Sunteți pe pagina 1din 30

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, MASTER –

SECŢIA TEOLOGIE SISTEMATICĂ BIBLICĂ, SEMESTRUL I

HRISTOLOGIA LUI ORIGEN

Coordonator ştiinţific:
Pr. Prof. Univ. Dr. VALER BEL
Masterand:
Constantin Dancu

Cluj-Napoca
2009

1
PROLEGOMENE
PRO

Începutul secolului al II-lea este un moment în care creştinismul nu


posedă încă o doctrină formualtă, şi implicit nici o hristologie exprimată în
termeni exhaustivi. Chiar dacă hristologia a fost prezentată de Apostoli în
scrierile Noului Testament, şi mai ales de către Sfântul Apostol Pavel, şi chiar
poate fi extrasă din viaţa şi activitatea Mântuitorului, interpretarea tuturor
acestor elemente constituie o nevoie imediată a Bisericii, pentru că nivelul
filosofiei greci şi neoplatonice va cere doctrinei creştine un răspuns foarte
bine articulat cu privire la pasaje interpretabile din punct de vedere filosofic
şi filologic. Răspunsul pe care aceştia îl vor primi va fi unul teologic, însă plin
de terminologia filosofică, de care creştinismul s-a folosit pentru a vorbi pe
înţelesul acestora. Acest lucru nu este nicidecum o încercare de înălţare a
principiilor creştinismului spre o exprimare elevată, ci mai degrabă o
coborâre la exprimarea umană a spiritualului şi divinului. Totuşi acest proces
este necesar, în primul rând pentru a face ordine în propria structură
creştină, pentru că multitudinea de idei care erau vehiculate, erau variate şi
uneori chiar contradictorii. Fără îndoială creştinii aveau credinţe clare,
acestea însă nu erau încă structurate în forme cristalizate şi precise. Iar
pentru că pe Învierea lui Hristos se bazează toată mărturisirea creştină (1
Cor cap 14), tot astfel pe HRISTOLOGIE se fundamentează restul ideilor
teologice.
Deja către mijlocul secolului al II-lea, nevoia de a extrage din acest
amalgam de credinţe idei limpezi, se face simţit. „În ciuda persecuţiilor
dezlănţuite de autorităţile romane, creştinismul se răspândea tot mai mult în
cadrul imperiului, trecând în unele părţi chiar peste graniţa lui. Martiriul
însuşi făcea propagandă pentru creştinism, dovedea nevinovăţia, puterea de
credinţă şi de viaţă a creştinismului. Creştinismul aducea idei noi, cuceritoare
pentru oamenii persecutaţi, iar abnegaţia şi moralitatea creştinior atrăgeau
continuu noi aderenţi Bisericii. Mitologiile, sincretismul, tendinţa spre

2
monoteism, propaganda cultelor orientale, şi chiar propaganda filosofiei,
uşurau primirea creştinismului aşa cum întinderea şi organizarea Imperiului
roman uşurau circulaţia şi răspândirea ideilor creştine.”1 Spiritele luminate
ale timpului puseseră în discuţie nenumărate aspecte legate de raporturile
omului cu divinitatea, cu lumea, şi cu el însuşi, dar dintre toţi Clement
Alexandrinul a făcut efortul cel mai consistent de a exprima credinţele
creştine în termeni filosofici şi pentru a atenua exagerările gnosticilor. Însă
gânirea lui Clement era prea conciliantă, iar limbajul său prea savant şi prea
obscur pentru a putea da o orientare decisivă ideilor. Atunci apare ORIGEN,
care a avut nu doar capacitatea de a da un corp doctrinal credinţelor creştine
ci şi curajul de a o face. Origen este primul gânditor creştin care elaborează o
lucrare sistematică a principiilor creştine în primele decenii ale secolului al III-
lea. „A face abstracţie de Origen, într-un cadru mai larg al dogmelor
creştine, înseamnă a nu mai înţelege evoluţia gândirii creştine. Istoria
gândirii sale este istoria gândiriii creştine, ea însăşi aflată într-un moment
decisiv a dezvoltării sale. Strădania lui Origen constă în a interpreta într-un
limbaj mai raţional, filosofic credinţa creştină a primelor două secole,
strădanie care începuse să se contureze încă de la începutul secolului al II-
lea, dar nu cu atâta forţă şi puterea ca la Origen.”2
Origen a fost uitat şi redescoperit în diferite epoci ale
creştinismului în funcţie de influenţele care planau în acele momente asupra
creştinismului, gândirea şi opera sa vastă şi atât de controverată, i-au dat
posibilitatea de a se face util ca teologie şi filosofie şi de a redevni actual în
momente cheie. „Începând de la sfârşitul secolului IV şi până în secolul XV-
XVI – când Origen va fi invocat în zorii modernităţii tocmai pentru filosofia
libertăţii de umanişti ca Pico della Mirandola înpotriva autoritarismului
clerical medieval, sau de un Erasmus de Rotterdam împotriva
predesitinaţianismului şi augustianismului radical al lui Luther – dascălul
alexandrin n-a fost contemporanul Bisericii medievale. El a fost doar
1
George Celsie, Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până la
jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 13.
2
Ibidem.
3
contemporanul epocii sale, al creştinismului secolelor II-III, şi este sau a
reînceput să devină tot mai mult – cum arată toate eforturile de reabilitare şi
de restituire a figurii şi gândirii sale de la Renaştere încoace – contemporanul
nostru, contemporanul (post)modernităţii.”3
Omul este tentat să aducă în contemporaneitatea sa ceea ce îi
este specific, dar ceea ce nu îi convine din trecut este respins, astfel se face
o alegere nelegimită a aspectelor pe care le impropriem şi a celor pe care le
respingem, proces care nu poate să reflecte sub o formă obiectivă imaginea
pe care o avem despre un om sau despre opera unui om, este o vedere
trunchiată, asemenea pildei orbilor care trebuie să descrie un elefan, fiecare
dintre ei descriindu-l ca partea anatomică pe care au simţit-o: un picior,
trompa, un colţ de fildeş, piele tare etc. Cu atât mai mult putem spune că
Origen este într-adevăr un elefant, un gigant al operei teologice creştine, şi
descoperirea lui nu se poate face dacă nu avem vederea clară.
„Astfel Origen poate fi contemporan al postmodernităţii în măsura
în care urmăreşte realizarea cunoaşterii şi exprimării lui Dumnezeu –
comuniune. În această comuniune, noi suntem parte dinamică în virtutea
faptului că „prin El s-au făcut toate cele ce sunt” şi „Eu v-am ales pe voi”, nu
poate fi ucenicul mai mare decât Învăţătorul. Ori toate acestea le ştia Origen,
le trăia, iar postmodernitatea le uită şi recurge la Origen ca la o sursă de
justificare a subiectivismului său cogitativ şi activ. Pentru a-l înţelege pe
Origen şi pe oricare dintre scriitori, este nevoie de o percepţie realizată în
cadrul operei omnia a acestora.”4
„Prin amploarea operei şi profunzimea spiritului, Origen îi
depăşeşte cu mult pe gânditorii timpului său. Contemporanii săi i-au intuit
măreţia, iar studiile de istorie modernă, ne-au sporit motivele să-l admirăm”5

3
Diacon Ioan Ică Jr., Origen – contemporanul nostrum, stdudiu introductive la volumul – H.
Crouzel, Origen, personajul – exegete – omul duhovnicesc – teologul, traducere de Cristian
Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 15.
4
Pr. Prof. Dr Ioan Chirilă Origen – contemporanul nostru prefaţă la George Celsie, Gândirea
creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până la jumătatea secolului al VI-
lea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 6.
5
E. Gilson Filosofia în Evul Mediu, traducere Ileana Stănescu, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1995.
4
REPERE BIOGRA
BIOGRAFICE

Cea mai de încredere sursă pentru o biografie a lui Origen o


constituie scrierea lui Eusebiu de Cezareea, care scrie împreună cu Pamfil o
Apologie a lui Origen (lucrare ce s-a pierdut), apoi preia ideile acesteia în
celebra sa Istorie Bisericească. Acesta a avut ca surse primare unele scrisori
ale lui Origen, cât şi relatări ale apropiaţilor lui Origen, contemporani cu el.
Un alt reper biografic este Fericitul Ieronim, care scrie despre Origen în De
viris ilustribus.

