SPIRITUALITATE - Suport de curs - Clasa a X - a Profesor: Pr.

Viorel Laiu

SEMESTRUL I
Raportul ntre rugciunea personal i rugciunea obteasc (S1-2) n Biserica Ortodox, rugciunea liturgic este participarea Bisericii la rugciunea nencetat a lui Hristos naintea lui Dumnezeu n mpria Cerurilor: Hristos Se aduce pe Sine, "Trupul" Su i Biserica, "Mireasa" Lui, Tatlui, ntru Duhul Sfnt. Aceasta este rugciunea unic pe care o aduc Domnului toi membrii Bisericii adunai laoloalt, alctuind totodat Trupul lui Hristos i Mireasa lui Hristos. Fiecare credincios ar trebui s se strduiasc, pe ct va putea, s se uneasc, n rugciunea liturgic a Bisericii, cu toi cei de fa. Aici, credincioii se roag mpreun cu Biserica: aceasta este vremea rugciunii comune, nu a celei individuale. Iar aceasta o facem nu ca s uitm i s renunm la propria noastr persoan, la propriile noastre nevoi sau dorine, nu ca s devenim doar o voce anonim dintr-o mulime, ci pentru ca, mpreun cu toi ceilali, cu Biserica din ntreaga lume cereasc i pmnteasc, mpreun cu Hristos nsui, s facem din rugciunea noastr o unic, "dumnezeiasc" "Liturghie cereasc" a ntregii Creaii naintea lui Dumnezeu. Rugaciunea obsteasca este expresia vadita a comuniunii de credinta, de aceea preotul nu poate aduce rugaciuni liturgice in case particulare, fara invoirea episcopului locului Fara sa inchida "in case cinstirea lui Dumnezeu, ci cinstind toate locasurile zidite in numele lui Dumnezeu si adunarea, ce se face in Biserica spre folosul obstii...", parintii Bisericii Ortodoxe au invatat ca preotul nu poate aduce rugaciuni de cerere, lauda si multumire lui Dumnezeu decat in locasul sfintit de episcopul locului. Cele sfinte trebuie aduse lui Dumnezeu numai de clericul care se afla in comuniune de credinta cu episcopul sau. Cel ce se desparte de comuniunea credintei si a rugaciunii "cu episcopul sau, si facand schisma impreuna cu oarecare..., pe unul ca acela afirmau parintii Bisericii din Cartagina - sa se rosteasca anatema...". Rugaciunile rostite de preotul care, "dispretuind pe episcopul sau, tine deosebi adunare si ridica alt altar, nestiind nici o vina asupra episcopului sau in privinta dreptei credinte si dreptati...", sunt necanonice, lipsite de lucrarea harului divin. Asemenea preot trebuie "sa se cateriseasca ca iubitor de stapanire... Asemenea si ceilalti clerici si cati se vor uni cu dansul. Iar laicii sa se afuriseasca...". Parintii sinodului de la Gangra anatematizeaza si ei pe cei care "ar savarsi slujbele cele bisericesti... impotriva Bisericii, si defaimand Biserica, ar voi sa lucreze cele ale Bisericii, nefiind impreuna cu prezbiterul, impotriva socotintei episcopului...". Rugaciunile savarsite in "adunari ilegale", nu sunt deci lucrari ale Bisericii, si nici partase ale harului si comuniunii cu Dumnezeu. Parintii sinodului Trulan au reafirmat ca rugaciunea liturgica trebuie rostita de preot doar in Biserica sfintita de episcopul locului, pentru ca numai in "bisericile ortodoxe (catolicesti)" se primeste darul tainei respective. Rugciunea personal (S3) Rugciunea personal trebuie fcut n tain. n tradiia spiritual a Bisericii, cuvintele Mntuitorului: "intr n cmara ta" au fost interpretate att literal, ct i pentru a nsemna c omul care se roag trebuie s intre n sine nsui, n propriul suflet, unindu-i mintea cu inima.

Rugciunea trebuie s fie scurt, simpl i regulat. Ea poate fi i o atitudine luntric, o ndreptare a sufletului ctre Dumnezeu n deplin tcere. Povuitorii duhovniceti ne avertizeaz n privina rugciunilor prea lungi i cu prea multe cereri, cci rugciunea ndreptat ctre Dumnezeu cu credin primete rspuns. Omul risc s primeasc ceea ce a vrut, dar aceasta s nu i priasc. Dumnezeu tie cel mai bine de ce avem nevoie i ar trebui ca i n rugciune s ne ncredem n El: "D-ne ceea ce este de trebuin, Doamne. Fac-se voia Ta". Domnul Hristos nea nvat cum s ne rugm, druindu-ne rugciunea Tatl nostru Treptele rugciunii (S4) La inceputul ei, rugaciunea este agitata, iar tacerea este doar o vorbarie interiorizata. Dupa cuvantul lui Peguy, nu trebuie sa te rogi ca o gasca care asteapta sa fie indopata! Emotiv, omul isi descarca intreg continutul psihic al fiintei lui; cei induhovniciti ne sfatuiesc ca inainte de a simti oboseala acestui monolog, sa ocupam timpul rugaciunii prin cantari si lecturi religioase. Sfantul Ioan Scararul condamna prolixitatea: "nu trebuie sa va cautati cuvintele in rugaciunea voastra; de cate ori gangaveala simpla si monotona a copiilor nu inmoaie inima tatalui lor?! Nu va lansati in lungi discursuri pentru ca nu cumva sa va imprastiati duhul in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a miscat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvant plin de credinta a salvat pe talhar. Prolixitatea, vorbaria in rugaciune umple spiritul de imagini si-l imprastie, in timp ce, adesea, un singur cuvant are ca efect adunarea in sine a spiritului". "Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge sa stai cu mainile ridicate", spune Sfantul Macarie cel Mare. La Capitolul XX din Regulile sale, Sfantul Benedict afirma: "In mod sigur, nu pentru multimea cuvintelor vom fi ascultati, ci pentru zdrobirea inimii." Rugaciunea domneasca este foarte scurta. Un eremit de la Sfantul Munte Athos incepea aceasta rugaciune la apusul soarelui si o termina zicand amin, odata cu primele raze ale rasaritului. Nu este nevoie de discursuri, ci de a trai din plin lumile intregi pe care le invie fiecare cuvant din rugaciune. Marii induhovniciti se multumeau sa pronunte numele lui Iisus, dar in acest nume ei contemplau imparatia. Daca omul a inteles bine lectia, el isi corecteaza atitudinea, o acorda cu aspiratia liturgica: "Fa din rugaciunea mea o taina a prezentei Tale." Omul incordeaza auzul la glasul lui Dumnezeu: "Trebuie sa ne rugam pana ce Duhul coboara peste noi, cand el a venit sa ne viziteze, trebuie sa incetezi rugaciunea", sfatuieste Sfantul Serafim. Pentru omul modern, greutatea vine de acolo ca inteligenta s-a separat de inima, cunoasterea de judecata de valoare. Or, vechea traditie sugereaza: "Dimineata coboara mintea in inima si ramai toata ziua in tovarasia lui Dumnezeu." Fa adica iarasi coerente elementele farimitate ale fiintei tale, regases-te-ti integritatea spiritului. O veche rugaciune cere: "Leaga-mi sufletul prin dragostea ta." Din asamblarea starilor sufletesti sa izvorasca un singur suflu. O grava deformare se face rugaciunii prin repetarea mecanica a formulelor, a textelor invatate. Or, adevarata rugaciune se transforma intr-o atitudine constanta, intr-o stare de spirit care structureaza si modeleaza liturgic intreaga noastra fiinta. Aici se afirma acest profund adevar, ca a avea este inca un simbol, realitatea este in a fi. Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa ai rugaciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata. Caci in chiar structura lui omul se vede ca o fiinta liturgica, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toata viata si fiinta lui se prosterneaza si adora, ca cel care poate sa spuna: "Voi canta Dumnezeului meu atata vreme cat voi fi." A face din viata ta o liturghie, o rugaciune, o doxologie inseamna a face un sacrament al comuniunii perpetue: "Dumnezeu coboara in sufletul rugator si duhul migreaza in Dumnezeu."

Inaltarea omului corespunde coborarii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un batran care mergea mereu cu capul descoperit, caci el se simtea mereu in prezenta lui Dumnezeu. Imagine atat de expresiva a atitudinii de rugaciune devenita viata. Sfantul Pavel o apropie de actul de credinta: "Cercetati-va si vedeti daca va aflati in credinta. Incercati-va inimile. Nu-L recunoasteti pe Iisus Hristos in voi?" Dar pentru a fi act, credinta refuza orice formalism care se instaleaza repede in rugaciunile exterioare, in datorii in care omul este absent, ca si in orice complacere tacita a jocurilor mistice, in care omul este prea prezent. "Rugaciunea nu este desavirsita daca omul are constiinta de sine si daca se observa rugandu-se." Credinta invita la a urma pe Hristos pana in rugaciunea sacerdotala, care este liturghie a mijlocirii universale. Sfaturi practice privind svrirea rugciunii personale (S5) Sfntul Pavel, n prima sa epistol ctre Tesaloniceni scrie: "Rugai-v nencetat" (5, 17), iar Romanilor le spune: "la rugciune struii" (12, 12). Aceste cuvinte au fost interpretate n dou moduri distincte n tradiia ortodox: fie ca stabilire a unei rnduieli de rugciune care s fie urmat zi de zi, fie de a se ruga mereu cu una i aceeai rugciune scurt, rugciunea lui Iisus care, repetat de sute i mii de ori n timpul zilei i al nopii, se va nrdcina n inim, fiind prezent n suflet ca o chemare permanent a Domnului Iisus Hristos. Ortodoxia nva c Domnul Iisus, n rugciunea Sa ctre Tatl, S-a rugat pentru poporul Su i c El este singurul care poate mijloci pentru omenire naintea lui Dumnezeu. n slava Sa de dup nviere, El se roag pururea Tatlui pentru noi toi, ntru i prin Hristos, cretinii ortodoci pot i ei s devin mijlocitori pentru alii naintea lui Dumnezeu, n numele Domnului Iisus Hristos, cretinii se pot ruga unii pentru alii i pentru ntreaga Creaie. Toate rugciunile sunt adresate lui Dumnezeu Tatl, prin Fiul i ntru Sfntul Su Duh, chiar dac n cuvintele rugciunii nu sunt menionate toate Persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu, fiind deasupra constrngerilor impuse de trecerea timpului, tie toate ntru venicie i ine seama de orice aciune n cadrul planului su. Chiar dinainte de facerea lumii, Dumnezeu a auzit sau mai bine zis aude n venicie rugciunile poporului Su. Domnul nu ascult rugciunile doar dup ce s-au ncheiat, ntruct pentru El noiunile de "nainte" i "dup" nu funcioneaz. Dumnezeu tie ce-i vom cere chiar nainte s i-o cerem, cci El cunoate toate i toat viaa noastr cu nelegerea Sa dumnezeiasc atotcuprinztorare. Domnul aude rugciunile, chiar i cele pentru mori, nainte ca ele s fie rostite i El ine seama de ele, dup cum cunoate i ine seama de nerostirea, uitarea, sau delsarea rugciunilor, toate avnd efecte n planul lui Dumnezeu de mntuire a lumii. Rugciunea lui Iisus (S6) Rugciunea lui Iisus, numit i Rugciunea Inimii sau Rugciunea Minii, este o rugciune scurt, simpl care a fost folosit, predat i comentat pe scar larg de-a lungul veacurilor de Cretinismul rsritean. Forma exact a rugciunii s-a modificat adeseori ntre forma cea mai scurt, cum este "Doamne, miluiete-m" i forma extins: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-m pe mine, pctosul." Formele cele mai folosite la Muntele Athos sunt "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-m pe mine" i "Doamne, Iisuse

