Sunteți pe pagina 1din 10

COLEGIUL UNIVERSITAR DE INSTITUTORI ABUZUL SI MALTRATAREA COPILULUI IN FAMILIE IASI - 2002 CUPRINS Argument..3 I.

De la violenta sociala la maltratarea copilului in familie 5 1. Violenta si agresivitate..5 2. Violenta familiala ca tip de violenta sociala...12 2.1. Familia-celula de baza a societatii...12 2.2. Familia-mediu conflictual15 II. Abuzul si maltratarea copilului ca forme agravante ale violentei familiale....21 1. Definirea fenomenului21 2. Teorii privind abuzul si neglijarea copilului in familie..30 III. Forme specifice de abuz si neglijare.41 1. Abuz fizic41 2. Abuz psihologic..46 3. Abuz sexual.49 4. Neglijarea copilului.53 IV. Impactul maltratarii si abuzului asupra dezvoltarii fizice si psihice a copilului58 V. Legislatia in domeniul protectiei copilului maltratat...69 1. Perceptia asupra copilului in cadrul familiei -; perspectiva istorica69 2. Sistemul legislativ romanesc de protectie a copilului.73 2. 1. Inainte de 198973 2.2. Perioada 1990 -199674 2.3. Din 1997 pana in prezent.79 VI. Cadrul cercetarii.82 1. Obiectivele cercetarii..82 2. Emiterea ipotezelor.83 3. Metode si tehnici folosite in cercetare83 4. Rezultatele analizei.95 5. Concluzii...101 6. Solutii102 Bibliografie generala.104 ARGUMENT Intr-o societate in care majoritatea oamenilor nu-si urmaresc decat propriile interese si castiguri, intr-o societate in care violenta de orice tip este considerata ca ceva normal si chiar necesar, intro societate in care aderarea la "principiile" democratiei occidentale devanseaza respectarea individului ca entitate umana, copilul nu-si gaseste locul ce ar trebui sa-l ocupe, atat in "familie, cat si in societate. Copilul trebuie respectat ca o persoana distincta. Copiii trebuie recunoscuti ca cetateni, la fel ca adultii. Ei au drepturi fundamentale, atat ca fiinte omenesti, cat si ca cetateni ai unui stat: dreptul la o viata particulara, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normala. Pe langa acestea, copiii au nevoi speciale si au dreptul ca acestea sa fie indeplinite (dreptul copilului la protectie, libertate). Cresterea violentei indreptata asupra copilului constituie una din problemele sociale cele mai dramatice cu care se confrunta societatile contemporane. Desi este dificil de estimat numarul copiilor care sunt maltratati chiar de catre parintii lor, datorita rezervelor firesti ale acestora din urma de a raspunde la intrebarile anchetelor, diferitele studii Intreprinse si statistici publicate

arata ca acest numar este in crestere. In Romania a fost acordata mai putina atentie asupra acestui fenomen, larg constientizat in tarile cu traditie in domeniul protectiei copilului. In 1995, Comitetul National pentru Protectia Copilului nu considera abuzul si neglijarea copilului ca fiind o prioritate pentru politica de protectie a copilului. La presiunea diferitelor organisme internationale si fundatii neguvernamentale, guvernul Romaniei elaboreaza abia in anul 1998 Legea nr. 108 privind protectia copilului aflat in dificultate. Desi aceasta lege urmareste principiile de protectie ale copilului cuprinse in Conventia ONU referitoare la acest domeniu, nivelul lor de aplicabilitate in practica lasa multe de dorit. In consecinta, exista reglementari legislative care prevad asigurarea protectiei si bunastarii copilu1ui, dar specialisti care sa le puna in practica, nu prea exista. Abuzul si maltratarea in contextul socio-economic actual romanesc se caracterizeaza prin: - nerespectarea drepturilor copilului; - nerecunoasterea institutiilor de protectie a copi1u1 de catre copil si familie; - existenta unor tabu-uri, secrete si false pudori (in special in privinta abuzului sexual); - saracia accentuata a multor familii; - copii sunt grupul cel mai expus saraciei; - situatia locativa a multor familii; - interactiunea inadecvata dintre parinti si copii; - persistenta mentalitatilor si practicilor puritive, atat in familie, cat si in mediul social; - numarul redus de consilieri (psihologi si asistenti sociali) in scoli. In prezenta lucrare mi-am propus sa raspund unor intrebari referitoare la acest fenomen: "In ce fel sunt maltratati copii?"; "cine sunt cei care abuzeaza si neglijeaza copilul?"; "ce fel de comportamente le vom defini ca abuzive?"; "care sunt consecintele acestor tratamente asupra dezvoltarii copilului care va deveni adult si parinte la randul Iui?"; "ce face