Origen s-a născut în 185 într-o familie de creştini din Alexandria


Egiptului, având încă şase fraţi, el fiind cel mai mare. Tatăl său pe nume
Leonidas, era un creşin evlavios care l-a educat complet pentru acele
vremuri, atât din punct de vedere al instrucţiei profane, cât şi al celei
religioase, creştine. „Tatăl său Leonida era un om inteligent, preocupat
deopotrivă de învăţătura creştină şi de cea profană. Spiritul său ascuţit de fin
mânuitor al cuvântului – care nu exclude însă nici pe departe trăirea
religioasă intensă – se conjuga fericit cu evlavia şi smerenia mamei sale.
Toate acestea la un loc, dublate de uimitoarea sa capacitate intelectuală, au
făcut din Origen un adevărat geniu al interpretării Sfintei Scripturi şi un
5
luptător neînfricat pentru afirmarea adevărurilor Evangheliei lui Hristos,
mergând până acolo încât, atunci când tatăl său a fost arestat – urmând să
primească cununa martirică, în timpul persecuţiei lui Septimiu Sever (193-
211), numai grija mamei sale, care i-a ascuns hainele pentru a nu mai putea
ieşi din casă, l-a împiedica să nu se expună aceleiaşi primejdii. Nu avea
decât 17 ani, însă puterea sa interioară, ataşamentul pentru credinţa cea
adevărată, precum şi inteligenţa sa nativă, reies cu precădere, atât din
scrisoarea pe care i-o trimite părintelui său, cât mai ales din întreaga sa
activitate pe care o va desfăşura după moartea acesuia, când va trebui să îşi
întreţină familia din meditaţii”6 pentu că averea familiei sale a fost confiscată
odată cu uciderea tatălui său.

La doar 18 ani este numit director al şcolii catehetice din


Alexandria, lăsat liber de Clement, care fusese dascălul său. Tot în această
perioadă aprofundează filosofia profană sub Ammonios Sakkas, cel care i-a
influenţat modul de gândire şi expunere a propriei opere. Este coleg la şcoala
lui Ammonios cu duşmanul creştinior, filosoful Porfiriu, care relatează într-una
din scrierile sale că în această perioadă, Origen studiază pe Platon, Nicomah,
pitagoreici şi stoici. Tot acum învaţă şi limba ebraică.

„Origen făcea aceste studii în paralel cu munca sa istovitoare de la


şcoala creştină, unde numărul şi calitatea auditorilor creşteau pe măsura
celebrităţii numelui său. Pentru a putea face faţă obligaţiilor ştiinţifice şi
didactice, el încredinţează lui Heracles învăţământul profan (ciclul celor 7
materii), iar el îşi rezervă filosofia, teologia propriu-zisă şi tălmăcirea Sfintei
Scripturi.”7

Origen se află acum în situaţia de a găsi soluţii la cele mai


arzătoare probleme ale epocii în care trăia (persecuţiile), cât şi ale
angajamentelor pe care le avea faţă de societate şi faţă de sine (armonia

6
Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu, Teologi pre- şi post – niceeni, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca,
2002, p. 94.
7
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 71.
6
dintre viaţa pe care o predica şi cea pe care o trăia, şi satisfacerea
exigenţelor cursurilor pe care le prezenta sau la care participa). După cum
rezultă din ceea ce ne-a scris Eusebiu de Cezareea despre Origen, el a reuşit
pt toate aceste planuri să ducă o viaţă de un rar echilibru între vorbă şi
faptă: „Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză, iar partea cea mai mare
din noapte o închina studierii Sfintelor Scripturi, ducând viaţa cea mai
filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă
parte, prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului nici
de pat şi nici de pernă, dormind numai pe pământul gol. Era de părere că
creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care
spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminteşi că nici nu
se cade să ne arătăm îngrijoraţi în legătură cu ziua de mâine. Mai mult, cu o
râvnă nemaiîntâlnită la vârsta lui, Origen continua să trăiască în frig şi
golătate, certând foarte aspru pe cei din jurul său, atunci când aceştia îl
rugau să se folosească şi el de ceva din bunurile lor, din pricina chinurilor pe
care vedeau cum le îndură de dragul învăţăturilor celor sfinte, dar el nici nu
vroia să audă de aşa ceva. Se spune chiar că vreme de mai mulţi ani a
umblat numai descuşţ, fără să fi luat ceva în picioare, apoi că foarte mulţi ani
de-a rândul a fost departe de a fi folosit vin sau alte mâncăruri necesare
traiului, încât la un moment dat a ajuns în primejdie de boală, periclitându-şi
foarte greu stomacul”8

Totuşi, preocuparea exagerată faţă de prestigiul şcolii, alături de


dorinţa înlăturării oricăror îndoieli referitoare la relaţiile sale cu auditorii săi,
printre care erau şi mai multe femei, îl fac să ia o decizie greşită, care îi va
marca întreaga viaţă: interpretând greşit textul din Matei 19, 12 „…şi sunt
fameni care s-au făcut ei înşişi fameni, de dragul Împărăţiei Cerurilor”,
execută în chip real cuvântul Mântuitorului.

În 212 Origen pleacă la Roma, unde se pare că l-a cunoscut pe


Ipolit, iar în 215 se refugiază în Palestina datorită persecuţiei lui Caracala, şi

8
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, PSB, vol. XIII, p. 228.
7
se stabileşte apoi la Cezareea. Aici, invitat de episcopii Teoctist al Cezareei şi
Alexandru al Ierusalimului tâlcuieşte Scriptura în Biserică, lucru care însă l-a
nemulţiumit pe propriul său ierarh Demetru. În 218-219 merge în Antiohia,
chemat fiind de Iulia Mameea, mama împăratului Sever, spre a o instrui în
cele ale creştinismului. În drum spre Antiohia trece prin Palestina şi
Cezareea, unde este hirotonit preot de cei doi episcopi menţionaţi mai sus,
cu care era prieten. Acest fapt a dus la destituirea sa din cadrul şcolii
canonice din Alexasndria şi depunerea din treaptă sa de către Demetriu, care
îl şi izgoneşte.

Se refugiază în Cezareea Palestinei, unde înfiinţează o nouă şcoală


catehetică, unde va primi pe mulţi studenţi din toate părţile, printre care şi
Grigorie Taumaturgul. Pe timpul persecuţiei lui Maximin Tracul se retrage în
Ceazreea Capadociei (235, 237-8). E închis şi chinuit în timpul persecuţiei lui
Deciu şi moare după aceea, probabil în 254-255 la aproximativ şaptezeci de
ani în cetatea feniciană Tyr.

OPERA LUI ORIGEN

Origen a fost considerat cel mai prolific scriitor al Antichităţii.


