc o reformă agrară, în anul 1930 0,8% din totalul exploatărilor
agricole deţineau 32,2% din suprafaţa totală şi 18,8% din suprafaţa însămânţată iar 74,9% din totalul
exploatărilor agricole cu o proprietate de 0-5 ha, deţineau 28% din suprafaţa totală şi 35,8% din
suprafaţa însămânţată.
Evoluţia producţiei de grâu şi porumb a cunoscut o dinamică specifică aşa cum rezultă din
datele tabelului ce urmează.

Tabelul nr.6
Producţia de grâu şi porumb în România în perioada 1921 - 1938

Anii Grâu Porumb Anii Grâu Porumb


în mii în mii în mii chintale în mii
chintale chintale chintale
1921 21.381 28.104 1.930 35.590 45.199
1922 25.040 30.422 1931 36.825 60.633
1923 27.793 38.458 1932 15.115 59.930
1924 19.165 39.489 1933 32.406 45.544
1925 28.506 41.591 1934 30.834 48.462
1926 30.178 58.399 1935 26.247 53.792
1927 26.327 35.331 1936 35.031 56.120
1928 31.446 27.564 1937 38.098 46.560
1929 27.149 63.862 1938 49.124 52.231
Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.411

Imaginea despre evoluţia agriculturii româneşti se întregeşte cu datele care prezintă dinamica
numărului principalelor categorii de animale.
Tabelul nr.7
Numărul de animale domestice în anii 1920 - 1937

Anii Bovine Porcine Ovine Anii Bovine Porcine Ovine


1920 4.7297.66 2.513.610 8.689.996 1929 4.171.861 2.299.569 12.092.021
1921 5.520.914 3.132.004 11.119.047 1931 4.079.467 3.221.472 12.356.015
1922 5.745.534 3.146.806 12.320.569 1932 4.188.596 2.963.928 12.293.566
1923 5.553.871 2.924.603 12.480.967 1935 4.325.903 2.969.403 11.828.165
1924 5.398.704 3.113.144 13.611.902 1936 4.170.644 3.030.396 11.808.780
1925 5.049.078 3.087.869 12.950.212 1937 4.184.400 3.169.969 12.372.390
1926 4.798.384 3.167.722 13.581.869
1927 4.552.166 3.957.782 12.941.051
1928 4.435.697 2.831.524 12.800.576
Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.450-451.

5.5.3. Complexul economic al României în context european — 1938

Examinarea CENSU al României în raport cu el însuşi pe măsura scurgerii timpului a permis


constatarea înregistrării unor progrese reale, care au fost parţial înfăţişate în paginile anterioare.
Pentru a avea o imagine mai cuprinzătoare şi pentru a realiza o cunoaştere mai întinsă şi mai
profundă despre acest complex este absolut necesară compararea sa cu alte complexe economice
naţional-statale unitare.
Un asemenea demers metodologic a condus la desprinderea următoarelor trăsături
caracteristice ale Complexului Economic Naţional-Statal Unitar al României.
10. CENSU României avea în ajunul celui de al doilea război mondial un caracter agrar-
industrial. Acest caracter este dovedit şi pus în evidenţă, în primul rând, de structura populaţiei pe
ramuri ale economiei naţionale în general, de ponderea populaţiei ocupate în industrie şi agricultură,
în special, pe care o prezentăm în tabelele ce urmează.
Tabelul nr.8
Rata populaţiei agricole într-un număr de ţări europene
în anul 1938x
Rang Ţările Rata (%) Rang Ţările Rata (%)
I Bulgaria 75 X Danemarca 30
II România 72 XI Franţa 29
III Polonia 60 XII Norvegia 27
IV Finlanda 57 XIII Austria 26
V Irlanda 53 XIV Elveţia 22
VI Ungaria 51 XV Germania 20
VII Italia 44 XVI Olanda 18
VIII Cehoslovacia 33 XVII Belgia 15
IX Suedia 31 XVIII Marea Britanie 6
Indicatorul cuprins în acest tabel a fost obţinut prin raportarea populaţiei agricole (active şi neactive)
de la oraşe şi sate la populaţia totală a ţării.

Sursa: Gh.Dobre (coordonator), Economia României în context european - 1938, Ed.Fundaţiei


Ştiinţifice <<Memoria Oeconomica>>, Bucureşti, 1996, p.178,.

Tabelul nr.9
Ponderea populaţiei ocupate
în industrie în totalul populaţiei active în anul 1938 în %

Ţările Populaţia Populaţia Ţările Populaţia Populaţia


ocupată în ocupată în ocupată în ocupată în
industrie agricultură industrie agricultură
Belgia- 17,3
Luxemburg 41,2 Ungaria 24,1 53,0
Elveţia 39,9 6,0 Italia 22,8 48,2
Germania 35,4 25,9 Grecia 17,8 61,1
Suedia 31,8 36,0 Polonia 17,2 65,9
Cehoslovacia 31,7 36,9 Finlanda 16,4 57,3
Olanda 28,4 20,6 Iugoslavi 11,0 78,1
a
Franţa 27,1 35,5 România 10,2 78,2
Austria 25,2 39,0 Irlanda 10,1 46,6
Danemarca 24,7 28,5 Bulgaria 8,0 79,8
Sursa: Gh.Dobre (coordonator), op.cit., p.159 şi 179.

Datele din tabelul de mai sus demonstrează în mod evident caracterul preponderent agrar al
Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Agricultura românească absorbea în anul 1930 78,2%
din totalul populaţiei active a ţării, iar industria doar 10,2%, în timp ce industria Marii Britanii
absorbea 40,8% iar agricultura numai 6% din totalul populaţiei active a ţării. România ocupa locul al
18-lea în graficul unui număr de 20 de ţări europene în privinţa ponderii populaţiei ocupate în industrie
şi locul al doilea în privinţa ponderii populaţiei ocupate în agricultură. Semnificativ este faptul că
ponderea populaţiei ocupate în industrie în România era de peste 4 ori mai mică decât în Belgia-
Luxemburg, de 4 ori mai mică decât în Marea Britanie, de 3,9 ori mai mică decât în Elveţia, de 3,47
ori mai mică decât în Germania, de 3,12 ori mai mică decât în Suedia şi de 3,11 ori mai mică decât în
Cehoslovacia.
Un alt indicator care atestă acelaşi caracter agrar-industrial al CENSU al României este
contribuţia ramurilor economiei la producerea venitului naţional. Tabelul ce urmează oferă o imagine
numerică, statistico-economică a acestei caracteristici în contextul economiilor naţionale ale unui
număr de 18 ţări europene.
Tabelul nr.10
Structura venitului naţional
în România şi în alte ţări europene în anul 1938
Nivel Structura în procente
Ţările mil.dolari Agricultură Industrie Construcţii Servicii
preţ 1938 ş.a.
Germania 23.140 11,2 39,2 5,6 44,0
Marea Britanie 18.020 4,1 37,1 7,0 51,8
Franţa 9.860 19,8 32,0 5,8 42,4
Italia 5.560 19,8 32,3 3,4 44,5
Polonia 3.600 32,3 19,8 7,5 40,4
Cehoslovacia 2.690 17,4 32,5 59 44,2
Belgia-
Luxemburg 2.390 11,4 23,7 5,6 59,3
Suedia 2.310 11,2 33,4 10,9 44,5
Elveţia 1.540 11,1 34,8 4,5 49,6
România 1.500 38,4 16,9 5,7 39,0
Austria 1.220 16,6 32,8 6,6 44,0
Danemarca 1.200 19,9 27,0 5,5 47,6
Ungaria 1.020 29,9 23,6 3,4 43,1
Norvegia 740 10,4 29,6 12,4 47,6
Irlanda 730 25,5 17,1 3,6 53,8
Finlanda 660 19,1 20,7 20,2 40,0
Bulgaria 430 44,4 15,1 2,3 38,1
Total ţări
enumerate 79,420 13,7 33,9 6,2 46,2
Sursa: Gh.Dobre (coordonator), Ed.Fundaţiei Ştiinţifice <<Memoria Oeconomica>>,
Bucureşti, 1966, p.137.

Mai convingător decât orice: în timp ce în Germania agricultura furniza 11,2% din venitul
naţional, iar industria producea 39,2% din acesta, în România situaţia era aproape inversă: agricultura
furniza 38,4% iar industria doar 16,9% din venitul naţional. România ocupa locul al doilea, după
Bulgaria în privinţa contribuţiei agriculturii la crearea venitului naţional şi locul al XVII-lea între cele
18 ţări europene, în privinţa contribuţiei industriei la crearea venitului naţional. Din punctul de vedere
al contribuţiei sectorului serviciilor ea ocupa acelaşi loc XVII. 20. Nivelul scăzut de dezvoltare a
forţelor productive naţionale şi deci şi al CENSU scăzut în comparaţie cu majoritatea complexelor
economice europene. Potrivit datelor statistice oficiale nivelul productivităţii muncii în industria
României era cu mult mai mic decât în majoritatea ţărilor europene. Cu 290 de dolari pe persoană
ocupată productivitate a muncii în anul 1938 România ocupa locul al 18-lea în graficul ţărilor
europene. Semnificativ este faptul că nivelul producţiei industriale pe o persoană ocupată în industria
noastră naţională era în anul 1938 de 3,27 ori mai scăzut decât în Suedia, de 3,10 ori mai redus decât
în Danemarca, de 3 ori mai redus decât în Norvegia, de 2,93 ori mai mic decât în Marea Britanie, de
2,86 ori mai scăzut decât în Irlanda, de 2,79 de ori mai redus decât în Germania, de 2,76 de ori mai
mic decât în Elveţia26.
România ocupa unul din ultimele locuri şi în graficul european al productivităţii muncii în
agricultură. Astfel, cu 80 de dolari producţie pe o persoană ocupată în această ramură ţara noastră
ocupa locul 20 - din 20 de ţări europene. Nivelul productivităţii muncii în agricultura României în anul
1938 era de 7 ori mai scăzut decât în Marea Britanie, de 6,25 de ori decât în Olanda, de 5,87 ori decât
în Suedia, de 5,87 de ori mai mic decât în Danemarca, de 5,50 de ori mai mic decât în Elveţia, de 5 ori
mai redus decât în Belgia-Luxemburg27.
O constatare similară - nivelul slab de dezvoltare a agriculturii - rezultă şi din examinarea
randamentelor producţiei vegetale pe unitatea de suprafaţă. Pentru ilustrare notăm că potrivit datelor
statistice producţia medie de grâu la hectar în anii 1934-1938 în ţara noastră a fost de 970 de
kilograme, în timp ce ea a însumat 3848 de kg în Olanda, 3031 de kilograme în Danemarca, 2724 de
kilograme în Belgia, 2475 de kilograme în Germania, 2400 de kilograme în Suedia, 2308 de kilograme
în Marea Britanie, 2208 de kilograme în Irlanda, 2007 kilograme în Norvegia 28.
Producţia de porumb la hectar, în aceeaşi perioadă a fost de 987 de kilograme în România, în
vreme ce în Austria însuma 2567 kilograme, 2037 în Italia, 1994 kilograme în Ungaria, 1904
kilograme în Cehoslovacia, 1767 kilograme în Jugoslavia, 1629 kilograme în Spania, 1577 kilograme
în Franţa29
Una din cauzele principale ale randamentului scăzut al producţiei agricole ţărăneşti a fost,
după cum observa Virgil Madgearu, insuficienţa inventarului mort. După datele calculate de
profesorul român valoarea inventarului agricol la hectar era în perioada analizată de 1000 de lei în
România, de 2000 de lei în Bulgaria, 3000 de lei în Polonia, 15.000 lei în Germania şi 42.000 de lei în
Elveţia30.
Situaţia nu era satisfăcătoare nici în sectorul zootehnic. În anul 1938 Norvegia avea 134,8 de
bovine la 100 teren; în Olanda numărul de bovine la 100 ha teren era de 119,9, în Danemarca - 102,8,
în Belgia - 96,1, în Irlanda, 86,1, în Germania - 71,9, iar în România doar de 24,3 bovine 31. La porcine
în România numărul acestora la 100 ha era de 23,5 în timp ce în Elveţia acest număr era de 1825,
156,5 în Olanda, 145,5 în Austria, 138,7 în Luxemburg, 122,5 în Germania, 106,3 în Danemarca, 91,9
în Belgia32.
Unii din indicatorii cei mai sintetici care caracterizează nivelul de dezvoltare a unui complex
economic naţional sunt productivitatea muncii sociale calculată ca valoare a producţiei pe o persoană
activă şi venitul naţional.
Potrivit datelor statistice, productivitatea muncii sociale în România în anul 1938, a fost de
130 de dolari pe o persoană activă. În acelaşi an acest indicator a avut următoarele valori: 830 dolari în
Marea Britanie, 803 dolari în Olanda, 779 de dolari în Suedia, 739 de dolari în Elveţia, 678 de dolari
în Germania, 640 de dolari în Belgia-Luxemburg, 618 de dolari în Danemarca, 608 dolari în Norvegia,
525 de dolari în Irlanda, 485 dolari în Franţa33.
Imaginea despre nivelul de dezvoltare a Complexului Economic Naţional-Statal se întregeşte
cu prezentarea valorii indicatorului venitului naţional pe locuitor din România şi alte ţări ale
continentului european în tabelul de mai jos.
În legătură cu mărimea venitului naţional pe locuitor este necesar să menţionăm că în
literatura de specialitate se vehiculează şi alte nivele - 53 de dolari (N.Georgescu Roengen), 107 dolari
(I.Cappanu, P.Wagner, D.Porojan), 81 de dolari (Ivan I.Berend şi Gyorgy Ranki, pentru anul 1937).
Dincolo de diferenţele metodologice de calculare, rămâne adevărul că România ocupa în anul 1938
unul din locurile din urmă în graficul ţărilor europene în ceea ce priveşte venitul naţional pe locuitor.
În tabelul de mai sus - locul 18 din 20 de ţări europene. Mai important însă decât acest loc este faptul
că venitul naţional pe locuitor în România era de 4,97 ori mai mic decât în Marea Britanie, de 4,83 ori
mai mic decât în Elveţia şi Suedia, de 4,45 de ori mai mic decât în Germania, de 4,26 de ori mai mic
decât în Olanda, de 4,18 mai mic decât în Danemarca. În alte 7 ţări europene venitul naţional pe
locuitor era mai mare decât în România de 3,75 ori până la 2,29 ori.

Tabelul nr.11
Venitul naţional pe locuitor
în România şi în alte ţări europene în anul 1938

Ţările Dolari Rang Ţările Dolari Rang


pe locuitor pe locuitor
Marea
Britanie 378 I Finlanda 180 XII
Elveţia 367 II-III Cehoslovacia 174 XIII
Suedia 367 II-III Italia 127 XIV
Germania 338 IV Ungaria 111 XV
Olanda 324 V Polonia 104 XVI
Danemarca 318 VI Grecia 80 XVII
Belgia-
Luxembur 285 VII România 76 XVIII
g
Norvegia 252 VIII Bulgaria 68 XIX-XX
Irlanda 248 IX Jugoslavia 68 XIX-XX
Nivel mediu ţări
Franţa 237 X enumerate 222
Austria 181 XI S.U.A. 521
Sursa: Gh.Dobre (coordonator), op.cit., p.138.

Nivelul atât de scăzut al venitului naţional pe locuitor în România constituie o dovadă de


necontestat al nivelului scăzut al forţelor productive naţionale, sau altfel spus al randamentului
(eficienţei) Complexului economic naţional.
30 Caracterul semicapitalist al Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Partea cea mai
importantă a sectorului capitalist a fost activitatea industrială propriu-zisă. Potrivit unor date statistice
suma capitalului investit în întreprinderile industriale (întreprinderi capitaliste) se ridica în anul 1936
la 42,5 miliarde lei. Tot 42,5 miliarde lei însuma capitalul investit în sectorul agricol 34. Meseriile -
formă necapitalistă de producţie industrială - care constituiau ateliere cu 1-20 lucrători, utilizau în anul
1930 56,8% din totalul personalului angajat în industrie şi se aprecia că valoarea producţiei meseriilor
nu era departe de valoarea producţiei industriei mari, adică 70 de miliarde lei 35. Potrivit aprecierii
făcute de Virgil Madgearu, sectorul economic agricol necapitalist avea o valoare superioară sectorului
capitalist industrial. Dată fiind extensiunea redusă a sectorului capitalist privat în raport cu sectorul
economiei necapitaliste, ordinea economică românească nu poate fi încadrată în sistemul capitalist36.
Producţia şi economia capitalistă propriu-zisă este aşezată pe tehnica maşinistă iar gradul de
utilare cu capital era unul din criteriile de apreciere a caracterului capitalist sau noncapitalist al
sistemului economic. Pentru a aprecia caracterul complexului economic românesc V.Madgearu a
apelat la următorii indicatori: importul de maşini; lungimea căilor ferate; numărul automobilelor din
diferite ţări şi a constatat următoarele:
— Media pe anii 1933-1937 a importului pe locuitor a fost de 106 lei în Bulgaria; 48 de lei în
Jugoslavia; 50 de lei în Turcia şi de 71 de lei în România. Concomitent, consumul de maşini era în
ţările Europei centrale şi apusene cel puţin de zece ori mai mare.
— Lungimea liniilor de cale ferată la 100 km2 era în anul 1936 de 3,2 km în Bulgaria, 3,8 km
în Jugoslavia şi tot 3,8 km în România. În Europa apuseană şi centrală era mai mare de 3-4 ori.
— Numărul automobilelor pe unitatea de referinţă era în anul 1937 de 4 în Bulgaria, 6 în
Jugoslavia, 8,5 în România iar în ţările din centrul şi apusul Europei era de 10-20 de ori mai mare 37
Pe baza acestei analize comparative, V.Madgearu scria că “se poate conchide că cu toată
acţiunea de industrializare intensă din ultimii ani, România a rămas un stat semicapitalist, cu o ordine
economică social-ţărănească"38.
40. Orizontul extern relativ restrâns al CENSU, gradul insuficient de înscriere a sa în mediul
economic internaţional, deschiderea insuficientă faţă de exterior.
Criteriile principale de apreciere a orizontului extern al Complexelor economice naţionale în
perioada interbelică în general, în anii ’30 în special erau participarea lor la diviziunea internaţională a
muncii; cooperarea economică a lor şi comerţul internaţional.
Gândirea economică şi orientările politicilor economice din această perioadă erau influenţate
de două concepţii: concepţia germană şi concepţia angloamericană.
Potrivit concepţiei germane locul autarhiilor naţionale din preajma celui de al doilea război
mondial trebuia şi urma să fie luat de o autarhie europeană, a cărei structură şi organizare să se
întemeieze pe următoarele principii:
— încheierea de tratate economice pe termen lung de către Germania cu statele prin care se
urmărea adaptarea economiilor naţionale europene la piaţa germană;
— augmentarea posibilităţilor favorabile pentru desfacerea mărfurilor germane pe pieţele
europene;
— întărirea sentimentului colectiv economic între popoarele europene, printr-o cooperare în
toate domeniile politicii economice;
— solidaritatea economică dintre statele europene trebuie să dea posibilitatea unei mai bune
reprezentări a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice din economia mondială.
Această Europă unită nu va îngădui ca formaţii extraeuropene să-i prescrie condiţii de natură politică
sau economică. Ea face negoţ cu alţii pe bază de egală îndreptăţire putând arunca în cumpănă întreaga
greutate economică a continentului.
În opoziţie cu concepţia germană, concepţia anglo-americană pledează pentru restabilirea
libertăţii relative a comerţului, organizată printr-un sistem de convenţii bazate pe principiul
reciprocităţii şi eliminarea tuturor tendinţelor autarhice şi a metodelor ce le-au promovat (contingenţe,
prohibiţii, monopoluri de import, clearinguri etc.39.
Deşi complexul economic naţional-statal unitar a înregistrat progrese în devenirea sa el a
rămas totuşi cu un orizont extern relativ restrâns. În anul 1938 valoarea comerţului exterior pe locuitor
în România a fost de 14,8 dolari, în timp ce în Danemarca însuma 182,7 de dolari, 172,1 dolari în
Belgia-Luxemburg, 162,5 dolari în Norvegia, 159,4 dolari în Elveţia, 156,9 dolari în Suedia, 155,5
dolari în Olanda. România ocupa în 1938 locul 20 în cadrul unui număr de 22 de ţări europene40.
Importul pe locuitor în România, a fost, în acelaşi an 1938, doar de 6,8 dolari şi de 98,8
dolari în Norvegia, 94 de dolari în Danemarca, 89,7 dolari în Olanda, 88,3 dolari în Belgia-
Luxemburg, 87,9 în Marea Britanie, 87,5 dolari în Elveţia, 83,2 dolari în Suedia, 68,4 dolari în Irlanda.
România a ocupat locul 21 în rândul unui număr de 22 de ţări41 .
Exportul pe locuitor al României a însumat în anul 1938 o sumă de 7,9 dolari, în timp ce în
ţările industriale a reprezentat 87,7 dolari în Danemarca, 83,8 dolari în Belgia-Luxemburg, 73,8 dolari
în Suedia, 71,8 dolari în Elveţia, 65,7 dolari în Olanda, 64,7 dolari în Norvegia, 49,5 dolari în
Finlanda, 48,3 dolari în Marea Britanie42. Cu valoarea menţionată a acestui indicator, România a
ocupat locul 18 în graficul unui număr de 22 de ţări europene.
La caracteristicile de mai sus ale comerţului exterior românesc se mai adaugă şi altele. Între
acestea o importanţă aparte revenea lipsei de unitate a balanţei comerciale. Aceasta consta în faptul că
importul era supus unui anumit regim de control şi dirijare în timp ce exportul “fusese - aşa cum
observa Mitiţă Constantinescu -, lăsat în regimul economiei libere aproape întregul interval de timp al
anilor ’30. Abia în 1938 s-a făcut încercarea de sincronizare în politica acestor două sectoare”43.
Ca urmare, importul şi exportul şi-au creat dirijări şi rezultate în mare parte autonome şi în
disjuncţiune unele cu altele. Tot ca urmare a celor spuse mai înainte au apărut unele anomalii
structurale ale comerţului extern al României. Astfel, importul cuprindea în structură 80% produse
fabricate, iar exportul era constituit în proporţie tot de 80% de materii prime şi produse simplu
prelucrate. În perioada la care ne referim exportul s-a sprijinit pe o singură constantă - produsele
petrolifere care au detronat cerealele. Notăm însă că produsele petrolifere se găseau într-o neîntreruptă
scădere cantitativă atât a producţiei cât şi a exportului. Balanţa comercială s-a menţinut excedentară
numai datorită unei conjuncturi internaţionale a preţurilor favorabile. La cea mai mică inversare,
balanţa a devenit deficitară, aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938.
Celelalte produse exportabile - cerealele, lemnul, animalele vii, produsele animale şi altele, erau fie de
calitate mediocră, fie încărcate cu preţuri interne, mai mari decât cele corespunzătoare pieţei
mondiale, sau erau mediocre şi scumpe în acelaşi timp44.
Anomaliile structurale, dezechilibrele balanţei de plăţi şi disfuncţionalităţile pârghiilor
externe ale complexului economic românesc au fost accentuate de continuarea practicii de orientare
tot mai intensă a importului spre ţări cu devize libere sau forte şi parţial blocate, părăsind ţările în care
ţara noastră avea disponibilităţi în conturile de clearing, pe de o parte, şi continuarea practicii de
orientare progresivă a exportului spre ţările cu clearing, micşorându-se volumul şi valoarea exportului
spre ţările cu devize libere sau forte şi parţial blocate45.
Starea reală a CENSU al României la sfârşitul anilor ’30 atestă că, cu toate progresele
înregistrate, cu prioritate în plan cantitativ, societatea românească nu a valorificat eficient toate
perspectivele deschise de desăvârşirea statului naţional unitar român şi de unirea într-un corp spaţial
unitar a tuturor teritoriilor locuite de români. Înaintând spre totalitate şi integralitate CENSU trebuia să
asigure, înainte de toate:
a) industrializarea ţării, crearea unui autentic complex industrial, aşezarea producţiei
materiale pe tehnica maşinistă;
b) transformarea CENSU, dintr-un organism agro-industrial într-unul industrial-agrar;
c) înmulţirea posibilităţilor pentru ocuparea cât mai deplină, mai eficientă şi mai raţională a
forţei de muncă;
d) articularea raţională a structurii anatomo-morfologice a organismului economic social,
îmbunătăţirea corelaţiilor dintre producţia de bunuri de capital şi producţia de bunuri de
producţie, dintre industrie şi agricultură, dintre producţie şi consum, consolidarea stării de
echilibru;
e) extinderea sferei producţiei de mărfuri, dezvoltarea pieţei naţionale şi ridicarea gradului de
monetizare a economiei naţionale;
f) înmulţirea posibilităţilor de economisire, de acumulare şi investire a capitalului în
economia ţării;
g) lărgirea considerabilă a orizontului extern al CENSU, amplificarea legăturilor economice
de cooperare şi schimb cu alte economii naţionale şi cu piaţa internaţională;
h) extinderea sferei de implicare a statului în principal prin metode economice, în
soluţionarea unora din problemele majore ale progresului economic şi în apărarea
capitalului autohton de primejdiile generate de imperfecţiunile pieţei şi de concurenţa
străină.

Note

1
Vezi: Mihai Plătăreanu, Politica economică şi socială a României, <<Cartea Românească>>, Bucureşti, pg.3-17 şi
următoarele.
2
Vezi Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.1, 2 şi 3, Ed.Tiparul Românesc, Bucureşti, 1943.
3
Ştefan Zeletin, Burghezia română, Humanitas, Bucureşti, 1991, p.85.
4
Op.cit., p.85.
5
Din vasta bibliografie consacrată acestei probleme notăm: I.Lupaş, Istoria unirii Românilor; N.Iorga, Elemente economice
în cultura românească, în volumul: Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943; N.Iorga, Opere economice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, 1968; Din istoria
Transilvaniei, vol.I, Bucureşti, 1963; V.Mihăilescu, C.Brătescu, Unitatea şi funcţionalitatea pământului românesc,
Bucureşti, 1943; G.I.Brătianu, Marea Neagră, vol.I şi II, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, Tradiţia istorică
despre întemeierea statelor româneşti, Ed.”Eminescu” Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, O enigmă şi un miracol: poporul
român, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, Formarea unităţii româneşti. Factori istorici,
Ed.Fundaţiei culturale “Mihail Kogălniceanu”, Bucureşti, 1940 (Extras din Arhiva românească, tom.5, 1940); Ştefan Pascu,
Voievodatul Transilvaniei, vol.I, 1971; vol.II, 1979; vol.III, 1986, Ed.Dacia, Cluj-Napoca; Ştefan Pascu, Formarea statului
naţional unitar român; 1918, vol.1 şi vol.2, Ed.Academiei R.S.R.Bucureşti, 1983; Ioan V.Totu (coordonator), Progresul
economic în România 1877-1977, Ed.Politică, Bucureşti, 1977; V.Axenciuc, I.Tiberian, Premise economice ale formării
statului naţional unitar român, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979; Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul
mediu, Editura Academiei R.S.R., 1985; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc - Studii critice,
Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988; M.Manoilescu, Rostul şi destinele burgheziei româneşti; Ştefan Zeletin, Burghezia română,
Humanitas, Bucureşti.
6
<<Epoca>> nr.35, 5 nov.1915.
7
Cititorul interesat află o analiză amplă şi temeinică a acestor aspecte ale vieţii economice a ţărilor române în V.Axenciuc şi
I.Tiberian, op.cit.; în N.Iorga op.cit. şi în Nicolae Stoicescu, op.cit., p.17-61.
8
Vezi V.Axenciuc, I.Tiberian, op.cit., p.11-14 şi 17-26.
9
Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Studii critice, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.151.
10
Idem, p.151-152.
11
Idem, p.155 (sublinierile ns.AN).
12
Idem, p.184.
13
Idem, p.184.
14
Idem, p.204 (sublinierile ns.A.N.)
15
Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed.Albatros, p.488.
16
N.Iorga, Conferinţe şi Prelegeri, Bucureşti, 1943, p.53 (sublinierile ns. A.N.).
17
Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, op.cit., p.489.
18
Mihai Plătăreanu, Politica economică şi socială a României, Ed.”Cartea Românească”, Bucureşti, p.19.
19
Cf. Mihai Plătăreanu, Bucureşti, p.19.
20
Idem.
21
Idem.
22
Idem, p.21-22.
23
M.Manoilescu, Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie. Expunere făcută la 24 ianuarie 1921 la Congresul
Industriei, Reproducere după N.Arcadian, Industrializarea României, Ediţia a II-a, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1936,
p.146-147.
24
Vezi: Vasile Puşcaş, Vasile Vesa (coordonator), Dezvoltarea şi modernizarea României interbelice (1919-1949), Editura
Politică, Bucureşti, 1988, p.13.
25
Cf. Dezvoltarea economică a României 1994-1964, Editura Academiei R.P.R., 1964, p.515.
26
Cf. Gh.Dobre (coordonator), Economia României în context european - 1938, Editura Fundaţiei Ştiinţifice <<Memoria
Oeconomica>>, Bucureşti, 1996, p.513.
27
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.180.
28
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.194.
29
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.198.
30
Cf. Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.54.
31
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.205.
32
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.206.
33
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.140.
34
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.
35
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.
36
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.
37
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264-265.
38
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.265; Vezi, de asemenea, Gh.Dobre, op.cit., p.212 şi 218.
39
Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.274.
40
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.221.
41
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.222.
42
Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.223.
43
Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.3, “Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1943, p.5.
44
Mitiţă Constantinescu, op.cit., p.4-5.
45
Mitiţă Constantinescu, op.cit., p.6.
5.6. DIN ISTORIA ECONOMICĂ
A TRANSILVANIEI INTERBELICE

După terminarea primului război mondial, economia României a fost, ca de altfel şi înainte, în
linii generale, o economie capitalistă. Caracterul specific al structurii social-economice a României
este condiţionat de faptul că România a păşit pe calea dezvoltării capitaliste mai accentuate în perioada
în care capitalismul occidental intrase deja într-un stadiu nou de dezvoltare - stadiul consolid ării şi
creşterii rolului entităţilor monopoliste, oligopoliste şi al concurenţei imperfecte şi care se definea prin
următoarele:
a) capitalul monopolist financiar şi-a instaurat dominaţia sa în condiţiile existenţei şi
menţinerii rămăşiţelor relaţiilor feudale de producţie;
b) slaba dezvoltare a forţelor de producţie a făcut ca economia României să fie dependentă de
capitalul monopolist financiar internaţional, dependenţă ce îşi impune pecetea asupra dezvoltării ei;
c) în condiţiile create după primul război mondial, prin unirea Transilvaniei cu România se
realizează unitatea naţională a ţării noastre.
Trăsăturile specifice menţionate mai sus au valabilitate pentru economia ţării noastre luată în
ansamblu. Întrucât ele sunt valabile pentru întreaga epocă 1918-1944, iar analiza concretă, logico-
istorică a dezvoltării economice a Transilvaniei trebuie să ţină seamă de felul şi intensitatea cu care ele
se manifestă în tot acest interval de timp.
Unirea Transilvaniei cu România, înfăptuită în condiţiile create la sfârşitul primului război
mondial ca rezultat al puternicei mişcări revoluţionare, cu caracter burghezo-democratic, a maselor
populare, al hotărârii luate la Alba Iulia, a fost un act just, progresist, determinat de necesităţile istorice
ale dezvoltării societăţii pe teritoriul patriei noastre şi care a corespuns năzuinţelor maselor spre
desăvârşirea unităţii naţionale. În felul acesta a fost lichidat unul dintre marile obstacole din calea
dezvoltării social-economice a ţării.
Întregirea Ţării româneşti în urma Unirii a dat teritoriului politic al României şi echilibrul
geografic, precum şi consistenţa etnică şi economică. Între ţările Europei, România reprezenta până la
1940, statul tip din punct de vedere geoeconomic şi al simetriei spaţiale. De fapt, hotarele etnografice
ale României erau, de mult, trasate în conştiinţa poporului, aşezat pe acest spaţiu şi în realităţile
evidente şi incontestabile ale vieţii poporului unitar şi compact care îl locuieşte".1
Prin unirea Transilvaniei cu România creşte în mod simţitor potenţialul economic al ţării.
Astfel, suprafaţa ţării creşte cu 102.282 km2, cât cuprindeau regiunile Transilvaniei, iar populaţia ţării
creşte cu 5.208.345 de locuitori. 3 Ca urmare, suprafaţa arabilă a ţării a crescut cu 3.296.834 ha4, iar
suprafaţa ocupată de păduri cu 4.110.479 ha.5
Schimbări remarcabile au avut loc şi în domeniul industriei. Transilvania, care avea în
momentul unirii o industrie mai dezvoltată decât vechea Românie, a adus o contribuţie însemnată mai
ales în ceea ce priveşte industria carboniferă şi alte ramuri ale industriei miniere, industria siderurgică,
metalurgică, ceramică, de prelucrare a lemnului etc.
În 1919, în Transilvania erau concentrate 31 % din numărul întreprinderilor metalurgice din
ţară, care posedau 51 % din capital, 83 % din forţa motrice şi 72 % din personalul acestei ramuri
industriale. În ceea ce priveşte industria lemnului, pe teritoriul acestei regiuni a ţării noastre se aflau 53
% din numărul întreprinderilor, 42 % din capitalul investit, 47 % din forţa motrice şi 50 % din
personal. În domeniul industriei alimentare, în această parte a ţării se aflau 38 % din numărul
întreprinderilor, 34 % din capitalul investit, 35 % din forţa motrice şi 34 % din personal. În industria
textilă deţinea 54 % din numărul întreprinderilor, 44 % din suma capitalului investit, 52 % din forţa
motrice şi 47 % din personalul ocupat. 6 În sfârşit, în industria ceramică a ţării, greutatea specifică a
Transilvaniei reprezenta în acelaşi an, 1919, 52 % din numărul întreprinderilor, 40 % din capitalul
investit, 63,8 % din forţa motrice şi 58 % di personalul ocupat.7 Ponderea industriei în Transilvania în
ansamblul României, în comparaţie cu industria existentă pe vechiul teritoriu al ţării, era următoarea:

Tabelul nr.1
Ponderea industriei din Transilvania în industria României în 1919 (%)8
Regiunea Numărul Capitalul Forţa Personalul Valoarea
întreprinderilor investit motrice ocupat producţiei
Transilvania 42.0 37.0 55.0 52.0 38.0

Prin urmare, în 1919, existau în Transilvania 42 % din numărul întreprinderilor industriale,


care concentrau 37 % din capital, 55 % din forţa motrice, 52 % din personal şi dădeau 38 % din
producţia industrială a ţării. Este semnificativ faptul că peste 1/2 din forţa motrice se afla în
Transilvania.
La creşterea potenţialului economic al ţării au contribuit şi cei aproximativ 6000 km de cale
ferată, cât reprezenta reţeaua din Transilvania.
Potenţialul industrial al României după primul război mondial a crescut cu 135 %, creştere în
care partea cea mai importantă a reprezentat-o industria din Transilvania. Cu toate acestea, aici este
locul să subliniem că, deşi Transilvania avea o industrie mai dezvoltată decât vechea Românie, totuşi
economia ei, ca şi economia ţării luată în ansamblu, a fost şi a continuat să rămână şi după primul
război mondial predominant agrară şi cu un slab nivel de dezvoltare a forţelor de productive.
Agricultura a fost ocupaţia principală a marii majorităţi a populaţiei active şi în această parte a
ţării atât înainte de Unire, cât şi după Unire. Astfel, după datele statistice oficiale ale vremii, în 1910,
75,5 % din populaţia Crişanei, şi 72,8 % din populaţia Maramureşului era ocupată în agricultură şi
numai 10,8 % în Ardeal, 11,9 % în Banat, 11,3 % în Crişana şi 10,3 % în Maramureş era ocupată în
industrie.9 La aceasta mai adăugăm că industria existentă în Transilvania era iraţional repartizată pe
teritoriul acestei regiuni, fiind concentrată îndeosebi în câteva puncte mai importante, Transilvania şi
Banat, în timp ce Crişana, Maramureşul şi chiar o parte a Ardealului aveau o industrie foarte slabă.
Acest tablou este, în general, prezent în economia acestor regiuni şi după primul război
mondial, bineînţeles cu unele modificări într-un sens sau altul, care însă nu pot schimba caracterul
predominant agrar al economiei României.
Caracterul predominant agrar, menţinerea unor rămăşiţe feudale de organizare a producţiei,
dependenţa de capitalul monopolist financiar străin etc., trăsături specifice ale economiei României în
ansamblu, îşi vor pune pecetea şi asupra dezvoltării economice a regiunilor ei.

5.6.1. Economia Transilvaniei în perioada 1918-1922

Primul război mondial, prin trecerea sub arme a unor numeroase contingente de oameni, prin
distrugerile colosale pe care le-a pricinuit economiei naţionale, prin imensele cantităţi de bunuri
trecute sub o formă sau alta în proprietatea statelor "inamice", precum şi prin întreaga politică dusă de
guvernele aflate la putere în perioada ce a urmat după retragerea trupelor germane, au lăsat urme grele
asupra întregii stări economice şi asupra condiţiilor de muncă şi de trai ale populaţiei.
Deşi teritoriul, populaţia şi potenţialul economic al ţării au crescut în urma Unirii, situaţia
economică a României la terminarea războiului era dintre cele mai precare. Ruina economică
provocată de război şi de retragerea trupelor germane, lipsa utilajului şi aparaturii necesare, gradul
ridicat al uzurii utilajului existent, lipsa acută a materiilor prime, proporţia mare a capacităţii de
producţie neutilizată, scăderea considerabilă a producţiei industriale şi agricole, dezorganizarea
puternică a circulaţiei monetare - pe scurt, dezechilibrul economic şi financiar atotcuprinzător, agravat
de intensificarea dominaţiei capitalului monopolist financiar şi de creşterea dependenţei faţă de
capitalul monopolist financiar străin - erau trăsăturile cele mai importante ale tabloului economic al
României în această perioadă.
Astfel, deşi în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş distrugerile pricinuite de război au
fost cu mult mai mici decât în vechea Românie, totuşi în perioada pe care o analizăm producţia
industrială a înregistrat scăderi considerabile faţă de perioada antebelică. În Valea Jiului, principala
regiune carboniferă a ţării, extracţia de cărbune a scăzut de la 2.229.255,3 tone în 1913 la 1.410.244,8
tone în 1918, la 1.028.925,8 tone în 1919 şi la 987.860,9 tone în 1920.10 Tot în domeniul industriei
extractive reţine atenţia scăderea extracţiei de sare, bază însemnată pentru dezvoltarea industriei
chimice, dar rămasă în principal nefolosită, a cărei situaţie este exprimată cifric în tabelul de mai jos:

Tabelul nr.2
Producţia sării extrase din saline în anii 1915-1921 (în tone)11

Anii Vechea Românie Transilvania Total România


1915 133.012 213.764 351.930
1916 67.968 254.933 325.412
1917 144.520 275.241 419.761
1918 32.935 229.426 262.361
1919 94.955 153.651 259.167
1920 76.741 157.029 246.976
1921 117.297 99.786 232.818

Rezultă că, atât pe ansamblul României, cât şi în provinciile constitutive, extracţia de sare din
saline a cunoscut o scădere simţitoare în anii postbelici în comparaţie cu anii anteriori, ea reprezentând
în 1921 88,2 % faţă de 1915 în vechea Românie şi numai 46,6 % în Transilvania.
Într-o situaţie asemănătoare se aflau şi ramurile industriei prelucrătoare. Producţia de fier în
Banat a scăzut de la 143.000 de tone în 1914 la 32.144 de tone în 1919, crescând foarte puţin în anul
următor, când a fost de 43.202 tone şi scăzând apoi în 1921 la 43.025 de tone şi la 38.380 de tone în
1922.12 Imaginea aceasta poate fi întregită, arătând care a fost producţia siderurgică în 1919 a celor
mai mari întreprinderi din ţară, şi anume Reşiţa şi Hunedoara.

Tabelul nr.3
Consumul de materie primă, combustibil şi producţia siderurgică a grupurilor Hunedoara şi Reşiţa
în anii 1913 şi 1919 (în tone)13
Materia primă Combustibilul Producţia siderurgică
Grupul 1913 1919 1913 1919 1913 1919
Hunedoara 251.454 4.101 205.301 13.593 134.089 3.896
Reşiţa 324.897 65.888 285.330 84.009 162.911 53.844
Cifrele cuprinse în acest tabel pun deosebit de pregnant în lumină proporţia însemnată a
neutilizării capacităţii de producţie - în 1919 consumându-se numai 1,63 % din materia primă
consumată în 1913 la Hunedoara şi numai 20,2 % la Reşiţa - şi, ca urmare, scăderea considerabilă a
producţiei, ea reprezentând în 1919 numai 33,05 % la Reşiţa şi 2,9 % la Hunedoara în comparaţie cu
acelaşi an 1913.
Scăderea producţiei ca urmare a ruinei economice, lipsei de materii prime etc. a cunoscut
proporţii foarte mari şi în alte ramuri ale industriei prelucrătoare: producţia totală de zahăr a ţării a
scăzut de la 44.855 de tone în 1913-1914 la 7.878 de tone în 1919-1920, respectiv cu 82,2 %, iar în
Transilvania de la 11.927 de tone, la 4.260, respectiv cu 64,3 %.14 Producţia industriei de hârtie a ţării
a reprezentat în 1919 34,5 % din producţia anului 1913, iar în Transilvania 18,01 %. 15 La aceasta mai
putem adăuga că pe ansamblul ţării industria textilă nu a funcţionat nici cu jumătate din capacitatea
ei,16 iar industria lânii numai cu circa 20 % din capacitatea normală.17
Datele statistice oficiale ale timpului arată pentru perioada 1919-1922, şi în special în anii
1921-1922, creşterea - este adevărat neînsemnată şi extrem de inegală - a capitalului investit, a
personalului folosit, a forţei motrice şi a producţiei în unele ramuri ale industriei. Cu toate acestea,
producţia industrială în ansamblu rămânea, la sfârşitul perioadei de care este vorba, cu mult sub
nivelul perioadei antebelice. "Producţia industrială a ţării este în toate ramurile industriale cu mult sub
normal. Puţine sunt industriile în care ea reprezintă ceva mai mult de 50 % din cea dinainte de război.
În cele mai multe industrii producţia actuală este între 30 şi 50 % din cea dinainte de război"18, se
spunea într-un raport prezentat la Congresul Asociaţiei generale a inginerilor din România în
octombrie 1921.
În perioada postbelică, şi agricultura era cuprinsă de haos, dezorganizare şi decădere,
producţia agricolă fiind cu mult sub nivelul antebelic. Distrugerile provocate de război, insuficienţa
acută a braţelor de muncă la sate determinată de mobilizare, lipsa animalelor de lucru rechiziţionate
sau ridicate de autorităţile statelor inamice, precum şi a inventarului agricol în gospodăriile ţărăneşti,
au avut ca urmare scăderea considerabilă a suprafeţelor însămânţate, a producţiei la hectar şi a
producţiei totale. Astfel, suprafaţa agricolă însămânţată în provinciile cuprinse în România după
primul război mondial a scăzut de la 13.692.058 ha - media anilor 1911-1915 - la 8.304.084 ha în
1919-1920.19 În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş suprafaţa însămânţată cu grâu a scăzut de
la 1.201.112 ha în perioada antebelică la 656.897 ha în 1920, iar la porumb de la 1.390.292 ha la
631.433 ha; producţia a scăzut, la grâu, de la 13.431.723 la 4.616.367 de chintale şi, la porumb, de la
22.784.721 la 8.154.522 de chintale în 1920.20
Situaţia nu era mai bună nici în ramura zootehnică, a cărei decădere şi-a găsit expresia înainte
de toate în scăderea considerabilă a şeptelului, după cum reiese din tabelul următor:

