Sunteți pe pagina 1din 35

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Masterat
Specializarea: CONSULTANŢĂ ÎN MANAGEMENT

CREŞTEREA COMPETITIVITĂŢII.
MANAGEMENTUL PERFORMANŢEI

Note de curs –

Prof. Univ. Dr. Corneliu RUSSU

Bucureşti, 2008
CUPRINSUL

1. Sinteza problemelor noţionale, metodologice şi pragmatice


ale competitivităţii...........................................................................3
1.1. Precizări noţionale........................................................3
1.2. Principalele aspecte ale abordării şi creşterii
competitivităţii..................................................................4
Teme propuse pentru dezbatere....................................10
Aplicaţie.........................................................................10
2. Elemente metodologice de măsurare a competitivităţii..................10
2.1. Măsurareacompetitivităţii la nivel naţional...................10
2.2. Măsurarea competitivităţii la nivel de sector
sau de firmă.................................................................17
2.3. Măsurarea competitivităţii la nivel regional..................21
Teme propuse pentru dezbatere....................................23
Aplicaţie..........................................................................23
3. Competitivitatea UE comparativ cu cea a principalilor actori
economici de pe scena mondială....................................................23
3.1. Realităţi consemnate în rapoartele Comisiei Europene
privind competitivitatea din anii 2003 şi 2004..............23
3.2. Alte aspecte relevante privind competitivitatea
industriei UE în economia mondială............................27
Teme propuse pentru dezbatere.................................30
4. Competitivitatea industriei prelucrătoare româneşti şi a
sectoarelor acesteia. Posibile orientări ale politicii de creştere a
competitivităţii.................................................................................30
4.1. Realităţi.......................................................................30
4.2. Direcţii posibile de acţiuni viitoare destinate creşterii
competitivităţii economiei, industriei şi firmelor
industriale...................................................................32
Teme propuse pentru dezbatere................................38
Aplicaţie......................................................................38
5. Managementul performanţei şi creşterea competitivităţii.........38
5.1. Măsurarea performanţelor firmei şi îmbunătăţirea
competitivităţii acesteia...............................................39
5.2. Elemente definitorii ale MP.........................................40
5.3. MP în firmele cu activitate internaţională....................41
Teme propuse pentru dezbatere.................................44
Aplicaţie.......................................................................44

Bibliografie.................................................................................44

2
Creşterea competitivităţii a devenit, în ultimele decenii, o coordonată primordială a strategiilor de
dezvoltare socio-economică ale majorităţii ţărilor lumii, în primul rând ale celor mai dezvoltate, a strategiilor de
dezvoltare sectorială în cadrul economiilor naţionale, precum şi a strategiilor de firmă. Afirmarea viguroasă a
fenomenului contemporan al globalizării, care a lărgit la scară mondială aria înfruntării economiilor, sectoarelor şi
firmelor, a accentuat importanţa competitivităţii acestora pentru poziţionarea lor favorabilă în întrecerea
internaţională şi a obligat, în consecinţă, la luarea unor măsuri ample şi concertate de stimulare a acţiunii factorilor
determinanţi şi de valorificare superioară a efectelor lor.

1. Sinteza problemelor noţionale, metodologice şi pragmatice ale competitivităţii


Conceptul de competitivitate constituie terenul de înfruntare a unor opinii frecvent divergente, motiv pentru
care, până în prezent, nu există o definiţie larg acceptată a competitivităţii şi nu a fost încă dezvoltat un model
cuprinzător pentru formalizarea conţinutului acesteia. Stadiul actual al cercetărilor în domeniu lasă, deci, câmp
deschis disputelor conceptuale privind competitivitatea.

1.1. Precizări noţionale


Potrivit Băncii Mondiale, competitivitatea "cumulează elementele care conferă o poziţionare superioară
unei entităţi economice faţă de concurenţii acesteia".
Conform OCDE, “Competitivitatea este capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor
sau complexelor supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un nivel de folosire relativ
ridicat pe o bază durabilă, în condiţiile în care acestea sunt expuse concurenţei libere”.
Competitivitatea industrială se exprimă prin caracteristici specifice laturii ofertei, grupate în două
categorii:
- costul, determinat, la rândul lui, de:
* nivelul productivităţii;
* preţurile factorilor;
* alte variabile ale laturii ofertei (investiţiile, organizarea, managementul);
- calitatea (dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii neschimbate a costurilor), având, la rândul
ei, trei dimensiuni:
* inovativă (capacitatea produselor/serviciilor de a incorpora elemente de noutate tehnică şi
tehnologică);
* tehnică (caracteristica produselor/serviciilor de a fi conforme documentaţiei tehnologice şi
fiabile);
* de marketing (publicitatea, capacitatea de adaptare rapidă la modificările cererii, marca
comercială).
Pe baza conceptelor de competitivitate şi de avantaj comparativ (conferit de înzestrarea cu factori
materiali) s-a dezvoltat, de către M. Porter (1990), conceptul de avantaj competitiv (conferit, pe lângă înzestrarea
cu factori materiali, şi de posedarea şi valorificarea adecvată a factorilor intangibili, în primul rând
cercetarea&dezvoltarea şi abilităţile de marketing), determinat, în viziunea lui, de: condiţiile cererii şi ofertei de
factori; existenţa industriilor de sprijin; strategiile firmelor; structurile de piaţă.
Un punct de vedere de referinţă cu privire la competitivitate îl oferă P. Krugman (1994), potrivit căruia
ţările nu trebuie privite drept competitori pe pieţe internaţionale, ci numai firmele concurează prin
produsele/serviciile oferite; ţările pot concura în schimb în atragerea factorilor de mobilitate internaţională - capital
şi forţă de muncă calificată – valorificându-şi avantajele de locaţie de care dispun şi care constau în nivelul redus
al impozitării corporative, eficienţa infrastructurilor publice, reglementări corecte şi o forţă de muncă nu foarte
costisitoare.
Definirea conceptului de competitivitate rămâne, deci, încă o problemă controversată, poziţie justificată de
diversitatea apreciabilă de definiţii şi de unghiuri de abordare vehiculate în literatură, din care se pot desprinde însă
câteva elemente comune:
­ abilitatea de a produce bunuri / servicii sau de a desfăşura activităţi care să determine creşterea semnificativă a
veniturilor este formularea cea mai frecvent întâlnită;
­ definiţiile au un grad ridicat de generalitate, neraportându-se în general la o anumită entitate de referinţă
(produs, serviciu, firmă, sector industrial, economie regională, economie naţională);
­ pe lângă creşterea veniturilor, ocuparea forţei de muncă şi creşterea standardului de viaţă sunt alte criterii de
referinţă pentru aprecierea competitivităţii.

1.2. Principalele aspecte ale abordării şi creşterii competitivităţii

3
Analiza bogatei literaturi de specialitate consacrate problematicii competitivităţii permite
conturarea câtorva concluzii, pe coordonatele cărora se înscrie şi prezentul curs.
Conceptul de competitivitate continuă să constituie un teren larg de înfruntări de viziuni şi opinii pe plan
teoretic, ştiinţific şi pe cel pragmatic, al politicilor industriale care au ca obiectiv central creşterea semnificativă a
competitivităţii la nivelul industriilor naţionale şi al sectoarelor acestora, precum şi al strategiilor de firmă care
urmăresc acelaşi obiectiv la nivel microeconomic.
b) Perspectivele de tratare a competitivităţii, din punctul de vedere al nivelurilor de referinţă, sunt
multiple – focalizarea asupra nivelului firmei, al sectorului industrial, al industriei în ansamblu, al unei regiuni,
naţional, internaţional (blocuri economice), mondial :
- la nivelul firmelor problema pare, aparent, mai simplă în lumina ideii că firmele care supravieţuiesc sunt
competitive, iar cele care ies de pe piaţă nu sunt ;
- la nivelul sectoarelor (sau industriilor, în accepţia lui M. Porter) viziunea de tratare a competitivităţii a
fost puternic influenţată de lucrările acestui autor care include, pe lângă factorii determinanţi la nivelul firmelor, şi
factori specifici planului mezoeconomic – dinamica sectorului (rata de creştere a acestuia), dimensiunile pieţei
specifice, grupurile strategice din sector etc.
- la nivel naţional tratarea problematicii competitivităţii se bazează, în largă măsură, pe Modelul lui Porter,
care are multe valenţe interpretative şi defineşte patru determinanţi ai avantajelor competitive ale unei ţări:
înzestrarea cu resurse; mediul de afaceri; industriile înrudite şi de sprijin; cererea de bunuri şi servicii pe piaţa
internă. Noutatea şi forţa modelului constau în cuprinderea concomitentă a factorilor specifici firmei, industriei şi
ţării;
- la nivelul blocurilor economice internaţionale, conceptul de “competitivitate a blocului” s-a impus ca
urmare a performanţelor apreciabile înregistrate de blocurile deja constituite – EU, NAFTA, ASEAN, APEC etc.,
nivel de competitivitate a întregului bloc.depinzând de combinarea sinergică a avantajelor competitive ale ţărilor
membre;
- la nivel mondial – “global competitiveness”, competitivitatea devine un concept ce nu poate fi comparat
cu o altă entitate din universul cunoscut, dar ar putea fi, în schimb, măsurată, comparând trecutul cu prezentul sau
prezentul cu viitorul posibilităţilor de acţiune pe piaţa globală.
c) Din punct de vedere teoretic, conceptul de competitivitate se sprijină pe două subconcepte – avantajul
comparativ şi avantajul competitiv. Noul concept mai evoluat al avantajului competitiv, fără a nega contribuţia
înzestrării cu factori asupra competitivităţii, mută centrul de greutate al determinanţilor acesteia, cum este normal,
la nivelul firmei, singura entitate economică generatoare de competitivitate.
În condiţiile actuale ale economiei mondiale, pentru România, ca şi pentru celelalte ţări est-europene, problema
specializării internaţionale pe baza avantajului competitiv are o importanţă vitală, determinată nu numai de
considerente de ordin economic (capacitatea de reducere în timp a decalajelor nefavorabile existente în privinţa
nivelurilor de dezvoltare faţă de ţările avansate), dar şi de cele privitoare la conectarea structurală cu lumea
industrializată şi de accederea treptată la standardele de productivitate şi, implicit, la nivelul de prosperitate specific
acesteia.
d) Evoluţia viziunii de tratare a competitivităţii la oricare dintre nivelurile menţionate mai sus este marcată
puternic de fenomenul contemporan al globalizării, care constă în conectarea din ce în ce mai strânsă a pieţelor
naţionale, în crearea la scară mondială a unor mecanisme de alocare (instituţii, politici, reglementări, acorduri) care
acţionează pe pieţele factorilor, ale bunurilor şi serviciilor, în extinderea la scară continentală şi planetară a
producţiei, cercetării – dezvoltării şi comercializării produselor şi serviciilor.
În mod logic, globalizarea ar trebui să ducă, lent dar inexorabil, la o anumită omogenizare economică,
tehnologică şi culturală. Realitatea demonstrează însă că, dimpotrivă, decalajele economice, ştiinţifice, tehnologice,
culturale, dintre regiunile şi ţările lumii se adâncesc, ceea ce obligă la adoptarea unei atitudini pronunţat proactive
de stimulare, prin strategii de firmă, strategii sectoriale şi politici industriale naţionale, a factorilor determinanţi ai
competitivităţii. În noile condiţii generate de fenomenul globalizării, se schimbă radical accentul în modelele de
dezvoltare industrială de pe creşterea capacităţilor productive pe dezvoltarea “capabilităţilor”, respectiv a
înzestrării cu factori apţi să creeze şi să consolideze avantaje competitive durabile. Acţiunea acestor factori
determinanţi pentru creşterea competitivităţii a fost stimulată de producerea unor transformări profunde în
activităţile de producţie şi comercializare, cum ar fi :
­ emergenţa unor structuri de producţie, cercetare & dezvoltare şi inovare şi comerciale de factură calitativ nouă
– alianţe strategice între firme, clustere industriale (aglomerări de firme cu subfurnizori performanţi), reţele
locale (networks), legături contractuale pe termen lung cu furnizori şi clienţi etc.;

4
­ restructurarea strategică (efectuată într-o viziune pe termen lung) a proceselor productive, constând în
adâncirea specializării, externalizarea unor activităţi conexe, relocalizarea proceselor şi a activităţilor în scopul
realizării unei eficienţe superioare a activităţilor desfăşurate, integrarea în reţele de producţie, inovative şi de
comercializare etc.;
­ trecerea progresivă în dezvoltarea industrială de la modelul axat pe valorificarea avantajelor comparative, bazat
pe înzestrarea cu factorii tradiţionali, pe cel în care neo-factorii – capacitatea de inovare, managementul,
organizarea, cultura organizaţională, marketingul, capacitatea de stabilire de parteneriate şi de încheiere a
alianţelor strategice, reputaţia firmei, imaginea de marcă – joacă rolul esenţial în creşterea competitivităţii.
e) O tendinţă care se manifestă viguros în eforturile ţărilor şi firmelor de creştere a competitivităţii este cea a
valorificării superioare a avantajelor de locaţie, o formă de avantaje care se alătură celor competitive.
Vectorul principal al procesului de globalizare, menţionat anterior, îl constituie companiile multinaţionale
(transnaţionale - CTN), care au contribuit la globalizarea unor industrii (a automobilelor, farmaceutică, electronică,
a prelucrării ţiţeiului şi petrochimică, a echipamentelor de telecomunicaţii), la crearea unei noi configuraţii ale
diviziunii internaţionale a muncii prin descompunerea lanţurilor de producţie şi comercializare în activităţi şi
procese care pot fi dispersate geografic în funcţie de considerente de eficienţă. Delocalizarea activităţilor
productive se face potrivit unor strategii concepute la scară mondială în funcţie de rezultatele analizei comparative
a ofertelor de amplasare locală, în care criteriile de înzestrare locală cu factori – infrastructuri adecvate, forţă de
muncă ieftină şi calificată, capacitate inovativă, know-how tehnologic etc. - sunt determinante.
Experienţa mondială a demonstrat că asigurarea pe baze durabile a creşterii competitivităţii ţărilor sau
regiunilor în care sunt atrase CTN, investitorii străini în general, este condiţionată de natura resurselor locale
antrenate în procesul de dezvoltare economică, precum şi de natura activităţilor transferate. Cu privire la natura
factorilor locali care determină avantajele de locaţie, este evident că preponderenţa celor intangibili – capacitatea
inovativă, managerială, organizatorică, de marketing, de asimilare a know – how –ului tehnologic, nivelul de
calificare a forţei de muncă, cultura naţională sau organizaţională – asigură o bază mult mai solidă pentru creşterea
durabilă a competitivităţii. În ceea ce priveşte natura activităţilor transferate, dacă acestea reclamă calificări
inferioare şi nu sunt dependente de prezenţa celorlalţi factori intangibili menţionaţi este foarte probabil să fie
pierdute în favoarea altor locaţii, pe măsura creşterii salariilor şi diminuării avantajelor de cost. f) În cursa
mondială pentru creşterea competitivităţii, firmele cele mai reprezentative din principalele blocuri economice şi ţări
care animă această cursă – Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Japonia, ţările industrializate din Asia
de Sud-Est - folosesc arme strategice diferenţiate pentru valorificarea prin pârghii eficace a avantajelor
competitive diferenţiate pe care le deţin. Aceste arme strategice, dată fiind forţa apreciabilă de influenţă a actorilor
menţionaţi, devin treptat tendinţe în competiţia mondială.
Principalele atu-uri ale firmelor americane:
dimensiunea mondială a activităţii majorităţii firmelor americane mari;
 diferenţierea semnificativă a modului de operare pe pieţele străine în funcţie de caracteristicile
economice, instituţionale, socio-culturale ale acestora;
practicarea unui management ofensiv, dinamic şi penetrant, cu un pronunţat caracter ştiinţific, orientat
precumpănitor spre luarea deciziilor pe termen scurt, luate individual şi operativ la nivelul firmelor şi transmise în
jos pe scară ierarhică, bazat pe definirea clară a responsabilităţilor individuale de conducere şi de execuţie, pe
dinamism organizaţional, pe profesionalismul angajaţilor şi evaluarea frecventă a performanţelor individuale, pe
leadership ferm şi directiv, pe control managerial concentrat asupra performanţelor individuale
Principalele atu-uri ale firmelor din Uniunea Europeană:
stimularea alianţelor strategice între firme, a cooperării în materie de cercetare - dezvoltare şi
restructurare;
relocalizarea unităţilor de producţie a anumitor firme în zone recunoscute pentru excelenţa factorilor de
producţie (forţă de muncă, infrastructuri) sau care asigură costuri de producţie mai reduse;
achiziţionarea de întreprinderi de către firme din interiorul Uniunii Europene în scopul întăririi
potenţialului lor productiv şi comercial pe pieţele-ţintă, în replică producându-se şi achiziţii de către firme din afara
Uniunii de întreprinderi din interiorul acesteia drept cale de penetrare rapidă pe pieţele comunitare;
absorbţia de întreprinderi mici şi mijlocii cu poziţie competitivă slabă, totuşi suficient de atractive şi
performante pentru a stârni interesul firmelor mari;
intensificarea integrărilor verticale în amonte şi în aval în scopul controlării filierelor de producţie, a
fuzionărilor şi a creării de joint ventures pentru realizarea economiei de scară, a colaborărilor în domeniul cercetării
& dezvoltării, a utilizării eficace a canalelor de distribuţie;
încheierea frecventă între firme comunitare de acorduri bilaterale de marketing, prin care fiecare firmă
se angajează să vândă produsele celeilalte părţi pe pieţele pe care are o poziţie competitivă puternică;