Hristoase, miluiete-m" . Rugciunea aceasta este folosit ndeosebi n practica spiritual cunoscut sub numele de isihasm. Pentru ortodoci este una dintre cele mai profunde i mistice rugciuni, dar ea este i foarte practic, deoarece prin scurtimea i repetarea ei ordoneaz mintea i o ine mai uor n rugciune; este adesea repetat att de mult ct poate fiecare ca parte component a exerciiului ascetic personal. Exist unele texte Romano-Catolice despre acest subiect, dar folosirea ei nu a atins niciodat cinstea, popularitatea i nelesurile de care se bucur n Biserica Rsritului. Exist ns o variant mult mai elaborat, cunoscut unor romano-catolici sub acelai nume: "O, Iisuse al meu, iart-ne nou pcatele, mntuiete-ne de focul iadului, i du-ne sufletele n rai, n special ale celor care au mai mult nevoie de mila Ta". Cel mai bine este explicat rugciunea aceasta prin parabola Vameului i Fariseului; n care fariseul demonstreaz cum nu trebuie fcut rugciunea, exclamnd: "i mulumesc Doamne c nu sunt ca vameul acesta.", n timp ce vameul, n smerenia sa, se roag corect: "Dumnezeule, ai mil de mine, pctosul" (sau: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pctosului" - Luca 18:10-14). i aa cum este scris n Evanghelii, Petru a strigat n timp ce se scufunda n apa mrii: "Doamne, scap-m" Matei 14:30 [1]). n tradiia ortodox rugciunea este spus repetat, la nceput cu voce, mai trziu cu voce joas sau n minte, adesea cu ajutorul unui irag de mtnii. Poate fi nsoit de metanii i de semnul crucii. n aceast form este utilizat ca mijloc de dobndire a cinei i ca mijloc de dobndire a smereniei; de aceea adeseori este adugat cuvntul "pctosul" deoarece atunci cnd omul st la rugciune n faa lui Dumnezeu nu este alt pctos n afara celui care se roag. Monahii au adesea secvene lungi de rugciune, spunnd-o de mii de ori (minute sau ore n ir) noaptea ca parte component a programului lor, i cu ajutorul unui printe duhovnicesc experimentat ca ndrumtor; ultimul scop al practicantului este s-i "interiorizeze" rugciunea, astfel nct aceast s fie nencetat, mplinind astfel cuvntul Sfntului Pavel din scrisoarea ctre Tesalonicieni: "rugai-v nencetat" (Tesalonicieni I 5:17). Folosirea Rugciunii lui Iisus n acest fel este subiectul unei cri ruseti clasice: Pelerinul Rus. Pentru muli practicani, dup o vreme, rugciunea lui Iisus "coboar n inim", astfel nct aceasta nu mai necesit un efort contient, ci curge de la sine. Rugciunea curat (S7) Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna. S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.

Desigur, nici pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti nu se poate afla mintea tot timpul golita de orice continut, chiar si de idei simple, nepatimase ale lucrurilor. Daca totusi i se cere celui ce se straduieste dupa desavarsire sa-si faca rugaciunea tot mai neintrerupt, aceasta e propriu-zis o pomenire tot mai neincetata a numelui Iui Dumnezeu sau al lui Iisus, insa nu cu excluderea ideilor nevinovate, ci paralel cu ele, ca un mijloc de mentinere a sa in curatie. Deci "rugaciunea neincetata" este altceva decat "rugaciunea curata sau mintala", in vremea careia mintea nu mai are nici o idee, nici un gand, afara de gandul fara forma la Dumnezeu. Desigur, intre "rugaciunea neincetata" si "rugaciunea curata sau mintala" este o stransa legatura. Aceleasi putine cuvinte le foloseste si una, si alta. Pe urma, nu poate ajunge cineva dintr-o data la rugaciunea desavarsita, care este rugaciunea curata, daca nu s-a obisnuit sa aiba mereu pe Dumnezeu in cuget, daca nu i-a devenit o dulceata gandul la Dumnezeu. De aceea rugaciunea curata nu e decat flacara care se ridica din ce in ce mai des din focul rugaciunii neincetate. In general spiritualitatea rasariteana recomanda urmatoarele conditii pentru ca mintea sa ajunga la starea rugaciunii curate: 1) Ca mintea sa se intoarca de la lucrurile din afara in launtrul sau, spre "inima" sa, parasind orice obiect. Prin minte se intelege desigur lucrarea mintii, revarsata spre lumea sensibila, cum explica Sfantul Grigorie Palama, iar inima, spre care trebuie sa se intoarca, nu e decat centrul sau, unde aflandu-se nu mai priveste in afara, spre lucruri, ci spre Dumnezeu. Mintea, intorcandu-se in inima, se intoarce "acasa", se spune in Metoda lui Michifor din Singuratate. Diadoh zice acestui centru, cand "camarile mintii", cand "adancul inimii". Iar cand prin "minte" intelege lucrarea ei, atunci centrul ei este numit inima, si cand prin minte intelege fiinta mintii, atunci centrul este numit "adancul mintii", sau "camarile inimii" etc. Rugciunea obteasc: slujbele Bisericii (S8) Rugciunea personal se poate face oriunde, oricnd i n orice condiii. Ea nu este ngrdit n anumite reguli de exprimare, i are la baz libertatea i personalitatea cretinului. Lui Dumnezeu te poi ruga oricnd, ntruct El este Omniprezent, Atottiutor i iubitor de oameni. Rugciunea de obte este o alt form de rugciune, n care o comunitate de credincioi se roag mpreun, dup cuvntul lui Hristos, care spune c: unde sunt doi sau trei, adunai n numele Meu, acolo sunt i Eu n mijlocul lor. (Matei 18, 20). Aceast form de rugciune alctuiete viaa Bisericii, sub forma slujbelor bisericeti. n cadrul acestor slujbe avem de-a face cu o oarecare form de standardizare a exprimrilor i micrilor liturgice, scopul fiind dat de nevoia de ordine i mplinire a funciunilor principale ale rugciunii: lauda, mulumirea i cererea. Mai trebuie spus c aceast form de rugciune se face sub ndrumarea i cu participarea activ a slujitorilor bisericeti. Desigur c de-a lungul timpului Biserica a trebuit s in cont de nevoile i evoluia societii, de aceea, de-a lungul timpului vom observa o evoluie a rnduielii slujbelor. n acest fel, astzi observm cu uurin c slujbele Bisericii sunt ncrcate de momente simbolice care vin s ajute pe credincios n nlarea inimii sale ctre Dumnezeu, dar i n nelegerea adevrurilor de credin. n aceste sens, n componena slujbelor vom gsi diferite elemente liturgice, care sunt aezate dup o anumit rnduial, numit i tipic. Aceste elemente sunt diverse, i ele includ: rugciuni, cntri liturgice, lecturi din crile sfinte, gesturi liturgice, mrturisiri de credin. Toate aceste elemente sunt combinate ntre ele, funcie de scopul respectivei slujbe, i ele se ncadreaz ntotdeauna ntre o formul de nceput i una de sfrit.

Dac ar fi s facem o mprire a slujbelor bisericeti, observm c exist mai multe criterii dup care putem s facem aceast mprire. Astfel, dup structura lor, gsim trei feluri de slujbe bisericeti: * rugciunea simpl, care se rostete de regul de preot pentru anumite nevoi personale ale credinciosului, sau n anumite momente importante din viaa Bisericii; * rnduieli liturgice, care se compun de regul dintr-o rugciune, care constituie partea principal, i alte cteva elemente liturgice, ca de exemplu cntri sau lecturi, care vin s ntregeasc scopul i semnificaia slujbei respective; * slujbe propriu-zise, care sunt de o ntindere i complexitate ceva mai mari, i care corespund unor nevoi bisericeti mai importante. Funcie de timpul n care slujbele bisericeti se oficiaz, avem i aici o mprire, dup cum urmeaz: slujbe ce se oficiaz n mod periodic, la momente bine stabilite n cadrul unei zile liturgice, care au o importan capital n viaa Bisericii. Aceste slujbe se mai cunosc i sub denumirea de Laude bisericeti, i ele vin s mplineasc nevoia de slujire a obtii, mai ales prin funciunea de laud i preamrire a lui Dumnezeu i persoanelor sfinte. Viaa Bisericii a determinat stabilirea numrului acestor laude la apte, iar motivaia lor este dat de cuvntul psalmistului David, care spune: De apte ori pe zi Te-am ludat pentru judecile dreptii Tale. (Psalm 118, 164). Denumirile acestor 7 laude sunt, n ordinea lor cronologic de desfurare ntr-o zi liturgic: Ceasul IX, Vecernia, Pavecernia, Miezonoptica, utrenia, Ceasurile I, III, VI, Sf. Liturghie. slujbe ce au caracter periodic, dar nu zilnic, i care au o importan secundar n viaa Bisericii, importan ce deriv din caracterul personal al rugciunii. Aici putem enumera diverse rnduieli cu caracter personal (rugciunea de dimineaa, de seara, la mas), Paraclisele, Canoanele, Acatistele. Acestea se pot svri att la comun, dar i n particular. i aici ntlnim cu precdere funciunea de laud i preamrire a lui Dumnezeu. slujbe pentru diferite nevoi personale sau obteti, care se cunosc sub denumirile de Sfinte Taine i Ierurgii. Aceste slujbe au legtur imediat cu diverse momente importante din viaa credinciosului sau a unei comuniti de credincioi, i se bazeaz mai mult pe funciunea sfinitoare a cultului public, ntruct ele au ca scop mprtirea harului divin ctre credincioi. Se ntmpl uneori ca, din diverse motive, anumite persoane sau grupuri de persoane s conteste aceast form de vieuire obteasc a Bisericii, aducnd ca argument faptul c legtura cu Dumnezeu are ca principal caracteristic unicitatea i individualitatea persoanei, prin urmare religia ar trebui exprimat privat i individual. Aceast tendin este observabil mai ales n rile secularizate ale Apusului, dar i n cadrul cultelor protestante i, mai ales, neo-protestante, care, dei practic anumite forme de adunare a credincioilor, totui resping viaa Bisericii sub forma slujbelor bisericeti. Plecnd ns de la principiul iubirii n Hristos, enunat la nceputul acestui articol, putem spune cu certitudine c mntuirea nu se ctig de unul singur i c religia nu poate constitui o chestiune personal, aa cum greit afirm anumite state europene (Frana, Germania). Viaa obteasc a bisericii are, pe lng celelalte scopuri spirituale, un profund caracter de echilibrare social. Aceste forme de mpreun-participare la rugciune vin s explice credinciosului c el nu este o singularitate naintea lui Dumnezeu, c Tatl nostru din ceruri ne iubete pe toi la fel. Prin urmare toi beneficiem de chipul lui Dumnezeu sdit n noi, i fiecare se bucur de libertate, iubire i ansa mntuirii n mod egal. Ceea ce ne difereniaz unii de ali i nu ar trebui s ne dezbine i s ne izoleze, ci dimpotriv, conform nvturilor Bisericii, avem de -a face cu o unitate n diversitate.