Tabelul nr.4
Situaţia şeptelului pe teritoriul Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului
în anii 1911 şi 1920-1922.21
Anii Cornute mari Cai Porci Oi Capre
1911 2.401.654 714.954 1.928.595 4.048.141 257.785
1920 1.919.765 344.316 1.006.076 2.842.479 235.988
1921 2.266.222 402.140 1.245.381 3.416.090 294.093
1922 2.109.513 391.925 1.069.789 3.591.265 287.528
Aşadar, după patru ani de la încetarea războiului, şeptelul era cu mult mai redus pe teritoriul
Transilvaniei decât în perioada antebelică, numărul cornutelor mari reprezentând în 1922 numai 83,6
% în comparaţie cu anul 1911, cel al cabalinelor numai 54,8 %, cel al porcinelor 55,4 % şi cel al
ovinelor 88,7 %. Reducerea simţitoare a şeptelului nu a putut să nu contribuie la înrăutăţirea
agriculturii în ansamblu, precum şi a situaţiei materiale a populaţiei. Creşterea haosului economic şi
financiar în perioada analizată se datorează în primul rând influenţei primului război mondial asupra
economiei în ansamblul ei.
Una dintre trăsăturile care continuă să caracterizeze agricultura României şi după primul
război mondial şi în acelaşi timp unul dintre factorii care au frânat dezvoltarea forţelor de producţie
mai ales în agricultură a fost menţinerea rămăşiţelor relaţiilor feudale de producţie. Principala rămăşiţă
a relaţiilor vechii orânduiri social-economice şi baza menţinerii celorlalte forme precapitaliste de
exploatare (diferitele forme ale rentei feudale etc.) era marea proprietate funciară moşierească. Într-
adevăr, în Ardeal, înainte de reforma din 1921, în timp ce 843.448 de proprietari, care reprezentau
87.6 % din numărul proprietarilor, deţineau 2.536.738 ha, adică 34 % din suprafaţa funciară, numai
4601 mari proprietari stăpâneau 2.751.457 ha, ceea ce echivala cu 37 % din suprafaţa funciară.22
Este evident că marea proprietate privată asupra pământului, baza economică a moşierilor, era
puternică. Această structură a proprietăţii agrare era cea mai vie mărturie a profundei inegalităţi
existente în agricultura Transilvaniei, ca şi în întreaga agricultură a ţării; cea mai mare parte din
numărul gospodăriilor - 87,6 % - deţineau numai 1/3 din suprafaţa funciară, iar 427.974 de gospodării
ţărăneşti nu aveau de loc pământ.23
Concentrarea proprietăţii funciare în mâna marilor moşieri, lipsa din ce în ce mai acută a
pământului pentru majoritatea covârşitoare a ţărănimii, precum şi pagubele pricinuite de război
agriculturii, au agravat tot mai mult contradicţiile antagoniste dintre ţărănime şi moşieri, au sporit
nemulţumirile ţăranilor fără pământ şi cu pământ puţin.
Un alt aspect important al orânduirii agrare din Transilvania consta în faptul că peste 66 % din
proprietatea funciară parcelară şi mică era stăpânită, în anul 1916, de români, proprietarii funciari
unguri stăpâneau, mai ales, proprietatea de peste 100 de jugăre şi cu deosebire cea peste 1000 de
jugăre, ei erau singurii proprietari care stăpâneau moşii de peste 20.000 de jugăre.24
Aceste realităţi nu puteau să nu influenţeze dimensiunile şi sensurile reformei agrare, "pe care
urmau să o aducă presante necesităţi sociale şi economice".25 Primul război mondial a creat o
atmosferă favorabilă reformelor, iar prăbuşirea monarhiei austro-ungare a înlesnit posibilităţile
înfăptuirii reformelor pe care necesităţile obiective economice şi sociale le transformase în imperativ
al prezentului.
Aşa cum era şi firesc, reforma agrară din Transilvania a constituit o parte organică a reformei
agrare generale pe care România întregită a înfăptuit-o în toate provinciile sale. La rândul său reforma
agrară generală din România s-a înscris în grupul de reforme agrare realizate după primul război
mondial în ţările din răsăritul şi sud-estul continentului european.
Înfăptuirea reformei agrare, de fapt a unei <<reforme agrare radicale>> a fost proclamată de
Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Caracterul radical al reformei agrare
consistă în legarea proprietăţii de muncă prin crearea unei proprietăţi care să facă posibil ţăranului să-
şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) "cel puţin atât cât s-o poată munci el şi familia sa" şi
deci să stimuleze producţia, pe de o parte, şi să "promoveze nivelarea socială" pe de altă parte.
Reforma agrară a fost legiferată abia în 1921. Ca urmare a înfăptuirii ei au fost expropriate
până la 1 ianuarie 1926, în vechea Românie, 2.776.401 ha şi în Transilvania 1.711.576 ha, dintre care
2.037.278 ha au fost destinate împroprietăririi personale a ţăranilor în România veche şi 451.654 ha în
Transilvania.26 Analiza înfăptuirii reformei agrare din 1921 arată însă că ea nu a fost subordonată pe
deplin scopului rezolvării problemei agrare, satisfacerii necesităţilor acute de pământ ale maselor
ţărăneşti şi îmbunătăţirii situaţiei lor materiale.
Reforma agrară din Transilvania, ca şi cea din Bucovina şi cea din Basarabia a constituit o
parte organică a reformei agrare ce trebuia să fie realizată în România, în ansamblul său. Spunând
aceasta avem în vedere, înainte de toate, următoarele adevăruri:
1. Ea răspunde aceleiaşi necesităţi obiective - necesităţii de aplanare a contradicţiilor existente
în orânduirea agrară din România între marii proprietari funciari, pe de o parte şi ţărănimea lipsită de
pământ sau cu pământ puţin, pe de altă parte.
2. Ea răspunde necesităţii atenuării contradicţiilor dintre capital pe de o parte, şi marea
proprietate funciară pe de altă parte. Adevărul este că marea proprietate moşierească frâna intrarea
liberă a capitalului în producţia agricolă, menţinând forme istoriceşte depăşite de organizare a muncii
şi a producţiei. Adevărul este că activitatea agricolă în gospodăria moşierească se desfăşura în
numeroase cazuri cu inventar agricol ţărănesc rudimentar şi după metode precapitaliste. Această
situaţie se repercuta negativ şi asupra evoluţiei pieţei mărfurilor agricole.
3. Reforma agrară răspundea necesităţii restructurării relativ unitare la scara întregii ţări a
relaţiilor agrare şi a proprietăţii agrare. Chiar dacă în publicistica vremii nu se formula cu toată
claritatea acest lucru, reforma agrară avea menirea să pună temeliile construirii unei noi ordini agrare
în România.
Răspunzând necesităţilor obiective ale vremii, reforma agrară se prefigura ca o reformă cu un
caracter economic şi social. În plan economic ea trebuia să modifice şi într-o anumită măsură a
modificat structura formelor de proprietate şi conţinutul relaţiilor economice în agricultură. În plan
social reforma agrară rezulta din starea politică statornicită după primul război mondial şi a contribuit
la modificarea structurii sociale a ţărănimii în ansamblul ei.
Analiza regimului juridic al reformei agrare şi a procesului de înfăptuire concretă a ei pune
pregnant în lumină adevărul că necesităţile care au generat-o şi-au aflat numai o împlinire parţială.
Aserţiunea noastre este susţinută de următoarele fapte:
a) Legea reformei nu şi-a propus lichidarea marii proprietăţi funciare. Conform legii erau
supuse exproprierii numai pământurile domeniilor Coroanei, fundaţiilor şi persoanelor juridice,
absenteiştilor şi moşiile care depăşeau 100 de hectare. Proprietarii aveau dreptul să-şi reţină, la
alegere, 100 de hectare din fiecare moşie pe care o stăpâneau. Pe lângă aceasta, textul legii era plin de
exceptări de la expropriere, iar moşierii au folosit toate mijloacele şi căile posibile pentru a tergiversa
cât mai mult posibil şi chiar pentru a sustrage de la expropiere o serie de moşii.
Reforma nu a rezolvat problema agrară din ţara noastră. Astfel, în 1927, după un an de când
statul declarase reforma agrară ca fiind terminată în Transilvania, 90,7 % din proprietari, adică
majoritatea covârşitoare a proprietarilor agricoli, care deţineau până la 10 ha, posedau doar 52,5 % din
suprafaţă, în timp ce 9,27 % din numărul proprietarilor concentra 47,5 %.27 Iată cum reforma agrară
menţine în continuare marea proprietate funciară asupra pământului.
b) Modalitatea în care s-a înfăptuit reforma agrară a dus la consolidarea situaţiei economico-
financiare a unei părţi importante a moşierimii. Este ştiut că împroprietărirea s-a făcut prin
răscumpărarea pământului moşieresc la un preţ ridicat, taxa de răscumpărare fiind diferenţiată pe
regiuni şi constând din valoarea anuală a arendei regionale înmulţită cu un coeficient care oscila între
20 şi 40. Ţărănimea trebuia să plătească sume enorme pentru pământul, în general de cea mai slabă
calitate, pe care-l primea drept "împroprietărire". Aici e locul să subliniem că ţăranii trebuiau să
lucreze în continuare pe pământurile moşierilor, plătind arendă până când reuşeau să achite taxele de
răscumpărare, pentru plata cărora, în majoritatea cazurilor, trebuiau să se împrumute de la cămătari,
bănci, sau chiar la moşieri, rămânând adesea înglodaţi până în gât în datorii care creşteau mereu.
c) Deşi, conform legii reformei, pământul nu trecea încă în mâna ţăranilor cărora li se dădea
spre folosire în baza arendei, moşierii au şi încetat să plătească datoriile către stat. În 1922 statul a
preluat definitiv datoriile marilor proprietari, cu toate că pământurile continuau să rămână în mâinile
lor, ei primind şi mai departe rentă de la ţărani. Consolidarea situaţiei economice-financiare a
moşierimii pe de o parte, înrăutăţirea din ce în ce mai pronunţată a situaţiei unei mase mari a ţărănimii
pe de altă parte, iată urmarea directă a reformei agrare.
Aşa cum era şi firesc, pe lângă trăsăturile comune pentru toate provinciile ţării, reforma agrară
a purtat şi pecetea condiţiilor concrete proprii fiecărei provincii. Referindu-se la reforma agrară din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fostul secretar general al resortului agriculturii din Cluj -
Vasile C. Osvado - spunea "Noi vedem în reforma agrară o etalare a sentimentului naţional românesc;
noi nu o considerăm ca o concesie din punct de vedere naţional, nici ca o răzbunare a nedreptăţilor
trecute îndurate de poporul român din Transilvania. Dacă împărţirea de pământ, realizată prin reforma
agrară s-a făcut după războiul care a realizat unitatea noastră naţională, aceasta înseamnă că ea rezultă
din starea politică actuală. Acum noi avem numai posibilitatea să îndeplinim un act de dreptate dorit
de vreme îndelungată şi să stabilim o nivelare economică şi socială. Pământul trebuind să fie un
domeniu rezervat muncii, trebuia să se dea mijloacele de producţie acelora care îl pot munci şi nu
acelora care nu-l folosesc decât ca mijloc de exploatare. Ideea conducătoare a întregii reforme este o
convingere de natură economică şi socială: trebuie luat pământul aceluia care nu este interesat decât
indirect la producţia agricolă şi să se dea aceluia, care, muncind el însuşi, are dreptul să se bucure de
toate roadele muncii sale.28
În cursul reformei au fost expropriate peste 6 milioane de hectare, în cea mai mare parte
terenuri arabile. Mai mult de jumătate din această suprafaţă a fost dată ţăranilor (aproape 1 milion şi
jumătate de lotaşi) iar restul expropriat a fost destinat împroprietăririlor speciale (izlazuri comunale,
rezerve de stat, colonizări etc.)29
Examinarea datelor concrete ale exproprierii şi împroprietăririi duce la constatarea "că 73 %
din suprafaţa expropriată în Vechiul Regat a fost destinată împroprietăririi personale a ţăranilor, pe
când în Transilvania, numai 20 % din această suprafaţă a fost destinată împroprietăririi personale a
ţăranilor, restul de teren expropriat fiind destinat împroprietăririlor speciale şi anume: izlazuri
comunale, rezerve de stat etc."30
Având în vedere această situaţie profesorul Victor Jinga a apreciat pe deplin întemeiat că
"realizatorii reformei agrare din Transilvania au fost preocupaţi mai mult de criterii sociale şi de larg
interes general decât aceiaşi realizatori din Vechiul Regat, înzestrând instituţiile de drept public cu
întinderi mari de pădure şi islazuri necesare dezvoltării economiei forestiere şi zootehnice a ţării".31
Urmărirea acestor obiective de interes social general pune în lumină şi un alt adevăr şi anume
că reforma agrară din Transilvania nu a urmărit şi nu a realizat "obiectivele naţionaliste româneşti, aşa
cum a susţinut o anumită literatură maghiară. Dacă se avea în vedere o asemenea politică atunci s-ar fi
împroprietărit, personal, cât mai mulţi ţărani români, înzestrându-se cu mai puţin pământ satele
provinciei noastre şi statul".32
Aici trebuie să mai adăugăm că în Transilvania, în general, au primit pământ înainte de toate
ţăranii care aveau inventar agricol şi lot de pământ şi după aceea ţăranii lipsiţi de pământ, ceea ce a
dus la creşterea şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură.
O altă cauză care a făcut ca reforma agrară să aibă acest caracter mai restrâns în Transilvania
decât în restul ţării constă în aceea că pădurile, care aici aveau o pondere mai însemnată, au fost
sustrase de la împroprietărirea personală.
O altă trăsătură specifică a înfăptuirii reformei agrare în Transilvania constă în aceea că
suprafaţa destinată împroprietăririi personale a ţăranilor este mult mai mică decât cea din vechea
Românie. Astfel, dacă până la 1 ianuarie 1926, în vechea Românie, din suprafaţa expropriată de
2.776.401 ha, 2.037.278 ha, adică 73,3 % au constituit împroprietăririle personale ale ţăranilor şi
numai restul de 26,7 % au fost folosite pentru împroprietăriri speciale (islazuri comunale, rezerve de
stat etc.), în Transilvania, din suprafaţa expropriată până la acea dată de 1.711.576 ha, numai 451.654,
adică 26,3 %, au fost folosite pentru împroprietăriri personale, restul de 73,7 % fiind folosite pentru
aşa-numitele împroprietăriri speciale.
Situaţia specifică a Transilvaniei după Unire a făcut ca în această parte a ţării numărul
absenteiştilor să fie mai mare decât în vechea Românie. Totuşi, moşiile acestora de multe ori nu sunt
supuse exproprierii, întrucât se folosesc tot felul de manevre şi practici judecătoreşti pentru a se
menţine sau vinde diferitele moşii. Aşa după cum semnala prefectul judeţului Satu-Mare într-un raport
din 1931, o moşie de 3.316 jugăre situată în Maramureş, în loc să fie supusă în întregime exproprierii
pentru motivul că proprietarul - Ungar Desideriu - n-a locuit niciodată în România, a fost vândută unui
alt reprezentant al marii proprietăţi funciare, Tischler Mauriţiu din Cluj, expropriindu-se astfel numai
1.750 de jugăre.33 Mai cităm spre edificare din acelaşi raport încă un caz, destul de semnificativ.
Societatea forestieră "Beltiug", cu sediul în Budapesta, era proprietara unei moşii de 9.357 de jugăre şi
1.233 de stânjeni pătraţi, care conform legii, trebuia expropriată în întregime. Înjghebând la iuţeală un
fel de "consiliu românesc de administraţie", numind în acest consiliu doi parlamentari români şi un
prefect tot român, înregistrând în mod fictiv moşia la Tribunalul din Satu-Mare şi alegând în consiliul
de administraţie un fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne din rândul unei familii de mari
capitalişti români, societatea reuşeşte să sustragă exproprierii 7.244 de jugăre şi 890 de stânjeni
pătraţi.34
Pe lângă aceste trăsături caracteristice reforma agrară din Transilvania mai are şi unele
trăsături proprii determinate de însuşi specificul acestei părţi a ţării: concentrarea marii proprietăţi
funciare în mâinile grofilor maghiari, moşierilor saşi şi români; tendinţa burgheziei române de
acaparare a unei părţi cât mai mari din suprafaţa expropriată; folosirea reformei agrare în apărarea
intereselor marii proprietăţi şi a capitalului.
Nerezolvând problema agrară, lăsând în continuare la ordinea zilei problema luptei pentru
pământ a maselor ţărăneşti şi având urmări dintre cele mai negative asupra situaţiei lor, reforma agrară
din 1921 nu a rezolvat nici contradicţiile antagoniste dintre ţărănime, pe de o parte, şi moşieri, pe de
altă parte. Mai mult decât atât, prin felul în care s-a efectuat şi prin urmările pe care le-a avut, ea a dus
la creşterea profunzimii acestor contradicţii şi a accentuat şi mai mult caracterul dezorganizat al
agriculturii.
În perioada 1918-1922, dezorganizarea este atotcuprinzătoare, incluzând, în afară de ramurile
producţiei materiale - industria şi agricultura etc. -, şi finanţele şi circulaţia bănească. Bugetul ţării a
continuat să aibă până la începutul anului 1921 caracter de buget de război. Mai adăugăm că toate
bugetele în această perioadă s-au încheiat cu deficite foarte însemnate. "Finanţele statului - scria un
economist referindu-se la perioada de după război - erau puternic zdruncinate. Nevoile statului erau de
circa 300 milioane de lei aur lunar, iar încasările nu atingeau decât 70 milioane lei".35 Ca urmare,
datoria publică, internă şi externă, a crescut de la 1.866,5 milioane lei în 1914 la 20.741,7 milioane lei
la 1 aprilie 1921.36
În ceea ce priveşte circulaţia monetară, trăsătura caracteristică a acestei perioade îşi găseşte
expresia în: a) creşterea considerabilă a proporţiilor inflaţiei şi b) circulaţia în acelaşi timp a mai
multor monede. După cum se ştie, în perioada de după război, pe teritoriul României circulau nu mai
puţin de 4 monede: leul emis de Banca Naţională a României, leul aşa-zis "nou" emis de Banca
generală română la cererea puterilor de ocupaţie, coroana austro-ungară şi rubla. Circulaţia mai multor
monede a generat nenumărate acţiuni şi operaţii cu un pronunţat caracter speculativ, aducătoare de
mari profituri, legate mai ales de schimbarea diferitelor monede cu leul emis de Banca Naţională a
României. Aceasta a accentuat şi mai mult haosul monetar.
1. Aşa cum just consemna profesorul Ion I.Lapedatu, "Epoca de după întâiul război mondial
este lipsită de unitatea de acţiune ce s-ar fi impus mai mult ca ori şi când în împrejurările radical
schimbate prin unirea politică şi naţională. O destrămare de forţe şi lucrări caracterizează activitatea
finanţelor private româneşti din Ardeal, în întâiul deceniu de după războiul de întregire naţională. În
Ardeal, unde împrejurările sunt altele decât în vestul ţării, activitatea românească în domeniul
finanţelor private, trebuie să fie unitară, solidară şi determinată, pe lângă interesele de afaceri şi de
scopuri comune mai înalte, care se pot ajunge numai prin lucrări bine organizate".37
Haosul monetar şi inflaţia n-au putut să nu aibă urmări dintre cele mai negative asupra
dezvoltării ramurilor economiei şi mai ales asupra înrăutăţirii tot mai pronunţate a situaţiei populaţiei.
În condiţiile create după primul război mondial, în economia României are loc un proces de
concentrare şi centralizare a capitalului industrial şi bancar, care se oglindeşte în creşterea tot mai
însemnată a capitalului întreprinderilor mari existente, precum şi în creşterea numărului societăţilor pe
acţiuni din toate ramurile economiei naţionale. Între 1919 şi 1921 numărul societăţilor pe acţiuni pe
întreaga ţară a crescut de la 929 la 1.256, iar în Transilvania de la 284 la 368, 38 creşterea cea mai
însemnată fiind în domeniul industrial şi în cel bancar, atât în întreaga economie luată în ansamblu, cât
şi în economia Transilvaniei. 39 În acest răstimp creşte considerabil numărul instituţiilor bancare şi de
credit, mai ales în Transilvania, precum şi participarea lor la activitatea industrială.40 Totodată se
remarcă participarea tot mai efectivă a capitalului bancar la operaţiile cu caracter speculativ, care în
condiţiile haosului şi inflaţiei au cunoscut o înflorire nemaiîntâlnită.41
2. După Unirea Transilvaniei cu ţara "băncile româneşti de aci au încetat de a mai fi instituţii
finanţatoare numai a populaţiei româneşti, operaţiunile lor orientându-se numai după consideraţii
comerciale şi de câştig. S-a ajung astfel ca portofoliul unora dintre aceste bănci să aparţină mai mult
minoritarilor decât românilor, aceştia din urmă întâmpinând mai multe greutăţi în obţinerea creditului
decât cei dintâi. Apoi grija pentru sprijinirea dezvoltării culturale şi sociale a românilor a fost părăsită,
băncile româneşti, integrându-se complet în spiritul şi tehnica economică ale capitalismului".42
La scurt timp după Unire, în Transilvania îşi fac simţită prezenţa sucursalele băncilor
bucureştene şi în general forţe ale capitalului din Vechiul Regat.
Imediat după Unire forţa finanţei minoritare din Transilvania, măsurată prin totalul activului
acestei finanţe, în comparaţie cu totalul activului care aparţinea finanţei private româneşti era de 3 ori
mai mare.
Unirea cea mare a contribuit nu numai la creşterea câmpului economic (a spaţiului
geoeconomic) unit în graniţele naţionale ale României, ci şi la complexificarea structurii economiei
ţării şi a mecanismului ei de funcţionare şi evoluţie.
Specificul structurii etnice şi naţionale a proprietăţii asupra capitalului - existenţa unui
puternic capital al minorităţilor naţionale în special în Transilvania, sprijinit de marea finanţă din
Budapesta şi Viena, existenţa capitalului românesc din această parte a ţării sprijinit din punct de
vedere politic de Partidul Naţional, capitalul românesc din Vechiul Regat sprijinit de Partidul Liberal,
înscrierea tot mai organică a capitalului personificat în spiritul şi tehnica economică ale capitalismului,
au făcut să apară un nou cadru organizatoric şi instituţional şi un nou câmp economic de desfăşurare a
mişcării-funcţionării şi dezvoltării economiei în fiecare provincie ca şi la nivelul întregii ţări privite în
ansamblul ei.
Chiar dacă multe lucruri rămân ascunse, pe ecranul vieţii economice au început să capete
contururi cât mai vizibile forme ale concurenţei:
a) concurenţa din interiorul capitalului românesc, în special între grupurile posesoare de
capital din Vechiul Regat şi cel din Transilvania;
b) concurenţa dintre burghezia română şi burghezia aparţinând minorităţilor naţionale;
c) concurenţa dintre capitalul autohton, pe de o parte, şi capitalul străin, pe de alta.
Întreaga dezvoltare a economiei Transilvaniei în perioada care a urmat primului război
mondial are loc în cadrul acestei puternice lupte de concurenţă, care îmbracă cele mai variate forme,
folosindu-se pe scară largă, în afară de metodele economice, şi metodele extraeconomice.
Lupta burgheziei din Vechiul Regat pentru dobândirea celor mai importante poziţii economice
în Transilvania s-a concretizat, în principal, în aşa-numita "politică de naţionalizare". Aici este locul să
subliniem că această "politică de naţionalizare" - propagată prin toate mijloacele, este prezentă în toate
scrierile care aveau un caracter mai mult sau mai puţin economic - nu are nimic comun cu
naţionalizarea în accepţiunea tradiţională . La început, prin "politica naţionalizării", burghezia română
a urmărit să preia direct locul capitalului german şi austro-ungar. Mai târziu această politică a fost
extinsă asupra capitalului străin investit în economia noastră în general, ca apoi să se extindă şi asupra
capitalului burgheziei minorităţilor naţionale, care era de fapt capital autohton. Prin urmare, politica
"naţionalizării" a reprezentat mijlocul prin care burghezia din România urmărea să preia direct locul
capitalului străin şi al burgheziei minorităţilor naţionale. "Naţionalizarea întreprinderilor reprezenta -
după expresia unui economist român - românizarea acelor societăţi industriale, comerciale şi
financiare străine sau înstrăinate din ţara noastră".43 Conform principiilor acestei "naţionalizări",
ridicate la rangul de politică economică, trei pătrimi din numărul membrilor consiliului de
administraţie şi cenzorilor trebuiau să fie români, două treimi din numărul acţiunilor trebuiau să fie în
proprietatea capitaliştilor români, transmiterea acţiunilor se făcea numai cu autorizaţia consiliului de
administraţie, încunoştinţându-se Ministerul Industriei şi Comerţului; în sfârşit, proporţia de capital şi
de membri în consiliul de administraţie trebuia menţinută permanent, indiferent de modificările ce
puteau surveni ulterior (modificări de statute, măriri de capital etc.).
Ca urmare, o serie de întreprinderi care aparţinuseră capitalului străin - german şi în special
austro-ungar - au trecut fie sub controlul burgheziei româneşti din Transilvania, fie sub controlul
finanţei din România veche şi din Transilvania. În perioada pe care o analizăm, capitalul românesc şi-a
extins influenţa sa asupra uzinelor Reşiţa, societăţii miniere din Petroşani, fabricii de explozive
Făgăraş, fabricii de zahăr, fabricii de împletituri şi tricotaje, societăţii de electricitate -toate trei din
Arad -, societăţii de electricitate Deva, căii ferate electrice Arad-Podgoria, fabricii de maşini Rieger-
Sibiu, fabricii de piele din Tg.Mureş etc.
"Naţionalizările" astfel înfăptuite au dus, fără îndoială, la o oarecare creştere a sferei de
activitate a capitalului românesc, atât în România luată în ansamblu, cât mai ales în Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş.
Ar fi însă greşit să se creadă că prin "naţionalizare" capitalul străin a fost înlăturat din
economia ţării noastre. Dimpotrivă, în foarte multe cazuri, mai ales atunci când era vorba de
întreprinderi mari, puternice, "naţionalizările" s-au înfăptuit în înţelegere şi cu colaborarea capitalului
internaţional.
Mai mult decât grăitoare este în acest sens mărturisirea unui economist român care scria în
1922: "De la început trebuie să fie ştiut că prin această naţionalizare nu se înţelege înlăturarea
capitalului străin. Ştim cu toţii că avem nevoie de el şi că trebuie să facem tot ce se cuvine spre a-i da
siguranţa cea mai mare în plasamentul său şi o rentabilitate avantajoasă".44 Şi mai departe afirma sub
formă de concluzie: "Deci capitalul străin poate veni şi lucra în cadrul programului de naţionalizare".45
Istoria "naţionalizărilor" este plină de asemenea exemple. Vom cita numai două: în primul rând este
vorba despre Uzinele metalurgice Reşiţa. După cum se ştie, uzinele şi domeniile Reşiţa se aflau la
sfârşitul primului război mondial în proprietatea statutului austro-ungar, care le concesionase până în
1945 societăţii K.K. Oesterreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft-Viena (prescurtat Steg). Prin
urmare, conform tratatului de pace, statul român trebuia să treacă la lichidarea capitalului inamic şi
preluarea Reşiţei. Tendinţa burgheziei române de a pune în mod nemijlocit mâna pe aceste uzine a
paralizat orice acţiune a statului şi a atras în luptă diferite grupuri ale burgheziei autohtone. De acest
lucru a profitat capitalul englez şi francez, care s-a infiltrat puternic, reuşind să ocupe poziţii dintre
cele mai importante. În urma operaţiilor de "naţionalizare", care au durat din 1919 până în 1923 şi s-au
desfăşurat în condiţiile unei puternice lupte de concurenţă, s-a ajuns la următoarea situaţie: guvernul
român a recunoscut legalitatea cumpărării acţiunilor Steg de către marele monopol englez Wickers, s-a
atribuit acestui monopol un nou pachet de acţiuni Reşiţa şi finanţa liberală a participat la noua
societate, iar în consiliul de administraţie al Reşiţei au apărut Douglas Wickers, ministrul liberal
Tancred Constantinescu, oameni ai palatului, bancheri ca Mauriciu Blank şi Oskar Kaufman, doi
financiari din Londra, doi din Viena şi unul din Paris. Iată cum Reşiţa, în loc să devină proprietatea
statului român, a ajuns "o adevărată internaţională", într-o dulce înfrăţire a reprezentanţilor de toate
neamurile, din state amice şi neamice, fără deosebire.
Cel de-al doilea exemplu se referă tot la una dintre cele mai mari întreprinderi ale ţării:
Societatea minieră din Valea Jiului, care dădea peste 60 % din producţia totală de cărbune a ţării.
Această societate aparţinea în principal capitalului ungar, reprezentat de Societatea Salgo-Tarjani şi
Pester Ungarische Kommerzialbank. Deci conform tratatului de pace, şi această societate trebuia să fie
lichidată şi preluată de statul român. Înainte însă ca statul român să procedeze la lichidare şi preluare
Banca românească şi Creditul extern au intrat în tratative cu capitalul ungar pentru a "naţionaliza"
industria cărbunelui. În urma tranzacţiei încheiate în 1920 între principalii proprietari şi cele două
instituţii financiare româneşti apare societatea Petroşani, cu un capital de 100.000.000 de lei, din care
90.000.000 reprezenta aportul în natură al grupului ungar, iar 10.000.000 aportul în numerar, fiecare
grup depunând câte 5.000.000. Cu ocazia aceleiaşi tranzacţii s-a convenit ca grupul ungar să vândă
grupului român 50 % din acţiunile corespunzătoare aportului său în natură, în schimbul unei sume de
19.000.000 franci elveţieni, termenul de achitare fiind de 4 ani. Reţinem că, până la achitarea totală a
datoriei, jumătate din acţiunile cumpărate în acest fel de grupul român rămâneau drept depozit în
posesiunea grupului ungar. Rezultatul acestei "naţionalizări" a fost: statului român i-au revenit numai
125.000 de acţiuni (25 %) din totalul de 500.000; grupului ungar i-au rămas 187.000 de acţiuni (37,5
%), iar grupul român a primit 187.000 de acţiuni (37,5 %) din numărul total al acţiunilor. Întrucât însă,
până la achitarea completă a datoriei, 93.500 de acţiuni se aflau tot la grupul ungar, rezultă că în
realitate acesta deţinea 55,25 % din totalul acţiunilor societăţii.46
Prin politica "naţionalizării", finanţa din România veche a pus stăpânire pe o serie întreagă de
poziţii economice dintre cele mai importante mai ales în Transilvania şi Banat, indiferent dacă a reuşit
să facă acest lucru singură sau în înţelegere cu burghezia minorităţilor naţionale sau cu marea finanţă
internaţională. Concomitent capitalul din vechiul teritoriu a participat pe scară largă la: a) înfiinţarea şi
deschiderea de noi sucursale în aproape toate oraşele Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi
Banatului; b) fondarea de societăţi comerciale şi industriale; c) sporirea capitalului instituţiilor
bancare, de credit, industriale şi comerciale etc. În fruntea acestor acţiuni s-au aflat marile bănci din
Bucureşti. "Trei mari bănci de la centru - recunoaşte organul de presă al instituţiilor bancare şi de
credit, Analele băncilor - s-au întrecut încă în primele luni după război în a se manifesta prin înfiinţări
de sucursale şi afiliaţiuni".47 Într-adevăr, Banca românească a deschis sucursale în Arad, Timişoara,
Oradea, Satu-Mare, Cluj, Tg.Mureş, Sibiu şi Braşov. Totodată a contribuit prin participări la fondarea
societăţii comerciale "Arădeana" din Brad, a Băncii comerciale şi industriale din Valea Târnavei, a
Fabricii române de locomotive şi vagoane din Braşov, a Fabricii de tricotaje din Arad, a Societăţii
pentru exploatarea pădurilor tot din Arad, precum şi la sporirea capitalului Institutului de credit şi
economie "Economul" din Cluj, al Băncii sebeşene "Sebeş", Băncii "Corvineana" din Hunedoara,
"Vatra" din Cluj etc., toate acestea pe lângă participările la operaţii de naţionalizare a unui şir întreg de
întreprinderi atât din Ardeal, cât şi din Banat. Banca Marmorosch, Blank et. Co., care avea o
însemnată participaţie de capital străin a deschis sucursale în Arad, Braşov, Cluj, Oradea, Tg.Mureş şi
a preluat participaţii importante la Temesvarer Bank und Handels din Timişoara, la Banca generală de
credit Dicio-Sânmartin, la Prima Casă de păstrare (Erste Sparkaase) din Gheorgheni, la băncile "Casa
noastră" din Sătmar şi "Casa română" din Baia Mare. Concomitent, această reprezentantă a finanţei
participă la un număr de 18 întreprinderi industriale din cele mai importante oraşe şi centre ale
Transilvaniei, ca: Uzinele şi domeniile Reşiţa, Industria textilă arădeană, Industria textilă Lugoj, Prima
fabrică şi rafinărie de spirt din Timişoara, "Astra", Prima fabrică de vagoane şi motoare, Arad,
Industria Sârmei din Câmpia Turzii, Întreprinderile forestiere române din Cluj, Societatea anonimă
"Transilvania" pentru fabricarea de maşini şi armături din Tg.Mureş, Fraţii Renner din Cluj etc. O
activitate similară a desfăşurat imediat după război Banca generală a Ţării Româneşti, care şi-a deschis
sucursale la Braşov, Oradea, Sf.Gheorghe, iar la Timişoara şi-a afiliat cea mai mare şi mai veche
bancă a Banatului, Timişana, participând totodată şi la Uzinele şi domeniile Reşiţa, Societatea
"Victoria" din Cluj, Societatea anonimă Petroşani etc. Pe lângă aceste trei mari bănci au participat
efectiv şi Banca de credit român (începând din anul 1921), Banca Chrissoveloni, Banca Comerţului
din Craiova şi Banca de scont a României.
După cum s-a mai arătat, evoluţia economică a României şi a provinciilor ei a avut loc în
condiţiile unei ascuţite lupte de concurenţă cu burghezia minorităţilor naţionale. Cu toate acestea,
istoria dezvoltării economice a Transilvaniei oferă multiple exemple de colaborare cât se poate de
strânsă între capitalul românesc şi cel al burgheziei minorităţilor naţionale. Astfel, Societatea de credit
funciar din Sibiu (Bodencredit Anstalt), reprezentantă a capitalului săsesc, a participat în colaborare cu
Banca centrală pentru industrie şi comerţ la capitalul întreprinderii "Industria sârmei" iar în colaborare
cu Banca românească şi Creditul tehnic la fabrica de scrobeală din Sibiu, la Societatea pentru industria
lemnului şi comerţului de mărfuri din Tg.Mureş, la Creditul tehnic transilvănean49 etc. Dacă la cele de
mai sus adăugăm şi faptul că în perioada care a urmat după primul război mondial intensificarea
concentrării şi centralizării capitalului este proprie întregului capital, rezultă cât se poate de clar că
această perioadă s-a caracterizat prin creşterea puterii economice a capitalului luat în general,
bineînţeles influenţa diferitelor grupuri de capitalişti fiind diferită ca sferă şi ca intensitate.
Această concluzie despre creşterea sferei şi profunzimii influenţei capitalului ar fi incompletă
şi în aceeaşi măsură nejustă dacă s-ar referi numai la capitalul autohton şi ar ignora prezenţa
capitalului financiar internaţional în întreaga economie a ţării şi dependenţa economică a ţării faţă de
acesta. Istoria dezvoltării capitalismului în România arată că economia ei a constituit tot timpul
obiectul expansiunii ţărilor dezvoltate. Bogăţiile ţării, resursele considerabile de petrol şi de gaz
natural, posibilităţile mari pentru dezvoltarea industriei chimice, resursele existente pentru dezvoltarea
industriei lemnului, a materialelor de construcţii şi a construcţiilor, precum şi a industriei electrice şi
electrotehnice, la care mai adăugăm şi existenţa forţei de muncă ieftină, toate sporite ca potenţial în
condiţiile create după primul război mondial, nu au putut să nu atragă într-o măsură tot mai însemnată
atenţia capitalului străin. În acelaşi timp România a reprezentat o importantă piaţă de desfacere a
mărfurilor produse în ţările dezvoltate, în condiţii foarte rentabile pentru exportatori.
După încheierea primei conflagraţii mondiale, România constituia un spaţiu geoeconomic
deosebit de favorabil pentru investirea capitalului străin, precum şi o importantă piaţă de desfacere.
Această stare de lucruri a fost luată în considerare înainte de toate de capitalul englez, francez şi
american, care şi-au sporit investiţiile şi odată cu aceasta şi-au amplificat sfera de influenţă în
economia românească.
Mărirea dependenţei economice a ţării noastre faţă de capitalul străin a fost favorizată de
însuşi tratatul de pace de la Versailles, care prin prevederile sale a stabilit datoriile directe de război
ale României la aproximativ 3 miliarde de lei, iar aşa numitele datorii "de eliberare" la 235.000.000 de
franci aur, deşi ea a făcut parte din tabăra ieşită "victorioasă". Împrumuturile făcute în perioada 1918-
1922 au mărit datoria publică externă şi concomitent cu aceasta adâncesc gradul de dependenţă
economică a întregii ţări. Totodată, Conferinţa de la San-Remo din 1920, stabilind că acţiunile
germane rezultate din lichidare să fie împărţite în proporţie de 51 % României, 24,5 % Angliei şi 24,5
% Franţei, a favorizat prin înseşi prevederile ei adâncirea gradului de dependenţă faţă de capitalul
englez şi francez, a căror greutate specifică a crescut în mod simţitor. Proporţia capitalului inamic
devenit proprietate a englezilor şi francezilor a fost însă cu mult mai mare decât cea stabilită prin
Conferinţa de la San-Remo dacă se are în vedere felul concret în care s-a procedat la absorbirea
capitalului german şi austro-ungar. Este ştiut că realizarea prevederilor conferinţei amintite s-a lovit de
politica monopolurilor străine şi de colaborarea unei părţi a burgheziei şi a politicienilor ei din
România, care nu au apărat drepturile ce i se cuveneau României ca rezultat al lichidării bunurilor
inamice. Rând pe rând cu concursul diferitelor grupuri financiare române şi al grupărilor lor politice,
s-au camuflat cele mai însemnate întreprinderi, îmbrăcând peste noapte "haina" întreprinderilor care
aparţineau capitaliştilor din ţările aliate şi din ţările neutre sau chiar a întreprinderilor formal
româneşti.50 În afară de cazul Uzinelor şi domeniilor Reşiţa şi al Societăţii miniere din Petroşani,
despre care am vorbit şi care sunt exemple tipice în această privinţă, mai adăugăm cazul societăţilor
forestiere din Valea Mureşului care până la primul război mondial au aparţinut sau au fost sub
controlul capitalului german şi austro-ungar; după primul război mondial, industria de cherestea din
această regiune a ţării, dominată de trei concerne internaţionale, a trecut sub controlul capitalului
elveţian, italian şi francez şi nu mai este supusă lichidării.51
Între anii 1918 şi 1922, pătrunderea capitalului străin în economia României a avut loc, în
general, sub forma "leilor străini" - bani româneşti ce constituiau proprietatea străinilor, care în 1921
se ridica la impresionanta sumă de 4.956.000.000, ceea ce echivala cu 1/4 din întreaga emisiune a
Băncii Naţionale - şi nu sub forma valutei străine. Totodată, un rol dintre cele mai importante în
lărgirea sferei influenţei şi dominaţiei capitalului internaţional l-au jucat marile bănci cu capital străin
din Bucureşti: Banca Marmorosch, Blank et Co., Banca generală română, Banca de credit român şi
Banca comercială română. Reamintim în acest sens că numai Banca Marmorosch, Blank et Co.,
participa între anii 1919 şi 1922 la 7 instituţii bancaro-financiare şi la circa 20 de întreprinderi din cele
mai diverse ramuri ale economiei Transilvaniei. Controlul Băncii Marmorosch, Blank et Co., şi deci al
capitalului străin nu se limitează numai la aceste unităţi economice, ci se extindea şi asupra acelora la
care aveau participaţii unităţile de sub controlul ei. Astfel, numai Banca Timişoara şi Societatea
comercială pe acţiuni, afiliate băncii Marmorosch, Blank et Co., aveau în perioada respectivă
participaţii la 12 instituţii bancare şi de credit şi 24 de întreprinderi din Banat şi din restul
Transilvaniei.52
Între anii 1919 şi 1920, activitatea capitalului internaţional care pătrunde în economia
României constă în primul rând, în participări la preluarea acţiunilor unor serii de societăţi (atât prin
venirea directă de peste graniţă mai ales sub forma "leilor străini", cât şi prin băncile străine din
Bucureşti) sau în participarea la mărirea capitalurilor diferitelor societăţi bancare, industriale şi
comerciale etc. şi numai într-o măsură mai mică în crearea de noi societăţi industriale, comerciale etc.
În acest ultim sens se remarcă în Transilvania mai ales activitatea capitalului italian, care a creat
Societatea "Foresta română", subordonându-şi "Unio", "Societatea pentru comerţul lemnului" din
Reghin, "Societatea pentru industria lemnului" din Bistriţa-Năsăud, şi care se număra printre
fondatorii Societăţii "Astra-vagoane din Arad" etc.
Aşadar, în ceea ce priveşte pătrunderea capitalului străin în economia Transilvaniei, perioada
1919-1922 s-a caracterizat prin:
a) creşterea proporţiilor capitalului englez şi franco-belgian şi într-o măsură mai mică a
capitalului italian, american, cehoslovac, precum şi prin scăderea greutăţii specifice a capitalului
german şi austro-ungar.
b) creşterea proporţiilor capitalului străin, în special francez şi englez, care este în principal
rezultatul preluării capitalului fost german şi austro-ungar şi numai într-o măsură neînsemnată
rezultatul exportului de capital real din ţările respective în România. Avem de-a face aici în primul
rând, cu schimbări în structura proprietăţii şi nu cu creşterea capitalului real investit în economia
Transilvaniei sau în economia României în general;
c) deşi ponderea capitalului românesc a crescut în anii care au urmat după război atât în
domeniul industriei, cât şi în domeniul bancar, totuşi şi acum principalele poziţii din economia
Transilvaniei, ca de altfel şi a întregii ţări, se aflau într-o măsură importantă sub controlul capitalului
străin sau în mâinile acestuia;
d) în sfârşit, economia României şi a provinciilor ei continuă să constituie mai departe un
teren foarte mănos şi rentabil pentru investirea capitalului străin aparţinând diferitelor state.
Singura schimbare produsă în condiţiile create după primul război mondial a constat în
reducerea simţitoare a capitalului german şi austro-ungar şi creşterea capitalului englez, francez şi apoi
belgian, italian şi american în economia României.
Pierderile materiale şi umane suferite de România în anii războiului mondial, dezorganizarea
care a urmat, au deteriorat puternic condiţiile de muncă şi standardul de trai al majorităţii covârşitoare
a populaţiei.
Una din problemele principale o constituia ziua de muncă în general, reglementarea duratei
acesteia în special. "Fixarea duratei zilei de lucru la adulţi - recunoaşte un economist al vremii - nu a
fost niciodată privită cu simpatie în România şi a fost socotită totdeauna ca revendicarea
muncitorească cea mai puţin acceptabilă".53 Aceasta explică în bună măsură de ce - deşi prin iscălirea
tratatului de la Versailles şi prin ratificarea convenţiei de la Washington din 1919 statul român s-a
angajat să fixeze prin lege limita maximă a zilei de lucru la 8 ore şi deşi Consiliul Dirigent al
Transilvaniei a fixat sub presiunea maselor, prin Decretul XII din 21 mai 1919, ziua de lucru în
industrie şi comerţ la 8 ore - în această perioadă de timp ziua de lucru a cunoscut totuşi limite mult mai
mari, ajungând în multe cazuri să depăşească chiar 12 ore din 24. În ceea ce priveşte Transilvania,
acelaşi economist este nevoit să recunoască în 1928 că de fapt, "Decretul XII ... nu a fost de altfel
niciodată pus în aplicare" şi, mai mult decât atât, că autoritatea competentă să urmărească aplicarea lui,
după constatarea sa, personală nici nu cunoştea acest decret.54
Muncitorii forestieri angajaţi la exploatările forestiere din Valea Mureşului au ajuns să lucreze
10,12 sau chiar 15 ore pe zi,55 iar cei de la minele de cărbuni ale statului de la Lonea, Vulcan, în anul
1918, câte 12 ore pe zi.56 Ziua de lucru extrem de lungă şi istovitoare, cu reducerea la minimum a
tuturor pauzelor, sporirea până la epuizare a intensităţii muncii şi cu concedii reduse adesea sub orice
limită,57 era una dintre căile importante prin care capitalul internaţional, cu cel autohton, realiza o rată
înaltă a profitului.
Nevoia unor profituri ridicate determina pe posesorii de capital să realizeze economii cât mai
mari la cheltuiala de capital constant, să reducă cheltuielile absolut necesare de protecţie a muncii. În
felul acesta, accidentele, dintre cele mai grave, soldându-se adesea cu un mare număr de morţi, s-au
succedat unele după altele. Din cauza lipsei măsurilor de protecţie a muncii, în ianuarie 1920, la mina
"Klara" din Lupeni, aprinzându-se gazele la subteran, trei muncitori "au ars de vii şi au murit în cele
mai grozave chinuri",58 în iunie 1920, la una dintre minele din Anina producându-se o uriaşă explozie,
au fost grav răniţi 30 de muncitori, iar 174 au murit; 59 mai târziu cu doi ani, la 30 aprilie 1922, o
explozie la o mină din Lupeni s-a soldat cu 82 de morţi.60
La acestea trebuie adăugat că, deşi salariile nominale ale angajaţilor au crescut ca urmare a
luptei desfăşurate de ei, totuşi această creştere a rămas cu mult în urma creşterii preţurilor la produsele
de larg consum. După calculele făcute în martie 1920 de ziarul "Minerul" din Cluj, care nu a luat în
considerare "decât numai cele mai de lipsă alimente şi articole de întrebuinţare zilnică", rezultă că
minimul de existenţă echivala cu 1.435,16 coroane lunar pentru un muncitor necăsătorit şi 3.064,60 de
coroane pentru un muncitor căsătorit care avea şi doi copii (deci patru persoane). 61 Reţinem că la
calcularea acestui minim s-au avut în vedere "preţurile cele mai mici posibile". 62 Iată acum care era şi
salariul nominal al muncitorilor din 13 puncte miniere ale Transilvaniei.

Tabelul nr.5
Salariul nominal mediu lunar al muncitorilor din 13 puncte miniere ale Transilvaniei în 1920 şi
raportul faţă de minimul de existenţă calculat pentru un muncitor necăsătorit şi pentru un
muncitor căsătorit care are şi doi copii (în coroane)63

Minimul Raport dintre Minim de Raportul dintre


de salariul mediu exist. pt.1 salariul mediu şi
Localităţi Salariul mediu al unui Existenţ lunar şi mini- muncitor minimul de
muncitor ă mul de căsătorit care existenţă pt.1
Pentru existenţă are şi doi muncitor
un mun- pentru 1 mun- copii căsătorit care are
citor ne- citor şi doi copii (în %)
căsătorit necăsătorit
(în %)
1.Săcărâmb 150-500 1722 29,0 3680,40 13,6
2.Ocna-Mureş 150-1000 1722 58,0 3680,40 27,2
3.Roşia- 178-731 1722 42,2 680,40 19,8
Montana
4.Rodna Veche 200-500 1722 29,0 3680,40 13,6
5.Băiuţ 210-780 1722 45,3 3680,40 21,1
6.Cristior (mine 250-875 1722 50,8 3680,40 23,7
de pirite)
7.Cristior (mine 500-1250 1722 72,5 3680,40 33,9
de cărbuni)
8.Anina 306,25-1097,50 1722 63,7 3680,40 29,8
9.Cavnic 325-747,50 1722 43,4 3680,40 20,3
10.Chepet 350-1250 1722 72,5 3680,40 33,9
11.Surduc 200-1250 1722 72,5 3680,40 33,9
12.Cozla 200-500 1722 29,0 3680,40 13,6
13.Valea Jiului 443,50-1008,50 1722 58,8 3680,40 27,4

Făcând raportul dintre salariile lunare, chiar dacă luăm limitele maxime ale acestora,64 şi
minimul de existenţă, fără greutate constatăm că acesta nu acoperă, în nici un caz din cele 13
prezentate, nici măcar minimul de existenţă pentru un singur muncitor necăsătorit, nemaivorbind de o
familie de muncitori compusă din patru persoane, unde lucra numai unul singur. Dacă nu scăpăm din
vedere faptul că o parte însemnată a muncitorilor nu primeau salariile cele mai mari şi că, de
asemenea, o parte importantă a lor aveau familii pe care le întreţineau, se poate afirma cu certitudine
că o mare parte a muncitorimii se aflat într-o stare mizerie reală, unde subalimentarea devenise o stare
permanentă, care nu putea să ducă, aşa cum sublinia ziarul Minerul, decât la o pustiire "a puterii de
muncă omenească a tuturor muncitorilor". 65 Dacă la toate acestea mai adăugăm că starea locuinţelor
era "dezastruos, lamentabilă în special aici... în Ardeal"66 şi că muncitorii suportau şi greul impozitelor
directe şi indirecte, atunci devine şi mari veridic tabloul situaţiei muncitorilor.
Mult mai gravă era situaţia salariaţilor care se numărau în rândurile armatei de şomeri. În
perioada anilor 1919-1922 şi mai ales după înfrângerea grevei generale din 1920, şomajul a înregistrat
proporţii din ce în ce mai mari. 67 Deşi o situaţie centralizată, exactă, pe întreaga Transilvanie nu se
poate prezenta din cauza lipsei datelor statistice, din unele izvoare rezultă că la Hunedoara şi la Cugir
unde înainte de război lucrau în medie anual "cel puţin 6.000-8.000 lucrători şi hrăneau cel puţin
20.000-30.000 guri, azi (perioada anilor 1921-1922 - n.n.) aceste guri scâncesc flămânde, administraţia
statului român lăsând fără muncă covârşitoarea majoritate a acestor muncitori".68 După datele ziarului
Minerul la 1 ianuarie 1921 erau în Ardeal, "pe puţin socotind, 80.000 muncitori fără lucru".69
Într-o stare de sărăcie se zbătea şi ţărănimea noastră. Distrugerile pricinuite de război, lipsa
inventarului agricol viu şi mort, precum şi lipsa acută de pământ - pentru că, aşa după cum am văzut,
reforma agrară din 1921 nu a rezolvat problema agrară - erau cauze şi factori care determinau
înrăutăţirea continuă şi tot mai pronunţată a situaţiei ţărănimii. "Dobânzile exagerate percepute de
creditori în anii de după război, în privinţa cuantumului cărora nu s-a luat nici o măsură",70 au agravat
situaţia ţărănimii. Puzderia de gospodării mici parcelare, care numericeşte continuă să predomine în
mod categoric după reformă atât în cadrul agriculturii României luată în ansamblu, cât şi în agricultura
Transilvaniei nu era nici pe departe în stare să ţină pasul cu marea gospodărie capitalistă şi nici să
asigure satisfacerea necesităţilor extrem de reduse ale micilor producători. În România mica producţie
bazată pe proprietatea parcelară, unde "inventarul existent era vechi şi deteriorat, întreţinut în condiţii
primitive de către fierarii din sate, din care cauză se găsea într-o stare foarte rea" 71, nu putea să fie
supusă decât legii înrăutăţirii condiţiilor de producţie, iar micii producători procesului de sărăcire
absolută şi relativă.
Adevărul este că "Reforma agrară din 1919-1921, nu a schimbat raporturile de producţie ci
numai raporturile de proprietate funciară; ea n-a făcut ţăranul român un mai bun cultivator de pământ
decât înainte, n-a schimbat structura economiei noastre agricole, aşa cum se afirma uneori. Noi nu am
avut de fapt şi generalizată, o mare cultură agricolă în înţeles american (...) deoarece cea mai mare
parte din moşii erau lucrate în dijme, cu inventar şi metode de lucru ţărăneşti, primitive, inventar şi
metode păstrate şi în noul regim agrar de după reformă. Să mai ţinem seama şi de faptul că din cele
aproape 2 milioane şi jumătate de ţărani îndreptăţiţi la împroprietărire numai ceva peste jumătate au
primit pământ".72
5.6.2. Dezvoltarea economiei Transilvaniei în perioada 1923-1928

Anul 1923 a marcat începutul unei noi perioade în dezvoltarea economiei mondiale, perioada
stabilizării relative a acesteia. Pe plan economic, stabilizarea relativă este perioada de înviorare şi de
avânt care a urmat după criza în care s-a zbătut economia multor ţări dezvoltate în perioada postbelică
imediată. În anul 1923, economia a ieşit din haosul în care se găsea după război, iar producţia şi
comerţul ţărilor dezvoltate au început să crească.
În ţara noastră, perioada stabilizării s-a caracterizat pe plan politic, prin concentrarea puterii de
stat în mâinile celei mai puternice grupări a burgheziei industriale, în mâinile partidului liberal.
Pe plan economic, perioada stabilizării relative s-a caracterizat înainte de toate prin:
a) înviorarea economiei, care şi-a găsit expresia în refacerea economică în urma războiului şi
dezvoltarea inegală a ramurilor economiei naţionale;
b) manifestarea unei tendinţe accentuate de concentrare şi centralizare a producţiei, şi a
capitalului şi de creştere a puterii economice a capitalului, a rolului său în economia ţării.
c) paralel cu tendinţa puternică de întărire a puterii marii burghezii liberale, a avut loc o
accelerare a pătrunderii capitalului străin în economia ţării şi ca urmare, creşterea gradului de
dependenţă economică a ei faţă de acesta.
*
Stabilizarea relativă a vieţii economice în ţara noastră s-a bazat pe aşa numita refacere
economică în urma primului război mondial. Economia naţională a României, deci şi a regiunilor ei, a
cunoscut în acest interval de timp o înviorare şi chiar avânt, industria fiind aceea în care ritmul de
creştere a fost cel mai ridicat. Oglinda cifrică a dezvoltării ramurilor industriale în România şi în
provinciile ei de peste munţi este redată în tabelul nr.6.
În tabelul acesta găsim mai mulţi indicatori după care se poate aprecia evoluţia industriei mari,
atât în România, luată în ansamblu cât şi pe teritoriul său de peste munţi. Aceştia sunt: numărul
întreprinderilor, capitalul investit, forţa motrice, personalul folosit şi valoarea producţiei.
În ţinuturile din Transilvania, creşterea cea mai accentuată a fost înregistrată în industria
metalurgică, industria lemnului, textilă, alimentară şi chimică. Astfel, în 1928, ultimul an de stabilizare
relativă, numărul întreprinderilor în industria metalurgică reprezenta 203,32 %, iar forţa motrice
folosită 131,2 % în comparaţie cu anul 1919, în industria textilă, în aceeaşi perioadă, creşterea a fost
de 182,35 % în ceea ce priveşte numărul întreprinderilor şi 134,4 % în ceea ce priveşte forţa motrice;
în industria alimentară, numărul întreprinderilor a crescut cu 41 %, forţa motrice cu 209,2 %, iar
personalul ocupat cu 8,8 %; în sfârşit, creşterea aceloraşi indicatori (numărul întreprinderilor, forţa
motrice şi personalul ocupat) a fost de 143,1 %, cu 60,5 % şi cu 4,6 % în industria chimică.
Creşteri în ritm rapid arată şi cei doi indicatori valorici: capitalul investit şi valoarea
producţiei.74
Pe ansamblul Transilvaniei, în 1928 în comparaţie cu 1919 numărul întreprinderilor reprezenta
165,1 %, forţa motrice folosită în industrie, cu excepţia centralelor electrice, 125,6 %, iar personalul
folosit 118,8 %.
Dezvoltarea industriei în perioada stabilizării relative a însemnat în acelaşi timp creşterea
puterii capitalului financiar şi intensificarea domniei acestuia. Acest proces şi-a găsit expresia în:
creşterea proporţiilor întreprinderilor capitaliste care concentrează o parte din ce în ce mai însemnată a
personalului, forţei motrice şi livrează o parte tot mai mare din producţia ramurii respective, în
creşterea proprietăţii asupra capitalului, în împletirea tot mai pronunţată a capitalului bancar cu cel
industrial, în subordonarea tot mai accentuată a aparatului de stat intereselor unor grupuri de posesori
de capital.
Perioada cuprinsă între 1923 şi 1928 se distinge prin creşterea considerabilă a numărului
societăţilor pe acţiuni în toate ramurile de activitate: industrie, bănci, comerţ, asigurări etc. În
Transilvania şi Banat numărul societăţilor anonime a crescut de la 913, câte erau în 1923, la 1.074,
deci cu 17,6 % în 1928, iar capitalul de la 2.619,1 milioane la 6.702,8 milioane, deci cu 155,8 %.
Creşterea relativă cea mai însemnată s-a înregistrat: în domeniul bancar, unde numărul societăţilor a
crescut cu 8,2 %, iar capitalul cu 180,2 % şi în domeniul industrial, unde numărul societăţilor a crescut
cu 23,2 %, iar capitalul lor cu 135,2 %.75 Cu această ocazie menţionăm că perioada de vârf în ceea ce
priveşte crearea de societăţi anonime în cele mai importante domenii o constituie anul 1926, dată de
când numărul lor, în urma procesului de centralizare, începe să scadă, în schimb însă capitalul creşte
într-un ritm destul de susţinut, ajungând la sfârşitul perioadei analizate să depăşească în mod simţitor
capitalul existent la începutul acesteia.76 Adăugăm că una dintre trăsăturile caracteristice ale acestui
proces a constat în creşterea ponderii societăţilor mici şi mijlocii. Începând cu anul 1926, se manifestă
o tendinţă din ce în ce mai puternică spre constituirea de unităţi cât mai mari, cu o rază de activitate
cât mai extinsă, în special în domeniul bancar..." Actualmente - scria un reprezentant liberal în 1927 -
avem prea multe bănci, peste 1000 unităţi, neegal răspândite, din care mai mult de jumătate cu
capitaluri prea modeste. A se lăsa completa libertate în ceea ce priveşte înfiinţarea de noi bănci nu mai
corespunde cu interesele generale, căci fărâmiţarea de capitaluri în prea multe întreprinderi mici şi
slabe, nu mai corespunde cerinţelor vremurilor de azi. Este desigur preferabil să se manifeste un curent
către concentrare a unor întreprinderi bancare prea slabe în unităţi mari puternice..." "Creaţiuni de noi
bănci ar fi de dorit să nu se mai facă decât acolo unde nevoia generală ar cere... În momentul de faţă,
preocuparea trebuie să se îndrepte în sensul consolidării, concentrării băncilor existente, iar nu în
sensul unor noi creaţiuni". Pare indicat ca comerţul de bancă să nu mai poată fi exercitat decât de
întreprinderi sociale sub forma de societăţi anonime pe acţiuni.77 Aşadar, centralizarea capitalului
bancar în unităţi puternice, crearea de unităţi noi, tot puternice, ale marii finanţe în noile provincii,
care să fie societăţi anonime pe acţiuni, în mâna sau sub controlul vârfurilor acestei finanţe, iată una
dintre căile de manifestare a politicii burgheziei din România veche, grupată în jurul partidului liberal,
în vederea creşterii influenţei în întreaga economie a ţării în cadrul aşa-numitei politici "prin noi
înşine". Aceasta era una dintre căile de constituire a "grupului capitalist centralizat" amintit, "care să
fie destul de puternic pentru a putea căpăta apoi de la capitalul străin... cât mai mari concesiuni cu
putinţă". Iar pentru constituirea unui asemenea "grup capitalist centralizat", s-a trecut la exproprierea
silită a capitalului mijlociu şi a capitalului din Ardeal şi Banat, folosind în acest scop îngrădiri
financiare şi administrative de tot felul: refuz de credit, greutăţi la procurarea de vagoane, sabotarea
aprovizionării cu materii prime a fabricilor şi întreprinderilor, ai căror proprietari nu erau grupaţi în
partidul liberal şi nu aderau la politica acestuia.
În direcţia concentrării au acţionat şi "legile de naţionalizare" a subsolului şi a marilor
întreprinderi, pe care guvernul liberal a reuşit să le treacă în proprietatea statului. Nu mult după aceea
însă, din motive economice şi politice, acelaşi guvern liberal, printr-un şir de legi cum au fost: legea
apelor, legea minelor, a energiei, legea comercializării şi controlul întreprinderilor economice ale
statului, a predat bogăţiile ţării - subsolul şi întreprinderile "naţionalizate" - marilor bănci liberale.
Motivul economic a fost deci extinderea şi întărirea economiei particulare (private) din România
veche şi în Transilvania.
Tabelul nr.6
Evoluţia industriei mari din România şi din Transilvania în anii 1919-192873

Ramura industrială Nr.întreprinderilor Capitalul investit


Total Total
România Transilvania România Transilvania în
în mii de mii de lei
lei
Metalurgică 1919 305 94 289,1 147,5
1928 451 193 5.938,7 3.476,7
Electrotehnicăx 1919 140 63 262,5 61,8
1928 14 10 88,3 73,5
Industria 1919 502 265 478,0 202,0
lemnului 1928 780 425 3.657,0 1.621,0
Alimentară 1919 977 373 1.042,6 356,9
1928 1.133 546 11.710,4 3.815,2
Textilă 1919 156 85 109,0 49,3
1928 530 240 5.235,7 2.163,6
Pielăriei 1919 133 51 138,6 22,5
1928 228 96 1.571,2 883,7
Sticlăriexx 1919 - - - -
1928 32 15 418,7 289,5
Materiale de 1919 - - - -
construcţiixx 1928 293 175 2.693,9 1.397,2
Ceramicexx 1919 216 112 199,8 81,0
1928 33 15 129,6 99,0
Hârtie şi arte 1919 134 63 70,1 12,1
grafice 1928 142 66 1.941,4 553,0
Chimică 1919 187 58 247,3 114,8
1928 330 141 6.393,2 2.360,7
Total 1919 2.750 1.164 2.837,0 1.047,9
1928 3.966 1.922 39.769,1 16.733,1

La industria electronică sunt trecute în 1919 şi uzinele producătoare de curent electric şi în


x

anii următori nu mai figurează.

xx
În 1919, în cadrul industriei ceramice au fost cuprinse şi industria materialelor de construcţii
şi industria sticlăriei.
Forţa motrice Personalul Valoarea producţiei
în mil. lei
Total Total Total
România Transilvania România Transilvania România Transilvania
în C.P. în C.P.
58.587 48.650 37.635 27,179 1.330,1 513,9
82.588 63.868 39.708 21.922 8.945,8 5.977,9
137.605 73.190 3.032 1.278 246,8 108,1
590 455 880 639 183,6 114,7
66.581 31.125 44.886 22.574 2.052,5 1.007,9
71.727 36.107 39.742 20.604 5.247,7 2.679,7
98.584 34.663 26.054 9.009 4.416,5 1.475,9
129.888 46.514 30.277 9.808 18.605,3 6.407,3
13.530 7.018 10.401 4.901 1.007,8 444,7
39.143 16.463 37.134 15.153 8.725,2 3.640,1
7.750 5.360 6.290 2.437 923,4 376,0
15.204 7.518 9.919 5.821 3.048,0 1.828,9
- - - - - -
1.892 906 4.262 2.590 621,3 407,5
- - - - - -
38.742 18.174 13.846 8.761 1.661,5 861,5
39.779 25.367 14.505 8.370 343,0 182,7
757 546 832 548 95,6 43,8
2.213 453 5.872 1.633 173,9 32,8
26.987 7.091 10.939 4.380 2.484,1 910,8
56.526 41.020 8.740 4.140 1.217,9 303,3
64.745 42.926 19.728 6.649 11.364,7 2.350,1
481.155 266846 157.415 81.521 11.711,9 4.445,3
472.263 240.568 207.267 96.875 60.964,8 25.222,3