5
practicarea unui “management european”, în curs de cristalizare şi afirmare în competiţia europeană,
ale cărui caracteristici previzibile ar fi următoarele: concentrarea asupra realizării unităţii în diversitate prin
acceptarea diversităţii politice, economice, sociale şi culturale a mediilor de afaceri naţionale şi stimularea
extinderii şi consolidării elementelor comune pe care le prezintă mediile respective; conturarea progresivă a
“viziunilor strategice” la nivel comunitar şi mondial; descentralizarea accentuată a activităţii firmelor transeuropene
prin structurarea acestora pe unităţi de afaceri strategice şi asigurarea preponderenţei relaţiilor informale
(teleconferinţe, reuniuni de lucru) în cadrul raporturilor de muncă; asigurarea congruenţei obiectivelor urmărite de
firmele transeuropene cu cele vizate la nivel local, regional şi naţional în ţările comunitare; stimularea mobilităţii
internaţionale a resurselor umane – manageri, specialişti, executanţi -, prin promovarea comunicaţiilor, a
schimburilor interculturale şi a instruirii transculturale.
Principalele atu-uri ale firmelor japoneze:
adoptarea pe scară largă a Managementului Calităţii Totale (TQM), integrarea acestuia în eforturile de
creştere a productivităţii astfel încât reducerea costurilor de producţie determinată de această creştere să nu se
realizeze în detrimentul calităţii, respectiv al competitivităţii bunurilor / serviciilor produse;
capitalizarea puternică, apelarea în măsură redusă la credite bancare;
realizarea unor niveluri reduse ale venitului din investiţii (return on investment) şi perioade de
recuperare a investiţiilor (pay-back) mai lungi decât firmele concurente (raporturile preţuri/beneficii ale acţiunilor
celor mai mari firme s-au situat, în medie, la circa 94%, iar venitul din investiţii la aproximativ 8%);
investirea părţii precumpănitoare din profit în cercetare & dezvoltare, în calitate şi în investiţii pe pieţele
străine;
urmărirea unor obiective tot mai ambiţioase pe măsura consolidării şi dezvoltării economice şi a creşterii
potenţialului inovativ al firmelor (în deceniul 6 şi începutul deceniului 7 dominante erau strategiile imitative de
produs cu costuri scăzute, de la începutul deceniului 8 strategii de lansare a unor produse de calitate, intensive pe
planul cercetării & dezvoltării, cu care au inundat piaţa mondială);
apelarea intensă la infrastructura pentru export asigurată de peste 6000 de firme de comerţ, puternic
dezvoltate şi implantate pe toate pieţele lumii; forţa de penetrare a acestor firme de export, susţinută de
infrastructura excelentă de care dispun (canale de distribuţie, mijloace de publicitate, puncte de relaţii etc.) au
constituit un avantaj competitiv redutabil pentru industria japoneză;
implantarea susţinută în străinătate de unităţi de producţie (îndeosebi în Statele Unite, Marea Britanie şi
Franţa), dar şi de unităţi de cercetare & dezvoltare, după exemplul firmei Mazda;
adoptarea de strategii ofensive, chiar agresive, de marketing, bazate pe cheltuieli mari pentru publicitate,
preţuri scăzute de vânzare a produselor şi servicii post-vânzare de înalt nivel; studierea pieţelor regionale şi
naţionale se face temeinic, urmărindu-se identificarea punctelor slabe ale firmelor concurente şi determinarea
măsurii în care acestea satisfac cu produse/servicii cererile clienţilor.
Cei patru “tigri asiatici” – Koreea, Taiwan, Singapore şi Hong-Kong, precum şi noile ţări
industrializate din Asia de Sud-Est – Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine, sunt încă departe de a forma un
pol de putere economică pe scena mondială, dar prezintă interes pentru modul în care s-au pregătit pentru
confruntările internaţionale, axându-se pe următoarele coordonate:
dezvoltarea axată pe anumiţi factori motori (factor-driven development), iniţial de tipul forţei de muncă
ieftine şi treptat transformaţi în potenţial tehnologic şi inovator din ce în ce mai înalt;
angajarea la începutul anilor ’90 în Producerea Echipamentelor Originale (Original Equipment
Manufacture – OEM), apreciată în ţările dezvoltate pentru calitate şi preţuri competitive;
stimularea intensă a creşterii calităţii produselor / serviciilor;
realizarea de campanii de marketing deosebit de agresive destinate să le promoveze produsele pe pieţele
internaţionale, campanii susţinute de mari agenţii de comerţ internaţional localizate, îndeosebi, în Hong-Kong şi
Singapore.
O tendinţă manifestată în eforturile ţărilor de creştere a competitivităţii industriilor lor naţionale este
urmărirea tot mai accentuată a dezvoltării pe baze durabile a industriei, care presupune adoptarea unor măsuri
destinate să asigure, în principal, competitivitatea superioară a produselor / serviciilor oferite pe pieţele
internaţionale şi protejarea mediului, fiind rezultatul acţiunii unui mare număr de factori economici, sociali şi
politici aflaţi în interacţiune.
Practica ţărilor dezvoltate evidenţiază existenţa unor factori determinanţi ai dezvoltării pe baze durabile a
industriei: competenţele profesionale, efortul tehnologic propriu, investiţiile străine directe, plata de redevenţe şi de
drepturi de licenţă către străinătate, infrastructura modernă, eco-eficacitatea.
Factorii determinanţi ai dezvoltării durabile a industriei tind să se maturizeze şi consolideze pe măsura
creşterii nivelului de dezvoltare socio-economică a fiecărei ţări, ei putând fi combinaţi în diferite moduri în funcţie
6
de dimensiunea pieţelor, amplasarea geografică a unităţilor productive şi a pieţelor acestora, resursele
naturale disponibile, presiunile externe, politicile economice, baza iniţială de competenţe şi capacităţi.
Principalele ţări industrializate depun eforturi mari în domeniul cercetării & dezvoltării şi sunt, în acelaşi
timp, mari beneficiare ale investiţiilor străine directe. În cea mai mare parte a acestor ţări, intrările de investiţii
străine directe au o dublă utilitate: atragerea de noi tehnologii şi sprijinirea companiilor transnaţionale să
beneficieze de rezultatele activităţilor de cercetare & dezvoltare locale. Între aceste ţări, care se specializează din ce
în ce mai mult pe planul inovării, fluxurile de tehnologie sunt intense în ambele sensuri.
Trebuie subliniat faptul că atât strategia bazată pe cercetarea & dezvoltarea naţională cât şi cea orientată
spre investiţiile străine directe permit să se dobândească tehnologii străine, dar în mod diferit. Prima strategie este
mai autonomă şi presupune investiţii mai însemnate în perfecţionarea competenţelor. Pentru ţările care au început
mai târziu industrializarea, această strategie este mai riscantă deoarece presupune, în general, recurgerea în mare
măsură la politici industriale voluntariste. Strategia axată pe investiţiile străine directe poate permite ţărilor să
progreseze mult fără ca în acest scop să investească în cercetarea & dezvoltarea naţională, dar, cu timpul, ţările
respective îşi amplifică efortul investiţional în activităţile respective, mai cu seamă atunci când societăţile
transnaţionale implantează pe teritoriul lor activităţi novatoare. Destul de puţine ţări au reuşit să combine puternica
dependenţă de investiţiile străine directe cu puternica creştere a capacităţilor de cercetare & dezvoltare naţionale şi
acelea care au reuşit acest lucru au recurs, în mare măsură, la politici industriale intervenţioniste (cazul Irlandei şi al
Singaporelui).
Competitivitatea ţărilor care exportă produse de vârf (îndeosebi din domeniul electronicii şi informaticii)
este datorată fie inovării naţionale, fie participării la sisteme mondiale integrate de producţie. Ţările care se află în
frunte sunt marile puteri industriale care ocupă, în general, un loc de prim plan în exporturile de produse de vârf.
Pe ultimele locuri se află ţările în curs de dezvoltare, care se specializează în operaţii de montaj şi încercări.
h) O ultimă tendinţă afirmată pe plan mondial care prezintă interes din punctul de vedere al demersului nostru
este cea manifestată în formularea şi aplicarea la nivel naţional a politicii industriale în contextul globalizării.
Reprezentând un set coerent de măsuri şi acţiuni destinate să reglementeze funcţionarea pieţelor (factorilor,
bunurilor şi serviciilor) şi comportamentul firmelor pe acestea, politica industrială constituie, pe de o parte, un
instrument de intervenţie a statului în activitatea economică puternic contestat de numeroşi specialişti de autoritate,
iar pe de altă parte, o necesitate determinată de imperfecţiunile mecanismelor pieţei pe care intervenţia respectivă
urmăreşte să le corecteze.
Drept urmare, guvernele stabilesc politici industriale care, sintetizând experienţa naţională în materie de
dezvoltare şi valorificând experienţa altor ţări, precizează orientările generale, priorităţile, căile de acţiune şi
instrumentele necesare modernizării industriei şi creşterii competitivităţii acesteia. În funcţie de diversitatea
caracteristicilor fiecărei economii naţionale – nivelul înzestrării cu factori, nivelul dezvoltării socio-economice,
potenţialul inovaţional, modelul socio-cultural specific, gradul de integrare în fluxurile comerciale şi financiare
internaţionale etc. -, există, firesc, o multitudine de modele ale dezvoltării industriale adoptate de diferite ţări.
Elementele comune cele mai pregnante regăsite în diferitele modele de politici industriale adoptate în ţările
lumii sunt:
Obiectivul creşterii semnificative a competitivităţii economiei şi, implicit, a sectoarelor acesteia, a
ramurilor industriale şi a firmelor din cadrul ei, este unul definitoriu pentru politica industrială modernă. Căile de
realizare a acestui obiectiv au evoluat – la început substituirea importurilor de către producţia autohtonă, stimulată
prin protecţie vamală şi destinată să acopere cererea internă, iar apoi promovarea exporturilor, asociată însă, de
regulă, cu menţinerea protecţiei pieţei interne (în această perioadă, politicile industriale au avut o pronunţată
dimensiune verticală, sectorială, constând în susţinerea selectivă a unor industrii în declin sau cu dificultăţi de
ajustare structurală – siderurgia, construcţiile navale, industria textilă, chimia de mare tonaj etc.); intensificarea
exporturilor a determinat însă creşterea apreciabilă a volumului schimburilor internaţionale şi, implicit,
intensificarea concurenţei pe pieţele internaţionale, ceea ce a generat imperativul creşterii competitivităţii pentru a
rezista cu succes pe aceste pieţe, politicile industriale începând să se axeze din ce în ce mai manifest pe noul
imperativ;
Creşterea importanţei investiţiilor intangibile pentru creşterea competitivităţii – în cercetare &
dezvoltare, inovare şi difuzarea tehnologiilor, în instruirea forţei de muncă, în servicii intelectuale (consultanţă,
expertiză, studii de benchmarking etc.);
Asigurarea competiţiei corecte pe pieţele interne şi pe cele externe prin promovarea concurenţei
loiale şi deschiderea largă a pieţelor către libera competiţie;
Stimularea parteneriatului public-privat în conceperea şi aplicarea politicii industriale, ca expresie
a adâncirii continue a cooperării dintre autorităţile publice şi mediul de afaceri pentru găsirea celor mai bune soluţii
necesare creşterii performanţelor industriale, în final a competitivităţii;

7
Elaborarea şi aplicarea politicii industriale prin mecanisme “de jos în sus” (bottom up), ca altă
expresie a adâncirii cooperării dintre autorităţile publice şi mediul de afaceri, în sensul că demersul conceperii şi
implementării politicii respective se realizează cu implicarea largă a agenţilor din sectorul public şi din cel privat, a
unităţilor de cercetare din mediul academic şi universitar, a organizaţiilor neguvernamentale cu preocupări în
domeniu. Mecanismul menţionat presupune furnizarea de informaţii, prognoze şi sugestii de către agenţii
economici şi unităţile de cercetare, trierea şi analiza acestora de către organismele guvernamentale, conturarea în
comun a coordonatelor şi căilor preconizate de acţiune pentru aplicarea politicii industriale;
Instrumentele specifice politicii industriale au cunoscut în ultimele două decenii o vizibilă modificare
a orientării lor – de la accentul pus în trecut pe instrumentele de intervenţie directă (subvenţii, regimuri sectoriale
preferenţiale, comenzi publice etc.) la cele de intervenţie indirectă, axate, îndeosebi, pe îmbunătăţirea calităţii
factorilor (facilitarea accesului la finanţare, stimularea cercetării & dezvoltării şi a instruirii forţei de muncă,
oferirea de servicii de specialitate, încurajarea spiritului întreprenorial, a creării şi consolidării aglomerărilor
industriale – clusters şi a reţelelor locale – networks de firme, bănci, unităţi de cercetare academică şi universitară,
unităţi de furnizare a utilităţilor).
La gama instrumentelor enumerate legate de această schimbare de accent se adaugă altele pe care practica
economică le-a conturat progresiv şi care se dovedesc deosebit de eficace – difuzarea celor mai bune practici – best
practices, proces în care sunt implicate camerele de comerţ şi industrie, agenţiile regionale de dezvoltare etc. -,
analizele de benchmarking la nivel de produse / servicii, firme, sectoare, informări periodice ale firmelor cu privire
la politica economică şi socială a Executivului, lobby-ul practicat de asociaţiile patronale pentru apărarea
intereselor firmelor, informarea periodică a firmelor cu privire la reglementările noi adoptate în diferite domenii
care le afectează activitatea (fiscalitate, dreptul muncii, ecologie, infrastructuri, calitatea produselor / serviciilor,
asigurări etc.).

Teme propuse pentru dezbatere


- Determinanţii principali ai avantajelor comparative, ai celor competitive şi ai celor de locaţie;
- Planurile şi formele concrete de manifestare a capabilităţilor firmei, cele care îi conferă acesteia un anumit
potenţial competitiv;
- Armele strategice ale firmelor româneşti în competiţia internaţională;
- Efectele politicii industriale sectoriale, „verticale”, şi ale celei neutrale, „orizontale”, asupra
competitivităţii. Comentarii !

Aplicaţie
Listaţi principalele 10 elemente care determină competitivitatea unui produs şi a indicatorilor care ar exprima
cel mai bine elementele respective !

2. Elemente metodologice de măsurare a competitivităţii

Trecerea în revistă a principalelor metodologii şi elemente metodologice de măsurare a


competitivităţii evidenţiază multitudinea factorilor determinanţi ai nivelului acesteia şi, implicit, a punctelor asupra
cărora trebuie să se focalizeze managementul performanţei, a cărui raţiune de exercitare este tocmai creşterea
competitivităţii.

2.1. Măsurarea competitivităţii la nivel naţional


Una dintre numeroasele definiţii ale competitivităţii care întruneşte sufragiile majorităţii specialiştilor este
cea care o desemnează drept capacitatea unei economii de a asigura, pe o bază durabilă, populaţiei un standard de
viaţă ridicat şi în creştere, precum şi un nivel înalt de utilizare a celor dornici să lucreze.
Principalul resort al competitivităţii îl reprezintă creşterea productivităţii, motiv pentru care realizarea
acestei creşteri în mod durabil şi sporirea ratei de utilizare a forţei de muncă pe termen mediu se înscriu printre
obiectivele majore ale strategiei adoptate la Lisabona de Consiliul European în anul 2000.
a) Productivitatea şi utilizarea forţei de muncă
Productivitatea este exprimată sub diferite forme: PIB/locuitor; PIB/pe persoană ocupată; PIB/oră lucrată;
productivitatea pe muncitor; productivitatea orară. Se compară creşterile nivelului acestor indicatori înregistrate de
entităţile analizate şi se trag concluzii cu privire la progresul sau regresul acestora pe planul competitivităţii,
precum şi la modul în care se poziţionează unele în raport cu altele pe acest plan.

8
În estimarea nivelului productivităţii la nivelul economiei, patru variabile primare sunt folosite 1:
paritatea puterii de cumpărare (PPP); definiţia utilizării forţei de muncă, respectiv numărul de locuri de muncă vs.
numărul de persoane; numărul mediu anual de ore lucrate; economia informală
b) Contribuţia tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) la
creşterea productivităţii
Evaluarea impactului TIC asupra creşterii productivităţii urmăreşte evidenţierea părţii din această creştere
atribuibilă schimbărilor în resursele utilizate (creşterea ponderii capitalului), restul presupunându-se că este
rezultatul progresului tehnologic (numit productivitatea multi-factor, productivitatea totală a factorilor sau
rezidualul lui Solow). Evaluarea acestei creşteri se face folosind metoda standard de măsurare a ei, descompunând
sporul de producţie în contribuţiile factorilor cantitativi şi calitativi de intrare, la care se adaugă, ca factor rezidual,
productivitatea totală a factorilor
c) Competitivitatea economiei măsurată prin viteza schimbărilor structurale
O serie de cercetări de rezonanţă au pus în evidenţă faptul că abilitatea ţărilor de a se adapta rapid şi
eficient la cerinţele valorificării superioare a oportunităţilor oferite de globalizarea economiei mondiale constituie o
măsură relevantă a competitivităţii economiilor lor. Pe această linie, 1999 Competitiveness Report a subliniat
pentru prima dată că gradul de adaptabilitate a unei entităţi economice la dinamica pieţei este un factor mai
important de creştere a competitivităţii decât specializarea entităţii respective şi evoluţia acesteia.
Flexibilitatea poate fi măsurată prin modificările structurale produse într-o anumită perioadă, în funcţie de
factorii de producţie utilizaţi şi de calitatea acestora (tipurile de capital utilizate, nivelul de calificare al forţei de
muncă, tipurile de servicii la care se apelează etc.).
Indicatorul „viteza schimbărilor structurale” reprezintă suma diferenţelor procentuale agregate ale valorii
adăugate între două momente. Variabila utilizată este valoarea adăugată nominală, al cărei nivel pentru fiecare
sector se raportează la valoarea producţiei totale naţionale (pentru palierul macroeconomic) sau la valoarea
producţiei industriei prelucrătoare (pentru palierul mezoeconomic). Fiecare modificare contribuie la formarea
acestui indicator, indiferent de sensul ei (semnul „+” sau „-„) şi independent de cauza producerii ei. În spaţiul
Uniunii Europene, principalele criterii în raport cu care se apreciază viteza modificărilor structurale la nivelul
economiilor naţionale şi al sectoarelor, precum şi grupele de sectoare definite în raport cu criteriile respective sunt
următoarele:
Factorii de producţie utilizaţi (taxonomia WIFO I), în funcţie de care se disting: 1. industrii cu
publicitate puternică („market driven”); 2. industrii cu cercetare & dezvoltare intensivă („technology driven”); 3.
industrii muncă-intensive („labour driven”); 4. industrii capital-intensive („capital driven”); 5. industrii reziduale
(„maistream industries”), care nu prezintă nici una dintre caracteristicile celor patru grupe precedente;
Calificarea forţei de muncă: se utilizează taxonomia WIFO II, care clasifică industriile după cerinţele
de calificare a forţei de muncă;
Serviciile utilizate: se adoptă taxonomia WIFO 2000 care clasifică industriile în funcţie de intensitatea
cererii lor pentru anumite servicii. Clasificarea defineşte patru grupe de industrii: 1. industrii cu intensitate mare a
serviciilor de transport; 2. industrii cu intensitate mare a serviciilor de distribuţie (vânzări cu amănuntul) şi de
publicitate; 3. industrii cu intensitate mare a serviciilor informaţionale („knowledge-based services”); 4. industrii
reziduale, care nu se bazează pe nici unul dintre serviciile anterioare.
d) Competitivitatea economiei evaluată pe baza nivelului indicatorilor structurali
Setul de indicatori structurali folosit de Comisia Europeană în raportul anual pentru Consiliul European de
primăvară din anul 2003 (EUROSTAT. Structural Indicators, Luxembourg) acoperă cinci domenii, la care se
adaugă fundamentele generale economice. Setul cuprinde 106 indicatori pentru care se dau detaliile metodologice
necesare calculării cu acurateţe a nivelului lor, astfel încât să permită efectuarea unor exerciţii pertinente de
benchmarking între ţări, în cadrul cărora să se ia în considerare cele mai semnificative elemente care concură,
direct sau indirect, la realizarea unui anumit nivel de competitivitate al economiei.
Baza economică generală – PIB (PIB / locuitor la paritatea puterii de cumpărare, rata de creştere a
PIB în preţuri constante), productivitatea muncii (PIB / locuitor la PPC pe persoană ocupată, PIB la PPC pe oră
lucrată), creşterea utilizării forţei de muncă (detaliată pe total, bărbaţi, femei), rata inflaţiei (rata medie anuală a
schimbării indicilor armonizaţi ai preţurilor de consum), creşterea costului unitar al muncii (rata de creştere a
ratio-ului compensarea pe salariat în preţuri curente raportat la PIB în preţuri curente, pe ansamblul forţei de
muncă utilizate), balanţa publică (datoria publică netă ca procent din PIB), datoria guvernamentală generală
(datoria brută consolidată generală a guvernului ca procent din PIB);

1
Vezi, în acest sens, Commission of the European Communities. European Competitiveness Report 2003, Commission Staff
Working Document, SEC (2003) 1299, Brussels, 2003, pp. 34-36
9
Utilizarea forţei de muncă – rata de ocupare & rata de ocupare a lucrătorilor mai vârstnici
(rata totală de ocupare a persoanelor între 15-64 de ani, rata de ocupare a femeilor între 15-64 de ani, rata de
ocupare a bărbaţilor între 15-64 de ani, rata totală de ocupare a lucrătorilor între 55-64 de ani, rata de ocupare a
femeilor între 55-64 de ani, rata de ocupare a bărbaţilor între 55-64 de ani), vârsta medie efectivă de ieşire de pe
piaţa muncii (total, pentru femei, pentru bărbaţi), diferenţele de plată între sexe (cîştigurile orare brute medii ale
femeilor ca procent din cîştigurile orare brute medii ale bărbaţilor), rata impozitării persoanelor cu câştiguri
reduse, gradul de extindere a învăţării permanente (ponderea populaţiei în vârstă de 25-64 de ani care a participat
la programe de formare şi perfecţionare cu durata de peste patru săptămâni, pe total, femei, bărbaţi), numărul
accidentelor de muncă (grave – total, femei, bărbaţi, şi mortale), rata şomajului (total, femei, bărbaţi);
Inovarea şi cercetarea - cheltuielile publice pentru educaţie, cheltuielile pentru cercetare &
dezvoltare (cheltuielile interne brute pentru C & D – GERD, ca procent din PIB, pe total şi pe surse de finanţare);
nivelul de acces la internet, gospodării şi întreprinderi; absolvenţi în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, la 1000 de
locuitori populaţie în vârstă de 20-29 de ani, pe total, bărbaţi şi femei; numărul de brevete la 1 milion locuitori
(numărul de cereri de brevete înregistrate la Oficiul European de Brevete, numărul de brevete acordate de către
Oficiul Statelor Unite de Brevete şi Mărci); investiţiile în capital risc, raportate la PIB, detaliate pe stadii ale
investiţiei (iniţial şi de expansiune şi înlocuire a echipamentelor); cheltuielile pentru tehnologia informaţiei şi a
comunicaţiilor – TIC, ca procent din PIB (pentru tehnologia informaţiei şi pentru tehnologia telecomunicaţiilor);
Reforma economică - nivelurile relative de preţ şi convergenţa preţurilor (nivelurile comparative de
preţ ale consumului final pe gospodării private, incluzând taxele indirecte; convergenţa preţurilor între statele
membre ale UE – coeficientul de variaţie al nivelurilor de preţ comparative ale consumului final); preţurile în
industriile reţea (telecomunicaţii – apeluri locale şi apeluri în Statele Unite, energie electrică – gospodării şi
întreprinderi, gaz – gospodării şi întreprinderi); structura pieţei în industriile reţea (ponderea pe piaţă a celui mai
mare generator în domeniul energiei electrice, idem în domeniul telecomunicaţiilor – fixă, convorbiri locale şi
convorbiri la distanţă, şi mobilă); comenzile publice (valoarea comenzilor publice cu licitaţie deschisă, ca procent
din GDP); ajutoarele de stat sectoriale şi ad-hoc, ca procent din PIB; integrarea pieţei (convergenţa ratei
dobânzilor - coeficientul de variaţie a ratei anuale a dobânzilor între Statele Membre, pentru ipotecări,
împrumuturi pe termen scurt acordate întreprinderilor, împrumuturi pe termen mediu şi lung acordate
întreprinderilor; integrarea comercială a bunurilor – valoarea medie a importurilor şi exporturilor de bunuri,
respectiv servicii, ca procent din PIB; integrarea comercială a investiţiilor străine directe – valoarea medie a
intrărilor şi ieşirilor de ISD, ca procent din PIB); investiţiile în domeniul afacerilor (formarea brută a capitalului
fix în sectorul privat, ca procent din PIB);
Coeziunea socială - inegalitatea distribuţiei veniturilor (ratio-ul ponderii quintilelor de venit); rata
riscului de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (înainte, pe total, femei, bărbaţi; după, pe total, femei,
bărbaţi); rata riscului persistent de sărăcie, total, femei, bărbaţi; dispersia ratelor regionale de utilizare a forţei de
muncă, la nivelul NUTS 2, pe total, femei, bărbaţi; rata abandonului şcolar, procente din populaţia în vârstă de
18-24 de ani, total, femei, bărbaţi; rata şomajului pe termen lung, peste 12 luni, ca procent din totalul populaţiei
active în vârstă de 15-64 de ani, total, femei, bărbaţi; ponderea în totalul populaţiei a celei din gospodăriile în
care nici un membru nu are loc de muncă;
Mediul - emisiile de gaze cu efect de seră, în echivalent CO2 (total, schimbarea procentuală produsă în
perioada de la anul de bază şi potrivit obiectivelor stabilite prin Protocolul de la Kyoto); intensitatea energetică a
economiei (consumul intern de energie raportat la PIB, în preţuri constante 1995); transportul (volumul
transporturilor de mărfuri raportat la PIB, volumul transporturilor de pasageri raportat la PIB, ponderea
transportului rutier de mărfuri în volumul total de transport intern de mărfuri, ponderea transportului rutier de
persoane în volumul total de transport intern de persoane); calitatea aerului în aglomeraţiile urbane (ponderea
populaţiei urbane expuse la niveluri de concentrare care depăşesc valorile limită); deşeuri urbane, colectate,
depozitate, incinerate, în kg. pe persoană şi an; ponderea contribuţiei energiei din surse regenerabile în totalul
consumului de energie; protecţia resurselor naturale (stocul de peşte în apele maritime europene – ponderea
cantităţii pescuite din stocurile considerate în afara “limitelor biologice de siguranţă”; ponderea ariilor protejate
pentru biodiversitate – Directiva Habitate, respectiv Directiva Păsări, în totalul ariilor.
e) Competitivitatea economiei evaluată pe baza metodologiei Departamentului Comerţ şi
Industrie al Guvernului Marii Britanii
Metodologia elaborată de DTI - Department of Trade and Industry este prezentată în documentul "UK
Competitiveness Indicators", elaborat în 2002. Setul de indicatori utilizat în cadrul metodologiei serveşte
comparării celor mai relevante performanţe ale economiei britanice cu cele ale altor economii dezvoltate, măsurării