Acest lucru l-a datorat mai ales lui Ambrozie, discipolul pe care l-a covertit la
creştinism, şi care i-a pus la dispoziţie şapte tahigrafi, caligrafi şi copişti, pe
cheltuiala sa.9

Datele referitoare la numărul cărţilor pe care le-a scris sunt


contradictorii, dacă Epifaniu vorbeşte de 6000! de cărţi, trebuie să înţelegem

9
I. G. Coman, op. cit.p. 72.
8
aici suluri, omilii sau epistole, iar dacă Eusebiu şi Pamfil în Apologia, vorbesc
despre 200 de titluri, Ieronim dă în scrisoarea 33 către Paula, aproximativ
800. Vom menţiona în continuare numai titlurile cele mai importante.

Hexapla. Este o operă uriaşă dedicată criticii textuale, cu scopul


de a stabili varianta grecească definitivă a Sfintei Scripturi. Întrucât
Septuaginta, traducerea greacă a Biblie, efectuată în secolul III î. Hr era
contestată de către evrei sub aspectul fidelităţii faţă de original, Origen îşi
propune să inventarieze versiunile existente, şibazându-se pe vastele sale
cunoştinţe de ebraică, să elimine adaosurile sau diferenţele. Din această
operă, pierdută în urma incendiului bibliotecii din Alexandria, nu au rămas
decât câteva fragmente10.

OPERA EXEGETICĂ
Aici găsim grupate scoliile (scurte adnotări la anumitecuvinte sau
pasaje dificile din scrierile sfinte), omilii şi comentarii. Între acestea merită
menţionate:

- Comentarii şi omilii la Pentateuh

- Comentarii şi omilii la Iosua, Judecători, Regi, Iov şi Psalmi.

- Comentarii la Cântarea Cântărilor.

- Scrieri despre profeţi: Isaia, Ieremia, Baruch, Iezechiel.

- Comentarii la cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor şi


Epistolele lui Pavel.

Acestea scrieri s-au păstrat însa doar ca fragmente în operele altor


scriitori contemporani şi ulteriori lui Origen. Caracteristica esenţială ce
trebuie reţinută la Origen este interpretarea preponderent alegorică a
textelor Sfintei Scripturi.

10
Radu Duma, Cuvânt înainte la: Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Bucureşti, p. 11.
9
SCRIERI DOGMATICE
De Principiis - este lucrarea fudamentală a lui Origen şi prima
mare încercare de sinteză teologică, a fost concepută ca un curs de
dogmatică, în care Origen încearcă o prezentare sistematică a principiilor
credinţei creştine, bazat pe Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Ni s-a păstrat
versiunea latină (incompletă). Această lucrare poate fi considerată primul
tratat de dogmatică până la Sfântul Ioan Damaschin (sec. IX). În el Origen
dezvoltă o teologie eminamente creştină, dar sub influenţa exegezei
filoniene şi a gândirii filosofice patristice.

SCRIERI APOLOGETICE
Împotriva lui Celsus. Este o apologie a creştinismului, scrisă ca
replică la „Tratatul despre adevăr” al lui Celsus, filosif ce încercase să
combată doctrina creştină prin argumente de ordin etic, filosofic şi religios.
Lucrarea a fost redactată în anul 248. Lucrarea reflectă opoziţia
ireconciliabilă dintre civilizaţia antică şi creştinismul autentic.

SCRIERI PRACTICE
Despre rugăciune. Este scrisă în vremea în care Orinen se afla
la Cezareea, în Palestina şi apare menţionat numai în Apologia lui Pamfilie.
Textul integral figurează într-un manuscris datând din secolul al XIV-lea, de la
Worms, care se află acum în biblioteca Trinity College din Cambridge.
Această lucrare, ca multe altele scrise de Origen, s-a născut ca răspuns la
diferitele întrebări ridicate de discipolii săi, de data aceasta fiind vorba de
prietenul său Ambrozie şi sora lui Tatiana. Problema la care va răspune
această carte este, eficacitatea rugăciunii, de care unii creştini, influenţaţi de
curente gnostice, se îndoiau, spunând că aceasta nu are nici un rost, soarta
lumii fiind pecetluită.

SCRISORILE
Din marele număr de scrisri ale lui Origen, ni s-au păstrat din
păcate numai 2. Una către Grigorie Taumaturgul şi alta către Iuliu Africanul.
Corespondenţa lui Origen era evaluată de Eusebiu la câta sute de scrisori, el

10
citind o mare parte dintre ele, şi reuşind astfel să afle amănunte şi episoade
din viaţa lui Origen.

HRISTOLOGIA LUI ORIGEN

Hristologia lui Origen este una specială, pentru că în ea se


întâlnesc divinul şi umanul, Logosul şi Iisus. Credinţa în Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu şi „Cuvântul care S-a sălăşluit în lume” aparţine întru totul
Bisericii Creştine. Dar învăţătura despre Logos poate fi întâlnită şi la diferitele
sisteme filosofice greceşti anterioare sau de după Hristos. Spiritul profund şi
sensibil al lui Origen a avut influenţa atât a tradiţiei creştine, cât şi a
curentelor filosofice antice ale vremii sale.

Platon a opus categoric Ideile, fenomenelor, lumea noumenală


celei fenomenale, făcând să pară că există o prăpastie incomensurabilă între
cele două. El a afirmat că fiinţele şi obiectele nu există decât în măsura în
care participă la Idei. Pentru a rezolva această problemă, Platon, în Timaios,
încearcă să explice cum se reaiza comuniunea care părea incompatibilă cu
sistemul său. Cel care serveşte acestui scop este „Sufletul lumii”. Acesta
este de natură mixtă, aparţinând atât domeniului neschimbător şi
permanent, noumenologiei, cât şi fenomenologiei schimbătoare. Astfel
acesta poate fi văzut ca intermediar.

Ulterior stoicii formulează o doctrină care rezolvă problema


raportului dintre lumea văzută şi principiul superior, dintre Idei şi fenomene,
suprimând transcendenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este imanent în Cosmos,
El e focul primordial şi parte a Cosmosului, pe care îl animă. Acest foc poate
fi numit Inteligenţă. Logos sau Spirit, o energie divină care radiază lumea. El
este corporal, dar se transformă treptat în Inteligenţă şi Spirit. Astfel
Dumnezeu şi lumea se confundă.
11
Platonicienii nu au putut adopta această doctrină astfell formulată.
Platon făcea o distincţie clară între Dumnezeul superm şi zeii subalterni.
Aceste divinităţi secundare seveau slujirii Lui şi împlineau necesităţile pe
care însăşi perfecţiunea Sa i le interzicea11. Logosul şi λογοι erau
intermediari prin excelenţă între lumea transcedentală şi lumea vizibilă. În
sistemul platonicienilor, Logosul nu mai era identic cu Dumnezeu însuşi, el
era un Dumnezeu de gradul doi. Era un δεθτερος :Θεος. Aceste fiinţe divine
imanente în Cosmos iau fie numiri impersonale ca πνευματα, λογοι, când un
carcter mai viu şi mai personal. Acesştia sunt demonii lui Plutarh, îngerii lui
Filon din Alexandria, puterile, stăpânirile, tronurile lui Origen, sau eonii lui
Valentin.