Taina ntlnirii cu Mntuitorul Iisus Hristos i Cincizecimea continu (S9) Srbtoarea Cincizecimii reprezint nceputul propovduirii apostolice la toate neamurile, ncepnd din Ierusalim, conform poruncii Domnului Iisus Hristos: i le-a zis : Mergei n toat lumea i propovduii Evanghelia la toat fptura. Cel ce va crede i se va boteza se va mntui, iar cel ce nu va crede se va osndi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne : n numele Meu demoni vor izgoni, n limbi noi vor gri, erpi vor lua n mn i chiar ceva dttor de moarte de vor lua nu-i va vtma, peste cei bolnavi i vor pune minile i se vor face sntoi" (Marcu XVI, 15-18). Cuvntul apostolilor devine foc ce arde pentru cei necredincioi i mntuiete prin Botez pe cei ce vor crede. Credina presupune via iar necredina moarte. Nu exista dect dou alternative! Este ntr-adevr o realitate dur, tranant dar adevrat, plin de esen. A crede sau a nu crede - acesta este nucleul care mic ntreaga fiin ctre cutarea continu i sincer a lui Dumnezeu. Srbtoarea Pogorrii Sfntului Duh aduce n prim plan axa predic - credin - Botez - mntuire. Aceasta este axa vieii sau a dobndirii Sfntului Duh. Predica slujitorilor lui Dumnezeu (episcopi, preoi, diaconi) nseamn Cuvntul lui Iisus Hristos plin de putere, de Duh Sfnt, de via. Acest cuvnt lucreaz n sufletul omului precum smna care d roade n pmnt bun. Cuvntul nu se mai adreseaz cugetului i nu mai poate fi curpins de cuget, el trezete simirile sufleteti, se adreseaz inimii. De aceea el rodete credin lucrtoare, vie. Credina nseamn deschiderea persoanei umane spre dialogul cu Dumnezeu i de aceea ea se concretizeaz n Botez. Credina fr Botez este precum smnta care cade pe piatr i nu d rod. Ea nu presupune neaparat acceptarea automat i exclusiv raional a nvturii Lui. Sfnta Scriptur istorisete faptul c nici ucenicii Mntuitorului nu au crezut n nviere atunci cnd femeile mironosie au venit de la mormntul gol. Deci, a crede nu nseamn a accepta necondiionat i automat, n mod raional, cele mrturisite de alii. Credina cere primirea Botezului sau a pecetei Duhului Sfnt i se manifest ca o lucrare a Duhului Sfnt n omul ce se deschide acesteia. Ea rsare din interior, din convingerea inimii, fiind exclusiv o mrturisire i o micare a puterilor sufleteti. O astfel de credin este lucrtoare, radiaz iubire i l aeaz pe om n dialog cu semenii lui. Credina mic fiina uman spre Botez, iar Botezul l pregtete pentru ntlnirea final cu Dumnezeu, convieuirea n comuniunea Slavei Dumnezeieti. La nceput credina era nsoit de minuni (alungarea demonilor, grirea n limbi, mblanzirea naturii, vindecarea bolnavilor) ca s se certifice nvtura propovduit de apostoli i s se ntreasc noua comunitate de credincioi. Duhul Sfnt veghea asupra lor iar scopul lor era dobndirea Duhului Sfnt, aa cum spune Sfntul Simeon Noul Teolog. Astzi credina oamenilor se confrunt mai ales cu problema secularizrii, o lume fr Duhul Sfnt. n Biseric, harul Lui se revars prin cele apte Sfinte Taine, astfel nct ea devine izvor viu prin care Duhul Sfnt se revars n societate i o sfinete. Cu toate acestea, harul nu lucreaz automat n sufletul persoanei umane, ci este nevoie de deschiderea acestuia la mpreun-lucrare. Societatea contemporan tinde s se ndeprteze tot mai mult de harul Duhului Sfnt, iar omul se nchide tot mai mult n sine i se plaseaz n afara dialogului i comuniunii cu ceilali. Lipsa Duhului Sfnt n societate determin moartea spiritual, sinuciderea, boli psihice grave, violen, ur, rzboi i, n final, distrugerea sufleteasc i trupeasc a persoanei umane. Diferena dintre bine i ru este tot mai insesizabil, cci rul se nfieaz n culori tot mai frumoase, uneori chiar prin minuni. Cutm senzaionalul, minunile de duzin, cu caracter comercial, de marketing religios, ns uitm c minunile nu laud credina, ci ntresc cuvintele Mntuitorului. Orice

minune are un scop fundamental n iconomia mntuirii. Nu este nevoie sa vedem o icoan care plnge atta vreme ct tim c "Duhul se roag pentru noi cu suspine negrite" (Romani 8, 26). Este necesar a actualizare permanet a Cincizecimii n societate prin deschiderea omului pentru lucrarea Duhului Sfnt n i prin Biseric. Participarea la sfintele slujbe trebuie completat cu promovarea normalului n societate pentru refacerea echilibriului ei. Postul, rugciunea, faptele bune, comuniunea cu cei bolnavi i n suferin regenereaz rana tot mai adnc a lipsei Duhului Sfnt din societatea contemporan. nelegerea Sfintei Liturghii (S10) Sfnta Liturghie este slujba principal i central a Bisericii Ortodoxe. Cele mai adesea se slujete Liturghia Sfntului Ioan Gur de Aur, iar uneori Liturghia Sfntului Vasile cel Mare i Liturghia Darurilor mai nainte sfinite. Dar exist i alte Liturghii, precum Liturghia Sfntului Iacov sau Liturghia Sfntului Marcu. Dumnezeiasca Liturghie este o slujb euharistic. Este compus din dou pri: Liturghia catehumenilor, numit i Liturghia Cuvntului, n timpul creia sunt prezentate i comentate fragmente din Sfnta Scriptur, urmat de Liturghia credincioilor, uneori numit i Liturghia euharistic, pe parcursul creia Darurile de pine i vin sunt aduse i sfinite. Biserica Ortodox ne nva c Darurile sfinite devin cu adevrat Trupul i Sngele Mntuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodat o dogm cu privire la modul n care se petrece aceast preschimbare. Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregtire a Sfintelor Daruri poate fi considerat o a t reia parte a Liturghiei, care precede nceputul Liturghiei propriu-zise. Punctul culminant al acestor lucrri este Sfnta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizrii lucrrii mntuitoare a lui Hristos i a unirii depline cu El, Taina mplinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos i a intrrii ei n mpria lui Dumnezeu. La Sfnta Liturghie Duhul Sfnt introduce realitatea eshatologic a mpriei n istorie schimbnd istoricitatea liniar n prezent. Trecutul i viitorul sunt astfel unite ntr-o realitate unic i indivizibil realizndu-se o sintez a istoricului i eshatologicului . Sfnta Liturghie este o anamnez, o pomenire a faptelor mntuitoare ale lui Dumnezeu ncepnd de la creaie i, n primul rnd, a lucrrii mntuitoare a lui Hristos. Dar aceast pomenire nu este o simpl comemorare ci o actualizare a evenimentelor. n Liturghie are loc o epifanie i dezvluire crescnd a prezenei lui Hristos Cel ntrupat, Rstignit, nviat i nlat dar i ca Cel va s vin. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizat". n Liturghie Hristos e prezent n mijlocul Bisericii Sale, a adunrii credincioilor. Nu l ntlnim ca ini singuratici ci ca mdulare ale trupului Su adunate laolalt sporind nencetat comuniunea cu El i ntre noi printr-un urcu spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai nalte de comuniune duhovniceasc cu Hristos i, n Hristos, cu Sfnta Treime. n Liturghie Biserica primeste darul unitii "de sus", n Hristos, mplinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate local realizeaz astfel i reveleaz Biserica ntreag, evenimentul noului mod de viat care constituie mntuirea, participarea omului la viaa venic. n acelai timp Liturghia este slujit n comuniune cu ntreaga Biseric universal i n numele ntregii Biserici pomenindu-se att cei aflai departe ct i cei adormii ca mdulare ale aceluiai Trup al lui Hristos, realizndu se astfel o unitate n timp i spaiu. Participarea contient la Sfnta Liturghie (S11)

Viaa cretin autentic nu poate fi conceput n afara Sfintei Liturghii care ocup locul central n Biseric i n viaa oricrui cretin care i ia n serios demnitatea de mdular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie i nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios s neleag semnificaia ei. Ca urmare, v vom oferi o explicare sistematic a acestei slujbe eseniale a Bisericii care este Sfnta Liturghie. Un lucru foarte important n Sfnta Liturghie este participarea noastr real. Noi tim c Liturghia este o slujb cereasc. De cnd intrm n biseric noi simim aa cum spune i o cntare de la Utrenie, c am ieit din lume: n Biserica mririi tale stnd n cer mi se pare a fi Nsctoare de Dumnezeu. Cu ct ne apropiem de centrul Bisericii sporete misterul. Noi ne apropiem de tronul mpriei lui Dumnezeu n aa fel nct pregtii s ajungem n momentul central al slujbei, la mprtirea credincioilor s rostim rugciunea: Cred Doamne i mrturisesc c Tu eti cu adevrat Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit n lume s mntuieti pe cei pctoi. nc cred c acesta este cinstit Trupul i Sngele Tu iar apoi in picioare, care este starea nvierii, cu mult sfial dar cu mult dragoste i bucurie primesc Trupul i Sngele Mntuitorului Iisus Hristos. Acesta este punctul culminant, punctul de satisfacie al acestei sfinte rnduieli. Pn aici ns noi participm la un mister extraordinar. Noi suntem participani i spiritual dar i prin un act material al nostru. Vreau s urmrim participarea noastr spiritual. n momentul n care nu ne-am pregtit pentru Sfnta mprtanie, i este greit s facem Liturghie fr vre-o mprtanie. Scopul Liturghiei este sfinirea darurilor n vederea sfinirii credincioilor. Deci la ce participm noi?la cea mai important slujb i la cea mai important minune. - aici fac o parantez: ci dintre noi avem n gnd, sau poate chiar ne-am pronunat: dac a vedea o minune atunci a fi mai credincios. Dar ce minune vrei s vezi mai mare dect aceasta?sau ce minune vrei s vezi mai mare dect faptul c tu exiti? i dac te-ai gndi datorit cui exiti, i datorit cui ai toate facultile spirituale pe care i le-a lsat Dumnezeu dar i bunurile materiale cci zice psalmistul: de-i ntorci Tu faa Ta toate se ofilesc, lua-vei duhul lor i se vor sfri i n rn se vor ntoarce(Ps. 103). Cea mai important dintre minuni este aceasta i anume: c noi participm mpreun cu ngerii la cea mai important slujb care exist, la cel mai important act de preamrire a lui Dumnezeu; ngerii n ceruri cnt venic Liturghie cereasc mprejurul Tronului, dar aceast Liturghie este att de important pentru noi nct ngerii mpreun cu noi participm mpreun la aceast lucrare dumnezeiasc. Importana postului n viaa duhovniceasc (S14) Postul (sl. ) este neles n general ca o practic de abinere de la anumite mncruri, n anumite zile ale sptmnii (miercurea i vinerea) sau pe perioade mai lungi stabilite de Biseric, posturile (i nsemnate n calendarul bisericesc). Totui, postul este i o practic de nevoin sufleteasc i atenie sporit, trezvie. Postul include reinerea de la gnduri i fapte rele i de la relaiile conjugale. Postul se nsoete cu rugciunea, mulumirea pentru toate i spovedania, pregtind persoana n ntregul ei pentru srbtoarea care urmeaz, ca n cazul unui atlet care i pregtete corpul, mintea i sufletul. Postul este similar felului n care cretinii ortodoci sper s fie bine pregtii pentru cea de-a doua venire. Din acest motiv, n timpul perioadelor de post nu se fac nuni. (Cf. Sfaturi Pastorale.) O parte foarte important a perioadei postului este spovedania, dei aceasta nu se limiteaz la perioadele de post. Postul cretin i are originea n tradiia iudaic a postirii. nsui Iisus Mntuitorul a dat exemple de postire ucenicilor si, cel mai important exemplu fiind cele patruzeci de zile n deert, la sfritul crora a fost ispitit de diavol (Matei 4,1 -