10
capabilităţilor acesteia de a răspunde la provocările societăţii cunoaşterii şi identificării priorităţilor de
acţiune în domeniile care reclamă atenţia specială a executivului.
Criteriile de referinţă şi indicatorii corespunzători acestora pe baza cărora s-a realizat exerciţiul de
benchmarking au fost:
Mediul de afaceri, apreciat prin prisma stabilităţii economice, concurenţei (dechiderea spre comerţ şi
investiţii străine), piaţa muncii (şomajul, diversitatea oportunităţilor de lucru, relaţiile industriale, reglementările
pieţei muncii), percepţia instituţiilor privind afacerile (mediul instituţional şi politic), calitatea vieţii;
Resursele – capitalul uman (pregătirea profesională, abilităţile intermediare şi de nivel înalt, educaţia
permanentă, abilităţile manageriale), capitalul fizic (investiţiile sectorului de afaceri, investiţiile guvernamentale),
finanţe (capitalul risc, pieţele paralele, principalele pieţe de credit), tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor
(conectarea digitală la pieţe, E – comerţ, abilităţi de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor), ştiinţă şi tehnologie
(numărul de publicaţii şi citări de cercetare în jurnalele academice, cheltuielile guvernamentale pentru cercetare &
dezvoltare, cheltuielile private pentru cercetare & dezvoltare);
Procesul de inovare – comercializarea tehnologiilor (investiţiile private în inovare incluzând cercetarea
& dezvoltarea, performanţele de brevetare ale Marii Britanii, ponderea firmelor inovatoare, ponderea produselor
noi şi îmbunătăţite în volumul vânzărilor), transferul de cunoaştere (acreditarea de universităţi, de difuzare şi de
iniţiere de proiecte), sursele de informaţii pentru inovare, publicaţiile comune universităţi – industrie, receptivitatea
la ideile străine (internaţionalitarea cercetării & dezvoltării, alianţe tehnologice între firme), întreprenoriatul (ratele
de intrare pe şi de ieşire de pe pieţe a firmelor, firmele cu dezvoltare rapidă, atitudinile de preluare a riscului);
Rezultatele – producţia (PNB pe cap de locuitor), productivitatea (productivitatea muncii), utilizarea
forţei de muncă (rata ocupării populaţiei apte de muncă), specializarea în comerţ (specializarea comercială în
industriile bazate pe cunoaştere), structura economiei (ponderea producţiei industriilor bazate pe cunoaştere).
f) Competitivitatea economiei (sau a altor entităţi economice)
măsurată prin nivelul unor indicatori calitativi
Valoarea unitară a schimburilor comerciale
Un indicator facil de utilizat în cadrul efectuării unor studii empirice şi relevant pentru competitivitatea unei unităţi
economice este valoarea unitară a schimburilor ei comerciale, definită ca raport între valoarea acestor schimburi cu
o altă entitate de acelaşi nivel (economie, sector economic, sector industrial) şi volumul fizic al schimburilor
respective. Indicatorul se determină cu relaţiile:
VEXP VIMP
μEXP = QEXP
şi μIMP = QIMP
(1)

în care: μEXP , μIMP reprezintă valoarea unitară a exportului, respectiv a importului entităţii respective; V EXP , VIMP –
valoarea producţiei exportate, respectiv importate, exprimată monetar; QEXP , QIMP – volumul fizic al producţiei
exportate, respectiv importate, exprimat în unităţi fizice specifice (tone, hectolitri, metri cubi, metri pătraţi etc.).
Indicatorul este foarte sensibil la schimbările produse în nivelul unor variabile determinante, relaţia cu acestea fiind
de proporţionalitate directă şi anume: mărimea cererii; mărimea costurilor; calitatea produselor;
Încercarea de a stabili anumite corelaţii între dinamica valorii unitare a schimburilor comerciale şi viteza
modificărilor structurale din economie poate conduce la concluzii interesante privind eficienţa diferitelor strategii
de dezvoltare adoptate pentru creşterea competitivităţii prin intensificarea acţiunii factorilor calitativi.
Utilizarea adecvată a indicatorului valoarea unitară a schimburilor comerciale face necesară corelarea
rezultatelor obţinute prin aplicarea acestuia cu concluziile unor analize care au ca obiect factori care îl influenţează
şi anume: factori structurali - structura economiei în momentul efectuării analizei; poziţia în cadrul economiei
(sau industriei) a diferitelor sectoare economice (respectiv sectoare industriale) analizate; factori ce ţin de
intrările în activitatea productivă - natura factorilor şi a neofactorilor de producţie utilizaţi; calitatea acestor
factori; factori ce ţin de ieşirile din activitatea productivă (calitatea rezultatelor): numărul de cereri de brevete şi
numărul de brevete înregistrate; politica guvernamentală în domeniul proprietăţii intelectuale; ponderea produselor
diferenţiate lansate pe piaţă.
Un alt indicator relevant pe lângă valoarea unitară a schimburilor comerciale este valoarea adăugată
unitară, care reprezintă valoarea adăugată totală realizată de o entitate economică raportată la producţia totală
realizată de acea entitate. Creşterea nivelului acestui indicator indică sporirea competitivităţii entităţii economice
analizate.
Sensibilitatea (elasticitatea) cererii pe piaţă în funcţie de calitate

11
Pe pieţele omogene din punctul de vedere al caracteristicilor produsului/serviciului oferit, eforturile se
concentrează în direcţia scăderii preţurilor, elasticitatea cererii în funcţie de preţ fiind relativ ridicată. Firmele care
reuşesc să achiziţioneze factorii de producţie la preţuri mai mici au posibilitatea să ofere produse ieftine, ceea ce va
determina creşterea cererii pentru produsele lor.
Pe pieţele eterogene, oferta de produse/servicii are un grad mare de diferenţiere pe planul caracteristicilor
constructive şi funcţionale ale acestora, precum şi pe planul localizării. Eterogenitatea este determinată de gama
largă a cerinţelor cumpărătorilor şi de specificul diferitelor segmente de piaţă. Dacă preţul este un factor important,
cererea este invers proporţională cu preţurile practicate; în aceste condiţii, dacă preţurile ridicate determină
reducerea cererii, contracararea acestei realităţi se poate face prin diferenţierea ofertei, adică prin conferirea unor
caracteristici specifice produselor oferite (caracteristici funcţionale, design, fiabilitate, servicii suplimentare etc.),
astfel încât să impulsioneze cumpărătorii să le achiziţioneze.
În lumina acestor aspecte, entităţile economice (ţări, sectoare economice, industrie, sectoare industriale, firme) pot
fi clasificate în trei grupe, după elasticitatea lor în funcţie de nivelul calitativ al produselor/serviciilor existente pe
piaţă: cu elasticitate mare; cu elasticitate moderată; cu elasticitate redusă.
Metodologia de determinare a gradului de elasticitate a cererii de produse/servicii oferite de o entitate în funcţie de
nivelul calităţii acestora presupune că entităţile economice în care preţurile ridicate (relevate de diferenţa mare
dintre valoarea unitară a exportului şi valoarea unitară a importului – π) sunt asociate cu cantităţi reduse (diferenţă
mică între volumele exportului şi importului – ε) prezintă o mare elasticitate a cererii în raport cu preţul. În cazurile
când cei doi indicatori au acelaşi semn, „ + ” sau „ - „, gradul de elasticitate a cererii în raport cu calitatea este
ridicat. Ponderea semnelor identice indică gradul de importanţă al calităţii produselor / servicilor pentru entitatea
economică analizată.
Din punct de vedere teoretic, sensibilitatea la calitate (SC) poate lua valori cuprinse între 0%, când toate schimburile
bilaterale dintre două entităţi exprimate valoric şi cantitativ au semne contrare, şi 100%, când toate schimburile
exprimate în aceleaşi moduri au semne identice.
Un indicator de echilibru care caracterizează accentul pus în cadrul luptei concurenţiale (adică tipul de
competitivitate) rezultă din diferenţa dintre ponderea entităţilor cu elasticitate mare în funcţie de calitate şi
ponderea celor cu elasticitate mare în funcţie de preţ (şi, implicit, cu elasticitate mică în funcţie de calitate), potrivit
relaţiei:
SC net = SC mare – SC mică (2)
Interpretarea corectă a rezultatelor analizei presupune, totodată, luarea în considerare a următoarelor
aspecte suplimentare: intensitatea activităţilor de cercetare & dezvoltare în cadrul entităţilor analizate; gradul de
globalizare a domeniilor principale de activitate ale acestor entităţi (domeniile cu grad mare de globalizare se
caracterizează prin atingerea unui anumit nivel de dezvoltare în care producţia de produse standardizate este
precumpănitoare şi se realizează de producători cu costuri foarte reduse, îndeosebi cele cu forţa de muncă;
competiţia prin preţ este foarte puternică şi se concentrează, de regulă, pe produsele cele mai bine vândute);
intensitatea capitalului sau a forţei de muncă în activitatea productivă.
Poziţia entităţii economice pe segmente de preţ
Indicatorul Poziţia pe segmente de preţ (PSP) presupune un grad mare de dezagregare a datelor statistice şi
porneşte de la valoarea unitară a exportului / importului pentru N entităţi economice şi M domenii (industrii,
produse / servicii). Aceşti „vectori ai preţurilor”, fiecare conţinând “n” preţuri, sunt împărţiţi în trei grupe, ale căror
limite definesc segmentele de preţ.
Exporturile/importurile (ieşirile/intrările) pentru cele N entităţi economice sunt însumate la nivelul fiecărei
categorii de preţ, determinându-se ponderea exportului/importului pe segmente de preţ pentru fiecare dintre
domeniile M. Rezultatul este apoi însumat la nivelul entităţii economice studiate, fiind determinată ponderea
exportului / importului pe segmentele de preţ. În acest mod, toate ieşirile / intrările (exportul / importul) sunt
încadrate în una din cele trei categorii de preţ – ridicat (PR), mediu (PM) sau scăzut (PS).
Poziţia netă pe segmente de preţ se determină cu relaţia:
PSPnet = PR – PS (3)
În calcule se utilizează preţurile de intrare / ieşire (import / export) în loc de preţurile cererii, întrucât sunt
considerate similare.

12
Se poate realiza astfel clasificarea entităţilor analizate care adoptă diverse strategii de preţ (ridicat,
mediu, scăzut), urmărindu-se evoluţia în timp a rezultatelor aplicării acestor strategii şi modificările produse în
poziţiile entităţilor clasificate.
Dinamica competitivităţii economiei măsurată pe baza Indicelui de competitivitate a creşterii
Metodologia utilizată de World Economic Forum pentru poziţionarea ţărilor în funcţie de un set de criterii
consideraţi critici pentru creşterea economică constituie un reper util pentru toate demersurile analitice ce au ca
obiectiv evaluarea competitivităţii economiei ţărilor lumii 2. Metodologia poate fi utilizată în elaborarea studiilor
de benchmarking având ca obiect poziţionarea, din punctul de vedere al nivelului competitivităţii şi al ritmului de
creştere economică, a Statelor Membre ale Uniunii Europene, ale ţărilor recent integrate şi ale ţărilor candidate în
raport cu alte ţări ale lumii. Din aceste studii rezultă informaţii preţioase pentru factorii de decizie, organismele
guvernamentale şi mediul de afaceri cu privire la căile de urmat în scopul îmbunătăţirii activităţii economice şi
creşterii performanţelor acesteia.
Metodologia propusă de Forum pentru aprecierea competitivităţii naţionale s-a îmbunătăţit treptat şi
semnificativ, încorporând rezultate ale cercetării ştiinţifice în domeniu şi câştigând în pragmatism. În Global
Competitiveness Report 2001-2002, Forumul a introdus, în colaborare cu profesorii Jeffrey Sachs şi John
McArthur, Indicele de competitivitate a creşterii (Growth Competitiveness Index – GCI), pe baza căruia se
evaluează capacitatea economiilor ţărilor lumii de a realiza creştere economică durabilă pe termen mediu şi lung.
Metodologia de determinare a GCI pleacă de la ideea că factorii determinanţi ai creşterii economice sunt:
calitatea mediului macroeconomic; starea instituţiilor publice; capacitatea tehnologică.
Influenţa acestor factori determinanţi asupra calităţii creşterii economice şi performanţelor acesteia se
evaluează atât cantitativ, pe baza informaţiilor statistice disponibile, cât şi calitativ, pe baza informaţiilor furnizate
de Studiul de opinie a managerilor executivi din companii (Executive Opinion Survey) referitoare la o gamă largă
de probleme care influenţează pozitiv sau negativ activitatea economică – cadrul reglementativ, fiscalitatea,
legislaţia muncii, mediul macroeconomic general, calitatea infrastructurilor, abilităţile tehnologice ale forţei de
muncă, extinderea corupţiei etc.
GCI reprezintă, în esenţă, o combinaţie de indici specifici care acoperă factorii determinanţi menţionaţi mai
sus.
Indicele tehnologic, pe baza căruia se evaluează rolul tehnologiei în procesul creşterii economice. Acest
rol diferă sensibil de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economice şi sociale atins, respectiv de
capacitatea de a genera tehnologii noi sau de a prelua tehnologii generate în străinătate pe calea transferului de
tehnologie asociat, cel mai adesea, cu investiţiile străine directe.
Pentru această raţiune, economiile ţărilor au fost împărţite în două grupe:
•„economii-nucleu” sau „inovatori-nucleu”, în care inovarea tehnologică este determinantă pentru creşterea
economică, respectiv se înregistrează un număr de peste 15 brevete utile (brevetare USA) la 1 milion locuitori;
•„economii-non-nucleu” sau „inovatori non-nucleu”, în care creşterea economică se bazează pe tehnologii
dezvoltate în exteriorul lor (restul ţărilor).
Drept urmare, indicele tehnologic se detaliază în trei subindici:
- subindicele inovării tehnologice, valabil pentru ţările cu economii-nucleu, în care măsura este dată
de intensitatea efortului de cercetare & dezvoltare, respectiv de ponderea cheltuielilor consacrate acestor
activităţi în PIB;
- subindicele transferului de tehnologie, care priveşte ţările cu economii non-nucleu, în care măsura
este dată de abilitatea de a adopta şi difuza rapid tehnologii generate în exteriorul lor;
- subindicele tehnologiei informaţiei şi comunicării (TIC), care se adaugă celorlalţi doi subindici
precedenţi şi priveşte prioritatea dată de organismele guvernamentale TIC, accesul la Internet în şcoli, succesul
aplicării programelor guvernamentale consacrate promovării pe scară largă a utilizării TIC, nivelul de
dezvoltare şi aplicare a legislaţiei privitoare la TIC (e-comerţ, semnătura electronică, protecţia proprietăţii
intelectuale, protecţia consumatorului etc.).
Indicele instituţiilor publice, pe baza căruia se evaluează capacitatea organismelor guvernamentale şi a
autorităţilor publice locale de a asigura cadrul macroeconomic şi mediul de afaceri favorizante pentru creşterea
economică susţinută, de a stimula procesele de ajustări structurale în economie impuse de cerinţa creşterii
competitivităţii acesteia.
2
World Economic Forum. World Competitiveness Report 2004-2005
13
Indicele este detaliat în doi subindici specifici:
- Subindicele contracte şi legi, care priveşte independenţa justiţiei de influenţe politice ale membrilor
guvernului, ale firmelor sau cetăţenilor, claritatea definirii drepturilor de proprietate şi măsura în care acestea
sunt protejate prin lege, inclusiv cele asupra activelor financiare, transparenţa licitaţiilor publice şi neutralitatea
guvernului în adjudecarea contractelor publice, costurile impuse de crima organizată afacerilor;
- Subindicele corupţie, care se referă la existenţa mitei în obţinerea permiselor de export/import, în
demersurile de obţinere a accesului la utilităţile publice, precum şi la plata taxelor anuale.
Indicele mediului macroeconomic, pe baza căruia se apreciază contribuţia economiei la susţinerea
creşterii economice printr-un subindice specific:
- Subindicele stabilităţii macroeconomice, care priveşte probabilitatea ca economia ţării să intre în
recesiune în anul următor, condiţiile de obţinere a creditelor de către firme, deficitul sau surplusul
guvernamental, rata economisirii naţionale, nivelul inflaţiei, cursul de schimb real, rata dobânzilor la credite şi
împrumuturi, măsura în care structura cheltuielilor publice dovedeşte risipă sau asigură furnizarea bunurilor şi
serviciilor pe care nu le furnizează piaţa .
Indicele de competitivitate a afacerilor (Business Competitiveness Index – BCI), care reprezintă un
complement pe termen mediu al abordării macroeconomice realizată prin indicele precedent. Raţiunea includerii
acestui indice în metodologia GCI constă în faptul că instituţiile publice şi cadrul macroeconomic sunt factori
determinanţi necesari dar nu suficienţi pentru competitivitatea naţională, nivelul microeconomic, al firmelor, fiind
cel la care se crează realmente bogăţia naţională; altfel spus, fără abilităţi microeconomice corespunzătoare, cadrul
instituţional şi stabilitatea macroeconomică sunt fără finalitate.
BCI se referă, pe de o parte, la strategia şi la practicile manageriale ale companiilor, iar pe de altă parte, la
calitatea mediului microeconomic de afaceri.
Determinarea GCI pentru 105 ţări în anul 2004 a permis ierarhizarea acestora în funcţie de scorul calculat pe
baza performanţelor lor, rezultate din rapoartele statistice, şi a aprecierilor calitative făcute de manageri executivi
din firme reprezentative. Ţările Uniunii Europene, inclusiv cele noi integrate, se situează pe primele 47 de locuri:
1. Finlanda, scor 5,95; 3. Suedia -5,72; 5. Danemarca – 5,66; 11. Regatul Unit – 5,30; 12. Olanda – 5,30; 13.
Germania – 5,28; 17. Austria – 5,20; 20. Estonia – 5,08; 23. Spania – 5,00; 24. Portugalia – 4,96; 25. Belgia –
4,95; 26. Luxemburg – 4,95; 27. Franţa – 4,92; 30. Irlanda – 4,90; 32. Malta – 4,79; 33. Slovenia – 4,75; 36.
Lituania – 4,57; 37. Grecia – 4,56; 39. Ungaria – 4,56; 40. Republica Cehă – 4,55; 43. Slovacia – 4,43; 44.
Letonia – 4,43; 47. Italia – 4,27; 60. Polonia – 3,98.
Dintre ţările candidate, în ierarhia GCI Bulgaria ocupă locul 59, cu un scor de 3,98, la nivelul Poloniei, iar
România locul 63, scor 3,86.
2.2. Măsurarea competitivităţii la nivel de sector sau de firmă
Tratarea în acest subcapitol a modalităţilor de măsurare a competitivităţii la ambele niveluri concomitent –
sector industrial şi firmă -, este justificată de faptul că unele instrumente şi forme de exprimare a competitivităţii
prezentate în continuare sunt valabile la cele două niveluri.
Industria (în accepţia de sector industrial) este definită drept totalitatea producătorilor de bunuri şi servicii
identice sau substituibile, deci ceea ce este valabil pentru o firmă producătoare este valabil şi pentru industrie.
a) Creşterea productivităţii determinată de reorganizarea
firmelor legată de TIC
În ultimii ani, reorganizarea firmelor în vederea modernizării activităţii şi creşterii competitivităţii lor este
legată din ce în ce mai strâns de introducerea şi extinderea folosirii TIC, sub forma de e-aplicaţii de afaceri (e-
business applications), cele mai spectaculoase fiind cunoscute sub denumirea de Planificarea Resurselor
Întreprinderii (Enterprise Resource Planning – ERP), Managementul Lanţului de Aprovizionare (Supply Chain
Management – SCM) şi Managementul Relaţiilor cu Clienţii (Customer Relationship Management – CRM); la
aceste sisteme complexe se adaugă e-procurement (sau online procurement) şi e-marketplaces.
E-business reprezintă reţelele de comunicaţii electronice care permit întreprinderilor să efectueze
schimburi de informaţii de naturi diferite, şi cuprinde procesele de afaceri electronice (recrutarea personalului,
planificarea strategică, tactică şi operaţională, controlul şi gestiunea stocurilor, sprijinirea clienţilor, situaţia
operaţiunilor financiare etc.) şi e-comerţ (cumpărări şi vânzări).
ERP constă într-un pachet de aplicaţii software care permite integrarea şi controlul continuu al unei game
largi de informaţii privind activitatea firmei şi mediul ei de acţiune, adică referitoare la furnizori, produse, clienţi,
salariaţi, performanţele economico-financiare etc. Baza de date pe care se sprijină ERP este folosită pentru toate
operaţiile pe care le efectuează firma pentru desfăşurarea activităţii ei – gestiunea comenzilor, a stocurilor,
14
planificarea şi programarea producţiei, a vânzărilor, contabilitatea, managementul resurselor umane,
planificarea şi execuţia financiară -, datele respective fiind înregistrate, prelucrate şi raportate în mod unitar.
Introducerea ERP într-o firmă reprezintă un proces de durată, foarte laborios şi, în consecinţă, foarte
costisitor, care cuprinde diagnosticul stării existente, reproiectarea sistemului în funcţie de concluziile analizei
efectuate, conversia datelor pentru a le face apte de utilizare în noul sistem, instruirea personalului, implementarea
sistemului şi testarea acestuia.
Analiza datelor culese din 5000 de firme americane din industria prelucrătoare au evidenţiat că ponderea
costului de cumpărare a licenţei pentru software specific în costul total al implementării sistemului ERP este de
circa 30%; la aceasta se adaugă cheltuielile pentru achiziţionarea echipamentului (18%), onorariile consultanţilor şi
programatorilor (24%), instruirea personalului (11%) şi costul echipei de implementare (14%).
ERP serveşte, totodată, ca bază informaţională pentru alte două e- aplicaţii moderne de afaceri - SCM şi
CRM.
SCM acoperă întregul lanţ de aprovizionare a firmei, de la procesul de producţie al materiilor prime pînă la
stabilirea relaţiilor cu clienţii, furnizând informaţii integrate despre comenzi, previziuni, planuri şi programe de
aprovizionare şi producţie, nivelul stocurilor şi gradul de refacere a acestora, capacitatea de îmbunătăţire a calităţii
serviciilor şi de reducere a imobilizărilor băneşti în stocuri.
CRM, legată de asemenea de ERP, este un set de procese de afaceri care permit optimizarea expedierii
produselor, a activităţii de service şi a informării de la furnizor la client.
Evidenţa empirică demonstrează că beneficiile realizate în urma investiţiilor efectuate în TIC şi în
introducerea e-business applications, care sunt costisitoare şi reclamă timp, se amplifică apreciabil atunci când
investiţiile respective sunt conjugate cu schimbări ale strategiei de afaceri, ale practicilor de afaceri şi ale structurii
organizatorice a firmelor. Drept urmare, firmele trebuie să facă evaluări temeinice ale capabilităţii lor de a
introduce TIC şi ale efectelor acestor tehnologii, iar politicile la nivel sectorial şi la cel al economiei trebuie să
impulsioneze şi să stimuleze puternic introducerea şi difuzarea lor rapidă.
e-procurement constituie o e-aplicaţie de afaceri care permite beneficiarilor desemnaţi să achiziţioneze
produse sau servicii printr-o interfaţă web şi să trimită pe aceeaşi cale comenzi furnizorilor. Tehnologiile e-
procurement cuprind software specific e-procurement, licitaţii B2B (business to business), B2B piaţa bursieră, şi
consorţii de furnizare.
e-market places (sau e-Hubs, net marketplaces, B2B exchanges) reprezintă locuri de „întâlnire” digitală
care furnizează participanţilor două tipuri de servicii: conectarea unui mare număr de parteneri potenţiali, furnizori
şi cumpărători, pentru listarea bunurilor pe care vor să le vândă, respectiv să le cumpere; facilitarea interacţiunii
partenerilor potenţiali înaintea, în cursul sau după luarea deciziei de a face afaceri împreună.
Schimbările organizaţionale pe care le reclamă introducerea acestor sisteme şi metode moderne de
desfăşurare a activităţii firmelor îmbracă următoarele forme:
- schimbări în procesele de muncă şi adoptarea unor noi forme de organizare a muncii, care se referă la
intrările în aceste procese, fluxul de muncă, proiectarea posturilor, împărţirea responsabilităţilor în cadrul
demersului colectiv;
- introducerea unor noi practici în managementul resurselor umane, incluzând noi forme de cointeresare,
transparenţa deplină a informaţiilor specifice acestui management, extinderea managementului participativ,
programarea muncii, lucrul în echipă şi grupe de lucru autonome;
- schimbări în structura organizatorică a firmei, incluzând reducerea ierarhiilor, extinderea delegării de
autoritate, descentralizarea mai accentuată a activităţilor firmei, reconsiderarea prerogativelor decizionale,
flexibilizarea structurii prin extinderea utilizării formelor organizatorice dinamice – task force, project team
etc.;
- îmbunătăţirea practicilor în domeniul relaţiilor industriale, îndeosebi stabilirea strategiilor şi configurarea
unor structuri mai eficace privind relaţiile patronat-sindicate;
- introducerea unor noi sisteme şi metode de management – ERP, SCM, CRM, TQM - Total Quality
Management.
Diversitatea apreciabilă a elementelor implicate în sistemele şi metodele menţionate, precum şi a
schimbărilor organizaţionale pe care le antrenează aplicarea acestora, constituie, probabil, cauza pentru care există
deocamdată puţine referinţe în literatură despre impactul acestora asupra performanţelor firmelor, în general, şi a
productivităţii şi competitivităţii lor, elementele metodologice de determinare a impactului respectiv nefiind încă
cristalizate.
Majoritatea studiilor publicate pe această temă se bazează pe interviuri, studii de caz de firmă şi studii de
sectoare industriale, cele mai multe referindu-se la firmele americane. Studiile respective nu conţin elemente de
evaluare a impactului sistemelor ERP asupra performanţelor firmelor, în care să se folosească de date efective. De
exemplu, analiza efectelor introducerii ERP asupra productivităţii şi performanţelor în afaceri, realizată într-un
număr de firme, a pus empiric în evidenţă faptul că firmele care au introdus sistemul ERP şi-au îmbunătăţit mai