Politica "prin noi înşine", promovată deosebit de intens mai ales după trecerea puterii de stat
în întregime în mâinile partidului liberal, a dat naştere unor ciocniri de interese în sânul partidelor
politice din România. Anii 1923-1924 şi chiar 1925 - primii ani ai stabilizării relative - sunt anii
apogeului politicii liberale "prin noi înşine", când, în urma măsurilor luate, creşte şi se intensifică
dominaţia capitalului bancar din România veche. În aplicarea acestei politici marea finanţă liberală s-a
lovit de interesele capitalului internaţional, în special englez, francez, american, belgian şi italian,
interesat în bogăţiile României.
Între 1923 şi 1929 proporţiile capitalului străin investit în economia ţării noastre au crescut în
mod absolut, ceea ce a dus la consolidarea poziţiilor lui în România. Creşterea proporţiilor capitalului
străin investit în economia Transilvaniei a avut loc prin: a) mărirea capitalurilor instituţiilor bancare
aflate sub controlul marilor bănci străine din Bucureşti sau direct al băncilor din străinătate; b) lărgirea
participării la instituţiile bancare şi întreprinderile industriale, de transport, comerciale etc. aparţinând
capitaliştilor autohtoni; c) participarea în colaborare cu capitalul autohton la crearea de noi unităţi
economice. În felul acesta Banca Marmorosch, Blank et Co. reuşeşte, cu ajutorul Băncii agrare din
Cluj, să subordoneze prin fuziune Banca industrială şi economică din Zalău.78 Tot capitalul francez îşi
intensifică activitatea sa şi prin Banca Timişoarei, care, în perioada analizată, atrage în sfera sa de
interese Banca economică (Volkswirtschaftliche Banck A.G.) şi Banca Bănăţeană de credit din
Timişoara.79 Tot în domeniul bancar, perioada cercetată se distinge prin lărgirea sferei de influenţă a
capitalului italian şi asupra Casei de economii fuzionate din Oradea şi asupra Casei noastre S.A.,
pentru bancă, comerţ şi industrie din Satu-Mare. Capitalul străin - englez, maghiar etc. - îşi menţine în
domeniul bancar, în linii mari, vechile poziţii, fără să înregistreze, în ceea ce priveşte Transilvania,
sporiri prea mari. Subliniem numai că, pe la începutul anului 1926, sucursalele Băncii comerciale
ungare din Pesta, în Arad, Braşov, Oradea şi Sibiu, au fost preluate de Banca ardeleană şi Casa de
economii din Cluj, care le-au transformat în sucursalele lor. 80
În domeniul industriei, în perioada stabilizării relative, în afară de participarea în continuare a
capitalului la întreprinderile amintite în paragraful precedent, capitalul străin englez participă la
înfiinţarea Uzinelor de armament Copşa Mică - Cugir, al căror capital a fost sporit de la 90.000.000,
cât a fost la înfiinţare în 1925, la 600.000.000 în 1928.81
Capitalul francez a participat la înfiinţarea la Braşov în 1925, a societăţii Industria aeronautică
română (I.A.R.) şi continuă să participe, împreună cu capitalul italian, în special la marile întreprinderi
forestiere din Valea Mureşului, unde capitalul străin reprezenta, în 1925, 84,3 % la societatea
"Foresta", 90,5 % la societatea "Ofa" şi 92,8 % la societatea "Lomaş".82
Capitalul italian îl găsim prezent, în afară de întreprinderile de exploatare a lemnului unde
avea o pondere destul de mare, la "Astra" (fabrică de vagoane, motoare şi muniţii din Arad), apoi în
industria extractivă şi, într-o măsură mai mică, în industria alimentară şi textilă. Poziţii importante în
economia Transilvaniei deţineau şi capitalul american, maghiar şi cehoslovac.
Pătrunderea capitalului străin în economia României a avut loc în condiţiile unei lupte de
concurenţă dintre acesta şi capitalul burgheziei din ţară, grupată în partidul liberal. Politica "prin noi
înşine", nu a însemnat însă niciodată excluderea oricărui capital străin. Dimpotrivă, lozinca "prin noi
înşine" a fost folosită de aceşti exponenţi liberali pentru a asigura colaborarea cu capitalul străin în
condiţii, desigur, "reciproc avantajoase". Această politică, declara un fruntaş al partidului liberal, "nu
exclude cu nimic participarea capitalului străin, deşi ştim cu toţii că în această privinţă s-au făcut,
adeseori, regretabile confuzii. Nu, noi (liberalii - n.n.) nu suntem... contra participării capitalurilor
străine",83 iar mai departe considera drept o necesitate adâncă "apelarea la concursul capitalurilor
străine".
Prin urmare, politica "prin noi înşine" a fost, prin conţinutul şi scopul ei, "o politică de alianţă
cu capitalul antantist". Politica "prin noi înşine" a însemnat, import de capital "bani gheaţă", cu
condiţia ca acesta să fie fructificat "prin forţe proprii", adică prin băncile care aparţineau burgheziei
liberale autohtone. Aceasta arată încă o dată că dezvoltarea industrială a Transilvaniei, a avut loc pe
fondul crizei economice, a luptei şi în acelaşi timp a colaborării dintre capitalul din România veche şi
cel al burgheziei române din aceste provincii, dintre burghezia română şi burghezia minorităţilor
naţionale, dintre burghezia din România şi capitalul străin.
România şi regiunile ei continuă să rămână, în perioada stabilizării relative predominant
agrară. Agricultura, sfera productivă în care era ocupată majoritatea covârşitoare a forţei de muncă,
rămânea în această perioadă şi mai mult în urma industriei. Spre deosebire de industrie, care a
înregistrat o dezvoltare mai rapidă, agricultura continuă încă să se afle într-un serios declin, care şi-a
găsit expresia în nivelul scăzut al înzestrării tehnice şi, ca urmare, în nivelul scăzut atât al producţiei la
hectar, cât şi al producţiei totale. Iată care a fost evoluţia suprafeţelor însămânţate cu grâu şi porumb şi
producţia lor în perioada stabilizării relative în comparaţie cu nivelul antebelic.
Tabelul nr.7
Suprafaţa însămânţată cu grâu şi porumb şi producţia lor în Transilvania
între anii 1923 şi 1929 în comparaţie cu nivelul antebelic84

Grâu Porumb
Anii Suprafaţa în Producţia Prod. med. Suprafaţa în Producţie Prod.medl
ha totală în q la ha în q ha totală în q a ha în q
1913 1.201.112 13.431.723 11,1 1.390.594 22.784.721 16,3
1923 675.969 5.576.201 8,2 731.798 6.160.702 8,4
1924 895.793 5.847.439 6,5 739.255 9.440.869 12,7
1925 906.778 10.795.177 11,9 794.471 10.508.873 13,2
1926 935.387 9.945.468 10,6 849.832 13.081.206 19,6
1927 932.334 9.086.158 9,7 829.256 8.803.893 10,6
1928 986.193 13.274.484 13,4 868.817 7.599.870 8,7

După cum reiese din acest tabel, în anii de stabilizare relativă, suprafaţa însămânţată cu grâu şi
porumb creşte mereu, cu excepţia anului 1927, când suprafaţa însămânţată cu cerealele amintite scade.
Aici este însă locul să subliniem că, deşi la sfârşitul perioadei, în 1928, suprafaţa însămânţată cu grâu
era cu 47,3 % mai mare decât în 1923 şi la porumb cu 18,7 %, totuşi ea era mai mică decât în perioada
antebelică, reprezentând în comparaţie cu anul 1913 numai 82,1 % la grâu şi numai 62,5 % la porumb.
O situaţie similară caracterizează şi producţia acestor două cereale: în 1928 producţia de grâu a
reprezentat 98,6 % faţă de nivelul antebelic, iar producţia de porumb numai 33,3 %. În acelaşi timp
reţine atenţia faptul că producţia medie la hectar a înregistrat oscilaţii cât se poate de sensibile de la un
caz la altul. Aceasta vorbeşte despre nivelul slab al dezvoltării forţelor productive în agricultura
Transilvaniei, ca şi în întreaga agricultură a ţării, ceea ce a făcut să nu se poată contracara influenţa
negativă a factorilor naturali, de care depindea în cel mai înalt grad producţia agricolă. Despre acelaşi
lucru, slabul nivel de dezvoltare a forţelor productive, vorbeşte şi faptul că recolta medie la hectar în
perioada amintită, în Transilvania ca de altfel şi în întreaga Românie, era mai mică decât recolta
obţinută într-o serie de alte ţări, ca Austria, Belgia, Danemarca85 etc., unde producţia medie la hectar
era cu mult superioară celei obţinute la noi.
Într-o situaţie asemănătoare se afla şi ramura zootehnică a agriculturii, a cărei caracterizare
numerică poate fi observată în următorul tabel:

Tabelul nr.8
Situaţia şeptelului în Transilvania în 1911, şi între 1923 şi 192886

Anii Porci Cai Oi Cornute mari


1911 1.928.595 714.954 4.048.141 2.401.654
1923 961.913 376.377 3.694.712 2.028.892
1924 1.014.494 385.908 3.896.839 1.966.324
1925 1.101.561 418.722 3.624.288 1.804.103
1926 1.171.216 421.206 3.475.361 1.704.914
1927 1.127.163 468.546 2.976.938 1.702.380
1928 975.548 478.146 2.875.729 1.678.673
Prin urmare, şi în anul 1927 şeptelul este inferior nivelului atins în perioada antebelică,
numărul porcilor reprezentând numai 58,3 % în comparaţie cu anul 1911, cel al cailor 65,5 %, 73,5 %
cel al oilor şi 79,2 % la cornutele mari.
Din cele de mai sus reiese cât se poate de clar că agricultura a cunoscut într-o măsură mult mai
mică decât industria influenţa stabilizării capitalismului. Caracterul contradictoriu al stabilizării se
simte mai puternic în acest domeniu de activitate. Însăşi criza economică în agricultură a început să se
manifeste mai înainte decât în industrie. Această situaţie specifică a agriculturii este determinată de o
serie de cauze.
Deşi agricultura din toate provinciile ţării noastre se dezvolta, ca şi mai înainte, pe cale
capitalistă, înregistrându-se chiar o accelerare a ritmului de dezvoltare a relaţiilor şi formelor
capitaliste de producţie, totuşi a) nivelul de dezvoltare a forţelor productive era scăzut şi b) exploatarea
pământului se făcea în condiţiile menţinerii rămăşiţelor relaţiilor şi formelor feudale de producţie, ceea
ce nu putea să nu ducă în mod inevitabil la degradarea şi înrăutăţirea continuă a solului şi la aplicarea
unei agriculturi extensive.
După cum s-a mai amintit, reforma agrară din 1921 nu a rezolvat şi nici nu şi-a propus să
rezolve problema agrară. Marea proprietate concentrată la un pol şi puzderia de mici gospodării
parcelate şi fără pământ concentrate la celălalt pol continuau să constituie una dintre trăsăturile
caracteristice cele mai semnificative ale agriculturii noastre şi în perioada cercetată. Lipsa de pământ
şi lipsa acută de inventar agricol viu şi mort în micile gospodării ţărăneşti era una dintre cauzele
nivelului scăzut al agriculturii.
O altă cauză a acestei situaţii consta în exploatarea satului de către oraş, care s-a concretizat
mai ales în: a) creşterea discrepanţei dintre preţurile la produsele industriale şi preţurile la produsele
agricole în favoarea primelor, care se manifestă mai ales începând din 1926 şi se va accentua mereu în
perioadele următoare,87 b) transferul de venituri către stat prin impozitele directe şi indirecte88 şi c)
exploatarea micilor producători de către capitalul bancar şi cămătăresc.
Toate acestea nu au putut să nu permanentizeze procesul de ruinare şi descompunere a micilor
producători, să nu accentueze rămânerea în urmă a agriculturii faţă de industrie şi să nu agraveze
opoziţia dintre oraş şi sat.
Dezvoltarea economiei şi întărirea oligarhiei financiare în ţara noastră în perioada stabilizării
relative a însemnat creşterea sferei şi a gradului de exploatare a muncii salariate. Condiţiile de muncă
ale muncitorilor erau dintre cele mai grele, datorită sporirii intensităţii muncii şi a realizării de
economii cât mai mari la consumarea capitalului fix.
Starea în care se zbăteau minerii din Valea Jiului a făcut ca aceasta să fie denumită chiar
"Valea plângerii". Situaţia aici era aşa de mizeră şi condiţiile de muncă atât de chinuitoare, încât înşişi
economiştii vremii au fost nevoiţi s-o recunoască. "Munca lor (a minerilor - n.n.) - scrie unul dintre
aceştia - este dură, este înfiorător de grea. Lupta cu natura, mai ales a acelora care lucrează în galerii,
este o continuă jertfă a acestor vieţi chiar atunci când n-au fost doborâţi de accidente violente, munca
aceasta îi epuizează la jumătatea vieţii şi duritatea ei îi face improprii unei munci ori unei profesiuni
suplimentare".89 Nu era mai uşoară nici munca metalurgiştilor de la Reşiţa."... "Reşiţa-i un adevărat
infern", scria ziarul "Viaţa muncitoare" într-unul din numerele sale din 1926. 90 Acelaşi ziar continua:
"În fabrici, în mine, în uzine se depune o muncă ucigătoare. Ciocanele cu aburi gigantice lovesc cu
putere, maşinele huiesc asurzitor, totul este plin de fum şi de aburi. Oamenii, îmbrăcaţi în zdrenţe,
slabi, gârboviţi, se prăjesc în jurul cuptoarelor, îşi îndoaie spinarea, suie greutatea poverilor, îşi
zdrobesc mâinile, se istovesc lângă maşini. Muncesc din greu, sporesc averea milionarilor acţionari,
iar în schimb nu li se dă decât atât cât să nu moară de foame... Condamnaţi la muncă silnică, plătiţi cu
salarii de foame, oamenii aceştia se usucă pe picioare". Cel puţin tot aşa de cruntă şi nemiloasă era
exploatarea muncitorilor din industria forestieră. Descriind condiţiile de muncă ale "amucenilor", un
economist se vedea silit să arate că "aceşti muncitori (amucenii - n.n.) lucrează în echipe numeroase,
conduse de impresari... Acest conducător se îngrijeşte pentru şi în contul întreprinderii de recrutarea
echipei; el are în mână şi plata şi munca lor. Cea mai nemiloasă speculă se revarsă asupra acestor bieţi
oameni fără carte şi fără sprijin... Numai o grea iobăgie s-ar putea compara cu exploatarea acestor
muncitori".91
Dar nu numai atât: munca desfăşurată în condiţiile amintite se întindea în foarte multe cazuri
pe parcursul a 10,12 sau chiar mai multe ore din 24, în timp ce salariul era tot mai insuficient. Aşa
după cum relatează "Socialismul" într-un număr al său din 1926, minerii din Valea Jiului lucrau cel
puţin 12 ore pe zi, iar plata o primeau numai pentru 8 ore; când se făceau ore suplimentare echipele
lucrau în continuu 16 ore. La aceasta mai adăugăm că se lucra în zilele de sărbătoare pentru un salar
mediu de 60-80 de lei pe zi.92 Deosebit de grea era şi situaţia muncitorilor mineri care lucrau în minele
de aur din Munţii Apuseni. În legătură cu aceasta, mai mult decât grăitoare sunt relatările cuprinse
într-o scrisoare a muncitorilor publicată în 1925.93 În acest document se arată că salariile erau în 1925
cu 25 % mai mici decât în 1924 şi se ridicau la suma de 60-80 de lei pe zi pentru muncitorii mineri şi
la 35-45 de lei pentru muncitorii de la suprafaţă, şi aceasta în timp ce bilanţul societăţii "Mica" în 1923
arăta un venit net, deci profit însuşit declarat, de 45.000.000 de lei, iar în 1924 de 28.000.000 de lei.
Iată care a fost indicele salariului, al costului vieţii şi raportul dintre el în 1927 în 5 oraşe din
Transilvania în comparaţie cu anul 1913.94

Tabelul nr.9

Oraşe Indicele de Costul vieţii Raportul dintre indicele de


salariu salariu şi costul vieţii (%)
Arad 3.412 4.676 72,9
Braşov 3.103 4.720 65,7
Cluj 3.578 4.550 78,6
Timişoara 3.237 4.626 69,9
Tîrgu Mureş 2.734 3.870 70,6

Elocvenţa acestor date ne scuteşte de comentarii detaliate. După cum atestă cifrele de mai sus,
în 1927 salariul nominal mediu reprezenta numai 72,9 % în Arad, 65,7 % în Braşov, 78,6 % în Cluj,
69,9 % în Timişoara şi 70,6 % în Tg.Mureş din costul vieţii. La cele de mai sus este necesar să mai
adăugăm şi diminuarea veniturilor de către stat prin mecanismul impozitelor directe. Astfel, de pildă,
între 1923 şi 1928, în ţara noastră impozitele directe pe industrie şi comerţ au crescut cu 98 %, iar
impozitele pe salarii au crescut cu 412 %. Aceasta a dus la scăderea ponderii impozitelor pe industrie
şi comerţ în volumul total al încasărilor de la 28,7% în 1923 şi la creşterea impozitelor percepute
asupra salariilor de la 14,8 % la 22,5 %.95

5.6.3. Criza economică din 1929-1933

Apariţia unor zguduiri şi perturbări în viaţa economică a diferitelor ţări, şi mai ales izbucnirea
în a doua jumătate a anului 1929 a unei puternice crize economice de supraproducţie, au pus capăt
stabilizării economiei, dovedind în acelaşi timp caracterul relativ, al teoriilor despre "stabilizarea
absolută", "prosperitatea generală" etc.
Criza economică din anii 1929-1933 a cuprins economia tuturor ţărilor dezvoltate şi a fost,
prin caracterul ei mondial, prin profunzimea ei, prin durata şi prin amploarea urmărilor distructive pe
care le-a avut cea mai puternică criză din câte a cunoscut societatea capitalistă în dezvoltarea sa. Fiind
o criză mondială, cuprinzând toate domeniile vieţii economice, criza economică din 1929-1933 a
provocat perturbări şi zguduiri dintre cele mai grave, aruncând producţia multor ramuri cu zeci de ani
în urmă.
România era o verigă în lanţul sistemului economic mondial. Rămânerea din ce în ce mai mult
în urmă a puterii de cumpărare a maselor faţă de creşterea producţiei, a dus la apariţia unor serii de
greutăţi în desfacerea mărfurilor. Încă spre sfârşitul anului 1928, în depozitele întreprinderilor din
diferitele ramuri ale industriei au crescut stocurile de produse fabricate şi de materii prime, producţia
şi preţurile au început să înregistreze scăderi, posesorii de capital încercau să stăvilească reducerea
preţurilor prin reducerea activităţii întreprinderilor şi prin concedierea lucrătorilor.96
Crizei economice de supraproducţie care a cuprins economia ţării noastre în perioada 1929-
1933, îi sunt proprii un şir de trăsături. Dintre acestea amintim:
a) criza s-a desfăşurat în economia unei ţări cu un nivel slab de dezvoltare a forţelor
productive, iar în agricultura acesteia se menţineau încă rămăşiţe ale relaţiilor feudale de producţie;
b) ca şi în celelalte ţări ale capitalismului, criza economică a avut un caracter general,
cuprinzând toate ramurile de activitate economică. Împletirea crizei industriale cu criza agrară, care
începuse să se manifeste mai înainte, a dus la accentuarea profunzimii crizei şi a urmărilor ei;
c) în timpul crizei economice, procesul centralizării producţiei şi capitalului s-au înfăptuit pe o
scară mult mai mare şi într-un ritm mult mai rapid decât oricare dintre perioadele anterioare;
d) consecinţele crizei pentru ţara noastră au fost agravate de starea de dependenţă economică a
ei faţă de capitalul străin, care a încercat să arunce greutăţile crizei din propria ţară asupra ţărilor
aservite;
Trăsăturile enumerate mai sus ca fiind proprii României luate în întregime sunt prezente şi se
manifestă - este adevărat, cu o intensitate mai mare sau mică - în toate regiunile ei.
Scăderea considerabilă a cursului acţiunilor a constituit unul dintre primele semnale ale
începutului crizei economice. Indicele cursului acţiunilor bancare a scăzut de la 260, cât a reprezentat
în ianuarie 1929, la 141 în octombrie 1929 şi la 95 în august 1930. În industrie, indicele cursului
acţiunilor a scăzut de la 243 în ianuarie 1929 la 134 în octombrie 1929 şi la 97 în august 1930. Cursul
acţiunilor uneia dintre cele mai mari întreprinderi din ţară, ale societăţii "Reşiţa", a scăzut de la 907
lei, cât costau în jurul datei de 1 martie 1929, la 375 de lei la 30 august 1929. În acelaşi timp, cursul
acţiunilor Uzinelor de vagoane "Astra" a scăzut de la 2.680 de lei la 810 lei.97
În 1929 criza de supraproducţie cuprinsese şi industria. Concedierea masivă a muncitorilor,
inutilizarea capacităţii de producţie într-o proporţie nemaiîntâlnită, ajunsă până la închiderea porţilor
unora dintre cele mai mari întreprinderi din ţară (nemaivorbind de întreprinderile mici care au fost
ruinate într-o proporţie mult mai mare), scăderea producţiei (cu excepţia extracţiei de petrol) şi a
preţurilor produselor s-au manifestat cu o deosebită intensitate, demonstrând prin evoluţia lor
caracterul tot mai profund al crizei economice. În industria extractivă, o serie de întreprinderi mari şi-
au încetat activitatea; în industria metalurgică a avut loc stingerea tuturor furnalelor de la Hunedoara;
industria minieră din Valea Jiului lucra cu personal mult redus şi numai trei zile pe săptămână; într-o
situaţie aproape similară se afla industria textilă din Timişoara, iar industria forestieră din Valea
Mureşului (aflată sub controlul capitalului străin) şi-a încetat aproape complet activitatea. Pentru a
putea urmări evoluţia crizei în industria din Transilvania vom întocmi, pe baza datelor statistice
oficiale, următorul tabel:

Tabelul nr.10
Situaţia industriei mari în Transilvania în perioada 1928-1933
Anii Numă Capitalul Forţa Numărul Suma Suma Producţia
-rul investit (în motrice salaria- salariilor preţului obţinută
întrep. mil.lei) (CP) ţilor (în mil. materiilor exprimată
lei) prime valoric
(în mil. lei) (în mil. lei)
1928 1922 16.733,9 241.216 96.781 3.729,9 13.434,1 25.223,4
1929 1789 16.712,8 249.752 100.399 3.778,8 11.477,0 23.671,2
1930 1740 16.105,6 257.689 83.013 3.319,8 9.582,7 19.855,6
1931 1694 15.768,3 254.869 69.174 2.382,0 6.158,9 13.529,1
1932 1710 15.366,9 271.426 71.908 1.897,7 5.376,8 12.067,9
1933 1664 14.720,7 263.314 83.432 2.102,7 6.525,0 13.769,6

Deşi statistica oficială nu oferea o imagine riguros exactă a realităţii, cifrele cuprinse în tabelul
de mai sus ne arată prezenţa în economia Transilvaniei a tuturor trăsăturilor caracteristice crizei
economice de supraproducţie din perioada anilor 1929-1933. În timpul crizei a avut loc un proces de
centralizare a capitalului şi a producţiei mai accentuat decât în oricare dintre perioadele anterioare.
Numai în industria mare numărul întreprinderilor a scăzut în această perioadă cu 258. În realitate,
proporţiile centralizării sunt mult mai mari. Nu trebuie uitat că în timpul crizei economice un număr
mult mai mare de întreprinderi din industria mijlocie şi mică, neputând rezista luptei de concurenţă, au
fost înghiţite de întreprinderile mari şi puternice. Acest lucru este dovedit mai ales de evoluţia forţei
motrice,99 care, după cum reiese din tabelul de mai sus, a crescut, este adevărat, într-un ritm foarte
lent, inegal, disproporţionat şi sub formă de zigzaguri.
Îngrămădirea mărfurilor în magaziile întreprinderilor, formarea supraproducţiei şi creşterea tot
mai accentuată a greutăţilor de desfacere, ca urmare a scăderii puterii lor de cumpărare, a majorităţii
populaţiei, a făcut ca întreprinderi întregi să-şi închidă porţile, iar lucrătorii să fie aruncaţi în rândurile
armatei de şomeri. Încă în 1927 producţia de fontă brută a Uzinelor Reşiţa, de 44.069 de tone, a
reprezentat numai 38,6 % din capacitatea de producţie, iar la Hunedoara numai 14,7 %. Producţia de
fier şi oţel brut a Uzinelor Reşiţa a reprezentat în acelaşi an 81,4 % din capacitatea maximă de
producţie, iar producţia de semiproduse şi produse laminate a echivalat cu 15,5 % din capacitatea
maximă de producţie la Uzinele Reşiţa, 81,5 % la Nădrag şi 79,5 % la Industria sârmei din Câmpia
Turzii.100 Gradul de inutilizare a capacităţii de producţie este mult mai mare în perioada crizei, şi mai
ales în anii cei mai critici ai acesteia, 1931-1932.
Pe măsura agravării crizei creştea şi numărul şomerilor. După datele statisticii oficiale, numai
în industria mare din Transilvania şi Banat numărul lucrătorilor s-a redus în 1931, de la 100.399 în
1929 la 69.174, deci cu peste 31 %. În decurs de 2 ani şi numai în industria mare au rămas fără lucru
31.225 de lucrători. Scăderi însemnate au caracterizat şi consumul de materii prime, a căror sumă
valorică a reprezentat în 1932 doar 38,9 % în comparaţie cu anul 1928. Indicatorul general în care se
reflectă atât scăderea coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie, cât şi reducerea personalului
ocupat şi deci şi scăderea consumului de materii prime este producţia obţinută. Suma preţurilor
producţiei obţinute de industria din Transilvania a înregistrat scăderi continue începând cu anul 1929
şi până în 1932, când a reprezentat numai 47,8 % în comparaţie cu anul 1928.101 În timpul crizei
economice, producţia diferitelor ramuri a fost aruncată cu mulţi ani în urmă. Astfel, de pildă, extracţia
de cărbuni a scăzut pe ansamblul economiei de la 3.027.240 de tone în 1928 la 1.508.465 de tone în
1933, adică cu 60,3 %, fiind astfel aruncată cu aproximativ 13 ani în urmă.102
Reţine atenţia de asemenea, scăderea extracţiei de gaz natural.

Tabelul nr.11
Extracţia de gaz natural în Transilvania între anii 1928 şi 1933103

Anii Producţia în unit.nat. Valoarea


(în mil.m3) % (în mil.lei) %
1928 272,0 100 175,1 100
1929 258,8 95,1 158,8 93,0
1930 208,3 76,5 114,7 65,4
1931 160,4 58,8 97,9 56,0
1932 143,0 52,9 91,7 52,3
1933 157,5 57,9 108,8 62,1

După cum reiese din aceste date, extracţia de gaz natural a Transilvaniei a reprezentat în 1932
numai 52,9 %, iar în 1933 57,9 % în comparaţie cu 1928, depăşind, în 1933, numai cu 1,5 % nivelul
anului 1922. Cu mulţi ani în urmă a fost aruncată şi extracţia de cărbune; numai în Valea Jiului ea a
scăzut de la 1.741.800 de tone în 1929 la 886.302 tone în 1933, deci cu 49,2 %. 104
Criza economică a determinat, în afară de scăderea producţiei, şi scăderea considerabilă a
preţurilor mărfurilor atât în industrie, cât şi în agricultură. Astfel, preţul unei tone de fontă a scăzut de
la 3.782 de lei în 1928 la 2.594 de lei în 1934, la oţel de la 5.000 de lei în 1928 la 3.268 de lei în 1934.
Scăderea preţurilor a atins proporţii şi mai mari în alte ramuri ale economiei.
Aici este locul să amintim că în timpul crizei economice marile întreprinderi şi-au întărit şi
extins dominaţia lor. Despre aceasta vorbeşte, înainte de toate, politica grupurilor financiare autohtone
şi internaţionale, interesate, în România, de a arunca greutăţile crizei pe seama industriei mici şi
mijlocii. În acest scop, în timpul crizei apar noi uniuni de întreprinzători, iar unele dintre cele existente
se măresc prin cuprinderea de noi întreprinderi. Tot aici trebuie să amintim că în perioada cercetată,
numărul societăţilor anonime din Transilvania a scăzut de la 1.064 în 1928 la 965 în 1933, în timp ce
capitalul lor a crescut în aceeaşi perioadă de la 6.702,9 milioane de lei la 7.246,1 milioane de lei. 105
Unul dintre mijloacele cele mai eficiente folosite de monopoluri în scopul amintit a fost stabilirea
preţurilor ridicate. Astfel, Uzinele şi domeniile "Reşiţa", care erau subordonate capitalului străin, în
special englez, dar care dominau aproape întreaga industrie metalurgică, au putut să dicteze preţuri la
mărfurile metalurgice. În felul acesta, monopolul laminatelor "Socomet", din care, în afară de Reşiţa,
făceau parte "Industria sârmei" şi alte întreprinderi, a fixat în 1933 preţuri ridicate la o serie de produse
laminate. O situaţie similară era şi în industria uşoară şi alimentară, unde marile capitaluri îşi asigurau
o poziţie tot mai bună pe piaţă. Aşa se explică faptul că, întreprinderile textile din Arad şi Mediaş,
împreună cu alte întreprinderi din România grupate în cartelul ţesăturilor imprimate de bumbac,
încasau pentru o basma de bumbac 41 de lei, în timp ce în alte ţări preţul ei era în jurul a 7 lei.
Acelaşi lucru este dovedit şi de evoluţia indicilor preţurilor de gros, cartelate şi necartelate,
între anii 1929 şi 1933 pe care o redăm în tabelul de mai jos.
Tabelul nr.12
Indicii preţurilor de gros la mărfurile cartelate şi necartelate106

Anii 1929 1930 1931 1932 1933


Preţul mărfurilor 100 95,1 81,3 69,0 67,0
cartelate
Preţul mărfurilor 100 90,8 67,1 59,0 58,1
necartelate

Profunzimea crizei economice, cât şi urmările ei negative au fost accentuate de dependenţa


economică a ţării faţă de capitalul străin. În ceea ce priveşte capitalul străin, perioada 1929-1933 se
distingea printr-o serie de împrejurări specifice, dintre acestea mai semnificative au fost următoarele:
a) Încă din noiembrie 1928, puterea de stat a trecut în mâinile partidului naţional-ţărănesc,
care exprima interesele unei părţi a burgheziei financiare din vechea Românie, aflată în contradicţie cu
burghezia liberală. După cum se ştie, burghezia şi moşierimea grupate în partidul naţional-ţărănesc
aveau o forţă economică mai slabă decât marea burghezie liberală şi de aceea, a adoptat faţă de
capitalul străin aşa-zisa politică a "porţilor deschise", care însemna de fapt, aşa cum se sublinia în
programul P.N.Ţ. din 1926, "egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi româneşti în faţa legilor şi
administraţiei".
b) Cu toate acestea, perioada cercetată se caracterizează, din punctul de vedere al capitalului
străin, printr-o retragere însemnată de capital din ţară (mai ales în ceea ce priveşte creditele acordate
băncilor şi industriei, plata datoriilor în străinătate şi transferul unei părţi importante din profit, dar şi
printr-o creştere a interesului pentru noi investiţii ale capitalului străin, e adevărat în proporţii modeste.
Capitalul străin pătrunde în continuare în economia ţării şi a provinciilor ei prin intermediul vechilor
bănci cu capital străin, care participă într-o măsură tot mai mare la capitalul unităţilor economice din
diferite ramuri de activitate, prin înfiinţarea de noi unităţi şi prin participarea la mărirea capitalurilor
diferitelor unităţi economice. Astfel, în domeniul bancar, Societatea bancară română, creată în 1929 la
Bucureşti din iniţiativa lui Dresdner Bank, după ce preia filiala acesteia din Bucureşti, preia, în
decembrie 1929, Banca de credit din Transilvania - Arad, creându-şi totodată sucursale în Arad, Deva,
Timişoara şi Braşov.107 Tot în domeniul bancar, în urma încheierii acordului din 1929 dintre Banca
Marmorosch, Blank et Co. şi un consorţiu bănăţean, Banca anglo-ungară - veche acţionară la Banca
Timişoarei -, împreună cu Banca Lambert din Bruxelles şi Casa de bancă Schoeller et Co. din Viena-
Zürich, au preluat 81.000 de acţiuni ale Băncii Timişoarei.108 În 1933 majoritatea pachetului de acţiuni
deţinut de Banca Chrissoveloni la Banca Ardeleană din Cluj a trecut în mâinile unui grup româno-
maghiar.109
În domeniul industriei din Transilvania, capitalul străin se dovedeşte mai departe interesat. În
1929 capitalul străin a participat prin Societe des Minerais din Bruxelles la sporirea capitalului
Industriilor miniere din Banat cu 75.000.000 lei, prin grupul reprezentat de Francois Sepulchre, Pierre
de Liederke şi Antoine Sepulchre cu alte 75.000.000 şi prin grupul italian, reprezentat de J.Rosenberg-
Colorni şi Alberico della Noce, cu 10.000.000 de lei. 110 Prin fuzionarea în 1931 a Societăţii Lupeni cu
Societatea Petroşani, care se aflau sub controlul capitalului liberal şi al societăţii ungare Salgo-Tarjani,
a crescut influenţa capitalului ungar şi o dată cu aceasta a capitalului elveţian şi anglo-american,
puternic interesate în capitalul societăţii ungare Salgo-Tarjani. La cele de mai sus trebuie adăugată şi
întărirea dominaţiei marelui trust englez "Vickers" în industria metalurgică, - care, în colaborare cu o
serie de grupuri de capitalişti autohtoni, a reuşit să preia de la Steg 154.000 de acţiuni Reşiţa şi apoi
încă 110.000 de acţiuni tot Reşiţa, care se aflau în proprietatea lui "Continental des Valeurs de
Banque" 111-, cât şi interesarea capitalului cehoslovac reprezentat de Skoda, care la rândul ei se afla
sub controlul lui Schneider-Creuzot, mai ales la comenzile de armament ce i-au adus profituri uriaşe.
În decursul perioadei cercetate se mai înregistrează participarea capitalului belgian la înfiinţarea
societăţii Uzinele electrice din Cluj, a capitalului elveţian, italian şi cehoslovac în industria forestieră,
a capitalului german în industria energiei electrice şi electrotehnice (la înfiinţarea Societăţii Elgiba,
societate de distribuire electrică în Banat), a capitalului ungar în industria chimică etc.
Din cele spuse până acum mai rezultă şi următoarele adevăruri:
a) între anii 1929 şi 1933, investiţiile de capital nou, străin nu au fost aşa de mari ca în
perioada premergătoare şi nici nu s-au îndreptat decât foarte puţin spre noi construcţii industriale. El s-
a orientat cu precădere spre întreprinderile şi ramurile cele mai rentabile. În această perioadă s-au
înregistrat şi unele scăderi sau retrageri de capital investit;
b) ca urmare a ascuţirii luptei de concurenţă dintre diferitele grupări monopoliste
internaţionale, a avut loc înlocuirea dominaţiei şi a controlului unor grupuri de capitalişti străini cu ale
altora, interesaţi în exploatarea resurselor ţării;
c) în lupta dintre diferitele grupări ale capitalului străin pentru întărirea şi extinderea
dominaţiei în economia României şi a provinciilor ei, un rol din ce în ce mai mare revine capitalului
german, care încă din timpul crizei a manifestat o tendinţă tot mai puternică pentru recâştigarea
poziţiilor pierdute în urma primului război mondial;
d) deşi criza economică şi dezechilibrul financiar care i-a fost caracteristic, au determinat
capitalul străin să aibă atitudinea pe care a avut-o, totuşi, orientându-se spre întreprinderile şi ramurile
cele mai rentabile şi mai importante, perioada cuprinsă între anii 1929 şi 1933 s-a caracterizat prin
creşterea gradului de dependenţă a economiei ţării, luată în ansamblu,112 cât şi a economiilor diferitelor
ei provincii faţă de capitalul străin, ceea ce nu a putut să nu agraveze urmările negative ale crizei
economice.
Profunzimea şi consecinţele negative ale crizei economice în care s-a zbătut economia
României între anii 1929 şi 1933 au fost adâncite de împletirea crizei industriale cu criza agrară.
Istoria dezvoltării capitalismului în România arată că fenomenul crizei agrare a început să se manifeste
înaintea crizei din industrie. Declanşarea crizei în industrie şi împletirea ei cu cea din agricultură au
avut ca rezultat adâncirea puternică a crizei agrare. Aceasta din urmă a cuprins toate ramurile
agriculturii şi a început să se manifeste prin scăderea accentuată a preţurilor produselor agricole
româneşti, atât pe piaţa internă, cât mai ales pe piaţa externă.
Criza agrară din România s-a manifestat cu o intensitate deosebită şi s-a continuat şi după
1933, datorită unui şir întreg de cauze: concentrarea pământului în mâinile marilor proprietari şi
preponderenţa numerică a micilor gospodării parcelare, menţinerea rămăşiţelor relaţiilor feudale de
producţie (dijmă, ruşfeturi etc.), accentuarea exploatării satului de către oraş, politica agrară
antipopulară promovată în timpul crizei economice etc.
Marea majoritate a ţărănimii a rămas tot fără pământ, acesta rămânând mai departe în posesia
vechilor proprietari. La 1 ianuarie 1934, din exproprierile definitive făcute în Transilvania, de
1.831.421 ha, numai 369.717 ha au fost destinate pentru împroprietărirea ţăranilor. În această privinţă
reţine însă atenţia că cele 369.717 ha au fost împărţite la 388.717 lotaşi.113 La aceasta mai trebuie
adăugat că, în perioada care a urmat după reformă, o parte din ţărănime a fost nevoită să-şi vândă
pământul pentru "a face faţă" nevoilor şi greutăţilor în care se zbătea. În felul acesta o parte a
pământului micilor producători din horticultură (fie primit în urma reformei, fie proprietatea lor
anterioară) se concentrează din nou în mâinile marilor proprietari funciari, ale băncilor, ale
cămătarilor. Astfel, conform datelor recensământului din 1930, 74,9 % din numărul exploatărilor
agricole din ţară deţineau numai 28 % din suprafaţa agricolă, în timp ce numai 0,8 % din numărul
exploatărilor concentrau 32,2 % din suprafaţa totală agricolă.114
Imaginea despre exproprierile şi împroprietăririle care au avut loc în cadrul reformei agrare se
întregeşte cu datele cuprinse în tabelul de mai jos:

Tabelul nr.13
Situaţia exproprierilor şi împroprietăririlor la 1 ianuarie 1934115

Provincii Exproprieri Împroprietăriri


Exproprieri În curs de judecată Numărul Împroprietăriri
definitive total al definitive
Numărul Suprafaţa Numărul Suprafaţa celor Numărul Suprafaţa în
moşiilor în ha moşiilor în ha înscrişi lotaşilor ha
România 22.523 6.125.780 312 50.560 2.308.922 1.478.663 3.464.082
Vechiul Regat 6.366 2.741.674 143 18.463 1.055.785 676.407 1.993.716
Basarabia 3.339 1.478.916 1 36 378.491 344.632 1.062.323
Bucovina 820 73.778 16 1.685 72.649 68.907 38.781
Transilvania 11.728 1.831.421 152 30.376 801.957 388.717 369.362

Datele de mai sus întregesc tabloul principal al exproprierilor şi împroprietăririlor, precum şi


constatările făcute pe baza lor.
Evoluţia activităţii agricole şi a rezultatelor obţinute în anii crizei este înfăţişată în tabelul ce
urmează.
Tabelul 14
Evoluţia suprafeţelor însămânţate cu cereale şi producţia acestora
între anii 1929 şi 1933 în Transilvania116
1929 1930
Suprafaţa Recolta Producţia Suprafaţa Recolta Producţia
în ha medie la totală (în q) în ha medie la totală (în q)
ha (în q) ha (în q)
Total cereale 2.471.688 - 32.277.538 2.470538 - 27.841.575
din care:
Ovăz 289.539 11,7 3.375.334 296.934 9,7 2.893.385
Grâu 999.324 11,6 11.636.901 1.014.428 11,4 11.573.149
Porumb 950.556 15,2 13.828.565 899.240 11,4 10.284.121
Secară 94.865 11,5 1.089.821 88.047 11,3 992.270

După cum se poate observa, în tabelul de mai sus, în anii crizei producţia vegetală a scăzut,
este adevărat, în proporţii inegale. Ceea ce reţine atenţia, în afară de scăderea producţiei totale, sunt
oscilaţiile destul de mari înregistrate de recolta medie la hectar de la un an la altul, fapt care dovedeşte
atât dependenţa foarte ridicată a producţiei vegetale de factorii naturali, cât şi slaba dezvoltare a
forţelor productive în agricultură.
Criza economică a cuprins toate ramurile agriculturii. În sectorul zootehnic s-a manifestat cu
aceeaşi intensitate ca şi în sectorul vegetal. Astfel, numărul de animale înregistrează în 1930 şi 1931
scăderi însemnate, ca apoi să crească în anii următori.117 Oscilaţiile destul de sensibile de la un an la
altul sunt expresia manifestării crizei. Aici este locul să spunem că numărul mic de animale ce revenea
la 100 ha de teren agricol dovedeşte de asemenea slaba dezvoltare a acestei ramuri de producţie. La
aceasta trebuie adăugat că în perioada 1929-1933 a scăzut considerabil atât producţia, cât şi importul
de unelte şi maşini agricole, ajungându-se ca în 1932 producţia de unelte agricole să reprezinte 61,2
%, iar importul lor numai 15,3 % faţă de nivelul anului 1928; în comparaţie cu acelaşi an, producţia de
maşini agricole a reprezentat 7,9 %, iar importul numai 5,8 %. 118 Lipsa unei industrii dezvoltate care
să producă unelte şi maşini agricole în cantitate suficientă şi la nivelul tehnicii moderne a fost una
dintre cauzele care au frânat dezvoltarea agriculturii în ţara noastră. În aceste condiţii, nici nu
surprinde prea mult faptul că în 1933 existau în întreaga ţară 2.693 de tractoare în agricultură şi
industrie, dintre care în Transilvania erau 1.361, revenind în această parte a ţării aproximativ 2.279,89
ha pentru un tractor.
Criza a făcut ca agricultura să rămână tot mai mult în urma industriei. La aceasta a contribuit
şi "foarfeca preţurilor", care s-a adâncit tot mai mult în aceşti ani în favoarea industriei. Situaţia de
monopol a marilor întreprinderi industriale a permis ca acestea să se opună scăderii preţurilor.
Rezultatul este cunoscut: preţurile mărfurilor industriei cartelate au scăzut mai puţin şi mai încet decât
preţurile mărfurilor necartelate, iar preţurile mărfurilor industriale au scăzut mai încet şi mai puţin
decât cele ale mărfurilor agricole. Creşterea decalajului dintre preţurile produselor industriale şi
agricole poate fi urmărită cu ajutorul următorului tabel:

Tabelul nr.15
Indicele preţurilor mărfurilor agricole şi industriale,
precum şi raportul dintre ele în perioada 1929-1930120

Anii Indicele preţului mărfurilor agricole Indicele preţuri Raportul dintre


Produse Produse Indice produse indicele producţiei
vegetale animale general industriale agricole şi ind.
1929 100 100 100 100 100
1930 75,1 86 77,6 93,2 83,3
1931 62,5 60,4 61,6 74,5 82,7
1932 51,9 40,1 48,6 68,6 70,8
1933 40,0 38,1 39,3 69,0 57,0

Într-adevăr, citind acest tabel, observăm că scăderea preţurilor la mărfurile din agricultură este
mult mai rapidă şi mai puternică decât în industrie, ele ajungând să reprezinte în 1933 numai 39,3 %
faţă de nivelul anului 1929, în timp ce în industrie scăderea ajunge până la 69 %.
Mărirea deschiderii "foarfecii preţurilor" industriale şi agricole a avut urmări dintre cele mai
negative asupra situaţiei ţărănimii în general şi asupra păturilor de jos ale ţărănimii înstărite. Scăderea
mare a preţurilor la produsele agricole a dus "la deprecierea produselor muncii ţărănimii, la ruinarea ei
economică şi la înrobirea ei de către cămătari. Îndatorarea mare a ţărănimii, povara grea a impozitelor
mărite cu mult în ultimii ani de guvernul naţional-ţărănist au sporit urmările generale ale crizei, au
forţat diferenţierea ţărănimii şi rătăcirea ei. Exproprierea ţărănimii de către bănci şi cămătari, "vânzare
averii lor cu toba", au lovit nu numai ţărănimea săracă şi mijlocie, ci şi păturile de jos ale ţărănimii
"înstărite". Situaţia ţărănimii era aşa de grea, încât însăşi literatura economică a vremii a fost nevoită s-
o recunoască. "Cumpărătorii, abţinându-se de la orice fel de tranzacţii - scria un economist român -,
silesc pe producătorii agricoli să-şi vândă recoltele adunate cu amar şi trudă, pe preţuri nu numai
inferioare mediei preţurilor reale, dar pe preţuri atât de derizorii încât nu-şi pot acoperi nici cheltuielile
făcute şi reclamate de cultură, nici cum să-şi mai poată plăti şi dobânzile împrumuturilor ajunse la
scadenţă".121
Decalajul crescând dintre preţurile industriale şi cele agricole a lovit puternic masa micilor
producători din agricultură şi nu pe marii producători de mărfuri agricole, cărora şi de data aceasta
statul le-a venit în ajutor prin primele de export ce se acordau băncilor, marilor comercianţi şi moşieri
care exportau cereale în cadrul aşa-zisei politici de "valorificare a cerealelor". Marii comercianţi
cumpărau cereale de la micii producători pe preţuri cu totul derizorii şi le exportau, încasând prime de
10.000 de lei la vagon.
Situaţia micii producţii de mărfuri a fost agravată şi de subordonarea acesteia de către
capitalul cămătăresc şi cel bancar. Aşa după cum, nevoiţi fiind, recunoşteau înşişi economiştii vremii,
dobânzile percepute erau exagerate, iar în privinţa limitării cuantumului lor nu s-a luat nici o
măsură.122 Nevoile mari de credit ale ţărănimii au permis cămătarilor şi bancherilor să perceapă
dobânzi de-a dreptul ruinătoare. Statistica şi literatura economică a vremii arată dobânzi cuprinse între
20 şi 60 %,123 ceea ce permitea posesorilor de capital să-şi dubleze capitalul într-un termen foarte
scurt, - doi până la trei ani. Neputându-şi plăti datoriile, ţăranii au intrat în criză înglodaţi până în gât.
Din totalul indicat de statistica oficială de 52.347 de milioane de lei, cât era totalul datoriilor agricole,
37.377 de milioane de lei, erau datoriile producătorilor agricoli care posedau sub 10 ha de teren
cultivabil şi numai 14.970 de milioane de lei erau datoriile celorlalte categorii de proprietari. 124
În ceea ce priveşte Transilvania, datoriile gospodăriilor ţărăneşti erau de 9.295 de lei la ha,
depăşind în mod simţitor media pe ţară, care era de 5.737 lei. Datoriile agricole crescuseră aşa de mult,
încât în perioada analizată depăşeau în foarte multe cazuri în mod apreciabil valoarea patrimoniului
gospodăriilor ţărăneşti.
Înfăptuind politica agrară a claselor dominante, guvernul naţional-ţărănesc a adoptat în 1929
legea circulaţiei bunurilor rurale (legea Mihalache), prin care se acorda libertatea vânzării şi a
cumpărării loturilor de pământ primite de ţărani în urma reformei agrare. Sprijinind întărirea
capitalului bancar, şi a moşierimii, această lege a contribuit la accentuarea procesului de
descompunere şi de ruinare a ţărănimii. În felul acesta, prin politica lor agrară, guvernanţii au dus la
desfiinţarea într-o mare măsură a reformei agrare şi la concentrarea pământurilor în mâinile băncilor,
moşierilor şi cămătarilor.
Tot în cadrul politicii agrare trebuie amintite şi legile conversiunii.
După cum se ştie, atât în perioada premergătoare crizei, cât mai ales în anii de criză, capitalul
bancar cămătăresc a manifestat un deosebit interes pentru agricultură, pentru sate. Mai mult decât
semnificativ în această privinţă este faptul că, la 18 decembrie 1931, dintre cele 102 bănci româneşti
din Ardeal, la 2 bănci plasamentul agricol reprezenta 38 % din totalul plasamentului, la 10 bănci el
reprezenta între 40 şi 49,9 %, la 12 bănci între 50 şi 79,9 %, la 28 de bănci între 80 şi 89,9 %, la 22 de
bănci între 90 şi 99,9 %, iar la 21 de bănci întregul plasament era agricol. 125 Dobânzile mari şi
sărăcirea tot mai accentuată a ţărănimii au făcut ca aceasta să nu poată să-şi mai plătească datoriile. În
aceste condiţii, guvernanţii au venit cu legile conversiunii. Ele au urmărit întărirea poziţiilor
burgheziei şi ale moşierimii din România şi au reuşit:
a) să asigure sumele împrumutate ţărănimii de către bănci, prin preluarea şi garantarea lor de
către stat;
b) permanentizarea în situaţia de debitori a ţăranilor care, conform prevederilor acestor legi,
urmau să rămână îndatoraţi statului încă timp de 30 de ani;
c) în urma aplicării legii, băncile nu-şi mai achitau datoriile către ţărani şi aceştia pierd micile
lor depuneri pe care le aveau la bănci;
d) în urma aplicării legilor conversiunii a avut loc o accelerare a procesului de centralizare a
capitalului bancar.
Cauzele specifice care au agravat criza agrară, care a început să se manifeste încă înainte de
1929, au făcut ca aceasta să continue să se manifeste şi după 1933, provocând suferinţe grele ţărănimii
din România.

Una dintre consecinţele economice şi sociale cele mai negative generate de criza economică
din anii 1929-1933 a constituit-o reducerea considerabilă a salariilor. Mişcarea lor în aceşti ani este
surprinsă în tabelul nr.15b.

Indicele anual al salariilor în oraşele din Transilvania


şi indicele general1
Tabelul nr.15b
Nr. Oraşul 1929 1931 1933
crt.
0 Indice general 2.764 2.356 1.743
1 Aiud 2.279 2.373 1.578
2 Arad 3.594 2.990 1.943
3 Braşov 2.889 2.586 1.719
4 Cluj 3.593 3.164 1.883
5 Lugoj 3.953 3.488 2.510
6 Oradea 3.229 2.755 1.788
7 Petroşani - 2.875 1.896
8 Satu Mare 3.026 2.709 1.698
9 Sibiu 2.511 2.505 1.823
10 Sighişoara 2.734 2.683 1.376
11 Târgu Mureş 2.991 2.086 1.848
12 Timişoara 3.261 2.834 1.779

Aşa cum rezultă din datele cuprinse în tabelul de mai sus, indicele salariului în oraşele din
Transilvania a înregistrat scăderi absolute şi relative considerabile. Valoarea indicelui salariului în
anul 1933 în comparaţie cu anul 1929 a reprezentat: 63% în Aiud, 69,2% în Arad, 54% în Braşov,
52,4% în Cluj, 63,4% în Lugoj, 55,3% în Oradea, 56,1% în Satu Mare, 72,6% în Sibiu, 50,3% în
Sighişoara, 61,7% în Târgu Mureş şi 54,55% în Timişoara.
Tot după datele statistice oficiale ale vremii, suma salariilor plătite în 1931 în industria din
Transilvania a reprezentat 63,8% din suma plătită în 1928, iar în 1932 numai 50,8%2. Societatea
"Reşiţa", de pildă, numai în 1930, însuşindu-şi un profit declarat de 615.000.000 de lei, mult mai mic
decât profitul real, a redus salariile muncitorilor cu 19%. În 1932 suma salariilor plătite de "Reşiţa" era
de 334.445.000 de lei şi reprezenta numai 35,4% din suma salariilor plătite în 19283. La minele
carbonifere din Valea Jiului, direcţia, după ce în decembrie 1928 refuzase să mai recunoască
contractul colectiv, reduce în 1929 salariul mediu al minerilor la jumătate. Măsurile acestea, înfăptuite
în condiţiile stabilirii preţurilor de monopol, au făcut să scadă în mod apreciabil puterea de cumpărare
a salariilor, care era în 1933 cu 33% mai mică decât în 1913 la Cluj şi cu 41% mai mică la Timişoara4.
Concomitent cu reducerea salariilor muncitorilor neconcediaţi, patronii îi obligau pe aceştia să
lucreze cu o intensitate sporită în decursul zilelor de muncă ce atingeau 12-13 sau chiar 14 ore pe zi,
deşi în unele cazuri se lucra numai 2-3 sau 4 zile pe săptămână. Condiţiile de lucru se înrăutăţiseră,
punând în primejdie viaţa muncitorilor. Numai în Valea Jiului, între 1929 şi 1933 au fost 3.296 de
accidente faţă de 1.145 câte au fost între anii 1925 şi 19285. Pentru imagine mai adăugăm că în
industria cuprinsă în raza inspectoratelor Arad, Braşov şi Cluj, între anii 1931 şi 1934, numărul
accidentelor a crescut de la 4115 la 8513. În cadrul acestora, accidentele mortale au crescut aproape de
3 ori, iar cele grave de aproape 2 ori 6.
O povară foarte grea a suportat şi marea majoritate a funcţionarilor, ale căror salarii au
înregistrat reduceri importante în anii crizei economice 7 în condiţiile sporirii substanţiale a profitului
instituţiilor. Iată două exemple: a) între anii 1929-1933, Banca Timişoarei a obţinut o masă totală a
profitului de peste 79 de miliarde de lei, ceea ce depăşea cu mult întregul capital al societăţii8; b) la
uzinele "Reşiţa" profiturile încasate între anii 1929 şi 1933 depăşesc suma de 290.000.000 lei9.
Guvernul naţional-ţărănist a adoptat politica de aruncare a greutăţilor crizei pe seama celor
mulţi şi săraci. Astfel, în ianuarie 1933, guvernul a acceptat aşa numitul "plan de la Geneva", încheind
un acord prin intermediul Ligii Naţiunilor cu bancherii străini care acordaseră împrumuturi statului
român. Pentru ca guvernul român să plătească finanţei franceze, engleze şi americane dobânzile
cămătăreşti ale împrumuturilor, "planul de la Geneva" impunea: a) înăsprirea poverii fiscale; b)
reducerea salariilor muncitorimii şi ale funcţionarilor statului; c) concedierea unui mare număr de
muncitori şi funcţionari etc. Ca urmare au şi fost concediaţi numeroşi muncitori ceferişti şi din alte
ramuri. Direcţia C.F.R. a introdus concedierea forţată "prin rotaţie", pe termen de 10-15 zile a
numeroşi feroviari, ca măsură pregătitoare a concedierii lor definitive.