11). Sunt dou feluri de postire: postul ascetic i postul total (distincia este nuanat de printele Alexander Schmemann, n lucrarea "Postul Mare"). Postul ascetic reprezint abinerea de la anumite mncruri i buturi i reducerea substanial a regimului alimentar n vederea eliberrii de sub stpnirea poftelor trupului. Postul ascetic se ghideaz dup reguli aplicabile monahilor. Aceste reguli nu au rolul de a fi "sarcini anevoie de purtat" (Luca 11,46), ci sunt un ideal spre care trebuie s tindem. Urmarea regulilor postului ascetic nu sunt un scop n sine, ci sunt mijloace spre perfeciunea spiritual, care este ncununat cu dragoste i ajutat de rugciune. Postul total sau ajunarea (uneori numit, destul de nepotrivit, de altfel, "post negru") este renunarea total la mncare i butur pe o durat scurt de timp (o zi sau dou) fiind expresia strii de pregtire i ateptare. n acest sens, ajunarea face parte ntotdeauna din pregtirea pentru unirea cu Hristos n Sfnta mprtanie. n Postul Mare, n zilele de peste sptmn (luni-vineri), Biserica ndeamn la ajunare pn seara. De aceea ritualul de mprtanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marcheaz ncetarea ajunrii. (a se vedea articolul despre Postul mare i Liturghia Daruri lor mai nainte sfinite). Postul este parte component a pregtirii pentru Sfnta mprtanie. Pe lng post, mai sunt necesare spovedania i anumire rugciuni, speciale pentru acest moment. nainte de mprtanie nu se consum nimic de mncare sau de but (nici chiar ap) de la trezire pn la primirea mprtaniei. De asemenea, nu se consum carne sau lactate pn dup Vecernie n aceeai zi. "Stpnete-i pntecele atta timp ct nu te stpnete el pe tine" - Patericul egiptean "Ferii-v de a msura postul cu o simpl nfrnare n ale mncrii. Cei ce se nfrneaz de la mncare, dar au purtri rele, se aseamn diavolului care, dei nu mnnc nimic, nu nceteaz s pctuiasc" - Sfntul Vasile cel Mare "Fiilor, bine este a-l stura pe cel flmnd i srac, i asa s posteti" - Patericul egiptean "E cu neputin s ard focul n ap, e cu neputint pocina fr post" - Sfntul Ioan Gur de Aur "E un obicei rspndit la vremea postului mare, de a ne ntreba unii pe alii cte sptmni am postit. i auzim pe unii: o sptmn , pe alii: dou, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea dac svrim postul cu minile goale de fapte bune? Cnd cineva i va zice: "Eu am inut tot postul" , rspunde-i: Eu aveam un duman i m-am mpcat cu el, obinuiam s brfesc i m-am oprit, suduiam, i m-am lsat." - Sfntul Ioan Gur de Aur Semnificaia special a perioadelor de post (Postul Mare, Postul Crciunului etc.) (S15) Biserica Ortodox de Rsrit a rnduit pentru dreptcredinciosii crestini anumite posturi. Cci postul -- zice Sfntul Ioan Gur de Aur -- potoleste trupul, nfrneaz poftele cele nesturate, curteste si naripeaz sufletul, l nalt . Posturile de peste an si pricinile pentru care le tinem sunt : 1. Sfntul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Presimile, Postul Pastilor, este rnduit pentru curtirea sufletului prin ajunare, rugciune, milostenie, spovedanie si mprtsirea cu Sfintele Taine. El nchipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mntuitorului. Tine sapte sptmni. St n legtur cu Pastile, srbtoare cu dat schimbtoare. De aceea, nceputul acestui post este artat n calendarul fiecrui an. n acest post nu mncm : carne , ou , brnz . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mncm deci numai bucate fr unsoare (ULEI) , legume si poame. MNCM UNTDELEMN SI DEZLEGM LA VIN : Smbta si Duminica , n ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfntului Ioan Boteztorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la

Buna-Vestire , cnd aceasta cade n ziua de Joia-Mare sau n Vinerea ori Smbta din Sptmna Patimilor . MNCM PESTE : Buna-Vestire - 25 Martie si n Dumininica Floriilor. Cu deosebit evlavie se cuvine s postim n sptmna de la nceputul Postului Mare si n sptmna Patimilor. Astfel, n sptmna de la nceputul Marelui Post : Luni si Marti se mnnc numai o dat pe zi seara - pine si ap. Iar n sptmna Patimilor, n afar de Joi cnd facem dou mese se mnnc la fel, Vineri si Smbt e post desvrsit. Bolnavii au voie s mnnce bucate cu untdelemn si s bea vin n Postul Mare. 2. Postul Sfintilor Apostoli sau al Simpietrului , a fost asezat de Biseric n cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti apostoli. Acest post e un prilej de nltare a sufletului. St n legtur cu Pastile si cu Pogorrea Duhului Sfnt, srbtori cu dat schimbtoare. De aceea nu ncepe la dat sorocit, ci tine cnd mai mult, cnd mai putin. Lsm sec ins totdeauna n Duminica Tuturor Sfintilor , seara, si postim pn la 29 iunie, ziua Sfintilor Apostoli , care dac va cdea Miercurea sau Vinerea, nu mncm de dulce. n acest post nu mncm carne , ou si brnz. Lunea, Miercurea si Vinerea nu mncm untdelemn si nu bem vin. Martea si Joia dezlegm la untdelemn si avem voie la vin. MNCM PESTE : Nasterea Sfntului Ioan Boteztorul -24 Iunie - chiar dac aceasta ar cdea Miercurea sau Vinerea. Dac n zilele de Luni , Marti si Joi cade vre-un sfnt mai mare nse4mnat n calendar cu cruce neagr (+) , atunci mncm peste , iar de cade Miercurea sau Vinerea mncm numai untdelemn si bem vin. Intmplndu-se Miercurea sau Vinerea vre+un sfnt cu priveghere, sau hramul bisericii, dezlegm la untdelemn , la vin si la peste. 3. Postul Sfintei Marii , sau al Sntmriei, numit si postul lui August, se tine n cinstea Nsctoarei de Dumnezeu , care nainte de Adormire a petrecut n nencetat rugciune si ajunare. Dureaz dou sptmni : de la 1 la 15 August. Lsm sec la 31 iulie ; iar de va cdea aceast zi Miercurea sau Vinerea, lsm sec la 30 iulie. n acest post untdelemn si vin mncm numai Smbta si Duminica . MNCM PESTE : Schimbarea la Fata - 6 August. De asemenea , dac Adormirea Maicii Domnului cade n zi de post, mncm de dulce a doua zi, adic la 16 August , iar n ziua Adormirii mncm peste. 4. Postul Nasterii Domnului , sau al Crciunului, iarsi ne d putinta curtirii trupesti si sufletesti. El nchipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. Dup cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugciune, asa se cuvine s astepte crestinii si s ntmpine prin ajunare pe ''Cuvntul lui Dumnezeu'' nscut din Fecioara Maria. Acest post tine 40 de zile : de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie , lsm sec n seara sfntului Filip , la 14 Noiembrie. Dac aceast zi cade Miercurea sau Vinerea, ncepem postul n seara zilei de 14 Noiembrie. Daca aceast zi cade Miercurea sau Vinerea, ncepem postul n seara zilei de 13 Noiembrie. Postim de carne , ou si brnz . Lunea , Miercurea si Vinerea mncm bucate fr unsoare (ulei) si fr vin. Martea si Joia se dezleag la untdelemn si vin. Smbetele si duminicile ,pn la 20 decembrie exclusiv , se dezleag la untdelemn , vin si peste. Dac n zilele de Luni , Miercuri si Vineri prznuim vre-un sfnt mare, nsemnat n calendar cu cruce neagr (+) , mncm untdelemn si bem vin; iar de va cdea hramul bisericii sau srbtoare nsemnat n calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegm si la peste. Martea si joia mncm

peste , untdelemn si bem vin , cnd cade n aceste zile : vreun sfnt mare, hramul sau srbtori cu rosu. n ziua de Ajun se mnnc tocmai seara si anume : gru fiert ndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din fin, cci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au nchipuit - mai nainte - Nasterea lui Hristos. La Crciun, n orice zi ar cdea mncm de dulce. MNCM UNTDELEMN SI DEZLEGM LA VIN la 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, la 4 , 5 , 6 , 7, 9 , 12 , 13 , 17 si 20 Decembrie, dac aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea cci n aceste zile se prznuiesc sfinti mai nsemnati . MNCM PESTE : Intrarea n Biseric a Maicii Domnului - 24 noiembrie chiar dac aceast srbtoare ar cdea Miercurea sau Vinerea. De asemenea mncm peste n Lunile , Miercurile si Vinerile acestui post , dac n aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastr. n sfrsit dezlegm la peste n zilele cu sfinti nsemnati, precum 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, 4,5,6,7,9,12,13,17 Decembrie , dac aceste zile cad Martea sau Joia. Cu att mai mult, cnd Martea sau joia se ntmpl hramul bisericii. Credina (S16) Credina poate fi o atitudine dinamic, conceptual, religioas sau afectiv, n raport cu un ansamblu de obiecte, situaii sau persoane, trecute, prezente, sau viitoare. n sens raional 'a crede' nseamn a face o estimare de probabilitate sau plauzibilitate a realizrii sau nerealizrii unui eveniment determinat. Credina conceptual sau intelectiv, definete relaia individului cu un obiect, o proprietate, un fenomen natural sau social care posed o anume nsemntate pentru cel care crede sau nu n posibilitatea apariiei lui i l angajeaz n argumentarea, realizarea sau mpiedecarea apariiei i desfurrii evenimentului. n sens afectiv a crede nseamn a dori cu intensitate, a dori i spera implicant emotiv, ca ceva s se ntmple sau s nu se ntmple. Credina afectiv determin o intens legtur sufleteasc i declanarea de aciuni orientate spre declanarea sau evitarea desfurrii situaiei dorite sau respinse. Credina ca atitudine religioas este mai complicat de surprins conceptual. Credina religioas vizeaz convingerea n existena unei supra persoane sau puteri contiente capabil s fac att universul ct i omul cu toate calitile i limitele primite. Uneori credina religioas poate fi caracterizat ca un subtil amestec de ncredere i ateptare raional i afectiv, legat de o persoan cu caliti deosebite, un obiect cu caracter sacru sau un eveniment sacru. Partea raional a credinei religioase exprima convingerea credinciosului n posibilitatea existenei sau apariiei unui obiect, aciune, individ sau nsuire uman, depind posibilitile omului mediu, dar explicabile cu ajutorul cunoaterii tiinifice. Partea am spune mistic a credinei declar ca posibile sau petrecute, aciuni sau caliti naturale ori umane considerate stranii, care nu se pot explica prin legile naturale cunoscute. O asemenea credin ntr-o putere supra uman afirm capacitatea unor oameni de a vindeca suferine sau boli cu un singur cuvnt, sau o stare sufleteasc generoas, ncrcat de profund compasiune sau mil. Credina religioas a fost i este un factor social i etic extrem de important, ea a avut i nc are un rol major n formarea moral a personalitii, n ndemnarea individului i colectivitii s adere la un ansamblu de aciuni i valori i aciuni care s duc la respectarea de ctre fiecare a celorlali n aceiai msur n care se respect pe sine.

Morala cretin este una din cele mai bine construite i justificate argumentant doctrine etice care cere omului s i nfrneze pasiunile de orice fel, s se respecte pe sine i s respecte pe alii, s i interzic ferm acele fapte antisociale care agreseaz bunurile sau persoana aproapelui i pot provoca suferin celorlali. Prin cele zece porunci morala cretin indic precis i imperativ care anume fapte nu trebuie niciodat aplicate semenului, fapte care atrag dup ele punerea n conflict a omului n primul rnd cu umanul, n al doilea l pun n conflict cu sine nsui, i n final l conflictualizeaz cu semenul su. Poruncile morale particularizeaz comportamental i valoric omul credincios, omul adevrat, exemplar, cel care vrea din toate puterile s i respecte, protejeze i ajute semenii, s fie asemeni marelui exemplu de druire i devotament al Fiului lui Dumnezeu care i-a dat viaa pentru a rscumpra reaua fptuire uman, pentru a rscumpra nenumratele nclcri morale care caracterizeaz traseul istoric al individului sau colectivului lipsit de credin i prin lipsa de credin lipsit de o moral autentic i permanent. Frica de Dumnezeu (S17) Credinta sincera ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinta sincera ne ajuta sa ne punem serios problema vietii duhovnicesti. Solomon ne spune ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7). Ne reamintim faptul ca Sfantul Isaac Sirul vede o inlantuire logica a virtutilor. "Cunostinta naturala, spune el, ne convinge sa credem in Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenta. Si credinta produce in noi frica si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune". Sfantul Petru Damaschin este pragmatic si mentioneaza ca "din frica ne-am hotarat sa pazim poruncile si pentru aceasta am voit sa lucram virtutile trupesti, adica linistea, postul, priveghe-rea cu masura, psalmodia, rugaciunea, citirea si intrebarea celor ce au experienta despre tot gandul, cuvantul si lucrul, ca prin asemenea fapte sa ni se curateasca trupul de patimile atot-rusinoase, adica de lacomia pantecelui, de curvie si de avutie de prisos, indestulandu-ne cu cele de fata..." Neamul nostru, a carui spiritualitate a dospit in framantatura crestina, atunci cand doreste sa-l caracterizeze pe un om incarcat de virtuti se foloseste de sintagma "om cu frica de Dumnezeu". De fapt insusi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticalos ne spune ca "intro cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina" (Luca 18, 2). Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza cu tarie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frau pacatului si inmulteste virtutile. Ea il ajuta pe om sa ramana pe calea cea dreapta. "Unde stapaneste temerea, nu se afla invidie; unde stapaneste temerea, nu ne supara dragostea de bogatii; unde stapaneste temerea, pofta vinovata este inabusita, orice patima neinteleapta este alungata... Acolo unde stapaneste temerea, stapanesc, de asemenea, ravna milosteniei, rugaciunea fierbinte, lacrimile arzatoare si fara oprire, gemetele pline de parere de rau..." Daca atunci cand vorbeam de credinta spuneam ca aceasta sufera un proces de crestere si intarire, acelasi lucru se intampla si cu frica de Dumnezeu. Are si ea masurile ei. In general Parintii pomenesc, in ordine crescanda, trei masuri ale fricii de Dumnezeu: masura robilor, masura simbriasilor si masura fiilor. Cea mai de jos masura, de la care incepe frica de Dumnezeu, este masura robilor. Robii implineau voia stapanului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite in relatia dintre sclav si stapan si nici de constiinta unei datorii pe care trebuie sa o indeplineasca. Este vorba, pur si simplu, de fiorul ce ti-l da eventuala pedeapsa pe care ti-o poate administra stapanul daca nu-ti faci datoria. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui

Dumnezeu gandindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viata de apoi. Si totusi e bine daca, macar asa, de frica pedepsei, oamenii duc o viata placuta lui Dumnezeu. Totusi Sfantul Apostol Pavel le scrie romanilor: "este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta" (Romani 13, 5). A doua masura la care ajunge frica de Dumnezeu este masura simbriasilor. Simbriasii lucreaza bine si cu ravna nu de frica pedepsei, ci gandindu-se la rasplata muncii lor. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pamant si a mosteni raiul dupa moarte. Ei sunt niste buni negustori. Stiu sa castige raiul prin faptele lor. A treia masura la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminti si ascultatori fac voia tatalui nici de frica, nici gandindu-se la avantaje, ci pentru ca isi iubesc parintele. Sfantul Ioan ne spune, in acest sens, ca "in iubire nu este frica, ca iubirea desavarsita alunga frica" (1 Ioan 4, 18). Iar Sfantul Antonie cel Mare face o afirmatie indrazneata: "eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica". Si cu toate ca, pentru cei ce au ajuns pe o treapta inalta de spiritualitate, frica este inlocuita de iubire, chiar si pentru acestia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: "Temeti-va de Domnul toti Sfintii Lui, ca n-au lipsa cei ce se tem de El" (Psalmul 33, 9). Asadar si sfintii au frica de Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul ne vorbeste si el de o inaintare pe calea fricii de Dumnezeu: "Ordinea cea buna a Sfintei Scripturi, care urmeaza randuielii mantuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce inainteaza de la invalmaseala dinafara a patimilor spre unitatea divina, pe cei incepatori, care se afla la portile curtii dumnezeiesti a virtutilor, i-a numit tematori; pe cei ce au dobandit o deprindere masurata a ratiunilor si a chipurilor virtutii i-a numit inaintati; iar pe cei cari au ajuns prin cunoastere la varful insusi al adevarului, care se face intrevazut prin virtuti, ii numeste desavarsiti". Filozofia marxista considera credinta ca un rezultat al fricii omului in fata stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinta ca exista Dumnezeu decurge frica de a nu-L supara si de a nu-L determina sa te pedepseasca cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie sa crezi ca acel cineva exista. Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El, spune Parintele Dumitru Staniloae, este o reinviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Totusi si in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era si o frica unita cu increderea in El. Frica de Dumnezeu este stimulata de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune in acest sens: "In tot ce faci adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata" (Sirah 7, 38). Pomenirea mortii este un exercitiu duhovnicesc pe care multi Parinti il au in evlavie. De aceea ei recomanda altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede ca nu moartea in sine il sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmeaza dupa moarte. Sfantul Apostol Pavel face urmatoarea afirmatie: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Este rezumata aici toata ascetica si mistica. Intai e ascetica, adica rastignirea cu Hristos, apoi unirea si trairea dimpreuna cu El. S-a imaginat si un mod duhovnicesc de a te rastigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile si de a le birui. Cele patru cuie duhovnicesti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ti mai ingaduie sa traiesti de capul tau, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecata, aducerea aminte de rai si aducerea aminte de iad. Agapie Criteanul, intr-un capitol intreg, este preocupat de cele patru mai de pe urma ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului si pedeapsa muncilor nesfarsite. In graiul dulce, al scrierilor de odini-oara, se adreseaza tuturor crestinilor: "Adu-ti aminte totdeauna,

omule, ca muritor fiind, ai sa mori intro zi, ca nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie imparat, fie patriarh... Vine ceasul in care tu cel ce citesti astazi in aceasta carte, fiind sanatos cu toate madularele si simturile tale, sa te afli pe pat si sa astepti infricosata rana a mortii". Rugaciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos si de judecata infricosatoare. Credinciosul isi pune cu frica problema raspunsului ce il va da atunci: "Cand va sedea Judecatorul pe scaunul Sau si ingerii vor sta de fata; cand trambita va rasuna si vapaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducandu-te la judecata? Caci atunci rautatile tale vor sta de fata si greselile tale cele ascunse se vor vadi". Daca tot crestinul isi aduce aminte de moarte, cu atat mai mult este preocupat de aceasta realitate monahul. In "Scara raiului", Sfantul Ioan Scararul vorbeste in capitolul VI despre acest exercitiu. "Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, zice el, asa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile". Pentru a putea fi mereu in trezvie si a nu uita ca esti muritor, nu trebuie sa te lasi inglodat de grijile lumii acesteia caci "cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata, dar voieste sa-si ciocneasca palmele". Sfantul Ioan asociaza sfortarea de a-ti aduce aminte de moarte cu asceza: "pomenirea constienta a mortii departeaza mancarea. Iar mancarea inlaturata cu smerenie, departeaza patimile". Am vazut ca pentru cei inaintati din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface intro puternica iubire. Tot asa fiorul pe care il produce aducerea aminte de moarte se preface intro dorire a mortii, care devine poarta de intrare in eternitate si momentul intalnirii cu Dumnezeu fata catre fata. In acest sens scrie Sfantul Apostol Pavel ca pentru el "viata este Hristos si moartea un castig" (Filipeni 1, 21). Inteleptul Solomon spune si el: "mai de pret este un nume bun, decat untdelemnul cel binemirositor si ziua mortii, decat ziua nasterii" (Ecclesiastul 7, 1). Sunt mai multe motive pentru care sfintii asteptau cu drag moartea. Unul l-am si amintit: pentru a fi dimpreuna cu Domnul. Altul este acela de a scapa de necazurile vietii acesteia: "Mai buna este moartea decat viata amara sau decat boala necontenita" (Sirah 30, 17). Sfintii spun ca Dumnezeu a ingaduit atatea necazuri in lume si pentru a nu ne lega cu toate puterile de aceasta viata trecatoare, ci sa ne indreptam nadejdile spre viata vesnica, unde "nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi" (Apocalipsa 21, 4). Un alt motiv, pentru care dreptii doreau sa moara, era acela de a nu mai vedea faradelegile ce se comit pe pamant si felul in care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscuta atitudinea Sfantului Ilie in acest sens. Vazand cerbicia Izabelei care, si in fata minunilor evidente, a ramas idolatra si nestatornicia lui Ahab, Ilie "s-a asezat sub un ienupar si isi ruga moartea, zicand: Imi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei" (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau sa moara si pentru a nu mai adauga pacate. Este adevarat ca omul intelept, daca Dumnezeu ii da ani, poate face si pocainta. Cu toate acestea, insa, aducerea aminte de moarte care intareste frica intalnirii cu Dumnezeu, o gasim si la parintii vestiti prin viata lor duhovniceasca. Cand era pe moarte Avva Arsenie "l-au vazut pe el fratii plangand si i-au zis lui: intr-adevar si tu te temi, parinte? Si a zis lor: intr-adevar, frica cea de acum, ce este cu mine in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar. Si asa a adormit". Iar Avva Antonie cel Mare da tuturor sfatul ca "totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu". Rezumand vom spune ca omul care are credinta si frica de Dumnezeu isi da seama ca este pacatos si face pasul urmator pe calea despatimirii: se pocaieste.

SEMESTRUL AL II - LEA
Pocina i lacrimile (S1) Cei mai mari dintre Sfintii Parinti considerau pocainta ca unica lor grija. Fiind consacrati acesteia, ii dadeau din ce in ce mai multa importanta in viata lor, caci pocainta nu numai ca te curateste de pacat, ci si stimuleaza atintirea privirii asupra propriei persoane. Atunci cand petele nenumarate, lasate de pacat pe vesmantul sufletului, sunt spalate prin pocainta, dintr-o data se vor descoperi si altele, mai putin grele dar nu fara importanta, si care pana atunci au ramas neobservate pentru ca lipsea o privire atenta si patrunzatoare, in final pocainta il va face, pe cel ce i s-a consacrat, sa urce pana la orizonturile duhovnicesti cele mai greu de inteles: pocainta il va face sa descopere propria stare de cadere, si a intregii omeniri; propria sa suferinta care este suferinta lumii intregi cazuta sub jugul stapanului lumii acesteia; pocainta il va ajuta sa descopere lucrarea minunata a mantuirii sale si alte taine ce pot fi patrunse numai prin traire. Sfantul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocainta insotita de lacrimi. O batista se afla intotdeauna pe genunchii sai; fara incetare, lacrimile cadeau pe acea batista, in timp ce Sfantul isi concentra mintea la rugaciunea de pocainta, iar cu mainile lucra. Cei care au dobandit o adevarata intelegere a pocaintei, adica o intelegere duhovniceasca, includ in aceasta toate nevointele ascetice, si considera ca si pierduta ziua in care nu s-au plans pe ei insisi, chiar daca in ziua aceea au facut multe alte fapte bune. Totusi, cei ce s-au curatit prin lacrimi lor continua sa se considere necurati. Pocainta adevarata si lacrimile duhovnicesti sunt imposibile atata vreme cat subzista legaturile patimase. Trebuie ca inima sa fie detasata de toate si nimic sa n-o tulbure. Numai atunci se poate face sa urce la Dumnezeu tanguirea noastra, si sa ne afundam in plans ca intr-un adanc al existentei. Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoieste pe om, ci numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut. Sfantul Ierarh Nectarie al Eghinei -un foarte iubit sfant al zilelor noastre -scrie despre pocainta urmatoarele: "Dupa cuvantul Sfantului Ioan Damaschin, pocainta este intoarcerea de la viata impotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o intoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt parerea de rau si schimbarea mintii, in vreme ce insusirile mintii sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor". Focul pacatelor se stinge nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi. Focul pacatului este mare si se stinge cu putine lacrimi, pentru ca lacrima stinge focul pacatelor si alunga duhoarea lor. nfrnarea (S2) Lcomia ntru cele ale mncrii determin n viaa clugreasc toate cderile, rutatea i abaterea de la elul propus. Dac ns ajungi s domini aceast stpn, atunci oriunde te-ai gsi vei putea atinge neptimire; de te va stpni ns aceast tiran, oriunde, cu excepia mormntului, te vei afla n primejdie! Masa dragostei risipete ura i darurile curate nmoaie sufletul, dar masa luat fr luare aminte care alunec n lcomie este maica ndrznelii i astfel prin fereastra iubirii se strecoar lcomia pntecelui.