15
semnificativ performanţele comparativ cu cele care nu au făcut-o; de asemenea, măsurarea performanţelor în
aceleaşi firme înaintea, în cursul şi după introducerea sistemului ERP a evidenţiat evoluţii pozitive.
Este evident că în domeniul efectelor introducerii TIC, al noilor sisteme moderne de management asociate
acestora (ERP, SCM, CRM) şi al schimbărilor necesare elementele metodologice de determinare a acestor efecte
sunt departe de a fi cristalizate conceptual şi operaţionalizate. Preocupări există însă, confirmate de numărul de
studii ştiinţifice şi de încercări empirice de măsurare a efectelor acestor schimbări asupra productivităţii şi
competitivităţii firmelor. Pentru moment, instrumentele folosite pentru efectuarea analizelor comparative sunt
interviurile, sondajele de opinie, studiile de caz şi analiza coeficienţilor de corelaţie între utilizarea ERP şi
schimbările în nivelul productivităţii muncii.
b) Intensitatea schimburilor comerciale intra-industrii (coeficientul Grübel)
În condiţiile globalizării economice, a adâncirii interdependenţelor dintre economiile naţionale, comerţul
inter-industrii, asupra căruia se focalizează teoria tradiţională a comerţului, este substituit progresiv de comerţul
intra-industrii, în cadrul căruia o ţară este concomitent exportatoare şi importatoare de produse specifice aceluiaşi
sector industrial.
Coeficientul Grübel se determină cu relaţia:
E ki − I ki
G= (4)
E ki + I ki

în care: Eki reprezintă volumul exportului de produs k din ţara i; Iki - volumul importului de produs k în ţara i.
Cu cât valoarea coeficientului este mai ridicată, cu atât nivelurile de dezvoltare ale sectorului respectiv în
economiile celor două ţări sunt mai apropiate şi, deci, complementaritatea lor este mai accentuată. Valoarea 1 a
coeficientului reprezintă cota cea mai scăzută a comerţului dintre sectoarele similare ale celor două ţări.
c) Identificarea sectoarelor industriale sensibile şi evaluarea competitivităţii lor
Analiza de sensibilitate a sectoarelor industriale urmăreşte identificarea acelora protejate într-o ţară de
diferite bariere comerciale netarifare care permit menţinerea unor diferenţe mari de preţuri între ţări, ceea ce
conferă sectoarelor respective avantaje certe pe planul competitivităţii lor.
Barierele comerciale netarifare se etalează într-o gamă largă, care se extinde de la licenţe de export
aplicabile în regim discriminatoriu, contingentări de import, cerinţe de respectare a unor standarde tehnice
specifice, carantine obligatorii, comenzi publice discriminatorii, practici de supraveghere, restricţii valutare,
monopoluri de stat instituite asupra importurilor/exporturilor de mărfuri şi grupe de mărfuri, folosirea obligatorie
într-o anumită proporţie a produselor indigene în producţie, formalităţi administrative de import, regulamente de
transport, şi până la interdicţii de import.
Sectoarele sensibile sunt cele mai afectate de integrare şi cele asupra cărora efectele acesteia pot fi pozitive
sau negative, întrucât au fost protejate înaintea integrării de bariere comerciale netarifare înalte. Sectoarele
nesensibile sunt cele cu bariere comerciale netarifare joase. Sectoarele cu bariere tarifare moderate sunt categorisite
drept sensibile sau nesensibile în funcţie de nivelul unor indicatori privind structura pieţei, gradul de concentrare în
industria de profil şi potenţialul economiilor de scară.
Potrivit recomandărilor Uniunii Europene, din punctul de vedere al caracteristicilor lor structurale,
sectoarele industriale pot fi grupate astfel:
1. Grupa sectoarelor cu conţinut mare de capital şi cu intensitate peste media industriei a
activităţilor de cercetare & dezvoltare: cele care furnizează pe piaţă bunuri de capital (maşini unelte,
echipamente tehnologice, echipament aeronautic etc.), tehnologii avansate (tehnică de calcul, birotică,
telecomunicaţii etc.), bunuri de consum (vehicule cu motor, produse electrotehnice, produse farmaceutice etc.) şi
bunuri intermediare (coloranţi, lacuri, vopsele, alte produse chimice etc.);
2. Grupa sectoarelor cu conţinut mare de capital dar cu intensitate scăzută a activităţilor de
cercetare & dezvoltare: alimentar, al băuturilor etc., care sunt capital intensive dar în care cheltuielile de cercetare
& dezvoltare sunt inferioare mediei pe ansamblul industriei;
3. Grupa sectoarelor cu specializare mare a forţei de muncă: caracterizate prin forţa de muncă de
calificare superioară, cheltuieli relativ mari în activităţile de cercetare & dezvoltare, volum redus al capitalului şi
activităţi de cercetare & dezvoltare de nivel mediu (echipament electric, echipamente de iluminat, maşini pentru
industria textilă etc.);
4. Grupa sectoarelor cu volum mare de forţă de muncă de calificare medie şi joasă: muncă-intensive –
textilă şi confecţii, încălţăminte, jucării, construcţii navale, construcţii metalice;
5. Grupa sectoarelor cu volum mic de capital şi de forţă de muncă de calificare superioară: sunt de
înaltă tehnicitate şi se caracterizează prin forţa de muncă înalt specializată, cu un potenţial creativ-inovativ ridicat
(industria de software, serviciile de proiectare asistată de calculator, design).

16
Pentru identificarea sectoarelor sensibile, indicatorii recomandaţi pentru utilizare în literatura de
specialitate sunt: nivelul barierelor comerciale netarifare; dispersia preţurilor între ţări; rata de penetrare a
importului; potenţialul economiilor de scară, primii doi indicatori fiind cei mai frecvent folosiţi.
Competitivitatea sectoarelor sensibile identificate poate fi evaluată în funcţie de nivelul unor indicatori de
performanţă (cifra de afaceri, rata de creştere a vânzărilor, rata de creştere a segmentului de piaţă acoperit cu
produsele proprii, productivitatea, profitabilitatea etc.), în baza ideii că sectoarele care au înregistrat performanţe
notabile, superioare mediei, sunt capabile să se dezvolte şi într-un mediu mai puternic concurenţial, neprotejat de
bariere comerciale netarifare.
d) Competitivitatea sectoarelor industriale evaluată pe baza
analizei performanţelor statice şi dinamice ale acestora
Analiza competitivităţii sectoarelor industriale efectuată prin prisma performanţelor lor statice, la un
moment dat, şi dinamice, aşa cum evoluează în timp, se face în trei etape:
- analiza tendinţelor istorice ale nivelurilor unor indicatori de performanţă a sectoarelor considerate;
- analiza ajustărilor structurale produse în industria de ansamblu, care cuprinde sectoarele respective,
precum şi a performanţelor la export ale acesteia;
- analiza performanţelor statice şi dinamice ale industriei în vederea evaluării competitivităţii acesteia,
precum şi a identificării unor posibile direcţii de profilare a ei. La finalizarea acestei etape se iau în considerare
concluziile diagnosticului rezultate din parcurgerea primelor două etape.
Indicatorii de performanţă luaţi în considerare constau în două raporturi de acoperire a importului prin
export la nivelul unui sector (sau regiuni) şi la nivel extra-sector (respectiv extra-regiune), precum şi în doi indici
de specializare a producţiei unui sector şi a exportului sectorului respectiv; analiza nivelurilor celor patru indicatori
luaţi individual şi a corelaţiilor dintre aceştia permite conturarea unei imagini clare asupra competitivităţii
sectoarelor industriale şi a avantajelor competitive pe care acestea le posedă în înfruntarea de pe pieţele
internaţionale.
Determinarea nivelurilor indicatorilor menţionaţi se face cu următorii indicatori:
Raportul de acoperire a importului prin export în cadrul UE
Este raportul dintre valoarea exportului unui sector dintr-o ţară către UE şi valoarea importului acelui sector din
UE (sau către şi din o anumită regiune) şi exprimă sensul şi fluxul net al comerţului sectorului în cauză cu UE;
Raportul de acoperire a importului prin export din afara UE
Este raportul dintre valoarea exportului unui sector dintr-o ţară către şi valoarea importului acelui sector din ţări
care nu fac parte din UE (sau dintr-o anumită regiune).
Pentru cele două rapoarte care reflectă intensitatea comerţului exterior al unui sector industrial intra şi extra
UE, se acordă următoarele scoruri:
- sub -5% indică sectoare în declin (scorul acordat -1);
- -5%-+5% indică sectoare în echilibru (scor 0);
- peste 5% indică sectoare în creştere (scor +1).
Indicele de specializare a exportului (indicele Balassa)
Se determină cu relaţia:
EKi / Eind
i

Ise = UE UE , (5)
EK / Eind

în care: Ise reprezintă indicele de specializare a exportului; EKi - exportul produsului K din ţara i; Eindi – exportul
industriei prelucrătoare din ţara i; EKUE – exportul produsului K din UE; E indUE – exportul industriei prelucrătoare
din UE
În funcţie de valorile acestui indice se pot identifica sectoarele industriale care au un grad mai mare de
specializare a exportului lor faţă de UE în raport cu exportul întregii industrii prelucrătoare către UE.
În raport cu schimbările produse în nivelul indicelui de specializare a exportului, se acordă un scor dinamic
fiecărui sector sensibil astfel: sub 0% - sector în declin (scorul -1); 0% - sector în echilibru (scorul 0); peste
0% - sector în creştere (scorul +1).
Prin adăugarea performanţelor la scorul dinamic al acestui indicator s-a construit un indicator dinamic de
compoziţie al fiecărui sector, a cărui valoare poate varia între -3 şi +3.
Indicele de specializare a producţiei
Acest indice este similar cu indicele Balassa, dar utilizează în loc de variabila export variabila producţie
sau valoarea adăugată, permiţând identificarea sectoarelor care au un grad mai mare de specializare a producţiei.
Se determină cu relaţia:
PKi / Pindi
Isp = , (6)
PKUE / Pind
UE

17
în care: Isp reprezintă indicele de specializare a producţiei; PKi – producţia produsului K în ţara i; Pindi –
producţia industriei prelucrătoare din ţara i; PKUE -
producţia produsului K în UE; PindUE – producţia industriei prelucrătoare din UE.
Valorile indicelui de specializare a producţiei se interpretează astfel: valori sub 90% - sector slab
(scorul -1); valori între 90%-110% - sector echilibrat (scorul 0); valori peste 110% - sector puternic (scorul
+1). Valorile cuprinse între -1 şi +1 sunt considerate drept cele care caracterizează sectoarele industriale sensibile.
În funcţie de rezultatele interpretării combinate a celor patru indicatori şi indici arătaţi, se pot distinge cinci
grupe de sectoare industriale delimitate pe baza performanţelor lor şi anume: a) Sectoare cu performanţe puternice
şi în creştere; b) Sectoare cu performanţe puternice dar în declin; c) Sectoare cu performanţe slabe dar în creştere;
d) Sectoare cu performanţe slabe dar în scădere; e) Sectoare cu performanţe dinamice şi în echilibru static.

e
f
g 2.3. Măsurarea competitivităţii la nivel regional
Metodologia utilizată în acest sens, axată pe ideea evidenţierii disparităţilor regionale, urmăreşte, pe de o
parte, identificarea factorilor care explică succesul la nivel regional (succesul fiind interpretat cu semnificaţia de
realizare a unui nivel înalt de competitivitate), iar pe de altă parte, determinarea măsurii în care aceşti factori pot fi
aplicaţi şi în regiunile cu deficit de dezvoltare.
Factorii determinanţi ai competitivităţii regionale şi măsurarea acestora
Factorul cunoaştere
În termeni metodologici, cunoaşterea se poate măsura prin abilităţile forţei de muncă (exprimate sub forma
nivelului de instruire sau al intensităţii cheltuielilor pentru instruire), precum şi prin intensitatea activităţilor de
cercetare & dezvoltare (exprimată prin ponderea cheltuielilor consacrate acestor activităţi în PIB).
Factorul cunoaştere poate fi reflectat prin stocul de capital uman, exprimat prin câţiva indicatori prezenţi în
situaţiile statistice – populaţia activă, inclusiv pe structură de vârste, numărul de persoane angajate în sectorul
cercetare & dezvoltare, gradul de utilizare a forţei de muncă în sectoarele de înaltă tehnologie, numărul de persoane
implicate în sectorul educaţie, numărul total de studenţi.
Factorul inovare
În funcţie de diferite criterii de referinţă, s-a construit o tipologie a sistemelor de inovare regionale.
În raport cu criteriul guvernanţei se disting trei modele de transfer de tehnologie:
- SIR cu unităţi noi (grass roots), creat pe baza iniţiativelor locale, cu surse de finanţare foarte diferite şi
difuze (bănci, finanţări din partea autorităţilor publice regionale sau locale, camera de comerţ şi industrie
regională), caracterizat printr-o puternică orientare spre cererea pieţei, prin specializarea tehnologică slabă şi
coordonare de la niveluri supra-locale de asemenea slabă;
- SIR în reţea (network), creat pe baza unor iniţiative venind de la diferite niveluri – local, regional sau
guvernamental, cu finanţare asigurată precumpănitor de către firmele interesate, bănci şi agenţii guvernamentale;
activitatea de cercetare ştiinţifică este orientată atât spre cercetarea fundamentală cât şi spre cea aplicativă,
specializarea fiind însă flexibilă dată fiind gama largă de cerinţe ale agenţilor implicaţi;
- SIR dirigist (dirigiste), iniţiat, de regulă, de către guvern şi cu sprijin exterior sistemului, cel mai adesea
de la niveluri superioare acestuia; cercetarea ştiinţifică are caracter atât fundamental cât, mai ales, aplicativ, şi
vizează teme care depăşesc interesul strict regional şi interesează, precumpănitor, firmele mari, cu potenţial de
inovare apreciabil; coordonarea sistemului se face de la un nivel superior acestuia, iar specializarea sa este înaltă;
În raport cu criteriul dimensiunii inovaţionale a afacerilor se disting, de asemenea, alte trei modele:
- SIR localist (localist), în care sunt integrate câteva firme mari, autohtone sau străine, cu activităţi
individuale de cercetare / dezvoltare relativ modeste, între aceste firme şi între ele şi factorii decizionali locali şi
regionali existând asocieri strânse, ceea ce, pe baza efectului de sinergie, conduce la amplificarea semnificativă a
potenţialului inovaţional la nivelul asocierilor;
- SIR interactiv (interactive), care reuneşte firme mici, mijlocii şi mari şi în cadrul căruia cercetarea
ştiinţifică este finanţată din surse publice şi private, reprezentate de autorităţile publice locale sau regionale,
respectiv de marile firme, cu obiectivul declarat de a stimula dezvoltarea bazei inovaţionale a economiei;
intensitatea asocierii între actorii economici şi adminstrativi implicaţi în sistem este foarte mare, fiind concretizată
în numărul mare de reţele de cercetare, forumuri şi cluburi în care se dezbat orientarea activităţii de cercetare &
dezvoltare şi valorificarea profitabilă a rezultatelor acesteia;
- SIR globalizat (globalised), care este dominat de firme ce operează la scară globală, sprijinite, cel mai
adesea, de lanţuri de furnizori „în ciorchine”; cercetarea este internalizată în firmele respective şi beneficiază de
finanţare privată, firmele respective acţionând pe cont propriu şi intrând foarte rar în asociaţii cu alţi parteneri.

18
Diversitatea tipologică a sistemelor de inovare regionale pune în evidenţă gama largă a factorilor
organizatorici, financiari şi de alte naturi care determină potenţialul inovaţional al unei regiuni şi care trebuie
reflectaţi adecvat de elemente metodologice destinate evaluării competitivităţii la nivel regional, exprimată, aşa
cum s-a arătat, în termeni de productivitate. În rândul acestor factori există numeroşi necuantificabili, cei care ţin,
de exemplu, de politicile guvernamentale intrând în această categorie (dimensiunile activităţii de capital-risc
destinat activităţilor de cercetare & dezvoltare, prezenţa ciorchinilor de înaltă tehnologie etc.). Luarea în
considerare a acestor factori pentru care nu se poate da o aproximare cuantificabilă este însă necesară pentru a
identifica dacă există corespondenţe între prezenţa sau absenţa factorilor respectivi în diferitele regiuni şi nivelul
ridicat sau scăzut de productivitate specific acestora.

Teme propuse pentru dezbatere


- Precondiţiile organizării firmelor în vederea introducerii TIC;
- Analiza comparativă a metodelor de măsurare a competitivităţii la nivel de firmă. Părţile pozitive şi negative
ale fiecărei metode;
- Factorii determinanţi ai competitivităţii care apar cu cea mai mare frecvenţă în metodele de măsurare a
competitivităţii la nivel de firmă;
- Caracterizarea principalelor sectoare ale industriei prelucrătoare româneşti din punctul de vedere al
sensibilităţii lor la bariere tarifare şi netarifare

Aplicaţie
Determinaţi, pe baza datelor din Anuarul Statistic al României pe anul 2005, valorile coeficientului Grűbel
(intensitatea schimburilor comerciale intraindustrie) şi ale indicelui Balassa (specializarea exportului şi a
producţiei) pentru 10 sectoare ale industriei prelucrătoare româneşti

3. Competitivitatea UE comparativ cu cea a principalilor actori economici de pe scena mondială

Uniunea Europeană şi-a propus, prin Comunicarea Comisiei Europene către Consiliul European,
Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, în documentul intitulat “O politică a
competitivităţii industriale pentru Uniunea Europeană”, elaborat în 1994, reluarea creşterii economice şi
consolidarea reînnoirii europene pe baza creşterii susţinute a competitivităţii. Acest obiectiv programatic a fost
reiterat de către Consiliul European de la Lisabona din primăvara anului 2000, precum şi în alte documente
programatice adoptate ulterior.