Nu trebuie să surprindă faptul că această doctrină despre Logos,


de origine stoică, dar modificată prin platonicieni, devenise atât de populară.
Ea salva transcendenţa şi absolutitatea, slava lui Dumnezeu, şi pe de altă
parte, ea afirma fără ocoliş prezenţa şi imanenţa unui principiu divin în
cosmos, în istorie, între oameni. Ea răspundea astfel unei duble necesităţi a
gândirii greceşti, astfel că ea s-a manifestat din momentul în care a respins
scepticismul. Pe de o parte ea desprinde pe Dumnezeu din politeismul clasic,
iar pe de altă partesatisfăcea sentimentul antic cel mai profund, postulând
prezenţa şi acţiunea divinului în lume. O lume fără Dumnezeu ar fi fost
insuportabilă omului antic. Toată lumea credea în Logos, fiind o noţiune
foarte răspândită.

Filosofii secolului al II-lea nu merg până la a distinge doi dumnezei


la Platon. Ei lasă să planeze confuzia, fără a clarifica problema transcendenţă
– imanenţă. Totuşi teologia lor ete adesea apofatică, din curentul dualist
reţinând câteva puncte: Dumnezeu este departe, greu de cunoscut,
inexprimabil, de neînţeles. Esenţa sau Fiinţa Sa nu poate fi cunoscută, ci
numai lucrările şi existenţa Sa. Dar această cunoaştere nu este suficientă. Nu

11
George Celsie, Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până
la jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 139.
12
este suficient să ştim că Dumnezeu există într-un univers atât de îndepărtat.
Aceşti filosofi postulau ideea unei posibile apropieri dintre Dumnezeu şi lume.
Astfel Dumnezeu a creat lumea, este prezent în lume prin Cuvântul Său şi
prin Legea Sa12. Dumnezeu are o acţiune de pronie asupra lumi, are grijă de
creaţia Sa, nu este un Demiurg care o abandonează haosului. Modul
prezenţei lui Dumnezeu în lume este prin Logosul său.

Origen cunoştea foarte bine această concepţie, şi spiritul său nu o


putea ignora. De altfel, învăţătura despre Logos, „prin Care toate s-au făcut”
o găsim în Sfânta Scriptură în prologul Evangheliei a IV-a. De asemenea în
epistolele pauline către Efeseni şi Coloseni, a cpror identitate, nimeni din
Biserica Primară o punea la îndoială, termenul, chiar dacă este absent, există
ca idee. Iisus Hristos este perceput ca intermediarul între Dumnezeu şi lume,
al cărei cap este Hristos. Epistola către Evrei, pe care Origen o atribuie
Sfântului Apostol Pavel, oferă imaginea unui stăpân care se sacrifică şi care
nu este altul decât Cuvântul.

Pentru stoici, ca şi pentru platonicieni, rolul Logosului are o funcţie


cosmică, fiind în mod esenţial cosmic. Şi totuşi cel mai important în ochii lor
este rolul Său spiritual. Pentru ei, El este imaginea unui Dumnezeu. Tocmai
de aceea autorul epistolei către Evrei L-a reprezentat ca moştenitorul
transcendental care oferă jertfa mântuitoare în locurile cereşti. Apoi această
concepţie se pierde. Ea suferă odată cu Părinţii Apostolici o eclipsă. Va
reapărea şi se va simţi prin Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Dar acest
excelent apologet nu a fost un filosof la fel de important. Ideile sale sunt
vagi, limba sa este lipsită de precizie, el nereuşind să formuleze o doctrină
hristologică foarte clară. Taţian a fost un spirit mai viguros. El are meritul
schiţării doctrinei despre Iisus Hristos. Dar cei care au adoptat în mod decisiv
ideea filosofică a Logosului au fost Clement Alexandrinul şi mai ales Origen13.

12
Ibidem;
13
Ibidem, p. 140;
13
Acum trebuie să facem o precizare foarte importantă. Chiar dacă
Origen a folosit terminologie filosofică împrumutată de la filosofii antici şi
contemporani lui, de la care şi-a împropriat şi un mod de a gândi specific
vremii sale, totuşi el se distinge esenţial de toţi aceştia prin spiritul său
profund creştin. Logosul lui Origen este însuşi Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi nu un δευτερος Θεος. Materia gândirii sale e evanghelică, dar
turnată în unele concepte gata făcute şi care au dobândit prin acest nou
conţinut un cu totul alt sens decât cel din trecut. Spre exemplu: Dumnezeul
lui Platon este incomunicabil, pe când în concepţia lui Origen, Dumnezeu ni
se comunică nouă, oamenilor credincioşi, prin Fiul pe care-L revelează. Este
deci cu totul altă filozofie şi altă teologie. Doctrina sa despre Logos este cu
totul deosebită prin conţinutul ei de doctrinele similare filosofice. Logosul său
este Logosul Evangheliei lui Ioan, care S-a întrupat spre a împlini planul divin
al mântuirii. Transpunerea datelor Evanghelice in sistem teologic coerent
demonstrativ nu a alterat conţinutul lor revelational. Origen le-a ridicat la
nivelul gândirii divine, la nivelul înţelepciunii supreme. Exegeza lui este o
căutare şi o detaşare a sensului dumnezeiesc din formulările terminologice
umane. Este un circuit al aceleiaşi substanţe revelaţionale la toate treptele
funcţionale ale spiritului, iar Origen a ridicat credinţa de la stadiul ei de
adeziune inflăcărată pentru Hristos la liniile clare ale dumnezeirii, inteligibile
minţii omeneşti.

Origen afirmă Cuvântul care-L descoperă pe Dumnezeu si „ Care


S-a făcut trup” . Aceasta este linia de partajare între teologul alexandrin şi
filosofie. Paradoxul creştin este o absurditate pentru filosoful educat după
principiile platonice. Dumnezeu nu poate să se facă om fără alterarea naturii
Sale divine. Atemporalul nu poate să se manifeste printr-un timp istoric. Este
imposibil să spui că Dumnezeu se descoperă prin intermediul unui om,
precum se laudă creştinii când pretind că prin Hristos îl cunosc pe
Dumnezeu. Pentru creştini, în rândul cărora s-a considerat Origen, credinţa
că Dumnezeu S-a descoperit prin Isus Hristos, face parte din „ Crezul creştin”

14
, iar această credinţă este exprimată şi prin imnele liturgice dar şi prin cele
mai vechi texte creştine.

Conceptul de Hristos-Logosul, lansat în cugetarea creştină de


Prologul Evangheliei după Ioan şi îmbogăţit de Sfântul Iustin Martirul şi
Filosoful cu elemente din filosofia greacă, a fost preluat apoi, prin intermediul
filosofiei lui Filon Alexandrinul, în scrierile lui Clement şi Origen ca „ esenţă a
esenţelor şi idee a ideilor”, „ chip al lui Dumnezeu şi arhetip al omului
„ „Logos creator şi armonizator al lumii”, cunoscând o şi mai amplă
dezvoltare în gândirea patristică a secolelor IV şi V. Când vorbeşte despre
Hristos ca Logos, Origen îl prezintă ca de o fiinţă şi coetern cu Tatăl, căci Lui îi
porunceşte Dumnezeu „să fie lumină” şi tot ce Dumnezeu a spus să vină la
exestenţă. Şi Logosul primind ordinul a făcut tot ceea ce Tatăl i-a poruncit,
căci Fiul nu se deosebeşte, nici nu diferă întru nimic de Tatăl, când e vorba de
puterea lucrărilor Lui.