statul roman pentru a stopa acest fenomen?". Astfel, studiul de fata isi propune, intr-o prima faza, sa contribuie la o mai buna cunoastere a fenomenului abuzului si neglijarii copilului in familie: cauze si factori de risc, formele de abuz si neglijare, consecinte, masuri legislative in acest domeniu. Un alt obiectiv il reprezinta studierea fenomenului in contextul tarii noastre. In acest sens, am incercat identificarea factorilor de risc in expunerea minorilor la abuz si neglijare in familie, formele cele mai raspandite ale acestui fenomen, distributia socio-demografica a copiilorvictime, precum si consecintele maltratarii in dezvoltarea fizica si psihica a copilului. , O societate sanatoasa nu poate sa existe decat daca ea are o baza sanatoasa. Iar aceasta nu poate fi decat familia, in general, si copilul, in particular. Astfel spus, constructia unei societati armonioase trebuie sa se fundamenteze pe protectia si bunastarea copilului. Copii de azi sunt parintii de maine. Un copil abuzat si neglijat va ap1ica probabil un tratament asemanator copiilor lui, generandu-se astfel un cerc vicios, din care cu greu se va mai putea iesi. CAPITOLUL I DE LA VIOLENTA SOCIALA LA MALTRATAREA SI ABUZUL COPILULUI IN FAMILIE 1. Violenta si agresivitate Agresivitatea, ca si componenta a fiintei umane, a constituit si constituie preocuparea multor specialisti din cele mai diverse domenii: psihologi, sociologi,antropologi, juristi si altii. Agresivitatea este "0 stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii sau umilirii unei fiinte sau lucru investite cu semnificatie, pe care agresorul Ie simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare" (Paunescu, 1994, 15). Psihologia moderna considera ca "agresivitatea este o calitate a organismelor vii, care pentru

supravietuire, adaptare, dezvoltare, deci, ca o conditie a existentei, consta in actiunea acestora asupra mediului inconjurator in scopul apararii, cautarii hranei, perpetuarii speciei" (Dragomirescu, 1976, 88). Din perspectiva psihologiei sociale, Nicolae Mitrofan (1996, 434) considera "agresivitatea ca fiind orice forma de condu1ta orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune". Explicatia agresivitatii a suscitat numeroase dispute. Daca "agresivitatea este o trasatura innascuta sau dobandita? "ramane o intrebare de actualitate. Cautand cauzele principale a1e agresivitatii, psihologia sociala incearca sa puna in ordine mu1titudinea de teorii referitoare la acest fenomen. Astfel, principalele directii ar fi urmatoarele (Mitrofan, 1996, 436): - Agresivitatea este innascuta, sustin Sigmund Freud si Konrad Lorentz. - Agresivitatea este un raspuns la o frustrare, afirma Leonark Berkowitz si John Dollard. - Agresivitatea este un comportament social invatat. Aceasta pozitie este legata de numele lui Albert Bandura, care formuleaza teoria invataturii sociale a agresivitatii. El considera ca, cel ma1 adesea, modelele de conduita agresiva pot fi intalnite in familie (parinti copiilor abuzati si maltratati au fost si ei la randul lor supusi unor tratamente asemanatoare in copilarie), in mediul social (influenta subculturilor), in mass-media (in special televiziunea, care ofera aproape zilnic modele de conduita agresiva verbala, fizica sau sexuala). Destul de frecvent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta. Totus1, aria agresivitatii este mult mai extinsa decat cea a violentei, ea manifestandu-se atat la nivel atitudinal, comportamental cat si pulsional, afectogen. Agresivitatea are mai multe forme de manifestare (Paunescu, 1994,17): excitabilitate, impulsivitate, propulsivitate, violenta, comportament aberant, comportament agresiv. Violenta este o forma agresiva de comportament care a existat de la inceputul comunitatii umane, dar care azi a inceput sa capete proportii exagerate si ingrijoratoare. De la manifestarea fata de natura, concretizata prin poluare si distrugere, de la reactiile necontrolate in relatiile interumane, care se manifesta prin molestare, schilodire, perversiuni, viol, crima, pana la dereglarea relatiilor interstatale care pot declansa razboaie, violenta reprezinta un factor regresiv al civilizatiei. In sens generic, violenta presupune "utilizarea fortei si constrangerii de catre un individ, grup sau clasa sociala in scopul impunerii vointei asupra altora" (Radulescu, 1998, 658). Ea dobandeste semnificatii particulare in