5.6.4. Evoluţia economică a Transilvaniei


în anii 1934-1938

Mişcarea economică a României după Unirea cea mare, după reforma agrară înfăptuită la
începutul anilor '20 şi apoi după ce a ieşit din strânsorile "chingii" crizei din anii 1929-1933 se
caracterizează tot mai pronunţat prin trăsături proprii tranziţiei de la sisteme şi forme precapitaliste, în
special feudale de organizare şi desfăşurare a activităţii economico-financiare, la forme capitaliste de
economie. Caracterul fluctuant, ciclic al acestei mişcări devenea tot mai evident. Criza economică din
anii 1929-1933, după unii autori încheia iar după alţii deschidea un ciclu economic. După părerea
profesorului Virgil Madgearu anii 1935-1938 au constituit "faza redresării economice" a României10.
Propriu mişcării economiei naţionale private, în ansamblul ei, caracterul menţionat a fost
prezent şi s-a manifestat cu o intensitate sau alta în toate provinciile istorice ale ţării, în toate ţinuturile
ei, ca şi în toate ramurile principale care au dat conţinut structurii economiei ţării: agricultura,
industria, comerţul, finanţele etc.
Fiecare provincie istorică, fiecare ţinut şi fiecare regiune economico-geografică s-a afirmat
într-o măsură tot mai mare ca un element organic, esenţial al complexului economic naţional-statal
unitar al României.

5.6.4.1. Trăsături caracteristice ale evoluţiei agriculturii în Transilvania

Pentru a prezenta aceste trăsături este necesar să se prezinte suprafaţa Transilvaniei şi structura
primară a acestei suprafeţe. Imaginea cifrico-statistică şi deci cantitativă a acestei suprafeţe este
prezentată în tabelul ce urmează.
Repartiţia suprafeţei ţării şi provinciilor
după natura terenurilor în anul 193611
Tabelul nr.16
Zona Categorii de terenuri Hectare % din
geografică suprafaţa totală
Suprafaţa totală 29.504.900 100
Terenuri arabile 13.940.452 47,25
România Fâneţe naturale şi păşuni 3.857.102 13,07
Livezi de pomi şi vii 561.712 1,9
Păduri 6.448.473 21,86
Terenuri neproductive şi ape 4.697.162 15,92
Suprafaţa totală 13.790.300 100
Terenuri arabile 7.047.729 51,11
Vechiul Regat Fâneţe naturale şi păşuni 1.216.769 8,82
Livezi de pomi şi vii 285.674 2,07
Păduri 2.517.203 18,25
Terenuri neproductive şi ape 2.722.925 19,75
Suprafaţa totală 4.442.200 100
Terenuri arabile 3.145.647 70,81
Basarabia Fâneţe naturale şi păşuni 374.469 8,43
Livezi de pomi şi vii 134.158 3,02
Păduri 199.460 4,49
Terenuri neproductive şi ape 588.466 13,25
Suprafaţa totală 1.044.200 100
Terenuri arabile 337.313 32,31
Bucovina Fâneţe naturale şi păşuni 144.552 13,84
Livezi de pomi şi vii 3.677 0,35
Păduri 449.503 43,05
Terenuri neproductive şi ape 109.155 10,45
Suprafaţa totală 10.228.200 100
Terenuri arabile 3.409.763 33,34
Transilvania Fâneţe naturale şi păşuni 2.121.312 20,74
Livezi de pomi şi vii 138.203 1,35
Păduri 3.282.307 32,09
Terenuri neproductive şi ape 1.276.615 12,48

Spaţiul geoeconomic al Transilvaniei cuprinde 24,45% din suprafaţa arabilă a ţării, 54,98%
din suprafaţă ocupată de păduri.
Potrivit datelor statistice, în acelaşi an 1936, culturile cereale ocupau 75,53% din suprafaţa
arabilă a Transilvaniei. Din aceasta 32,86% a fost cultivată cu grâu, 28,66% - cu porumb, 3,96% - cu
orz; 7,41% cu ovăz şi 2,64% cu secară12.
Una dintre problemele cardinale ale organizării şi evoluţiei orânduirii economice agrare în
România şi deci şi în toate provinciile istorice şi regiunile agro-geografice a fost aceea a dimensiunilor
gospodăriilor agricole.
Aşa cum se cunoaşte, unul din criteriile dimensiunii exploatărilor agricole este suprafaţa de
teren introdusă în circuitul economic. În conformitate cu datele recensământului agricol din anul 1930,
exploatările agricole aveau structura cuprinsă în tabelul de mai jos.

Terenurile agricole după întinderea exploatării în anul 193013

Tabelul nr.17
Categorii de Exploatări Suprafaţa totală Suprafaţa însămânţată
exploatări Nr. % Ha % Ha %
Total 3.280.000 100,0 19.750.000 100,0 12.850.000 100,0
0-5 ha din 2.460.000 74,9 5.535.000 28,0 4.600.000 35,8
care
0-1 ha 610.000 18,6 320.000 1,6 275.000 2,1
1-3 ha 1.100.000 33,5 2.200.000 11,1 1.850.000 14,4
3-5 ha 750.000 22,8 3.015.000 15,3 2.475.000 19,3
5-10 ha 560.000 17,1 3.955.000 20,0 3.110.000 24,2
10-20 ha 180.000 5,5 2.360.000 12,0 1.715.000 13,3
20-50 ha 55.000 1,7 1.535.000 7,8 1.015.000 7,9
50-100 ha 12.800 0,4 895.000 4,5 540.000 4,2
100-500 ha 9.500 0,3 2.095.000 10,6 920.000 7,2
peste 500 ha 2.700 0,1 3.375.000 17,1 950.000 7,4

Datele cuprinse în acest tabel arată că 74,9% din numărul total al exploatărilor agricole
deţineau doar 35,8% din suprafaţa totală însămânţată, în timp ce 0,8% din numărul exploatărilor
agricole deţineau 18,8% din suprafaţa însămânţată a ţării.
Imaginea despre exploatările agricole se întregeşte prin examinarea populaţiei agricole
ocupate cu exploatarea solului şi a raportului terenului agricol pe un locuitor agricol. Această realitate
este prezentată în tabelul următor.

Populaţia ocupată cu exploatarea solului


şi raportul terenului agricol pe locuitor agricol 14
Tabelul nr.18
Totalul Populaţia agricolă - activi Suprafaţa Nr. de ha
Regiuni populaţiei în şi întreţinuţi agricolă în agricole ce
agro-geografice anul 1930 mii locuitori anul 1930 revin pe
mii locuitori cifre absolute % mii ha locuitor
ha
România 18.057,0 13.063,0 72,3 17.525,2 1,34
Şesul Siretului şi Prutului 1.807,7 1.342,5 74,3 1.926,7 1,44
Carpaţii Moldovei 810,8 599,8 74,0 526,0 0,88
Carpaţii Munteniei şi Olteniei 2.260,9 1672,3 74,0 1.541,7 0,92
Şesul Dunării 3.096,3 2.037,9 65,8 2.832,0 1,39
Dobrogea 815,5 588,0 72,1 1.359,6 2,31
Basarabia de Nord 1.794,4 1.475,9 82,3 1.660,0 1,12
Basarabia de Sud 1.070,0 887,9 83,0 1.852,5 2,09
Bucovina 853,0 593,7 69,6 490,7 0,83
Platoul Transilvania 3.036,2 2.119,1 69,8 2.926,3 1,38
Şesul Tisei 2.512,2 1.746,1 69,5 2.409,7 1,38
Examinarea datelor din tabelul de mai sus permite deducerea următoarelor constatări:
a) În toate regiunile agro-geografice ale ţării populaţia agricolă - activi şi întreţinuţi -
constituia în anul 1930 majoritatea covârşitoare a populaţiei României între 65,8% şi 83% din
populaţia ţării.
b) Suprafaţa agricolă ce revenea pe un locuitor era de 1,34 ha. Aceasta nu diferea foarte mult
de situaţia existentă în unele ţări vecine. Pentru comparare menţionăm că în Bulgaria reveneau 0,89 ha
(1926); în Iugoslavia - 1,49 ha (1931); în Ungaria - 1,85 ha (1930). În Germania, în anul 1933,
suprafaţa agricolă ce revenea pe un lucrător agricol era de 1,56 ha15.
c) Platoul Transilvaniei şi Şesul Tisei reprezentau împreună cu Bucovina şi Şesul Dunării
regiunile agro-geografice cu ponderea populaţiei agricole cea mai redusă 69,8%, 69,5%, 69,6% şi
65,8%.
Unul din indicatorii determinării dimensiunii exploatărilor agricole este suprafaţa agricolă ce
revine fiecăreia dintre ele. Datele statistice arată că în anul 1930 în România o exploatare agricolă
deţinea în medie o suprafaţă arabilă de 3,92 ha. Cele mai mari gospodării medii erau în Dobrogea 8,70
ha, Basarabia de Sud 8,25 ha, Şesul Dunării 5,90 ha şi Şesul Moldovei 4,75 ha. Cele mai mici
dimensiuni medii aveau exploatările agricole din spaţiul regiunilor agro-geografice: Nordul
Transilvaniei 2,40 ha, Platoul Transilvaniei - 2,45 ha, Câmpia Tisei - 3,40 ha la care se adaugă
Bucovina cu exploatări agricole medii de 2,05 hectare teren arabil16.
Majoritatea exploataţiilor erau mici şi foarte mici. În anul 1941 în Transilvania liberă, 126.767
de exploataţii care reprezentau 22,8% din totalul exploataţiilor din acest spaţiu geoeconomic aveau
mai puţin de 1 ha de pământ17.
Recenzând numai 208.991 de exploataţii din zona (regiunea) agro-geografică Şesul Tisei şi
218.307 de exploataţii din regiunea agro-geografică Platoul Transilvaniei, Institutul central de
statistică a constatat următoarele:
În Şesul Tisei 54.997 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei care munceau însă
şi în afara gospodăriei proprii; 110.099 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei; 41.726
de exploataţii erau lucrate de membrii familiei şi de muncitori angajaţi şi 2177 de exploataţii erau
lucrate exclusiv cu lucrători angajaţi.
În Platoul Transilvaniei 60.535 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei care
munceau însă şi în afara gospodăriei proprii; 106.243 exploataţii erau lucrate numai de membrii
familiei; 48.611 de exploataţii erau lucrate de membrii familiei şi de muncitori angajaţi.
Proprietăţile parcelate - în general neeconomice - erau arendate sau lucrate de membrii
familiei, care negăsindu-şi în ele suficiente mijloace de câştig erau siliţi să lucreze şi în afara
gospodăriilor proprii. Proprietăţile mici - de la 3 la 20 de hectare - reţineau complet membrii familiei
care, în general, se dedicau exclusiv muncii agricole. Proprietatea mijlocie - de la 20 la 100 de hectare
- era lucrată de membrii familiei, ajutaţi de lucrători angajaţi, salariaţi, iar proprietăţile mari erau
lucrate exclusiv de lucrători angajaţi18.
Potrivit datelor statistice, în Transilvania liberă, în anul 1941, 45,9% din totalul exploatărilor
agricole din regiunea agro-geografică Şesul Tisei 53% din exploatările din regiunea agro-geografică
platoul Transilvaniei deţineau suprafeţe între 1 şi 5 hectare19.
Un rol deosebit de important în desfăşurarea activităţilor economice în agricultură - arat,
însămânţat, grăpat, recoltat, transportul bunurilor agricole etc. - în gospodăriile mici şi mijlocii a
revenit animalelor de muncă.
Gradul de asigurare cu animale de muncă a constituit în perioada interbelică unul din factorii
de seamă care determina puterea economică a gospodăriilor ţărăneşti şi veniturile acestora. Mai mult
decât atât, creşterea vitelor a reprezentat în anumite zone agro-geografice activitatea principală sau una
din activităţile de bază ale gospodăriilor ţărăneşti.
Tabelul ce urmează prezintă numărul animalelor trăgătoare la 100 de hectare suprafaţă arabilă.

Raportul
dintre numărul animalelor trăgătoare şi suprafaţa arabilă în anul 193520
Tabel nr.19
Nr. la 100 ha - capete
crt.
Regiuni Total Cai Boi
0 ROMÂNIA 21,1 13,2 7,9
1 Şesul Moldovei 21,6 12,1 9,5
2 Carpaţii Moldovei 30,0 19,3 10,7
3 Carpaţii Munteniei 33,1 14,2 18,9
4 Şesul Dunării 21,5 12,3 9,2
5 Dobrogea 16,3 12,9 3,4
6 Basarabia de Sud 21,0 15,1 5,9
7 Basarabia de Nord 13,3 11,5 1,8
8 Bucovina 23,9 21,9 2,0
9 Platoul Transilvaniei 21,3 10,8 10,5
10 Câmpia Tisei 19,3 13,7 5,6
11 Transilvania de Nord 21,2 11,9 9,3
Aşa cum rezultă din datele cuprinse în tabelul nr.19, numărul de animale trăgătoare - cai şi boi
- la 100 de hectare teren arabil în cele trei zone agro-geografice transilvănene foarte apropiat de mediu
la nivelul întregii ţări, cu deosebire mai sensibile doar la felul animalelor de tracţiune - cai sau boi.
Cunoştinţele despre economia agriculturii şi evoluţiei ei se întregesc cu luarea în considerare a
datelor despre densitatea animalelor domestice în raport cu populaţia rurală şi cu suprafaţa arabilă.
Potrivit datelor statistice, în anul 1935, la scara întregii ţări, la 100 de locuitori din mediul
rural existau 17 capete cabaline, 29 de capete bovine, 77 de capete ovine şi caprine şi 19 porcine. În
platoul Transilvaniei acest indicator are următoarele valori: 17 capete cabaline, 37 capete bovine, 71
capete ovine şi caprine şi 15 capete porcine. În Câmpia Tisei, indicatorul menţionat avea valori de 15
capete cabaline, 30 capete bovine, 51 de capete ovine şi caprine şi 30 capete porcine. În sfârşit,
menţionăm că în Transilvania de Nord existau 7 capete cabaline, 35 de capete bovine, 67 de capete
ovine şi caprine şi 10 capete porcine21.
În acelaşi an, 1935, la scara ţării, la 100 de hectare teren arabil au existat 13,2 capete cabaline
şi 7,9 capete bovine. În Platoul Transilvaniei acest indicator avea valori de 10,8 capete de cabaline şi
10,5 bovine. În Câmpia Tisei - 13,7 capete cabaline şi 5,6 bovine iar în Transilvania de Nord 11,9
capete cabaline şi 9,3 capete bovine22.
După cum s-a mai spus, exploataţiile agricole desfăşoară multiple activităţi economice
agricole. Ele cresc şi întreţin, după posibilităţi, mai multe specii de animale şi cultivă diverse specii de
plante. Toate acestea contribuie la formarea veniturilor brute şi nete ale exploatărilor respective, aşa
cum se poate observa în tabelul nr.20.
Structura venitului brut*
pe regiuni şi valori mijlocii la hectar
pentru 303 exploatări agricole în 193523

Tabel nr.20
Plante Legum
Regiunea Total Bovine Porcine Păsări Cereale Porum industr. inoase Divers
b e
În lei
Muntenia şi 3.124 256 294 201 752 705 160 81 675
Oltenia câmpie
Muntenia şi 3.995 470 298 231 501 549 - 25 1.921
Oltenia şes
Ilfov 5.901 361 422 167 1.368 1.004 - 133 2.446
Dobrogea 1.146 262 93 54 332 125 - 8 272
Moldova 1.835 258 218 162 355 295 - 83 464
Basarabia 2.525 175 117 76 757 283 - 44 1.073
Bucovina 3.172 687 610 247 542 287 265 24 510
Banat 2.876 219 415 123 1.293 144 177 102 313
Transilvania 2.836 529 442 152 887 160 15 13 638
Odobeşti 15.875 252 154 142 - 120 14.887 68 252
viticole

În procente
Muntenia şi 100,0 8,20 9,41 6,43 24,07 22,57 5,12 2,59 21,61
Oltenia câmpie
Muntenia şi 100,0 11,77 7,46 5,78 12,54 13,74 - 0,62 48,09
Oltenia şes
Ilfov 100,0 6,12 7,15 2,83 23,18 17,02 - 2,25 41,15
Dobrogea 100,0 22,86 8,12 4,71 28,97 10,91 - 0,70 23,73
Moldova 100,0 14,06 11,88 8,83 19,35 16,08 - 4,52 25,28
Basarabia 100,0 6,93 4,63 3,01 29,98 11,21 - 1,74 42,50
Bucovina 100,0 21,66 19,23 7,79 17,09 9,05 8,35 0,76 16,07
Banat 100,0 7,86 14,90 4,42 46,41 5,17 6,51 3,66 11,23
Transilvania 100,0 18,65 15,58 5,36 31,28 5,64 0,53 0,46 22,50

*prin venit brut se înţelege "creşterea totală de valoare obţinută în timpul unui an într-o exploatare
agricolă prin transformări, prin schimb şi prin reevaluări. Cu alte cuvinte, în acest venit brut intră:
toate încasările făcute de agricultor în bani; valoarea produselor preluate de acest agricultor din
exploatare pentru nevoile gospodăriei (hrană) şi ale familiei (îmbrăcăminte);în fine se adaugă creşterea
averii gospodăriei în timpul anului cercetat sau se scade eventuala reducere a acestei averi" 24

Cercetările efectuate într-un eşantion de 303 exploatări ţărăneşti din întreaga ţară au condus
încă din momentul efectuării lor la desprinderea unui şir de constatări în rândurile cărora se înscriu
înainte de toate:
a) Venitul brut anual pune în lumină particularităţile locale - în cazul de faţă, particularităţile
zonelor sau regiunilor agro-geografice - proceselor de producţie în gospodăriile (exploatările) ţărăneşti
din anul 1935. Mai concret, structura venitului brut anual surprinde numărul destul de mare al
ramurilor de producţie, precum şi raporturile dintre ele.
b) În anul 1935, resortul cel mai important, pivotul mecanismului de producţie şi izvorul
principal al veniturilor din agricultura ţărănească din diferitele regiuni l-a constituit producţia vegetală
- în special cerealele şi porumbul.
c) Gospodăriile (exploataţiile) ţărăneşti constituiau prin numeroasele lor genuri de activitate şi
prin multiplele izvoare de venit, complexe ţărăneşti care dădeau gospodăriilor o anumită rezistenţă şi
preîntâmpinau, cel puţin în parte, nereuşita sau insuccesul unor genuri de producţie.
d) Datele din tabel oferă informaţii despre importanţa creşterii animalelor în cadrul
exploatărilor agricole mici. Creşterea animalelor se împletea în tot mai multe exploataţii ţărăneşti cu
cultura cerealelor. Aceasta atesta că agricultura ţărănească din regiunile agro-geografice ale ţării
practica un sistem de cultură mai variat şi mai adaptat la condiţiile naturale şi economice.
e) O trăsătură caracteristică a gospodăriilor ţărăneşti din anii '30 ai secolului nostru a
constituit-o suprafeţele deosebit de mici cultivate cu plante industriale şi cotele deosebit de modeste cu
care această îndeletnicire contribuia la formarea veniturilor exploataţiilor respective. Această situaţie
denota şi o lipsă neîndreptăţită a asolamentelor în agricultura ţărănească.
f) Venitul brut diferă într-o măsură însemnată de la o regiune agro-geografică la alta. Cauzele
care explică aceste diferenţe se află după opiniile specialiştilor vremii în gradul de înzestrare tehnică,
în modul de organizare a producţiei, în condiţiile particulare locale de climă şi fertilitate naturală, ca şi
în pulverizarea proprietăţii ţărăneşti.
Obţinerea venitului brut din producţie nu este posibilă fără consumul productiv al factorilor de
producţie, fără folosirea muncii, a capitalului tehnic şi a substanţei forţelor naturii. Cu alte cuvinte,
obţinerea venitului brut de către agricultori îi costă pe aceştia. Costul de producţie - mărimea şi
structura acestuia joacă un rol deosebit de important în mecanismul economic al unei economii
întemeiate pe principiile şi legile pieţei. Între el şi venitul brut al producătorilor există un raport invers
proporţional. Dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate, cu cât costul de producţie este mai mare
cu atât venitul brut obţinut este mai mic şi, invers, cu cât costul de producţie este mai mic cu atât
venitul brut şi, deci, eficienţa economică sunt mai ridicate. Costul de producţie oferă informaţii
numeroase utile pentru înţelegerea situaţiei economice în care se aflau gospodăriile (exploataţiile)
ţărăneşti şi deci pentru evaluarea şi aprecierea lor. De aceea, secţiunea de Economie Rurală a examinat
în mod aparte componentele costului de producţie în cadrul cercetării organizate şi întreprinse în
aceleaşi 303 de exploatări ţărăneşti în anul 1935.
Elementele costului de producţie pe regiuni agro-geografice şi la hectar sunt prezentate în
tabelul nr.21.
Din examinarea datelor cuprinse în tabelul de mai înainte se desprind cel puţin următoarele
constatări:
a) Componenta principală a costurilor de producţie în exploatările cercetate a constituit-o cu o
singură excepţie (Moldova) dobânda la capitalul investit, cu o pondere cuprinsă între 33,78% şi
45,27% din costul mijlociu de producţie pe hectar. În Banat, dobânda la capitalul investit în
exploatarea agricolă a reprezentat 43,51% din costul mediu, iar în Transilvania - 40,94%.
b) Cea de-a doua componentă ca mărime a costului de producţie a reprezentat-o salariile.
Ponderea lor în costul mediu de producţie a variat între 25,52% şi 35,72%. În Banat acest element al
costului a avut o pondere de 29,86% iar în Transilvania - 29,28%. În aceste ponderi sunt cuprinse atât
salariile cuvenite membrilor familiei cât şi salariile cuvenite muncii străine angajate pentru efectuarea
diferitelor lucrări agricole, în special la lucrările care trebuiau executate într-un timp scurt, cum era
seceratul, recoltatul unor produse etc. Salariile cuvenite membrilor familiei au oscilat, potrivit unor
date, în anul 1935 între 13,87% în Ilfov şi 26,48% în Moldova, iar cele cuvenite muncii străine au
variat de la 3,52% în Transilvania până la 20,26% în Dobrogea.
c) Cel de-al treilea element ca mărime al costului de producţie mijlociu l-au constituit
cheltuielile curente. Ele au variat între 14,65% în Muntenia şi Oltenia câmpie şi 25,12% Basarabia. În
Banat ponderea acestui element a fost 19,17% iar în Transilvania - 20,57%. Cheltuielile curente
alcătuiau componenta cu structura cea mai bogată de cheltuieli. În ele se includeau cheltuielile făcute
efectiv de agricultori pentru cultura plantelor, pentru furaje, seminţe, reparaţiile inventarului, cheltuieli
diverse cu animale, impozite, asigurări etc.
d) Un alt element important al costului de producţie a fost amortismentele legate de clădiri şi
alte construcţii agricole, de inventarul mort şi viu. Ponderea acestui element în costul mijlociu a variat
între 6,96% în Bucovina şi 13,72% în Muntenia şi Oltenia coline. În Banat ponderea lui a fost de
7,46%, iar în Transilvania - de 9,21%.
Unul din aspectele cele mai importante ale evoluţiei modului tehnic şi economic de producţie
îl constituie "zestrea tehnică" a gospodăriilor sau exploataţiilor agricole; iar într-o accepţiune mai
cuprinzătoare, înzestrarea exploatărilor agricole cu inventar mort.
Tendinţa principală care a caracterizat evoluţia agriculturii româneşti în toate provinciile ei
istorice, ca şi în regiunile agro-geografice a constituit-o extinderea folosirii uneltelor şi maşinilor
agricole.
Unul din indicatorii folosiţi în acest scop este suprafaţa medie ce revine unei unelte sau maşini
agricole în diferite perioade. Valoarea acestui indicator pentru anul 1937 este prezentată în tabelul ce
urmează.

Suprafaţa medie
revenind unei unelte sau maşini agricole
în anul 1937, pe provincii (hectare)25
Tabelul 22
Denumirea Ţara întreagă Vechiul Regat Basarabia Bucovina Transilvania
Pluguri 6,2 6,9 7,0 4,7 4,8
Grape 6,7 7,8 7,5 3,4 5,3
Rariţe 23,9 19,6 30,8 143,1 28,8

Fără îndoială, suprafaţa medie ce revenea unei unelte agricole îşi are importanţa ei pentru
aprecierea stării economiei agrare. Ea nu spune însă totul despre starea reală a economiei agricole.
Numărul uneltelor agricole trebuie raportate şi la numărul de exploatări agricole. Cum în ţara noastră
existau aproximativ 3.280.000 de exploatări agricole, iar numărul plugurilor era de numai 2.265.000
înseamnă că atunci cel puţin o treime din numărul exploatărilor, adică aproximativ 1.000.000 de
gospodării ţărăneşti, nu dispuneau nici cel puţin de un plug - unealta de bază a lucrărilor agricole26.
Este adevărat că numărul cel mai mare de pluguri în raport cu numărul de gospodării în care aproape
fiecare gospodărie (1,3) avea plug. După Banat urma Transilvania, Dobrogea, Oltenia şi Crişana
Maramureş27.
Celelalte maşini şi motoare agricole nu se întâlneau decât în marile exploatări agricole.
Potrivit datelor statistice oficiale în anul 1935 - România dispunea de 4.685 autotractoare şi unui
tractor îi revenea o suprafaţă arabilă de 2.960 de hectare. Regiunea agro-geografică Platoul
Transilvaniei dispunea de 675 de tractoare, iar suprafaţa arabilă ce revenea unui tractor era 1.900
hectare. În Şesul Tisei existau 1.237 de tractoare fiecăruia revenindu-i 1.400 de hectare. În
Transilvania de Nord existau 185 de tractoare fiecăruia revenindu-i 2100 de hectare28. În acelaşi an
sarcina medie pentru o maşină de secerat era în România de 425 de hectare, în Platoul Transilvaniei ea
era de 200 de hectare, în Şesul Tisei - de 260 de hectare şi în Transilvania de Nord - de 280 de
hectare29.
Repartizarea suprafeţelor cultivate în Transilvania în anul 1938 în comparaţie cu media
cincinală a anilor 1931-1935 este prezentată în tabelul ce urmează

Repartiţia
suprafeţelor cultivate în Transilvania în anii 1931-193830
Tabelul nr.23
Cereale Plante alimentare Plante industriale Fâneţe cultivate
Anii Mii ha % Mii ha % Mii ha % Mii ha %
1931-1935* 2.455 75,1 141 4,3 59 1,8 268 8,2
1937 2.550 74,2 151 4,4 60 1,8 283 8,2
1938 2.511 73,7 151 4,4 68 2,0 302 8,9
* medie cincinală

Producţia unor produse principale agricole


în anul 1938, în chintale31
Tabelul nr.24
Categorii România Platoul Transilvaniei Şesul Tisei
de culturi Total La ha Total La ha Total La ha
Grâu de toamnă 47.569.715 13,0 4.727.734 13,1 9.109.886 13,2
Grâu de primăvară 1.554.640 5,7 342.523 8,0 81.347 8,9
Porumb 52.231.279 10,4 5.958.475 14,5 9.786.831 17,0
Orz de toamnă 1.234.442 12,0 108.318 13,4 440.236 14,4
Orz de primăvară 6.997.156 6,1 683.621 11,3 247.087 13,0
Ovăz 4.605.226 7,1 1.258.051 9,1 673.736 8,3
Secară de toamnă 4.980.493 10,7 364.888 12,3 550.529 11,8
Secară de 112.758 7,8 36.145 6,7 8.591 8,3
primăvară
Fasole 269.773 3,3 16.283 9,3 23.782 8,1
Mazăre 443.057 9,8 10.828 10,0 5.613 8,1
Cartofi 16.557.691 81,5 6.203.438 96,8 1.467.721 53,6
Floarea soarelui 2.308.437 11,5 20.357 7,7 180.867 10,1
Sfeclă de zahăr 7.200.555 153,9 946.968 179,7 511.319 123
Lucernă, fân 5.501.751 36,6 1.258.988 45,8 1.305.991 38,4
Trifoi fân 6.823.985 35,0 3.089.201 41,6 1.779.396 27,5
Fâneţe naturale 35.381.604 19,8 19.762.777 21,7 5.413.618 19,3

Între cele două războaie mondiale şi cu deosebire după criza economică din anii 1929-1933 s-
au înregistrat unele progrese notabile în ştiinţa şi viaţa economică a României. A crescut gradul de
cunoaştere a caracteristicilor solului, au fost aplicate metode de cultură mai potrivite fiecărui tip de
sol; au sporit varietăţile de plante cultivate; au fost extinse culturile de plante furajere şi leguminoase
cu mari avantaje în producţie, rezultate din succesiuni ale culturilor. O importantă dezvoltare a
cunoscut şi cultura plantelor textile. În general, agricultura ţării a făcut în perioada menţionată "un pas
important în intensificarea şi adaptarea la cerinţele pieţii interne şi externe"32.
Datele cuprinse în tabelul nr.24 arată insă că randamentul la hectar înregistrat în Platoul
Transilvaniei şi în Şesul Tisei au fost la majoritatea culturilor superioare randamentului mediu obţinut
la hectar în întreaga agricultură a ţării. Deşi şi în agricultura transilvană regimul latifundiar îi păstra
forme şi metode precapitaliste de producţie şi un caracter extensiv, ea a înaintat într-un ritm mai
accelerat şi la o scară mai cuprinzătoare spre cultura intensivă. "Au luat dezvoltare, îndeosebi, cultura
de specialităţi, adică producţia vegetalelor de elită: nutreţuri, plante alimentare şi industriale, seminţe
şi plante cu rentabilitate superioară"33.
Pentru întregirea tabloului agriculturii în Transilvania adăugăm numărul animalelor domestice
existente în anul 193734.

Numărul animalelor domestice în România şi provinciile ei istorice în 1937


Tabelul nr.25
Ovine
Provincia Cabaline Bovine Porcine şi caprine
România 2.082.578 4.369.114 3.169.969 12.780.873
Oltenia 105.579 546.547 300.873 1.297.121
Muntenia 511.228 390.266 565.270 2.784.925
Dobrogea 192.652 76.556 141.443 1.168.919
Moldova 254.534 305.515 388.216 1.731.146
Basarabia 437.213 259.503 336.132 1.986.743
Bucovina 80.728 148.893 147.556 304.774
Transilvania 213.229 653.809 636.873 2.302.819
Banat 156.609 130.374 351.536 688.415
Crişana Maramureş 130.694 198.601 302.070 515.334

Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul au ocupat un loc deosebit de important în


zootehnia României. Aceste zone agro-geografice deţineau în anul 1937 peste 24% din totalul
cabalinelor din ţară, 22,49 din totalul bovinelor, 40,70% din totalul porcinelor şi 27,43% din totalul
ovinelor şi caprinelor din România.
Mişcarea economică ascendentă a agriculturii în general, a exploatărilor ţărăneşti în special a
fost puternic frânată şi nu în puţine cazuri zădărnicită de un şir de cauze economice între care o
importanţă deosebită au avut următoarele:
1) Modificarea începând cu anul 1930 a raportului dintre preţurile la mărfurile agricole şi
preţurile mărfurilor industriale folosite de agricultori în favoarea acestora din urmă. Această situaţie s-
a menţinut în decursul întregului deceniu 1930-1939 şi chiar după aceea. Potrivit datelor statistice,
nivelul preţului mărfurilor agricole a reprezentat în anul 1939 70% în comparaţie cu 1929, iar în
ianuarie 1940 80%. Nivelul preţului mărfurilor industriale folosite de agricultori a reprezentat în anul
1939 în comparaţie cu acelaşi an 1929, 112,5% şi în ianuarie 1940 - 159,4%. Ca urmare raportul
puterii de cumpărare a mărfurilor agricole exprimată prin raportul dintre preţurile la mărfurile agricole
şi puterea de cumpărare a preţurilor la mărfurile industriale folosite de agricultori a fost 64,6% în 1939
şi 50,7% în anul 194035.
2) O a doua cauză principală care a frânat progresul agriculturii ţărăneşti a constituit-o lipsa
capitalului propriu şi camăta. Lipsa de capital propriu şi cererea mare faţă de acesta a creat condiţiile
perceperii unor dobânzi împovărătoare, care, aşa cum s-a mai arătat a încărcat deosebit de mult costul
de producţie al produselor agricole. Ratele excesiv de ridicate ale dobânzii percepute la creditele
acordate agricultorilor mici şi mijlocii au contribuit la ruinarea unui număr foarte mare dintre aceştia şi
deci şi la regresul agriculturii ţărăneşti.
3) Existenţa unei mari suprapopulaţii agricole care exercita o puternică presiune asupra muncii
salariate din agricultură şi împotriva mecanizării sau cum se mai spunea în timpurile de atunci
împotriva motorizării agriculturii.
4) Caracterul accentuat parcelar al proprietăţii funciare ţărăneşti care a constituit o puternică
frână împotriva promovării unei agriculturi intensive aşezate pe tehnica maşinistă şi pe aplicarea
sistematică a tehnologiilor avansate.
Una din componentele esenţiale ale evoluţiei economice a României privite în ansamblul ei,
ca şi a provinciilor sale istorice în perioada pe care o cercetăm a fost dezvoltarea industriei şi pe un
plan mai cuprinzător - industrializarea economiei româneşti. Aşa cum a rezultat şi din cele spuse pe
parcursul studiului de faţă Unirea din 1918, includerea într-un singur corpus economic a rezervelor de
materii prime şi a surselor de energie (minereuri de fier şi metalifere, cărbuni, gaz metan etc.),
extinderea pieţei interne, realizată în urma întregirii teritoriale şi înfăptuirea împroprietăririi ţăranilor
au dat un impuls decisiv industrializării economiei româneşti.
Criteriile principale care au stat la baza aşezării spaţial-geografice a industriei româneşti au
fost înainte de toate trebuinţele locale de consum (piaţa consumului); izvoarele de materii prime;
izvoarele de energie şi combustibil; prezenţa mâinii de lucru îndemânatice şi ieftine, interesele
statului, precum şi dorinţele şi interesele diferiţilor întreprinzători.
Profesorul Virgil Madgearu a identificat aşezarea geografică a industriei româneşti în 8
regiuni şi 10 centre industriale36.
Cele 8 regiuni industriale sunt:
1) Regiunea Valea Prahovei, cu centrele cele mai importante: Ploieşti, Câmpina, Teleajen,
Brazi, Moreni, Comarnic, Buşteni, Azuga şi Sinaia, în care factorii principali de aşezare a industriei au
fost, existenţa petrolului, a carierelor de piatră, pădurilor şi căderilor de apă.
2) Regiunea Reşiţei. În această regiune, datorită bogăţiilor subsolului de minereuri de fier şi
mangan, cărbuni de piatră şi de lemn (huilă, antracit şi mangal), precum şi căderilor de apă s-a
dezvoltat industria siderurgică şi mecanosiderurgică.
3) Regiunea Turdei (cu centrele: Câmpia Turzii, Tg.Mureş, Mediaş, Sighişoara, Zlatna).
Rezervele de gaz metan, de sare, de minereuri de aur şi argint, cupru şi plumb, precum şi bogatele şi
variatele cariere de piatră - existente în acest spaţiu geoeconomic au avut un rol determinant în
aşezarea în acest perimetru a unei serii de ramuri şi subramuri industriale - fabrici de ciment, var,
cărămizi, ţigle, porţelan şi olărie, sticlă, acid sulfuric, sulfaţi de plumb şi cupru, clor şi hipocloriţi,
precum şi a unei serii de industrii producătoare de bunuri de consum.
4) Regiunea Baia Mare - cu centrele Firiza şi Baia Mare. Aşezarea şi dezvoltarea industriei în
această regiune a fost determinată de prezenţa minereurilor de aur şi argint, cupru, plumb, zinc şi sulf,
piatră de andezit, gresie şi ocru.
5) Regiunea Ferdinand şi Nădrag. Industria siderurgică şi mecanosiderurgică se află mai
departe de punctele de aprovizionare cu materii prime şi combustibil, furnale înalte pentru fabricarea
fontei şi oţelului utilizând minereurile de fier de la Teliuc şi fontă de la Călan.
6) Regiunea Hunedoarei în care s-a dezvoltat industria siderurgică datorită minereurilor de
fier, pădurilor abundente pentru obţinerea mangalului şi căderilor de apă.
7) Regiunea Cisnădiei, unde vechea industrie casnică, de o excepţională însemnătate, a
constituit o sursă de braţe de muncă îndemânatice, calificate pentru industria textilă, care s-a extins
cuprinzând Sibiul şi Tălmaciul.
8) Regiunea Piatra Neamţ, Bacău şi Buhuşi. În această regiune geoindustrială aşezarea
industrială a fost determinată de existenţa pădurilor şi de mâna de lucru specializată pentru industria
textilă.
În afară de aceste regiuni, industria s-a aşezat în centrele de consum: Bucureşti, Timişoara,
Braşov, Sfântul Gheorghe, Arad, Galaţi, Brăila, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi.
Simpla enumerare a regiunilor şi centrelor în care a prins rădăcini şi s-a dezvoltat cu prioritate
industria ţării atestă că o parte foarte importantă a ei se afla în Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş - 6 din cele 8 regiuni industriale se află în acest spaţiu. De asemenea, reţinem că un număr
de 5 dintre cele 10 centre industriale se află în noile teritorii.
Profesorul Victor Jinga distingea, la rândul său, următoarele 7 grupări industriale în spaţiul
geoeconomic transilvănean37.
1. Câmpia transilvană - industria producătoare de ciment, chimică, producătoare de porţelan,
sticlă, piele, metalurgică, gaz metan.
2. Caraş-Hunedoara - industrie siderurgică şi extractivă.
3. Ţara Bârsei - industria metalurgică, textilă, ciment, hârtie, zahăr.
4. Timişoara-Lugoj-Brad - industrie textilă, alimentară, piele, metalurgică.
5. Versantul interior al Carpaţilor răsăriteni - industria lemnului.
6. Centre secundare - Oradea, Satu Mare, Baia Mare.
7. Industriile izolate.
Subsolul transilvănean al României a fost şi este cel mai înzestrat cu bogăţii dintre cele mai
variate, începând de la cărbune şi fier până la gaz metan, aur şi argint. Resursele existente în subsolul
Transilvaniei aveau să joace un rol din ce în ce mai important în asigurarea materiilor prime pentru
dezvoltarea unor ramuri industriale absolut necesare pentru crearea şi sudarea în toate articulaţiile sale
a unui complex industrial naţional care avea să reprezinte "scheletul" organismului, sistemul economic
naţional.
Una dintre primele resurse naturale atrase în circuitul economic al ţării a fost cărbunele.
Evoluţia extracţiei de cărbune după criza anilor 1929-1933, la nivelul ţării şi în Transilvania este
înfăţişată în tabelul ce urmează.

Producţia de cărbuni
în România şi în Transilvania în perioada 1935-1939 în tone38
Tabelul nr.26
Anii România Transilvania Ponderea producţiei
transilvănene în %
1935 1.945.053 1.554.710 79,93
1936 1.964.394 1.583.690 80,61
1937 2.183.508 1.762.596 80,72
1938 2.395.538 1.917.601 80,04
1939 2.464.950 1.978.626 80,27

Începând încă din 1934 extracţia de cărbune a înregistrat creşteri sistematice atât la scara ţării
cât şi în Transilvania; fără să depăşească însă nivelul atins înainte de criză 3.223. 468 tone în 1927 la
nivelul întregii ţări şi 2.726.322 de tone în acelaşi an 1927 în Transilvania.
Datele cuprinse în tabelul de mai sus pun pregnant în lumină că Transilvania a contribuit în
mod hotărâtor la obţinerea cărbunelui necesar economiei naţionale, aportul ei la producţia naţională
fiind de circa 80% în toţi cei 5 ani luaţi ca termen de referinţă.
Cel mai mare cumpărător al cărbunelui extras a fost şi în perioada examinată Căile ferate, care
au consumat mai mult de jumătate din producţia totală. În anul 1938, Căile ferate au cumpărat 55,1%
din producţia totală39.
O altă resursă deosebit de importantă este gazul metan. Potrivit aprecierilor vremii,
Transilvania poseda cele mai mari zăcăminte de gaz metan cunoscute până în anii celui de al doilea
război mondial, în Europa. Prin puritatea sa de peste 99% metan, acest gaz natural era considerat ca
fiind cel mai curat din lumea întreagă40.
Producţia gazului metan a înregistrat o creştere continuă după ieşirea din criza economică din
1929-1933, făcând un salt de la 143.032.298 metri cubi în anul 1932 la 348.654.503 metri cubi în anul
1939, adică de peste 2,4 ori41. Cele mai importante şantiere de exploatări în anul 1939 erau: Sărmăşel
din judeţul Cluj, Copşa Mică şi Noul Săsesc din judeţul Târnava Mare şi Bazna şi Nadaş din judeţul
Târnava Mică. În perioada analizată gazul metan se folosea pentru 2 scopuri principale: a) materie
primă în industrie şi b) pentru încălzit şi iluminat menajer. Pentru ilustrare menţionăm că în anul 1939
pentru materia primă s-au folosit 308.935.717 metri cubi de gaz metan şi pentru încălzit şi iluminat -
39.718.822 metri cubi42.
Subsolul Transilvaniei conţine în cantităţi diferite şi de valori variate diverse minereuri.
Următoarele minereuri au fost extrase numai din Transilvania şi din următoarele cantităţi în anul 1939:
724.652 tone de minereu de aur, argint inclusiv plumb; minereu de fier - 143.078 tone; minereu de
aluminiu 10.774 tone; minereu de molibden 5.977 tone; minereu de bismut - 4.655 tone; minereu de
pirită - 11.641 tone; minereu de plumb şi zinc 46.011 tone43.
Fără îndoială, cel mai important minereu pentru progresul tehnic şi economic al ţării şi al
tuturor provinciilor este minereul de fier. Deşi în perioada care a urmat crizei economice din anii
1929-1933, producţia de minereu de fier a înregistrat creşteri sistematice, nivelul producţiei era
departe de a satisface trebuinţele ţării. În anul 1930 consumul de fier pe locuitor era de aproximativ
130 kg, iar în România doar 21,5 kilograme 44. Una din cauze o constituie faptul că România era o ţară
săracă în rezerve de minereuri. De fapt, România era "ultima ţară din Europa cât priveşte rezervele de
fier"45.
O altă bogăţie a Transilvaniei este aurul şi argintul. De fapt aici, producţia Transilvaniei a fost
şi producţia naţională a României. Dinamica producţiei de aur şi argint în perioada 1929-1939 este
prezentată în tabelul ce urmează.
Evoluţia producţiei de aur şi argint
şi a preţului lor în România (Transilvania) în anii 1929-1939 46
Tabelul nr.27
Producţia de aur Preţul mijlociu Producţia de Preţul mijlociu
Anii (kg) pe kg argint (kg) pe kg
1929 2.213 111.111 2.822 2.688
1930 2.672 111.111 4.418 1.966
1931 2.741 111.111 3.554 1.577
1932 3.191 111.111 5.866 1.406
1933 4.435 111.111 10.995 1.466
1934 3.468 111.111 12.991 1.416
1935 4.671 141.111 14.677 2.303
1936 4.977 153.333 18.499 2.032
1937 5.465 153.333 25.645 2.032
1938 4.912 204.154 22.180 1.889
1939 4.667 222.169 22.080 1.856
Caracteristica principală a evoluţiei producţiei de aur în ţara noastră şi, deci în Transilvania a
constituit-o creşterea ei, ajungând la 5465 de kilograme în anul 1937, faţă de 2213 kg în anul 1938 şi
la 4667 în anul 1939.
Preţul mediu al aurului a cunoscut o stabilitate evidentă rămânând neschimbat în decurs de 6
ani (1929-1934). El s-a schimbat după aceea în 1935, 1936, 1938 şi 1939.
Caracteristica principală a producţiei de argint în anii '30 ai veacului nostru a fost creşterea ei
în ritm accelerat. Dacă producţia de aur a crescut în perioada 1929-1937 de aproape 2 ori şi jumătate,
producţia de argint a crescut de peste 9 ori. De asemenea, şi frecvenţa cu care s-au modificat preţurile
medii ale argintului a fost mai mare decât frecvenţa modificării lor în cazul aurului. Practic, preţul
mediu al argintului s-a schimbat aproape în fiecare an, rămânând neschimbat doar 2 ani (1936 şi
1937).
Pentru întregirea imaginii evoluţiei economice a Transilvaniei este absolut necesar să fie
prezentată, cel puţin în liniile ei esenţiale, evoluţia industriei transformatoare mare 1.
Întrucât industria Transilvaniei a devenit parte organică a industriei naţionale, a Complexului
industrial naţional aflat în plin proces de devenire, articulare şi sudare credem că este potrivit să
prezentăm evoluţia industriei transformatoare mari în România în perioada 1934-1939.

Evoluţia industriei mari transformatoare în România în anii 1934-193947


Tabelul nr.28
Anii Numărul de Capitalul investit Forţa motrice Personalul total
întreprinderi mii lei H.P.
1934 3.510 40.924.325 558.468 208.240
1935 3.613 41.841.375 582.946 230.797
1936 3.553 42.494.223 579.543 260.934
1937 3.512 46.275.399 722.638 278.919
1938 3.767 50.069.389 746.789 289.117
1939 3.695 52.033.000 774.542 304.470

Anii Salariile Combustibil Valoarea materiilor Valoarea


mii lei mii lei prime (mii lei) producţiei (mii lei)
1934 5.546.762 1.682.438 21.053.879 41.835.278
1935 6.147.496 1.771.548 22.943.534 47.288.370
1936 6.849.863 2.044.483 27.121.170 51.333.983
1937 7.665.852 2.782.225 35.244.886 64.567.298
1938 8.301.610 2.970.938 36.944.431 69.206.738
1939 9.416.000 3.188.000 40.519.000 76.476.000

Examinarea datelor statistice cuprinse în tabelul de mai sus conduce la următoarele constatări:
1. Numărul întreprinderilor industriale a sporit într-o măsură neînsemnată - doar 5,27% în
decursul anilor 1934-1939.
2. Capitalul investit în industria mare transformatoare a crescut într-o măsură mult mai mare
decât numărul întreprinderilor şi anume cu 27,14%.

1 În industria mare statistica oficială a timpului includea toate întreprinderile care foloseau cel
puţin 10 lucrători sau 20 H.P.
3. Într-o măsură şi mai însemnată a crescut forţa motrice cu care s-au înzestrat întreprinderile
industriale - 38,69%.
4. Personalul ocupat în aceste întreprinderi a crescut într-o proporţie şi mai mare - 46,21%.
5. Salariile plătite personalului total au crescut, în aceeaşi perioadă de timp, 69,77%.
Explicaţia se află, aşa cum arată în general faptele, în creşterea numerică a personalului angajat în
industria mare transformatoare, în sporirea salariilor ca urmare a ridicării gradului de competenţă a
lucrătorilor salariaţi şi în ridicarea nivelului salariilor a avut o influenţă şi tendinţa creşterii preţurilor
în special la mărfurile industriale.
6. Valoarea combustibilului utilizat în procesul de producţie a sporit în decursul perioadei
analizată cu 89,48%.
7. Valoarea materiilor prime întrebuinţate în producţia industrială a sporit cu 92,45%.
8. Valoarea producţiei obţinute în industria transformatoare mare din ţara noastră a sporit într-
un ritm apreciabil - 82,80%.
Examinarea corelaţiilor dintre indicatorii cuprinşi în tabel oferă şi alte informaţii şi anume:
1. Creşterea mai accelerată a capitalului investit, a forţei motrice şi a personalului ocupat, pe
de o parte, în comparaţie cu creşterea numărului întreprinderilor industriale, pe de altă parte, atestă,
după părerea noastră, desfăşurarea concomitentă a unui proces de concentrare şi centralizare
tehnologică, economică şi organizatorică a capitalului, a forţei motrice şi a mâinii de lucru în unităţi
mai mari, creşterea puterii lor economice şi ridicarea nivelului tehnic şi tehnologic.
2. Creşterea capacităţii de producţie a industriei transformatoare a fost însoţită de o extindere
şi intensificare a activităţii economice în acest domeniu. Rezultatul s-a concretizat în sporirea
volumului de mărfuri industriale şi ridicarea calităţii multora dintre ele. Altfel spus, industria
transformatoare şi-a augmentat simţitor oferta de mărfuri.
Aşa cum scrie profesorul Victor Jinga "prin spor propriu de producţie şi la adăpostul protecţiei
vamale, industria noastră de transformare, care în 1929 acoperea 75,5% din consumul intern de
produse fabricate, a reuşit în 1938 să acopere 87% din acest consum"48.
Industria românească este aşezată într-o proporţie sau alta în funcţie de un şir întreg de factori
şi exigenţe în toate provinciile şi ţinuturile ţării. Luând drept criterii de apreciere indicatorii folosiţi
pentru aprecierea industriei mari transformatoare la scara ţării, vom prezenta în cele ce urmează un
tablou al aşezării spaţial geografice.
Potrivit datelor statistice cuprinse în tabel, în anul 1938, industria transilvană era deja organic
inclusă în Complexul industrial al ţării şi ocupa un loc deosebit de important în cadrul acestuia. Spaţiul
geoeconomic al celor trei ţinuturi transilvane, în accepţiunea largă a noţiunii, cuprindea 41,25% din
numărul total al întreprinderilor industriei transformatoare mari a ţării, 27,5% din capitalul investit,
37,97% din forţa motrice, 39,27% din totalul personalului ocupat în această ramură a economiei
naţionale, 36,72% din suma totală a salariilor plătite în această ramură, 46,29% din combustibilul
consumat, 31,06% materiilor prime întrebuinţate în ramura şi 38,11% din producţia obţinută de
industria mare transformatoare a ţării.
După două decenii de la Unirea cea mare, după parcurgerea unei perioade însemnate de
construire a complexului industrial românesc şi pe un plan cuprinzător a Complexului economic
naţional statal unitar ni se pare potrivit să aruncăm o privire comparativă asupra mersului industriei
mari transformatoare în Transilvania înainte şi după Unire.
Utilizând statistica întocmită de N.P.Arcadian, profesorul Victor Jinga a rezumat situaţia
existentă la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiată de regimul maghiar în Transilvania şi situaţia la 1
ianuarie 1940 a industriilor întemeiate în Transilvania de regimul românesc, cu ajutorul tabelelor ce
urmează.
Industria mare transformatoare pe ţinuturi în anul 193849
Tabelul nr.29
Ţinutul Numărul de Capitalul investit Forţa motrice Personalul
întreprinderi mii lei H.P. total
ROMÂNIA 3.767 50.069.389 746.789 289.117
Olt 99 671.037 13.318 5.926
Bucegi 1.062 25.767.127 311.338 108.452
Marea 61 604.399 9.070 2.749
Dunărea de Jos 219 2.2309.179 34.033 12.055
Nistru 114 343.250 6.528 1.928
Prut 322 4.476.581 58.119 26.831
Suceava 336 2.052.663 30.816 17.634
Mureş 449 4.231.128 92.194 33.149
Someş 504 2.673.252 46.891 28.660
Timiş 601 6.940.773 144.482 51.733

Ţinutul Salariul Combustibil Valoarea materiei Valoarea producţiei


mii lei mii lei prime (mii lei) (mii lei)
ROMÂNIA 8.301.610 2.970.938 36.944.431 69.206.738
Olt 152.832 35.184 549.535 1.056.057
Bucegi 3.760.787 1.012.060 17.380.983 31.493.547
Marea 92.008 18.830 387.041 685.059
Dunărea de Jos 348.893 176.077 2.139.220 3.324.467
Nistru 30.039 22.998 408.046 622.627
Prut 542.805 200.051 2.054.450 5.921.183
Suceava 325.484 130.382 1.648.336 3.155.643
Mureş 863.051 288.801 2.672.090 5.855.601
Someş 703.865 204.453 2.507.825 4.511.906
Timiş 1.481.846 882.102 6.296.905 12.580.648

Situaţia la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiate în Transilvania şi Banat


în regimul maghiar50
Tabelul nr.30
Felul Nr. între- Capitalul Forţa Personal Valoarea
industriilor prinderilor investit motrică ocupat producţiei
în mil. lei H.P. în mil. lei
Alimentară 165 1.833 24.639 6.877 2.345
Chimică 31 1.551 34.796 3.995 1.089
Metalurgică 52 5.472 65.920 32.569 5.261
Textilă 47 1.121 16.773 10.626 2.499
Lemn 105 336 11.529 7.725 639
Pielărie 25 307 2.883 4.810 1.281
Hârtie,arte grafice 18 929 11.920 2.701 752
Construcţii 81 811 23.786 5.417 690
Sticlărie 2 21 117 365 23
Electrotehnică - - - - -
Ceramică 5 18 150 190 14
TOTAL 534 12.420 192.522 74.978 14.593
Situaţia la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiate în Transilvania şi Banat
în regimul românesc51
Tabelul nr.31
Felul Nr. între- Capitalul Forţa Personal Valoarea
industriilor prinderilor investit motrică ocupat producţiei
în mil. lei H.P. în mil. lei
Alimentară 181 1.400 19.984 5.520 2.812
Chimică 89 855 13.099 8.035 1.990
Metalurgică 110 8.679 52.628 26.723 7.730
Textilă 196 1.598 16.966 15.094 3.046
Lemn 280 640 18.456 10.904 1.481
Pielărie 38 137 2.553 3.028 635
Hârtie,arte grafice 42 138 1.374 1.953 279
Construcţii 55 468 11.134 3.498 336
Sticlărie 16 474 1.923 3.525 403
Electrotehnică 20 47 1.674 730 186
Ceramică 12 84 681 933 67
TOTAL 1.039 19.520 141.372 79.943 18.966

Prin însuşi titlul lor tabelele prezintă două situaţii, două stări ale marii industrii
transformatoare din Banat şi Transilvania în două momente istorice diferite şi anume 1919 şi 1940.
Concomitent, tabelele se referă la rezultatele obţinute în decursul unor perioade istorice determinate de
către două regimuri etnice şi nu în ultimul rând politice şi economice distincte: regimul maghiar şi
regimul românesc.
Comparând rezultatele obţinute de cele două regimuri în dezvoltarea marii industrii
transformatoare din Banat şi Transilvania, se poate constata că rezultatele înregistrate de regimul
românesc sunt net superioare realizărilor obţinute de regimul maghiar. Astfel, din cele 5 dimensiuni
ale industriei transformatoare prezentate în tabele la patru dintre ele superioritatea aparţine regimului
românesc. Raportul dintre numărul întreprinderilor existente în anul 1940 şi numărul întreprinderilor
existente în 1919 este de 1,94; raportul dintre capitalul investit în industria transilvăneană
transformatoare în anul 1940 şi cel investit în 1919 este de 1,16; raportul dintre personalul ocupat în
1940 şi cel ocupat în 1919 este de 1,06, iar raportul dintre valoarea producţiei industriei din 1940 şi
cea din 1919 a fost de 1,30. Raportul a fost avantajos regimului maghiar doar la forţa motrice utilizată
- 1,36.
În temeiul acestor realităţi profesorul V.Jinga a putut susţine că "Industria transformatoare
ardeleană şi bănăţeană a avut, în cele două decenii de regim politic românesc, perioada ei cea mai
înfloritoare; datele precise de mai sus sunt răspunsul cel mai judicios ce se poate da tuturor
ponegririlor maghiare împotriva Statului român şi a capacităţii sale economico-industriale"52.
Concretizând argumentele care ilustrează şi susţin adevărul de mai sus, tot profesorul Victor
Jinga prezintă progresul industrial înregistrat în perioada interbelică de oraşul şi judeţul Braşov şi
oraşul Arad.
În cei 22 de ani de regim românesc Braşovul şi-a sporit numărul întreprinderilor de 5,82 ori,
numărul personalului - de 4,36 de ori, forţa motrice - de peste 7 ori şi valoarea producţiei de 51,7 ori.
În acelaşi timp oraşul Arad şi-a mărit numărul de fabrici de 3,73 ori, numărul lucrătorilor de 34,8 ori
(în numai 12 ani) şi valoarea producţiei - de 2,59 ori.
Industria mare transformatoare
în oraşul şi judeţul Braşov şi în oraşul Arad53

Tabelul nr.32
Forţa Valoarea
Entităţile Anii Numărul Numărul motrice producţiei
administrativ-geografice fabricilor lucrătorilor H.P. mii lei
1918 50 5.676 7.175 168
Oraşul şi judeţul Braşov 1940 291 24.795 50.594 8.693
1918 38 4.659 11.544 968
Oraşul Arad 1940 142 16.232* 20.097 2.513
* Anul 1930.