Ca Logos, Hristos S-a născut din veşnicie din Tatăl, fiind „chipul
Tatălui”, notă ce se potriveşte Logosului-Hristos. Hristos este şi imagine a lui
Dumnezeu, numit şi „Adevărul, Înţelepciunea, Dreptatea, Lumina, chipul
Bunătăţii Tatălui”. De astfel aceste atribute Dumnezeu Logos(Θεος Λογος),
Înţelepciune (σοφια), adevăr,(αληθεια dreptate (η δυακαιοσενη), Origen le
atribuie lui Hristos ori de câte ori priveşte dumnezeirea Sa14. Dar dacă Tatăl
posedă toate notele acestea prin Sine, Fiul le posedă numai întrucât este
imagine, chip al Tatălui. Logosul lui Dumnezeu este cel care face legătura
dintre Dumnezeu şi lume, dar dacă Logosul este „imaginea Tatălui”, lumea
este imaginea lui Hristos-Logosul. Logosul însă depăşeşte prin măreţie
lumea, el fiind mai presus decât toate fiinţele spirituale.

Origen distinge în hristologia sa două părţi pe care le tratează


separat. Prima are ca subiect Logosul său, Fiul lui Dumnezeu. A doua parte
expune învăţătura sa despre întupare, anume unirea Logosului cu Omul Iisus.

14
Ibidem, p. 142.
15
În De Principiis, una se găseşte în prima carte, cealaltă se gaseşte în cea dea
doua carte.

În prima carte, unde Origen numeşte pe Fiul lui Dumnezeu,


Înţelepciune, el afirmă că nu trebuie să înţelegem înţelepciunea ca o
abstracţie, ci că o data admis că Fiul lui Dumnezeu este Înţelepciunea Lui,
care-Şi are ca substanţă o existenţă de sine stătătoare, atunci cugetarea
noastră niciodată nu se va putea rătăci, bănuind că ipostasul Său sau
substanţa Sa ar fi ceva corporal,întrucât tot ce este corporal se
caracterizează prin formă, culoare şi mărime proprie. Apoi el declară că
Înţelepciunea a existat dintotdeauna şi că nu poate fi conceput un moment
în care ea să nu fii existat.

Principalele concluzii cu referire la hristologie care se pot trage din


De Principiis sunt:

1. Logosul este imaginea perfectă a Tatălui.

2. Această asemănare care există între Tatăl şi Fiul este rezultatul


voinţei Fiului.

3. Acesta este şi subordonat Tatălui. Acest lucru îl ilustrează prin


imaginea a două statui dintre care una este mai mică, dar este
copia exactă a celeilalte.

În continuare vom analiza principalele evenimente din viaţa lui


Hristos, văzute din perspectiva lui Origen, pentru care Hristos este Logosul
lui Dumnezeu, idee profund creştină (cf. Ioan cap.1) dar preluată din filosofia
greacă. Acestea sunt: Naşterea din veci a Logosului, Întruparea
Cuvântului, Unirea Ipostatică.

NAŞTEREA DIN VECI A LOGOSULUI


Naşterea Logosului din veci din Tatăl este înţeleasă de Origen în
primul rând pornind de la Tatăl. Termenul ην (era), folosit de Evanghelistul
Ioan implică existenţa Logosului alături de Tatăl dintotdeauna. De acelaşi
16
cuvânt ην se foloseşte evanghelistul şi când spune că Logosul era dintru
început şi că el era la Dumnezeu. Aceasta înseamnă,după Origen, că El nu a
fost niciodată în afara începutului şi nici separat de Tatăl. Logosul era dintru
început înainte de timp la Dumnezeu. Cum s-ar putea crede că Dumnezeu
Tatăl ar fi putut să existe,chiar şi o clipă măruntă, fără să nască din veci pe
Cuvântul? În cazul acesta ar trebui să se afirme ori că Dumnezeu nu a putut
naşte Cuvântul înainte de a-L zămisli, ori că Dumnezeu a putut sa-L nască
dar nu L-a voit,or aceasta înseamnă a-L huli pe Dumnezeu. Amândouă aceste
alternative ascund în sine un lucru nebunesc şi nelegiuit. Nu este firesc a
spune nici că Dumnezeu a înaintat de la neputinţă la putinţă, dar nici că
având putinţa să o facă totuşi ar fi neglijat sau ar fi amânat să nască pe
Cuvântul. Acesta este primul temei pentru care, în concepţia lui Origen, din
clipa în care L-am cunoscut pe Dumnezeu, L-am cunoscut ca Tată al Fiului
Său cel Unul Născut, căci Fiul S-a născut din Tatăl şi din El şi-a primit fiinţa,
desigur fără ca acest lucru să se fi petrecut într-un anume răstimp.

Aşadar,pentru Origen a pune început Cuvântului, înseamnă o


nelegiuire îndreptată mai mult împotriva Tatălui decât împotriva Fiului,căci
prin aceasta se tăgăduieşte că Tatăl a fost Părinte din veci şi că ar fi putut
naşte din veci pe Cuvântul. Cu alte cuvinte, dacă Fiul a avut un început
atunci introducem în Dumnezeu o schimbare ceea ce contravine desăvârşirii
Lui absolute.

Din păcate Origen admitea şi subordinaţianismul. Cunoaşterea


Fiului nu este decât o pregătire în cunoaşterea directă a lui Dumnezeu.
Teologia lui Origen acordând lui Hristos o dumnezeire întreagă, dar
secundară după cea a Tatălui, dă un caracter deficient funcţiei revelatoare a
Cuvântului întrupat: cunoaşterea Fiului este modul de accedere spre
cunoaşerea Tatăluι προαγωγη Foarte rar, Origen spune că Tatăl este cunoscut
în „Fiul”; începând cu Imaginea, începând cu Cuvântul, începând cu Adevărul,
începând cu Dreptatea. Repetarea acestor formule arată că Dumnezeu, după
Origen, este cunoscut am putea spune, dincolo de atributele Sale, dincolo de
17
Fiul Său. Cunoaşterea Tatălui prin intermediul Fiului este etapa de pregătire
provizorie. Ea este o cunoaştere dată prin intermediul unui mijlocitor
(διακονουμενη). Cunoaşterea Tatălui va fi directă, faţă către faţă, fără
mijlocirea Fiului. Funcţia revelatoare a Fiului nu poate să fie perfectă.
Revelaţia Fiului înseamnă mai mult descoperirea Tatălui decât arătarea Sa.
Funcţia revelatoare a Cuvântului întrupat oferă în gândirea lui Origen numai
începerea cunoaşterii.

Întâlnim aşadar la Origen şi acest aspect al subordonării Fiului faţă


de Tatăl, idee preluată fără indoială din gândirea filosofică a vremii. Dar, aşa
cum am vazut, între Logosul lui Origen şi cel al filosofilor există o mare
diferenţă. Mai întâi, el are un mod de a se exprima când vorbeşte despre
Logos, mai cald şi mai viu decât filosofii. Dar cel mai important e faptul că
Orogen este creştin, având o concepţie creştină, după care Cuvântul se
identifică cu însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din acest punct de
vedere el capătă o particularitate aparte în ochii lui Origen. Astfel, el nu-şi
pune la socoteală numai mintea când tratează despre Cuvântul,ci inima şi
sufletul însuşi.