functie de contextul de referinta in care isi fixeaza sensul. Astfel, din perspectiva juridica, violenta presupune utilizarea fortei fizice sau a autoritatii personale cu scopul producerii unui prejudiciu sau vatamari integritatii unei persoane (violenta criminala, omucidere, raniri si loviri voluntare, violuri etc.). In sociologia politica, a claselor sociale, violenta reprezinta modalitatea prin care o clasa sociala isi exercita dominatia asupra altei clase. La nivelul relatiilor internationale, inter-statale, violenta se concretizeaza in razboaie de cucerire, terorism internationa1 (violenta colectiva sau institutionala). In antropologia culturala, violenta este echivalenta cu constrangerea exercitata de o anumita comunitate culturala asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altora, prin intermediul unor agenti represivi cu caracter economic, politic sau spiritua1, in scopul adoptarii modefu1ui dominator (Radulescu, 1998, 658). Constantin Paunescu (1994, 18) propune o abordare psihologica a fenomenului: violenta este o manifestare comportamentala de relatie interumana si exprima sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stari de agresivitate. Psihologia considera aceasta stare de agresivitate ca rezultat al unei frustrari. Incercand o analiza sociologica a violentei, Ioan Mihailescu (2000, 154) propune o definitie operationala: "actiunea coercitiva asupra unor persoane in vederea obtinerii unui raspuns conform anumitor interese" (2000, 155) desemneaza violenta. Operand aceasta definitie, Ioan Mihailescu considera violenta ca o "relatie sociala". Aceasta relatie presupune existenta a trei elemente: a) Cel care exercita violenta (autorul violentei). Acesta poate fi un individ sau un grup

de indivizi, o organizatie sau o institutie societala. EI poate actiona atat in vederea indeplinirii propriilor scopuri sau interese, cat si a intereselor si scopurilor altor indivizi sau grupuri de indivizi. b) Cel care suporta violenta (victima violentei). EI poate fi un individ, un grup, o categorie sociala sau o societate in totalitatea ei. c) Actiunea coercitiva (violenta ca atare). Ea poate fi concretizata atat prin mijloace directe cat si ind1recte. Prin exercitarea ei, autorul violentei urmareste sa obtina de la victima violentei un raspuns, o atitudine, un comportament care sa-i permita sa-si realizeze scopurile si interesele proprii sau ale altora considerand violenta o "manifestare tipic umana", Ioan Mihaifescu (2000, 155) atrage atentia ca in analiza acestui fenomen trebuie considerata intreaga relatie si nu numai situatia victimei, pentru a se putea stabili mai bine cauzele violentei, dar si pentru a aprecia natura ei. Analizand sensurile pe care le ia violenta in domeniul sociologiei, Radulescu (1998, 659) apreciaza ca alaturi de clasele sau grupurile privilegiate si cele defavorizate sau marginalizate, alcatuite din indivizi lipsiti de resurse, neintegrati social ori socializati in mod deficitar, recurg la violenta ca un mijloc compensator prin care pot dobandi acces la "oportunitati sociale". Violenta apare astfel ca "o consecinta a marginalizarii, a proceselor de dezorganizare sociala, a anomiei si neintegrarii sociale, manifestandu-se prin comportamente agresive care incalca legea sau codurile normative nescrise". In afara de sensul sugerat mai sus, violenta are si alte conotatii in sociologie (Radulescu, 1998, 659): - violenta maritala sau familiala (ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea parteneru1ui sau a copilului); - violenta protestatara (actiunile violente intreprinse de grupurile minoritare ca raspuns la prejudicii si discriminari etnice sau rasiale); - violenta socializata (dobandirea tehnicilor care implica violenta colectiva prin intermediul mass-mediei); - violenta simbolica (notiune propusa de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau inf1uenta culturala exercitata de clasele dominante in scopul asigurarii puterii); - violenta structurala (termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu referire la procesul de mentinere in tarile subdezvoltate a unor structuri economice care favorizeaza neocolonianismul). In lucrarea sa, "Conditia si agresivitatea umana", Constantin Paunescu ( 1994, 20) il citeaza pe Jean-Claude Chesnais (1981) care sugereaza trei cercuri ale violentei: "Violenta fizica (cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala, atenteaza