Progresul industrial realizat de industria prelucrătoare mare din Banat şi Transilvania poate fi
înţeles şi apreciat corect numai dacă nu se va omite adevărul că regimul românesc a conservat
potenţialul creat în regimul maghiar şi la acesta a adăugat industriile întemeiate în întreaga perioadă
interbelică. În consecinţă potenţialul industrial din anul 1940 cuprindea 1573 de întreprinderi în care
era investit un capital de 26.949 mii lei, care foloseau o forţă motrice 333.894 H.P, şi un personal
ocupat de 154.927. Valoarea totală a producţiei obţinută însuma 33.559 mii de lei.
Un alt domeniu important care s-a bucurat de o grijă sporită în anii de după unire a fost
industria construcţiilor şi a materialelor de construcţii. Pe harta Transilvaniei, a Banatului, Crişanei şi
Maramureşului au apărut noi străzi, parcuri, pieţe, edificii administrative, edificii pentru învăţământul
de toate gradele, pentru instituţii culturale, pentru unităţi militare, biserici, construcţii care serveau
domeniul sănătăţii, higienei şi salubrităţii publice etc.
Pentru ilustrare menţionăm: la Cluj - noul palat al clinicilor universitare, Academia de
agricultură, palatul asigurărilor sociale, două licee, Academia teologică greco-catolică, noua uzină
electrică, două cămine de ucenici, aeroportul de la Someşeni, cazărmile de la Floreşti, centrala de
telefoane, baia ştrand, parcul sportiv şi altele. La Oradea: Căminul de ucenici al Ministerului muncii,
noua centrală de telefoane, aeroportul. La Târgu-Mureş: Palatul prefecturii, spitalul, Căminul de
ucenici al Ministerului muncii, aeroportul. La Braşov: Palatul asigurărilor sociale, 2 spitale, abatorul,
un cămin de ucenici al Ministerului muncii, Camera de comerţ, centrala telefonică. La Timişoara:
Ansamblul şcolii politehnice şi altele.
La acestea se adaugă şi alte construcţii realizate prin efortul oficialităţii şi al societăţii
româneşti cum sunt: 80 de şcoli primare, 32 de licee şi alte şcoli secundare, 18 clădiri pentru instituţii
universitare, 30 de case culturale şi săli de reuniune. Numai între anii 1930-1940 au fost construite
pentru asistenţa socială, ucenici, lucrători şi funcţionari 38 de spitale şi sanatorii, 7 palate pentru
Asigurări sociale, 30 de dispensare mari, 25 de băi mari, 11 cazărmi pentru lucrători şi 65 de blocuri
de locuinţe pentru funcţionari54.
Industria construcţiilor a fost organic legată de industria materialelor de construcţii.
Transilvania a dispus de importante şi variate materiale de construcţii în aproape toate regiunile ei,
posedând un avantaj evident faţă de Oltenia, Muntenia, Moldova şi celelalte provincii ale ţării.
Economia naţională este adesea considerată, din punct de vedere anatomo-morfologic şi
fiziologic, drept un organism economico-social. Unul din subsistemele sale deosebit de importante îl
constituie subsistemul circulatoriu. Aici el se concretizează în căile şi mijloacele de comunicaţie
(locomoţie). Mai mult decât atât, ele - căile şi mijloacele de comunicaţie - au constituit şi constituie un
auxiliar indispensabil al oricărei civilizaţii. Drumurile, şoselele, căile ferate, drumurile (rutele) aeriene,
animalele de tracţiune, vapoarele şi avioanele, telefonul, telegraful, faxul şi telefaxul etc. reprezintă
una din cărţile de vizită cele mai edificatoare ale oricărei ţări şi unul din atributele cele mai elocvente a
nivelului şi stadiului de dezvoltare a unei economii şi societăţi. Ele mijlocesc legăturile dintre oameni,
dintre producători şi sursele de materii prime (în anumite condiţii piaţa de aprovizionare cu bunuri de
producţie), dintre producători şi consumatori (pieţe de desfacere) etc. Cu ajutorul căilor şi mijloacelor
de comunicaţie se înfăptuieşte diviziunea teritorială, locală, regională, naţională şi internaţională a
producţiei şi a muncii. Comunicaţiile de toate genurile au fost şi sunt unele din cele mai eficiente
mijloace ale progresului material şi nematerial.
Unirea de la 1 decembrie 1918 a generat şi a deschis posibilităţi numeroase pentru dezvoltarea
căilor de comunicaţie între toate entităţile administrativ-teritoriale ale ţării, în interiorul acestora, între
ţara noastră şi ţările vecine ca şi între ţara noastră şi alte ţări ale planetei.
Dezvoltarea căilor de comunicaţie a legat tot mai organic elementele componente ale
economiei naţionale, a îmbunătăţit mecanismul de funcţionare a economiei, a complexului economic
naţional statal unitar a complexului industrial, căile de comunicaţie interne au contribuit la
desfăşurarea tot mai bună a fluxurilor economice materiale (reale) şi a fluxurilor financiare.
În traficul intern al României s-au conturat tot mai pronunţat următoarele linii sau artere
principale de circulaţie:
a) o linie sau arteră prin intermediul căreia fluxul mărfurilor, bunurilor agricole produse în
Câmpia Dunării şi în Moldova ajungea în Transilvania şi Maramureş;
b) o linie prin intermediul căreia fluxul produselor industriei extractive prelucrătoare ca şi cele
ale economiei forestiere din Transilvania şi Banat spre Vechiul Regat;
c) fluxurile convergente din toate regiunile ţării şi Bucureşti - capitala României şi invers;
d) fluxurile divergente radiale din regiunile petrolifere spre toate provinciile ţării;
e) fluxurile locale între regiunile muntoase şi câmpiile învecinate.
Căile de comunicaţie trebuiau să facă faţă, înainte de toate, acestor fluxuri materiale şi
financiar-monetare. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul erau şi trebuiau - aceasta era o
necesitate obiectivă - să fie cât mai organic incluse în fluxurile economice principale. Transilvania era
străbătută de două mari artere cu caracter internaţional. Prima o constituia calea ferată Constanţa-
Bucureşti-Oradea, cu continuare spre marile oraşe din ţările Europei Centrale. Cea de a doua era
şoseaua care urma şi urmează, cu aproximaţie traseul căii ferate menţionate.
În anul 1936, reţeaua drumurilor cuprindea la scara ţării 13.850 km de drumuri naţionale,
31.582 km de drumuri judeţene şi 62.859 km de drumuri comunale. La rândul lor Transilvania
împreună cu Banatul cuprindeau 4.489 km de drumuri naţionale, 9.534 km drumuri judeţene şi 23.019
km de drumuri comunale55.
În perioada interbelică statul român a acordat o atenţie deosebită dezvoltării reţelei de căi
ferate în România şi, deci şi în toate provinciile ei istorice. Rezultatele obţinute în Transilvania deşi au
fost notabile, nu au contribuit decât în parte la ameliorarea situaţiei. Reţeaua de căi ferate atât în
Transilvania cât şi în întreaga ţară continua să rămână după două decenii de la Unire cu mult în urma
necesităţilor economice ale ţării şi cu mult în urma ţărilor Europei Centrale şi Occidentale. În anul
1938 România dispunea de 10.715 km cale ferată normală, simplă şi dublă şi de 660 km cale ferată
îngustă. Liniile duble reprezentau în ţara noastră doar 3,4% din totalul liniilor normale. Pentru
comparaţie menţionăm că în anul 1933, în Anglia liniile duble reprezentau 68% din totalul liniilor
ferate, în Belgia 61%, în Franţa 48%, în Germania 42%, în Austria şi Polonia 25%, în Cehoslovacia
13% şi în Ungaria 12%56.
La cele de mai sus adăugăm că în anul 1938 România dispunea de un parc de autovehicule de
41.180 de bucăţi. Dintre acestea 1986 bucăţi se află în Oltenia, 20.888 în Muntenia, 2768 - în
Moldova, 1313 în Dobrogea, 1281 în Basarabia, 812 în Banat şi 6889 în Transilvania57. În acelaşi an
parcul de locomotive număra 2067 bucăţi, iar parcul da automotoare - 190 de bucăţi, iar parcul de
vagoane - 60.004 bucăţi58.
Cercetarea istorică a evoluţiei economice a Transilvaniei în perioada cuprinsă între cele două
războaie mondiale atestă cu probele indubitabile ale realităţii concrete, că în această perioadă această
provincie istorică, la fel ca şi celelalte provincii istorice care s-au unit cu ţara, a evoluat nu ca un
element străin în trupul României, ci ca o componentă organică a acesteia, ca o parte organică a
structurii morfologice şi fiziologice a economiei şi societăţii româneşti, ca o parte organică a
complexului economic naţional statal unitar al României. Istoria Transilvaniei, ca şi istoria tuturor
provinciilor istorice ale ţării a devenit prin forţa reală a lucrurilor şi faptelor parte componentă a
istoriei României.
Înlăturarea opreliştilor de odinioară care împiedicau funcţionarea şi evoluţia ei normală în
unitate şi interacţiune cu toate provinciile româneşti, a asigurat premise şi condiţii favorabile înaintării
ei şi ţării pe treptele scării istorice a progresului economico-social.
La sfârşitul anilor '30 însă situaţia politică, economică şi militară pe continentul european a
cunoscut unele modificări profunde, care şi-au pus pregnant pecetea pe evoluţia tuturor ţărilor
europene şi nu numai europene.
Evoluţia şi istoria României şi Transilvaniei au fost profund marcate de absurdul şi
anacronicul dictat de la Viena din 30 august 1940 în urma căruia trupul ţării a fost sfârtecat şi o parte a
Transilvaniei a fost practic atribuită împotriva tuturor adevărurilor, Ungariei.
Prezentarea cauzelor, a conţinutului, caracterului şi consecinţelor absurdului arbitraj de la
Viena, nu intră în spaţiul studiului de faţă. De aceea, aici vom consemna numai pierderea de teritorii şi
populaţie impuse în mod arbitrar României.
Transilvania avea o suprafaţă de 102.282 kilometri pătraţi. Din acestea, o suprafaţă de 42.243
kmp a fost ruptă din corpul ţării şi cedată Ungariei, iar 60.039 kmp a rămas în continuare în teritoriul
naţional al României59.
Pentru întregirea imaginii despre nedreptul act în tabelul ce urmează reproducem date despre
totalul şi structura populaţiei.

Populaţia Transilvaniei - totală, cedată şi rămasă


(date statistice la 1 ianuarie 1940)60
Tabelul nr.33
Specificaţie număr Total Români Unguri Ger- Evrei Alţii
% mani
Populaţia număr 5.913.123 3.449.675 1.430.793 560.787 187.797 284.371
totală % 100 58,3 24,2 9,5 3,2 4,8
Populaţia număr 42.603.589 1.304.898 968.371 72.108 148.620 109.592
cedată % 100 50,1 37,2 2,8 5,7 4,2
Populaţia număr 3.309.831 2.144.777 462.422 488.679 39.177 174.770
rămasă % 100 64,8 14 14,4 1,2 5,3

Datele cuprinse în acest tabel vorbesc prin ele însele, în urma arbitrajului o minoritate etnică a
obţinut un teritoriu în care ea era tot minoritate (37,2%).
Aşa cum aprecia profesorul universitar american Philip E.Mosley "Extrema satisfacţie cu care
ungurii au acceptat împărţirea Transilvaniei şi recăpătarea a o jumătate din teritoriul ei, dovedeşte că ei
înşişi nu-şi prea iau în serios propriile argumente cu privire la "unitatea naturală" a regiunii, dar sunt
încântaţi de a-şi asigura o largă întindere teritorială, pe care pretenţiile de ordin etnic singure n-ar fi
putut-o justifica"61.
În "Memorandumul Românilor refugiaţi şi expulzaţi", din teritoriul Transilvaniei, întocmit de
profesorul Victor Jinga şi adresat lumii civilizate se spune printre altele că "Ruperea Transilvaniei în
două, neîntâlnită niciodată în istoria acestei provincii, este absurdă şi anacronică. Se sparg omogenităţi
etnice, se dezbină regiuni şi interese economice, se taie neraţional căi de comunicaţie, rămân oraşe fără
spaţiu vital, se destramă o comunitate culturală şi spirituală, se sfâşie o istorie comună şi toate acestea
pentru a spori eterogenitatea etnică, pentru a completa diformitatea geografică, pentru a îmblânzi furia
verbală şi a mulţumi orgoliul nemăsurat al unui vecin"62.
În sfârşit, mai menţionăm că Iuliu Maniu, în Consiliul de coroană care a avut loc în ziua de 30
august 1940, ora 24, cerând neacceptarea sentinţei arbitrare, a spus printre altele: "Sunt revoltat atunci
când aud că chestiunea Transilvaniei se aduce în legătură cu tratatul de la Trianon. Unitatea Ardealului
cu Patria mamă nu se întemeiază pe tratatul de la Trianon, ci urmează din dreptul de autodeterminare
al poporului român din Transilvania, manifestat în mod liber la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia.
Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept; încă înainte de încheierea tratatului
de la Trianon şi chiar înainte de armistiţiu. Am organizat viaţa de Stat românească în Dacia
Superioară, înainte de încheierea şi ratificarea tratatului de la Trianon.
Aflu că ungurii au refuzat consecvent să discute problema din punct de vedere etnografic şi
social-economic şi au argumentat absolut neîntemeiat, pentru că, Transilvania nu a fost niciodată a
Ungariei, ci a fost întotdeauna independentă până la 1867, când împotriva voinţei noastre, în urma
războaielor pierdute faţă de Prusia, dinastia habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul
ungurilor"63.

Note

1. Anuarul statistic al României, 1939-1940, p.3

2. Revista economică, noiembrie 1921, nr.44.

3. Buletinul Institutului economic românesc, ianuarie 1929, nr.1, p.4-5.

4. N.P. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, 1936, p.147.

5. După N.P. Arcadian, op.cit., p.155-156.

6. După N.P. Arcadian, op.cit., p.165.

7. C.S. Negoescu, Ardealul nostru - Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucureşti, 1919, p.45, 48, 50, 53.

8. Industria şi bogăţiile naturale din Ardeal şi Banat, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1927, p.51.

9. Ilie G. Georgian, Producţia minieră a României pe anul 1921, în Analele statistice şi economice, ianuarie-februarie, 1923,
nr.1-2, p.20.

10. Ştefan Cocoş, Industria siderurgică-metalurgică în România, în Analele statistice şi economice, septembrie-octombrie,
1925, nr.9-10, p.3.

11. După ancheta industrială din 1920 publicată în Buletinul industriei, 1921, nr.7-9, p.34-35.

12. Cifrele absolute citate după R. Racovitza, Industria zahărului, Bucureşti, 1922, p.79.

13. Calculat după R. Racovitza, Industria hârtiei, Bucureşti, 1921, p.44.

14. P.N. Panaitescu, Industria şi politica marei finanţe, în Buletinul Institutului Economic Românesc, aprilie, 1924, nr.4,
p.276-277.

15. Buletinul industriei, 1921, p.84.


16. M. Cioc şi C. Cassasovici, Raport relativ la mărirea producţiei industriale, Bucureşti, 1921, p.4.

17. După Analele statistice şi economice, martie-aprilie, 1921, nr.3-4, p.55.

18. Pentru perioada antebelică datele sunt calculate pe baza Buletinului statistic al României, 1919, nr.1, seria a IV-a,
vol.XIV, p.94, 123, 124, 125, 160, 163, 164, iar pentru 1919-1920 sunt citate după Buletinul Institutului Economic
Românesc, mai-iunie, 1929, nr.5-6, p.238-239.

19. Datele pentru anul 1911 sunt calculate după Buletinul statistic al României, 1919, nr.1, seria a IV-a, vol.IV, p.95, 126,
128, 165, 167, iar pentru anii 1920-1922 sunt citate după Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I,
Bucureşti, 1929, p.436.

20. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, Bucureşti, 1929, p.696.

21. Venczel József, Az erdéli román föld-birtokreform, Cluj, 1942, p.59.

22. Buletinul statistic al României, 1926, nr.4, p.60.

23. Calculat după Buletinul Institutului economic românesc, ianuarie 1927, nr.1, p.9-11. Totodată reţinem că 75,o% din
numărul total al proprietarilor deţineau sub 5 ha de teren.

24. Buletinul statistic al României, 1926, nr.4, p.60.

25. C. Puşcariu, Reforma agrară, colonizările, cadastrul şi cartea funduară din Ardeal, Satu-Mare, 1931, p.24-25.

26. C. Puşcariu, Reforma agrară, colonizările, cadastrul şi cartea funduară din Ardeal, Satu-Mare, 1931, p.26-29.

27. I. Loghin, Marile bănci comerciale româneşti în epoca de după război. 1920-1929, Bucureşti, 1931, p.18.

28. M. Maievschi, Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României (1914-1944), Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1957,
p.100-101.

29. Import-export, ianuarie, 1923, nr.1, p.215.

30. Vezi Analele băncilor, februarie, 1923, nr.2, p.108-109.

31. Vezi N. Petra, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, Sibiu, 1946, p.117-123; vezi şi Gheron Netta, Băncile noastre şi
situaţia lor actuală, Bucureşti, 1933, p.12.

32. În acest sens este semnificativă mărturisirea unui economist care scria: "Banca nu mai este ţinută să facă operaţiuni de
bancă aşa precum o veche experienţă o recomanda, pentru a da toată siguranţa şi instituţiunii şi capitalurilor ce i se
încredinţează şi că se înrădăcinează convingerea că banca poate să facă orice fel de operaţiuni cu banii acţionarilor plasaţi în
acţiunile bancare, cu banii deponenţilor sau ai institutului de emisie", (vezi Gheron Netta, op.cit., p.11).

33. Buletinul Institutului economic românesc, noiembrie 1922, nr.11, p.844.

34. Gheron Netta, Politica economică şi românizarea întreprinderilor, în Buletinul Institutului economic românesc,
noiembrie 1922, nr.11, p.835; vezi şi Analele statistice şi economice, iulie-august 1923, nr.7-8, p.124-126.

35. Ibidem.

36. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1960, p.82.

37. Analele băncilor, iulie-august, 1922, nr.7-8, p.315.

38. Vezi Analele băncilor, iulie-august, 1922, nr.7-8, p.315-319.

39. Vezi Buletinul Institutului economic românesc, iunie, 1923, nr.6, p.442-446.

40. Vezi "Independenţa economică", ianuarie 1922, nr.1, p.3-7.

41. Concernul "Lomaş" era controlat de "Union des Usines et des Nasic" din Geneva şi de "Compagnie des Industries
Minières et annexes Vandocuvres (Cima)" tot din Geneva; concernul "Foresta" era controlat de Banca comercială italiană, iar
principalul creditor al firmei "Lomaş-Moroieni" a fost "Banque de paris et des Pays Bas", strâns legată de trusturile
americane (vezi Simion Fuchs, Greva muncitorilor din Valea Mureşului, în Studii şi referate privind istoria României, partea
a II-a, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1954, p.1.694-1.650).

42. Vezi Contribuţii la istoria capitalului străin din România, schemele A, nr.1, 2, 5, 7, 8.

43. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, p.724.


44. Ibidem, p.724-725.

45. Simion Fuchs, op.cit., p.1.653.

46. T.I. Gîrbacea, Problema muncii în exploatările miniere şi metalurgice de stat din Transilvania, 1924, p.107.

47. Conform art.17 din primul contract colectiv, care urma să intra în vigoare la 1 iulie 1920 şi care fusese obţinut în urma
luptei tot mai puternice a muncitorilor minieri, patronii capitalişti reuşesc să determine pe muncitori să accepte un concediu
anual foarte mic: "Muncitorii care au o vechime în lucru neîntreruptă între 3 şi 6 ani vor avea dreptul la un concediu anual de
6 zile, acei care au mai mulţi ani decât 6 vor primi atâtea zile de concediu peste cele 6 câţi ani de serviciu au servit peste 6.
maximul concediului anual se fixează la 14 zile" (vezi T.I. Gîrbacea, op.cit., p.51). Aici este locul să subliniem că în foarte
multe cazuri muncitorii nu puteau beneficia nici de acest concediu, şi aşa foarte redus.

48. Tribuna socialistă, Cluj, 8 februarie 1920, p.1.

49. Minerul, Cluj, 1 iunie 1922, p.1 şi valea Bîrzavei, Reşiţa, 7 mai 1922, p.3.

50. Tribuna socialistă, Cluj, 13 iulie 1920, p.2.

51. Vezi Minerul, Cluj, 15 martie 1920, p.1.

52. Ibidem, p.2.

53. Tabelul este întocmit după Minerul din 15 martie 1920, p.2. Calculul cu privire la minimul de existenţă a fost corectat
întrucât Minerul a avut în vedere în mod greşit numai 25 de zile lucrătoare ale unei luni; or, muncitorii consumă în decursul
tuturor celor 30 de zile ale lunii.

54. Limitele minime calculate de Minerul pot cuprinde unele deficienţe, provenite din unele inexactităţi metodologice.

55. Minerul, Cluj, 15 martie, 1920, p.2.

56. Societatea de mâine, din 31 ianuarie 1926, p.77.

57. Aici este locul să subliniem că sporirea numărului şomerilor în perioada amintită este determinată, în afară de cauzele
generale care generează şomajul în capitalism şi îl fac să devină cronic în condiţiile crizei sale generale, şi de anumite cauze
specifice care au acţionat pe fondul cauzelor generale, ca; ruina economică, lipsa materiilor prime şi mai ales însemnatele
concedieri ale muncitorilor, făcute atât de stat, cât şi de privaţi, mai ales după înfrângerea grevei generale din 1920.

58. T.I. Gîrbacea, op.cit., p.21.

59. Minerul, Cluj, 1 ianuarie 1921.

60. Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49.

61. După V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940, p.176.

62. În aprecierea evoluţiei industriei noastre după cei doi indicatori amintiţi trebuie să se aibă în vedere în mod obligatoriu
două împrejurări, strâns legate între ele: a) perioada care a urmat războiului până la 1929 este perioada unei inflaţii puternice,
când valuta se depreciază simţitor; b) ritmul inflaţiei şi al deprecierii monetare în unele cazuri întrece ritmul de creştere a
capitalului şi a producţiei. După datele oficiale ale vremii, coeficientul de depreciere a leului a fost în 1919 de 3,63, iar în
1928 de 31,59 (vezi Gheron Netta, Băncile noastre şi situaţiunea lor actuală, p.10 şi 15, şi Buletinul Institutului economic
românesc, aprilie-iunie, 1933, nr.4-6, p.149 şi 153. De aceea, pentru a reda o situaţie cât mai apropiată de realitate, suma
capitalurilor şi a valorii producţiei trebuie corectată, în minus, cu un coeficient egal cu 31,59/3,63=7,702. Acelaşi rezultat se
obţine şi cu ajutorul formulei: V/31,59x3,63 şi Q/31,59x3,63 unde Q este suma capitalului în 1928, iar V - valoarea
producţiei în acelaşi an.

63. Tabelul este întocmit de noi după N. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, Bucureşti, 1936, p.148, 149 şi 169-
177. Economia naţională, iunie-iulie-august 1931, p.122, 225, 228, 237, 240, nr.2, 243; Buletinul statistic al României, 1922,
nr.8, p.28-29; Buletinul statistic al României, 1930, p.124, 125.

64. La industria electrotehnică sunt trecute în 1919 şi uzinele producătoare de curent electric; în anii următori ele nu mai
figurează, fiind trecute sub controlul Direcţiei energiei.

65. În 1919, în cadrul industriei ceramice au fost cuprinse şi industria materialelor de construcţii şi industria sticlăriei.

66. După Statistica societăţilor anonime din România, vol.XXI, ed. Institutului central de statistică, Bucureşti, 1940, p.4-5.
Societăţile au fost grupate după sediul lor social.
67. Aici este locul să arătăm că, în realitate, creşterea capitalului în perioada analizată, perioadă de inflaţie, este mai mare
decât cea indicată de statistica oficială, întrucât coeficientul de depreciere a leului a fost în 1928 de 31,59 faţă de 40,15 în
1923. (Vezi Gheron Netta, op.cit., p.10 şi 15).

68. Buletinul Institutului economic românesc, mai, 1927, nr.5, p.46-47.

69. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.113.

70. Vezi Analele băncilor, august-septembrie, 1927, nr.8-9, p.352-353.

71. Ibidem.

72. Vezi Contribuţii la istoria capitalului străin în România, Edit. Academiei R.P.R., 1960, p.145.

73. Studii şi referate privind istoria României, partea I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1954, p.1650.

74. Import-export, 1927, nr.9-10, p.356.

75. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, seria a IV-a, vol.XIV, nr.1, 1919, p.94, 1923, p.125, 160, 163,
164; Buletinul Institutului economic românesc, mai-iunie, 1929, nr.5-6, p.238-239 şi Anuarul statistic al României 1939-
1940, Bucureşti, 1940, p.411.

76. Datele cuprinse în această rubrică se referă la situaţia din 1913 în Banat, Crişana, Maramureş şi din 1911 în Ardeal.

77. Vezi Analele economice şi statistice, martie-aprilie, 1929, p.91.

78. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, nr.1, seria a IV-a, vol.XIV, 1919, p.95, 126, 128, 165, 167,
Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1919, vol.I, p.436.

79. Vezi V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.78 şi D. I. Titulescu, Agricultura şi evoluţia
preţurilor la cereale în România de la 1922-1939 inclusiv, Bucureşti, 1941, p.31.

80. În 1923, de pildă, în ţara noastră impozitul pe ha plătit de o gospodărie ce poseda până la 5 ha de teren era de 229,16 lei
în timp ce impozitul plătit pe ha de o gospodărie ce poseda de la 10 la 50 ha era de 199,63 de lei (vezi Gh. Ionescu-Şişeşti,
Repartiţia proprietăţilor agricole şi a impozitelor pe aceste proprietăţi în perioada 1923-1926, în Buletinul Institutului
economic românesc, martie-aprilie, 1927, nr.3-4, p.181.

81. M. Plătăreanu, Politica economică a României în trecut şi în cadrul legislaţiei actuale, Bucureşti, 1936, p.186.

82. Vezi articolul Marea grevă a muncitorilor de la Reşiţa, publicat în Viaţa muncitoare, anul III, 18 aprilie, 1926, nr.28.

83. I.I. Gîrbacea, Şomajul în Ardeal şi emigrarea, 1925, p.10-11.

84. Socialismul, 1926, nr.33.

85. Vezi articolul lui Axente Iancu, Salarii "muritoare de foame", în Societatea de mâine din 27 septembrie 1925, p.694. Aici
e locul să subliniem că scrisoarea publicată în cadrul acestui articol a fost adresată revistei de un grup de muncitori, în numele
muncitorilor, şi e semnată de Ştefan Păcuraru, Eftimie Ghenescu, Iosif Durnadiră şi Baloşu Alexandru.

86. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, nr.1, 1928, p.122-123; Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul, 1918-1928, vol.I, p.720.

87. Studii privind istoria economică a României, vol.I, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., p.215.

88. Vezi Anuarul statistic al României 1939-1940, p.456-461, 478-479.

89. Vezi Lupta de clasă, 1931, nr.1(20), p.26.

90. Întocmit după N. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, Bucureşti, 1936, p.175-176.

91. Aici este locul să reamintim că întreprinderile mici şi mijlocii, după clasificarea statisticii burgheze, aveau sub 5 CP forţă
motrice sau sub 20 de salariaţi. Prin urmare, o creştere mică a forţei motrice centralizate, ascunde în spatele ei un număr mare
de întreprinderi mici şi mijlocii înghiţite de cele puternice.

92. Analele economice şi statistice, noiembrie-decembrie 1928, nr.11-12, p.59,60,61.

93.Indicatorul "producţie obţinută" exprimată valoric, oglindeşte atât mişcarea producţiei în formă natural-materială, cât şi a
preşurilor acesteia, care, după cum se ştie, în perioada crizei economice au cunoscut o scădere însemnată. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru materia primă, exprimată valoric, consumată în procesul de producţie.
94. După Anuarul statistic al României 1930-1940, p.457.

95. Ibidem.

96.G.Brătescu, Istoria ocrotirii sănătăţii muncitorilor din România, Bucureşti, Edit. Medicală, 1957, p.213.

97. Statistica societăţilor anonime din România, vol. XXI 1939, Bucureşti, p.5-6.

98. Întocmit după Conjunctura economiei româneşti, 1936, nr.1-2, p.155.

99. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.208.

100. Vezi Bursa din 16 februarie 1930, p.192.

101. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.208.

102. Ibidem, p.221.

103. Bursa"nr.1406 din 1 noiembrie 1931, p.927.

104. Enciclopedia României, vol.III. p.305.

105. Anuarul statistic al României, 1939-1940, p.403.

106. Întocmit după Anuarul statistic al României, 1929, p.64-65; Anuarul statistic al României, 1930, p.48-49; Anuarul
statistic al României, 1931-1932, p.60-61; Anuarul statistic al României, 1934, p.102-103.

107. Vezi Anuarul statistic al României pe anul 1930, p.80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436.

108. După V.Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.75.

109. Economia naţională, ianuarie 1935, nr.1, p.52. Este necesar să precizăm că în realitate suprafaţa în ha ce revenea pentru
un tractor era mult mai mare, întrucât din numărul total al tractoarelor trebuie scăzute cele ce foloseau în industrie.

110. Analele economice şi statistice, ianuarie-februarie 1938, nr.1-2, p.238.

111. C.C. Damian, Evoluţia crizei în România, studiu economic şi social, Bucureşti, 1936, p.36.

112. Vezi Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49. adăugăm că la p.50 a acestui număr găsim un calcul foarte
semnificativ care arată proporţiile pe care le-a atins exploatarea maselor muncitoare de către capitalul bancar şi cămătăresc.
Astfel, pentru cine s-a împrumutat în 1922 - an de inflaţie accentuată - cu 1.000 de lei şi, neputând plăti, a prelungit datoria
până la sfârşitul anului 1932, datoria se ridicase la 12.048 de lei dacă dobânda era de 20%, la 15.060 de lei dacă dobânda era
de 25%, la 18.072 de lei dacă dobânda era de 30%, iar pentru un împrumut de 250.000 de lei contractat tot în 1922 trebuia s ă
se plătească la sfârşitul anului 1932 3.010.000 de lei dacă dobânda era de 20% şi 3.765.000 de lei dacă dobânda era de 25%.

113. Vezi Virgil Pâcotă, Criza economică şi agricultura noastră, memoriu prezentat Adunării generale a Uniunii Camerelor
din agricultură, Bucureşti, p.13. În acest memoriu, autorul, care era preşedintele Uniunii Camerelor din agricultură, arăta
printre altele că în unele cazuri dobânda ajunsese chiar până la 120% pe an. Acelaşi lucru este constatat şi de cercetările
făcute de Banca agriculturii româneşti în 1931, care arată că sunt regiuni unde producătorii agricoli plătesc între 72 % şi
120% pe an; vezi Analele băncilor, ianuarie-februarie, 1935, nr.1-2, p.5

114. Mitiţă Constantinescu, Politica economică aplicată, vol.III, Bucureşti, 1943, p.237, 238; aproximativ aceleaşi sume sunt
indicate şi în Analele economice şi statistice, ianuarie-martie, 1933, nr.1-3, p.108.

115. După I. Olteanu, Capitalul naţional din Ardeal şi problema conversiunii, Sibiu, 1934, tabloul 1 (anexe).

116.Vezi Anuarul statistic al României, 1930, 80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436.

117. După V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.75.

118. Economia naţională, ianuarie, 1935, nr.1, p.52.

119. Analele economice şi statistice, ianuarie-februarie, 1938, nr.1-2, p.283.

120. C.C. Damian, Evoluţia crizei în România, Bucureşti, 1936, p.36.

121. Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49.

122. Vezi Virgil Potârcă, Criza economică şi agricultura noastră, Bucureşti, p.13.

123. Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.III, Bucureşti, 1943, p.237-238.
124. După I. Olteanu, Capitalul naţional din Ardeal, Sibiu, 1934, tabloul 1.

125. Cf. Anuarul statistic al României 1938 şi 1939, p.344-345.

1
Cf. Anuarul statistic al României, 1930, p.80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436.

2. Vezi tabela de la p.50 a lucrării de faţă.

3. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, 1960, p.260

4. Lecţii în ajutorul celor care studiază istoria P.M.R., Bucureşti, Edit. Politică, 1960, p.260

5. G.Brătescu, Istoria ocrotirii sănătăţii muncitorilor din România, Bucureşti, Edit. medicala, 1957, p.213

6. "Lupta de clasă", seria a V-a, XXXIX (1959), nr.5, p.74-75

7. Reţinem în legătură cu aceasta că în anii crizei economice marea masă a funcţionarilor a suferit atât în urma scăderii
salariilor nominale, cât şi în urma sporirii sarcinilor fiscale directe şi indirecte. La aceasta mai adăugăm şi exploatarea acestei
pături a populaţiei în calitate de consumator al produselor

8. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.253

9. Ibidem, p.260

10. Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.199
11
Enciclopedia României, vol.III, p.307.

12. Datele sunt reproduse din Enciclopedia României, vol.III, p.309


13
Anuarul statistic al României 1939 şi 1940, p.403.
14
Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940, p.404.

15. Cf. Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.40

16. Enciclopedia României, vol.III, p.305

17. Comunicări statistice, nr.2, 1945, p.12

18. Comunicări statistice, nr.3, 1945, p.6, reprodus după V.Jinga, op.cit., p.519

19. Victor Jinga, op.cit., p.520


20
Enciclopedia României, vol.III, p.306.

21. Enciclopedia României, vol.III, p.336

22. Op.cit., p.337


23
Op.cit., p.317.
24
Op.cit., p.317.
25
Enciclopedia României, vol.III, p.340.

26. Idem

27. Virgil Madgearu, op.cit., p.56

28. Enciclopedia României, vol.III, p.341

29. Op.cit., p.342


30
Enciclopedia României, vol.III, p.1064.
31
Tabelul a fost elaborat pe baza datelor din Enciclopedia României, vol.III, p.1070.

32. Victor Jinga, op.cit., p.527


33. Idem

34. Tabelul a fost elaborat pe baza datelor din Enciclopedia României, vol.III, p.1087.

35. Virgil Madgearu, op.cit., p.62

36. Virgil Madgearu, op.cit., p.97-98

37. Vezi Victor Jinga, op.cit., p.560


38
Tabelul a fost întocmit pe baza datelor reproduse de Victor Jinga, în op.cit., p.562-563.

39. Op.cit., p.563

40. Op.cit., p.565

41. Op.cit., p.566

42. Victor Jinga, op.cit., p,.567

43. Op.cit., p.571

44. Op.cit., p.572

45. Op.cit., p.574


46
Op.cit., p.577, 578.
47
Tabelul a fost întocmit pe baza: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940 şi Victor Jinga, op.cit., p.587.

48. Victor Jinga, op.cit., p.588


49
Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.478-479.
50
Victor Jinga, op.cit., p.592.
51
Victor Jinga, op.cit., p.592

52. Victor Jinga, op.cit., p.593 (sublinierile ne aparţin)


53
Victor Jinga, op.cit., p.593 şi 594.

54. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.600

55. Victor Jinga, op.cit., p.613

56. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.616

57. Cf. Anuarului Statistic al României 1939 şi 1940, p.516

58. Op.cit., p.522

59. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.638


60
Idem.

61. Philip E.Mosley, în revista "Foreign Affairs", din oct. 1940, citat de "Geopolitica", Bucureşti, nr.1, 1941, p.100

62. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.639

63. Reprodus după Victor Jinga, op.cit., p.640 (sublinierile noastre)


5.6.5. Băncile, creditul şi cooperaţia
în Transilvania interbelică

5.6.5.1.Evoluţia băncilor transilvănene după Marea Unire.


Perioada de tranziţie şi refacere (1919 - 1925)

Realizarea statului naţional unitar român a creat un mediu favorabil şi pentru dezvoltarea
sistemului bancar din Transilvania. Aceasta reintră în economia naţională românească, contribuind la
formarea complexului economic naţional. Dar tot ce reprezenta viaţă economică, deci şi viaţă financiar
- bancară trebuie să se modeleze, după noul centru de orientare - Bucureştiul. Desigur, o asemenea
schimbare de direcţie nu s-a putut îndeplini atât de uşor; ea a necesitat o perioadă, destul de
îndelungată de tranziţie.
Unirea a lichidat situaţia nefirească generatoare de efecte economice negative - de existenţă a
două organizaţii de credit românesc. Ea a permis unificarea organizaţiei de credit pe întregul teritoriu
al României. Devenise posibil ca băncile româneşti din Transilvania să-şi transforme funcţia lor
defensivă în funcţie ofensivă; ele nu mai erau tolerate, erau la ele acasă. Dar şi ele trebuiau să participe
la politica de "naţionalizare a vieţii economice româneşti".
După o anumită perioadă de nesiguranţă şi dezorientare care a urmat imediat după încheierea
primului război mondial (1918 - 1920) şi în special după dificultăţile create de procesul preschimbării
coroanelor, a urmat o epocă de refacere şi chiar de avânt bancar.
În anul 1918 existau în întreaga Românie 486 bănci, cu un capital social de 711.264 mii lei. În
Transilvania existau 171 bănci (36% din numărul total al ţării) cu un capital social de 115.334 mii lei
(16% din total pe ţară). Deci forţa financiară a băncilor transilvănene era slabă în comparaţie cu
numărul şi ponderea lor.
Stabilizarea şi refacerea economiei româneşti distrusă de război a impulsionat şi comerţul de
bancă. Iau fiinţă noi bănci, dar şi cele vechi se regrupează. Băncile transilvănene depăşesc în
majoritatea lor caracterul de "bănci locale".
Ceea ce este important însă este faptul că băncile nu numai că depăşesc starea de "bănci locale", ci
încep să-şi reorienteze tot mai mult creditul (proces iniţiat, dar cu rezultate mai slabe, de
"Solidaritatea" încă înainte de 1918) spre finanţarea întreprinderilor industriale noi sau dezvoltarea
celor deja existente.
Vechile şi noile bănci din Transilvania ca Banca Agrară din Cluj, Banca Centrală din Cluj,
Casa Generală de economii şi Banca Albina din Sibiu ş.a. au participat la înfiinţarea, dezvoltarea
sau sporirea capitalurilor unor întreprinderi cum ar fi: Întreprinderea de porţelan "Iris" din Cluj,
"Întreprinderea Forestieră Română", "Fabrica de vagoane Arad", "Uzina Domeniilor din
Reşiţa", "Industria Sârmei" etc.
Treptat, dar consecvent cifra băncilor şi puterea capitalului bancar, alături de cel din întreaga
ţară, sporesc. Tabelul de mai jos ne va confirma aceasta.
Observăm că în decurs de 6 ani numărul de bănci din Transilvania a crescut cu 164 unităţi noi,
de la 171 la 355, iar capitalul de la 117.187 mii lei la 1.108.016 mii lei, deci cu 990.829 mii lei. Dar
dacă în anul 1919 o bancă dispunea în medie de 662 mii lei, în anul 1925, dispunea în medie de 3.151
lei, deci de o putere economică de peste 4,6 ori. Tabloul activităţilor celor 355 de bănci este cu mult
mai divers faţă de 1919, atât în privinţa capitalului social cât şi în privinţa operaţiunilor. Dar în spatele
acestei medii de 3.151 mii lei se află o repartizare foarte inegală a repartiţiei capitalurilor. În timp ce
306 (86,2) bănci aveau în medie un capital de 1640 mii lei, un număr de 10 bănci (3%) din total aveau
în medie un capital de 30.400 mii lei. Institutul de credit financiar din Sibiu, dispunea de un capital de
52.000 mii lei, iar Banca Agrară şi Banca Centrală din Sibiu, dispuneau fiecare de un capital de 50.000
mii lei.

Numărul şi capitalul societăţilor bancare


pe anii 1919 - 1925

1919 1920 1921


Nr. bănci Capital Nr. bănci Capital Nr. bănci Capital
Total în
România 711.264 711.264 543 1.966.664 556 2.406.400
Bănci în 171 117.187 214 373.512 220 731.136
Transilvania
Ponderea băncilor
transilvănene în 36% 16% 39,6% 19,0% 39,57% 30,38%
sistemul bancar

1922 1923 1924 1925


Nr.bănci Capital Nr.bănci Capital Nr.bănci Capital Nr.bănci Capital
683 3.334.768 756 4.253.482 844 5.175.187 928 6.276.409
297 731.176 324 741.930 344 918.179 355 1.108.016
43,48% 22% 42,8% 17,4% 40,7% 17,74% 38,25% 17,6%

5.6.5.2.Perioada de avânt a dezvoltării reţelei bancare transilvănene


(1926 - 1930)

După 1925 se observă o creştere semnificativă a puterii economice a reţelei băncilor


transilvănene. Creşterea nu s-a datorat sporirii numărului de bănci, ci dezvoltării şi întăririi celor
existente. Dacă, în anul 1926, existau 367 de bănci, cu 12 mai mult decât în anul precedent, în anul
1930, numărul lor scade la 331.
În schimb, capitalul lor social creşte de la 1.370.034 mii lei în 1926 la 2.413.996, în 1930,
revenind 7.296 mii lei în medie pe unitate bancară, de 2,3 ori mai mult decât în 1925 şi de 11 ori mai
mult faţă de anul 1919, anul începerii încadrării organice a vieţii economice bancare transilvănene în
complexul economic naţional românesc. Numărul băncilor cu capital de peste 20.000 de lei creşte de
la 10 la 28 în anul 1930, iar dintre acestea 7 aveau un capital de peste 75.000 mii lei. Faptul că, în
1930 exista 1 bancă cu un capital de 154.000 mii lei, 1 cu capital de 130.000 şi 2 bănci cu capital a
100.000 mii lei, că 14 bănci deţineau aproape 46% din capitalul social al sistemului bancar relevă că
sistemul bancar românesc din Transilvania se încadra tot mai organic în sistemul de credit al
capitalismului românesc.
Încadrarea tot mai organică a capitalului bancar transilvănean este relevată şi de împletirea tot
mai strânsă a intereselor burgheziei româneşti şi a celei ungureşti. Reprezentanţi ai burgheziei şi
băncilor româneşti cumpărau acţiuni ale băncilor ungureşti, iar reprezentanţii ungurilor cumpărau
acţiuni ale băncilor româneşti. La rândul lor, reprezentanţii capitalului bancar din vechiul regat au
înfiinţat bănci, au cumpărat acţiuni ale băncilor transilvănene existente deja sau a înfiinţat filiale în
cele mai importante oraşe transilvănene.

Numărul şi capitalul social al societăţilor bancare


pe anii 1926 - 1930
în mii lei
1926 1927 1928
Nr.bănci Capital Nr.bănci Capital Nr. bănci Capital
Total în 1029 754.825 1054 8.318.871 1122 10.000.176
România
Bănci în 367 1.360.034 345 1.600.881 342 2.092.832
Transilvania
Ponderea băncilor
transilvănene în 35,6% 18,0% 32,7% 19,2% 30,5% 20,9%
sistemul bancar

1929 1930
Nr. bănci Capital Nr. bănci Capital
1097 11.180.642 1102 11.627.575
333 2.328.347 331 2.413.966
30,35% 20,8% 30% 20,7%

5.6.5.3.Efectele crizei economice asupra sistemului bancar

Dar dezvoltarea ascendentă a întregii reţele bancare româneşti, deci şi a celei transilvănene a
fost grav perturbată de criza economică începută încă din anul 1929. Situaţia pe care o redăm mai jos
evidenţiază în mare măsură evoluţia negativă şi oscilatorie a reţelei bancare şi a capitalului lor social
în perioada 1931 - 1935.

Numărul şi capitalul social al societăţilor


bancare pe anii 1931 - 1935

1931 1932 1933


Nr. bănci Capital Nr.bănci Capital Nr.bănci Capital
Total în 1037 11.879.429 953 10.487.450 893 9.922.027
România
Bănci în 312 2.274.886 292 2.224.612 286 2.161.821
Transilvania
Ponderea băncilor
transilvănene în 30,0% 19,1% 30,6% 21,2% 32,02% 21,8%
sistemul bancar
1934 1935
Nr. bănci Capital Nr. bănci Capital
873 9.514.593 920 9.354.590
300 1.934.040 292 1.929.564
34,3% 20,3% 31,7% 20,6%

Observăm că numărul de bănci transilvănene când scade, când creşte, dar niciodată nu a mai
atins nivelul din anul 1929. În schimb capitalul social al lor scade în mod continuu. De la 2.413.996
mii lei în 1930 se reduce la 1.929.564 mii lei, deci în anul 1935, scade cu 484.432 mii lei. Aceste
scăderi se datorau în mare parte reducerii depunerilor spre fructificare. Faptul că Băncile aveau sume
reduse în casă, nu le-a creat posibilitatea să facă faţă retragerilor masive ale depunerilor de la sfârşitul
anului 1930 şi începutul anului 1931. Iar în anii 1935 şi 1934 acest ritm de "topire" devine tot mai
accelerat la băncile transilvănene, pierzându-se fonduri considerabile.
Deşi în anii prosperităţii de dinainte de criză, băncile transilvănene pătrund tot mai mult în
industrie şi alte ramuri neagricole, totuşi foarte mari sume rămân investite în agricultură, a căror
recuperare avea cel mai mic grad de probabilitate (Banca Agrară din Cluj avea plasamente în
agricultură în proporţie de 53%, Banca Centrală pentru comerţ şi industrie 38%, Banca Clujeană 46%,
Banca Albina din Sibiu 35% etc.). Băncile se găseau într-o asemenea situaţie încât nu-şi puteau
recupera împrumuturile, unii debitori, neputând plăti măcar datoriile.
Legile conversiunilor din 1932 - 1933 au afectat mai tare băncile transilvănene decât pe cele
din vechiul regat. În timp ce primele prin conversiunea datoriilor agricole şi urbane suportau pierderi
de 22% faţă de capitalul social şi rezerve, celelalte suportau 16%. Datorită acestui fapt multe bănci şi-
au redus activitatea sau au lichidat. Debitorii din conversiune, care constituiau plasamente pe timp
îndelungat, reprezentau la băncile ardelene aproape 1/2 din totalul fondurilor proprii şi a depunerilor
spre fructificare, în timp ce pe întregul sistem bancar al României datoriile în conversiune reprezentau
1/3 din fondurile proprii mobilizate pe calea depunerilor spre fructificare.
Dar criza economică lovind mai greu băncile din Transilvania nu a lovit în mod egal. Cele mai
afectate au fost cele româneşti. Cele ale minorităţilor au suferit mai puţin . Parţial aceasta are explicaţii
istorice. Băncile minoritare au pompat creditele lor mai ale în industrie, s-au bazat mai ales pe o
clientelă orăşenească, de fapt pe secţiunea cea mai activă a clasei burgheze, pe când băncile româneşti,
deşi şi-au extins aria de activitate după 1920, au pompat totuşi creditele lor în mare măsură în mediul
rural, bazându-se substanţial pe o clientelă ţărănească şi pe burghezia cea mai puţin industrială din
Ardeal.
Băncile româneşti din Transilvania au fost nevoite să suporte şi după Marea Unire
concurenţa creditului minoritar mai bine organizat şi alimentat de vechile centre financiare: Viena şi
Budapesta. Expansiunea creditului minoritar susţinut de cele două foste capitale se producea după un
plan sistematic în vederea consolidării vechilor poziţii economice din timpul dominaţiei Austro-
Ungariei şi a unei acţiuni de acaparare a unui câmp cât mai larg în domeniul industriei şi comerţului
transilvănean. Băncile săseşti, ajutate de capitalul german au ieşit şi ele uşor din criză. Numai băncile
româneşti, membre ale federalei "Solidaritatea", au fost lăsate, după cum remarca într-o lucrare din
1936, Petre N. Nicolae - în propria lor grijă, nefiind ajutate de guvern şi oficialitate.
5.6.5.4. Redresarea băncilor şi a creditului după 1935

Începând din anul 1934 prin Legea pentru reglementarea şi organizarea comerţului de bancă
se impuneau condiţii mult mai riguroase decât în trecut pentru înfiinţarea şi organizarea băncilor.
Aceasta a avut ca efect fuzionarea unor bănci sau chiar lichidarea unora. Se impuneau limite minime
de capital social şi proporţii maxime dintre depuneri şi capitalul social. Efectul a fost reducerea
numărului de bănci pe întreaga ţară. În Transilvania numărul lor s-a redus de la 300 cât erau la 31
decembrie 1934 la 292 în 1935 şi apoi la 250 în 1938. Dar reducerea numărului de bănci nu a însemnat
slăbirea lor economică. Ele concentrau deja capitaluri mai mari, diversificându-şi şi proporţiile
operaţiunilor pe care le exercitau.
În întreaga perioadă postbelică, între 1918 şi 1940, anul cotropirii Transilvaniei de Nord de
către fasciştii hortişti din Ungaria, băncile transilvănene (criza nu a fost doar în Transilvania) au
cunoscut o perioadă de prosperitate pe care nu a putut-o realiza sub dominaţia austro-ungară,
administraţie care le restricţiona sub numeroase forme activitatea şi dezvoltarea.
Într-adevăr, după Marea Unire, băncile transilvănene integrându-se în mod real, organic în
sistemul bancar naţional românesc au devenit parte componentă în complexul economic naţional
român, deschizându-li-se noi perspective de progres. Progresul lor a fost asigurat în toate
compartimentele activităţilor specific bancare.
Relevând procesul de refacere de după criză al băncilor din Transilvania, profesorul clujean,
Aurel Giurgiu, scria într-un studiu publicat în 1979 că "Poziţia lor în operaţiunile de bancă marchează
un oarecare progres nu numai faţă de anul conversiunii datoriilor agricole, ci şi faţă de toţi anii
următori Unirii" [...] Deci saltul devine evident nu numai comparativ cu anii crizei, ci şi faţă de anii de
avânt care au urmat perioadei de tranziţie între 1919 - 1925. Calculând ponderile ocupate de
principalele operaţiuni ale băncilor transilvănene în diferite tipuri pe întreaga Românie între 1919 şi
1938, profesorul clujean ajunge la concluzii edificatoare privind progresul general al acestora în
condiţiile democraţiei româneşti interbelice.
Ponderea băncilor din Transilvania în totalul băncilor din România, era de 36% în 1919 şi în
anul 1925, scăzând la 30% în 1930, sporind apoi la 34% în 1934, stabilindu-se la 33% în anul 1938.
Faptul că ponderea băncilor transilvănene în totalul celor din România s-a menţinut între 30 şi 36% în
întreaga perioadă interbelică ne relevă că ele dobândiseră condiţii optime, mult superioare celor pe
care le aveau în timpul dominaţiei austro-ungare. Băncile transilvane vor creşte nu numai ca număr, ci
vor creşte ca putere economică în mod continuu, lucru evidenţiat de sporirea ponderii capitalului
social investit în totalul capitalului social pe întreaga ţară. Greutatea specifică în întregul capital
bancar din România era în 1919 doar de 16%. Ea va spori la 17,6% în anul 1925, la 20,8 în 1930,
ajungând la 34% în 1934 şi la 33% în anul 1938. Deci în douăzeci de ani o dublare a ponderii
capitalului bancar transilvănean în totalul capitalurilor bancare pe întreaga ţară. La rândul lor,
depunerile spre fructificare ale băncilor au ocupat şi ele ponderi importante în capitalul social total al
băncilor din sistemul bancar naţional: 29% în 1929; 38,5% în 1930 şi 38,8% în 1938. În decurs de 42
de ani de funcţionare sub dominaţia austro-ungară, băncile româneşti nu au reuşit să ocupe decât o
pondere de 1,118% în totalul mijloacelor financiare ale băncilor din Ungaria. Şi totuşi statul ungar a
elaborat, în anul 1914, un proiect de lege prin care se stabilea ca organele puterii să exercite controlul
asupra băncilor româneşti ! Tratamentul băncilor minoritare în România Unită a fost cu totul altul faţă
de cel manifestat de dualism faţă de băncile româneşti transilvănene, statul român a respectat cu
stricteţe unul din principiile fundamentale înscrise în Hotărârea Unirii Transilvaniei cu România prin
care se asigura tuturor naţionalităţilor conlocuitoare condiţii optime de activitate economică. Atât
băncile ungureşti cât şi cele săseşti au prosperat foarte mult în perioada interbelică, ajutate fiind de
Ungaria şi Germania. Iar Băncile minorităţilor nu au fost izolate, vrând nevrând ele au fost obligate de
mecanismele economice să se încadreze în complexul economic naţional românesc. În multe bănci ale
minorităţilor investeau oamenii de afaceri români şi invers. Ele au fost tratate pe picior de egalitate.
România nu a procedat aşa cum au procedat organele de stat ungureşti cu băncile româneşti.
Orice încercare de legături ale băncilor româneşti transilvănene cu băncile din România era
etichetată ca delict de "trădare", de manifestare a naţionalismului românesc ori subminare a interesului
statului ungar.