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI
Cea de a doua parte a hristologiei sale din De Principiis expune
învăţătura despre întrupare. Pentru ispaşirea păcatului, Iisus Hristos a venit
în lume, întrupându-Se din Fecioara Maria. În prefaţa lucrării sale, Origen îşi
expune pe scurt,astfel ideile sale hristologice: „Iisus Hristos Care a venit în
lume, S-a născut din Tatăl, mai înainte de orice făptură. Aşa cum L-a ajutat
pe Tatăl la crearea tuturor lucrurilor, căci totul s-a făcut prin El, tot aşa, la
plinirea vremii S-a golit pe Sine de mărirea veşnică şi S-a făcut om, luând
trup de om şi rămânând cu trup, cu toate că era Dumnezeu. A luat asupră-Şi
trup asemenea trupului omenesc, cu singura deosebire că S-a născut dintr-o
fecioară şi din Duhul Sfânt, iar întrucât acest Iisus Hristos S-a născut şi a
pătimit cu adevărat, iar nu numai în chip aparent,a murit într-adevăr de

18
moarte obişnuită, dar a şi înviat cu adevărat din morţi, iar după înviere a
petrecut un timp împreună cu ucenicii Săi şi în cele din urmă S-a înăţat la cer.

Hristologia Periarhonului este cel mai sistematic,concentrat şi


complet,expusă în cartea a doua. Tema este expusă simplu şi direct: „A venit
vremea să ne ocupăm de întruparea Domnului şi Mântuitorului nostru, ca să
vedem cum S-a făcut om şi cum a vieţuit printre oameni.” Acest enunţ
urmează dezbaterii problemei Logosului şi a raportului Său cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt.

În paragraful întâi,Origen îl înfăţişează pe Hristos ca Logosul,


Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Relevând actul primordial al cunoaşterii
intratrinitare dintre Dumnezeu Tatăl,Fiul şi Duhul Sfânt, Origen continuă: „Noi
trebuie să recunoaştem cu toată convingerea că pe acest Cuvânt, Căruia I Se
mai spune Logos, Înţelepciune sau Adevăr, nu-L cunoaşte nimeni decât Tatăl,
despre Care este scris că [Lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi
scris], desigur despre mărirea Fiului lui Dumnezeu. Căci este cu neputinţă să
cuprinzi în scris tot ce ţine de mărirea Mântuitorului. După atât de mari şi
felurite consideraţii asupra fiinţei Fiului lui Dumnezeu, rămânem absolut
uimiţi când vedem fiinţa Fiului care le întrece pe toate celelalte, golindu-Se
de starea Sa de mărire,făcându-Se om şi trăind printre oameni, aşa cum o
adevereşte harul revărsat pe buzele Sale,cum mărturiseşte Tatăl ceresc şi
cum L-au întărit semnele şi feluritele minuni pe care Le-a săvârşit. Mai
înainte de a fi fost de faţă printre noi, cum a dovedit-o cu trupul Său, El a
trimis pe profeţi, înaintemergători şi vestitori ai venirii Sale, iar după
Înălţarea Sa la ceruri, El i-a trimis pe apostoli plini de puterea dumnezeirii
Sale, să meargă în toată lumea ca să adune din toate neamurile şi din toate
popoarele un popor să creadă în El.” Apoi Origen subliniază uimirea şi
neputinţa firii omeneşti de a înţelege complet taina prezenţei unei fiinţe
nemuritoare într-o altă fiinţă muritoare cum este omul. Dar după toate
aceste minuni şi măreţii, puterea de uimire şi de înţelegere este complet
depăşită, iar şubrezenia minţii noastre muritoare nu-şi dă seama cum ar
19
putea să gândească şi să înţeleagă că această Putere atât de mare a slavei
dumnezeieşti, acest Cuvânt al Tatălui însuşi, această Înţelepciune a lui
Dumnezeu prin care au fost făcute toate cele văzute şi cele nevăzute, să
poată să existe în limitele stâmte ale unui om care S-a arătat în Iudeea şi,
mai mult, că Înţelepciunea lui Dumnezeu a pătruns în pântecele unei femei,
S-a născut ca un prunc,a scâncit la fel cu copilaşii care plâng, iar în cele din
urmă a fost tulburat cu moartea Sa, aşa cum o recunoaşte însuşi Iisus:
„Întristat este sufletul Meu până la moarte”, iar în cele din urmă că a fost dat
morţii, moarte socotită de oameni ca cea mai înjositoare, deşi a înviat a treia
zi după aceea.

În ce ne priveşte, noi vedem în Iisus când unele trăsături omeneşti


care parcă nu se deosebesc cu nimic de slăbiciunea comună a muritorilor,
când nişte trăsături atât de dumnezeieşti încât nu se potrivesc cu nimic
altceva decât cu fiinţa primordială şi inefabilă a dumnezeirii. Aici judecata
mărginită a omului şovăie şi, cuprinsă de mirare, nu mai ştie încotro să se
încline, ce să aleagă, încotro să se întoarcă. Dacă se gândeşte la Dumnezeu,
vede [in Iisus]pe cel muritor. Dacă îl socotim om, îl vede cum, după ce a
învins stăpânirea morţii se scoală din morţi cu trupul Său. De aceea,spune
Origen, această taină trebuie privită cu teamă mare şi venerată ca să
descoperim într-una şi aceeaşi fiinţă adevărul fiecărei firi în parte, ca nu
cumva să cugetăm ceva nedemn şi necuviincios despre această fiinţă
dumnezeiască în substanţa Sa, şi inefabilă, nici să socotim dimpotrivă că tot
ce a făcut ar fi o simplă iluzie a unei false închipuiri. Explicarea acestei taine
depăşeşte cu mult posibilităţile şi priceperea noastră, chiar şi pe apostoli,
fiind mai presus chiar de puterile cereşti.

E de remarcat evlavia şi prudenţa cu care teologhiseşte Origen


cerând să nu i se socotească îndrăzneală, ci numai o cerinţă logică, faptul de
a arăta în puţine cuvinte mai curînd ceea ce conţine credinţa noastră decît
ceea ce ar putea să revendice afirmaţiile raţiunii, elaborând mai mult unele
presupuneri, opinii decât afirmaţii sigure.
20
UNIREA IPOSTATICĂ
Esenţa hristologiei lui Origen este unirea celor două firi, firea dumnezeiescă
şi firea omenească, intr-un singur ipostas sau o singură persoană. Din
păcate, Origen elaborează teoria posibilităţii unirii substanţei divine cu firea
omenească prin sufletul personal al lui Hristos ca suflet similar tuturor
sufletelor omeneşti.

Sufletul Său, creat după celelalte făpturi cugetătoare, a rămas singur


absolut fidel lui Dumnezeu şi unindu-Se cu Cuvântul prin voia Sa liberă S-a
transformat sub influenţa unei lungi obişnuinţe într-o a doua natură. Din
păcate este riscantă şi neconfirmată de tradiţie afirmaţia unui suflet care „s-
a legat de Hristos încă de la crearea lumii.” Conform credinţei sale greşite,
despre o creaţie iniţială sufletelor omeneşti, Origen împinge această eroare
pînă la a afirma existenţa unui suflet creat anterior pentru Hristos. Viciul de
gândire este amplificat şi prin aceea că numai natura umană din Hristos
avea un suflet omenesc şi nu era necesar „ca acest suflet să se fi legat de El
încă de la crearea lumii”.