la libertatea individului). Aceasta forma de violenta este brutala, cruda, salbatica. - Violenta economica (se refera la frustrarile produse de bunurile materiale). - Violenta morala (specifica societatii moderne). In acceptiunea lui Chesnais violenta fizica este caracteristica omului din toate timpurile. Aparitia claselor sociale, a stratificarii societatii a generat violenta economica. Modernitatea, prin ideile iluministe pe care le-a promovat a dus la dezvoltarea unei noi forme de violente: violenta morala. Pornind de la schema lui Chesnais ) Constantin Paunescu ( 1994, 21-22) propune o tipologie a violentei: A. Violenta privata 1. Violenta criminala: a) mortala (omor, asasinat, otravire, executii capitale, etc.); b) corporala (loviri si raniri voluntare); c) sexuala (violul). 2. Violenta non-criminala: a) suicidul si tentativa de suicid; b) accidente (rutiere, de munca, etc.). B. Violenta colectiva 1. Violenta cetatenilor contra puterii: a) terorismul; b) revolutiile si grevele. 2. Violenta puterii contra cetatenilor: a) terorismul de stat; b) violenta industriala. 3. Violenta paroxistica-razboiul. Ioan Mihailescu (2000, 171 ) propune patru criterii de clasificare a formelor de violenta:

- natura intereselor afectate (fizica, biologica, psihologica, culturala); - termenii intre care se stabileste relatia de violenta (inter-individuala, de grup, societala, intersocietala); - modul de manifestare; - modul de apreciere (pozitiva-negativa). Combinand aceste criterii, el realizeaza o clasificare dihotomica a fenomenului: - violenta directa si indirecta; - violenta ofensiva si defensiva; - violenta personala si structurala; - violenta materiala si violenta simbolica; - violenta legala si nelegala; - violenta legitima si nelegitima. Exista controverse in ceea ce priveste etiologia violentei atat din cauza diversivitatii formelor de violente cat si din cauza multiplelor pareri ale teoreticienilor care s-au ocupat de acest fenomen. Explicatiile oferite pana acum pot fi grupate in trei mari teorii: teoria violentei innascute, teoria violentei - frustrarea si teoria violentei - invatare (teoria culturala). Teoria violentei innascute considera ca violenta este o caracteristica de baza a fiintei umane. Tendintele agresivitatii umane sunt inerente; numai societatea prin procesul de socializare, tine violenta sub control. Aceasta teorie nu s-a putut testa prin cercetarea stiintifica. Ca o contrareplica la aceasta teorie, cercetarile biologice, psihologice, sociologice au demonstrat ca violenta nu este innascuta, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor si este determinata de conditiile in care traiesc oamenii si grupurile umane (Newcombe, 1978, 798-817, apud Mihailescu, 2000, 160). Explicatiile care stau Ia baza cercetarii stiintifice sunt teoria frustrarii si teoria socializarii. Teoria violenta - frustrare considera ca violenta este rezultatu1 frustrarii, al privarii indivizilor de placerea satisfacerii anumitor trebuinte si dorinte (Prescott, 1975, 66-74 apud Mihailescu, 2000, 161). Aceasta teorie sustine ca: in masura in care indivizii pot sa-si satisfaca nevoile, sunt neagresivi. Cand insa acest lucru nu se intampla, ei devin agresivi. In explicarea cauzelor frustrarii s-au luat in calcul atat factori naturali cat si socia1i. Ca factor natural, a fost invocat cel mai adesea raritatea produselor. Insa aceasta explicatie este plauzibila numai la nivelul lumii arhaice, nu moderne. Pentru a explica frustrarea in lumea moderna s-a facut apel la factorii sociali. Teoria violentei - frustrare prin factori sociali prezinta mai multe variante: teoria privarii relative, elaborata de Ted Robert Gurr, teoria frustrarii sistematice, elaborata de I.K. Keieraberd si Nosvold teoria frustrarii prin modernizare a lui Samuel Huntington (Mihailescu, 2000, 162). Teoria violenta - invatare. Teoria culturala explica violenta prin procesele de socializare, prin influenta pe care o exercita modul de functionare si organizare al societatii, asupra socializarii si comportamentelor indivizilor. Aceasta teorie porneste de la stabilirea factorilor societali care determina, sau cel putin favorizeaza comportamentele violente: somajul, recesiunea, cresterea economica, mobilitatea geografica si sociala, scaderea functiei socializatoare a familiei, suprapopularea, discriminarea rezidentiala, marimea imobilelor, a