BIBLIOGRAFIE

1. Victor Cornea, Criza creditului din Ardeal, în Analele Băncilor, nr. 1-2, ian.-febr. 1936;
2. Victor Cornea, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, în Analele Băncilor, 15 VI - 15 VII, 1936;
3. Aurel Giurgiu, Implicaţiile unirii asupra creditului bancar transilvănean, în vol. Studii de istorie a economiei şi
gândirii economice româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 77 - 97;
4. Toader Ionescu, Idei şi orientări în publicistica economică românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi al XX-lea
(1890 - 1918), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985;
5. Nicolae N. Petra, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, Editura Cartea Românească, Sibiu, 1936;
6. Slăvescu Victor, Câteva însemnări cu privire la băncile româneşti din Ardeal, în Analele Băncilor, martie 1920;
7. Colecţia "Revista Economică", Colecţia pe anii 1898 - 1918;
8. Statistica societăţilor pe acţiuni din România, 1919 - 1936.
5.6.5.5. Cooperaţia românilor din Transilvania după Unire, până în 1940

Realizarea Unităţii Naţionale, formarea României Mari, la 1918, a creat noi posibilităţi, noi
orizonturi cooperaţiei româneşti transilvănene. Ea începe să se dezvolte ca parte integrantă a
complexului economic-naţional românesc. Perioada 1920-1921 a marcat înfiinţarea de cooperative în
toate judeţele transilvănene.

Evoluţia cooperaţiei de credit a românilor din Transilvania pe perioada 1915-1929 (fără Banat)
Anii Numărul băncilor populare Numărul membrilor Numărul mediu în
medie pecooperativa
1915 108 11.112 116
1926 380 41.515 109
1927 394 24.355 108
1929 415 59.285 143

La acestea se adaugă cele 101 bănci cooperative de credit cu 14.670 membri (145 în medie pe
cooperativă) existente în anul 1930 în Banat. Deci pe Transilvania istorică existau, la începutul anului
1930, 516 bănci populare cu 73.955 membri. Intre 1915 şi 1929 numărul cooperativelor de credit a
sporit cu 408 unităţi, înfiinţându-se anual peste 40 asemenea instituţii. Sub administraţia asupritoare
ungurească se înfiinţau abia 2,25 unităţi anual.

Mijloace financiare
Anii Capital Rezerve Depuneri Datorii Profit TOTAL
1915 1.255.470 852.570 6.673.09 1.607.920 141.120 10.570.180
1927 26.729.655 3.067.119 50.543.3700 84.876.430 5.999.220 17.121.794
1928 43.133.957 4.673.144 78.322.350 100.588.290 9.393.639 236.201.341
1929 55.984.377 7.873.000 11.768.253.050 134.533.890 10.768.890 326.842.267

Evoluţii constant ascendente au avut şi mijloacele financiare care reveneau în medie pe o


cooperativă. Acestea au evoluat de la 97.870 lei în 1915 la 434.558 în anul 1927, pentru ca în
anul1929 să fie de 787.571 lei în medie pe cooperativă.
Unirea cea Mare a creat condiţii deosebite pentru cooperaţia de consum al cărei progres a fost
şi mai evident decât al cooperaţiei de credit.

Evoluţia cooperaţiei de consum în Transilvania1918 - 1929


Anii Număr de Numărul Număr mediu membri pe
cooperative membrilor cooperativa
1918 3 - -
1919 9 - -
1920 101 - -
1921 168 20.260 120
1926 328 43.444 132
1929 166 19.300 166
Vânzările anuale au evoluat astfel în anul 1921 au fost vânzări totale de 21.847.000 lei
(130.042 în medie pe cooperativă), în anul 1926 au atins cifra de 195.940.000 (597.340 în medie pe
cooperativă) scăzând în anul 1929 (datorită crizei economice) la 119.685.000 lei (în medie 720.295 pe
cooperativă).
Alte forme de cooperative. In anul 1926 existau 38 de cooperative forestiere cu 7.758 membri,
în 1929 mai existau doar 20 cu 2.435 membri.
In anul 1926 existau în Transilvania 20 de cooperative de producţie, pentru ca în anul 1929 să
se mai menţină numai 5 unităţi. După cum observăm, declanşarea crizei în anul 1929, a lovit destul de
puternic şi cooperaţia românească din Transilvania, aşa cum a lovit-o şi pe cea din alte ţări.

5.6.5.6. Evoluţia cooperaţiei la minorităţile din Transilvania

A. La saşi. Pentru a-şi apăra privilegiile cu care i-au înzestrat iniţial regii unguri, şi pe care
aceştia încercau să le restrângă treptat, saşii au fost obligaţi să ducă o viaţă solidară. De aceea la ei
spiritul cooperatist a pătruns mai devreme decât la alte naţionalităţi conlocuitoare. Intre anul 1852 şi
1903, saşii au înfiinţat 32 de cooperative Schulze-Delitsch (13 în oraşe, 5 în târguri, 14 la sate). Dar şi
la saşi, ca şi la români, acestea s-au transformat, cu timpul, în societăţi pe acţiuni.
Au existat şi la saşi încercări de constituire a unor cooperative de meseriaşi (la Bistriţa, Sibiu
ş.a.). Dar aceste cooperative (de curelari, măcelari, pielari, zidari etc.), ca şi alte încercări nu au
rezistat.
Au supravieţuit şi s-au dezvoltat, ajungând la o anumită înflorire, cooperativele de credit
sistem Raiffeisen, iar mai târziu şi cooperativele de consum.

Evoluţia cooperaţiilor de credit Raiffeisen în perioada


1886-1929 la saşii din Transilvania

Anii Numărul Numărul Numărul mediu pe


cooperativelor membrilor cooperativă
1886 8 349 44
1890 16 861 54
1900 80 5.768 72
1910 144 12.021 84
1914 177 15.585 90
1919 181 17.232 95
1925 182 18.651 102
1928 187 20.298 111
1929 187 10.806 111

Anul 1905 marchează începuturile cooperaţiei de consum a saşilor din Transilvania. In anul
1906 existau deja 17 cooperative de consum, dar tot sistemul Raiffeisen, cu 1.010 membri. Numărul
lor creşte în anul 1913 la 47, având un număr total de 2.096 membri. O dezvoltare accentuată a
cooperaţiei saşilor din Transilvania s-a realizat după Marea Unire. In 1919 existau deja 60 asemenea
cooperative cu 3.549 de membri, în 1925 numărul lor crescând la 81 (cu 8.116 membri, în total).
Capitalul acestora a crescut de la 102.000 lei în 1919 la 320.000 lei în 1929, iar profitul de la 62.000
lei la 386.000 lei.
Saşii au avut în România interbelică cooperative viticole, lăptării, cooperative de producţie
etc. Nici cooperativele saşilor de dinainte de Unire, nu au fost protejate de statul ungar, dar ei s-au
bucurat de mai mare libertate în Austro-Ungaria în comparaţie cu românii. La dezvoltarea cooperaţiei
lor a contribuit, în mod esenţial, Casa generală de economii din Sibiu, care a alocat sume mari în
sprijinul cooperaţiei săseşti. La ei a funcţionat mai bine autocontrolul, îmbinând în mod mai raţional
rolul economic al cooperaţiei cu cel naţional şi social.
Dar, după Unire s-a dezvoltat în România şi cooperaţia şvabilor, populaţie de origine
germană, ca şi saşii. Pentru ilustrare vom da mai jos un tabel.

Cooperative săseşti şi svăbeşti afiliate la federalaRaiffeisen Sibiu


şi “Agrara Bănăţeană” din Timişoara la 1 ianuarie 1940

Felul Nr. Nr. Capital Rezerve şi Depuneri Beneficii


cooperativelor coop. membri social amortismente
Coop.de credit 256 33.705 4.957.404 34.414.710 134.516.312 2.291.494
Coop.de consum 47 4.408 2.759.996 4.237.408 855.750 681.180
Lăptării coop. 106 18.157 9.672.530 2.975.076 - 1.127.130
(numai Agraria)
Coop. viticole 8 914 1.062.735 113.107 - 60.722
Coop.de aprovi- 4 614 426.798 148.919 - 77.506
zionare (Agraria)
Coop.de producţie 6 1.301 2.551.300 576.738 - 90.121
şi diverse
TOTAL 427 59.099 57.446.813 42.465.958 135.372.062 4.328.153

Şvabii din Banat aveau în 1931 28 cooperative de credit (21 Raiffeisen şi 7 Schulze-Delitzsch
(la care se adăugau 52 cooperative de aprovizionare şi desfacere şi 6 cooperative de producţie, afiliate
toate la o Uniune de Control. Organizaţia cooperativă germană din Bucovina numără 60 cooperative
de credit în acelaşi ani: 1931 - toate afiliate Centralei cooperative germane din Bucovina, care
îndeplinea funcţia de Uniune de control şi de bancă federală. In Transilvania existau doar 201
comunităţi care puteau fi luate în calcul în vederea înfiinţării de cooperative de către saşi. Raportat la
populaţia germană, saşii aveau cea mai dezvoltată (densă) reţea cooperatistă. La prima vedere se pare
că suma capitalurilor este neînsemnată. Nu este aşa ! Este necesar să avem în vedere că saşii aveau, în
primul rând cooperative Raiffeisen, care nu acordă importanţă volumului capitalului social al
unităţilor.
B. La unguri. Dezvoltarea cooperaţiei ungureşti a început cu 13 ani mai târziu decât cea a
românilor transilvăneni. Deci românii şi saşii au avut prioritate în domeniul cooperaţiei. In anul 1898,
când parlamentul ungar a votat prima lege a cooperaţiei, în întregul regat se numărau doar vreo 250
unităţi cooperative, aproape în totalitate fiind săseşti şi româneşti.
In acel an: 1898 s-a înfiinţat “Centrala Cooperativelor de producţie şi consum, producţie şi
valorizare”. Hangya (Furnica), cu sediul în Budapesta. Aceasta a înfiinţat cooperative şi în
Transilvania aflată atunci sub dominaţie austro-ungară.
Deci cooperaţia ungurilor in Transilvania a luat naştere din iniţiativa de stat, a avut sprijinul
masiv al statului. Cea mai mare parte a ei a fost întemeiată de funcţionarii administraţiei de stat; statul
s-a amestecat în problemele cooperaţiei, dar a sprijinit-o şi financiar, ceea ce a frânat dezvoltarea unei
conştiinţe cooperatiste autentice în rândul populaţiei ungureşti. După 1919 au rămas pe teritoriul
Transilvaniei un număr de 655 de cooperative ungureşti. Abia după Unirea din 1918, conducătorii
cooperaţiei ungureşti din Transilvania, în condiţiile în care Statul român a acordat o mare libertate
mişcării cooperatiste, au încercat - şi au reuşit - să se acomodeze noilor realităţi politice şi geografice.
Românii au fost toleranţi, le-au permis şi ungurilor - ca şi saşilor - să dezvolte o mişcare cooperatistă
proprie. Astfel, la 3 iunie 1920, s-a înfiinţat la Aiud (în sediul fostei reprezentanţe a Centralei din
Budapesta) Centrala cooperativelor Hangya cu un capital de 919.500 lei la care s-au afiliat 450 de
cooperative de consum ale ungurilor aflaţi în Transilvania. Tot în acelaşi an, la 9 august, s-a format la
Cluj “Alianţa” cooperativelor de credit şi de economii maghiare”, la care au aderat un număr mare de
cooperative de credit ale acestor minoritari.

Dezvoltarea Centralei de la Aiud de la 31 iulie 1920


la 31 decembrie 1929

Anul Nr. Capital Rezerve Datorii Profit Total


membrilor lei lei lei lei lei
1920 450 921.000 - 16.417.000 147.000 17.485.000
1926 554 7.344.000 931.000 36.046.000 677.000 44.998.000
1929 526 7.480.000 2.440.000 50.453.000 680.000 61.053.000

Numărul membrilor cooperativelor ungureşti a scăzut de la 145.000 în anul 1920 la 115.000 în


1926, pentru ca în anul 1929 să se reducă la 85.228. După această dată, cooperaţia ungurilor
transilvăneni a progresat în mod continuu, după cum va reieşi din tabelul de mai jos.

Cooperaţia ungurilor din Transilvania afiliată la Alianţa


din Cluj şi la Hangya din Aiud la 1 ianuarie 1940

Felul Nr. Nr. Capital Rezerve şi Depuneri Beneficii


coopera- coopera membrilor social amortisment spre
tivelor -tivelor fructificare
Coop.de 287 97.486 45.177.246 23.308.534 117.318.667 1.542.703
credit
Coop.de 336 52.610 25.636.650 28.497.666 - 9.141.074
consum
Lăptării 124 1.027 4.814.760 826.372 - 201.579

Coop.de 29 2.561 2.247.321 873.660 - 373.203


producţie şi
diverse
TOTAL 776 162.628 77.875.977 53.506.232 117.318.667 11.256.559

Statul român nu a stânjenit mişcarea cooperatistă a ungurilor din Transilvania, nici pe cale
legislativă, nici pe cale administrativă. Cifrele cu privire la evoluţia cooperaţiei acestora din perioada
interbelică ne relevă că a sporit numărul cooperativelor şi mijloacelor financiare ale acestora.
Cooperativele mici şi mijlocii au fost desfiinţate, întemeindu-se altele mai puternice, viabile
din punct de vedere economic.
In primul deceniu după 1920 populaţia românească transilvăneană avea cel mai slab coeficient
de cooperativizare în comparaţie cu saşii şi ungurii transilvăneni. La 31 decembrie la 10.000 de
români exista doar 1 cooperativă, la 10.000 de unguri reveneau 3 cooperative, iar la 10.000 de saşi
reveneau 5 cooperative.
*
Pentru a ne edifica mai deplin cu privire la politica de toleranţă a statului român, faţă de
cooperaţia minoritară din perioada interbelică, vom reproduce câteva date statistice comparative,
existente în literatura de specialitate.

Cooperative de credit minoritare în anii 1923 şi 1936

Felul Nr. coop. Nr. cooperativelor în 1936


Cooperativelor în 1923 Total Săteşti Orăşeneşti
Total 513 602 554 48
săseşti 182 185 185 -
svăbeşti - 68 61 7
germane - 60 51 9
ungureşti 331 289 257 32
Cooperaţia minoritarilor în perioada interbelică a evoluat ascendent în toate domeniile şi în
toate regiunile ţării, nu numai în Transilvania.

Evoluţia generală a cooperaţiei minoritare în România 1930 - 1938


(mii lei)
Anii Nr. Nr. Depuneri spre Capital
cooperativelor membrilor fructificare
1930 1.024 234.310 746.516 73.038
1931 1.055 241.479 691.511 87.605
1932 1.087 231.190 627.403 86.625
1933 1.017 234.459 595.554 78.951
1935 1.167 230.680 442.476 102.525
1936 1.171 233.010 411.916 103.628
1937 1.217 236.320 251.651 111.813
1938 1.227 223.271 301.174 136.854

Cooperative minoritare de producţie între 1930 şi 1938

Anul Nr. cooperativelor Nr. membrilor Capital (mii lei)


1930 30 1.867 1.091
1931 21 5.733 3.507
1932 70 4.688 7.411
1935 104 9.786 13.760
1936 113 11.273 12.701
1937 223 26.070 19.856
1938 259 31.268 2.499
Cooperative de producţie româneşti şi minoritare în 1938

Felul Nr. cooperativelor Nr. membrilor Mijloace financiare


coopera- (mii lei)
tivelor cifre alocate Î cifre absolute Î cifre absolute Î
Total 1.061 100Î 123.859 100Î 444.278 100Î
româneşti 802 75,6Î 91.891 74,2Î 411.154 92,5Î
minoritare 259 24,4Î 31.968 25,8Î 33.124 7,5Î

Cooperativele din România, pe regiuni istorice, în 1936

Provincie Nr. membrilor


Cifre absolute Proporţia la 1000 locuitori
România 1.437.216 74
Vechiul regat 898.649 94
Basarabia 114.437 37
Transilvania 387.611 67
Bucovina 36.519 40

Numărul total al cooperativelor de credit şi al membrilor


în anii 1931, 1936, 1939

Nr. cooperativelor Nr. membrilor Nr. membrilor pe


cooperative
1931 1936 1939 1931 1936 1939 1931 1936 1939
Româneşti 4.742 4.633 3.731 996.000 963.573 842.573 210 208 215
Minoritare 557 602 223 135.558 29.204 30.970 243 231 184
TOTAL 5.266 5.535 3.954 1.131.827 102.777 873.543 214 211 221

Analiza dezvoltării economico-sociale din Transilvania interbelică, ne relevă că, după Unire
s-au creat aici condiţii superioare dezvoltării mişcării cooperatiste pentru toate naţionalităţile
conlocuitoare. Mişcarea cooperatistă a românilor nu a mai fost ameninţată de intervenţia stânjenitoare
a statului ungar, care încerca să folosească şi această mişcare în vederea deznaţionalizării populaţiei
autohtone. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mişcarea cooperatistă a saşilor transilvăneni. Mişcarea
cooperatistă a populaţiei germane s-a diversificat, înglobând-o şi pe aceea a şvabilor din Banat şi a
germanilor din Bucovina. La rândul său, cooperaţia ungurilor din Transilvania, eliberându-se de
intervenţia şi tutelarea statală a putut fi aşezată pe baze economice mai sănătoase; statul român
acordându-i autonomie deplină. Faptul că în anumite perioade s-au semnalat scăderi ale progresului
mişcării cooperatiste se datorează însă mişcării ciclice a economiei de piaţă acelaşi proces s-a repetat
şi în alte ţări. Perioada premergătoare celui de al doilea război mondial a găsit cooperaţia românească
în plin proces de reorganizare şi diversificare în vederea creării unei cooperative puternice, viabile din
punct de vedere economic. Acest proces cuprindea şi cooperativele minoritare.
Statul român a acordat o autonomie atât de largă cooperativelor minoritare, încât le-a permis,
în multe cazuri, să funcţioneze pe principii şi forme organizatorice diferite de ale celor româneşti.
Dăm mai jos, în paralel, principiile de funcţionare a cooperativelor de credit româneşti şi minoritare.
Astfel:
1) în timp ce raza de activitate a unei cooperative româneşti şi săseşti se limitau la o comună, cele
ungureşti cuprindeau mai multe comune;
2) cu privire la răspunderea socială: în cooperativele româneşti predomina răspunderea limitată, în
cele săseşti predomina răspunderea nemărginită, iar în cele ungureşti răspunderea de 5 ori a
capitalului subscris;
3) românii subscriau una sau mai multe părţi sociale de 500 lei, saşii subscriau una parte socială de 10
lei, iar ungurii una sau mai multe părţi sociale a 50 lei;
4) la români se practica dividendul fixat anual de consiliul cooperativei, la saşi se dădea un dividend
anual de 50Î şi la unguri tot anual de 10Î;
5) în timp de cooperativele de credit ale românilor făceau operaţiuni bancare şi comerciale (comision)
cele săseşti şi ungureşti se limitau numai la operaţiuni bancare;
6) cooperativele româneşti se finanţau prin capital social şi credite, cele săseşti şi ungureşti prin
depuneri şi credite;
7) în timp ce cooperativele româneşti se bazau pe principiul federalităţii şi descentralizat, cele săseşti
şi ungureşti au adoptat principiul intervenţionist şi centralizator;
8) potrivit legii controlul în cooperativele majoritare trebuie să se efectueze o dată pe an, în fapt se
realiza la 2-3 ani o dată, la cele minoritare se efectua de 2 ori pe an.
Dar izbucnirea celui de al doilea război mondial a întrerupt şi procesul dezvoltării cooperaţiei
româneşti, cum a întrerupt şi alte procese, care aveau menirea să realizeze un progres economic mai
accentuat al României Mari.
Totuşi, din punctul de vedere al principiilor cooperaţiei mişcarea pe naţionalităţi nu era un
proces normal. Un regim integral cooperatist în cazul mişcării cooperatiste nu se poate realiza.
Românii ştiau aceasta, toleranţa a luat însă ascendent faţă de principiul cooperatist.

BIBLIOGRAFIE:

1. Enciclopedia României, vol. IV, p. 637-663;


2. Gheorghe, DRAGOŞ, Cooperaţia în Ardeal, 1933;
3. A.,G., GALAN, Ce este cooperaţia. Gândirea şi sistemele cooperative în România, Bucureşti, 1938;
Idem, Rolul şi situaţia cooperaţiei în România, Bucureşti, 1927;
Idem, Rolul cooperaţiei în viaţa satelor româneşti;
Idem, Situaţia mişcării cooperatiste la începutul anului 1940, Bucureşti, 1941;
Idem, Monografia cooperaţiei de credit din România, 1906-935, Bucureşti, 1936;
4. Toader, IONESCU, Idei şi orientări în publicistica economică românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea (1890-1918);
Idem, Istoria gândirii economice din România (1900-1944); Elemente ale gândirii economice cooperatiste;
Idem, Concepţia despre cooperaţie în gândirea economică românească, în Revista economică, nr. 16 din 17
aprilie 1981;
5. Victor, JINGA, Dinamica economiei cooperatiste, Braşov, 1941;
Idem, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Braşov, 1995;
6. Vasile, C., OSVODĂ, Legea tovărăşiilor, Orăştie 1907;
7. Revista economică III nr.30, nr.39 din 1901, VII, nr.14 din 1906, IX nr. 15 din 1907, XII nr.14 din 1910; XII
nr.31 din 1910;
8. “Adevărul”, VII nr.4/1909;
9. “Transilvania”, XLII 1911.
5.7. ÎNVĂŢĂMÂNT, ŞTIINŢĂ, CULTURĂ ŞI BISERICĂ
ÎN TRANSILVANIA INTERBELICĂ

5.7.1. Dezvoltarea învăţământului în Transilvania


în perioada interbelică
1918-1940

5.7.1.1. Starea de fapt a învăţământului primar şi secundar


în preajma şi după anul 1918

Istoria învăţământului în ansamblul lui, al celui românesc în special, din Transilvania istorică
este îndelungată, cu o evoluţie anevoioasă şi contradictorie, care a întâmpinat uneori obstacole, de
multe ori aproape insurmontabile pentru a se menţine şi dezvolta. De aceea în spaţiul rezervat în
cuprinsul lucrării noastre a problemelor tratate în acest capitol, pornim în analiză numai de la situaţia
învăţământului primar şi a celui secundar, la momentul preluării lui de la fostul regim austro-ungar,
după 1 decembrie 1918, şi apoi vom analiza evoluţia lui în perioada interbelică.
În acest scop utilizăm atât date şi informaţii arhivistice, întocmite special pe această temă cu
diferite prilejuri, cât şi date statistice oficiale româneşti şi lucrări de specialitate care au fost publicate
mai ales după 19181.
Învăţământul din Transilvania era de trei categorii, ca şi cel din vechiul regat: primar,
secundar şi superior, dar prezintă deosebiri în ceea ce priveşte alcătuirea sau modul de funcţionare a
şcolilor, întrucât se conduce după alte legi şi regulamente.
O particularitate a şcolilor din Transilvania era caracterul lor, adică funcţionarea lor în
anumite condiţii, după împrejurările în care au fost înfiinţate. Astfel, şcolile sunt: de stat, comunale,
confesionale sau minoritare şi particulare, după cum erau întreţinute de stat, de comună, de o
confesiune sau minoritate etnică, ori de vreo societate particulară.
Limba de predare a acestor şcoli era limba comunităţii care le susţinea, de aceea, pe lângă
şcolile româneşti şi ungureşti, există şi şcoli ale tuturor celorlalte naţionalităţi, care locuiesc în
Transilvania.
În tabelele următoare arătăm pe scurt situaţia învăţământului din anul şcolar 1919/1920,
primul an al stăpânirii româneşti în Transilvania, prin comparaţie cu situaţia din 1917/1918, ultimul an
al dominaţiei ungureşti.
Învăţământul primar
Tabelul nr.1
Grădinile de copii
Anul Numărul grădinilor Copii Personalul
şcolar De stat Comunale Confe- Particulare Total înscrişi didactic
sionale
1917/1918 321 70 87 2 480 26.483 464
1919/1920 147 47 62 1 257 13.376 276
Şcolile primare
Anul Numărul şcolilor Elevi Au Personalul
şcolar De Comu- Confe- Particu- Total înscrişi urmat didactic
stat nale sionale lare regulat
1917/1918 1.199 344 2.679 19 4.241 399.310 381.430 7.088
1919/1920 1.218 354 3.223 19 4.814 457.367 440.374 7.074
Şcolile de repetiţie
Anul Numărul şcolilor Elevi
şcolar De stat Comunale Confe- Particulare Total înscrişi
sionale
1917/1918 1.046 110 1.469 2 2.627 53.579
1919/1920 810 73 1.605 4 2.492 69.335

a) Grădinile de copii. Sistemul grădinilor de copii era destul de înfloritor în Transilvania, şi


mai bine dezvoltat înainte de 1918 faţă de primii ani după război, căci în anul 1919/1920 erau 257
grădini, pe când în 1917/1918 au fost 480.
Numărul copiilor înscrişi se reduce de asemenea cu 50 % şi scade de la 26.483 la 13.376, iar
personalul didactic cu 168 de conducătoare.
b) Învăţământul primar a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 4814 şcoli. Faţă de anul
1917/1918 erau un plus de 873 şcoli primare. În amândoi anii, cele mai multe şcoli aveau caracter
confesional, din cauză că diferitele minorităţi etnice din Transilvania au căutat să-şi menţină credinţele
religioase şi prin ajutorul şcolilor.
Elevii înscrişi în 1919/1920 au fost de 457.367. Faţă de anul 1917/1918, s-a înregistrat o
creştere de 58.057 elevi, adică cu 14,80 % faţă de totalul acelui an. În ceea ce priveşte frecventarea, în
anul 1917/1918 au urmat la şcoală 381.430 copii, adică 95,52 % din totalul elevilor înscrişi, iar în
1919/1920, 440.374, adică 96 % din elevii înscrişi în acel an. Din aceste procente vedem că, sub
raportul frecventării elevilor din învăţământul primar, Transilvania era în fruntea tuturor provinciilor
româneşti.
Personalul didactic a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 7.074 învăţători, cu 14 mai puţin
decât în 1917/1918. Din punct de vedere al proporţiei elevilor faţă de şcoli şi învăţători, în 1917/1918
a revenit în medie câte 94 de elevi de şcoală şi 56 de fiecare învăţător, iar în 1919/1920, câte 95 elevi
de fiecare şcoală şi 65 de fiecare învăţător. Faţă de numărul şcolilor, în 1917/1918, reveneau câte 1,67
învăţători, iar în 1919/1920 de câte 1,47 de fiecare şcoală.
Comparând rezultatele anului şcolar 1919/1920 cu ale anului 1917/1918, rezultă un spor de
573 şcoli primare şi 58.057 elevi înscrişi, şi o scădere de cu învăţători.
c) Şcolile de repetiţie. Pe lângă învăţământul primar, au existat în Transilvania şi aşa numitele
şcoli de repetiţie unde absolvenţii şcolilor primare care nu aveau intenţia să-şi continue studiile,
primeau cunoştinţe generale, ca o completare a cursului primar.
Cele mai multe din aceste şcoli dădeau elevilor o îndrumare practică generală, iar altele aveau
caracter industrial, comercial sau economic. În anul 1919/1920 au funcţionat 2.492 şcoli de repetiţie,
cu 135 mai puţine decât în 1917/1918. Deşi numărul şcolilor era în uşoară descreştere numărul elevilor
înscrişi s-au ridicat de la 53.579 la 69.335, cu un spor de 15.756 de elevi.
a) Şcolile industriale. În anul 1919/1920 au funcţionat în Transilvania 11 şcoli industriale: 9
inferioare şi 2 medii, toate de stat. Faţă de anul 1917/1918, era cu o şcoală mai mult. La aceste şcoli au
fost înscrişi 880 elevi, cu 35 mai mulţi decât în 1917/1918. Deşi în amândoi anii cei mai mulţi elevi
erau maghiari, se constată că numărul românilor a crescut de la 51 la 279, realizând un spor de 228
elevi. Pe când în 1917/1918 proporţia românilor era de de numai 5 %, în 1919/1920 ei formau 32 %
din totalul elevilor înscrişi. Personalul didactic a sporit cu 10 persoane, de la 57 la 67 profesori şi
maeştri.
Învăţământul profesional
Tabel nr.2
Şcolile industriale
Anul şcolar 1917/1918 1919/1920
Numărul şcolilor Inferioare 8 9
Medii 2 2
Total 10 11
Elevi înscrişi Români 51 279
Maghiari 632 474
Germani 129 80
Israeliţi 26 41
Alte naţionalităţi 7 6
TOTAL 845 880
Personalul didactic 57 67

Şcolile comerciale superioare


Anul şcolar 1917/1918 1919/1920
Numărul De băieţi 9 17
şcolilor De fete 4 8
Total 13 25
Elevi înscrişi Români 174 379
Maghiari 954 1.492
Germani 153 317
Israeliţi 760 811
Alte naţionalităţi 40 38
TOTAL 2.081 3.037
Personalul didactic 154 386

b) Şcolile comerciale superioare. În anul 1919/1920 au funcţionat 25 de şcoli comerciale


superioare: 17 de băieţi şi 8 de fete. Faţă de anul 1917/1918 s-a realizat o creştere importantă cu 12
şcoli. Elevii înscrişi au fost în număr de 3.037, cu 956 mai mulţi decât în 1917/1918. Repartizaţi după
naţionalitate, cei mai mulţi elevi erau maghiari, 40 % în 1917/1918, şi 49 % în 1919/1920, în al doilea
rând evrei: 36,52 şi 27 % în anii respectivi, iar românii formau numai 8,36 % şi 12 % din totalul
elevilor înscrişi. Personalul didactic a fost reprezentat prin 286 profesori, cu 142 mai mulţi decât în
1917/1918.
c) Şcolile economice. În anul 1919/1920 au funcţionat 10 şcoli economice sau şcoli inferioare
de agricultură, ca şi în 1917/1918. La aceste şcoli au fost înscrişi 167 elevi, cu 86 mai mulţi decât în
1917/1918. Majoritatea elevilor înscrişi erau germani(saşi). Personalul didactic a fost reprezentat în
ambii ani prin câte 22 profesori.
Învăţământul normal din Transilvania a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 45 şcoli: 15 de
stat şi 30 confesionale. Faţă de anul 1917/1918 a crescut cu 6 şcoli de stat. Aceste şcoli erau de 3
categorii şi aveau ca scop să formeze conducătoare de grădiniţe de copii, învăţători şi învăţătoare sau
profesoare de şcoli medii. Astfel în 1919/1920 funcţionau 5 şcoli de conducătoare, 21 de învăţători, 15
de învăţătoare şi 4 de profesori de şcoli medii. Elevii şi elevele înscrise au fost în număr de 3.139, cu
25 mai mulţi decât în 1917/1918. Repartizaţi după naţionalitate, 54 % din totalul elevilor înscrişi în
1919/1920 erau români, 36,41 % maghiari, 8,54 % germani, iar restul de alte naţionalităţi. În
1917/1918, majoritatea elevilor au fost maghiari: 58,77 %, iar românii formau numai 8,61 % din
totalul înscrişilor. Numărul absolvenţilor a scăzut cu 29 de la 616 la 587.
Învăţământul normal
Tabelul nr.3
Anul şcolar 1917/1918 1919/1920
Numărul După De conducători 5 5
şcolilor felul lor De învăţători 18 21
De învăţătoare 12 15
De profesoare de şcoli medii 4 4
După De stat 9 15
caracterul lor Confesionale 30 30
Total 39 45
Elevi Români 891 1.691
înscrişi Maghiari 1.830 1.143
după Germani 326 268
naţionalitate Ruteni 29 13
Israeliţi 20 19
Alte naţionalităţi 18 5
TOTAL 3.114 3.139
Absolvenţi 616 587

Învăţământul secundar
Tabelul nr.4
Şcolile civile
Anul şcolar 1917/1918 1919/1920
Numărul După De băieţi 31 48
şcolilor felul lor De fete 57 67
După De stat 47 49
caracterul lor Comunale 10 11
Confesionale 38 55
TOTAL 95 115
Elevi Băieţi 8.492 7.555
înscrişi Fete 13.185 11.498
TOTAL 21.677 19.013
Personalul didactic 1.126 1.203

Liceele
Anul şcolar 1917/1918 1919/1920
Numărul După De băieţi 71 71
şcolilor felul lor De fete 13 13
După De stat 36 36
caracterul lor Comunale 3 3
Confesionale 45 45
TOTAL 84 84
Elevi Băieţi 19.577 21.626
înscrişi Fete 2.174 2.455
TOTAL 21.751 24.081
Personalul didactic 974 1.195

a) Şcolile civile din Transilvania, echivalate cu şcolile medii din Basarabia, sunt şcoli
secundare cu 4 clase, dar cu program mai redus decât al gimnaziilor din vechiul regat. În anul şcolar
1919/1920 au funcţionat 115 şcoli civile.: 48 de băieţi şi 67 de fete. Faţă de anul 1917/1918 au crescut
cu 20 de şcoli, totuşi numărul elevilor înscrişi a scăzut de la 21.677 la 19.053. În amândoi anii numărul
fetelor a întrecut cu mult pe cel al băieţilor deoarece şi numărul şcolilor de fete era mai mare, din
cauză că băieţii care voiau să urmeze cursurile secundare preferau în general liceele.
Personalul didactic a fost reprezentat prin 1.203 profesori şi maiştri, cu 77 mai mulţi decât în
anul 1917/1918.
b) Liceele. În anul şcolar 1919/1920, ca şi în 1917/1918, au funcţionat 84 licee, 71 de băieţi şi
13 de fete. La aceste licee au fost înscrişi în 1919/1920 24.081 elevi: 21.626 băieţi şi 2.455 fete. Faţă
de anul 1917/1918 era un plus de 2.330 elevi înscrişi. În amândoi anii numărul băieţilor întrece cu
mult pe cel al fetelor2.
Din datele şi situaţiile statistice prezentate în detaliu pe diferite categorii de şcoli din
Transilvania, rezultă că acestea au luat fiinţă şi au funcţionat pe baza unor legi şi regulamente diferite
de cele din România, până la 1918, sau din Basarabia. De aceea s-a format un anume specific al
şcolilor şi al învăţământului transilvănean, care s-a menţinut şi a funcţionat în principiu după aceeaşi
legislaţie cu anumite adaptări în primii ani după Unire, până la unificarea legislaţiei şi a sistemului de
învăţământ românesc, realizată în mod treptat, în anii 1924, 1925, 1928, prin legiuirile adoptate.

5.7.1.2. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar de stat


în perioada interbelică

A. Învăţământul primar
Sub influenţa deschiderilor spre libertate şi progres a actului istoric de la 1 decembrie 1918,
încă din primul deceniu învăţământul s-a remarcat o creştere cantitativă, prin extinderea şi cuprinderea
în procesul de instrucţie a populaţiei de vârstă şcolară, prin creşterea numărului de unităţi şcolare, de
învăţători, însoţite şi de o creştere substanţială a numărului de elevi care frecventau şi absolveau
şcoala. Totodată a avut loc şi o dezvoltare calitativă şi o modernizare a învăţământului.
Din anul şcolar 1923-1924 când s-a ajuns la o normalizare de principiu şi la unificare, prin
adoptarea legii C. Angelescu din 1924, numărul şcolilor primare a crescut de la 3.191 la 4.328 în 1929,
cu 1.137 de unităţi, dintre care 1.115 în mediul rural şi 22 în cel urban. Personalul didactic a crescut de
la 7.028 de învăţători la 8.698 în 1929, cu 1.550, dintre aceştia, 1.338 în şcolile din mediul rural şi 312
în mediul urban. Numărul elevilor înscrişi a crescut de la 297.988 în 1924, la 423.019 în 1929, cu
125.031 de elevi, sporul fiind înregistrat aproape integral în mediul rural 3.
În anul 1930 cu prilejul recensământului general al populaţiei României a fost înregistrat
primul rezultat global al dezvoltării învăţământului, pe baza realizărilor obţinute an de an de la Unire,
cât şi prin comparaţie cu situaţia în domeniu de la recensământul ungar din 1910. Pe fiecare provincie
istorică luată în parte au fost consemnate următoarele înfăptuiri: în Transilvania s-au recenzat
1.788.546 de locuitori ştiutori de carte, adică 63,3 % din populaţia de la 7 ani în sus, în Banat 584.925
de ştiutori de carte, 72 %, în Crişana şi Maramureş 706.551 de ştiutori de carte, 67,3 %. Total general
de 3.080.022 de ştiutori de carte, 68,49 % din totalul de 4.496.805 de locuitori de vârstă de la 7 ani, cu
732.029 de locuitori ştiutori de carte, adică cu 31 % mai mulţi faţă de 19104.
În 1930, pe teritoriul celor 11 judeţe pe care le analizăm distinct, ponderea ştiutorilor de carte
din populaţia de vârstă de la 7 ani în sus se apropia de 2/3, ajungând la 1.411.434 locuitori, 64%, faţă
de numai 1.071.444 locuitori, 49%, în anul 1910. Rezultatul înregistrat, departe încă de a fi cel ideal,
în raport cu necesităţile şi cu situaţia concretă istorică, a constituit elementul semnificativ, având un
pronunţat caracter social şi naţional. El exprima efortul ce se făcea de societatea românească tocmai
pentru a aduce la o viaţă spirituală sute de mii de oameni, cetăţeni ai României unite care au fost ţinuţi
într-o puternică stare de întuneric de către regimul austro-ungar, între care românii, prin numărul lor
mare, deţineau pondere majoritară din categoria acestora.
Una din realizările sensibil marcate a fost sporul absolut al populaţiei ştiutoare de carte, în
raport cu situaţia din anul 1910, ridicându-se în cifre absolute la 318.928 locuitori. Dintre ştiutorii de
carte recenzaţi în anul 1930, rezultă că cei de vârstă de la 7-19 ani, şcolarizaţi după 1 decembrie 1918,
s-au ridicat la 583.000 de locuitori5. Aceştia reprezentau aproximativ 41% raportaţi la totalul
ştiutorilor de carte existenţi în anul 1930, sau egalul a 54% al ştiutorilor de carte existenţi în anul 1910.
Se poate astfel aprecia că realizările obţinute în acest domeniu în primii 12 ani de la Unire erau
echivalente cu cele realizate anterior, dar într-o perioadă de aproape o jumătate de secol.
Progrese ale ştiinţei de carte s-au obţinut în toate judeţele, dintre care semnificative au fost
cele din judeţul Cluj, unde ponderea ştiutorilor de carte, de la procentul incredibil de 35% în anul
1910, a ajuns la 65% în anul 1930, cu un spor de 29%. Sălajul a atins procentul de 65%, în plus cu
23%, Someş la 49%, spor de 20%, Mureş la 69,2%, spor 18%, Ciuc 77%, spor 18%, Trei Scaune 84%,
spor 17%, Odorhei 85%, spor 16%, Năsăud 67%, spor 14%, Maramureş 38%, spor 11%, Satu-Mare
65%, spor 10%, Bihor 60%, spor 10%6.
Din totalul ştiutorilor de carte, un contingent de 1.231.684 locuitori, 86%, aveau ca pregătire
şcoala primară, 134.674 locuitori, 9,40%, aveau şcoala secundară, 28.451, adică 1,98%, aveau şcoli
profesionale, iar 21.096 locuitori, 1,46%, posedau studii universitare şi altele superioare7.
Tot în 1930 au fost înregistrate şi nerealizările existente în domeniul învăţământului, prin
786.109 locuitori analfabeţi recenzaţi, 35,61%, cu precizarea că circa 600.000, adică 76% din aceştia,
erau moşteniţi cu o astfel de situaţie de la regimul austro-ungar 8.
Odată cu dezvoltarea generală de natură cantitativă şi de cuprindere sporită în procesul de
învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară, s-au înregistrat şi o sumă de indici calitativi în desfăşurarea
internă a procesului de învăţământ, care s-au implementat treptat. Acest proces a fost însoţit şi de
greutăţi enorme, de însemnate sacrificii materiale şi morale care s-au făcut pentru învingerea lor şi
dezvoltarea totuşi pe o linie mereu ascendentă, deşi au fost unele oscilaţii de scurtă durată, sub
influenţa unor factori negativi economici şi sociali, cum au fost cei din perioada crizei economice din
1929-1933. Redăm un tablou cu o listă de indici care oglindesc din interior evoluţia procesului şi
rezultatele, privind şcolile, personalul didactic, elevi înscrişi, cei care au frecventat, promovaţii şi
absolvenţii în anii şcolari 1924-19339.
În anul şcolar 1932-1933 au mai dat examenul la şcolile primare 3.111 de elevi pregătiţi în
familie dintre care au fost promovaţi 3.009 elevi.
Din anul 1936 în Anuarul Statistic al României, s-au publicat date despre întreaga populaţie
obligată să participe la procesul de instrucţie şcolară, recensaţi pe grupe de vârstă şi după
naţionalitatea elevilor.
Din aceste două situaţii statistice, apare pentru prima dată după 1918, o radiogramă completă a
întregii populaţii de vârstă şcolară recenzată, fără deosebire de sistemul de şcoli în care îşi făcea
pregătirea, precum şi acei care din diferite motive nu au frecventat şcoala şi au rămas în afara
procesului de instrucţie. Din totalul celor recenzaţi, în majoritate absolută urmau învăţământul în
şcolile de stat, dintre care românii aproape în întregul lor. O altă parte dintre cei recenzaţi, circa 15-16
% urmau învăţământul în şcolile confesionale şi particulare, organizate aproape integral pentru
minorităţile etnice.
Din cele trei grupe de elevi recenzaţi după vârstă, locul principal în procesul de şcolarizare l-a
ocupat grupa între 7-16 ani din şcolile primare de stat şi confesionale, care a fost mai cuprinzător
integrată în procesul de şcolarizare şi de frecventare a cursurilor. Prima grupă între 5-7 ani, deşi mai
numeroasă, a fost cuprinsă în sistemul şcolar al grădiniţelor de copii numai parţial, datorită condiţiilor
economice şi sociale insuficiente pentru o şcolarizare integrală. De asemenea grupa a treia de la 16-18
ani, era cuprinsă tot numai parţial, prin elevii care urmau şcolile secundare, profesionale şi agricole
curs superior.
Tabelul nr.5

Anii Rurale Nr. de Personal Elevi Au Promovaţi % Absolvenţi %


Urbane şcoli didactic înscrişi frecventat
1924- R 4.576 9.227 394.817 294.442 157.472 87,0 18.783 20,0
1925 U - - 49.740 42.963 42.756 99,0 6.744 16,0
1925- R 3.560 6.327 285.566 285.566 198.865 70,0 37.000 19,0
1926 U 160 1.133 42.963 42.963 29.608 68,0 6.988 24,0
1926- R 3.703 6.828 311.780 256.587 209.928 82,0 33.276 16,0
1927 U 141 946 34.644 28.730 24.771 86,0 4.979 20,0
1927- R 3.826 7.342 347.821 347.821 232.451 67,0 10.747 5,0
1928 U 160 968 36.977 36.977 27.037 73,0 442 2,0
1928- R 4.160 7.496 382.523 382.523 249.388 65,0 10.180 4,0
1929 U 168 1.202 40.496 40.496 28.546 73,0 404 1,0
1929- R 4.046 7.815 414.377 275.317 269.445 94,0 42.800 16,0
1930 U 181 1.061 45.685 45.685 34.284 75,0 6.193 18,0
1930- R 4.079 7.891 455.320 455.320 294.085 65,0 53.671 18,0
1931 U 182 1.052 50.069 50.069 38.573 77,0 7.675 20,0
1931- R 4.100 7.826 474.557 474.557 300.930 63,0 49.153 16,0
1932 U 185 1.202 58.422 58.422 44.096 75,0 9.249 21,0
1932- R 4.118 7.908 512.917 512.917 313.019 61,0 60.316 19,0
1933 U 187 1.168 56.602 56.602 42.436 75,0 9.166 21,0
Indice mediu 8.199 221.999 194.103 144.236 75,0 369.763
% 100 87,0 74,0

Structura elevilor după vârstă


Tabelul nr.6
Anul Totalul elevilor 5-7 ani 7-16 ani 16-18 ani
1936 1.877.761 205.830 893.821 88.110
% 100 17,0 75,0 7,0
1937 1.201.706 207.457 893.872 100.387
% 100 17,0 74,0 8,0

Structura elevilor după naţionalitate


Tabelul nr.7
Anul Totalul Români Maghiari Germani Evrei Cehi Ruteni Alţii
elevilor Slovaci Ucrainieni

1936 1.187.761 766.626 264.488 99.947 32.740 10.366 8.647 14.905


% 100 65,0 27,0 8,0 3,0 1,0 1,0 1,0
1937 1.201.716 781.816 251.249 96.104 33.165 10.394 9.647 13.426
% 100 65,0 21,0 8,0 3,0 1,0 1,0 1,0

La sfârşitul anului şcolar 1938-1939, se poate reliefa un bilanţ rodnic al dezvoltării


învăţământului primar în Transilvania, în cele două decenii de la unirea de la 1 Decembrie 1918, prin
comparaţie cu situaţia învăţământului din ultimul an şcolar 1917-1918, de sub stăpânirea Ungariei în
Transilvania.
Situaţia învăţământului primar de stat şi confesional
în anul şcolar 1938-1939, comparativ cu anul şcolar 1917-1918
Tabelul nr.6
Grădiniţe de copii Şcoli primare
Nr. de Personal Copii Nr. de Personal Elevi
grădiniţe didactic înscrişi şcoli didactic înscrişi
a) Învăţământul de stat
615 1.042 47.504 4.701 11.408 617.504
b) Învăţământul confesional
82 97 3.770 1.220 2.717 109.758
TOTAL a) + b)
777 1.139 51.274 5.921 14.125 725.262
c) (+ -) comparativ cu anul şcolar 1917-1918
+297 +675 +24.791 +1.680 +7.037 +190.253
62,0% 45,0% 94,0% 40,0% 99,0% 36,0%
d) Cota parte a realizărilor % din totalul pe ţară

777 1.139 51.274 5.921 14.125 725.262


2.167 2.505 120.961 15.670 46.298 2.540.617
36,0% 45,0% 42,0% 38,0% 31,0% 29,0%

Indicii sintetici din anul şcolar 1938-1949, ultimul din perioada interbelică care s-a desfăşurat
în condiţii de pace, erau superiori comparabil cu acei ani şcolari de referinţă în realizări pozitive, atât
din primul deceniu după Unire, ca de exemplu anii 1924-1925, sau 1928-1929, precum şi cu anul
şcolar 1932-1933, chiar dacă a fost ultimul an din criza economică care a afectat şi procesul de
învăţământ.
Analizând indicii de şcolarizare înregistraţi, în anul şcolar 1938-1939, se pot face aprecieri
mai mult de natură calitativă. Indicele referitor la edificiile şcolare aflate în funcţiune, odată cu
creşterea acestuia cu 51 %, mai trebuie asociat cu acei indici calitativi, ai unui început de modernizare
a edificiilor şcolare, prin noile construcţii de şcoli de acest tip şi prin reamenajarea şi modernizarea
celor preluate din perioada dinainte de 1918. Prin toate acestea s-au asigurat condiţii tot mai bune de
învăţământ şi de pregătire a elevilor, mult superioare faţă de situaţia existentă în 1918.
Cel de al doilea indice care se referă la personalul didactic aflat pe posturi în şcolile primare.
Alături de dublarea lui cu 102 %, este de subliniat nivelul de pregătire ştiinţifică şi pedagogică, pe care
l-a dobândit majoritatea dascălilor în şcolile de profil care au funcţionat în acea perioadă, experienţa
pedagogică bogată, prin îmbinarea activităţii a două generaţii de dascăli ai şcolilor, o parte care au
activat înainte de 1918 şi cealaltă parte, mai numeroasă, care s-a format în perioada interbelică, de ale
căror calităţi, pregătire şi spirit de dăruire a beneficiat din plin întregul proces de învăţământ, precum
şi elevii care au urmat şi au absolvit aceste şcoli.
Indicele a fost superior şi la numărul de elevi înscrişi în anul şcolar 1938-1939, în plus cu 36
%. Aici mai trebuie să se ţină seama şi de factorii demografici, ai natalităţii, întrucât în deceniul al
patrulea natalitatea a fost mai scăzută faţă de primul deceniu de la unire. Important a rămas şi faptul că
toţi indicii procesului de învăţământ înregistraţi spre finele perioadei interbelice, atât cei cantitativi, cât
şi cei calitativi, au fost pozitivi şi incomparabil superiori faţă de cei dinainte de 1918.
Din totalul elevilor recenzaţi în anul şcolar 1938-1939 reiese că 65 % erau de naţionalitate
română, în şcolile de stat atingând o pondere de până la 80 %. Ei au fost instruiţi în limba lor maternă,
fiind lichidat sindromul maghiarizării forţate şi al dominaţiei limbii maghiare în şcolile de stat.
Pe baza datelor statistice care acoperă întreaga perioadă interbelică se poate susţine fără
rezerve concluzia după care a avut loc o dezvoltare reală cantitativă şi calitativă a învăţământului
primar, care s-a transformat şi într-un reviriment notabil pe plan spiritual şi moral, învingându-se
multe greutăţi pe drumul nou deschis de actul istoric de la 1 Decembrie 1918. Învăţământul primar a
dat apoi contingente importante de elevi care au parcurs treptele învăţământului secundar şi apoi a
celui universitar.