3.1. Realităţi consemnate în rapoartele Comisiei Europene privind competitivitatea din anii 2003 şi
2004
În ciuda obiectivelor ambiţioase pe care şi le-a propus prin documentele menţionate, economia UE trece
printr-o perioadă dificilă, creşterea economică a acesteia încetinindu-se vizibil după lucrările Consiliului European
de la Lisabona din anul 2000, la unele dintre Statele Membre încetinirea mergând chiar până la stagnare.
Raportul pe anul 2003 arată că, deşi în utilizarea forţei de muncă s-au înregistrat, în anii 2001 şi 2002,
evoluţii pozitive constând în crearea a circa 2,5 milioane locuri noi de muncă, multe cu timp de lucru parţial (ceea
ce a făcut să scadă numărul mediu de ore lucrate pe muncitor), în anul 2003 creşterea s-a stopat şi rata şomajului a
început să sporească.
Creşterea productivităţii în UE a fost redusă începând de la mijlocul anilor ’90, moment de la care evoluţia
acesteia a început să fie divergentă cu cea înregistrată în SUA; pe perioada 1996-2002, diferenţa cumulativă între
creşterea PIB real din UE şi din SUA a fost de circa 8 puncte procentuale (p.p.), cea dintre creşterile productivităţii
pe angajat a fost de aproximativ 9 p. p. , iar cea dintre creşterile productivităţii pe oră lucrată a fost de 4,5 p.p. în
favoarea celei de a doua entităţi.
Nivelul indicatorului PIB/locuitor a crescut cu rate comparabile în UE şi SUA, în perioada 1996-2002 creşterea
cumulativă fiind de aproximativ 14 puncte procentuale, aceasta reflectând creşterea demografică mai mare în SUA
(circa 10%) faţă de UE (circa 2%), ceea ce a anulat avantajul creşterii mai mari a PIB real în prima entitate; drept
urmare a creşterii aproximativ similare a standardului de viaţă pe care îl reflectă nivelul indicatorului respectiv, în
anul 2002 PIB/locuitor în UE a fost cu circa 30% inferior celui înregistrat în SUA. Între ţările comunitare,
diferenţele înregistrate în ceea de priveşte creşterea PIB real au fost, de asemenea, semnificative: creşteri mari în
Irlanda, Grecia şi Spania, creştere redusă în Germania. Toate Statele Membre, cu excepţia Germaniei, au înregistrat
accelerarea creşterii economice, iar Irlanda, Finlanda şi Luxemburg au avut rate superioare celei realizate de SUA.
În plus, Irlanda, Grecia, Finlanda, Austria, Belgia şi Luxemburg au depăşit SUA în ceea ce priveşte rata creşterii
productivităţii orare în perioada 1996-2002. Diferenţele sunt explicate de decalajul menţionat dintre standardele de

19
viaţă din UE şi SUA (circa 30 puncte procentuale), determinat în proporţie de 14 puncte procentuale de
nivelul productivităţii orare superioare din SUA, de 4 puncte procentuale de numărul mediu de ore lucrate superior
din SUA şi de 12 puncte procentuale de rata inferioară a utilizării forţei de muncă în UE.
Dacă în perioada 1990-1995 creşterea anuală a productivităţii orare în UE a fost superioară cu circa un procent
celei înregistrate în SUA, în perioada 1996-2002 tendinţa s-a inversat, creşterea medie anuală afişată de SUA
depăşind cu circa 0,3 puncte procentuale pe cea din UE. Raportul pe anul 2003 privind competitivitatea al Comisiei
Europene subliniază faptul că diferenţa menţionată se datorează, în bună măsură, investiţiilor mai consistente
făcute în economia americană în tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC), care au contribuit la creşterea
semnificativă a productivităţii. În perioada 1990-1995, capitalul investit în TIC a contribuit la creşterea
productivităţii orare cu 0,2 puncte procentuale în UE şi cu 0,32 puncte procentuale în SUA; în perioada 1996-2001,
aceleaşi contribuţii la creşterea productivităţii au fost de, respectiv, 0,34 puncte procentuale şi 0,57 puncte
procentuale. Între Statele Membre ale UE , contribuţiile cele mai semnificative ale investiţiilor în TIC la creşterea
productivităţii, în perioada 1990-2001, s-au înregistrat în Irlanda, Finlanda şi Suedia, iar cele mai reduse în
Portugalia, Spania şi Germania.
Un caz de succes apreciabil în creşterea competitivităţii îl prezintă Irlanda, care în perioada anilor ’90 a depăşit
media UE în termeni de PIB/locuitor şi de productivitate orară, fiind însă inferioară mediei în termeni de Produs
Naţional Net şi de salariu mediu. Dintre ţările cu nivel de dezvoltare mai redus, Grecia şi Portugalia au înregistrat,
de asemenea, rate de creştere a productivităţii superioare mediei. Dintre ţările cu nivel înalt de dezvoltare, cele mai
semnificative succese au fost înregistrate de Suedia, Finlanda, Olanda şi Danemarca, care şi-au axat strategia pe
îmbunătăţirea educaţiei, a cercetării şi difuzării tehnologiilor noi, pe prudenţă fiscală şi reforme instituţionale –
coordonate definite de Agenda Lisabona -, ceea ce le-a permis realizarea unor combinaţii abile de salarii ridicate şi
de sisteme cuprinzătoare de bunăstare socială.
Marea Britanie a fost singura ţară mare membră a UE în care TIC au avut o influenţă semnificativă asupra
creşterii productivităţii, deşi nivelul productivităţii orare a fost inferior celui mediu comunitar, în condiţiile în care
utilizarea forţei de muncă a crescut marcant. Germania a abordat mai atent rigidităţile care au împiedecat creşterea
mai puternică a productivităţii şi a producţiei, începând să efectueze reformele structurale necesare creşterii
economice şi creării de locuri de muncă. Franţa prezintă un nivel al productivităţii superior mediei comunitare şi a
extins utilizarea forţei de muncă prin reducerea numărului de ore lucrate săptămânal.
Concluzia raportului menţionat pe anul 2003 este că reducerea decalajelor existente în defavoarea UE
comparativ cu SUA impune îmbunătăţirea semnificativă a utilizării forţei de muncă şi a eficienţei cu care aceasta
lucrează în procesele productive. Aceasta presupune, în esenţă, creşterea investiţiilor în educaţie, în cercetare &
dezvoltare şi difuzarea noilor tehnologii, precum şi efectuarea reformelor structurale necesare flexibilizării
accentuate a pieţelor produselor şi muncii, toate aceste constituind coordonatele majore de acţiune stabilite de
Agenda Lisabona pentru atingerea obiectivelor de creştere a competitivităţii.
Raportul pe anul 2004 reiterează ideea subliniată şi în raportul anual precedent, potrivit căreia, după cel de al
Doilea Război Mondial, productivitatea în Europa occidentală a crescut într-un ritm superior celui înregistrat în
SUA, ulterior anului 1995 situaţia inversându-se însă, în sensul că în SUA creşterea productivităţii a fost cu un
procent superioară celei din Europa occidentală, în timp ce şomajul a atins un minim istoric în SUA şi s-a menţinut
la un nivel constant înalt în UE.
Raportul acordă o atenţie deosebită rolului sectorului public în creşterea productivităţii în cadrul economiilor
comunitare, fapt justificat de ponderea apreciabilă a acestui sector în UE şi în majoritatea ţărilor industrializate. În
acest sens, Agenda Lisabona preconizează ample reforme ale sectorului public din Statele Membre, în vederea
amplificării contribuţiei acestuia la creşterea competitivităţii şi la atingerea obiectivelor ambiţioase pe care le-a
fixat Agenda.
La scara EU-15, în anul 2003, ponderea forţei de muncă utilizate în sectorul public a fost de 16,7% (în SUA –
15,7%, în Japonia – 8,7%), cu diferenţe apreciabile între Statele Membre (Suedia – 31,7%, Danemarca – 30,4%,
Franţa – 23,0%, UK – 18,8%, Germania – 11,1%, Olanda – 11,0%). Dată fiind dimensiunea sectorului public,
productivitatea muncii înregistrată în cadrul acestuia influenţează în măsură determinantă nivelul ei la scară
naţională, având un impact puternic asupra sectorului privat.
Căile prin care sectorul public influenţează productivitatea sunt detaliate în continuare.
a) Taxarea, prin care se pot distorsiona preţurile relative în economie şi influenţa astfel stimulentele
economice (dorinţa de angajare în activităţi întreprenoriale, de investire etc.).
În anul 2002, nivelul mediu al taxelor pe ansamblul EU-15 reprezenta 40,5% din PIB, în timp ce în SUA şi
Japonia era sub 30%. Între ţările comunitare, diferenţele dintre nivelurile taxării globale erau semnificative: Suedia
– 51% din PIB, Danemarca – 49%, Franţa – 44%, Germania – 40%, UK – 36%, Irlanda – 29%.
Două tipuri de taxe interesează în mod deosebit din punctul de vedere al impactului lor asupra competitivităţii –
cele asupra muncii şi cele care influenţează spiritul întreprenorial şi inovarea. Taxarea muncii influenţează
stimulentele acordate pentru munca prestată şi cele pentru formarea şi dezvoltarea capitalului uman. Studiile
20
empirice au demonstrat că modul de taxare a muncii are o influenţă semnificativă asupra participării pe piaţa
muncii îndeosebi a persoanelor cu venituri mici, a femeilor căsătorite şi a părinţilor unici, neafectând, în schimb,
angajarea bărbaţilor şi a persoanelor cu salarii mari. Pe celălalt plan, creşterea capitalului uman determină
îmbuntăţirea calităţii muncii şi, implicit, a productivităţii, precum şi procesul de difuzare a tehnologiilor, care
afectează indirect productivitatea muncii şi a capitalului. Taxarea întreprinderilor determină stimulente pentru
crearea de întreprinderi şi influenţează comportamentul investiţional al firmelor, precum şi fluxurile de investiţii
străine directe (ISD).
b) Cheltuielile guvernamentale în cercetare & dezvoltare, educaţie şi infrastructuri, dezvoltarea
industriilor de înaltă tehnologie fiind condiţionată de intensitatea cercetării & dezvoltării în domeniile respective şi
de disponibilităţile forţei de muncă înalt calificate. Necesitatea stringentă a efectuării de către UE a unor eforturi
financiare apreciabile în domeniile menţionate este evidenţiată de unele cifre relevante:
-În Europa occidentală sunt 5 cercetători la 1000 muncitori, faţă de 8 în SUA şi 9 în Japonia;
-Cheltuielile publice cu educaţia (cca 5%) şi cheltuielile totale consacrate cercetării şi dezvoltării (cca
1,9%), ca pondere în PIB, nu au evoluat deloc în a doua jumătate a anilor 90;
-Cheltuielile consacrate TIC au crescut sensibil începând cu mijlocul anilor 90, dar au rămas inferioare
celor din SUA;
guvernamentale.
Destinaţia cheltuielilor publice în UE-15 în anul 2001 era relevantă pentru priorităţile acesteia: 18,7% din
PIB pentru protecţia socială (această poziţie de cheltuieli reprezintă elementul cel mai marcant de diferenţiere a UE
de SUA şi de Japonia, unde cheltuielile respective reprezintă 7%, respectiv 10%); 6,8% - sănătate (puţin peste
nivelul din SUA); 6,4% - servicii publice generale **; 5,0% - educaţie (uşor sub nivelul SUA); 1,7% - apărare (mai
puţin de jumătate din nivelul SUA).
Implicarea Guvernului în activitatea de educaţie este determinată de externalităţile ample şi deosebit de
benefice ale acestei activităţi la scara întregii societăţi, de necesitatea corectării disfuncţionalităţilor pieţei, de
realizarea economiei de scară şi de raţiuni distribuţionale.
Susţinerea din cheltuieli publice a activităţilor de cercetare & dezvoltare, respectiv stimularea dezvoltării
unei economii inovative, este determinată de faptul că firmele inovează individual sub nivelul optimului social.
Raţiunea este susţinută de studiile empirice care au demonstrat că rata socială a venitului rezultat din activităţile de
cercetare & dezvoltare este dublă faţă de rata individuală a aceluiaşi venit.
c) Reglementările guvernamentale, destinate să corecteze disfuncţionalităţile pieţei şi să garanteze
drepturile economice de bază şi realizarea unor obiective sociale (protecţia consumatorului, protecţia mediului), dar
a căror respectare generează costuri pentru firme şi indivizi şi le limitează posibilităţile opţionale.
Cercetările au pus în evidenţă faptul că economia SUA prezintă un nivel al reglementărilor mai puţin
împovărător decât în alte ţări, ceea ce a condus la o concurenţă mai intensă pe pieţe. În industria prelucrătoare,
reformele în domeniul reglementărilor au privit, îndeosebi, simplificările administrative şi liberalizarea comerţului.
Cele mai consistente dereglementări s-au produs însă în alte sectoare în afara industriei prelucrătoare, în care
pieţele – din cauza economiilor de scară mari şi a eşecurilor de penetrare pe acestea – sunt mai restricţionate prin
reglementări
privind intrarea, preţurile şi aprovizionarea.
În sectorul serviciilor, liberalizarea pieţelor s-a produs, îndeosebi, în industriile–reţea – telecomunicaţii, energie
electrică, gaze, transporturi feroviare, transporturi aeriene, servicii poştale -, ceea ce a avut un impact pozitiv asupra
productivităţii şi competitivităţii. Astfel, piaţa telecomunicaţiilor a fost complet liberalizată începând din ianuarie
1998, efectul fiind că preţurile au scăzut cu circa 23% între 1996-2000, deşi concentrarea a rămas pe piaţă încă
ridicată.
Referitor la reglementările privitoare la mediu, prin acestea se stabilesc standarde de stimulente pentru
determinarea firmelor să adopte comportamente ecologice responsabile, ceea ce implică schimbări tehnologice în
procesele de producţie şi, inevitabil, costuri mai ridicate.
Analizele efectuate au evidenţiat că ţările cu sectorul public redus au performanţe economice şi administrative
deosebite (Luxemburg, Japonia, Austria, Norvegia, Olanda); ţările cu sectoare publice ample prezintă distribuţii ale
veniturilor mai apropiate; ţările cu cele mai scăzute performanţe economice şi administrative sunt Grecia,
Portugalia şi Italia.
Limitarea cheltuielilor publice, îmbunătăţirea performanţelor economice ale sectorului public şi modernizarea
acestuia prin introducerea largă a TIC au constituit, în consecinţă, obiectivele reformelor structurale realizate în
ultima perioadă în sectorul respectiv, în majoritatea ţărilor comunitare şi în celelalte ţări industrializate.

*
Serviciile publice generale cuprind: cheltuielile organismelor legislative şi executive, afacerile financiare şi fiscale,
afacerile externe; ajutorul economic străin; servicii generale; cercetarea de bază; cercetarea & dezvoltarea, servicii
publice generale; tranzacţiile datoriei publice; transferuri între nivelurile guvernamentale
21
O coordonată esenţială a eforturilor UE în ansamblu şi a ţărilor comunitare de creştere a competitivităţii este
stimularea intensă a C&D şi inovării, inclusiv prin sectorul public al acestor activităţi. Principalele tendinţe
afirmate în ultimii ani pe acest plan au fost:
reevaluarea cheltuielilor publice alocate activităţilor de C&D, impusă de constrângerile bugetare;
întărirea legăturilor universitate – industrie în vederea amplificării contribuţiei cercetării de bază
universitare la intensificarea inovărilor şi la creşterea performanţelor economice (este de semnalat, în acest sens,
faptul că unele universităţi şi-au dezvoltat “spiritul întreprenorial”, înregistrând succese în identificarea şi atragerea
unor noi surse de finanţare a activităţii lor), realizată prin formarea de parcuri ştiinţifice în proximitatea
universităţilor, difuzarea rezultatelor cercetării universitare în activitatea productivă, stimularea brevetării şi
acordării de licenţe de către universităţi;
stimularea creşterii cheltuielilor private în C & D, ţinând seama de realitatea că în această privinţă ponderea
cheltuielilor respective în PIB reprezenta în UE-15, în anul 2002, 1,3%, faţă de 1,86% în SUA şi 2,26% în Japonia
(în anul 2001), în timp ce pe planul cheltuielilor publice alocate C & D nu existau decalaje între cei trei competitori
mondiali. Pentru reducerea decalajelor menţionate, Consiliul European de la Barcelona din anul 2002 a decis
creşterea investiţiilor brute în C & D de la 1,9% la 3,0% din PIB până în 2010, industria contribuind cu 2/3 din
totalul cheltuielilor de C& D (European Commission, 2003);
lărgirea gamei de instrumente directe şi indirecte utilizate de guverne pentru stimularea activităţii
tehnologice, cum ar fi: finanţarea din fonduri publice a C & D în laboratoare, universităţi şi investiţii, investiţii în
formarea şi dezvoltarea capitalului uman, extinderea protecţiei brevetelor, amplificarea stimulentelor fiscale pentru
C & D, la acestea adăugându-se măsuri care privesc şi alte sectoare dar care au un impact deosebit asupra
activităţilor de C & D (politica concurenţei, reglementările în unele sectoare sensibile ca industria farmaceutică şi
cea a telecomunicaţiilor).
În UE, activităţile de C & D se desfăşoară în trei sectoare – cel al afacerilor, cel universitar şi cel
guvernamental. Ponderea cheltuielilor pentru C & D în sectorul afacerilor era, în 2002, în UE-15, de 1,3%, sensibil
mai redusă comparativ cu SUA – 1,86% şi cu Japonia – 2,26%; în schimb, în privinţa cheltuielilor publice
(guvernamentale şi din învăţământul superior), nu existau diferenţe semnificative în acelaşi an de referinţă ( UE-15:
0,68%; SUA: 0,65%). În noile State Membre ale UE (cele 10 integrate în 2004), cheltuielile publice şi private
dedicate C & D sunt mult mai reduse comparativ cu cele din UE-15, în principal datorită ponderii reduse a
cheltuielilor din domeniul învăţământului superior, în condiţiile în care acest sector şi-a mărit semnificativ
ponderea cheltuielilor în PIB la nivel UE-15, de la 0,30% în 1981 la 0,42% în 2002, tendinţă similară cu cea
înregistrată în SUA în aceeaşi perioadă de referinţă.
La nivelul UE-15, ponderea în PIB a cheltuielilor publice destinate C & D (GOVERD) s-a redus în aceeaşi
perioadă de la 0,32% la 0,20%, reducerea fiind mai accentuată după anul 1990, îndeosebi ca urmare a reducerilor
drastice ale acestor cheltuieli în Franţa şi Marea Britanie.
Finanţarea C & D din învăţământul superior în ţările UE se face precumpănitor din fonduri publice, dar
între 1981-2001 finanţarea aceloraşi activităţi din fonduri private s-a dublat. În aceste condiţii, ponderea finanţării
publice a C & D din învăţământul superior (HERD) s-a redus de la 89% în 1990 la 81% la sfârşitul anilor ’90,
tendinţă similară cu cea înregistrată în SUA (74% şi, respectiv, 71% în aceeaşi ani de referinţă).
Cele mai ridicate ponderi în PIB ale GOVERD şi HERD s-au înregistrat în Finlanda, Suedia, Franţa şi
Olanda, iar cele mai reduse în Portugalia, Grecia, Spania, Irlanda şi în noile 10 State Membre. Cheltuielile cele mai
ridicate pentru C & D din învăţământul superior s-au înregistrat, de asemenea, în Suedia, Finlanda, Austria şi
Olanda.
Stimularea activităţilor de C & D se face prin subvenţii directe şi prin facilităţi fiscale (sistemul de taxare).
“Generozitatea” facilităţilor fiscale (măsurată cu Indexul B) diferă în limite largi între ţările comunitare: cele mai
favorizante medii fiscale pentru activităţile de C & D au fost cele din Spania şi Portugalia, iar cele mai puţin
favorabile – în Germania, Suedia, Belgia şi Finlanda.
Şi dozarea finanţării directe (prin subvenţii) cu cea indirectă (prin taxare) prezintă diferenţe între ţările
comunitare: Franţa şi Marea Britanie au o pondere ridicată a subvenţiilor acordate C & D din marile firme din
industria prelucrătoare şi asigură acestora, în acelaşi timp, condiţii de taxare foarte avantajoase; Finlanda, Italia şi
Suedia îşi concentrează eforturile asupra subvenţiilor directe; Spania şi Portugalia îmbină stimulente financiare
generoase cu niveluri relativ scăzute ale subvenţiilor; Suedia şi Finlanda nu prezintă o finanţare directă sau
indirectă substanţială a activităţilor de C & D, dar au înregistrat, în schimb, niveluri ridicate ale cheltuielilor private
dedicate C & D la nivelul firmelor (în Finlanda, de exemplu, o asemenea situaţie este explicată de faptul că în
structura industriei în ansamblu ponderea sectoarelor de înaltă tehnologie este apreciabilă, ceea ce obligă la
realizarea unor eforturi susţinute de finanţare a C & D în aceste sectoare pentru menţinerea competitivităţii lor).
Contribuţia diferiţilor actori implicaţi în activităţile de C & D la creşterea stocului de cunoştinţe ştiinţifice
se evaluează pe baza numărului de publicaţii ştiinţifice, de brevete obţinute, de citări în general şi de articole
ştiinţifice intens citate în publicaţii recunoscute pe plan internaţional. Studiile au demonstrat că ţările cu cele mai
22
înalte niveluri ale indicelui citărilor prezintă o creştere semnifcativă peste medie a cheltuielilor dedicate C & D
din sectorul public (Austria, Spania, Finlanda, Irlanda), ceea ce este reflexul unei productivităţi ştiinţifice marginale
mai înalte; cele mai scăzute productivităţi ştiinţifice marginale au fost înregistrate în Japonia, Suedia şi Portugalia.
Între ţările comunitare, Suedia, Germania, Finanda şi Olanda au înregistrat cele mai ridicate niveluri de brevetare în
raport cu forţa de muncă utilizată, iar Ciprul, Slovacia şi Letonia - cele mai reduse niveluri.