Menţionăm faptul că Origen nu înţelege neapărat prin suflet ψυχη


natura spirirtuală a omului, ci ia acest termen în sens aristotelian. Inteligenţa
νους, după Aristotel, este elementul constant, permanent şi nemuritor al
naturii umane. Sufletul reprezintă partea mixtă şi intermediară între
inteligenţă şi corp. El poate să evolueze într-un sens sau altul spre νους Sau
spre σωμα. Asfel, pentru Origen ca şi pentru filozofii vremii sale, omul este
compus din trup şi suflet σωμα και ψυχη. Asfel, prin întrupare, Logosul îşi
aproprie nu trupul uman ci omul întreg, trup şi suflet. Logosul nemuritor îşi
apropie un trup muritor şi un suflet uman, asfel că ceea ce este divin în Iisus
Hristos este doar Logosul şi nu omul; nici sufletul şi nici trupul. Tributar
concepţiei filosofice, Origen admite trihotomismul, afirmând că Evanghelia
după Origen, când vrea să redea vreo pasiune sau tulburare, atunci
Evanghelia foloseşte cuvântul suflet; de pildă: „Acum sufletul Meu S-a
tulburat” şi „Întristat e sufletul Meu până la moarte” şi „Nimeni nu ia sufletul

21
Meu de la Mine, ci Eu însumi îl pun pe el”. Dar ceea ce încredinţează în
Tatălui nu este sufletul Său ci duhul Său şi când zice despre trup că este
„neputincios”, El nu vrea să spună că sufletul este osârduitor, ci „duhul este
osârduitor”, de unde ar urma că sufletul este ceva intermediar între trupul
neputincios şi duhul sârguitor.

Sufletul său a aderat încă de la început, adică din preexistenţă, la fiinţa


lui Iisus. Unit inseparabil cu Iisus, ca şi cu Înţelepciunea, cu Cuvântul lui
Dumnezeu, cu Adevărul şi cu adevărata Lumină, primind în întregime pe Iisus
şi prefăcându-se în lumina şi stălucirea Acestuia, sufletul s-a făcut un singur
spirit cu El, în principiu, după cuvântul Apostolului că „cine se uneşte cu
Domnul este un singur duh cu El”. Din substanţa acestui suflet, slujind ca
mijlocitor între Dumnezeu şi trup- căci natura divină nu se putea amesteca
cu trupul- se naşte Dumnezeu-Omul( ο Θεαντροπος, Deus-Homo). Ca
substanţă intermediară, acest suflet putea să ia un trup, iar ca substanţă
raţională, putea conţine pe Dumnezeu în calitate de Cuvânt, Înţelepciune şi
Adevăr. Sufletul era deci în întregime în Fiul lui Dumnezeu sau îl conţinea. De
aceea, sufletul împreună cu trupul pe care L-a luat e numit Fiul lui
Dumnezeu, Puterea lui Dumnezeu, Hristos şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi
reciproc, Fiul lui Dumnezeu prin care toate au fost create a fost numit Iisus
Hristos şi Fiul Omului. Avem aici formulată pentru prima dată în mod explicit
„communicatio-idiomatum”, comunicarea însuşirilor divino-umane în Hristos,
deci Origen nu cunoaşte termenul de „persoană”. Şi Origen documentează
că in toată Scriptura natura dumnezeiască e desemnată cu numiri omeneşti,
pe când firea omenească e împodobită cu titluri rezervate numai lui
Dumnezeu. Aceste vocabule sau denumiri sunt identice cu substanţa însăşi a
Fiului, care le posedă fiinţial nu accidental, avându-le de la Tatăl care le-a
creat odată cu naşterea Logosului. Unirea lui Hristos cu sufletul Său e mai
mare decât aceea dintre bărbat şi femeie. Unirea sufletului lui Iisus cu Acesta
este unirea dragostei, care dădea un singur duh.

22
Comunicarea însuşirilor, schiţate de Origen, este, după cum se spune,
unul dintre elementele cele mai interesante şi dezvoltate din hristologia
atanaso-capadocienilor. Ea derivă nu din unitatea persoanei, ci din
contopirea firilor. Dragostea desăvârşită e aceea care a creat unitatea
inseparabilă între acest suflet şi Dumnezeu, unitate produsă nu din
întâmplare sau de vreo accepţie de persoană, ci datorită meritului virtuţilor
Sale. Prin meritele dragostei lui – El a iubit dreptatea şi a urât nedreptatea –
sufletul lui Iisus a fost uns cu untdelemnul bucuriei, până într-atât încât
sufletul unit cu Logosul lui Dumnezeu devine Hristos. Iar a fi uns cu
untdelemnul înseamnă a fi plin de Duhul Sfânt. Sufletul lui Hristos a primit
harul Duhului Sfânt nu ca profeţii, ci El poseda plenitudinea substanţială a
Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „întru El
locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii”. Teologii afirmă că avem
aici pentru prima dată o descriere a sufletului omenesc al lui Iisus şi a felului
unirii lor cu Logosul, în teologia patristică. E o anticipare a unirii ipostatice de
care va vorbi Calcedonul în secolul V. Natura acestui suflet era aceea a
tuturor sufletelor, având putinţa să aleagă binele sau răul. Sufletul lui Hristos
a ales aşa de bine dragostea de dreptate, încât prin imensitatea acestei
dragoste, El s-a unit neschimbabil şi inseparabil cu această dreptate!
Tăria hotărîrii şi căldura nestinsă a dragostei Sale au stins orice dorinţă de
schimbare şi de revenire, până într-atât, încât ce se afla în voinţă s-a
schimbat în natură printr-o deprindere îndelungată. Pentru a explica mai uşor
acest lucru Origen foloseşte un exemplu. Dacă o bucată de fier rămâne tot
timpul în foc, din care primeşte căldură prin toţi porii şi structura lui, încât de
la o vreme fierul devine el însuşi o masă de foc, dacă folosim mereu focul şi
nu scoatem fierul din foc, când o atingem, de fapt nu atingem metalul ci
focul. Tot aşa stau lucrurile şi cu sufletul lui Hristos care, asemenea fierului
din foc, petrece tot timpul în Logos, în Înţelepciune, în Dumnezeu, încât tot
ce face, tot ce simte,tot ce cunoaşte este Dumnezeu. El devine neschimbabil

23
prin unirea cu Logosul. O oarecare căldură a Logosului ajunge la toţi sfinţii,
dar în sufletul hristic trebuie să credem că se află focul dumnezeiesc însuşi.15

În încheierea capitolului despre Întruparea Mântuitorului, Origen


dezvoltă ideea că umanitatea credincioasă va vieţui la „umbra lui Hristos”,
înţelegând prin aceasta unirea sufletului nostru cu Hristos, după modelul
unirii sufletului omenesc al lui Hristos cu dumnezeirea Sa. Puterea de
umbrire este puterea de împărtăşire a Duhului Sfânt, de împărtăşire a
dumnezeirii. Imitând firea omenească a lui Hristos, îndumnezeită,credincioşii
urmează îndemnul şi viaţa Sa, trăiesc în misterul înălţării Sale, când imitând
acest suflet, ajung prin credinţă la mântuire.

Cunoaşterea directă şi completă va avea loc în Împărăţie. Aşadar,


încheie Origen, dacă legea dată pe pământ este umbră, dacă întrega noastră
viaţă petrecută pe pământ este umbră şi dacă vom vieţui printre popoare la
umbra lui Hristos, trebuie să vedem dacă nu cumva adevărul despre toate
aceste umbre nu va fi cunoscut în marea revelaţie, când toţi sfinţii vor merita
să contemple mărirea lui Dumnezeu, cauzele şi adevărul lucrurilor, nu ca
printr-o oglindă, în taină, ci faţă în faţă. Dumnezeirea a devenit transparentă
prin Hristos, dar revelaţia desăvârşită a esenţei Sale se va efectua numai la a
doua venire a Sa, în Împărăţie. Aspiraţia creştinilor este să ajungă în
Împărăţia Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cu modestia care îl
caracterizează Origen încheie astfel discuţia sa hristologică: „Iată ce ni s-a
părut minţii noastre când am dezbătut nişte chestiuni atât de dificile, despre
întruparea şi despre dumnezeirea lui Hristos. Desigur,dacă cineva va putea
să descopere ceva mai bun şi să adeverească ceea ce spune prin afirmaţii
mai evidente luate din Sfintele Scripturi, să fie primite mai degrabă ideile
sale decât acestea ale mele.”