B. Şcolile industriale10
Şcolile industriale, 8 la număr în anii şcolari 1917-1918 şi 1918-1919, au funcţionat în oraşele
Arad, Braşov, Cluj, Oradea, Timişoara, Târgu Mureş, Satu Mare, Odorhei şi Cisnădie. Nomenclatorul
meseriilor practicate a fost redus, având numai secţii de metalurgie, lemnărie, cioplitul în piatră,
ceramică, iar cea din Cisnădie era şcoală textilă. Toate au funcţionat cu limba de predare maghiară şi
cu personal didactic în principal maghiar, din care nu a făcut parte nici un român. Dintre elevii înscrişi
în anul 1917-1918 numai 75 erau români şi aceştia cu numele de familie mutilate.
Prin reorganizarea lui după 1918 a fost definit mai bine profilul şi domeniul de activitate,
lărgindu-se nomenclatorul meseriilor şi s-au ierarhizat treptele de învăţământ şi a crescut mult numărul
unităţilor.
Şcolile de arte şi meserii (şcoli inferioare de meserii) formau meseriaşi patroni şi lucrători
pregătiţi să-şi poată exercita meseria aleasă în domeniul industriei, în munca productivă a vieţii de
atelier. Ucenicii şi elevii ucenici utilizaţi în fabrici şi ateliere, erau obligaţi să urmeze cursurile şcolilor
în cadrul şcolilor de arte şi meserii sau pe lângă acestea.
A treia formă de pregătire au constituit-o cursurile industriale, de perfecţionare a cunoştinţelor
din acele ramuri care nu erau cuprinse în profilul şcolilor industriale cu învăţământ regulat.
Din anul 1923, când s-au încheiat formele de reorganizare şi de dezvoltare, a crescut numărul
unităţilor şcolare, al cursanţilor, nomenclatorul de meserii şi al şcolilor, care s-au extins sub raport
teritorial. În perioada 1923-1928, s-au înfiinţat 30 de şcoli noi inferioare de meserii, în 30 de localităţi
dintre care în 29 au fost înfiinţate pentru prima dată.
Nomenclatorul meseriilor a cuprins: lăcătuşerie, mecanică, fierărie, tinichigerie, tâmplărie,
rotărie, dogărie, lemnărie, croitorie, cismărie, sculptură în lemn, cioplitori în piatră, ceramică, ţesătorie
şi tapiţerie, care îşi găseau un câmp larg de valorificare şi serveau nevoile unei populaţii destul de
numeroasă, atât din mediul urban cât şi din cel rural. Numărul elevilor acestor şcoli a crescut de la 845
în 1918, la 2904 în 1929.
Pentru fete au fost create două tipuri de şcoli: Şcoala de menaj şi Şcoala profesională de fete.
Şcolile de menaj au avut ca scop să dea elevelor cunoştinţe teoretice şi practice care le erau
necesare pentru o bună gospodărire în casele lor sau în serviciul altora. Erau organizate pe două secţii:
una elementară şi alta normală.
Secţia elementară avea durata de studii de 4 ani. În clasa I, erau admise absolventele cursului
primar cu etatea minimă de 14 ani împliniţi. În clasele 2-4 erau primite direct elevele fie absolvente a
două clase secundare sau de gimnaziu şi a şcolilor profesionale de gradul I. Elevele făceau activităţi în
atelier de la orele 8-12, iar între 14-17 participau la cursurile teoretice.
Secţia normală avea durata de 1 an şi primea elevele care posedau o diplomă de absolvire a
unei şcoli secundare, a unei şcoli profesionale de gradul II sau a şcolii normale de învăţătoare. Acolo
se forma personalul didactic pentru Şcolile de menaj.
Şcolile de menaj urbane trebuiau să aibă cel puţin 3 ateliere: de bucătărie, de croitorie, de
spălat-călcat şi scrobit rufe.
Şcolile profesionale de fete erau de gradul I şi II. Cele de gradul I aveau durata de 5 ani, dintre
care doi ani preparatorii şi trei ani de învăţământ profesional. Erau admise absolvente a 4 clase
primare ori a unor clase de învăţământ secundar.
Secţia superioară (gradul II) de fete avea o durată de 2 ani de studii. Erau admise absolvente
cu diplomă a unei şcoli profesionale de gradul I de fete. Această formă de învăţământ s-a dezvoltat de
la 51 de eleve în anul şcolar începător 1919-1920, la 1313 eleve în anul şcolar 1927-1928.
În anuarul statistic pe anul 1937, au fost înregistrate noi progrese ale acestor şcoli de profil,
atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Şcolile de meserii elementare pentru băieţi aveau 1445 de elevi
băieţi şi 39 de eleve. Şcolile de meserii inferioare de băieţi aveau 9316 elevi, iar pentru fete 646 de
eleve. Şcolile superioare de meserii pentru băieţi 3500 de elevi şi pentru fete 128, iar şcolile de menaj
pentru fete aveau 1976 de eleve. Totalul şcolilor industriale aveau elevi şi eleve în plus cu 16.205 faţă
de anul şcolar 1917-191811.
C. Şcolile profesionale12
Din situaţia statistică pe care am redat-o pentru acest domeniu de învăţământ, reiese că înainte
de 1918, elementul românesc era aproape absent în aceste şcoli. În fapt a existat o singură şcoală
comercială cu limba de predare română confesională ortodoxă la Braşov, înfiinţată în 1868 la iniţiativa
lui Gheorghe Bariţiu. Toate celelalte erau şcoli maghiare cu limba de predare maghiară.
În domeniul învăţământului profesional până la 1918, locul principal l-au ocupat şcolile
comerciale în raport cu cele industriale (numai 2 la număr). Dintre cele comerciale 7 erau şcoli
elementare şi numai 3 erau superioare cu durata de 3 ani.
După anul 1918, în procesul general de reorganizare, s-au pus bazele învăţământului
profesional în limba română, fie prin etatizarea celor existente ca şcoli de stat, cât şi prin înfiinţarea de
şcoli noi de stat, atât de băieţi cât şi de fete. Prin legea învăţământului profesional din 1924 s-au
prevăzut următoarele tipuri de şcoli: şcoli comerciale elementare, cursuri serale suprapuse şcolilor
elementare de zi, şcoli comerciale superioare şi cursuri pentru completarea instrucţiei ucenicilor din
prăvălii.
Şcolile comerciale elementare aveau durata studiilor de 3 ani. Se admiteau în clasa I
absolvenţi a 4 clase primare. În ultimele 2 clase elevii erau obligaţi să facă practică în prăvălii şi după
amiază 4 ore de cursuri teoretice. Absolvenţii acestor şcoli îşi puteau continua studiile mai departe la
cursurile serale superioare sau la şcolile comerciale superioare în limita locurilor rămase disponibile,
având obligaţia să susţină câteva examene de diferenţă.
Cursurile serale suprapuse şcolilor comerciale aveau o durată de 3 ani şi înlesneau
absolvenţilor completarea cunoştinţelor teoretice comerciale şi învăţarea limbilor străine.
Şcolile comerciale superioare aveau o durată de 4 ani de studii. Se primeau în clasa I
absolvenţii de gimnazii, sau în cazul locurilor vacante şi elevi proveniţi de la şcolile elementare
comerciale.
Cursurile pentru adulţi prevăzute în legea învăţământului profesional erau destinate să
completeze instrucţia şcolară a ucenicilor din prăvălii. În Transilvania în locul acestora au funcţionat
în continuare şi după 1918, şcolile comerciale sau industriale de ucenici, care au fost create pe baza
unor prevederi ale Legii XVII din 1884, care au rămas în continuare în vigoare. Înfiinţarea şi
funcţionarea de şcoli noi şi conducerea lor cădea în competenţa organelor locale de stat.
Au mai funcţionat în plus, dar cu număr mai redus, şcoli practice comerciale organizate de
camere de comerţ de industrie judeţene, pentru elevii ucenici din întreprinderile comerciale, cu un
program de învăţământ ceva mai dezvoltat decât cel al şcolilor comerciale de ucenici.
Evoluţia şcolilor comerciale elementare a început în anul şcolar 1923-1924, cu 123 de elevi
înscrişi, dintre care 105 români şi 18 de alte etnii şi a ajuns la 535 de elevi, dintre care 458 români şi
77 alţii în anul şcolar 1927-1928.
Şcolile superioare de băieţi şi fete în anul şcolar 1917-1918 au avut înscrişi 2081 de elevi,
dintre care numai 174 români, în anul 1927-1928 s-a ridicat la 3373 de elevi înscrişi, dintre care
români 2547.
Mai este de remarcat faptul că, în Transilvania, înainte de 1918, statul ungar a întreţinut numai
trei şcoli comerciale superioare, iar după unire, statul român, numai în primii 10 ani, a înfiinţat 21 de
şcoli normale superioare şi 110 şcoli comerciale elementare, precum şi un curs seral suprapus în o
parte din aceste şcoli. Tot în aceeaşi perioadă s-au mai înfiinţat în plus 17 şcoli confesionale de acest
profil.
În anul şcolar 1936-1937, în şcolile comerciale elementare şi superioare de băieţi şi fete erau
înscrişi 15782 de elevi, în plus cu 13701 faţă de 191813.

D. Învăţământul agricol14
Învăţământul agricol în Transilvania a avut o anumită tradiţie încă din perioada fostului regim
austro-ungar, dar la preluarea lui după 1918 de către statul român, ca urmare a distrugerilor din primul
război mondial care l-au afectat puternic, şcolile în cea mai mare parte au rămas numai cu numele ce l-
au avut fiind lipsite atât de înzestrarea tehnică cât şi de mijloacele necesare desfăşurării
învăţământului. Cele câteva şcoli care totuşi au mai supravieţuit, au rămas cu mijloace şi posibilităţi
minime de funcţionare, care au trebuit reorganizate şi reaşezate în noua situaţie politică schimbată.
Învăţământul agricol era reprezentat în Transilvania de următoarele tipuri de şcoli:
învăţământul superior organizat la Cluj, dar fără învăţământul mediu agricol care a lipsit din structura
învăţământului. Şcolile inferioare de agricultură erau prezente cu 12 unităţi de stat şi una de meserii
agricole, cu durata studiilor de 2 ani înainte de 1918 şi de 4 ani după acea dată, în care era inclus şi un
an de practică. În aceste şcoli erau admişi absolvenţii a cel puţin 4 clase primare, ori a şcolilor
elementare de agricultură. Vârsta minimă a candidaţilor era de 14 ani şi în majoritatea lor au fost
recrutaţi din rândurile familiilor de ţărani. Absolvenţii şcolilor beneficiau de termen redus în armată.
Scopul şcolilor agricole a fost de a forma agricultori luminaţi, care să poată exploata în mod raţional
terenurile din proprietatea familiei, care să devină gospodării model pentru ceilalţi ţărani din zonă,
precum şi pregătirea de tehnicieni ceruţi de întreprinderile agricole ale statului sau ale particularilor.
Şcolile elementare de agricultură aveau o durată a cursurilor de numai 2 ani. Elevii erau
admişi în aceleaşi condiţii de studii ca şi ceilalţi de la şcolile inferioare, dar erau interni. Programul lor
era mult redus faţă de cele inferioare.
Şcolile de economie casnică pentru fete au fost înfiinţate după unire, cu 7 unităţi şi cu o durată
a studiilor de 3 ani, elevele erau bursiere, absolvente a cursului primar complet. Erau pregătite în arta
bucătăriei, facerea pâinii, spălatul şi călcatul rufelor, ţesutul pânzei şi al covoarelor, cusături, croitorie,
îngrijirea animalelor mici, cultura legumelor, facerea conservelor, creşterea albinelor şi viermilor de
mătase, cunoştinţe de igienă etc.
Evoluţia generală a tuturor şcolilor de agricultură a fost următoarea: în 1918 au fost 14 unităţi,
iar în perioada 1918-1928 au mai fost înfiinţate 10 unităţi, ajungând la 24. Elevi înscrişi în acea
perioadă: 4650, dintre care promovaţi 4033, repetenţi 103, retraşi 514, absolvenţi 766.
Personalul didactic, inclusiv de la şcoala superioară agricolă din Cluj, era format din 119
persoane, iar personalul administrativ 110, total 229.
Baza materială a şcolilor s-a dezvoltat continu: terenurile de la 2564 ha în 1918 şi 3208 în
1928, iar valoarea lor a crescut de la 24,4 milioane lei la 53,6 milioane lei. Valoarea construcţiilor,
reparaţiilor şi amenajărilor a crescut de la 12,6 milioane lei în plus cu 40,9 milioane lei, iar a
inventarului mort a crescut de la 5,4 la 8,5 milioane lei. Valoarea totală a averii şcolilor de agricultură
inclusiv a celei superioare, a crescut de la 48,8 milioane lei în plus cu 77,9 milioane lei în 1928.
Pentru înzestrarea şi dezvoltarea învăţământului agricol după unire, statul român a pus la
dispoziţia lui prin buget 87,5 milioane lei, iar şcolile la rândul lor au realizat venituri din activităţile
desfăşurate de 25,5 milioane lei.
Datele prezentate atestă că sub toate raporturile şi învăţământul agricol s-a dezvoltat pe un
plan superior, în condiţiile specifice a agriculturii României din perioada interbelică, beneficiind de un
sprijin substanţial din partea statului român. Şi în acest domeniu s-au păstrat 3 unităţi agricole
confesionale susţinute de organizaţiile şi comunităţile săseşti.

E. Învăţământul normal
În anul şcolar 1917-1918 din cele 38 de şcoli normale existente, numai 8 şcoli confesionale şi
fundaţionale erau româneşti: şcoala normală din Năsăud (1770), şcoala Andrei Şaguna din Sibiu
(1786), şcolile din Arad, Blaj, Gherla, Lugoj, Oradea şi Caransebeş. Acestea erau cu totul insuficiente
pentru a pregăti conducătorii de grădiniţă, învăţătorii şi profesorii români pentru şcolile populaţiei
româneşti majoritare.
De aceea, pentru Consiliul Dirigent al Transilvaniei, imediat după unire, a devenit prioritară
sarcina înfiinţării de noi şcoli normale şi extinderea lor în teritoriu. Astfel, alături de şcolile
aparţinătoare celor două confesiuni ortodoxe şi greco catolică, s-au înfiinţat 23 de şcoli normale de stat
de băieţi şi de fete, în centrele principale ale Transilvaniei, cum au fost: Arad, Abrud, Avrig, Braşov,
Beiuş, Cluj, Cristur, Deva, Făgăraş, Lugoj, Oradea, Năsăud, Satu-Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei,
Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Timişoara şi Zalău, cu 4 şi 8 clase. Prin legea învăţământului secundar
din 1925 a avut loc atât unificarea învăţământului normal cât şi încorporarea celui din Transilvania în
organismul cultural naţional.
Pe baza prevederilor aceleaşi legi, au fost modificate programele, fixate mai judicios
disciplinele de învăţământ, îmbunătăţirea orarului, introducerea de concepţii pedagogice noi şi tehnici
de aplicare a lor. Odată cu partea teoretică a programelor substanţial îmbunătăţită calitativ, a căpătat o
pondere crescândă activitatea practică, în primul rând în domeniul agriculturii, scop în care şcolile au
fost înzestrate cu terenuri agricole suficiente, prin reforma agrară din 1921, cu mijloace materiale şi
financiare pentru realizarea acestor activităţi.
Începând din anul şcolar 1921-1922 s-au creat în toate şcolile muzee şcolare, etnografice,
agricole, ateliere pentru activităţi practice, cantine şi alte mijloace ajutătoare procesului de învăţământ.
Lucrul manual a căpătat o pondere corespunzătoare în programele de învăţământ atât pentru băieţi cât
şi pentru fete.
Peste toate aceste schimbări calitative şi de reorganizare generală a activităţii, care au avut loc
şi în domeniul învăţământului normal, s-au pus bazele formării şi dezvoltării la elevi a unei conştiinţe
înalte a datoriei faţă de profesie, care în condiţiile noi deschise de actul unirii de la 1918 şi a marilor
cerinţe pentru realizarea şi desfăşurarea învăţământului, a căpătat misiunea nobilă de apostolat.
După încheierea procesului de reorganizare şi aşezare în bazele lui fireşti în primul deceniu de
la unire, în cel următor, învăţământul normal s-a dezvoltat calitativ, prin optimizarea şi concentrarea
lui într-o anumită măsură în unităţi de învăţământ mai bine închegate şi înzestrate, care au depins de
condiţii prielnice pentru ridicarea calitativă a învăţământului, accentuarea elementelor de noutate în
toate domeniile şi de modernitate15.
Într-o astfel de viziune s-a redus parţial numărul unităţilor şcolare, prin concentrarea lor, astfel
că în anul şcolar 1936-1937, învăţământul normal din Transilvania se realiza în 25 de unităţi şcolare
(în minus cu 20 faţă de 1918), cu 622 de cadre didactice, în plus cu 6, elevi înscrişi erau 4.822, în plus
cu 1708 faţă de anul şcolar 1917-1918, dintre care români 4270, 89%, faţă de numai 881 în 1918,
adică 26%16.
Pe baza datelor prezentate, se poate aprecia că şi învăţământul normal s-a dezvoltat, atât în
extensiune, cât mai ales sub raport calitativ, dezvoltare la care au contribuit câteva mii de învăţători,
cu un nivel înalt de pregătire şi spirit de dăruire exemplară pentru îndeplinirea misiunii de dascăl, în
toată perioada interbelică.

F. Învăţământul liceal17
Învăţământul liceal a fost mai dezvoltat până la 1918, în raport cu celelalte forme ale
învăţământului secundar. Şcolile de stat maghiare chiar dacă nu erau majoritare, deţineau poziţii
importante, de 46%. Erau majoritare liceele confesionale, dar inegal reprezentate confesiunile în raport
de populaţia pe care acestea o aveau ca susţinător, sub raport etnic şi al numărului de elevi care
frecventau aceste şcoli. De asemenea era redus numărul liceelor de fete şi ca urmare foarte mic
numărul elevelor înscrise, proporţia fiind de numai10%. Atât liceele de stat, comunale, cât şi
majoritatea celor confesionale, erau cu limba de predare maghiară, cu toate că populaţia maghiară era
în minoritate.
Liceele româneşti au fost toate confesionale greco-catolice şi ortodoxe.
1. Liceul de la Blaj greco-catolic, ale cărui baze au fost puse la 1854, când s-a înfiinţat şcoala
latinească de învăţători, ridicată mai târziu la gradul de gimnaziu. După promulgarea legii
învăţământului din 1883, a devenit liceu cu 8 clase complete cu limba de predare română.
2. Liceul din Beiuş confesional greco-catolic, ale cărei baze au fost puse la 1828 de episcopul
Iosif Vulcan. Din 1838 a devenit gimnaziu, iar după 1848 liceu cu 8 clase.
3. Liceul din Braşov confesional ortodox, a luat fiinţă din iniţiativa lui Gheorghe Bariţiu şi sub
conducerea protopopului Ioan Popasu, având aprobarea mitropolitului Andrei Şaguna, şi-a deschis
porţile la 1850 ca gimnaziu de 4 clase, iar după 1856 a primit drept de publicitate. Cu ajutorul
financiar al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, gimnaziul s-a extins la 8 clase, căpătând în 1860 şi
aprobarea guvernului în acest scop, iar în 1866 şi dreptul de publicitate. În luna iulie 1866 şi-a ţinut
primul examen de maturitate prezidat de însuşi mitropolitului Şaguna.
4. Liceul grăniceresc din Năsăud şi-a deschis porţile la 4 octombrie 1863 ca gimnaziu cu 4
clase curs inferior. În 1870-1871 s-a înfiinţat şi cursul superior, devenind liceu cu 8 clase. Tot în 1871
a primit şi dreptul de publicitate.
După înfiinţarea gimnaziului, conducătorii graniţei năsăudene au adoptat hotărârea ca
administrarea fondurilor şcolare de toate gradele în comunele grănicereşti şi cele din Năsăud, să fie
puse sub controlul Consistoriului Episcopiei greco-catolice din Gherla, astfel că liceul din Năsăud a
devenit fundaţional şi pus sub ocrotirea bisericii.
5. Gimnaziul din Brad confesional ortodox, s-a înfiinţat la 1860, prin aportul celor 92 de
comune din ţinutul Zarandului, ca gimnaziu fundaţional, sub ocrotirea bisericii ortodoxe române, la
timpul respectiv a mitropolitului Andrei Şaguna.
Pentru fete, în afară de 4 şcoli civile care în evoluţie au ajuns la 8 clase, înfiinţate la Braşov,
Blaj, Sibiu şi Beiuş, nu au existat licee de fete confesionale.
După unire, învăţământul liceal de stat a cunoscut trei faze distincte de evoluţie.
a. Faza de organizare a învăţământului de stat sub Consiliul Dirigent;
b. Faza de tranziţie spre unificare a învăţământului secundar (1920-1923);
c. Faza de completă unificare şi normalizare a învăţământului secundar.
În prima fază, odată cu multiplele probleme de organizare, măsura cea mai importantă a fost
aceea de etatizare a liceelor de stat maghiare şi introducerea limbii române în locul celei maghiare.
Totodată s-au înfiinţat licee noi acolo unde nu existau şi cerinţele impuneau o asemenea măsură, şi
prin transformarea unor şcoli civile în licee, s-au crearea de unităţi noi de învăţământ. La 1 septembrie
1919 s-au putut deschide următoarele licee de stat:
- pentru băieţi: Arad, Baia Mare, Caransebeş, Dej, Făgăraş, Ibaşfalău, Lugoj, Sibiu, Timişoara,
Turda cu toate cele 8 clase, Oraviţa cu 7 clase, Alba Iulia, Braşov, Cluj, Deva, Orăştie, Oradea, Sighet,
Târgu Mureş, Şimleu Silvaniei, Satu Mare, cu primele 5 clase româneşti, Gherla cu 4 clase, iar la
Petroşani a început cu clasa I românizată.
- pentru fete s-au deschis licee la Arad, Cluj, Braşov, Oradea, Sighet, Timişoara, cu 5 clase, iar
la Târgu Mureş cu 2 clase.
- pentru elevii maghiari şi germani s-au păstrat liceele de stat cu limba de predare maghiară ori
germană, în toate clasele, sau în parte s-au constituit secţii speciale cu limba de predare a minorităţilor.
Faza a doua de unificare, începută în anul 1923, printr-o serie de măsuri pregătitoare, s-a
finalizat în 1925, prin votarea legii pentru înfiinţarea examenelor de sfârşit de an, de admitere în licee
şi de bacalaureat. Prin aplicarea legii în mod unitar la nivelul întregii ţări, s-a intrat în normalitate
efectivă şi s-au pus bazele dezvoltării învăţământului liceal.
În perioadele următoare învăţământul a evoluat pe un plan superior, iar realizările obţinute la
nivelul întregii Transilvanii istorice le redăm pe baza datelor publicate, în anuarul statistic al României
pe anul 1936-1937, privind situaţia învăţământului liceal de stat18.

Tabelul nr.9

Anul Licee Personal Elevi Români Alţii


didactic înscrişi
1917/1918 39 974 11.000 1.050 9.950
% 100 100 100 10,0 90,0
1936/1937 149 2.076 34.569 26.966 7.603
% 100 100 100 78,0 22,0
(+ -) faţă de 1917-1918
+110 +1.102 +23.569 +25.916 -2.347
% 282,0 113,0 214,0 2.468,0 24,0

Datele statistice arată că în perioada interbelică a avut loc o dezvoltare reală şi la nivel
superior a învăţământului liceal. Indicii atinşi, prin deschiderile ce s-au produs în urma actului de la 1
Decembrie 1918, au fost net superiori faţă de cei înregistraţi în ultimul an de învăţământ, sub
stăpânirea austro-ungară, la fel ca şi schimbările de fond şi conţinut, orientare şi cuprindere din
învăţământul liceal.
Totodată mai trebuie precizat, că în paralel cu învăţământul liceal de stat, a mai funcţionat un
număr mare de licee confesionale, în majoritatea lor absolută cu limba de predare maghiară şi în parte
germană, şcolarizând un număr mare de elevi şi dispunând de corp profesoral pentru formarea lor.
Învăţământul liceal nu a avut un caracter exclusivist românesc, dându-se libertatea de opţiune pentru
fiecare să decidă unde doreşte să-şi facă pregătirea şcolară, la şcolile de stat sau la cele confesionale,
fără nici o îngrădire.
Învăţământul de toate gradele realizat în perioada interbelică a avut un rol covârşitor în
dezvoltarea, pe plan superior, a culturii şi a conştiinţei naţionale, care a căpătat un caracter popular tot
mai cuprinzător, atât ca arie de cuprindere, cât şi ca nivel de dezvoltare, depăşind oricare din deceniile
anterioare. Şcoala a dat noilor generaţii cunoştinţe şi informaţii de fond ştiinţifice despre strămoşii
poporului român, despre istoria luptei de veacuri dusă pentru libertate, unitate naţională şi eliberare de
sub dominaţia regatului feudal maghiar, a imperiilor străine: otoman, austriac, apoi ţarist şi cel austro-
ungar, pentru făurirea unităţii naţionale. La acestea s-a asociat studierea şi învăţarea limbii şi literaturii
române cu puternice rezonanţe şi influenţe asupra dezvoltării conştiinţei şi culturii naţionale. Toate
împreună au reprezentat realizări de seamă pe linia consolidării edificiului naţional statal făurit la 1
Decembrie 1918. Ele s-au reflectat apoi şi în atitudinea populaţiei căzută victimă Dictatului de la
Viena şi a ocupaţiei Ungariei prin angajarea sa în lupta de rezistenţă naţională pentru apărarea fiinţei
sale şi a valorilor culturale moştenite de la înaintaşi.
Avem astfel în sinteză, valoarea, sensul şi importanţa acestor modeste înfăptuiri în domeniul
spiritualităţii, dintr-o perioadă istorică scurtă, dar plină de semnificaţii, cu implicaţii adânci pozitive
asupra problemelor de ordin politic în perioada ce a urmat, modificată şi schimbată în sens profund
negativ în anul 1940.

Note

1. G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria, p.1-99, Bucureşti, 1915. Lucia Protopopescu, Contribuţii la
istoria învăţământului în Transilvania, Bucureşti, 1976. Colectiv, Istoria învăţământului în România, 1821-1918 Bucureşti,
1970.

2. Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar nr.428/1938, f.43-45.

3. Anuarul statistic al României, 1934, p.413.

4. R.G.P.R. 1930, vol.3, tabela VII, p.XI, XX. Tabela A, XXXIV-XXXVII, LXIV-LXXII.

5. Ibidem, p.64, 140, 143, 286, 302, 315, 328, 396, 406, 490 şi vol.I, 1930, p.293, 329, 330, 401, 408, 415, 455, 460, 470,
501.

6. Idem, tabela VII, p.XV.

7. Idem, vol. V, 1930, p.65, 125, 130, 229, 248, 259, 308, 314, 330, 382.

8. Idem, vol. III, tab. VII, p. XV.

9. Anuarul Statistic al României, 1934, p.413-415.

10. D. Voinea, Învăţământul profesional din Transilvania în primul deceniu de la unire, în Transilvania, Banatul, Crişana şi
Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1928, vol.3, p.1059-1105.

11. Anuarul statistic al României, 1936-1937, p.222-225, 266-267, 240-245.

12. D. Voinea, op.cit., p.1095-1101.

13. Anuarul statistic al României, 1936-1937, p.224-224, 266-267, 240-247, 244-245.

14. Valeriu Popa, Învăţământul agricol de toate gradele din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, în Transilvania, Banat..., vol.3,
p.1057-1094.

15. V. Păcală, Învăţământul normal în Transilvania, în Transilvania, Banat..., vol.3, p.1035-1056.

16. Anuarul Statistic al României, 1936-1937, p.222-225.

17. I. Bratu, Învăţământul secundar în Ardeal, Transilvania, Banat..., vol.3, p.965-1022.

18. Anuarul Statistic al României, 1936-1937, p.222-225, 240-245, 266-267.


5.7.2. Învăţământul superior în Transilvania interbelică

5.7.2.1. Marea Unire din 1918


şi crearea cadrului afirmării culturii naţionale româneşti

Din setul bogat al semnificaţiilor istorice ale Marii Uniri din 1918, cel mai adesea se desprinde
concluzia că la sfârşitul primei conflagraţii mondiale s-a încheiat procesul istoric important al cuprinderii
într-un organism statal unitar a naţiunii române1. Totodată, se impune sublinierea că prin finalizarea
acestui obiectiv istoric naţional, România a beneficiat de certe perspective de dezvoltare a civilizaţiei
moderne2, dovedind aptitudini de afirmare în plan european şi universal.
Aşa cum afirma N. Iorga, încă din vremea războiului de unitate naţională era percepută tendinţa
manifestă de înnoire în domeniul culturii şi mentalităţilor3. Aceasta pentru că în tot drumul istoric pentru
înfăptuirea unităţii naţionale româneşti, cultura s-a dovedit a fi nu numai un element de coagulare
spirituală, ci şi de eficientă dinamizare a acţiunii politice4. După cum, în perioada postbelică a fost un
deosebit de important factor de accelerare a integrării provinciilor unite în structura naţional-statală a
României.
Unirea din 1918 a generat un optimism cultural în România, sesizabil în preocupările de
organizare culturală, ca şi creaţia propriu-zisă, în democratizarea culturii şi a dialogului cu lumea. Astfel,
constituirea unui cadru instituţional în care cultura să fie produsă şi apoi difuzată a fost printre primele
acţiuni de reorganizare internă a statuluui naţional român (la acest capitol este cuprinsă şi deschiderea
universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi). Asemenea demersuri se dovediseră a fi absolut necesare,
deoarece întreaga comunitate românească a văzut în Unire "începutul unei ere noi"5, ceea ce însemna, în
primul rând, o "nouă fază a străduinţelor noastre"6 care, şi prin intermediul "luminării" poporului, să ducă
la o adevărată "renaştere naţională"7Şi poate că cel mai amplu se evidenţiază această emulaţie în domeniul
creaţiei culturale şi ştiinţifice unde, îndeosebi în provinciile unite, existaseră adesea cenzuri artificiale care
baraseră calea afirmării creatoare plenitudinale a spiritului naţional8
Intelectualitatea română a fost total implicată atât în crearea drumului spre Marea Unire9, cât şi în
realizarea actelor din 1918. Apreciind că "România Mare este o realitate şi rezultantă normală a
superiorităţii morale şi culturale a poporului românesc"10, universitarii, ca şi ceilalţi intelectuali,
considerau că abia din acel moment "se începe adevărata istorie a neamului românesc"11. Iar din punctul
de vedere al menirii intelectualilor, al tuturor creatorilor din domeniile culturii şi ştiinţei, aceasta însemna
edificarea unei culturi şi civilizaţii superioare în România care 1) să fie la cotele cele mai ridicate ale
realităţilor umanităţii şi să contribuie la progresul universal; 2) să se remarce prin "pecetea particulară a
geniului naţional românesc"12. Şi trecând de la cadrul proiectiv la unul constructiv, se poate evidenţia
faptul că fenomenul cultural românesc a depăşit, în perioada interbelică, rămăşiţele formulelor
provinciale, constituindu-şi o cale marcant naţională prin frecventarea intensă a planurilor universale de
afirmare13. Aceasta a dat culturii române din respectiva epocă nu numai o notă proprie, din punct de
vedere al istoriei culturii, dar şi o marcă valorică de rang european şi universal.

5.7.2.2. Preluarea Universităţii româneşti din Cluj

Acest subiect a fost unul dintre cele mai controversate în dezbaterile publicistice şi literatura
consacrată Universităţii din Cluj. Iar apogeul acestei teme s-a desfăşurat în anii 1929-1930 când se
aniversa primul ei deceniu de activitate. Cu acel prilej au fost emise nu mai puţin decât şapte variante ale
actului preluării 147 de către participanţii la eveniment. S-au publicat puneri la punct, replici, documente
care atestau rolul şi concepţiile unor personalităţi. Uneori s-a căutat chiar obţinerea de capital politic de pe
urma meritelor avute la preluarea universităţii. Memorialistica de după al doilea război mondial a avut
darul de a complica şi mai mult problema, iar reconstituirile istoriografice din ultima vreme s-au menţinut
pe calea enunţurilor din epocă. La toate acestea se mai adaugă şi vitregia soartei documentelor autentice
referitoare la eveniment. Cu toate aceste dificultăţi, subiectul merită o tratare foarte riguroasă nu numai
pentru că reprezintă un moment esenţial pentru istoria Universităţii din Cluj, dar el este de reală
importanţă pentru istoria naţională.
Toate statele naţionale nou create sau consolidate după primul război mondial s-au preocupat încă
de la început de fondarea unor universităţi sau încadrarea vechilor universităţi în ordinea de stat nou
constituită. Se considera că aceste instituţii erau de stringentă necesitate pentru dezvoltarea şi progresul
rapid în toate domeniile. Astfel, la 28 ianuarie 1919, s-a fondat Universitatea din Brno148 cea de a doua
universitate a Cehoslovaciei, iar prin legea 375, din 27 iunie 1919, Universitatea maghiară din Bratislava a
fost trasformată în Universitate cehoslovacă de stat (prin legea 595, 11 noiembrie 1919, a fost numită
Universitatea Comenius)149. Între anii 1917-1920, universităţile din Polonia au trecut în patrimoniul
statului polonez şi au început a funcţiona ca universităţi poloneze150 Şi exemplele din zonă ar putea
continua. După cum se dovedeşte interesant şi exemplul francez pentru Alsacia-Lorena. În cazul acestuia
se remarcă rapiditatea cu care autorităţile franceze au sistat activitatea Universităţii germane din
Strassbourg, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, au preluat instituţia şi au pregătit redeschiderea ei ca
universitate franceză151
În privinţa României, o situaţie similară exista pentru Universităţile din Cluj şi Cernăuţi. Prin
unirea Transilvaniei şi Bucovinei acestea reveneau de drept statului român care avea obligaţia să le
administreze şi să le direcţioneze funcţiile în conformitate cu interesele proprii. În consonanţă cu
Rezoluţia de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi Decretul-lege no. 2171 de investire a Consiliului Dirigent
cu "conducerea serviciilor publice din ţinuturile prevăzute în decretul-lege no. 3641", acest organism de
administrare a Transilvaniei avea deci şi misiunea de a prelua Universitatea din Cluj pe seama statului
român152. Aceasta era o situaţie de drept153, inclusiv de dreptate istorică, în sensul restaurării elementului
autohton majoritar în drepturile sale fireşti. Aşadar, Consiliul Dirigent trebuia, în primă etapă, să
"încadreze în noua situaţie de stat" Universitatea din Cluj, pentru ca după aceea să fie luate măsurile
necesare în vederea activităţii universităţii româneşti154.
În condiţiile politice, economice şi militare din decembrie 1918, Consiliul Dirigent a trecut pe
primul plan activitatea sa organizatorică şi a căutat a duce la îndeplinire marile obiective ce-i reveneau din
Rezoluţia de la Alba-Iulia155. Statutul juridic internaţional al României, la sfârşitul anului 1918-începutul
anului 1919, ca şi al altor state din Europa Central-Sud-Estică a creat de asemenea dificultăţi procesului de
integrare a noilor provincii în statul unitar român. Această situaţie se datora şi Marilor Puteri ale Antatei
care intenţionau a ţine România în incertitudine pentru a fi dispusă la concesii156. Astfel se explică faptul
că naţionalizarea Universităţii din Cluj n-a preocupat Consiliul Dirigent. În schimb, opinia publică
românească din Transilvania s-a exprimat destul de rapid în favoarea unei asemenea acţiuni. Astfel, la 11
decembrie 1918, reprezentanţi ai tineretuluui universitar român din Transilvania s-au întrunit la Cluj
pentru a dezbate asupra situaţiei lor în condiţiile de pace şi a prezenta felul în care studenţimea s-a
comportat la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia. Cu acel prilej s-a desemnat o delegaţie care trebuia să se
deplaseze la Sibiu pentru a cere lămuriri Consiliului Dirigent referitor la continuarea studiilor. Totodată, în
această adunare studenţească s-a susţinut cu unanimitate propunerea de a cere "transformarea Universităţii
din Cluj în Universitate românească"157. Resortul de Culte şi Instrucţie Publică al Consiliului Dirigent a
discutat pentru prima dată despre viitorul Universităţii din Cluj în 18 decembrie 1918158, când
responsabilii învăţământului au gândit primul set de măsuri pentru crearea învăţământului românesc de
stat în Transilvania.
Cei doi factori care susţineau necesitatea naţionalizării Universităţii din Cluj - opinia publică şi
Consiliul Dirigent - au avut roluri complementare în această perioadă. Profitând de situaţia ambiguă creată
de trasarea aşa-zisei "linii demarcaţionale", guvernul ungar a întreţinut şi încurajat atitudinea de
"rezistenţă" a maghiarilor din Transilvania faţă de recunoaşterea valabilităţii Rezoluţiei de la Alba Iulia (1
decembrie 1918)159. Corpul profesoral maghiar de la Universitatea din Cluj s-a constituit într-unul din cele
mai puternice nuclee ale "rezistenţei" faţă de extinderea administraţiei româneşti, refuzând chiar şi ideea
depunerii jurământului de fidelitate faţă de statul român160. Astfel că este de înţeles manifestarea promptă
a opiniei publice româneşti faţă de această atitudine a Universităţii din Cluj, în timp ce Consiliul Dirigent
era preocupat atât de raporturile sale cu guvernele român şi ungar cât şi de transpunerea în practică, în
condiţiile concrete ale acelor zile, a mandatului încredinţat de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Mediile intelectuale româneşti din Transilvania şi din întreaga Românie s-au pronunţat cu
maximă intensitate pentru reorganizarea pe baze româneşti a Universităţii din Cluj161. O activitate sporită
a acestora s-a înregistrat după 24 decembrie 1918, când trupele armatei române au intrat în Cluj, iar
Universitatea maghiară sfida realităţile prin tendinţa provocatoare de a-şi amplifica activitatea didactică.
Mai mult, profesorul Apáthy, fost rector al Universităţii, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional
Maghiar şi-a fixat cartierul general tocmai într-una din clădirile universitare162. În acest context s-a
desfăşurat la Sibiu, între 6/19-8/21 ianuarie 1919, Congresul profesorilor secundari români care au acordat
o deosebită atenţie şi problemei transformării Universităţii din Cluj163. Aceste intervenţii ale celor două
grupări intelectuale, ca şi exemplul Universităţilor din Strassbourg şi Bratislava, au impulsionat Resortul
Instrucţiei al Consiliului Dirigent, la mijlocul lui ianuarie 1919, să reia în discuţie, de data aceasta în
termeni şi mai concreţi, chestiunea Universităţii din Cluj.
În privinţa opiniei publice în această perioadă se constată o multitudine de puncte de vedere. La
Congresul profesorilor din Sibiu, în chiar prima zi, participanţii au desemnat pe docentul N. Drăganu să
studieze şi să prezinte un raport în "chestia înfiinţării unei Universităţi româneşti în Transilvania"164.
Drăganu şi-a prezentat studiul în cea de a treia şedinţă a amintitului congres, în 8/21 ianuarie 1919.
Exprimând doleanţele congresului profesorilor români, raportul Drăganu solicita: 1) să se ceară înfiinţarea
cât mai curând a unei universităţi româneşti în Transilvania; 2) aceasta să se fixeze la Cluj; 3) în
activitatea de recrutare a profesorilor să se ţină cont de intelectualii cu pregătire specială din Transilvania;
4) până la organizarea noii universităţi, la Universitatea din Cluj să fie introduse imediat cursuri de limba
şi literatura română şi istoria românilor care să fie predate de profesori cu sentimente româneşti; 5) să se
înregistreze şi să fie preluat cât mai curând inventarul Universităţii din Cluj165. Raportul Drăganu, destinat,
în primul rând, Consiliului Dirigent, susţinând ideea unei universităţi româneşti la Cluj, nu punea deci
problema naţionalizării universităţii existente în Cluj, ci doar etatizarea ei.
În concepţia lui Drăganu problema întemeierii universităţii româneşti la Cluj însemna crearea
unei instituţii cu totul noi care să fie la cele mai ridicate cote şi, în acelaşi timp, ţinând seamă de acelaşi
statut juridic internaţional al României, să nu dea impresia că intenţionează a leza interesele etniei
maghiare. De aceea, raportul Drăganu proiecta noua universitate ca "centrul cultural cel mai înalt" al
Transilvaniei şi, totodată, de "ştiinţă românească". Se sugera ca această instituţie să-şi atragă acele
elemente care "sunt în măsură să contribuie la înaintarea ştiinţei sau cel puţin să o exprime sub forma ei
cea din urmă"166. Reiese că ideea universitară se exprima îndeosebi după modelul german, propunându-se
nu doar menirea pregătirii profesioniştilor, ci şi a creaţiei ştiinţifice. De la acest deziderat pornea cerinţa ca
recrutarea noului corp profesoral să aibă în vedere numai "pregătirea, munca şi cinstea". Aceste accente
veneau să respingă categoric intenţiile numirilor ca recompensă pentru serviciile publice sau politice,
susţinând imperativul "afară cu politicianismul şi din Universitate"167. Tot la acest capitol se încerca o
justificare a propunerii ca acţiunea de recrutare a profesorilor să ţină seama, în primul rând, de forţele din
Transilvania. Ca argument era prezentată starea de încătuşare la care au fost supuşi până atunci
intelectualii români din Transilvania ca şi dorinţa şi datoria lor de a dovedi disponibilităţile de creaţie
ştiinţifică şi cultură majoră168. Aceasta nu era însă o atitudine exclusivistă. Dimpotrivă, raportul Drăganu
susţinea că în rândul intelectualilor români ardeleni s-ar găsi doar o parte din profesorii necesari noii
universităţi (pentru facultatea de teologie, filosofie, litere, ştiinţe, drept şi mai puţin pentru medicină). De
aceea se recomandă a se recurge "la fraţii noştri de dincolo de munţi", dându-se ca exemplu profesorul V.
Babeş.
Raportul Drăganu proiecta noua universitate românească din Cluj în cadrul exprimat de
necesităţile şi aspiraţiile zonei geografice în care urma a fi situată. În felul acesta, activitatea de cercetare
şi creaţie cultural-ştiinţifică ar fi primit precise finalităţi practice. Universitatea urma a fi prevăzută cu
puternice institute pentru activitatea de cercetare a profesorilor şi studenţilor, pentru realizarea "studiilor
practice"169. De subliniat apoi faptul că raportul Drăganu nu avea în vedere ca noua Universitate
românească a Transilvaniei să primească, astfel, un caracter regionalist şi particularizant, ci, dimpotrivă,
atenţiona că oricât de specifice ar fi nevoile zonei, în organizarea Universităţii româneşti din Cluj trebuie
să se ţină seama de felul cum erau organizate celelalte universităţi româneşti, pentru a se ajunge la o
unificare şi a sistemului învăţământului universitar. Preluând sugestii de la participanţii la respectivul
congres, raportul Drăganu arăta că în acel moment nu putea fi înfiinţată decât o singură universitate, iar
aceea trebuia să fie neapărat la Cluj. Mai târziu, în funcţie de mijoacele materiale ale ţării se preconiza a fi
întemeiată şi o politehnică, în Timişoara, "centru industrial foarte însemnat". Până la organizarea unei
politehnici se propunea ca Universitatea din Cluj să pregătească inclusiv candidaţii la inginerie. Privitor la
Universitatea maghiară din Cluj, raportul Drăganu susţinea că ea trebuie să părăsească oraşul, indicând
mutarea ei la Târgu Mureş, în cazul că secuii ar accepta să o susţină170. Destul de vag Drăganu
argumentează o asemenea măsură prin grija de a nu crea "neplăceri", care trebuie înţelese atât prin stadiul
raporturilor etnice din Transilvania acelor zile cât şi prin acelaşi statut internaţional al României.
Propunerile raportului Drăganu au fost primite cu unanimitate171 de participanţii la congresul
respectiv. În discuţiile ce au urmat prezentării lui s-a accentuat doar asupra necesităţii creării mai multor
şcoli speciale superioare (ex. silvicultură, montanistică, "belle arte"). Cerându-se ca, într-adevăr, prima
universitate să fie întemeiată la Cluj, s-a insistat pentru cuprinderea şi a unei facultăţi de teologie (cu două
secţii) şi s-a subliniat necesitatea stringentă a unei politehnici. S-a militat pentru o diversificare cât mai
amplă a institutelor ştiinţifice. Deşi criticat mai târziu, chiar şi Ghibu recunoştea că raportul Drăganu
exprima atunci destul de fidel şi într-o mare proporţie opiniile intelectualităţiii româneşti şi ale oamenilor
politici din Transilvania172. El a avut însă rolul de a sensibiliza şi mai mult intelectualii din întreaga
Românie în privinţa unei universităţi româneşti la Cluj, după cum a determinat Consiliul Dirigent la
acţiunile ce au premers preluarea ei.
Având în vedere aceste exprimări ale opiniei publice şi, după cum mărturisea O. Ghibu, ştirile
despre modul cum francezii au luat în primire Universitatea din Strassbourg, iar Cehoslovacia
Universitatea din Bratislava173, secretarul general al Resortului de Instrucţie a alcătuit un memoriu către
şeful Resortului în privinţa atitudinii faţă de Universitatea din Cluj. Memoriul lui Ghibu (15 ianuarie
1919) pornea de la situaţia reală a acelui moment şi constata că deja era prea târziu pentru a putea fi
începute cursurile în limba română la Universitatea din Cluj odată cu următorul semestru (1 februarie). Ca
şi Raportul Drăganu, Ghibu îndemna însă a se etatiza Universitatea din Cluj174. Aceasta însemna preluarea
imediată a inventarului universităţii. După experimentul de la Strassbourg, Ghibu propunea ca
"ministerul" să numească un "comisar general român" care să supravegheze clădirea, inventarul,
administraţia şi conducerea universităţii până la viitoarea ei organizare. Ţinând cont de numărul apreciabil
de tineri care, reveniţi de pe front, doreau să-şi continue studiile, memoriul lui Ghibu propunea ca
activitatea didactică a Universităţii clujene să nu fie întreruptă doar dacă "s-ar constata necesitatea" unei
asemenea măsuri. Iar pentru a preciza mai exact acest enunţ, Ghibu a realizat o analiză a stării fiecărei
facultăţi din universitate. Astfel, el arăta că facultatea de medicină putea funcţiona în continuare, urmând
ca la catedrele vacante să fie încadraţi, provizoriu, suplinitori români. În schimb, se atrăgea atenţia asupra
facultăţilor de drept şi litere care nu doar că erau "mai puţin indispensabile", dar erau adevărate bastioane
ale şovinismului maghiar şi aveau studenţi destui de puţini. Drept pentru care Ghibu sugera ca, în funcţie
de atitudinea celor două facultăţi, acestea ori să fie închise sau să se procedeze la o selectare a materiilor
predate, în rândul lor incluzându-se neapărat şi cursuri de limba şi literatura română (iar aici era propus
docentul N. Drăganu) şi istoria românilor175. De reţinut, însă, că accentul memoriului Ghibu este pus pe
luarea în stăpânire a Universităţii din Cluj de către statul român, desigur cu proiecţia naţionalizării ei în
toamna anului 1919, odată cu începutul noului an universitar. Totodată, secretarul general al Resortului de
Instrucţie propunea şi preluarea Academiei de comerţ din Cluj, a Muzeului Ardelean, a Academiei de
drept din Sighetul Marmaţiei ca şi a altor instituţii de învăţământ şi cultură din Transilvania.
Atitudinea reţinută a Consiliului Dirigent faţă de Universitatea din Cluj, aşa cum se prezenta
inclusiv prin memoriul Ghibu, comparativ cu exemplele de la Strassbourg şi Bratislava, se explica prin
faptul că, aşa cum scria mai târziu acelaşi Ghibu, din punctul de vedere al statutului internaţional "situaţia
politică a Ardealului era încă departe de a fi lămurită"176, iar "linia demarcaţională" mai era luată încă în
considerare. De aceea, chiar propunerile memoriului Ghibu erau apreciate drept "premature", căci
preluarea Universităţii din Cluj ar fi însemnat în fapt şi sistarea activităţii ei, "până în momentul
posibilităţii reluării ei pe baze noi, naţionale"177, stadiu pentru care Consiliul Dirigent era încă nepregătit.
Cu toate acestea, opinia publică arăta nu numai nerăbdare, ci şi nemulţumire faţă de prelungirea
existenţei Universităţii maghiare la Cluj. Aşa, spre exemplu, congresul medicilor români de la Sibiu (28
ianuarie 1919) nu numai că solicită naţionalizarea Universităţii din Cluj, dar a înaintat soluţii concrete de
organizare românească a Facultăţii de medicină. Corpul medicilor cerea ca facultatea de medicină să fie
preluată chiar în cursul acelui an universitar, deoarece necesităţile social-sanitare ale Transilvaniei din acel
moment erau grav afectate de situaţia de până atunci. Ca atare, congresul medicilor a desemnat imediat o
comisie ("colegiu"), alcătuită din 11 persoane, care avea menirea de a studia întreaga problemă şi a face
Consiliului Dirigent propuneri de numiri la catedrele respectivei facultăţi178.
Până în acel moment era vizibil că la nivelul opiniei publice şi Consiliului Dirigent se dezbăteau
două alternative: 1) Universitatea din Cluj să fie naţionalizată; 2) la Cluj să fie fondată o universitate
românească absolut nouă179. De la începutul lui februarie 1919, Consiliul Dirigent adoptă soluţia
combinată a celor două formule: prelaurea Universităţii din Cluj de statul român şi transformarea ei pe
baze noi şi moderne, astfel încât instituţia să echivaleze cu o creaţie nouă. În acest sens, şeful Resortului,
V. Goldiş, a întreprins multe demersuri. În primul rând s-a adresat, la 15 februarie 1919, Ministerului
Instrucţiei Publice din Bucureşti, cu apel de a solicita Universităţilor din Bucureşti şi Iaşi, îndeosebi
facultăţilor de medicină, să recomande Consiliului Dirigent "persoanele potrivite pentru diferite
specialităţi ale medicinii"180, în vederea împlinirii dezideratului congresului medicilor români din
Transilvania. Totodată, prefectul oraşului Cluj, V. Poruţiu, a primit dispoziţie să comunice Senatului
Universităţii din Cluj somaţia Consiliului Dirigent ca profesorii să depună jurământul de fidelitate faţă de
statul român. În această etapă somaţia era însoţită de menţiunea că dacă va fi depus acel jurământ şi
profesorii se obligau ca în timp de doi ani să înveţe limba română, în aşa măsură încât să poată susţine
prelegerile româneşte, ei puteau să rămână mai departe în funcţie181. Dovadă a intenţiei Consiliului
Dirigent de naţionalizare a Universităţii din Cluj este şi faptul că, la 23 februarie 1919, Resortul Instrucţiei
s-a adresat oficial profesorului Sextil Puşcariu, informându-l despre dorinţa imperativă a deschiderii
Universităţii româneşti la Cluj încă în toamna anului 1919, în care scop decanul Facultăţii de Litere din
Cernăuţi era invitat la Cluj nu doar în calitate de profesor, ci şi de organizator al acestei universităţi182.
Faptul că guvernul de la Budapesta tocmai atunci proiecta planuri de modernizare universitară, în care
includea şi Universitatea din Cluj, iar la Paris se dezbătea statutul teritorial al României, a fost încă un
imbold pentru profesorii Universităţii maghiare din Cluj de a refuza categoric oferta Consiliului Dirigent.
În această situaţie, Goldiş a mandatat pe Poruţiu să preia imediat universitatea pentru a afirma şi în acel
sector suveranitatea statului român, dar prefectul Clujului a consiliat pe şeful de resort să mai amâne
aplicarea acestei decizii deoarece acţiunea ar fi putut duce la complicaţii deosebite care i-ar fi depăşit atât
competenţele cât şi puterile183. Neîmpăcat cu această situaţie, dar ţinând cont de sugestiile amintite, Goldiş
a hotărât ca măcar introducerea cursurilor de limba şi literatura română să se realizeze la Universitatea din
Cluj. De aceea, la 28 februarie 1919, a emis adresa de numire a docentului N. Drăganu pentru susţinerea,
în acel semestru, a unui curs public de "istoria literaturii române în legătură cu frământările actuale din
viaţa neamului nostru" (trei ore pe săptămână pentru studenţii români de la toate facultăţile)184, curs care a
şi debutat la 19 martie 1919185.
Aceste demersuri arătau limpede că Universitatea maghiară din Cluj continua să sfideze naţiunea
română şi să se menţină în postura de bastion al rezistenţei faţă de aplicarea prevederilor Rezoluţiei de la
Alba Iulia. Pe de altă parte, deşi existau voci care susţineau soluţiile de la Strassbourg şi Bratislava,
Consiliul Dirigent era decis a rezolva problema Universităţii din Cluj, dar fără a pricinui vreo deteriorare a
imaginii României la Conferinţa de pace. O asemenea situaţie a mobilizat şi mai mult opinia publică
românească şi se constată o vie preocupare pentru soarta Universităţii din Cluj nu numai în Transilvania,
ci în întreaga Românie. De data aceasta intelectualii, şi în special universitarii din toate centrele
universitare ale ţării, s-au exprimat în legătură cu viitorul Universităţii din Cluj. Revista "Luceafărul", din
Bucureşti, a publicat la începutul lunii martie 1919 două studii deosebit de valoroase, semnate de dr. D.
Negru şi prof. V. Pârvan, în care se proiecta învăţământul medical românesc la Cluj şi idealul universitar
cel mai articulat din acea epocă186.