3.2. Alte aspecte relevante privind competitivitatea industriei Uniunii Europene în economia
mondială
a) Pe ansamblu, Statele Membre ale UE sunt din ce în ce mai conştiente de necesitatea îmbunătăţirii
mediului economic general al întreprinderilor. Acţiunile în curs vizează mai cu seamă reducerea formalităţilor
administrative şi a costurilor legate de crearea de noi întreprinderi, simplificarea procedurilor de transmitere a
acestora, promovarea mecanismelor de ajutor public şi privat în favoarea întreprinderilor, precum şi a investitorilor
providenţiali (business angels), modificarea modului de abordare a falimentului.
b) Deşi au fost realizate progrese pe calea economiei cunoaşterii, UE a rămas în urmă faţă de principalii
concurenţi în ceea ce priveşte investiţiile şi performanţele. Investiţia în cercetare şi inovare este adesea mai
rentabilă în alte părţi ale lumii şi industria s-a orientat din ce în ce mai mult spre alte zone geografice în cursul
ultimilor ani. În prezent, 40% din cercetarea efectuată de principalele întreprinderi europene se desfăşoară în afara
Uniunii. Lărgirea UE nu va face decât să amplifice acest fenomen. Viitoarele State Membre şi ţările candidate, cu
baza lor de competenţe şi costurile lor inferioare, au şanse să devină ţări de primire atrăgătoare pentru activităţile de
C & D.
c) În ultimii ani, structura pe ramuri a economiei U.E. a cunoscut transformări însemnate, ponderea
sectorului serviciilor în totalul producţiei crescând de la 52% în 1970 la 71% în 2001, în timp ce industria
prelucrătoare a cunoscut, în aceiaşi perioadă, o diminuare de la 30% la 18%. Este de evidenţiat faptul că
interdependenţa dintre sectorul de servicii şi industria prelucrătoare a crescut de-a lungul timpului, serviciile
destinate întreprinderilor industriale reprezentând, în anul 2000, cca. 40% din PIB, legăturile puternice dintre cele
două domenii de activitate fiind rezultatul atât al externalizărilor de activităţi din partea industriei prelucrătoare, cât
şi al dezvoltării serviciilor asociate anumitor produse sau legate de acestea.
d) În condiţiile creşterii concurenţei mondiale, majoritatea sectoarelor industriale europene au depus
eforturi considerabile pentru a-şi perfecţiona infrastructurile de producţie şi a adopta noi forme de organizare mai
performante. Datorită investiţiilor în bunuri de echipament şi a activităţilor de cercetare desfăşurate prin forţe
proprii sau în colaborare cu mediile ştiinţifice, cunoştinţele cele mai recente au fost asimilate în numeroase
activităţi din industriile textilă , alimentară, agricolă şi a pescuitului, construcţii de maşini, chimie şi mobilă. Aceste
sectoare considerate de tehnologie redusă sau medie utilizează, în prezent, în producţie, tehnologii inovante, fapt
ce a impus creşterea nivelului de calificare a lucrătorilor – fenomen ce, într-o măsură mult mai mare decât sporirea
ponderii în producţia totală a sectoarelor de înaltă tehnologie, explică creşterea ponderii forţei de muncă înalt
calificată.
e) Industria europeană rămâne un element dominant în schimburile economice internaţionale, deşi
ponderea UE în exporturile mondiale a scăzut de la media de 19,3% în perioada 1991-1995 la 18,4% în anul 2002,
în condiţiile în care ponderea SUA a scăzut de la 15,1% la 12,1% şi a Japoniei de 12,8% la 8,2%. Se cuvine
menţionat faptul că, în anumite sectoare cheie precum industria automobilului, aeronautică sau anumite tipuri de
echipamente de telecomunicaţii, întreprinderile europene se situează pe primul loc pe plan mondial.
Analizele efectuate evidenţiază faptul că UE tinde să se specializeze în industriile de medie sau înaltă
tehnologie şi în sectoarele aflate în plină maturitate şi având o intensitate puternică a capitalului. Chiar dacă este
esenţial să se păstreze atuurile dobâdite de aceste sectoare, care deţin o pondere însemnată în producţia totală şi în
numărul locurilor de muncă, UE caută să-şi întărească poziţia încurajând tehnologiile înalte, precum tehnologia
informaţiei şi a comunicării, electronica, biotehnologia, nanotehnologia, domenii în care se situează în urma
principalilor concurenţi.
g) Noile modele organizatorice, în care marile întreprinderi operează adesea prin realizarea unei producţii
la nivel european pe baza constituirii de reţele de subcontractare, au întărit importanţa IMM-urilor. Tehnologiile
informaţiei şi ale comunicării permit marilor întreprinderi să genereze reţele de furnizori foarte ramificate care pot
număra sute de IMM-uri. Performanţele marilor întreprinderi depind tot mai mult de competitivitatea furnizorilor
lor de dimensiune mică şi mijlocie care, la rândul lor, sunt tributari situaţiei economice a marilor lor parteneri.
Întreprinderile integrate în ciorchini de inovare, care în cea mai mare parte sunt IMM-uri, devin elementul dinamic
al peisajului industrial european, precum şi o sursă de idei novatoare.
Anumiţi ciorchini din UE, precum cei care există în domeniul biotehnologiei (în regiunile München şi
Stockholm, unde întreprinderile participante provin adesea din universităţi) sau al industriei textile (în Italia de
Nord) sunt de anvergură mondială. Reţelele de furnizori lărgite au întărit legăturile dintre sectoarele economiei
aparent fără relaţii, precum şi între diferite ţări şi regiuni ale UE. De exemplu, anumite întreprinderi, inclusiv IMM

23
din Europa Centrală, depind de cererea de motoare şi de alte componente din partea întreprinderilor constructoare
de nave implantate în diverse zone geografice; de asemenea, IMM-urile din industria textilă sunt dependente de
calitatea, disponibilitatea şi costul fibrelor sintetice produse de filaturi pe baza materiei prime elaborate de industria
chimică.
h) Principalele provocări pe care le-a generat şi le generează în continuare lărgirea UE trebuie, de
asemenea, luate în considerare din unghiul impactului lor asupra eforturilor de creştere a competitivităţii.
- Ţările candidate au înregistrat o creştere rapidă în cursul ultimilor cinci ani, datorată mai cu seamă
reformelor economice şi investiţiilor externe. Totuşi, ajungerea din urmă a statelor din U.E. şi realizarea
obiectivelor strategiei de la Lisabona necesită investiţii însemnate în capitalul fizic şi uman ca să se îmbunătăţească
substanţial productivitatea în condiţiile în care resursele financiare autohtone sunt limitate. Situaţia nu se prezintă
uniform în anul 2001 în ceea ce priveşte investiţiile străine, acestea înregistrând 59 EURO pe locuitor în România,
comparativ, de exemplu, cu 527 EURO în Republica Cehă şi 302 EURO în Slovacia;
- Uniunea lărgită va fi mult mai diversificată din punctul de vedere al nivelurilor de trai înregistrate în
diferite ţări şi regiuni. În acest sens se apreciază că ecartul dintre PIB ce revine pentru 10% din persoanele cele mai
bogate şi cel ce revine pentru 10% din persoanele cele mai sărace la scara populaţiei UE va fi de aproape două ori
mai mare decât în prezent, iar peste un sfert din populaţia Uniunii va trăi în regiuni cu un PIB pe locuitor inferior
nivelului de 75% din media europeană;
- Gradul de utilizare a forţei de muncă într-o Uniune lărgită va fi de 62,6%, adică puţin mai redus decât în
Statele Membre actuale, dar creşterea numărului locurilor de muncă poate să se accelereze chiar înainte de
integrarea noilor veniţi, dacă viitoarele State Membre pun în aplicare noi reforme conform priorităţilor definite în
comun cu Uniunea Europeană;
- Structura industriei şi a locurilor de muncă din ţările candidate diferă sensibil de aceea a Statelor Membre
actuale, baza industrială a acestor ţări fiind orientată spre sectoarele cu tehnologie redusă sau medie, ceea ce face
necesare însemnate fonduri financiare pentru modernizare şi retehnologizare; la această realitate se adaugă cea,
mult mai îngrijorătoare, a ponderii considerabil mai mari a agriculturii în structura ansamblului economiei;
i) La nivel mondial, datele statistice demonstrează clar că nivelul ridicat de competitivitate al ţărilor care
exportă produse de vârf (îndeosebi din domeniul electronicii) este datorat fie inovării naţionale, fie participării la
sisteme mondiale integrate de producţie. Ţările care se află în frunte sunt marile puteri industriale care ocupă, în
general, un loc de prim plan în exporturile de produse de vârf. Pe ultimele locuri se află ţările în curs de dezvoltare,
care se specializează în operaţii de montaj şi încercări.

Teme propuse pentru dezbatere


- Principalele atu-uri ale Uniunii Europene în competiţia mondială;
- Principalele slăbiciuni ale Uniunii Europene în competiţia mondială;
- Armele strategice folosite de Uniunea Europeană în competiţia mondială;
- Coordonatele principale ale eforturilor Uniunii Europene de creştere a competitivităţii industriei

4. Competitivitatea industriei prelucrătoare româneşti şi a sectoarelor acesteia. Posibile orientări


ale politicii de creştere a competitivităţii

Începând din anul 2000, industria românească a înregistrat semne din ce în ce mai evidente de
redresare, de apropiere de nivelurile înregistrate în anul 1989 ale celor mai relevanţi indicatori ai activităţii
economice, precum şi de aliniere treptată la cerinţele economiei moderne de productivitate înaltă, eficienţă
superioară şi competitivitate. Progresele înregistrate după acea dată, îmbucurătoare după o perioadă de peste un
deceniu de recul economic şi industrial, pot fi sintetizate în câteva realizări cheie: producţia industrială
înregistrată în anul 2004 a fost cu circa 32% mai mare decât cea din 2000, valoarea exportului s-a dublat dar
structura acestuia a fost marcată de schimbări nesemnificative, iar nivelul productivităţii muncii a crescut cu circa
60%.
4.1. Realităţi
Performanţele în continuă îmbunătăţire din ultimii ani ale economiei şi industriei româneşti au fost
consemnate obiectiv în rapoartele pe anii 2003, 2004 şi 2005 ale Comisiei Europene privind progresele României
pe calea integrării, precum şi în ultimele rapoarte globale asupra competitivităţii. Pe de altă parte, IMD World
Competitiveness Report 2004 consemna că România se situa pe locul 54 într-o ierarhie a ţărilor stabilită după
criteriul competitivităţii globale (care include: performanţele economice, eficienţa Guvernului, eficienţa
afacerilor, infrastructurile), după ce în 2003 se situase pe locul 51, comparativ, în acelaşi an 2004, cu Ungaria –
locul 42, Republica Cehă – 53, Slovenia – 45, Italia – 51, Polonia – 57.

24
Comerţul exterior al României oferă o imagine relevantă asupra competitivităţii industriei, ca fiind
sectorul economiei cu cea mai mare contribuţie la schimburile economice externe. În anul 2004, exportul s-a
cifrat la nivelul record de 23,5 miliarde dolari SUA, iar importul (fob) la 30,2 miliarde dolari (pentru edificare
reamintim că, în anul 1991, exportul şi importul - fob se situau la numai 4,3 şi, respectiv 5,4 miliarde dolari SUA.
Rezultă că, în perioada 1991-2004, exporturile au sporit de 5,5 ori, iar importurile de 5,6 ori).
Cert este că activitatea de comerţ exterior a constituit motorul principal al creşterii economice, creşterea
acesteia devansând pe cele ale altor indicatori macroeconomici, cum sunt produsul intern brut, producţia
industriei prelucrătoare, formarea brută de capital fix. Deosebit de îmbucurătoare este constatarea că sectorul
privat şi-a intensificat în măsură considerabilă participarea la această activitate: în 2004, ponderea sectorului
privat a fost de 69% la export şi 75% la import ( în anul 1991, sectorul privat deţinea o pondere de numai 16% în
comerţul exterior, iar în 1996 de 51% la export şi 48% la import).
Structura pe mărfuri a comerţului exterior a marcat anumite evoluţii, cu îmbunătăţiri încă modeste, ale
fluxurilor de export şi a celor de import, ca reflex al progreselor înregistrate în procesul de restructurare a
economiei naţionale. Astfel, la export, produsele textile şi pielăria au continuat şi în anul 2004 să deţină primul
loc, dar ponderea lor în totalul exporturilor s-a diminuat la 30,0%, faţă de 32,7% în 2000 şi 34,1% în 1998.
Produsele industriei constructoare de maşini, inclusiv electrotehnice, au devenit a doua grupă ca importanţă (a
treia în 1996) cu o pondere în ascensiune: 24,4% în 2004, comparativ cu 19,3% în 2000 şi 14,1% în 1996. În
acelaşi interval s-a înregistrat diminuarea ponderii în totalul exporturilor a metalelor, produselor chimice şi, în
ultimii ani, a produselor agro-alimentare, în special, sub efectul anilor agricoli nefavorabili.
La import, importurile de maşini şi utilaje au ocupat locul dominant, ponderea lor ajungând la 34,9% în
2004 faţă de 31,5% în 2000 şi 27,6% în 1996. Pe locul doi s-au situat importurile de produse textile, ca expresie a
specificului producţiei şi exportului în lohn. Importurile de produse minerale s-au diminuat sensibil, ponderea lor
fiind în 2004 de 13,5% (23,5% în 1996).
Relevantă pentru competitivitatea industriei româneşti este, de asemenea, orientarea geografică a
comerţului exterior, în care ponderea legăturilor comerciale cu Uniunea Europeană, o piaţă cu exigenţe deosebite,
este apreciabilă: în 2004, ponderea exporturilor către ţările comunitare era de 73,0%, iar cea a importurilor de
65,1%, faţă de 56,6% şi, respectiv, 52,5% în 1997.
Un factor semnificativ de impulsionare a comerţului exterior a fost deschiderea pieţelor prin acorduri de
comerţ liber, dezvoltarea economică asigurând creşterea valorilor de comerţ, îndeosebi cu ţările dezvoltate.
Cu toate progresele înregistrate, competitivitatea industriei româneşti rămâne încă modestă, fapt
ilustrat de diferenţele semnificative înregistrate de România faţă de ţările cele mai dezvoltate din Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte indicatorul valoarea adăugată brută (VAB) pe locuitor, al cărui nivel este de
aproape 10 ori mai redus; diferenţe mai mici, dar totuşi importante, se înregistrează şi faţă de restul ţărilor
comunitare. De altfel, trebuie subliniat faptul că, după anul 1995, evoluţia nivelului VAB în industrie s-a situat
permanent sub cea a producţiei industriale, ceea ce evidenţiază realitatea îngrijorătoare a existenţei unui consum
de resurse superior valorii nou create, adică a unei activităţi productive ineficiente datorate competitivităţii
scăzute a produselor industriale.
Contribuţia sectoarelor industriale la producerea acestei stări a fost însă diferită. Analiza potenţialului
sectoarelor industriale de generare a VAB după anul 1996, cînd a apărut decalajul menţionat în defavoarea VAB,
evidenţiază faptul că, în cadrul industriei prelucrătoare, unele sectoare s-au dovedit performante, înregistrând
ponderi ale VAB superioare mediei (Industria tutunului, Pielărie şi încălţăminte, Prelucrarea lemnului, Edituri,
poligrafie şi reproducerea înregistrărilor pe suporţi, Alte produse din materiale nemetalice, Construcţii metalice şi
produse din metal, Maşini şi echipamente, Echipamente şi aparate radio, TV şi comunicaţii, Aparate şi instalaţii
medicale, de precizie, optică şi ceasornicărie), altele s-au situat, cu variaţii nesemnificative, aproximativ la nivelul
mediei, iar unele au fost sub medie, necesitând eforturi intense pentru modernizarea şi eficientizarea lor
superioară (Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari, Chimie şi fire
sintetice şi artificiale, Metalurgie).
Prin prisma acestor cifre şi situaţii concrete relevante pentru nivelul de competitivitate al activităţii
industriale din România, pe ansamblul industriei prelucrătoare şi pe sectoarele acesteia, apar evidente cerinţele de
îmbunătăţire semnificativă a nivelului respectiv, amplificate de integrarea României în Uniunea Europeană,
implicit de cea a confruntării producătorilor români cu presiunile concurenţiale din Piaţa Unică Europeană.
Creşterea necesară a competitivităţii industriale reclamă măsuri adecvate desfăşurate pe diferite planuri, derivate
dintr-o concepţie unitară, conturată în funcţie de rezultatele unei analize detaliate şi cuprinzătoare a avantajelor
competitive reale, existente şi potenţiale, pe care le prezintă produsele / serviciile şi sectoarele industriale, de
coordonatele dezvoltării economice şi sociale în perspectivă a României, precum şi de tendinţele afirmate pe plan
mondial, cu deosebire în Uniunea Europeană.

25
4.2. Direcţii posibile de acţiuni viitoare destinate creşterii competitivităţii economiei,
industriei şi firmelor industriale româneşti
a) Accentuarea specializării industriale şi a complementarităţii cu industria europeană
Diversificarea excesivă a industriei româneşti urmărită în perioada regimului economiei centralizate,
care a condus la o tot mai pronunţată autarhizare economică a ţării, a fost dureros sancţionată după anul 1989,
când lipsa de competitivitate a produselor / serviciilor şi firmelor industriale româneşti pe pieţele internaţionale,
datorată tocmai diversificării excesive, a determinat, alături de alţi factori, contractarea puternică a cererii pentru
asemenea produse / servicii şi, implicit, a producţiei lor.
Crearea şi consolidarea avantajelor competitive – de costuri, tehnologice, de calitate, de imagine de
marcă etc. – la nivelul economiei, al sectoarelor acesteia, al sectoarelor industriale şi al firmelor, care a devenit
arma strategică cea mai redutabilă în înfruntarea de pe pieţele internaţionale, se bazează tocmai pe specializarea
progresivă a entităţilor economice enumerate, pe ideea esenţială că dobândirea unui nivel superior de
competitivitate este condiţionată de adâncirea specializării în domeniile în care se dispune de avantaje
competitive reale sau potenţiale în raport cu competitorii.
Lipsa după anul 1989 a unei politici industriale a României axată pe crearea şi valorificarea
superioară a avantejelor competitive existente sau potenţiale şi-a manifestat efectele negative în câteva direcţii
majore: i) restructurarea insuficientă a industriei prelucrătoare în ansamblu şi a sectoarelor acesteia,
determinată atât de lipsa unor semnale clare privitoare la obiectivele Executivului de “forjare” progresivă a unei
noi structuri industriale mai performante şi mai competitive, dar şi de incapacitatea multor firme de a aplica
strategii adecvate (de externalizare a unor activităţi de sprijin, de economie de gamă, de economie de scară); ii)
valorificarea deficitară a avantajelor de locaţie de care dispune sau pe care le poate oferi România; iii)
atragerea modestă a investitorilor străini, nivelul redus al investiţiilor străine directe comparativ cu nivelurile
înregistrate în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est; iv) precaritatea potenţialului inovaţional, conectarea
deficitară a activităţilor de cercetare & dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică la cerinţele activităţii
productive etc.
Identificarea nivelul optim de specializare / diversificare a industriei prelucrătoare româneşti
presupune găsirea – de către specialişti în dezvoltarea industrială, factori de decizie din organismele
guvernamentale şi din unităţile productive, Camerele de Comerţ şi Industrie, membri ai comunităţii ştiinţifice,
patronate, sindicate, asociaţii profesionale – a răspunsurilor şi soluţiilor corespunzătoare acestora la câteva
întrebările simple dar esenţiale: Ce se produce? (concordanţa între nomenclatorul de produse / servicii oferite de
firmele producătoare şi gama cererii efective de produse / servicii de pe piaţa internă şi de pe pieţe internaţionale)
şi Cum se produce şi se vinde ? (cele mai bune căi, tehnici şi metode de producţie şi comercializare care să
asigure creşterea semnificativă a valorii adăugate a produselor / serviciilor româneşti).
Răspunsurile judicioase la aceste întrebări pot indica principalele modificări structurale care trebuie să se
producă în cadrul industriei prelucrătoare astfel încât să asigure:
­ valorificarea superioară a avantajelor competitive conferite de tradiţia activităţii industriale din unele sectoare,
de existenţa unui know how de producţie şi comercializare asigurat de firme străine sau dobândit prin
achiziţionarea de licenţe, de înzestrarea favorabilă cu anumiţi factori de producţie (materii prime din producţia
internă, forţă de muncă de calificare adecvată şi cu costuri reduse);
­ difuzarea rezultatelor favorabile obţinute de numeroase firme pe planul competitivităţii şi al câştigării de poziţii
avantajoase pe piaţa internă şi pe pieţele internaţionale;
­ sporirea contribuţiei industriei prelucrătoare la redresarea şi modernizarea altor sectoare ale economiei
naţionale – în primul rând agricultura şi infrastructurile de transport şi de telecomunicaţii;
­ dezvoltarea susţinută a activităţilor industriale de medie şi înaltă tehnologie, cu intensitate ridicată a capitalului
şi a muncii de calificare superioară, cu valoare adăugată semnificativă, ponderea acestora fiind o măsură
relevantă a gradului de modernitate şi competitivitate a industriei.
În raport cu aceste cerinţe, modificările structurale întrevăzute pe termen mediu ar fi următoarele (exprimate în
ponderea industriilor respective în valoarea totală a producţiei industriei prelucrătoare):
dezvoltarea posibilă a industriilor: confecţiilor, încălţămintei, mobilei şi prelucrării lemnului,
prelucrării ţiţeiului, maşinilor şi echipamentelor, metalurgică, a sticlei, ceramicii şi materialelor de construcţii,
tractoarelor, maşinilor agricole, mijloacelor de transport, informaticii şi electronicii, alimentară şi a băuturilor;
menţinerea la un nivel relativ constant a ponderii industriilor: chimică, a celulozei, hârtiei şi
cartonului, a cauciucului şi maselor plastice, a maşinilor şi echipamentelor electrice.