oraselor, alcoolismul, drogurile, etc. Tot in aceasta directie se inscriu si cercetarile lui Herbert Marcuse, care considera ca sursele agresivitatii sunt "dezumanizarea procesului de productie si a procesului de consum" si "starea de supraaglomerare, vacarm, convietuire fortata caracteristice societatii de masa. Teoria frustrarii si teoria invatarii nu sunt incompatibile. Knud Larsen (Larsen, 1963, apud Mihailescu, 2000, 167) propune o explicatie sintetica a celor doua teorii. In conceptia sa violenta este in functie de nivelu1 de frustrare de riscul de represalii si de sprijinul colectiv .Ea nu se produce cand nivelul frustrarilor este scazut, cand riscul represaliilor este ridicat si cand sprijinul grupului este slab. Cele doua teorii nu pot explica in intregime fenomenul violentei. Prima explica violenta directa,

personala" motivatia violentei si impulsurile violente. Ea este considerata o teorie a violenteiraspuns. Teoria culturala explica modul in care se exercita violenta, modul in care se poate solutiona frustrarea, tehnica violentei, raspandirea ei. Este o teorie a violentei-invatare. Limitele acestor teorii impun extinderea etiologiei vio1entei. Teoria violentei - functionalitate. Aceasta explicatie plaseaza cauzele violentei in interiorul sistemelor si organizatiilor societale, in modu1 for de functionale. Pentru multe organizatii si sisteme, violenta este un mijloc facil direct de realizare a scopurilor si intereselor; ea asigura functionarea lor. Violenta functionala nu este o forma de patologie, sociala; ea este la fel de normala pe cat sunt normele societatilor respective. Toate aceste trei explicatii etiologice ale violentei prin frustrare, socializare si functionalitate sunt complementare. Violenta in formele ei individuale sau colective, spontana sau organizata, mergand pana Ia actiuni teroriste - cunoaste o larga raspandire la ora actuala in lume. Trebuie mentionat, totusi, ca secolul XX a reprezentat o explozie a inventiilor, mass-media nefacand abstractie de la aceasta dezvoltare. Televizorul, internetul si in general tot ce tine de audio-vizual, au contribuit intr-o masura mai mica sau mai mare la formarea unor indivizi capabili de acte violente. In ultimul timp, s-a incercat explicarea violentei prin influenta mass-mediei (Julian si Kornblum, 1983, 213-215). Aceasta teorie sustine ca mass-media influenteaza comportamentul uman intr-un mod indirect, prin impacturile sale in invatarea valorilor si atitudinilor sau prin impresiile generale pe care le comunica despre realitatea sociala. S-a constatat ca programele in care predomina violenta au audienta mai mare la public. Violenta excesiva din aceste programe conduce direct la comportament agresiv si violent in randul adolescentilor in special, afirma sustinatorii acestei teorii. Tinerii nu devin neaparat violenti, dar pot deveni toleranti la violenta. Delicventa si infractionalitatea constituie formele de varf ale manifestarii violentei. Statisticile intocmite in diferite tari arata o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui fenomen, la sfarsitul celui de-al doilea mileniu. Numai In SUA, de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; In fiecare minut, o alta persoana devine victima unui atac talharesc; la fiecare 22 de secunde se comite un furt de masina; la fiecare 25 de minute se comite un omor, etc. (Karmen, 1990, apud Mitrofan, 1996, 433). Romania nu face abstractie de la acest model. In special, in perioada de tranzitie, tara noastra a cunoscut o amplificare fara precedent a violentei sub toate formele sale. In legislatia romaneasca sunt considerate ca infractiuni de inalta violenta omorul, tentativa de omor,. uciderea din culpa, lovirile cauzatoare de moarte, talharia cu decesul victimei, vatamarea corporala grava s! pruncuciderea, fapte pedepsite cu mare asprime de Codul Penal Roman datorita pericolului social deosebit de ridicat al acestora. Elementul definitoriu al criminalitatii il reprezinta omorul, definit la art. 174 din Codul penal ca "uciderea unei persoane", cu variantele sale: omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea (art.177) si uciderea din culpa (art. 178). Analizand perioada de tranzitie, in special intensificarea diferitelor forme de violenta, Sorin Radulescu (Radulescu, 1998, 124), afirma ca aceasta nu este altceva decat reflectarea unui climat social, care in Romania de astazi, poate fi descris" cel mai bine prin notiunea de anomie. 2. Violenta familiala ca tip de violenta sociala CAP1TOLUL II ABUZUL SI MALTRATAREA COPILULUI CA FORME AGRAVANTE ALEVIOLENTEI FAMILIALE 1. Definirea fenomenului