5.7.2.3. Constituirea autorităţii universitare


şi începutul activităţii la Universitatea din Cluj

Perioada când şi-a îndeplinit atribuţiile Comisia Universitară (iulie-august 1919) este de maximă
importantă pentru devenirea Universităţii din Cluj. Căci nu era vorba numai de recrutarea corpului
profesoral, ci şi trasarea structurii organizatorice şi funcţiilor noii instituţii. Acestea din urmă aveau să se
concretizeze în lunile şi etapele viitoare. E. Racoviţă consideră că un segment distinct al demersului
reorganizării Universităţii din cluj îl constituie lunile septembrie şi octombrie 1919. Cronologia o fizează
între terminarea lucrărilor Comisiei Universitare şi constituirea primelor autorităţi universitare alese, iar ca
preocupări centrale ale perioadei se află tot reorganizarea, precum şi pregătirea deschiderii noului an
universitar319. Caracteristicile precizate de Racoviţă acestei etape sunt corecte, deşi credem că mai pot fi
aduse unele clarificări. În primul rând trebuie arătat că între 3-5 septembrie 1919, la Sibiu, a activat acea
Comisie care a preluat de la Comisia Universitară "dosarul" Facultăţii de Drept şi a căutat să nominalizeze
propunerile de titluri pentru cele 19 catedre320. Apoi au fost necesare o serie de noi instrucţionalizări ad-
hoc care să conducă la stabilirea unor responsabilităţi concrete în acţiunea cotidiană de reorganizare
universitară ca şi la reprezentarea intereselor Universităţii din Cluj faţă de autorităţile de stat.
Astfel se putea conchide că acţiunea Comisiei Universitare a continuat până spre mijlocul lunii
septembrie 1919 când a depus în faţa Resortului Instrucţiunii întreaga documentaţie privind munca şi
propunerile sale de reorganizare a Universităţii din Cluj. Pe baza acestor documente a putut fi emis
decretul-lege nr. 409, din 12 septembrie 1919, prin care guvernul României declară Universitatea din cluj
"transformată pe ziua de 1 oct. a.c. în universitatea românească"321. În concordanţă cu acest act legislativ,
Consiliul Dirigent a emis ordinul nr. 11.493/1919 prin care instituie Senatul Profesoral al Universităţii din
Cluj ca autoritate provizorie cu misiunea continuării activităţii de reorganizare şi pregătire a deschiderii
cursurilor, până în momentul când ar fi fost alese organisme proprii, de drept. N. Drăganu a fost numit ca
prorector, delegat a prezida şi şedinţele Senatului, iar ca membri Iuliu Haţieganu, Alex. Borza, G. Bogdan
Duică (suplinit prin cooptare de N. Bănescu), C. Negrea, D. Călugăreanu, D. Negru. La întâlnirile acestui
Senat Universitar provizoriu au mai participat O. Ghibu, ca secretar general al Resortului Instrucţiunii, S.
Puşcariu, care-şi păstra atribuţiile de comisar general , precum şi alţi profesori322 . Prima întrunire a
Senatului Universitar numit a fost în 15 septembrie 1919.
Desigur, principala misiune a autorităţilor universitare numite era crearea premiselor deschiderii
noului an de învăţământ. Aceasta presupunea atât amenajări de spaţii şi condiţii materiale în clădirile
Universităţii, cât şi primirea profesorilor şi înscrierile studenţilor la cursuri. Primii profesori selectaţi de
Comisia Universitară şi numiţi de Consiliul Dirigent au început a sosi la Cluj chiar din întâia decadă a
lunii septemmbrie 1919, dar au fost întâmpinaţi de dificultăţile găsirii locuinţelor, fapt datorat atât
autorităţilor civile ale oraşului cât şi vechilor profesori maghiari care refuzau a părăsi până şi spaţiile
proprietate a Universităţii323. Până la urmă această situaţie s-a dovedit a fi o gravă problemă care a
consumat mult timp şi energie Senatului Universităţii. În cea de-a doua şedinţă a Senatului (28 octombrie
1919) s-a constituit o comisie de încartiruire, condusă de prorectorul N. Drăganu şi s-a solicitat
Consiliului Dirigent deschiderea unui credit extraordinar pentru acordarea avansurilor şi salariilor
profesorilor (care erau numiţi cu data de 1 octombrie). Pentru depăşirea acestor obstacole au fost făcute
intervenţii şi la guvernul român. Ministrul pentru problemele Transilvaniei, V. Goldiş, a fost permanent
informat despre stadiul pregătirii locuinţelor, cerându-i-se şi intervenţii pentru ajutorarea organizării
deplasării profesorilor din Bucureşti şi Iaşi, cărora li se cerea să-şi anunţe neapărat sosirea, care nu trebuia
să depăşească data de 12 octombrie324.
Autorităţile provizorii ale Universităţii clujene au acordat atenţie maximă standardului de viaţă al
profesorilor pe care au dorit să-l racordeze statutului lor social firesc. De aceea, în 10 octombrie 1919,
Senatul a discutat "normele de salarizare" a profesorilor. Conform propunerii lui Camil Negrea se
prevedea: 1500 lei pentru profesor titular, 1100 lei pentru agregat, 800 lei pentru profesorii nefamilişti sau
familişti fără copii. Acestui venit urma să se adauge şi o indemnizaţie de locuinţă care era de 20-30% din
salariu325. Numai că toate aceste proiecte veneau atât pe fondul situaţiei economice postbelice cât şi a
multiplelor probleme de natură politică ale României. Datorită acestora s-a omis, de la nivelul
guvernamental, până şi emiterea decretului de numire a profesorilor la Universitatea din Cluj. Acest fapt l-
a făcut pe Puşcariu să-i scrie lui Iuliu Maniu (14 octombrie 1919) că universitarii îşi explicau aceasta prin
criza guvernamentală din România, dar îl rugau pe liderul Consiliului Dirigent să insiste pe lângă
Ministerul Instrucţiunii pentru pregătirea respectivelor acte normative326. Aceasta se impunea cu atât mai
mult cu cât, spre sfârşitul lunii octombrie, nu se reuşise achitarea salariilor şi indemnizaţiilor de drum
pentru profesorii sosiţi la Cluj, iar administraţia Universităţii a fost nevoită să acorde avansuri în coroane,
monedă în curs de depreciere, ceea ce le afecta situaţia materială327. Din aceste motive, Puşcariu s-a
adresat iarăşi ministrului de la Instrucţiune pentru ordonanţarea sumei necesare. Printre altele, el motiva că
Universitatea din Cluj se afla în pragul deschiderii porţilor şi nu era admisibilă o asemenea tratare a
profesorilor ei.
Printre chestiunile de care depindea buna administrare a Universităţii, precum şi înscrierile
studenţilor în noul an universitar, era şi funcţionarea serviciilor, care se afla în corelare cu atitudinea
slujbaşilor ce le deserveau. Noile autorităţi universitare provizorii şi-au dat repede seama de această
realitate, mai ales că aproape toţi funcţionarii erau maghiari şi încercau să obstrucţioneze continuu
compartimentul administrativ. Aceasta a dus la reacţia nu numai a membrilor Senatului, dar şi a celorlalţi
profesori care, într-o reuniune din 10 octombrie 1919, au cerut ca în principalele posturi administrative să
fie puşi funcţionari români328. Propunerea venea după o săptămână de la decizia Senatului ca vechii
slujbaşi ai Universităţii să fie menţinuţi, "pentru continuitatea lucrărilor", când li s-a cerut să-şi
îndeplinească normal atribuţiile şi au fost îndemnaţi a învăţa limba română. Să mai amintim că, după
inventarierea exactă a condiţiilor materiale ale Universităţii, Senatul a procedat, pe baza unei analize a
catedrelor şi facultăţilor, la reorganizarea şi repartizarea spaţiilor (sălilor) pentru activităţile didactice,
seminarii, institute. Nici această problemă nu a fost simplă atât daorită situaţiei generale postbelice cât şi
fiindcă, în condiţiile acţiunilor militare româneşti spre vest (1919), unele comandamente şi unităţi au
solicitat anumite clădiri şi materiale pe care, însă, Universitatea a reuşit să le menţină329 . Şi s-ar putea
adăuga efortul de a completa necesarul cu personal administrativ, precum şi pornirea concursurilor pentru
încadrarea de personal ştiinţific auxiliar care urma a fi numit începând din 1 noiembrie 1919.
Toate aceste acţiuni erau subordonate scopului principal de începere a cursurilor la Universitatea
din Cluj. De aceea, chiar de la primele întruniri ale Senatului provizoriu s-a exprimat dezideratul ca
alegerile pentru noile autorităţi universitare să se desfăşoare cât mai curând, în aşa fel încât ele să fie în
măsură a proceda la organizarea deschiderii anului de învăţământ 1919/1920330 . La 4 octombrie 1919,
membrii Senatului au cerut Consiliului Dirigent fixarea datei de 30 octombrie 1919 pentru alegerea
rectorului şi decanilor. În 29 octombrie 1919 s-au întrunit consiliile profesorale ale celor patru facultăţi
care şi-au desemnat, fiecare, câte 4 delegaţii în comisia electorală pentru alegerea rectorului. Aceştia s-au
întrunit în ziua următoare, sub preşedinţia lui N. Drăganu, secretar fiind Silviu Dragomir331. După ce N.
Drăganu a expus procedura efectuării alegerilor, tot el a propus delegaţilor pe S. Puşcariu pentru rectorat.
Prin vot secret, toţi cei 17 (4x4+1) componenţi ai acestui colegiu electoral au optat pentru Puşcariu. Tot cu
17 voturi a fost desemnat ca prorector N. Drăganu. Imediat, Puşcariu a înaintat o adresă Consiliului
Dirigent prin care se cerea aprobarea "primei constituiri legale a autorităţii Universităţii noastre din Cluj".
Răspunsul Resortului Instrucţiunii a sosit în 1 noiembrie 1919. El conţinea un mesaj de felicitare pentru
"consolidarea cât mai trainică a Universităţii din Cluj, făcând din ea un for luminător nu numai pentru
Transilvania, ci pentru întreaga noastră Românie unită şi pentru întreaga umanitate"332. Au fost aprobate
următoarele autorităţi universitare: rector - S. Puşcariu, prorector - N. Drăganu, Litere: decan - G.B.
Duică, prodecan - N. Bănescu; Ştiinţe: decan - D. Călugăreanu, prodecan - Al. Borza; Drept: decan - V.
Dumitriu, prodecan - C. Negrea; Medicină: decan - Iul. Haţieganu, prodecan - D. Negru.
Încă din septembrie 1919, Senatul provizoriu s-a preocupat şi de aspectele sociale ale vieţii
studenţilor. Deoarece spaţiile de locuire pentru studenţi erau cronic deficitare, s-a cerut Consiliului
Dirigent sprijinul în amenajarea unor cămine pentru fete. Totodată s-a prescris folosirea spaţiilor existente
exclusiv pentru studenţi ca şi crearea condiţiilor în vederea servirii mesei la cantina studenţească de către
studenţii care locuiau în oraş. S-a comunicat oficial data înscrierilor pentru studenţi (1-8 octombrie) dar
pentru a face faţă contextului de atunci s-au mai admis prelungiri până la 18 noiembrie. Profesorii au fost
rugaţi să-şi anunţe cursurile până la 10 octombrie, iar până la sfârşitul aceleiaşi luni li s-a cerut să fie în
Cluj, în vederea deschiderii anului universitar333. Pentru Universitatea din Cluj aceasta însemna începerea
activităţii didactice şi ştiinţifice propriu-zise.
Intensitatea eforturlui depus de autorităţile universitare se explica prin dorinţa lor şi a întregii
comunităţi româneşti de a începe cursurile la Universitatea din Cluj încă din toamna anului 1919. N-au
fost puţini aceia care priveau cu scepticism acest proiect, dar argumentul lor era extras din comparaţia cu
alte universităţi europene, îndeosebi din Europa Centrală şi de Est, care, deşi unele cu recunoscută tradiţie
universitară, nu reuşiseră reluarea sau reorganizarea cursurilor în perioada imediată războiului. Totuşi, la
Cluj, acest lucru a fost posibil pe data de 3 noiembrie 1919, şi nu în condiţii de improvizare, ci pe temeiul
unor realităţi gândite modern. Iar promotorii acestora au fost acei profesori care au muncit necondiţionat
pentru o Universitate românească la Cluj. S. Puşcariu avea dreptate atunci când afirma că performanţa
reorganizării şi începerii activităţii Universităţii din Cluj se datora "înainte de toate faptului că în
vremurile de prefacere s-au găsit oameni care să aibă curajul să se descătuşeze de formele convenţionale
şi să-şi asume toată răspunderea pentru faptele lor"334. Iar din această categorie de oameni făcea parte şi
Puşcariu, a cărui străduinţă pentru organizarea Universităţii era dispusă a o recunoaşte deschis şi presa
clujeană, chiar în ziua deschiderii cursurilor335.
Autorităţile universitare au conceput momentul ca pe o adevărată sărbătoare academică. V.
Pârvan a fost invitat să rostească o prelegere inaugurală, procedură tipică universităţii germane ca şi altor
universităţi cu tradiţie în Europa. Prima lecţie românească la Unversitatea din Cluj a fost susţinută, aşadar,
în noiembrie 1919, orele 17. Asistenţa era alcătuită nu numai din studenţi şi profesorii Universităţii, ci şi
din principalele autorităţi civile şi militare ale oraşului ca şi din numeroşi profesori secundari, alţi
intelectuali. Căci lecţia lui Pârvan nu a fost doar un eveniment cultural, ci un adevărat moment naţional. I.
Agârbiceanu aprecia că deschiderea cursurilor de către prof. Pârvan a fost "prilejul unei adevărate
sărbători". Iar în sprijinul spuselor sale arată că sala Universităţii unde s-a petrecut evenimentul a devenit
neîncăpătoare pentru numeroşii doritori să asiste la lecţia inaugurală. Şi tot Agârbiceanu conchidea că "
lumea n-a venit în zadar: sufletul savantului artist a trecut prin sufletul nostru"336.
Pârvan a fost prezentat publicului de prof. G. Bogdan-Duică, decanul Facultăţi de Litere. Din
această introducere aflăm că decizia autorităţilor universitare de a-l ruga pe Pârvan să susţină prelegerea
de deschidere a cursurilor la Universitatea românească din Cluj se sprijinea pe "operele şi activitatea sa"337
care, ele singure, erau cartea de vizită şi elogiul savantului. Şi desigur, din această "operă şi activitate"
făceau parte şi raportările lui la noua Universitate din Cluj. Titlul - Datoria vieţii noastre - şi conţinutul
prelegerii au fost un mesaj adresat direct profesorilor şi celor aproximativ o mie de studenţi înscrişi până
în acea zi. Deşi enunţul de idei era de o bogăţie luxuriantă, ne mărginim la comentarea sensurilor propuse
de el pentru evoluţia Universităţii din Cluj. Şi trebuie remarcat faptul că ideile sale nu sunt abstracţiuni, ci
sunt extrase din viaţă şi se îndreaptă spre realitatea vieţii. Este impresionant gândul lui Pârvan adresat
vieţii. Afirmând că viaţa "e singura realitate sublimă la care poate aspira omul", Pârvan nu făcea elogiul
vegetativului biologic, deoarece o definea ca "potenţă energetic-spirituală quasi-infinită"338. Din această
calitate reiese raportul dintre viaţă şi valoare, ceea ce duce la precizarea scopului şi sensului vieţii. Acestea
primesc, aşadar, dimensiuni culturale, iar pentru Pârvan cultura devenea valoare supremă şi, deci, scop al
vieţii. În felul acesta, a trăi, pentru om,, era o "datorie de onoare"339 care însemna, în primul rând, creaţie
de valori. Iar în Dies Violaris subliniază: "Şi trebuie să ne fie clar acest lucru, că nici cele mai modeste
suflete nu trăiesc zadarnic pe lumea aceasta (subl. n. V.P.). Ferice de cel ce şi-o cunoaşte întreagă şi o
împlineşte cu toată puterea sufletului său"340.
Discursul lui Pârvan este o proiecţie a căii de evoluţie a Universităţii din Cluj, pornind însă de la o
critică a realităţii universitare contemporane. El respinge îndeosebi trivialismul mecanic al "uniformizării
gândului şi al reglementării creării", din unele universităţi, ca şi tipul de profesor care se considera, în
condiţiile remarcabilei dezvoltări a ştiinţelor, "un infailibil profet de sentimente relevante". Aceste
constatări susţin atitudinea foarte tranşantă a lui Pârvan faţă de o nouă universitate care dacă s-ar profila ar
fi "încă o uzină de superficialtăţi şi inutilităţi, de nonvalori sociale, culturale, politice; înfiinţarea ei nu e
numai absurdă, e şi imorală"341. Deşi găseşte că şi în societatea românească erau destul de multe "păcate
sociale" care se răsfrângeau şi asupra instituţiilor ei, precum exista şi presiunea "conspiraţiei generale a
neisprăviţilor" de a acapara "cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităţilor social-culturale ori social-
politice"342. Pârvan era optimist în privinţa soartei Universităţii din Cluj. Asemenea sentimente proveneau
din observaţia directă asupra oamenilor şi metodelor care au fost la baza edificării noii universităţi. El
considera că Universitatea românească din Cluj a apărut ca "o operă de revoluţie, înfăptuită cu mijloace
revoluţionare, inspirată de o iubire, cu totul dezinteresată, pentru mai bine"343. Căci cei ce au muncit
pentru reorganziarea Universităţii au acceptat să poarte o bătălie deloc uşoară cu "puterile tradiţionale", să
suporte atacurile şi mânia acestora. În fapt, o asemenea atitudine corespunde chiar concepţiei sale despre
"confraternitatea" universitară, a cărei existenţă era înţeleasă ca "o luptă pentru mai mult gând".
Adresându-se comunităţii academice din Cluj, Pârvan îi sugera ca întregul ei efort să fie îndreptat
spre "spiritualizarea acestei vieţi", iar profesorul universitar să devină "un prospector de aur şi diamante în
stâncosul pustiu al neînţelegerii omeneşti"344. Acest îndemn nu avea nici o urmă de spiritualism, căci
profesorul Pârvan vedea activitatea Universităţii numai în corelare cu realitatea economico-socială care nu
numai că nu este perifizată de universitari, ci după aprecierea savantului, ei sunt cei mai în măsură să
înţeleagă şi să diagnosticheze starea şi evoluţia societăţii. Fără vreo pretenţie elitară, acest enunţ subliniază
îndeosebi rolul instituţiei universitare şi a cetăţenilor ei. Subliniind că profesorii Universităţii trebuie să fie
"spiritul critic prin care să se lumineze naţiunea" în condiţiile deosebitei complexităţi a dezvoltării
societale, Pârvan dorea să insiste asupra responsabilităţii Universităţii. Iar această idee este în consens cu
ceea ce se considera a fi un atribut de bază al Universităţii moderne. A Flexner, de exemplu, scria şi el că
Universitatea trebuie să-i dea societăţii nu doar ce societatea cere, ci ceea ce ea necesită345. Judecăţile de
acest tip ale lui Pârvan nu sunt limitate doar pentru comuniunea universitară, deoarece în Datoria vieţii
noastre le extinde la totalitatea intelectualităţii, desigur aceasta şi ca produs al Universităţii. Vorbind de
menirea intelectualilor în perioada postbelică el afirmă că aceştia trebuiau să fie "preoţii aspri ai unei
religii de purificare", mai precis "preoţii unui timp"346 ale căror trasee să fie prefigurate de cei care aveau
accesul la "largul orizont al vederii istorico-filosofice". Şi în cazul lui Pârvan, aceasta nu exprima opţiunea
pentru reflexivitate, deoarece el propunea intelectualilor o atitudine de angajament care putea merge până
la sacrificiul de sine. De aceea ţinea să precizeze că, deşi acea "operă de purificare" despre care vorbea
putea fi chiar "ingrată", generaţiei intelectualilor de după război i se solicita "sacrificarea însăşi a
sufletului"347 ei, o săruire ale cărei rezultate puteau să nu apară imediat. Aşadar, mesajul lui Pârvan sugera
antrenarea intelectualilor, a Universităţii într-o muncă uriaşă de creaţie. Iar aici se relevă un aspect din
caracterul lui Pârvan care, aşa cum îl vedea şi D. gusti, a făcut din muncă nu doar o virtute, ci o adevărată
"pasiune religioasă"348. Căci raportul dintre muncă şi cultură reprezenta pentru Pârvan o atitudine firească,
specific umană, pe care o prezenta astfel: "sălbatecul trândăveşte, civilizatul munceşte aproape
continuu"349. Să mai adăugăm că Profesorul concepea munca drept o activitate depusă "în întregime şi
total dezinteresată în serviciul Ţării"350.
Este evidentă adresa prelegerii inaugurale Datoria vieţii noastre către mediul universitar clujean,
dar enunţurile lui Pârvan erau perfect valabile nu numai pentru toate universităţile din România, ci vizau
şi ansamblul culturii naţionale. În felul acesta a şi receptat publicul şi presa din Cluj mesajul savantului.
Ziarul "Patria" scria, spre exemplu, că discursul lui Pârvan nu a fost doar o lecţie de deschidere a
cursurilor la Universitatea din Cluj, "ci a unui drum pe care neamul întreg în dezvoltarea sa culturală
trebuie să meargă"351. Pentru cei care s-au aflau în sala unde-şi rostea Pârvan prelegerea inaugurală,
momentul li s-a părut a fi "una din cele mai rare clipe ale omului" care servea cel mai bine oricărui
contemporan în desluşirea luminii şi adevărului prin haosul doctrinar al timpului. Acelaşi ziar citat,
credem prin pana lui Agârbiceanu, nota: "A fost ca un glas ce cobora din înălţimile senine ale gândului
veşnic, asupra lumii absorbite astăzi să-şi întocmească din nou lăcaşul de huzur al trupului; un profetic
strigăt de alarmă, ca să luăm aminte să nu rătăcim drumul"352. Însă, desigur, sensibilitatea cea mai mare la
discurs au avut-o universitarii care, în afara datoriei creaţiei ştiinţifice şi culturale, a propagării
adevăratelor valori, mai aveau şi misiunea de a oferi tinerilor şi un ghid al conduitei morale şi naţionale.
Iar prelegerea lui Pârvan conţinea cele mai puternice argumente şi în vederea îndeplinirii acestui scop al
învăţământului universitar. Din aceste considerente, decanul Facultăţii de Litere, prof. G. Bogdan-Duică, a
şi înaintat rectorului S. Puşcariu, în ziua următoare evenimentului, o adresă prin care propunea ca întâia
tipăritură a Facultăţii amintite să fie Datoria vieţii noastre, a lui V. Pârvan. În argumentaţia prezentată,
Bogdan-Duică arăta că respectiva prelegere inaugurală "fixează un ideal de cultură vrednic să fie citit şi
recitit de studenţi şi trecut în mintea marelui public ardelean, care aşteaptă îndemnurile Universităţii"353.
Iar iniţiativa se justifică şi prin aceea că V. Pârvan, profesorul care a rostit prima lecţie românească la
Universitatea românească din Cluj, făcea parte alături de Xenopol şi Iorga din clasa "ambasadorilor
spirituali ai naţiunii"354, cum se exprima, în 1928, D. Gusti. După cum era vorba de profesorul care făcuse
din tineretul universitar cultul speranţelor sale, deşi, pentru a-i obţine devotamentul, "el nu le făgăduia nici
fericirea uşoară de aici, nici nesfârşita beatitudine de dincolo"355. Căci Pârvan a pus în prelegerea
inaugurală de la Cluj mesajul întregii sale experienţe de viaţă, pe care a dedicat-o Omului şi Ţării.
Puşcariu şi autorităţile universitare clujene au avut ca principal ţel inaugurarea cursurilor pentru a
da o notă de maximă seriozitate inclusiv procesului de integrare a Transilvaniei în spaţiul instituţional
statal român. Prin aceasta se releva tocmai dimensiunea constructivă, în sensul civilizaţiei moderne, a
actului Unirii din 1918. Fireşte, organizatorii Universităţii româneşti din Cluj ar fi dorit să dea
momentului de debut al activităţii ei şi o semnificaţie politică, dar contextul intern şi internaţional era
deosebit de complex şi contradictoriu pentru proiectul unor solemnităţi de mare amplore. Nici Consiliul
Dirigent şi nici guvernamentalii din Bucureşti nu aveau timp pentru asemenea evenimente, căci în afară de
situaţia militară şi internaţională a României se mai adăuga profunda criză politică şi campania electorală
care concentrau toată atenţia liderilor politici şi de stat356. Debutul Universităţii româneşti din Cluj se
desfăşura şi pe un fond de puternice contestări şi denigrări ale propagandei oficiale ungare şi a foştilor
profesori universitari maghiari din Cluj, atât în Transilvania cât şi în Occident. Asemenea acţiuni de
propagandă se cuplau deschis cu eforturile autorităţilor de la Budapesta de a se opune recunoaşterii
internaţionale a constituirii sau desăvârşirii statelor naţionale din Europa Central-Sud-Estică. Într-un
asemenea sens a fost convins şi George R. Clerk, însărcinat cu misiunea specială la Budapesta, care, în
raportul său către preşedintele Consiliului Suprem Aliat, de la sfârşitul lunii noiembrie 1919, mai era
dispus a acorda credibilitate foştilor profesori maghiari în tentativa de a discredita până şi disponibilităţile
dovedite ale culturii, ştiinţei şi intelectualităţii româneşti. Mai mult, acelaşi mesager al Aliaţilor, se
exprima vizibil tendenţios asupra însăşi preluării Universităţii din Cluj de către autorităţile româneşti357.
De altfel, asemenea opinii erau complementare demersurilor Aliaţilor la Bucureşti pentru a obţine
maleabilitatea guvernului român faţă de textul tratatului de pace cu Austria358. În aceste condiţii,
autorităţile universitare clujene au preferat să treacă la activitatea didactică şi ştiinţifică, amânând pentru
un timp solemnităţile.
Înscrierile studenţilor la Universitate au continuat şi în următoarele două săptămâni după
începerea cursurilor. Astfel că, în primul semestru al anului universitar 1919-1920 au fost înmatriculaţi
1871 de studenţi. Cifra este considerabilă dacă avem în vedere că la Universitatea din Strassbourg, în
primele două săptămâni după debutul postbelic, erau înscrişi 800 de studenţi, iar în perioada care a urmat
numărul lor a crescut doar cu mai bine de 200359. În privinţa preferinţelor studenţilor clujeni pentru
anumite facultăţi, acestea erau următoarele: Drept - 909, Medicină - 707, Litere - 116, Ştiinţe - 82,
Farmacie - 57. Structura pe naţionalităţi a întâiului eşantion de populaţie studenţească la Cluj indică
prezenţa a 1288 români, 281 evrei, 225 germani şi 77 maghiari360.

5.7.2.4. Inaugurarea oficială a Universităţii

Atât pentru universitatea medievală cât şi cea modernă practica inaugurării oficiale s-a impus ca
un moment care marchează nu numai începutul activităţii unei noi universităţi, ci şi recunoaşterea rolului
şi însemnătăţii sale de către autoritatea statală şi societate. În cea de-a doua întrunire a Senatului
provizoriu al Universităţii din Cluj, în 9 octombrie 1919, s-a conceput realizarea concomitentă a începerii
cursurilor şi inaugurării solemne. Ulterior, respectiv în 25 octombrie 1919, acelaşi for propunea ca
inagurarea oficială să fie stabilită pe data de 1 decembrie 1919374. Totodată se sublinia faptul că
festivităţile trebuiau să fie foarte bine organizate, ceea ce presupunea existenţa autorităţilor universitare
legal constituite, precum şi alcătuirea unei comisii compusă din cei patru prodecani şi patru profesori,
reprezentând fiecare facultate, sub conducerea rectorului. Această comisie trebuia să întocmească
programul solemnităţii şi să decidă componenţa delegaţiei care urma a se deplasa la Bucureşti pentru a
invita oficialităţile. Comisia a luat fiinţă chiar după alegerile de la sfârşitul lunii octombrie 1919, în ea
intrând, alături de cei patru prodecani, şi profesorii V. Dimitriu, D. Călugăreanu, I. Iacobovici, Al.
Lapedatu. Prima ei şedinţă a fost imediat după deschiderea cursurilor, în 4 noiembrie 1919. Timp de două
ore, s-a stabilit programul festivităţilor de inaugurare, a căror dată a fost reconfirmată pentru 1 decembrie
1919375. Tot atunci s-a stabilit componenţa delegaţiei ce trebuia să se deplaseze la Sinaia şi Bucureşti
pentru a invita familia regală, guvernul, mai multe personalităţi, legaţiile Aliaţilor şi universităţile străine.
Din aceasta făceau parte profesorii Iacobovici, Lapedatu şi Călugăreanu. După două săptămâni de
activitate comisia s-a întrunit iarăşi, la 18 noiembrie 1919, când prof. Călugăreanu a prezentat raportul
despre contactele avute cu autorităţile statului376, şi s-au precizat argumentele pentru amânarea
festivităţilor de inaugurare oficială a Universităţii din Cluj până la începutul lunii februarie 1920.
Este simplu de observat că susţinerea datei iniţiale, 1 decembrie 1919, avea simbolul aniversării
unui an de la realizarea Marii Uniri, dându-i-se şi semnificaţia cuvenită în contextul intern şi internaţional
al acelor zile. Cu toate că întregul corp profesoral şi studenţii clujeni au ţinut foarte mult la suprapunerea
celor două momente - aniversarea Unirii şi inaugurarea oficială a Universităţii - până la urmă s-a acceptat
amânarea pe baza motivaţiei realiste a situaţiei politice interne şi a duratei de timp necesară pentru
transmiterea şi răspunsul la invitaţiile către/de la universităţile străine377. Tocmai în vederea înscrierii în
intervalul de timp destul de scurt al pregătirilor solemnităţii inaugurale, s-a făcut apel la canalul
diplomatic, în special la legaţiile din Bucureşti. De remarcat este faptul că deşi data inaugurală a fost
modificată, mesajul, semnificaţia evenimentului au fost menţinute. În discursul său din 20 februarie 1920,
rectorul Puşcariu ţinea chiar să sublinieze că manifestările universitare din Cluj aveau şi scopul de a
"celebra una din marile sărbători ale poporului român, de când soarele dreptăţii a răsărit şi pentru el"378.
În fapt, dublul mesaj al inaugurării Universităţii româneşti din Cluj - cultural-ştiinţific şi politic -
poartă şi marca realităţilor şi contextului internaţional în care se afla România. M. Calullery, ca observator
direct al evenimentelor, scria că fenomenele internaţionale şi îndeosebi cele din Europa Centrală aveau un
rol determinant până şi asupra stării de spirit a poporului român379. Deşi primul Parlament al României
postbelice a ratificat decretele regale referitoare la unirea cu România a provinciilor româneşti eliberate,
ceea ce a creat o atmosferă de entuziasm popular în toată ţara380, pe plan internaţional mai era întreţinută
senzaţia incertitudinii asupra statutului teritorial al statelor din Europa Central-Sud-Estică. Doar spre
sfârşitul anului 1919 - începutul lui 1920, Aliaţii au început să gândească la necesitatea consolidării
României unite381. Aceasta neînsemnând că în Occident nu se mai duceau campanii propagandistice şi
politice contrare României. Dimpotrivă, chiar în acea vreme, Ungaria depunea eforturi disperate pentru a
obţine "integritatea teritorială" şi a bloca recunoaşterea frontierelor statelor naţionale din zonă382. Chiar
Universitatea din Cluj era denigrată de manifeste ale universitarilor unguri, cu diferite prilejuri, de la
expedierea acestor materiale către toate universităţile din lume până la folosirea unor ocazii speciale. Aşa
s-a întâmplat la sfârşitul lunii noiembrie 1919, când, la festivităţile inaugurale de la Strassbourg, nu doar
că au fost răspândite manifeste ce conţineau date false, dar răstălmăceau şi jigneau deschis cultura şi
poporul român. În contextul amintit, universitarii unguri declarau că înţelegeau ca un popor de cultură -
cel francez - să înlocuiască la Universitatea din Strassbourg un alt popor de cultură - cel german, căci într-
o asemena situaţie "cultura mondială nu suferă nici o pierdere prin această schimbare"383, în timp ce prin
preluarea de către români a Universităţii din Cluj, civilizaţia ar fost văduvită de "aportul reprezentanţilor
unei naţiuni culte" (se refereau desigur la unguri). De altminteri, la Conferinţa de Pace de la Paris,
delegaţia oficială a Ungariei a exprimat pretenţia asupra vechii Universităţi din Cluj, pe care o dorea
menţinută tot acolo şi, desigur, în aceeaşi formulă antebelică384. Aşadar, evenimentul inaugurării oficiale a
Universităţii româneşti din Cluj avea şi menirea de a contracara acea adevărată "întreprindere" a
revizionismului ungar care deja lucra la destabilizarea Europei Central-Sud-Estice. Căci se aştepta cu
nerăbdare tocmai relevanţa atitudinii guvernelor şi universităţilor din statele Aliate faţă de actul de
ctitorire românească ce urma să aibă loc la Cluj.
Amânarea inaugurării oficiale a Universităţii clujene, până în februarie 1920, a făcut posibilă şi
inspirarea organizatorilor din acţiunea similară de la Strassbourg. Deşi maniera în care a evoluat
naţionalizarea Universităţii din Alsacia de către francezi, după primul război mondial, a fost permanent
urmărită de autorităţile statale şi universitare române, cu interes special la Universitatea din Cluj, cel mai
mult se observă apropierea procedurală şi politică între cele două centre când se analizează comparativ
manifestările inaugurărilor oficiale. Francezii au organizat solemnitatea inaugurării oficiale a Universităţii
din Strassbourg în ziua de 22 noiembrie 1919, pentru a aniversa ziua când trupele franceze au intrat în
capitala alsaciană, după semnarea armistiţiului385. Şi evenimentului de la Strassbourg i s-a imprimat o
atmosferă de mare sărbătoare naţională. În şedinţa Senatului Universităţii din Cluj, din 30 decembrie
1919, prof. V. Dimitriu a propus până şi instrumentele simbolului realizării unităţii naţionale într-un fel
apropiat sensului de la Strassbourg. Pe când la Universitatea Alsaciei, la marginea estradei unde se aflau
oficialii Franţei, au fost plasate patru alsaciene şi lorene, la Universitatea din Cluj s-a propus şi realizat
situarea, în faţa tronului regal din Aulă, a cinci fetiţe care reprezentau imaginea provinciilor unite cu
România386. Nemaivorbind că lista invitaţilor la festivităţilor de la Cluj cuprindea aceleaşi categorii de
oficialităţi politice şi culturale ca şi la manifestările de la Strassbourg. Iar elementele cu similitudine ar
putea continua, după cum sunt interesante şi sensurile diferenţelor.
Analogiile factologice de la cele două universităţi se explică prin situaţiile similare în care s-a
realizat naţionalizarea lor387, dar a existat şi o solidaritate conştientă a celor două instituţii, desigur prin
corpul universitar şi naţional. Atât la festivităţile de la Strassbourg cât şi la cele de la Cluj, cele două
universităţi au ţinut să-şi manifeste reciproc suportul. M. Caullery identifica în aceste gesturi aceeaşi
valoare simbolică, rezultată din faptul că "amândouă s-au eliberat concomitent de constrângerea lor
morală - germanizarea şi maghiarizarea - camuflată sub o faţadă ştiinţifică"388. Invitaţia de participare la
festivităţile de la Strassbourg a fost primită de Universitatea clujeană doar cu puţine zile înaintea datei
fixate. Dorind neapărata prezenţă a Universităţii din Cluj la evenimentul inaugural amintit, Senatul a
decis, în 14 noiembrie, să roage telegrafic pe profesorii Levaditi şi Pompei, care atunci se aflau la Paris, să
reprezinte Universitatea la serbările de la Strassbourg, comunicându-le şi textul adresei ce a fost compus
de V. Pârvan389. Din scrisoarea-raport a prof. Levaditi aflăm că la 22 noiembrie 1919 s-a prezentat la
Strassbourg, ca delegat al Universităţii din Cluj. Acolo a avut întâlniri cu personalităţi ale învăţământului
şi ştiinţei din Franţa (ex. prof. Charlety, care era director general la Instrucţiunea Publică, şi prof. Weiss,
decanul Facultăţii de Medicină de la Universitatea gazdă). Cu acel prilej el a informat pe participanţi,
inclusiv străini, despre crearea "Universităţii române din Transilvania" şi "scopurile măreţe" ale
fondatorilor şi profesorilor acelei instituţii. Desigur, prof. Levaditi a subliniat similitudinile dintre cele
două universităţi, insistând nu asupra trecutului şi prezentului cât mai ales pe faptul că "amândouă privesc
cu încredere şi ardoare înspre viitorul strălucit ce li se deschide"390. Mesajul Universităţii din Cluj a fost
înmânat rectorului Universităţii din Strassbourg, dar şi, personal, preşedintelui Franţei. Textul era în limba
latină şi exprima, în afară de ideile comuniunii academice, dorinţa ca cele două universităţi să dezvolte o
amplă comunicare şi colaborare în domeniul ştiinţei şi gândirii391. Despre întregul program de la
Strassbourg, prof. Levaditi a informat Senatul Universităţii din Cluj care, la 17 decembrie 1919, a
transmis mulţumiri şi recunoştinţă savantului român pentru maniera în care a îndeplinit misiunea.
Semnficaţia gesturilor reciproce ale celor două universităţi depăşesc însă cadrul limitat al
respectivelor instituţii. Dincolo de particularităţile şi elementele comuniunii lor, s-a relevat deplin prim-
planul raporturilor româno-franceze după primul război mondial. În unul din punctele centrale ale
festivităţii de la Strassbourg, conferirea titlului de doctor de onoare al Universităţii, pe lista personalităţilor
franceze şi străine - profesori şi oameni de stat - s-a aflat şi ilustrul istoric român Nicolae Iorga. În
argumentul autorităţilor universitare franceze se arăta că Iorga, ca istoric al României şi om politic, se
învredniceşte cu titlul amintit deoarece şi-a pus întreaga ştiinţă şi pasiune în slujba realizărilor
revendicărilor naţionale, era un asiduu apărător al civilizaţiei latine şi sincer prieten al Franţei392. Nu doar
savantul român s-a bucurat de această distincţie, ci şi comunitatea academică de la Universitatea din Cluj.
Rectorul Puşcariu i-a trimis o felicitare la care a adăugat bucuria Universităţii clujene de a-l avea alături şi
cu prilejul festivităţilor inaugurale care urmau a se desfăşura la Cluj. La rândul său, Iorga a răspuns printr-
o telegramă, în 27 decembrie 1919, care exprimă inclusiv conexiunile percepute de marele istoric, între
Universitatea din Cluj şi cea din Straasbourg: "În ziua când aflu că Universitatea franceză din Strassbourg
mă proclamă doctor de onoare primesc de la Universitatea românească a Clujului cuvintele care arată cum
îşi corespund de la sine sentimentele naţiunilor eliberate. Vă mulţumesc tuturor. N. Iorga"393
La festivităţile inaugurale ale Universităţii din Cluj au participat numeroase personalităţi culturale
şi politice din ţară şi străinătate. Guvernul român a organizat deplasarea la Cluj a familiei regale,
mitropolitului şi altor înalţi prelaţi, corpului diplomatic, principalilor membri ai cabinetului. Au mai fost
prezenţi generali, senatori şi deputaţi, profesori şi alte delegaţii universitare şi, desigur, foarte mulţi
ziarişti. N. Iorga, în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a trebuit să depună eforturi pentru
amânarea deschiderii Parlamentului ce urma să aibă loc la 1 februarie 1920, pentru ca demnitarii şi
parlamentarii să poată să fie prezenţi la serbările universitare din Cluj394. Toţi aceşti invitaţi au călătorit la
Cluj în patru trenuri speciale, în condiţii nu întotdeauna confortabile, datorită stării serviciilor căilor ferate.
Chiar trenul regal a rămas în pană, tocmai în Munţii Carpaţi, trebuind să fie remorcat de locomotivele
trenului ministerial395. Onorarea invitaţiilor de către legaţiile Aliaţilor, de foarte multe universităţi
occidentale şi din alte zone a reprezentat exprimarea solidarităţii naţiunilor care s-au aflat în aceeaşi
grupare de-a lungul anilor războiului. Şi, desigur, numărul reprezentanţilor universităţilor din alte ţări ar fi
fost cu mult mai mare dacă intervalul de timp dintre primirea invitaţiei şi data festivităţilor nu ar fi fost aşa
de scurt (vezi motivaţia Universităţii Catolice din Louvain, a universităţilor din Atena şi Stockholm etc.).
La acelaşi capitol trebuiesc amintite şi multiplele dificultăţi în care se aflau numeroase universităţi, în
perioada imediat postbelică, printre care fluxul sporit al studenţilor proveniţi din tinerii sosiţi din tranşeele
războiului ca şi greutăţile străbaterii spaţiului european în condiţiile gravelor dereglări ale transporturilor
(după cum s-a exprimat mesajul Universităţii din Glasgow).
Ministrul american Charles J. Wopika nota în raportul său pentru Departamentul de Stat (10
februarie 1919) că "the celebration was extraordinary"396. Atât el cât şi alţi participanţi români şi străini au
fost impresionaţi de organizarea riguroasă a tuturor etapelor festivităţilor inaugurale de la Cluj. Ziarul
"Patria" remarca faptul că "organizarea excelentă a mers până la împărţirea şi sistematizarea muncii", ceea
ce a făcut să nu se înregistreze "nici o nemulţumire, să se petreacă totul în cea mai perfectă ordine",
precum un "mecanism desăvârşit"397. Numai pavoazarea şi împodobirea edificiului central al Universităţii,
cu prilejul festivităţilor inaugurale, a necesitat peste 260.000 lei. Organizatorii au angajat şi o echipă de
filmare a festivităţilor, moment care însemna doar un segment din pelicula care urma a fi consacrată
întregii activităţi de reorganizare a Universităţii din Cluj398.
Derularea principalelor etape ale manifestărilor de la Cluj este bine cunoscută, căci, la fel ca la
Strassbourg, autorităţile universitare clujene s-au îngrijit să editeze un volum, cu versiune şi în limba
franceză, care să prezinte momente, discursuri şi impresii despre eveniment399 . Amintim doar că
programul festivităţilor a cuprins o varietate deosebită de manifestări, de la întruniri protocolare şi vizite la
mai multe puncte universitare până la banchete, spectacole de muzică şi dansuri, paradă militară şi
retragere cu torţe. Aşa cum se aştepta, studenţimea a fost nu numai grupul cel mai dinamic, ci şi cel care a
dat nota de "armonie şi seriozitate unite cu entuziasmul tinereţii"400. Ceea ce a impresionat profund, însă,
participanţii străini, a fost "caracterul de neobişnuită măreţie"401 - cum spunea prof. Fugere - pe care l-au
avut, în toate cele trei zile (31 ianuarie - 2 februarie 1920), serbările de la Cluj. Iar aceste caracteristici
le-au primit festivităţile inaugurale ale Universităţii clujene, datorită unei participări româneşti masive
şi entuziaste, care a dat imaginea unei adevărate "serbări populare"402. Şi nu trebuie să se uite că
întreaga Europă se afla încă în perioada "şocului" postbelic, România însăşi găsindu-se într-o fază de
grave bulversări economice, sociale şi politice. Tocmai de aceea, modul în care s-a exprimat poporul
român cu prilejul festivităţilor de la Cluj a constituit un motiv de real optimism pentru epoca ce urma.
Inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj a fost considerată de studenţimea ardeleană drept
"sărbătoarea libertăţii culturii româneşti", căci, la fel ca la Universitatea din Cernăuţi, instituţia
întruchipa simbolul "biruinţei sufletului românesc în cuprinsul plaiurilor eliberate de sub stăpânirea
străină"403. Şi celelalte două universităţi din România - Bucureşti şi Iaşi - au fost reprezentate la
festivităţile inaugurale de la Cluj tot pentru a sublinia cele două sensuri profunde ale evenimentului,
unitatea politico-statală şi a culturii. În adresele universităţilor din Bucureşti şi Iaşi s-au relevat
multiplele legături istorice între Transilvania şi Muntenia, Moldova, accentuându-se aportul
intelectualităţii şi instituţiilor culturale româneşti din Ardeal la conturarea conştiinţei şi culturii
naţionale404. Mesajul Universităţii din Iaşi a insistat asupra similitudinilor de origine ale celor două
instituţii - Iaşi şi Cluj - enunţând dezideratul ca tradiţionalele raporturi cultural-intelectuale dintre
Moldova şi Transilvania să fie amplificate de comunităţile academice din aceste regiuni româneşti.
Pentru asemenea considerente, opinia publică din România a privit festivităţile universitare de la Cluj
ca "sărbătoare a Neamului Românesc întreg". Aceleaşi sensuri a conţinut şi adresa Academiei
Române, care a fost adusă la Cluj de o delegaţie compusă din I.C. Negruzzi, I. Brătescu-Voineşti, D.
Onciul, St.C. Hepitis. Numită "serbare a ştiinţei", "sărbătoare intelectuală" (în discursurile regelui) şi
"serbare universitară" (de ministrul I. Borcea), inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj a
reprezentat - aşa cum exprima rectorul S. Puşcariu - una dintre cele mai mari bucurii ale poporului
român în perioada deschisă de Marea Unire.
Deşi relaţiile României cu Aliaţii au trecut printr-o perioadă de criză, la sfârşitul anului 1919,
autorităţile universitare clujene au estimat, chiar din primele zile ale anului următor, o participare largă
a invitaţilor din străinătate405. Şi titularul Legaţiei Belgiei în România remarca faptul că şefii
misiunilor diplomatice din Bucureşti au răspuns cu toţii afirmativ invitaţiei Universităţii din Cluj 406.
Acestora s-au adăugat reprezentanţi ai unor universităţi europene. Prezenţa cu adevărat semnificativă a
oaspeţilor din alte ţări la festivităţile inaugurării oficiale ale Universităţii din Cluj are şi sensul
solidarităţii cu noua instituţie academică, dar este o certitudine că acest aspect a fost întrecut de cel
politic. Tocmai legat de conjunctura politică internă şi internaţională, guvernul român şi regele au dorit
să realizeze, cu prilejul festivităţilor de la Cluj, un test al sentimentelor Aliaţilor faţă de poporul
român.
Atât cantitativ cât şi prin calitatea reprezentării, Franţa a fost oaspetele cel mai remarcat la
festivităţile de la Cluj. Aceasta nu numai pentru că întruchipa campionul latinităţii culturale, ci şi
simbolul învingătorului în războiul care tocmai se încheiase. Au onorat Universitatea de la Cluj
numeroşi diplomaţi şi delegaţi ai universităţilor din Franţa. Universităţile din Paris, Lyon, Strassbourg
au fost reprezentate chiar de mai mulţi profesori. Pornind de la situaţia etnică şi culturală din
Transilvania, delegaţii universităţilor franceze aduceau Universităţii din Cluj şi promisiunea ajutorării
prin trimiterea de profesori şi intelectuali de prestigiu care să contribuie la un start prin valoare a
instituţiei clujene407. Universităţile franceze, italiene, belgiene şi elveţiene au ţinut să remarce
încheierea procesului istoric pozitiv de cuprindere în statul român atât a Transilvaniei, cât şi a altor
provincii care, până la sfârşitul primului război mondial, s-au aflat încorporate în imperiile vecine. Şi
diplomaţii ţărilor respective au insistat asupra aceluiaşi fenomen politic, de altminteri de o reală
importanţă europeană. Diplomatul american raporta la Washington, chiar pe un ton ironic, că
reprezentanţii Franţei şi Italiei s-au întrecut prin a prezenta meritele propriilor ţări în obţinerea
victoriei în război şi susţinerea statelor naţionale din Europa Central-Sud-Estică408. Realitatea este că,
într-adevăr, atât diplomaţii cât şi universitarii din Franţa şi Italia etc. au lăsat o impresie deosebit de
bună publicului român409, atât prin exprimarea solidarităţii pe fondul latinităţii cât şi prin susţinerea
cauzei naţionale româneşti în acel context internaţional. După cum merită arătat că şi delegaţii francezi
au apreciat sincer comportamentul românilor la festivităţile de la Cluj. H. Cambon a telegrafiat
rectorului Puşcariu, în 8 februarie 1920, pentru a-l felicita încă o dată "pentru admirabila organizare a
Universităţii şi ordinea care a caracterizat aceste serbări"410.
Un interes aparte a înregistrat prezenţa la festivităţile universitare de la Cluj a reprezentanţilor
S.U.A. şi Angliei. În primul rând pentru că în aceste ţări propaganda revizionistă ungară atinseseră
cotele cele mai virulente, reuşind chiar atragerea unor oameni politici. Apoi fiindcă era deja previzibilă
ponderea americano-engleză în noua configuraţie a raporturilor de forţe în plan european şi mondial.
Mesajele adresate de universităţile americane şi engleze au insistat prioritar pe felicitările către
poporul român pentru istorica înfăptuire a realizării dezideratului unităţii naţionale şi statale care
permite exercitarea adevăratelor valori ale democraţiei şi libertăţii411. Ministrul S.U.A., Charles J.
Wopicka s-a bucurat de o primire specială din partea publicului român. După propriile-i relatări, când
s-a anunţat că urma să vorbească, asistenţa l-a aplaudat cca cinci minute, dorind a arăta că românii din
Transilvania apreciau deosebit aportul S.U.A. la eliminarea "agresiunii ungare" din acea regiune, după
cum i-au mărturisit şi direct aprecierea faţă de preşedintele Wilson412. Vorbind şi în calitate de decan
al corpului diplomatic din Bucureşti, ministurl Wopicka spunea că inaugurarea noii Universităţi din
Cluj era o victorie la fel de mare precum una pe câmpul de bătălie, fapt pentru care acea sărbătoare a
românilor era o sărbătoare şi pentru toate popoarele ţărilor aliate413. Cu interes politic sporit a fost
aşteptată opinia ambasadorului englez, datorită unor declaraţii oficiale din Anglia care exprimau clar o
preocupare directă pentru Europa Central-Sud-Estică, uneori aceasta asociindu-se enunţurilor
revizionismului ungar. De aceea, şi ceilalţi diplomaţi prezenţi la Cluj au urmărit atent reacţiile engleze
la contactul cu realităţile din Transilvania. Spre exemplu, ambasadorul belgian, de faţă şi el la
festivităţile de la Cluj, arăta ministrului său de externe că diplomatul britanic a trebuit să recunoască
faptul că în ţara sa exista o opinie falsă despre soarta minorităţilor naţionale din Transilvania şi că
gradul toleranţei românilor era remarcabil. Concluzia diplomatului belgian era mai curând ironică la
adresa britanicilor care au putut susţine afirmaţii neadevărate, de natura celor care arătau că "românii
martirizau pe sărmanii maghiari din Transilvania" 414.
Dacă la această "solemnă întrunire a României Mari" - cum a numit ambasadorul italian M.
Franklin festivităţile inaugurării Universităţii din Cluj - Franţa şi celelalte state aliate din Occident au
participat cu delegaţii reprezentative - academice şi politice - pentru aafirma solidaritatea lor cu
România postbelică415, mult mai însemnate semnificaţii a avut prezenţa, la aceleaşi manifestări din
Cluj, a ţărilor din Europa Central-Sud-Estică. Căci între România şi aceste state nu exista doar o
sinceră solidaritate, ci şi numeroase similitudini şi o amplă comunitate de ţeluri. În mesajele
Universităţii din Varşovia şi îndeosebi a Universităţii Jagelloniene din Cracovia s-a exprimat credinţa
în rolul dezvoltării civilizaţiei româneşti prin suportul Universităţii din Cluj. A fost evocată experienţa
reorganizării universităţilor din Varşovia, Poznan etc. pentru a se sublinia apropierea de instituţia
clujeană care, din punctul de vedere al poporului român, însemna un exemplu strălucit de felul cum se
folosea libertatea abia cucerită416. Din partea noilor universităţi cehoslovace naţionalizate după primul
război mondial - Brno şi Bratislava - ambasadorul Cehoslovaciei a prezentat aceleaşi gânduri
entuziaste, făcându-l să exclame că prin prezenţa la acea sărbătoare avea senzaţia participării la o
sărbătoare a propriei naţiuni417. Pe când ambasadorul Greciei evoca tradiţionalele legături culturale
româno-elene în sprijinul colaborărilor viitoare, diplomatul polonez Morawsky s-a referit deschis la
sprijinul pe care Polonia l-a primit permanent din partea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la
Paris, în acel moment în desfăşurare. Desele conexiuni între cultură şi politică erau înfăţişate, în
discursurile şi mesajele instituţiilor şi guvernelor din statele Europei Centrale-Sud-Estice prezente la
festivităţile Universităţii din Cluj, ca liezon firesc şi necesar pentru o evoluţie normală, pe calea
modernităţii, a naţiunilor din această zonă a continentului. Şi faţă de reprezentanţii acestor ţări publicul
român a avut o atitudine foarte călduroasă. Ei au fost ascultaţi cu foarte multă atenţie deoarece, aşa
cum scria ziarul "Dacia" (6 februarie 1920), în cuvintele lor se auzea "ecoul propriului nostru suflet
naţional înăbuşit până ieri în cele două înalte instituţii de cultură, Universităţile de la Cluj şi de la
Cernăuţi"418.
Atitudinea în care s-au desfăşurat festivităţile inaugurării Universităţii din Cluj era dominată
de optimismul general românesc de după realizarea Marii Uniri. Înalta instituţie educaţională era
privită ca unul dintre cele mai importante câştiguri ale eliberării Transilvaniei, iar serbările de la
începutul anului 1920 ca "o nouă dezrobire a Ardealului"419, cu specificarea domeniului culturii. De
aceea, festivităţile universitare de la Cluj, prin conţinut şi participare internă, erau încă o demonstraţie
a unităţii spiritualităţii româneşti. Aceasta a determinat şi ziarul "Universul" (2 februarie 1920) să
afirme că solemnităţile de la Cluj depăşeau simpla semnificaţie şcolară, fiind "o mare sărbătoare
naţională" care cinstea munca ştiinţifică şi de creaţie culturală, pentru faptul că acestea erau temelia
evoluţiei României pe drumul civilizaţiei moderne. Pe aceeaşi undă apreciativă, N. Iorga scria că
serbările din capitala Transilvaniei au avut "o notă de cultură naţională, sigură de sine, dar
recunoscând dreptul la viaţă al oricărei culturi, care notă face bine în mijlocul grijilor lacome ale unui
materialism cras, pe de o parte, iar pe de alta, în mijlocul valurilor de ură între oameni, care fierb
pretutindeni"420. Foarte frecvent au fost enunţate, în timpul festivităţilor de la Cluj, conceptele de
"cultură latină", "civilizaţie latină", "sărbătoarea latinităţii". Acestea nu au fost interpretate de partea
română ca o accentuare rasială ci mai mult ca o adeziune la spiritul culturii Occidentului 421, pentru
conturarea noii faze de dezvoltare a României. Şi, fireşte, nu se putea altfel decât punând Universitatea
din Cluj nu doar în contact cu conştiinţa publică naţională, ci şi cu confraternitatea universitară
internaţională, ceea ce însemna, după interpretarea lui O. Ghibu, un angajament şi de o parte şi de
alta422. Participarea reprezentanţilor unor prestigioase universităţi străine la festivităţile de la Cluj şi
mesajele unui număr impresionant de instituţii academice şi personalităţi era dovada sensului
integrator al muncii cultural-ştiinţifice a Universităţii clujene în ritmul şi valorile universitare cele mai
înalte din Europa şi S.U.A.
Dar poate că semnificaţia cea mai percepută, în acel moment, a festivităţilor inaugurării
Universităţii din Cluj, a fost de natură politică şi morală. Pentru populaţia din Transilvania, prezenţa
celor mai înalte autorităţi de stat din România şi a diplomaţilor şi oamenilor de cultură occidentali la
acele manifestări a fost o încurajare necesară pentru epoca ce se deschidea acestui teritoriu românesc.
Totodată, contactele directe ale mediilor politice din ţările aliate cu realităţile din România au trezit
speranţa că problemele româneşti vor fi tratate în forurile internaţionale în cunoştinţă de cauză. Dacă
se adaugă şi faptul că evenimentele inaugurale de la Cluj se petreceau într-un context internaţional nu
tocmai calm pentru interesele naţionale româneşti, îndeosebi pe fondul discuţiilor privind
recunoaşterea de către tratatele de pace a frontierelor ţării, atunci ne vom putea asocia afirmaţiilor
ziarului "Patria" (6 februarie 1920) care înclinau a le acorda o importanţă internaţională. Deşi pare
hiperbolizat, enunţul avea în considerare fptul că prin prezenţa delegaţilor politici ai ţărilor cu rol
decizional în forurile internaţionale, se constituise un "adevărat areopag politic internaţional pe
pământul Transilvaniei"423 care aproba atât Marea Unire cât şi dreptul de a crea Universitatea
românească din Cluj. Discursurile şi atitudinea reprezentanţilor occidentali au fost privite ca un
răspuns categoric al respectivelor state la campania de presă a Ungariei, "cea mai drastică dezminţire
nu atât la uneltirile din străinătte, ci la visele pe care şi le mai fac atât poporul din Ungaria cât poate şi
ungurii din România"424. Această percepţie a fost notată şi de Iorga, cu acelaşi prilej, că "Nicio