Asfel a rezolvat Origen problemele teologice ale unirii celor două firi în
Hristos Iisus, posibilitatea logică a alianţei între substanţa dumnezeiască şi

15
Ibidem, p. 144.
24
cea omenească, prin mijlocirea sufletului Său omenesc, apoi comuniunea
celor două firi şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti.

CONCLUZII

Aşadar, putem spune că Origen afirmă clar existenţa a două naturi în


Mântuitorul, căci El este în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În calitatea lui de
Fiu Unul Născut al Tatălui, spune Origen, Hristos are o fire dumnezeiescă cu
25
totul deosebită de cea omenească pe care a luat-o asupră-Şi în zilele mai de
pe urmă, potrivit iconomiei mântuirii.

Dar dacă în Hristos există două naturi, în schimb nu se află decât o


singură persoană. Cuvântul lui Dumnezeu la întrupare a devenit una cu
sufletul şi trupul lui Hristos, oferind pentru a fi înţeles mai bine exemplul cu
fierul înroşit, de care am vorbit mai înainte. Deci, Origen face pe de o parte
distincţie clară între Logos şi Omul Iisus iar pe de altă parte refuză categoric
să-I separeu. El afirmă unirea celor două firi, într-o unire organică. „Noi nu
separăm pe Fiul lui Dumnezeu de Iisus „ spunea Origen într-o altă lucrare a
sa. „După întrupare, sufletul şi trupul lui Iisus, au devenit absolut una cu
Logosul.” Unirea este atât de strânsă încât natura umană care este în Iisus
Hristos suferă o transformare. Prin unirea omului Iisus, prin trupul şi sufletul
Său muritor cu Logosul şi prin participarea la divinitatea Sa ele s-au
îndumnezeit.

Concepţia lui Origen despre sufletul lui Hristos a fost învinovăţită când
de monofizitism, întrucât absorbea natura umană în cea divină, când de
nestorianism, întrucât separa prea mult cele două firi. Sunt aici acuzaţii
contradictorii şi vechi, care au fost amplificate ulterior de adversarii lui
Origen. Acesta susţine umanitatea completă a lui Hristos contra
dochetismului gnostic. Omul nu a fost niciodată despărţit de Logos, adică
sufletul omenesc al lui Hristos creat ca toate celelalte suflete după chip.
Sufletul preexistent părăseşte sânul Tatălui la întrupare.

În concluzie putem spune că Hristos, după Origen, este ceva compus,


în care cele două firi nu sunt numai asociate,ci unite desăvârşit; firea
dumnezeiescă conduce ansamblul divino-uman. Trupul lui Hristos participă
încă din primul moment la dumnezeirea Logosului, ca ipostază pnevmetică,
dar a cărui îndumnezeire nu se realizează decât după Înviere.

Hristologia lui Origen se plasează în viziunea universală a teologiei


sale. El are, aşa cum spunea printre alţii şi marele nostru patrolog părintele
26
I.G.Coman, marele merit de a fi adâncit în mod excepţional hristologia
patristică, de a-i fi dat dimensiuni şi termeni tehnici noi ca: physis,
hypostasis, ousia, homoousios, theanthropos, theosis, termeni ce vor sta la
baza teologiei patristice ulterioare. El anticipează hotărârile Calcedonului,
prezentând unirea celor două firi în Logosul Hristos prin formule ca: koinonia,
henosis şi anakrasis, communicatio idiomatum.

Putem spune aşadar că construcţia teologiei lui Origen despre unirea


celor două firi în persoana Cuvântului întrupat este bună, dar din păcate se
sprijină pe concepţia greşită a lui Origen despre sufletul lui Hristos venind din
preexistenţă, asemeni tuturor sufletelor.

Origen a fost un geniu, un creator al teologiei ştiinţifice. Opera sa, deşi


cu multe erori, a influenţat pe toţi marii părinţi şi scriitori bisericeşti care au
venit după el. a reuşit să armonizeze cultura greacă cu învăţătura creştină şi
a pus-o pe cea dintâi în sprijinul dezvoltării şi îmbogăţirii celei din urmă. Cum
îşi însuşise toată ştiinţa profană din vremea sa, şi cum era un „specialist” în
probleme de teologie creştină mai ales în cele de filologie biblică şi exegeză,
a căutat să descopere cele mai potrivite formule şi raţionamente în vederea
definirii unei doctrine creştine bine articulate, comparabile cu mareile
sisteme filosofice elenice. A făcut din şcolile pe care le-a creat şi le-a condus
adevărate oaze de cultură creştină, ridicând nivelul învăţământului la cel al
celebrelor universităţi păgâne, iar auditoriul său a căpătat o componenţă
multireligioasă şi multinaţională. „A deschis drumuri noi în cugetarea
creştină şi, conştient de micimea omului şi a puterilor lui raţionale în faţa
măreţiei lui Dumnezeu a dat conceptelor sale doar valori de „încercări şi
exerciţii” şi nu de dogme, lucru aproape uitat de către cei care l-au
condamnat în secolul al VI-lea, ca eretic. De fapt a fost condamnat
origenismul, care nu-i mai reprezenta în totalitate opţiunile, ci era mai
degrabă o formă alterată a învăţăturii sale. Dincolo de toate acestea. Origen

27
a fost un luceafăr pe cerul credinţei noastre a cărei strălucire n-a încetat
niciodată.”16

ΒΙΒLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al


Bisericii Ortodoxe Române, Ediţie Jubiliară, diortosită de Î.P.S.
Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001;

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune


diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte
osteneli, Ediţia în format electronic;

3. Noul Testament, versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R.,


Bucureşti, 1995;

4. Celsie, Pr. George Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis


şi urmările ei până la jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-
Napoca, 2002;

5. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000;

6. Dumitraşcu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Teologi pre- şi post – niceeni, Ed. Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2002;

7. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, PSB, vol. XIII, EIBMBOR,


Bucureşti, 1992;

8. Gilson, E. Filosofia în Evul Mediu, traducere Ileana Stănescu, Ed.


Humanitas, Bucureşti, 1995;

16
Nicu Dumitraşcu, op. cit. p. 103.
28
9. Ică Jr. Diacon Ioan, Origen – contemporanul nostrum, stdudiu
introductive la volumul – H. Crouzel, Origen, personajul – exegete – omul
duhovnicesc – teologul, traducere de Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu,
1999;

10. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Bucureşti;

11. Origen, De Principiis, PSB vol VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Cuprins

PROLEGOMENE.......................................................................................... .................2
REPERE BIOGRAFICE..................................................................................... ..............5
OPERA LUI ORIGEN.....................................................................................................8
OPERA EXEGETICĂ......................................................................................... ..........9
SCRIERI DOGMATICE....................................................................................... .......10
SCRIERI APOLOGETICE....................................................................................... ....10
SCRIERI PRACTICE.................................................................................................10
SCRISORILE...........................................................................................................10
HRISTOLOGIA LUI ORIGEN....................................................................................... ..11
NAŞTEREA DIN VECI A LOGOSULUI........................................................................16
ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI.....................................................................................18
UNIREA IPOSTATICĂ...............................................................................................21
CONCLUZII......................................................................................... .......................25
ΒΙΒLIOGRAFIE...........................................................................................................28

29
30

S-ar putea să vă placă și