Abuzul reprezinta o problema sociala ce trebuie definita adecvat, care necesita interventie sociala si institutii de asistenta sociala si de sanatate specializate, cadru juridic corespunzator pentru protectie. Inca din 1960, cand a fost pentru prima oara identificat ca o problema sociala "moderna", s-a scris foarte mult despre abuzul asupra copiilor. In Anglia, Societatea Nationala pentru Prevenirea Cruzimilor asupra copiilor a produs inca de la sfarsitul anilor 60 multa literatura pe baza statisticilor de incidenta din registrele cazurilor de risc si metode de lucru cu familiile care au savarsit abuzuri asupra copiilor. Termenul de "abuz asupra copilului" a fost folosit pentru prima oara de Kempe, in 1962, pentru a descrie "copilul batut". Conceptul a fost extins in mod constant. In anii care au urmat, a ajuns sa fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar si pentru formele de neglijare si abuz emotional si sexual. Intre anii 1965 si 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai intai in America si apoi si in Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul batut la raniri neaccidentale, pana Ia abuzurile actuale asupra copiilor, sugereaza ca descoperirile de maine vor face ca definitiile de astazi sa fie necorespunzatoare. De exemplu, conceptul de abuz sexual a fost putin mentionat pana tarziu, in anii 70, dar acum constituie o preocupare majora. Problema abuzului asupra copilului este acum de interes international. In 1976, s-a fondat Societatea Internationala pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor si a Neglijarii acestora, urmata in 1978 de Asociatia Britanica pentru Studiul si Prevenirea Neglijarii si Abuzului asupra Copiilor. Conferintele internationale atrag acum sute de auditori si aproape tot atatea studii si documente legate de acest fenomen. A. W. Franklin, unul din initiatorii acestei preocupari, afirma in 1983 (apud Cooper si Ball, 1993, 1 0): "In ultimul deceniu, am vazut problema copiilor maltratati fizic, deschisa sa includa si maltratarile emotionale, neglijentele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexuala sau prostitutia, pornografia, copiii siliti sa munceasca si manipularea institutionalizata a copiilor". Tot el sugereaza ca cei care lucreaza in acest domeniu ar trebui sa conlucreze cu organisme internationale, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Internationala a Sanatatii, UNICEF, Liga Impotriva Sclaviei. Multi autori interesati de aceasta problema si-au pus intrebarea: de ce opinia publica nu s-a preocupat inainte de abuzul asupra copiilor. David Gil a incercat sa dea un raspuns acestei intrebari. Ca prim motiv a identificat dificultatea definirii abuzului asupra copiilor, atragand atentia ca este foarte greu sa se faca deosebirea intre comportamentul intentionat sau neintentionat al parintilor. In ce1e mai multe cazuri, parintii sunt cei care depun marturie, copilul nefiind intrebat. Mentalitatea traditionala in ceea ce priveste drepturile parintilor asupra copiilor a constituit un al doilea motiv al intarzierii preocuparii pentru abuzul asupra copilului. Bataia este unul din aceste drepturi. Cultura traditionala aproba pedeapsa corporala si apara dreptul parintilor de a-si creste copiii asa cum cred ei de cuviinta. Aceasta conceptie a inceput sa se schimbe putin cate putin o data cu intrarea in vigoare a drepturilor copiilor promovate de Societatea pentru prevenirea Cruzimilor asupra Copiilor. In Romania postdecembrista pasii care s-au facut in aceasta directie au fost generati mai mult de organismele internationale, decat din proprie initiativa, si de asemenea, mai mult pe plan teoretic, legislativ decat practic. Se pastreaza la noi, in special la nivelul mentalitatilor oamenilor, ideea unei neinterventii a organismelor statale in problemele familiale si conceptia de sorginte comunista, cum ca o familie isi poate rezolva singura problemele. Pentru Romania, problema abuzului asupra copilului este noua ca preocupare globala. Principalele trasaturi specifice ale contextului in care se produce abuzul si neglijarea copilului in Romania sunt (Fundatia "Salvati Copiii", 2000, 13): - Mentalitatea educativa punitiva, lipsita de empatie pentru copil, pentru nevoile si aspiratiile lui: "trebuie sa fii sever cu copilul"; "copilul trebuie obisnuit cu greutatile vietii"; "trebuie pedepsit orice interes al copilului pentru lucruri interzise"; "bataia este rupta d1n rai"; "copilul trebuie sa