 Lcomia este aceea care ne stimuleaz imaginaia dnd natere celor mai fanteziste i mai inedite meniuri i care izvorte gusturile cele mai rafinate. Robul pntecelui socotete cu ce mncruri va srbtori praznicul, pe cnd robul Domnului cu ce daruri se va mbogi. Cnd sufletul nostru dorete felurite mncruri, el urmeaz un instinct al firii de aceea trebuie s facem uz de toat abilitatea mpotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dac n u vom proceda astfel ne vom trezi ntr-un foarte greu rzboi i primejdia de a fi biruii. S nlturm deci mncrurile care ngra, apoi cele care aprind simurile i apoi cele care ne provoac plcere. De este cu putin, d pntecelui hrana care-l umple i este uor de mistuit pentru ca prin sturare s-i nlturm pofta neastmprat iar prin mistuirea grabnic s ne eliberm de nfierbntare ca de bici. S cercetm i mncrurile care umfl pntecele i fac vnturi i vom afla c acestea strnesc i poftele. n inima lacomilor se mic visuri cu mncruri iar n inima celor ce plng, visuri de judecat i de chinuri. S cutm i vom afla c lcomia pricinuiete toate cderile noastre. Mintea postitorului se roag cu trezvie, cea a lacomului este plin de chipuri (idoli) necurate. Sturarea seac izvorul lacrimilor; uscndu-se ns stomacul - izvorsc apele plnsului. Cel ce-i strmtoreaz pntecele i smerete inima, ns cel ce-l ngrijete, se umfl de mndrie. Asuprete-i pntecele i cu adevrat i vei pune atunci lact gurii, cci limba se ntrete mai vrtos cnd este strnit de mulimea mncrurilor Burdufurile moi se vor lrgi pentru a primi mai mult, las-le s se usuce i strngndu-se se vor micora. Cel ce-i silete stomacul s cuprind mult i-l lrgete, iar cel ce se lupt cu el l ngusteaz i astfel vom ajunge postitori din fire. Cnd te va birui stomacul domolete-i trupul prin osteneli i dac nu vei putea din pricina slbiciunii, lupt-te prin priveghere. Cpetenia diavolilor este Lucifer care a czut, iar stpnul patimilor este pntecele nestul. eznd la masa cu bucate adu-i aminte de moarte i de judecat i de abia aa vei putea mpiedica puin patima. Bnd butura, nu nceta s-i aduci aminte de oetul i fierea Stpnului i atunci desigur vei primi ndemnuri spre nfrnare, pocin sau spre smerenie. Nu te amgi: nu te vei izbvi de faraon i nu vei vedea Patele de sus de nu vei mnca nencetat ierburile amare i azima, sila i greaua ptimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mndrie. S se lipeasc de inima ta cuvntul celui ce zice: ''Cnd m tulburau dracii m -am mbrcat n sac i am smerit sufletul meu . i rugciunea mea s-a lipit n snul sufletului meu.'' (Ps. 34,12) Este nevoie de mult vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stpnire pe ea i deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihnirea cea deplin La cei din lume rdcina tuturor relelor este iubirea de argini, iar la clugri - lcomia pntecelui. Dac lcomia pntecelui st n aceea c cel stpnit de ea se silete pe sine s mnnce chiar stul fiind, nfrnarea const cnd chiar flmnd fiind, omul i stpnete firea sa vinovat. Paza minii (S3) Privegherea si inchiderea simturilor duc la concentrarea mintii intr-o meditatie intoarsa asupra ei insesi. Primul scop al acestei adunari in sine a mintii este sa-si observe gandurile, ca pe cele rele sa le alunge din prima clipa, iar pe cele bune sa le asocieze, indata ce apar, cu gandul la

Dumnezeu, ca sa nu se abata spre rau. Prin aceasta curatire a noastra de gandurile patimase ne ridicam, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, pe treapta a doua a nepatimirii. Cum am vazut, Sfintii Parinti socotesc ca gandurile patimase sunt ridicate in constiinta noastra, de cele mai multe ori, de Satana, dar prin starnirea vreunei patimi cu care ne-am obisnuit. Diadoh al Foticeii, interpretand cuvantul Domnului, ca: "din inima purced ganduri rele", arata ca inima, sau mintea noastra, nu zamisleste prin firea ei asemenea ganduri, ci, daca uneori vin si din ea ganduri rele, aceasta se datoreste unei deprinderi castigate tot prin inraurirea duhului rau. Dar de cele mai multe ori gandurile sunt iscate in mod actual de catre duhurile rele prin starnirea unei patimi. Dar se pare ca inima are doua intelesuri. Este o inima ca centru ascuns al mintii, ca fata a ei intoarsa spre Dumnezeu, e ceea ce am numit supra-constientul sau transconstientul. Ea ramane inchisa pentru constiinta noastra atata vreme cat ne aflam intr-o viata inferioara automata, inchisa in orizontul vazut al lumii. De ea spune Sfantul Marcu Ascetul ca este partea dinauntru a catapetesmei, in care S-a salasluit Hristos de la Botez, si ca ea nu se deschide decat prin Dumnezeu si prin nadejdea intelegatoare. De acolo, din "templul ascuns al inimii, ia mintea indemnurile bune si frumoase, de la Hristos care locuieste acolo", si le prelungeste intr-o vietuire virtuoasa. Dar mai este si o alta "inima". Aceasta este subconstientul patimilor. Am putea spune ca aceasta este memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra, legata de latura biologica a ei, precum supraconstientul ar fi memoria actelor spiritualizate si potenta energiilor superioare. Se numesc si una si alta inima fiindca sunt regiunile ascunse, centrale ale fiintei noastre, una a spiritului, cealalta a vietii sufletesti legata de latura biologica a noastra, si ceea ce zace mult in noi, adica in ele, ne devine propriu si iubit. Inima este ceea ce-i mai ascuns si mai afectuos in noi. Ca in fata cugetarii lui Diadoh plutea intelesul unei "inimi" superioare, - deosebita de inima cealalta -, adevaratul centru al fiintei noastre, daca noi suntem in mod principal spirit, ne-o dovedesc cuvintele pe care le adauga ca sa explice de ce s-a zis ca tot din inima pornesc si cele rele: "Numai fiindca trupul iubeste pururea si fara masura mangaierile amagitoare, ni se pare ca si gandurile semanate de draci in suflet pornesc din inima". Rbdarea (S4) Ce este rbdarea? Este acea nelepciune i putere luntric, prin care omul nu se clintete cu nimic de la cele ce vin asupra lui i valurile ispitelor sau neajunsurile devin fireti, omul nfruntndu-le cu ajutorul harului i al dragostei lui Dumnezeu. Dac am vrea s msurm virtutea rbdrii, cu ce am putea s o facem? Cu nimic din cele ce exist n viaa aceasta; am putea s o msurm doar cu viaa nsi . Rbdarea este virtutea care trebuie s ne nsoeasc pn la captul vieii noastre. De aceea ea este legat mai ales de suferin, pentru c n suferin i probeaz cretinul rbdarea sa. Sfntul Apostol Iacob, atunci cnd vrea s le dovedeasc cretinilor c nu se pot mntui cu o credin nelucrtoare, le spune: Ai auzit de rbdarea lui Iov i faptele lui le-ai cunoscut, c mult milostiv este Domnul i ndurtor, dar ndurarea Lui este peste toi cei ce rabd cele ce vin n viaa aceasta i numai cel ce va rbda pn la sfrit acela se va mntui. Infranarea cu rabdare si dragostea cu indelunga rabdare usuca placerile trupesti (Sf. Talasie Libianul). Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa si mai tare se va incalci in ele (Sf. Marcu Ascetul).

Numai prin rabdare se pastreaza adevarata masura a unitatii (Sf. Grigorie cel Mare). Rabdarea este cea mai puternica arma in ispite (Sf. Ioan Hrisostom). Cel rabdator poate pastra cu adevarat pacea (Sf. Efrem Sirul). Unde nu este rabdare, acolo nu este nici iubire (Sf. Grigorie cel Mare). Mantuirea nu sta numai in faptul ca nu faci raul, ci in faptul ca rabzi raul barbateste (Sf. Ioan Hrisostom). Sa nu ne despartim de iubirea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, ci sa rabdam durerile cu tot sufletul, asteptand ajutorul Lui (Sf. Vasile cel Mare). Invinge indrazneala prin rabdare (Sf. Teofilact). Rabdarea este casa rugaciunii, iar smerenia este materia cu care se hraneste ea (Avva Ilie Ecdicul). Rabdarea este un leac impotriva maniei si a ocarilor (Sf. Antonie cel Mare). Rabdarea este iubirea de osteneala. Iar unde este iubire de osteneala, s-a scos afara iubirea de placere (Sf. Talasie Libianul). Rabdarea nu are masura daca este amestecata cu umilinta (Sf. Efrem Sirul). Cel ce nu rabda nu e credincios; cine nu are nadejde nu mai poate starui in rugaciune (Sf. Efrem Sirul). Cel cu adevarat fericit este acela care si-a agonisit indelunga rabdare (Sf. Efrem Sirul). Ajutoarele credintei noastre sunt frica de Domnul si rabdarea, iar tovarasi de lucru sunt indelunga rabdare si infranarea (Sf. Barnaba). Cel cu adevarat rabdator mai bucuros rabda orice rau decat sa-si arate lumii ce are el mai bun, mandrindu-se (Sf. Grigorie cel Mare). Cel ce rabda indelung totdeauna este vesel si bucuros (Sf. Efrem Sirul). Iti vei pregati o mare cununa de rabdare, deoarece furia altuia iti da prilej sa te cunosti de aproape si sa te reculegi (Sf. Vasile cel Mare). Cel ce rabda indelung este departe de manie (Sf. Efrem Sirul). Dumnezeu iti trimite necazuri pentru ca sa te invete rabdarea (Sf. Ioan Hrisostom). Indelunga rabdare este infranarea sufletului si marinimia lui (Sf. Teofilact). Nimic nu retine atat de mult pe defaimatori ca blanda defaimare a celor defaimati (Sf. Hrisostom). Pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, ne este cu neputinta a ajunge la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferinta raului aproapelui de catre noi (Cuviosul Casian Romanul). Cuvantul rabdare este egal cu sudori, osteneli si staruinta multa. Dar numai cine nadajduieste poate rabda (Sf. Ioan Hrisostom). Ndejdea (S5) 1. Nadejdea ca virtute teologica Nadejdea in general, ca fenomen sufletesc, este o nazuinta plina de incredere spre un bun viitor, posibil de dobandit. Posibilitatea dobandirii bunului respectiv transforma nadejdea din simpla dorinta sau nazuinta in incredere. Ea devine o forta care ne impinge la actiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea indruma toate fortele spre bunul viitor. In viata religios-morala nadejdea are un rol important deoarece bunul suprem spre care se indreapta crestinul este Dumnezeu. El doreste sa ajunga sa vada pe Dumnezeu si in aceasta

vedere sa ajunga desavarsirea proprie si sa guste fericirea vesnica. El se marturiseste ca: "avand dorinta de a ma desface de viata aceasta si a fi impreuna cu Hristos" (Filip. I, 23). Dorinta noastra dupa unirea cu Dumnezeu devine nadejde, dorinta plina de incredere, prin faptul ca girantul implinirii ei este Dumnezeu, Cel ce a turnat arvuna fagaduintei Sale in inimile noastre. Prin harul divin, pe de alta parte, nadejdea insasi, ca tendinta inerenta a spiritului uman, este innoita si intarita. Aceasta se realizeaza la taina Sfantului Botez. Nadejdea este virtutea teologica prin care, pe baza fagaduintei lui Dumnezeu, avem incredere ca vom ajunge la fericirea vesnica si nu vom fi lipsiti de mijloacele necesare mantuirii. E nazuinta plina de incredere spre posesiunea lui Dumnezeu, garantata de iubirea si fagaduinta lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel o numeste "ancora a sufletului sigura si tare, care intra in cele dinauntru ale catapeteasmei, unde a intrat ca inaintemergator pentru noi Iisus" (Evr. VI, 19-20). Ea este o anticipare a vesniciei ce ne sta inainte, caci prin nadejde ne-am mantuit" (Rom. VIII, 14). Prin ea participam de acum la viata viitoare. 2. Necesitatea si insusirile nadejdii Nadejdea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea o si primim odata cu harul baptismal. Ea indreapta intreaga fiinta a crestinului spre Dumnezeu, ca tinta suprema a vietii lui. Ea sprijina sufletul pe Dumnezeu, intr-o incredere necontenita in ajutorul Lui. Ea da putere de lupta, de infrangere a tuturor greutatilor, pentru dobandirea mantuirii. Nadejdea trebuie cultivata si ferita de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nadejdii sunt: rugaciunea, lectura, meditatia, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vietile sfintilor, repetarea actului nadejdii etc. Astfel, nadejdea prin exercitarea ei necontenita se intareste si se desavarseste, dobandind toate insusirile ce-i sunt caracteristice. Insusirile nadejdii : a) nadejdea sa fie luminata, adica sa se indrepte, in primul rand, spre bunurile vesnice si spirituale, iar spre bunurile vremelnice numai intrucat acestea slujesc mantuirii; b) sa fie tare si neclintita pentru ca se sprijina pe Dumnezeu (2 Tim. I, 12; Filip. IV, 13); c) sa fie vie (1 Petru I, 3), adica insufletita de iubire, caci cum va nazui cu ardoare spre bunurile ceresti, daca nu le va iubi? Cu cat viata cuiva este mai curata, mai conforma cu voia lui Dumnezeu, cu atat nadejdea lui este mai puternica, mai sigura. Totusi nici un muritor nu poate spune ca are certitudinea absoluta a mantuirii, ci toti trebuie sa marturisim cu Sfantul Apostol Pavel: "Prin nadejde ne-am mantuit" (Rom. VIII. 24). 3. Roadele nadejdii Roadele nadejdii sunt multiple. Relevam numai pe cele mai generale. n primul rand, nadejdea indreapta cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viata viitoare, si-l dezlipeste de bunurile simtuale si vremelnice. El nu are cetate statatoare pe pamant; cetatea lui este cea care va sa fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14). n al doilea rand, nadejdea naste ravna, curajul, taria, statornicia in lucrarea mantuirii. Ea produce barbatia crestina, care si-a gasit intruparea in Sfintii Apostoli, in mucenicii si marturisitorii credintei. Privind spre bunurile viitoare, ei au infruntat toate valtorile vietii, cu curaj, seninatate si bucurie, nevoindu-se ca sa fie intru toate bineplacuti Domnului (2 Cor. V, 4-9). Barbatia crestina este entuziasm in lupta si rabdare in necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: "Fiti tari cei ce nadajduiti in Domnul si sa se imbarbateze inimile voastre" (Ps. XXX, 23) si continua Apostolul Pavel: "Ne laudam cu nadejdea maririi lui Dumnezeu. Si nu numai atat, ci ne si laudam in necazuri, stiind ca necazul aduce rabdare si rabdarea incercare, iar incercarea nadejde. Iar nadejdea nu rusineaza" (Rom. V, 2-5).