26
Este evident că pentru industriile menţionate cuvântul hotărâtor în ceea ce priveşte viitorul lor îl va
avea, neîndoielnic, piaţa. Valorificarea eficientă a oportunităţilor şi evitarea ameninţărilor potenţiale de pe piaţă
depinde, în ultimă instanţă, de capacitatea firmelor de a-şi dezvolta competenţe distinctive şi avantaje competitive,
de a fi capabile să înfrunte concurenţa în intensificare continuă pe piaţa internă şi pe pieţele internaţionale. Prin
măsuri adecvate de politică industrială, statul poate să amplifice această capacitate în industriile în care există
avantaje competitive certe şi potenţiale, precum şi în cele care prezintă un interes strategic deosebit. Principalii
factori care vor influenţa evoluţia în perspectivă a sectoarelor industriale, alături de rolul determinant al
pieţei, vor fi:
­ ritmul realizării restructurărilor tehnologice, financiare, organizatorice şi manageriale, destinate să
îmbunătăţească semnificativ productivitatea totală a factorilor şi competitivitatea produselor / serviciilor;
­ capacitatea de adaptare eficientă a producţiei la cerinţele dinamice ale pieţelor internă şi internaţionale, la
regulile şi standardele care guvernează funcţionarea acetor pieţe;
­ nivelul înzestrării cu factori tangibili şi al disponibilităţii factorilor intangibili (capacitatea de cercetare &
dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică, nivelul de calificare a forţei de muncă);
­ capacitatea de găsire a surselor de finanţare pentru modernizarea activităţii productive;
­ valorificarea avantajelor de locaţie în vederea atragerii mai intense a investiţiilor străine directe;
­ dezvoltarea serviciilor industriale, îndeosebi a celor profesionale (consultanţă financiară, de marketing,
informatică, ecologică, juridică).
Din perspectiva acestor consideraţii se poate conchide că, pe planul adâncirii specializării şi
complementarităţii sectoarelor industriei prelucrătoare româneşti cu cele corespondente din Uniunea Europeană,
politica industrială a României şi, implicit, evoluţia industriei şi a sectoarelor industriale, trebuie să se
înscrie pe următoarele coordonate principale:
Forjarea progresivă a unei structuri a producţiei industriale prin armonizarea cerinţei de adâncire a
specializării cu cea de asigurare a complementarităţii faţă de ţările comunitare, atât la nivelul industriei în
ansamblu cât şi la cel al sectoarelor industriale, în vederea creşterii competitivităţii lor şi a valorificării
superioare a avantajelor competitive existente şi potenţiale;
Compatibilizarea structurilor intrasectoriale cu cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii
Europene, respectiv adâncirea complementarităţii anumitor sectoare, firme şi producţii din România cu cele
corespondente din ţările comunitare;
Stimularea proceselor de restructurare a agenţilor economici, în vederea creşterii capacităţii lor de a
acoperi cererea internă şi de a îmbunătăţi structura şi eficienţa bunurilor şi serviciilor exportate;
Asigurarea dezvoltării pe baze durabile a industriei româneşti prin încurajarea competiţiei corecte şi
efective între firme şi dezvoltarea unui mediu favorabil pentru afaceri şi pentru întreprenoriat, ceea ce
semnifică dezvoltarea intensivă a întreprinderilor mici şi mijlocii ca un sector puternic al economiei, expunerea
marilor firme la rigorile pieţei, reducerea semnificativă a ajutoarelor de stat şi direcţionarea mai bună a acestora
către măsuri orizontale, îmbunătăţirea şi simplificarea sistemului reglementativ, îndeosebi a regimului de
impozite şi taxe pentru firme;
Promovarea alianţelor strategice, a holdingurilor şi a grupurilor de companii în scopul creşterii
capacităţii operatorilor economici de a înfrunta cu succes presiunile concurenţei internaţionale, în contextul
procesului de globalizare, a potenţialului lor de valorificare a avantajelor economiei de scară şi a economiei de
gamă;
Creşterea puternică a potenţialului naţional de C & D, inovare şi difuzare tehnologică, inclusiv a celui
la nivel microeconomic, pentru valorificarea avantajelor specializării şi complementarităţii producţiilor;
Acordarea tot mai fină a ofertei sistemului de educaţie şi de instruire profesională la cerinţele
crescânde ale specializării industriei şi complementarităţii acesteia cu industriile ţărilor comunitare;
Îmbunătăţirea semnificativă a mediului de afaceri prin asigurarea desfăşurării corecte a competiţiei pe
piaţă, stabilirea unui cadru legal coerent şi stabil, capabil să asigure definirea clară şi respectarea strictă a
drepturilor de proprietate, întărirea disciplinei financiare, respectarea strictă a obligaţiilor contractuale;
Corelarea judicioasă a politicilor strâns legate de politica industrială – politica concurenţei, politica
comercială, politica în domeniul C & D şi inovării, politica de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii,
politica de dezvoltare regională, politica privind protecţia mediului, politica în domeniul educaţiei; creşterea
coeziunii obiectivelor urmărite pe planurile economic, social şi ecologic, impactul general şi coerenţa
politicilor urmate pe aceste planuri fiind evaluate în raport cu obiective stabilite pe termen lung.
Modalitatea de abordare şi de angajare pe aceste direcţii majore trebuie să fie una precumpănitor
orizontală, care să prevadă măsuri neutrale şi acţiuni destinate să stimuleze investiţiile intangibile şi spiritul de
întreprenoriat, în scopul intensificării proceselor de ajustări structurale şi de modernizare a activităţii industriale.
27
Prevalenţa abordării orizontale nu exclude recursul la politici verticale sau sectoriale, apelarea la acestea
trebuind însă simţitor restrânsă doar la cazurile speciale în care interesul naţional pentru perspectivele anumitor
sectoare sau firme industriale sau problemele sociale grave joacă un rol cu totul deosebit.
b) Creşterea potenţialului inovaţional naţional şi al firmelor
Într-o economie mai puţin dezvoltată cum este cea a României, intensificarea puternică a investiţiei în
educaţie, cercetare & dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică, transfer tehnologic reprezintă o cale sigură pentru
reducerea decalajelor semnificative care o despart de economia ţărilor dezvoltate şi asigurarea unei creşteri
economice durabile, stabile, puţin sensibilă la fluctuaţiile conjuncturale.
Politica ştiinţei şi tehnologiei, complementară politicii industriale, trebuie să fie marcată de o serie de
schimbări profunde.
Alinierea la orientările din ultimii ani ale Uniunii Europene potrivit cărora, conform Strategiei
stabilite la Consiliul european de la Lisabona din anul 2000, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică joacă
rolul esenţial în creşterea competitivităţii economice, presupune, în primul rând, creşterea apreciabilă a ponderii
cheltuielilor totale pentru cercetare & dezvoltare la 3% din PIB până în anul 2010, potrivit obiectivului “3%”
stabilit la Consiliul European de la Barcelona din anul 2002, din care minim 2% din partea industriei. Creşterea va
trebui orientată, în primul rând, spre îmbunătăţirea infrastructurii fizice şi a calităţii resurselor umane de care
dispun aceste activităţi.
Trebuie reamintit că România înregistrează una dintre cele mai mici ponderi ale cheltuielilor totale de
cercetare & dezvoltare în PIB – 0,42% din PIB în anul 2004, din care circa 0,21% din PIB reprezintă cheltuieli ale
agenţilor economici, în condiţiile în care media UE în anul 2000 a fost de 1,90%, iar alte ţări foste socialiste au
înregistrat niveluri mult superioare (în 1998, Republica Cehă – 1,27%, Federaţia Rusă – 0,93%, Slovacia – 0,86%,
Polonia – 0,73%, Bulgaria – 0,59%).
Creşterea ponderii în PIB a cheltuielilor totale alocate cercetării & dezvoltării pentru atingerea ţintei de
minim 3% din PIB trebuie să se realizeze nu prin sporirea contribuţiei fondurilor publice (a cărei pondere a scăzut
de la 54,9% în 1996 la 43,0% în 2001, înscriindu-se în tendinţa firească consemnată în ţările dezvoltate), ci prin
mărirea contribuţiei agenţilor economici, altor surse – învăţământ, asociaţii profesionale nelucrative, surse proprii -,
precum şi a fondurilor din străinătate, ale căror ponderi s-au amplificat continuu în ultimii ani.
Stimularea formării şi dezvoltării centrelor de excelenţă, asigurarea în domenii economice de
importanţă a surselor interne de expertiză ştiinţifică şi tehnologică de nivel înalt, ceea ce presupune identificarea
unităţilor de cercetare & dezvoltare performante, în vederea îmbunătăţirii modului de alocare a fondurilor publice
consacrate sectorului, realizată prin evaluarea şi acreditarea periodică şi sistematică, pe baza sistemului european de
criterii de evaluare, a tuturor unităţilor de cercetare & dezvoltare. Aprecierea pe baze riguroase a calităţii activităţii
şi a rezultatelor acestor unităţi se face la nivel naţional de către un organism specializat de evaluare instituţională,
care contribuie atât la stabilirea priorităţilor în domeniile performante de cercetare & dezvoltare, cât şi la
îmbunătăţirea alocării pentru aceste domenii a fondurilor publice.
Continuarea construcţiei instituţionale a infrastructurii de transfer tehnologic şi de inovare,
respectiv a dezvoltării şi consolidării entităţilor specializate în difuzarea, transferul şi valorificarea în economie a
rezultatelor cercetării & dezvoltării. Dezvoltarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice.
Infrastructura de transfer tehnologic şi inovare presupune stimularea formării de parteneriate între instituţiile de
cercetare & dezvoltare şi agenţii economici, intensificarea redobândirii de către întreprinderi a funcţiei proprii de
cercetare & dezvoltare (cercetarea & dezvoltarea de firmă), îndeosebi în sectoarele de înaltă tehnologie, stimularea
creşterii cererii agenţilor economici de produse ale activităţilor de cercetare & dezvoltare, sprijinirea creării şi
consolidării de întreprinderi inovative, în primul rând în domeniile tehnologice avansate.
Dezvoltarea resurselor umane din domeniul cercetării & dezvoltării şi inovării potrivit
modelului european de cariere ştiinţifice
Potenţialul uman de cercetare al României, exprimat prin numărul de cercetători / 1000 locuitori, este mult
mai scăzut în comparaţie cu ţările Uniunii Europene şi cu majoritatea ţărilor în tranziţie (numărul de
cercetători/1000 persoane ocupate, în anul 2002: România – 2,96; UE 15 – 5). Stoparea exodului de cercetători
valoroşi, în cadrul căruia o pondere importantă o au tinerii, către locuri de muncă mai atractive din ţară şi din
străinătate, este posibilă prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în unităţile de profil, aplicarea unui sistem atractiv
de retribuţie şi asigurarea perspectivelor stimulative de dezvoltare profesională şi de carieră.
Intensificarea cercetării de firmă şi valorificarea superioară a rezultatelor cercetărilor în
producţia industrială
Este relevant, în acest sens, faptul că, la nivel european, 51% din numărul întreprinderilor productive sunt
inovative pe plan tehnologic, în timp ce în România, la nivelul anului 2001, numai 5,2% din numărul
întreprinderilor din industria prelucrătoare aveau funcţie proprie de cercetare & dezvoltare (comparativ cu 10,1% în
1999 şi 7,4% în 2000); dintre aceste întreprinderi inovative, 2,4% realizau exporturi, ponderea valorii produselor
28
noi şi modernizate realizate cifrându-se la circa 10% din valoarea totală a exporturilor româneşti. Circa 17% din
numărul total al întreprinderilor active din economie erau inovative, cifra de afaceri a acestora având o pondere de
circa 42% din cifra de afaceri totală a întreprinderilor active.
Cea mai mare parte a întreprinderilor inovative din industria prelucrătoare erau din sectoare tradiţionale –
maşini şi aparate electrice (26,7%), mijloace de transport rutier (23,1%), maşini şi echipamente (20,2%), chimie şi
fibre sintetice şi artificiale (19,1%), prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari
(7,7%); în unele sectoare de medie şi înaltă tehnologie, ponderea întreprinderilor cu activitate de creaţie proprie a
fost, în anul menţionat, mai ridicată decât media pe industria prelucrătoare (echipamente, aparate radio, televiziune
şi comunicaţii – 25,0%, aparatură şi instrumente medicale, optică şi ceasornicărie – 16,1%), deşi şi acestea au
înregistrat un recul faţă de anii precedenţi. În industria prelucrătoare, ponderea întreprinderilor cu produse şi
tehnologii noi şi modernizate a fost mai redusă decât cea a întreprinderilor cu activitate proprie de cercetare &
dezvoltare: astfel, în acelaşi an de referinţă, doar 150 de întreprinderi, adică 0,35% din numărul de întreprinderi
active din industria prelucrătoare, aveau în producţie produse şi tehnologii noi şi modernizate (în anul 2000,
ponderea acestora a fost de 0,47%).
Potenţialul inovativ al întreprinderilor a fost sensibil diferit în funcţie de dimensiunea acestora: ponderea
întreprinderilor inovative a fost, în acelaşi an de referinţă, de 53,7% din numărul întreprinderilor mici, de 29,7%
din cel al întreprinderilor mijlocii şi de 16,6% din cel al întreprinderilor mari. Pe domenii de activitate, ponderea
numărului întreprinderilor inovative din industrie era de 73% şi din servicii de 27% (comerţ – 12%; tranzacţii
imobiliare – 10%, transporturi şi telecomunicaţii 4,7%).
Intensificarea participării cercetătorilor români la programele cadru ale Uniunii Europene
Contribuţia financiară a României la bugetul Programului Cadru 5 al Uniunii Europene a fost
„semnificativă pentru o ţară cu resurse limitate” (45,6 milioane EURO în perioada 1999-2002), dar participarea
cercetătorilor români la acest program nu poate fi considerată satisfăcătoare (rata de acceptare a proiectelor
propuse cercetătorii români pentru finanţare în cadrul programelor europene de CDI a fost de 18,8% în anul 2001,
comparativ cu Republica Cehă – 29,4%, Ungaria – 25,9%, Polonia – 22,1%, Bulgaria – 21,6%, şi mult mai scăzută
în raport cu alte ţări dezvoltate din afara Uniunii Europene (Elveţia - 40,5%, Norvegia – 38,9%).
Căile prin care se poate asigura intensificarea participării cercetătorilor români la programele cadru
comunitare sunt multiple:
corelarea strânsă a programelor naţionale de C & D cu cele ale UE şi finanţarea prioritară a proiectelor în
colaborare;
asigurarea funcţionării eficiente a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, implicit a organismului
intermediar de administrare a instrumentelor structurale pentru domeniul cercetare & dezvoltare;
sprijinirea mobilităţii cercetătorilor, inclusiv a accesului cercetătorilor români la facilităţile majore de
cercetare existente în cadrul Uniunii;
instituirea de programe de specializare a tinerilor cercetători, ţinând seama de cerinţele dimensiunii
europene a carierelor ştiinţifice;
aplicarea unui sistem de bonificaţii pentru institutele de cercetare ştiinţifică & dezvoltare tehnologică şi
cercetătorii implicaţi în proiecte finanţate de UE;
stimularea formării reţelelor naţionale de cercetare, îndeosebi în domenii relevante pentru Spaţiul European
al Cercetării, şi conectarea acestora cu reţele existente în UE;
intensificarea diseminării informaţiilor şi activităţilor de asistenţă pentru participanţii la proiecte, cu ajutorul
reţelei Punctelor Naţionale de Contact constituită în acest scop;
intensificarea activităţilor promoţionale, de consultanţă şi de training privind priorităţile Programelor Cadru
de Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică la nivel regional, instituţional şi al programelor naţionale de Cercetare &
Dezvoltare şi Inovare.
c) Amplificarea capitalului uman
Procesul istoric actual de trecere de la civilizaţia de tip industrial la cea postindustrială, intensivă din punct
de vedere informaţional şi al cunoaşterii, pe care îl parcurg în prezent o bună parte a ţărilor lumii, în primul rând
cele dezvoltate, evidenţiază rolul determinant al capitalului uman în dezvoltarea societăţii, calitatea resurselor
umane, apreciată prin prisma nivelului lor de instruire, devenind hotărâtoare. În prezent, puterea economică a
ţărilor se măsoară nu numai în termenul sumei valorilor nou produse (PIB), ci şi în cel al potenţialului inovaţional
naţional, al calităţii forţei intelectuale şi umane naţionale exprimată, finalmente, în capacitatea de a genera idei noi
şi de a inova.
Principalele direcţii de acţiune pe acest plan sunt următoarele.
Asigurarea concordanţei între oferta educaţională şi cererile reale de pe piaţa muncii.
Din punctul de vedere al obiectului cursului – creşterea competitivităţii activităţii industriale -, analiza
modificărilor cantitative produse în ultimii ani în privinţa populaţiei şcolare din învăţământul românesc de toate
29
gradele cu profil tehnic industrial demonstrează că există, în linii generale, premise diferenţiate pentru asigurarea în
perspectivă, cel puţin pe plan cantitativ, a industriei cu forţa de muncă necesară. Dacă numărul specialiştilor cu
studii superioare se prefigurează ca suficient pentru numeroase sectoare industriale (energie, electronică,
electrotehnică, chimie, industrie uşoară, industrie alimentară) şi în restrângere pentru altele (industrie extractivă,
metalurgie, construcţii de maşini), numărul celor cu studii medii şi profesionale este în scădere, ceea ce poate
produce anumite dezechilibre viitoare în structura profesională a forţei de muncă din industrie.
O componentă importantă a sistemului naţional de educaţie o reprezintă formarea şi perfecţionarea
profesională, precum şi reconversia profesională. Ajustările structurale care se produc în configuraţia
activităţilor şi a unităţilor productive din economie trebuie să fie precedate, cu o perioadă suficient de lungă, de
restructurarea adecvată a cunoştinţelor pentru a le face adecvate cerinţelor noi rezultate din modificările produse.
Satisfacerea acestei cerinţe se asigură prin formare profesională, proces de modelare a ofertei de forţă de muncă în
raport cu cererea sistemului productiv şi cu aspiraţiile membrilor societăţii, precum şi prin reconversie
profesională, proces prin care se urmăreşte menţinerea sau reintegrarea forţei de muncă disponibilizată prin
restructurări.
Adâncirea specializării, ca o cerinţă sine qua non a creşterii eficienţei şi competitivităţii, presupune
înscrierea procesului de educaţie pe următoarele coordonate:
# Stabilirea în permanenţă a abilităţilor cerute pe piaţa muncii care trebuie însuşite, a aptitudinilor necesare în
perspectivă care se cer dezvoltate, precum şi a modalităţilor cele mai eficace de realizare a proceselor de educaţie,
pe baza colaborării strânse dintre unităţile angajatoare, persoanele angajate şi stat;
# Creşterea flexibilităţii forţei de muncă şi a eficienţei alocative a pieţei muncii prin perfecţionarea sistemului
de acordare a diplomelor de studiu;
# Extinderea co-finanţării programelor de educaţie (de către Stat, firme şi persoane), date fiind costul crescând
al acestor programe şi incapacitatea Statului de a le suporta exclusiv;
# Controlul permanent pe parcursul proceselor de instruire al „câştigului” de abilităţi şi aptitudini profesionale
al fiecărui individ, pentru stabilirea eficienţei lor şi a măsurii în care orientarea şi conţinutul lor răspund cerinţelor
reale ale activităţii productive;
# Descentralizarea proceselor decizionale privitoare la orientarea şi conţinutul serviciilor educaţionale şi
stimularea activităţii furnizorilor privaţi de asemenea servicii, cu condiţia monitorizării de către organismele
specializate ale Statului a prestaţiei şi performanţelor lor;
# Extinderea semnificativă a formării şi perfecţionării resurselor umane în cadrul firmelor, ceea ce va asigura
conectarea mai bună a conţinutului programelor la nevoile dinamice de creştere a competitivităţii firmelor
respective şi posibilitatea de participare a mai multor persoane la procesul de instruire.
Iniţierea unui dialog organizat la scară naţională, sistematic şi constructiv, între specialiştii în
domeniu din universităţi, cercetarea ştiinţifică, activitatea economică şi socială, organisme guvernamentale şi
organizaţii neguvernamentale, al cărui scop declarat trebuie să-l constituie definirea politicilor de adaptare a
învăţământului românesc la exigenţele societăţii informaţionale şi a cunoaşterii, precum şi la prevederile în
domeniu ale acquis-ului comunitar.
Diversificarea grupelor şi tipurilor de specializări, extinderea nomenclatoarelor de profesii şi
meserii după modele din UE, precum şi oferirea unor alternative pentru fiecare tip de specializare din punctul de
vedere al duratei studiilor;
Revizuirea periodică a programelor de învăţământ, în scopul actualizării permanente a
conţinutului acestora, a conectării lui strânse la cele mai noi concepte, tendinţe şi instrumente utilizate în activitatea
didactică din ţările avansate, a flexibilizării modalităţilor de desfăşurare a procesului de învăţământ potrivit
cerinţelor dinamice ale pieţei muncii;
Reconsiderarea de fond în structura programelor de învăţământ a ponderii părţii teoretice
(axată pe transferul de cunoştinţe), a celei metodologice (axată pe dezvoltarea abilităţilor procedurale) şi a celei
aplicative (axată pe dezvoltarea abilităţilor şi comportamentelor acţionale), în sensul creşterii semnificative a
ponderilor ultimelor două, astfel încât să se accentueze în mod semnificativ caracterul pragmatic al învăţământului
şi să se asigure absolvenţilor capacitatea indispensabilă de a răspunde rapid şi competent cerinţelor reale ale
locurilor de muncă în care se încadrează;
Reducerea, după modelul învăţământului occidental, a dimensiunii grupelor de lucru cu
studenţii, pentru a permite contactul mai strâns cu aceştia, identificarea mai atentă a nevoilor lor individuale de
pregătire, diversificarea în funcţie de aceste nevoi a metodelor de lucru cu fiecare student, creşterea în final a
eficienţei actului didactic;
Extinderea atât în învăţământul de stat cât şi în cel particular, în cadrul programelor de
învăţământ la disciplinele economice, a metodelor moderne de instruire – panelul, studiul de caz, jocul
rolurilor, formarea sensibilităţii, jocul de întreprindere (proiectul economic) etc. -, cele în măsură să confere

30
procesului de învăţământ pragmatism, să dezvolte realmente abilităţi şi să formeze comportamente adecvate
acţiunii eficace a absolvenţilor într-un mediu concurenţial.