asculte" etc. in acest context, putem avansa ideea ca abuzul si neglijarea copilu1ui au ,o oarecare traditie in Romania. - Existenta tabu-urilor, falsa pudoare care explica indiferenta, non-interventia comunitatii in cazuri de abuz notorii: - Consecintele politicii demografice represive a regimului Ceausescu, ce a generat un numar mare de copii nedoriti, un numar mare d:e parinti incapabili sa faca fata responsabilitatilor parentale si a consolidat fenomenul de institutionalizare a copilului, ca pattern predilect de raspuns Ia situatii de criza in aceasta privinta. - Costurile sociale ale tranzitiei care se traduc prin dificultati economice pentru familii - saracie, somaj, criza de locuinte, inf1atie, scaderea consumului. Aceste fenomene sunt resimtite, indeosebi, de familiile cu mai mult de doi copii, ceea ce determina ca principalul grup de risc in ceea ce priveste nivelul de trai sa fie, in Romania de azi, copiii. - Tranzitia se traduce nu numai in dificultati economice ci si in fenomene patologice asociate stresului social pe care il genereaza: scaderea controlului social, cresterea anomiei, a criminalitatii, a violentei (in familie, in scoli, in spatiul public). Datorita pozitiei lor de inferioritate, copii devin, deseori, victime ale acestei patologii sociale. - Inexistenta unui sistem eficient de protectie a copilului -; serviciile medicale, educationale, sociale, juridice actioneaza limitat si dispun de resurse reduse (materiale, financiare, organizatorice, umane, etc.). La aceste deficiente se adauga si mentalitatii inadecvate ale celor ce lucreaza In acest domeniu. Activitatea de preventie este ca si inexistenta. Asistenta sociala pentru familie si copil se reduce la forme pasive, monetariste, care nu fac decat sa redistribuie saracia. Beneficiarii nu sunt incurajati sau sprijiniti, prin politici active, sa aiba o atitudine responsabila, sa devina capabile sa se auto-intretina, sa gaseasca solutii problemelor lor si sa nu astepte o suma de bani din ce in ce mai mica, in realitate din partea statului. Problematica abuzului este slab, vag si incomplet mentionata in legislatia interna. Chiar daca sau facut anumiti pasi in aceasta directie, masurile luate nu se pot aplica in totalitate, fie din cauza lipsei de resurse materiale si umane, fie din cauza lipsei de interes a practicienilor implicati. In special, nu a fost elaborat sistemul legislativ intern care sa intareasca si sa sprijine aplicarea legislatiei internationale in domeniu, la care Romania a aderat. In definirea notiunii de abuz trebuie tinut cont de situatia copiilor din fiecare tara, de modelul sociocultural, de indicatorii de sanatate ai populatiei infantile, etc. Indiferent de faptul ca exista o gama larga de definiti! ale abuzului toate au doua elemente comune (Zamfir, 1993, 120): sanatatea fizica sau psihica a copilului este afectata; vatamarea este facuta in mod intentionat. Pentru ca sa se considere abuz, este necesara prezenta acestor doua elemente; o vatamare foarte mica a copilului cu o responsabilitate totala si asumata din partea familiei nu constituie abuz. Si la fel, situatia in care se produce o vatamare semnificativa a copilului, iar parintii nu pot fi considerati responsabili, nu constituie abuz. Abuzul este o manifestare a violentei impotriva copilului, profitandu-se de diferenta de forta (fizica, psihica, economica) dintre adulti si copii, "Orice act prin care se produc vatamari corporale si expuneri la situatii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de catre copil constituie abuz (Fundatia "Salvati Copiii", 2000, 6). Desi in Dictionarul Explicativ al limbii romane se face distinctie intre "abuz" ("intrebuintarea fara masura a unui lucru") si "maltratarea" ("a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza").) In literatura referitoare la protectia copilului cei doi termeni sunt sinonimi. Dintr-o perspectiva medicala maltratarea este definita ca "orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni care este In detrimentul copilului si are loc profitand de incapacitatea copilului de a se apara, de a discerne intre ceea ce este bine sau rau, de a cauta ajutor si de a se autoservi" (Popescu si Radut, 1998). Se desemneaza in mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de brutalitate mai mult sau mar putin grave, fie la lipsa de ingrijire, care duce la leziuni fizice sau la