Sau in alta parte: "Spre aceasta ne si ostenim si sintem ocoriti, caci am nadajduit in Dumnezeul cel viu, convinsi fiind ca daca patimim cu Hristos, impreuna cu El ne vom si mari" (Rom. VIII, 17; 1 Tim. IV, 10). Caci "Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mat. X, 22). 4. Pacate impotriva nadejdii Deznadejdea este pierderea oricarei nadejdi in Dumnezeu si in mantuirea proprie. Deznadejdea poate izvori: a) din constiinta pacatoseniei proprii, unita cu socotinta ca nu mai poti avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu); b) din caderea in robia pacatului printr-o viata imorala, in asa fel incat crestinul ajunge sa creada ca nu mai este scapare din aceasta robie; c) din nenorocirile vietii, care, uneori, ne pun la grea incercare. Impotriva deznadejdii se lupta prin intarirea credintei in iubirea si bunatatea lui Dumnezeu si in fortele morale ale sufletului, prin cugetarea la viata atator pacatosi care au devenit sfinti si atator mucenici care intru rabdare au dobandit cununa nemuririi. Increderea peste masura poate fi de doua feluri: referitoare la Dumnezeu si referitoare la noi insine. Cu referire la Dumnezeu, increderea peste masura inseamna a continua sa pacatuiesti pe motivul ca Dumnezeu este bun si iarta. Bunatatea lui Dumnezeu este luata tocmai pentru a savarsi pacatul. Cu referire la noi insine, increderea peste masura consta in a crede ca putem dobandi mantuirea numai prin puterile noastre proprii, fara ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvoraste din mandrie, din supraestimarea fortelor noastre. Ea trebuie combatuta prin constiinta clara ca fara Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mantuirea noastra. Fiind in acelasi timp pacate impotriva actiunii sfintitoare a Duhului Sfant in noi, deznadejdea si increderea peste masura in bunatatea lui Dumnezeu si in puterile proprii sunt pacate de moarte, facand parte din pacatele impotriva Duhului Sfant (Mat. XII, 31-32). Smerenia (S6) Smerenia este starea de umilin. O persoan umil, n general, este o persoan nepretenioas i modest: cineva care nu gndete c el sau ea este mai important dect ceilali. n cretinism, umilina sau smerenia sunt considerate virtui care conin trei ndemnri: * cedarea ctre Dumnezeu a drepturilor i proprietilor, * ctigarea dreptului la ascultare, mai degrab dect solicitarea lui, i * rspunsul adecvat la mnie cnd alte persoane violeaz drepturile personale. Printre beneficiile smereniei, descrise n Biblie, se gsesc: onoarea, nelepciunea, viaa etern, unitatea i rsplata n Rai. Precum mortul nu mnnc, asa si smeritul nu poate s osndeasc pe alt om, chiar dac l-ar vedea nchinndu-se la idoli (Avva Longhin). Smerita cugetare este o rugciune nentrerupt (Sf. Maxim Mrturisitorul). Smerenia este cea mai credincioas chezsie pentru un virtuos n fata cderii. Cel smerit nu cade niciodat. Unde ar putea s cad acela care se afl mai jos dect toti ? (Sf. Macarie cel Mare). Dac vrei s dobndesti adevrata smerenie, deprinde-te s rabzi brbteste ocrile aduse de altii (Avva Serapion). Dac smerenia l nalt pe omul simplu si nenvtat, atunci gndeste-te ce mare cinste i va aduce omului mare si respectat ! (Sf. Isaac Sirul). Smerita cugetare o arat nu acela care se ticloseste pe sine, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreaz dragostea fat de el (Sf. Ioan Hrisostom).

Cel ce are smerenie i amrste pe demoni, iar cel ce n-are smerenie e batjocorit de ei (Avva Moise). Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se arat Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scrarul). Cu ct mai nalt vrei s ridici edificiul virtutii, cu att trebuie s sapi mai adnc temelia smereniei (Fericitul Augustin). Dac crinii cresc mai cu seam n vi, inima care se face vale prin smerenie va naste si ea crini (Cuviosul Ioan Carpatiul). Smerenia atrage bunvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom). Cel ce se teme de Domnul are ca nsotitoare smerenia (Sf. Maxim Mrturisitorul). Coboar n adncul smereniei, unde vei afla mrgritarul de mult pret al mntuirii tale (Cuviosul Teognost). Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel Mare). n sufletele smerite se odihneste Domnul, cci nimic nu dezrdcineaz asa de mult buruienile rele din suflet, ca fericita smerenie (Sf. Teodor Studitul). Cel ce nu este smerit a czut din viat (Cuviosul Isihie Sinaitul). Micsoreaz-te n toate naintea oamenilor si vei fi nltat naintea printilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul). Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul). Nu orice om care petrece n liniste este smerit cugettor, dar orice smerit cugettor petrece n liniste (Sf. Isaac Sirul). Hristos este al celor smeriti, nu al celor ce se nalt cu ngmfare peste turma Sa (Sf. Clement Romanul). Dintre toate armele crestinului, una singur are putere s treac peste toate cursele vrjmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare). ntelepciunea adevrat nu st n discutii si vorbe nvtate, ci n smerenie (Fericitul Augustin). Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu ndrzneste s -i ridice spre Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul). A sti s te smeresti nseamn s stii s-L urmezi pe Iisus Hristos (Sf. Vasile cel Mare). De ndat ce harul observ c n gndul omului a nceput s apar o oarecare prere de sine si el a nceput s gndeasc nalt pentru sine, ngduie s se ntreasc mpotriva lui ispitele, pn si va cunoaste neputinta sa si se va umple de smerenie pentru Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul). Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fr smerenie (Avva Isaia Pustnicul). Dac svrsesti rugciunile si nevointele cu smerenie, ca un om nevrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu. Dac ns ti vei aduce aminte de un altul care doarme sau care nu e srguitor si te vei nlta cu inima, atunci osteneala ta va fi zadarnic (Avva Isaia Pustnicul). Nimic nu se poate s se compare cu virtutea smereniei. Ea este mama, rdcina, hrana, temelia si legtura oricrui bine (Sf. Ioan Hrisostom). Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te nalti si te nfumurezi (Sf. Macarie cel Mare). A spori n virtute nseamn s sporesti n smerenie (Sf. Vasile cel Mare). Nu te ngmfa si nu te nlta cu credinta si sfintenia ta, ci petreci pn la ultima ta suflare n smerenie (Avva Isaia Pustnicul). Pe cnd mndria este moartea virtutilor si viata pcatelor, smerenia este moartea pcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).

Dumnezeu nti smereste pe cei nalti; diavolul nti nalt, apoi smereste (Sf. Ioan Hrisostom). Neptimirea (S7) Nepatimirea e culmea spre care duce tot efortul nevointelor si treptele tuturor virtutior, daca intreaga asceza are ca scop direct purificarea trupului si a sufletului de patimi. Nepatimirea nu este o stare negativa, caci absenta raului nu poate fi socotita ca o stare negativa. Nepatimirea este "o stare de pace a sufletului". Cel ce a atins nepatimirea nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gandul, si nici mania si pofta nu i se mai misca usor spre pacat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultatile sufletesti ale maniei si poftei si nu mai poate fi starnit usor nici de lucruri, nici de gandurile sau amintirile faptelor pacatoase. N-am putea spune ca patimile au devenit peritru el o imposibilitate ontologica, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morala, asa cum, de pilda, pe omul care zeci de ani s-a ferit de furat iti este imposibil sa ti-l inchipui dedandu-se la o asemenea fapta. Sfantul Isaac Sirul spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi. Caci prin multele si variatele virtuti, aratate si ascunse, pe care le-a dobandit cel ce a ajuns la ea, s-au slabit patimile in el si nu se mai pot ridica usor in el impotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie sa fie mereu atenta la ele. Pentru ca in toata vremea e scufundata in cugetarile ei". Iar Diadoh al Foticeii spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu fi razboiti de draci, caci atunci ar trebui sa iesim, dupa apostol, din lume (I Cor., 5,10), ci, razboiti fiind de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci si luptatorii imbracati in fier sunt tinta sagetilor de la vrajmasi si aud sunetul sagetilor si vad sagetile trimise, dar nu sunt raniti de ele, pentru taria imbracamintii de razboi. Pentru ca fiind acoperiti de fier, ei raman nebiruiti cand sunt razboiti". Deci nepatimirea ar fi acea stare a sufletului in care acesta biruieste orice ispita. Indata ce a primit ispita fie dinlauntru, fie din afara, a cazut din starea de nepatimire. Desigur, aceasta stare, desi a ajuns o obisnuinta, nu a devenit o insusire inalienabila a firii, cum s-a dovedit a fi la ingeri, sau cum vom ajunge noi in viata viitoare; desi e inlesnita in mare parte si de obisnuinta patrunsa in fire, ea are nevoie totusi de o sustinere din partea vointei. Deci se poate oricand pierde, desi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morala. De obicei nu ne consolidam dintr-o data starea de nepatimire, ci prin repetate inaltari la ea, dupa tot mai scurte caderi, ramanand de fiecare data tot mai mult timp in ea. De aceea Ioan Scararul, declarand nepatimirea "cerul din inima mintii, care priveste la uneltirile dracilor ca la niste jucarii", cunoaste mai multe grade de nepatimire. Dupa el: "exista om nepatimas, dar exista altul mai nepatimas decat cel nepatimas. Cel dintai uraste cu tarie cele rele; al doilea se imbogateste fara sfarsit in virtuti". Dar starea de nepatimire implica o tarie pozitiva, daca e capabila sa invinga orice patimi. Taria aceasta nu e decat cea a virtutilor. "Nepatimirea o are acel suflet care e asa imbibat de virtuti cum sunt imbibati cei patimasi de patimi". Ea nu e decat camasa curatiei totale a sufletului, tesuta din toate virtutile. "Daca definitia lacomiei pantecelui este a se sili la mancare chiar fara foame, definitia infranarii este a tine firea in frau chiar cand flamanzeste fara vina. Daca marea maniei sta in a se infuria chiar cand nu e nimeni de fata, definitia indelungii rabdari este a ramane tot asa de senin, fie ca e prezent, fie ca e absent barfitorul. Deci semnul deplinei impatimiri este sa poti zice limpede: Departandu-se de la mine vicleanul, n-am stiut (Ps., 50,4) nici cand a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul insensibil la aceasta, fiind unit acum si in viitor cu Dumnezeu. Nu se faureste comoara imparatului dintr-o singura piatra si nu se desavarseste nepatimirea cat timp mai lasam nelucrata o singura virtute". Asadar, starea de nepatimire exprimata negativ inseamna libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posesia tuturor virtutilor. Dar nepatimirea are si importante alte aspecte pozitive.