Teme propuse pentru dezbatere


- Cerinţele prioritare care trebuie satisfăcute pentru creşterea semnificativă a competitivităţii industriei
prelucrătoare româneşti;
- Caracterizarea, din perspectiva competitivităţii, a principalelor 10 sectoare din industria prelucrătoare
românească;
- Principalele coordonate ale politicii guvernamentale în România de creştere a competitivităţii
industriale;
- Principalele coordonate ale strategiei firmelor industriale româneşti de creştere a competitivităţii lor

Aplicaţie
Listaţi principalele acţiuni considerate de Dvs. necesare în firma în care lucraţi pentru creşterea
competitivităţii acesteia ! Argumentaţi şi comentaţi propunerile făcute !

5. Managementul performanţei şi creşterea competitivităţii

Managementul performanţei (MP) reprezintă o formă specializată a managementului general focalizată


asupra creşterii performanţei, în care scop se bazează pe un sistem specific ce cuprinde principii şi reguli de
funcţionare, tehnici, metode şi instrumente de operare.
MP constituie un instrument deosebit de eficace pentru creşterea competitivităţii întrucât se bazează pe
ideea esenţială că îmbunătăţirea performanţelor firmei este condiţionată de îmbunătăţirea performanţelor
individuale şi collective ale salariaţilor firmei. Drept urmare, MP se concentrează asupra evaluării obiective şi
riguroase a performanţelor şi asupra folosirii mijloacelor eficace de stimulare a eforturilor de îmbunătăţire a
performanţelor respective.

5.1. Măsurarea performanţelor firmei şi îmbunătăţirea competitivităţii acesteia


Creşterea competitivităţii firme, în fapt a produselor şi serviciilor acesteia pe piaţa internă şi pe cele
internaţionale, impune, ca o condiţie sine qua non, existenţa unui sistem informaţional cuprinzător, riguros, capabil
să ofere permanent informaţii privitoare la performanţele firmei şi ale subunităţilor ei, precum şi la evoluţia acestor
performanţe.
Deşi în ultimele decenii abordarea sistemică a firmei a devenit curentă, firma fiind tratată ca un sistem
deschis, dinamic, autoorganizabil şi autoreglabil, măsurarea performanţelor ei continuă să se facă precumpănitor
prin raportarea la criterii economice şi financiare – productivitatea, rata profitului, cota de piaţă, eficienţa utilizării
capitalului fix, lichiditatea, gradul de îndatorare etc. În condiţiile economiei moderne, este evident caracterul limitat
al metodologiilor tradiţionale de evaluare a performanţelor firmei pe baza indicatorilor fizici – producţia fizică,
productivitatea fizică etc. – sau economico-financiari – valoarea producţiei, productivitatea valorică etc., indicatorii
respectivi servind măsurării performanţelor pe termen scurt şi, cel mult, mediu, dar neoferind o imagine clară
asupra perspectivelor de evoluţie pe termen lung a firmei. Drept urmare, gama criteriilor de referinţă în măsurarea
performanţelor trebuie considerabil lărgită, astfel încât să se poată face judecăţi temeinice şi aprecieri judicioase
privind, de exemplu, atât faptul că o firmă este mai bună decât celelalte, cât şi de ce este mai bună.
În opinia lui W. Deming, performanţele firmei trebuie apreciate în raport cu mediul de afaceri în care
operează firma, iar performanţele salariaţilor firmei trebuie, de asemenea, apreciate în contextul organizaţional al
acesteia. El este unul dintre criticii cei mai fervenţi ai metodelor tradiţionale de măsurare a performanţelor firmei,
susţinând că numai analiza statistică a datelor privind activitatea firmei poate oferi o imagine corectă asupra
performanţelor acesteia – dacă rezultatul urmărit se situează între limitele normale de variaţie managerul nu
intervine sau corecţia trebuie să vizeze ansamblul sistemului, dacă se situează în afara zonei de abateri permise
managerul trebuie să intervină cu acţiuni corective punctuale. Sistemul de măsurare a performanţelor trebuie
conceput ţinând seama de caracterul de sistem deschis, dinamic şi complex al firmei, acţiunea de evaluare urmând
să fie obligatoriu însoţită de îmbunătăţirea organizaţională.
Sporirea semnificativă a funcţionalităţii măsurării performanţelor firmei - în sensul de a oferi managerilor
posibilităţi de a şti precis când şi cum trebuie să intervină pentru a asigura îmbunătăţirea performanţelor – a fost
realizată de către R. Kaplan şi D. Norton, care au propus un sistem complex de măsurare din patru perspective:
a proprietarului firmei (financiară);
a clientului (externă);
a membrilor firmei (internă);
a învăţării, dezvoltării profesionale şi inovării organizaţionale (pe termen lung).
31
Fiecărei perspective i se asociază un tabel (“Tabela de marcaj balanţă” -Balance Scorecard) a
performanţelor care cuprinde obiectivele ce trebuie urmărite şi realizate, precum şi indicatorii corespunzători pe
baza cărora se face măsurarea.
Sistemul tratează firma în toată complexitatea ei, dată fiind varietatea perspectivelor din care i se
analizează performanţele, dar nu oferă indicaţii relevante asupra locurilor şi modurilor în care managementul firmei
trebuie să acţioneze pentru îmbunătăţirea funcţionării acesteia şi, implicit, a performanţelor ei. În concluzie,
sistemul propus de cei doi autori citaţi trebuie îmbunătăţit astfel încât să releve mai pregnant relaţiile firmei cu
mediul în care acţionează, precum şi potenţialul ei – ameliorabil permanent printr-un proces continuu de învăţare –
de dezvoltare în perspectivă şi de creştere a performanţelor.
Îmbunătăţirea sistemului de măsurare a performanţelor firmei trebuie făcută utilizând o gamă de indicatori
capabili să reflecte capacitatea firmei de:
a produce eficient bunuri / servicii apreciate pe piaţă;
a comercializa profitabil bunurile / serviciile produse;
a stabili relaţii profitabile şi de durată cu clienţii;
a-şi perfecţiona activitatea pe baza învăţării continue la nivel individual şi organizaţional;
a-şi asuma responsabilităţi sociale la nivel local, regional, naţional sau internaţional şi a se achita
integral de ele.

5.2. Elemente definitorii ale MP


Sistemul MP urmăreşte două obiective esenţiale:
­ aprecierea obiectivă şi riguroasă a performanţelor anuale ale salariaţilor;
­ stabilirea bazelor pentru dezvoltarea profesională şi spirituală a fiecărui salariat.
Firmele conduse în mod tradiţional se concentrează asupra primului obiectiv, pe când cele moderne le urmăresc
concomitent pe ambele. Cercetări empirice au pus în evidenţă faptul că între sistemele de MP autohtone şi cele
internaţionale nu există diferenţe semnificative între obiectivele urmărite, dar că modul de implementare a acestora
le distanţează apreciabil.
Ciclul MP cuprinde patru stadii:
­ Planificarea performanţei (înaintea perioadei de realizare a performanţei), care presupune: comunicarea
obiectivelor urmărite şi a comportamentului organizaţional; stabilirea obiectivelor departamentelor şi
comunicarea acestor obiective; revederea descrierii posturilor în raport cu obiectivele organizaţiei şi ale
departamentelor acesteia; stabilirea şi comunicarea aşteptărilor de performanţe de la salariaţi şi echipe;
­ Conexiunea inversă (în cursul perioadei de realizare a performanţei): stabilirea conexiunii şi obţinerea
feedback-ului; analiza informaţiilor de feedback; furnizarea de feedback continuu şi de instruire continuă;
­ Evaluarea şi dezvoltarea (după perioada de realizare a performanţei): evaluarea rezultatelor şi
comportamentelor; stabilirea ierarhiei performanţelor generale; stabilirea recompenselor; conducerea
dezbaterilor privind revizuirea / dezvoltarea performanţelor; dezvoltarea planului de îmbunătăţire a
performanţelor;
­ Recompensarea
Primul stadiu îl condiţionează pe cel de al doilea, al doilea pe cel de al treilea, iar cel de al treilea le
condiţionează pe primul şi pe cel de al patrulea.
Elementele cheie ale MP sunt:
i)Stabilirea obiectivelor MP şi ale performanţelor aşteptate specifice acestor obiective, pentru perioada
următoare, de regulă un an;
ii)Revizuirea perioadică a MP – performanţele sunt evaluate la intervale regulate de timp, de regulă trimestrial,
în cursul perioadei de realizare;
iii)Evaluarea performanţei, care are un rol strategic în managementul resurselor umane. Se realizează formal (se
determină la anumite intervale măsura în care salariaţii răspund aşteptărilor de performanţe în munca lor; permite
organizaţiei să revadă conţinutul fişei posturilor, sarcinile suplimentare şi rezultatele) şi informal;
iv)Rezultatele procesului de MP pot fi folosite în luarea deciziilor privind dezvoltarea specialiştilor organizaţiei,
creşterea salariilor, promovarea salariaţilor şi stabilirea nevoilor individuale şi colective de instruire a salariaţilor.
Suplimentul prestigiosului Financial Times din 06.10. 2004 consacrat PM demonstrează că afacerile au nevoie
de un nou sistem de evaluare a performanţei, caracterizat prin cerinţele expuse în continuare.
v)“Tabela de marcaj balanţă” (Balance Scorecard) a performanţelor, multidimensională, utilizată de peste un
deceniu, poate fi folosită în continuare cu condiţia îmbunătăţirii semnificative a conţinutului şi procedurilor de
întocmire;
vi)Evaluarea performanţelor financiare reclamă, de asemenea, schimbări radicale determinate de reglementările
adoptate sub presiunea scandalurilor recente în care au fost implicate diverse corporaţii;
32
vii)Afacerile zilnice reclamă tot mai mult măsurarea cât mai precisă posibil a contribuţiei resurselor umane la
realizarea performanţelor firmei;
viii)Măsurarea nu trebuie să se limiteze la aspectele cele mai vizibile, ci să pună accentul pe cele mai dificile de
măsurat, fiind necesară şi o analiză minuţioasă a evenimentelor trecute produse în firmă;
ix)În sistemul îmbunătăţit de MP, trebuie stabilită o legătură mai strânsă a acestuia cu analizele capitalului uman
al firmei.
Trăsăturile definitorii ale unui sistem eficace de MP sunt următoarele:
­ caracterul cuprinzător, capacitatea de a acoperi corespunzător toţi factorii şi toate elementele care concură la
realizarea performanţei;
­ transparenţa, calitatea de a fi uşor accesibil şi cunoscut;
­ regularitatea, capacitatea de a funcţiona într-un regim stabil o anumită perioadă;
­ determinarea culturală, în sensul că structura şi funcţionalitatea sistemului sunt
profund influenţate de cultura organizaţională şi de cea naţională, de modelul socio-cultural specific ţării de
apartenenţă a firmei;
­ capacitatea de a măsura cu acurateţe performanţele individuale şi cele de echipă;
­ capacitatea de a furniza informaţii pertinente şi sigure tuturor activităţilor specifice domeniului resurselor
umane;
­ disponibilitatea de a măsura performanţe exprimate în termeni financiari, valorici, şi nefinanciari (înlocuirea
vechii practici de concentrare asupra indicatorilor financiari cu abordări integrate multi-factoriale) ;
­ obiectivitatea, lipsa elementelor subiective în măsurarea şi evaluarea performanţelor;
­ pragmatismul, calitatea de a răspunde eficace nevoilor concrete ale firmei;
­ etica, respectarea unor standarde de referinţă şi a unor norme comportamentale deplin concordante cu
preceptele morale şi sociale consacrate;
­ democratismul, în sensul că evaluarea performanţei nu trebuie să fie apanajul exclusiv al managerului, ci să se
efectueze cu participarea largă a comunităţii firmei, antrenată în stabilirea standardelor de performanţă,
alegerea mijloacelor de măsurare a acesteia, evaluarea propriu-zisă, analiza în comun a rezultatelor evaluării.

5.3. MP în firmele cu activitate internaţională


În contextul globalizării, care dă o dimensiune internaţională accentuată activităţii multor firme, MP, urmărind
obiectivele menţionate mai sus, capătă unele trăsături noi, determinate de cadrul specific în care se exercită.
i) Gama obiectivelor evaluării se extinde, incluzând:
asigurarea feedback-ului necesar managerilor şi salariaţilor pentru aprecierea corectă a măsurii în care
obiectivele sunt atinse;
furnizarea informaţiilor necesare luării corecte a deciziilor cu privire la recompense, retribuţia şi
promovarea subordonaţilor;
sprijinirea managementului în aprecierea performanţelor salariaţilor şi în stabilirea măsurilor care
privesc viitorul lor – promovări, transferuri, disponibilizări etc.
ii) Gama obiectivelor fixate în domeniul dezvoltării resurselor umane se extinde, de asemenea, incluzând:
identificarea problemelor organizaţionale şi individuale specifice firmei;
asistarea managerilor în eforturile de îmbunătăţire a performanţelor subordonaţilor şi de sprijinire a
dezvoltării lor;
identificarea nevoilor de instruire a personalului firmei la nivelurile organizaţional, pe echipe şi
individual;
facilitarea luării deciziilor privind dezvoltarea carierelor viitoare.
iii) MP în context internaţional trebuie să se axeze pe cunoaşterea şi valorificarea adecvată a valenţelor
diferenţelor culturale existente între diferitele zone ale globului în care acţionează firma transnaţională.
O problemă dificilă care se întâlneşte în acest context priveşte dezvoltarea unui sistem de evaluare unitară a
performanţelor salariaţilor care lucrează la diferite niveluri ierarhice în cadrul firmei şi în diferite medii socio-
culturale. Astfel, dacă cultura managerială occidentală este puternic orientată spre rezultate (outcome oriented),
ceea ce determină ca munca şi productivitatea să fie criteriile primordiale de performanţă, culturile din Orientul
Apropiat şi din cel Mijlociu ţin seama în măsură mult mai mare de modul de desfăşurare a activităţii, acesta fiind
considerat ca având aceeaşi importanţă ca şi rezultatele. În culturile manageriale asiatice şi arabe trăsăturile de
personalitate ale salariaţilor şi interacţiunile lor sociale sunt deosebit de preţuite. Cultura firmelor tradiţionale
japoneze este axată pe evaluarea performanţelor salariaţilor pe parcursul unor perioade lungi, promovarea

33
depinzând de capacitatea salariatului de a dobândi cunoştinţele şi abilităţile necesare îndeplinirii
corespunzătoare a unor munci specifice.
Sinteza trăsăturilor MP în câteva culturi diferite este făcută în tabelul următor.
Elemente definitorii ale MP în trei culturi diferite
Elemente Statele Unite ale Arabia Saudită Korea
definitorii Americii
Obiectivele Decizii Oferirea de locuri de Dezvoltarea relaţiilor
urmărite administrative, muncă, dezvoltarea şefi - subordonaţi
dezvoltarea organizaţională
salariaţilor
Responsabili- Supervizorul Managerii situaţi cu Mentorul şi
tatea realizării câteva niveluri supervizorul
obiectivelor ierarhice mai sus, care
au privirea de ansamblu
asupra subordonaţilor
Autoritatea Presupus în rol de Constă în reputaţia Determinată de
evaluatorului supervizor acestuia, determinată de vechimea legăturilor
naţionalitate, vârstă, evaluatorului cu
sex, familie, trib, titlu, organizaţia
educaţie
Stilul Supervizorul Autoritatea Supervizorul
conduce, cu evaluatorului este conduce, cu
informaţii de la determinantă, niciodată informaţii informale
subordonaţi nu se spune “nu ştiu” ! de la subordonaţi
Frecvenţa Anuală Anuală, dar şi un Evaluare pentru
evaluării process continuu dezvoltare în primul
an; anuală în
următorii
Presupuneri Evaluatorul este Evaluarea subiectivă Evaluarea subiectivă
obiectiv, corect este mai importantă este mai importantă
decât cea obiectivă; decât cea obiectivă;
legăturile sunt nu există criterii
importante formale
Feedback-ul Critica este directă, Critica este mult mai Critica subtilă şi
poate fi şi în scris subtilă; este puţin indirect, poate fi
probabil să fie dată în făcută verbal
scris
Recunoaşterea Salariatul Salariatul recunoaşte Salariatul nu vede şi
evaluării de recunoaşte rezultatul evaluării; nu semnează
către salariat şi rezultatul evaluării; poate contesta verbal evaluarea; rareori o
posibile poate contesta în contestă
respingeri ale scris
acesteia
Ce se Salariatul Salariatul Grupul
evaluează
Factorii Remuneraţia, Loialitatea faţă de sine, Remuneraţia,
motivatori mobilitatea familie, comună, trib, promovarea,
ascensională, cercurile concentrice în loialitatea faţă de
dezvoltarea carierei afară supervizor
Source: Shenkar, O.. Global Aspect of Human Resource Management. Boston: Irwin, 1995

iii) Activitatea concomitentă a firmelor transnaţionale în mai multe ţări face ca acestea să se confrunte, pe
planul MP, cu probleme specifice şi anume:
Ansamblul contra părţii: pe o piaţă locală, filiala unei firme multinaţionale poate avea performanţe
economico-financiare negative, dar dacă activitatea ei este importantă pentru ansamblul firmei, nu se recomandă ca
evaluarea să se facă exclusiv prin prisma performanţelor economico-financiare respective;
Aspectele calitative, necomparabile, pot face evaluarea pe baza performanţelor financiare nerelevantă;

34
Selecţia persoanelor care fac evaluarea la nivel internaţional trebuie făcută cu multă grijă, întrucât
evaluările făcute de către managerii localiu pot fi deformate de diferenţele de cultură, iar cele făcute de managerii
din firma-mamă pot fi discutabile din cauza distanţării geografice de locul desfăşurării activităţii încheiate cu
performanţele evaluate.
Pentru depăţirea acestor dificultăţi, este recomandabilă urmarea câtorva precepte:
a. recunoaşterea diferenţei între nivelurile de dificultate ale desemnării persoanelor care fac evaluarea
în diferite medii socio-culturale;
b. efectuarea evaluării bazată pe mai multe surse de informaţii, preţuirea în mai mare măsură a
evaluării făcută în ţara în care se desfăşoară activitatea decât a celei făcute în ţara de apartenenţă a
firmei multinaţionale;
c. evaluatorul din ţara de apartenenţă a firmei multinaţionale trebuie asistat de un specialist care
cunoaşte bine realităţile din ţara de desfăşurare a activităţii;
d. criteriile de performanţă trebuie stabilite şi ponderate potrivit caracteristicilor ţării gazdă a
activităţii;
e. criteriile de performanţă trebuie să includă, pe lângă cele cuantificabile (profit, cota de piaţă etc.),
şi indicatori fizici (numărul de clienţi etc.), care pot oferi o bază relevantă pentru comparaţii;
f. riscurile pe care le presupune desfăşurarea activităţii la scartă internaţională determină firmele
transnaţionale să aplice sistemul de MP într-un mod mai rigid;
g. întâlnirile personale trebuie păstrate şi realizate frecvent, chiar când mijloace moderne de
telecomunicaţii sunt la îndemână, menţinerea contactului cu managerii locali fiind uneori dificilă
datorită depărtării şi diferenţelor de fus orar;
h. diferenţele de vechime între filiale plasate în diferite ţări trebuie luate în considerare la evaluarea
performanţelor, nefiind indicată compararea profitabilităţii unei filiale nou-înfiinţate cu cea a unei
filiale vechi;
i. este indicată dezvoltarea planurilor pe termen lung care să precizeze obiectivele care trebuie atinse
annual;
j. este recomandabil ca firmele care doresc să-şi îmbunătăţească procesul MP să urmeze un model în
cinci stadii, al căror conţinut este următorul:
Stadiul 1 – PM este un process care se desfăşoară o dată pe an;
Stadiul 2 – PM este văzut ca un proces continuu, care include planificarea (stabilirea
obiectivelor), managementul propriu-zis (progresul evaluării, monitorizarea) şi evaluarea. Influenţa
PM este semnificativă, mai ales când obiectivele sunt concordante cu cele ale firmei. Managerii
trebuie să dea dovadă de un nivel de expertiză mai înalt;
Stadiul 3 – este o dezvoltare relative nouă a PM, datând din anii ’90. Salariaţilor li se
precizează ce trebuie să realizeze şi cum trebuie să atimgă obiectivele fixate. PM devine mult mai
eficace, focalizându-se asupra dezvoltării profesionale a salariaţilor şi schimbărilor comportamentale
ale acestora;
Stadiul 4 – procesul PM este aproape integrat cu alte procese cheie ce se desfăşoară în
cadrul firmei (planificarea afacerii, dezvoltarea managerială etc.) şi cu diferite iniţiative /de exemplu,
ale investitorilor în oameni), devenind un proces holistic. Integrarea PM devine o valoare prioritară
importantă a firmei;
Stadiul 5 – PM este un proces integrativ, capabil să faciliteze schimbări de cultură
semnificative, prin conectarea adecvată a elementelor unor programe de schimbare pozitivă a culturii.

Teme propuse pentru dezbatere


- Variabilele care trebuie luate în considerare la construirea unui sistem MP;
- Rolul învăţării organizaţionale în creşterea competitivităţii firmei;
- Influenţa asupra competitivităţii a diferenţelor culturale dintre filialele unei societăţi transnaţionale
localizate în diferite ţări;
- Principalele aspecte ale activităţii firmei care trebuie luate în considerare la măsurarea competitivităţii
acesteia.

Aplicaţie
Întocmiţi un tabel cu dimensiunile activităţii firmei – economică, socială, inovaţională, ecologică, etică -,
definiţi şi înscrieţi în tabel variabilele corespunzătoare acestor dimensiuni şi exprimaţi fiecare variabilă prin 2-3
indicatori relevanţi cu care completaţi tabelul !

35