tulburari ale dezvoltarii. Reiese ca maltratarea este orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni, cu consecinte nocive pentru copil, profitand de pe urma diferentei de putere dintre agresor si victima. Abuzul poate fi regasit oriunde si oricand in istoria si in prezentul societatii omenesti. Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalitati1: cel fizic, cel psihic (emotional), cel moral si cel sexual. In literatura de specialitate exista o diferentiere uzuala intre patru tipuri de ma1tratare: abuzul fizic, abuzul emotional, abuzul sexual, copii neglijati (Killen, 1998, 26). Abuzul fizic implica folosirea fortei fizice asupra copilulu1 si supunerea la munci dificile care depasesc posibilitatile acestuia avand ca rezultat vatamarea integritatii sale corporale. El presupune pedepse ca: asezarea in genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, ranirea, otravirea, intoxicarea sau arderi produse in mod intentionat, exploatarea muncii copilului (abuz economic). Abuzul emotional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului fata de copil, cu efecte negative asupra personalitatii in formare a copilului. Respingerea, izolarea fortata, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului reprezinta forme ale acestui tip de abuz. Abuzul sexual consta in expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seductie (avansuri, mangaieri si promisiuni) sau implicarea sa in acte sexuale genitale, orale sau anale. Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emotionale, de dezvoltare fizica si psihica, precum si limitarea accesului la educatie. Neglijarea pune in pericol dezvoltarea normala a copilului - dezvoltarea bio-psiho-socio-culturala. Cele mai grave forme de neglijare sunt: neglijarea hranirii copilului, neglijarea imbracamintei lui, neglijarea curateniei si a sigurantei locuintei, neglijarea supravegherii copilului, neglijarea ingrijirii sanatatii lui, neglijarea educatiei scolare, neglijarea nevoilor sale afective si de comunicare, abandonul copilului. Aceste categorii nu se exclud una pe alta; clasificarea facuta este una artificiala deoarece, in realitate, exista o impletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut ca abuzul fizic nu are si consecinte psihice sau ca abuzul sexual nu este insotit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (daca munca depaseste capacitatea fizica a copilului), psihic (mai ales daca munca este umilitoare), sau sexual (prostitutia, pornografia). Abuzul asupra copilului genereaza traume majore din punct de vedere fizic, psihic, emotional si social. Tensiunile intrafamiliale si lipsa atasamentului intre membrii familiei vor determina aparitia unor sentimente ambivalente, atat fata de familie, cat si fata de persoanele straine. Toate acestea conduc la izolare, agresivitatea, pierderea notiunii de sprijin din partea familiei si a increderii in capacitatea acesteia de a-l proteja, apatia, neintegrarea sociala si compensare prin violenta, delicventa si relationare facila cu persoane dubioase, abandon scolar si chiar parasirea domiciliului cu neintegrare sociala si profesionala. Abuzul impotriva copiilor este privit in general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleara sau mai larga menita sa ingrijeasca minorii, sau de inlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi insa, asa cum considera Pecora (1992, apud Roth-Szamoskozi, 1999, 62-64) conceptualizarea abuzu1ui comis impotriva copilului la trei nivele: societal, institutional si familial. Abuzul societal reprezinta totalitatea actiunilor, atitudinilor si valorilor societatii care impiedica buna dezvoltare a copilului. Unele (daca nu majoritatea), societati sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a copiilor: fie datorita conditiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzator; fie datorita insuficientei dezvoltari a serviciilor sociale pentru copii; fie datorita unor conditii de razboi sau violentei sociale; fie datorita unor

reglementari sau mentalitati discriminatorii in raport cu unele categorii de copii; fie datorita tolerarii diferitelor forme de abuz impotriva copiilor.