In primul rand, ea este o stare de liniste, de pace, de odihna a sufletului. Pe cat de agitat, de neegal si de tulburat este sufletul stapanit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atat de stapan pe sine, de calm si de linistit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e linistea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un dolce farniente, ci o stare castigata si mentinuta printr-un concentrat efort de vointa. E o adunare a mintii si a tuturor puterilor sufletesti in Dumnezeu, o stapanire asupra miscarilor trupului. Omul nu mai e prada nenumaratelor miscari si tendinte centrifugale ale mintii, ale poftei si ale simturilor." Mintea si vointa si-au capatat fermitatea deplina de a nu mai putea fi atrase cu usurinta spre altceva decat spre Dumnezeu. Si inca nici prin aceasta caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv in starea de liniste nepatimasa a sufletului. Caci aceasta liniste si concentrare se datoreste faptului ca mintea, pofta si vointa au acum un obiect mai inalt de preocupare. Si curatirea de patimi sau nepatimirea tocmai de aceea se urmareste: pentru ca mintea eliberata de stapanirea patimilor sa se poata indrepta in liniste spre intelesurile mai inalte, inrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: "Mintea, sub inraurirea harului, implinind faptele virtutilor si apropiindu-se de cunoastere, putin mai simte din partea cea rea si neintelegatoare a sufletului. Caci cunostinta o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume. Curatenia din ei, subtirimea, sprinteneala si agerimea mintii lor, ca si nevointa lor, le curata mintea si o face stravezie, fiindca trupul li s-a uscat de preocuparea cu linistea si de multa petrecere in ea, si mintea lor sesizeaza usor si repede orice, si vederea din ei ii conduce in toate". Cu cat mintea s-a eliberat de patimi pentru rastimpuri mai largi, adica le-a vestejit mai mult, cu atat inainteaza mai adanc in aceasta contemplare, se vestejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desavarsirea care nu are sfarsit. Efrem Sirul spune: "Cei curatiti de patimi, intinzandu-se fara saturare spre cel mai inalt loc, fac "desavarsirea nedesavarsita, pentru ca bunurile vesnice nu au sfarsit. Ea e desavarsita in raport cu masura puterii omenesti, dar e nedesavarsita ca una ce se depaseste pe sine prin adaosurile de fiecare zi si se inalta mereu in urcusurile spre Dumnezeu". Astfel intelegem cum nepatimirea este conditia prealabila pentru contemplare, care e scopul indirect al intregii asceze purificatoare. Desigur, absenta simpla a patimilor inca nu echivaleaza cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebita a lui Dumnezeu. Dar aceasta descoperire nu poate avea loc cat timp ochii sufletesti ai omului sunt tulburati si cat timp preocuparea omului e atrasa de patimi. Absenta patimilor ii da omului insa capacitatea de a privi si de a-si aminti lucrurile in intelesul lor simplu, fara sa asocieze un interes patimas. Evagrie spune: "Cel ce a atins nepatimirea inca nu se si roaga cu adevarat. Caci poate sa urmeze unele cugetari simple si sa fie rapit de istoriile lor, si va fi departe de Dumnezeu". De fapt, starea de nepatimire nu inseamna si o stare permanenta de contemplare a lui Dumnezeu. E drept ca fara gandul permanent la Dumnezeu, fara pomenirea numelui lui, ea nu se poate dobandi, si ca anevoie se poate pastra. Dar pomenirea aceasta a lui Dumnezeu nu departeaza cu totul celelalte idei din mintea omului, nu le absoarbe, nu le face sa dispara; ba ele nu-i sunt nici macar permanent un transparent prin care sa contemple pe Dumnezeu. De aceea, netulburarea acestei stari nu trebuie inteleasa, afara doar de exceptia unor momente, ca o dezinteresare totala de lume. Ea exclude insa interesul egoist. In acest sens este o dezinteresare, dar nu exclude interesul general, interesul iubirii. Dimpotriva, iubirea in toata amploarea ei apare dupa dobandirea nepatimirii. De aceea, precum nepatimirea nu e ultimul, scop, ci ea se urmareste pentru contemplare, si indata ce s-a patruns in zona nepatimirii incepe sa se arate si contemplarea, tot asa nepatimirea se urmareste pentru iubire. Ne curatim de patimile egoismului pentru a dobandi altruismul iubirii; si iubirea curata apare indata ce apare nepatimirea, crescand apoi pe masura ce progresam in nepatimire. Aceasta e marea si radicala deosebire intre nepatimirea crestina si intre apatia budista. Acolo, cel ajuns la apatie se dezintereseaza total de oameni, din grija de a nu-si tulbura linistea egoista. .De aceea, oricat de totala s-ar prezenta dezinteresarea,

acolo ea n-a eliminat lucrul cel mai grav: egoismul. Nepatimirea crestina, dimpotriva, este o dezinteresare generoasa. Prin patimile pe care a reusit sa le stinga se intelege un lucru precis: manifestarile invartosate ale egoismului, devenit atotputernic. Numai de acestea nu vrea crestinul duhovnicesc sa fie tulburat. Nepatimirea pe care o cauta el este tocmai conditia pentru aparitia, activarea si cresterea nestingherita a dragostei dezinteresate. Stradania dupa nepatimire este stradania de a smulge neghina care impiedica sa creasca graul iubirii; este o spargere a zidurilor egoismului din suflet, pentru ca sufletul sa poata fi de un folos real altora, nu o si mai totala inchidere in zidurile nepasarii totale. De aceea, nepatimirea este considerata de Evagrie si de sfantul Maxim Marturisitorul, pe de o parte, ca acea stare a sufletului care ii permite sa primeasca si sa cugete lucrurile in intelesul lor "simplu", adica neconjugat cu o patima, iar pe de alta parte, ca o stare care nu exclude, ci implica iubirea. Aceste doua cerinte se intregesc in sensul urmator: absenta patimii in privirea si cugetarea lucrurilor e absenta egoismului. Nepatimasul nu mai priveste si nu mai cugeta lucrurile prin prisma patimii ce se cere satisfacuta prin ele; nu mai face din lucruri obiecte raportate la sine, simple mijloace ale egoismului sau nesaturat. Pentru el, lucrurile nu mai apar ca gravitand in jurul sau, ci ii apar ca avandu-si rostul lor independent de egoismul sau. Persoanele umane ii apar ca fiinte, care si ele sunt scopuri in sine, care solicita un ajutor din partea lui. Desigur el nu se opreste aici. Prin intelesurile persoanelor si ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri si ca solicitarile sau cuvintele lui. Dar in prealabil era necesar ca sa vada ca nu el e centrul tuturor, ca sa se elibereze de iluzia ca lucrurile graviteaza spre sine, pentru ca sa constate apoi ca ele graviteaza spre Dumnezeu. Iar privindu-l apoi pe Dumnezeu, le vede etern si pe ele in Dumnezeu, si precum il iubeste pe Dumnezeu, asa le iubeste si pe ele, ca daruri ale iubirii si intelepciunii divine. Dar aceasta privire a lumii in intelesurile ei "simple", cu dragoste dezinteresata si implicit, cu interes pentru mantuirea sa si a semenilor, nu produce o tulburare analoaga cu cea produsa de patimile egoismului. Nepatimitorul stie ca ii inraureste mai mult pe semenii sai prin linistea sa, ca semn al certitudinilor sale adanci, ca pilda a tariei daruite de increderea in Dumnezeu si de curatirea de patimi. El lucreaza pentru mantuirea oamenilor, cu incredere neclintita in planul cel are Dumnezeu cu fiecare suflet. Tulburarea e proprie patimasului, pentru ca egoismul ii da sentimentul necontenit ca e singur, avizat numai la puterile sale. Dar cel ce stie ca Dumnezeu are grija de toate nu mai e supus tulburarii si grijii. Nepatimirea, departe de a fi opusa dragostei, e nepatimire tocmai pentru ca e neclintire in dragoste. De fapt, tulburarile cele mai mari ne vin din banuielile sau din stirile ca altii ne fac vreun rau, ne submineaza. Se ascunde aici aceeasi constiinta sugrumata a singuratatii proprii si a primejdiei pe care o reprezinta uneltirile altora fata de tine, data fiind singuratatea ta. Dar cel ce are incredere adanca in Dumnezeu nu se mai teme de oameni si deci nu mai are motiv sa nu-i iubeasca. Nepatimirea e netulburare pentru ca si asupra ei sufla adierea iubirii, si pe masura ce inainteaza in aceasta zona se consolideaza. E netulburare pentru ca e plina, ca si iubirea, de puterea divina. Linistea celui nepatimitor creste din constiinta si din experienta puterii divine patrunse in toate ale lui. Taria de a se mentine curat in toate, de a vietui in plinatatea virtutilor, si de a nu se tulbura de nimic o are de la Hristos, care locuieste in ei, "cirmuindu-l in toate cuvintele, faptele si cugetarile lui". "Nepatimitorul, ca sa spunem mai mult, nu mai traieste el, ci Hristos traieste in el (Gal., 2,20). Nepatimirea este palatul din ceruri al imparatului ceresc. Iar in acest palat sunt multe incaperi. Sa strapungem, prieteni, peretele din mijloc al despartiturii, pe care l-am ridicat in chip pacatos prin neascultare". Nepatimirea ne duce in cel mai dinlauntru loc al mintii, in inima, unde se afla Hristos si unde nu suiera si nu se framanta vanturile patimilor, ci unde se misca adierile senine si cuceritoare ale dragostei.

Iesirea firii din zvarcolirile patimilor, fiind semnul unei intariri si avand ca urmare o intarire, e inceputul experierii nestricaciunii pe care a adus-o firii omenesti Iisus Hristos, e arvuna invierii. Nepatimirea poate ajunge la inaltimi ametitoare. Prin biruinta asupra patimilor, ca miscari exagerate si contrare firii ale afectelor, se poate inalta cineva chiar si deasupra afectelor si trebuintelor naturale, macar in mod intermitent, anticipand starea de dupa inviere, cand trupul nu va mai avea nevoie de nimic, cand vom trai numai prin bucurii spirituale ca minti pure, cand nu va mai fi intristare si durere. E viata sfintilor, care se pot lipsi multa vreme chiar si de hrana strict trebuincioasa si pe care nu-i vatama nici muscatura viperei. Nepatimirea inseamna mai intai restabilirea firii din starea ei de boala la care au coborat-o patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire. Dragostea (S8) Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua, (Rom. 5, 5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit imn al dragostei crestine, pe care -l gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni: De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Cor. 13, 1-3, 13).Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti teologice: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei, credinta slabeste, caci credinta este lucratoare prin dragoste (Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu. Dragostea este mai mare decat celelalte virtuti: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind El insusi iubire (I Ioan 4, 8), din nemarginita dragoste a creat lumea cu toate fapturile din ea si astfel iubirea s-a aratat mai intai in lume si salasluieste in sufletul omului de la inceput; 2) prin roadele si puterea ei, caci iubirea este implinirea legii (Rom. 13,10); si 3) prin durata ei. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viata de dupa moarte ele vor fi implinite, caci crestinul nu va mai avea nevoie sa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca in El, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea nu piere niciodata (I Cor. 13, 8), este vesnica, fiindca insusi Dumnezeu cel vesnic este iubire. Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie: 1) precum fiul isi iubeste parintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este Parintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-a spus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti (I Cor. 10, 31); 3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci daca Dumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru mantuirea

lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuie sa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul Apostol Pavel spune: Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorati toata ziua; socotiti am fost ca niste oi de junghiere. Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 35-39); 4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetul si voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de cei din jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul (I Ioan 3, 18); si De Ma iubiti, paziti poruncile Mele (Ioan 14, 15) - spune Mantuitorul. Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadele cele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului.