UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA CLUJ-NAPOCA

Masterat Teologie Sistematică - Biblică

- HRISTOLOGIE PATRISTICĂ -

Profesor coordonator: Pr.Prof.Dr.Valer Bel

Masterand: Paul Moldovan

- 2009 -
 CUPRINS

Masterat Teologie Sistematică - Biblică........................................................................................1

CUPRINS.......................................................................................................................................2
HRISTOLOGIA IOANEICĂ........................................................................................................4
I . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - GENERALITĂŢI...........................................................7
II . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - OMUL, „HOMO”.......................................................10
III . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - FIUL LUI DUMNEZEU, „DEUS”...........................12
SCURTE CONCLUZII................................................................................................................18
BIBLIOGRAFIE :........................................................................................................................20

2
 CUVÂNT ÎNAINTE ,

Imaginea Persoanei lui Isus Hristos este conturată printr-un limbaj evanghelic
de o profunzime mişcătoare pentru sufletul aflat în căutarea Celui ce este Lumina şi Viaţa.
Evanghelia a IV-a după Ioan, evanghelie a sufletului, redă prin cuvânt o Hristologie aparte
de cea regăsită în Evangheliile Sinoptice, aceasta deoarece chiar de la începutul
evangheliei, Sfântul Evanghelist Ioan prezintă în Prolog, opera lui Isus - Logosul, şi
persoana Sa divină în planul mântuirii, conceput de Dumnezeu pentru cel făcut din ţărână.
Expozeul ideilor regăsite în cuprinsul Prologului punctează prezenţa din
veşnicie a lui Isus Hristos ca coautor la crearea lumii, arătând în acest fel natura Sa
dumnezeiască. Autorul nu omite, însă a lăsa la o parte şi cealaltă latură a persoanei Sale, şi
anume natura umană a lui Isus, Fiul Omului.
Isus Hristos prin actul Întrupării nu este străin trăirii noastre, ci El acum se
manifestă în omenitatea Sa la fel ca omul, realizând dialogul de la om la om nu dintr-un
plan superior spre inferior, ci intrând într-un plan existenţial comun, omului. Persoana lui
Isus Hristos cu cele două firi, şi anume cea divină şi ce umană, firi unite în aceeaşi
persoană, permite manifestarea Mântuitorului pe două planuri existenţiale, cel divin, şi cel
uman. (Divino - Uman)
Omenitatea lui Isus îl face asemenea nouă, având aceleaşi nevoi, fiind supus
aceloraşi suferinţe etc., pe când firea Sa divină se manifesta ca proroc, arhiereu şi împărat.
Dar, Plinătatea divinităţii Sale se arată în momentul învierii Lui.
Întreaga manifestare a activităţii Persoanei lui Isus Hristos nu este nimic
altceva, decât aceea de a readuce omul damnat, la mântuire, la starea de sfinţenie,
realizând în acest fel împăcarea Dumnezeiescului Tată cu omul păcatului.
Aşadar Evanghelia a IV-a, îl conduce pe cititor la contemplarea Persoanei lui
Isus Hristos, „Homo - Deus” într-o lume paradisiacă, unde se regăseşte Plinătatea
Sufletului .

3
 HRISTOLOGIA IOANEICĂ

Hristologia Sfântului Evanghelist Ioan, raportată la Hristologia evangheliilor

Sinoptice este mult mai profundă şi mai intimă, aceasta din mai multe motive, şi anume: în
primul rând datorită faptului că Ioan a fost ucenicul direct al mântuitorului, spre deosebire de
ceilalţi doi autori ai evangheliilor, Marcu şi Luca care nu s-au aflat în preajma lui Isus în mod
direct, ci au fost ucenici ai lui Petru şi Pavel, în al doilea rând Ioan este acela dintre ucenici
care era cel mai iubit de Domnul şi nu putem decât să spunem că datorită statutului de care
se bucură, acesta a reuşit stabilirea unei relaţii mai profunde, relaţii care l-au împins la o
relatare mai completă şi mai intimă privitoare la Omul - Dumnezeu.
Evanghelia a IV-a reliefează cea mai pătrunzătoare interpretare teologică
referitoare la persoana lui Isus Hristos, ceea ce a şi făcut ca acesteia sa-i fie atribuită titlul
de „evanghelie spirituală”. Chiar în Prologul evangheliei sunt prezentate într-un mod cu totul
schiţat temele care urmează a fi tratate în cuprinsul Evangheliei, şi anume: teme ca viaţa,
lumina, întunericul, adevărul, mărturia, slava etc. prolog care nu are paralela la sinoptici.
Fiecare Evanghelie începe cu o introducere, preambul care prezintă metoda de lucru a
Evangheliştilor. Marcu care este înclinat spre partea contemplativă se limitează astfel la
prezentarea acţiunilor şi a evenimentelor axându-se deci pe acestea încercând a le rezuma
într-o singură frază. Matei, de exemplu îşi începe istorisirea tabloului evanghelic printr-un
expozeu al listei genealogiei lui Isus, expozeu tipic iudaismului, plasându-şi evanghelia sa
sub semnul aşteptării împlinirii profeţilor Vechiului Testament, iar Luca realizează un
preambul după modelul elenist. Evanghelia lui Ioan se deosebeşte de sinoptici prin faptul că
autorul descrie în Prolog opera lui Isus - Logosul şi persoana Sa divină în planul mântuirii
conceput de Creator pentru creator.
Versetele Prologului, insistă pe latura preexistenţei şi divinităţii lui Isus Hristos,
şi anume Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, revelatorul Tatălui1. „Isus este, într-adevăr,
Cuvântul complet şi definitiv al lui Dumnezeu, Înţelepciunea autentică făcută vizibil,

1
La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.
4
persoana trimisă de Dumnezeu ca Fiu unic al Tatălui”2. Utilizarea termenului de „logos” în
scrierea Ioaneică a fost discutată de către biblişti, care susţin că Sfântul Apostol Ioan se
inspiră din literatura sapienţială iudaică şi din reflecţia Bisericii primare asupra temei biblice
a Cuvântului lui Dumnezeu. Termenul „logos” este de origine din limba greacă şi este folosit
de autor pentru a scoate în evidenţă teologia Cuvântului, în sensul de putere care aşează,
descoperă, luminează, persoana care dă viaţă şi îl aplică lui Hristos în raportul Său veşnic
cu Tatăl.
Filon din Alexandria caracterizează Logosul astfel: „Logosul este umbra lui
Dumnezeu, care s-a servit de el ca de un instrument în crearea Universului. Ori, această
umbră este ca o copie, care serveşte de prototip celorlalte lucruri. După cum Dumnezeu
este modelul imaginii pe care noi o numim umbra (Logos), astfel este această imagine
model tuturor celorlalte lucruri”3.
Prologul Evangheliei a IV-a este pilonul, în jurul căruia ideile regăsite în
cuprinsul acestuia, vor reliefa prin profunzimea cuvântului revelat claritatea expunerii şi
imaginea prezentării activităţii mântuitorului pe pământ, atât în ceea ce priveşte latura Sa de
om asemenea nouă, cât şi latura Sa dumnezeiască. Aşadar, încă de la primii paşi ai
Prologului ne sare în ochi Persoana lui Isus Hristos, persoană însuşită cu două firi: cea
dumnezeiască şi cea umană.
Ideile de baza ale Prologului care conturează existenţa celor două firi ale
Persoanei mântuitorului sunt:
1. Preexistenţa din veşnicie a Logosul (1,1-2);
2. Logosul - a doua persoană a Sfintei Treimi, este coautor al creaţiei (1, 3-4):
„toate prin El s-a Făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”.
3. Misiunea lui Ioan Botezătorul a fost aceea de a da mărturie despre Lumină
(1, 6-8);
„Prologul Ioaneic are o construcţie simfonică; autorul introduce o temă, o
părăseşte, o reintroduce şi o rezervă contrapunctic în strânsă conexiune cu celelalte. În
aceste versete, Ioan evanghelistul leagă înţelesul misiunii sale de mărturia Luminii, care,

2
Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001.
3
Ibidem nota subsol 2
5
din versetele anterioare aflăm că este Cuvântul Întrupat. Aşadar mărturia lui Ioan era aceea
despre Logosul divin Întrupat”4.
4. Prezenţa Logosului în lume având un dublu scop:
- de a lumina pe oameni;
- de a aduce înfierea.
5. Întruparea Cuvântului (1, 14);
6. Mărturia lui Ioan despre Cuvânt (1, 15);
7. Legea a fost adusă oamenilor prin oameni (Moise) (1, 16);
8. Harul şi adevărul au venit în lume prin Isus Hristos (1, 17).
Hristologia Ioaneică se referă la Persoana lui Isus Hristos cu cele două firi cea
divină şi cea umană.

4
Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001.

6
 I . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - GENERALITĂŢI
“ Homo - Deus, Deus - Homo ”

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o

parte prin raţiunile lucrurilor, iar pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor
vie sunt chipurile Ipostatice ale Lui Însuşi. Persoanele umane au fost chemate de Logosul
divin la comuniunea cu Sine prin lumea lucrurilor create. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice în
privinţa aceasta: „Ascunzându-Se pe Sine în mod tainic în raţiuni, Cuvântul Se oferă spre
înţelegere, în mod proporţional, prin fiecare din lucrurile văzute, ca pe nişte litere, întreg şi
deplin în toate şi întreg şi nemicşorat, Cel nediferenţiat şi mereu acelaşi în cele diferenţiate,
Cel simplu şi necompus în cele compuse, Cel fără început în cele supuse începutului, Cel
nevăzut în cele văzute, Cel nepipăit în cele pipăite… ca din toate acestea să ne adune
treptat la Sine pe noi, cei ce urmam Lui, unificându-ne prin Duhul, şi să ne ridice la
înţelegerea Lui simplă şi eliberată de alipirea la ele, concentrându-ne pentru El în unirea
atât cât S-a diferenţiat pe Sine prin coborârea cea pentru noi”5.
Un aspect al marii taine a Întrupării este acela al modului cum a fost primită
natura omenească în subiectul divin al Logosului.
Încă de la începutul Evangheliei, Ioan punctează mărturiile unora dintre cei
care s-au aflat în apropierea mântuitorului, astfel Ioan Botezătorul îl numeşte „Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (1, 29), Andrei îl numeşte „Mesia”: „L-am aflat pe
Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (1, 41), pentru Filip, Isus este: „Acela despre care a scris
Moise în lege şi în proroci” (1, 45), iar Natanael face o mărturisire de credinţă a dumnezeirii
lui Isus numindu-l „Fiul lui Dumnezeu”: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (1, 49). Jurnalul de
mărturisiri se termină cu însăşi mărturisirea lui Isus, care se numeşte pe sine „Fiul Omului”:
... de acum veţi vedea … pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul

5
Sf.Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, pag.91, col.1285.

7
Omului” (1, 51). Aceste mărturisiri nu fac altceva decât de a aduce la lumina persoana lui
Isus Hristos.
Ioan mărturiseşte în evanghelia sa faptul că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte
de veci S-a Întrupat şi S-a făcut om, S-a micşorat pentru ca noi cei supuşi păcatului să ne
împăcăm cu Dumnezeu Tatăl şi astfel să fim părtaşi ai vieţii veşnice. Părintele Dumitru
Stăniloaie afirmă că prin Întrupare s-a realizat unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a celei
omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Isus Hristos6.
Chiar de la începutul Prologului evanghelic Ioaneic se arată că Isus Hristos a
existat ca Fiu a lui Dumnezeu, deci ca Ipostas sau ca persoană dumnezeiască, dinainte de
Întrupare. Aşadar, Isus Hristos este Unul şi Acelaşi cu Ipostasul dumnezeiesc născut din
Tatăl dinainte de veci.
Isus Hristos S-a constituit ca persoană de-abia prin naştere, prin întâlnirea firii
dumnezeieşti cu firea omenească. Aceasta înseamnă că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit
la maximum cu umanitatea, sau a venit în maxima apropiere de noi. „Acum El nu mai
rămâne ca persoană în alt plan decât persoanele umane; El nu Se mai mulţumeşte să-Şi
facă simţită prezenţa şi eficacitatea ca persoană susţinătoare a persoanei raţionale umane
existente în mod deosebit de El, ca chip al Său, şi a raţiunilor lucrurilor, ca chipuri deosebite
ale raţiunilor Sale, cum făcea înainte de Întrupare şi într-un mod mai accentuat şi mai vădit
în Revelaţia Vechiului Testament”7.
Prin lucrarea Întrupării, Persoana lui Isus Hristos nu mai poartă un dialog cu
persoanele umane, ca un partener din alt plan, ci acum El intră în planul experienţei
comune omului care crede în El. Aşadar, dialogul omului Dumnezeu - om se realizează
acum pe un plan al orizontalităţii liniare şi nu pe un plan vertical de la cer spre pământ.
Nicolae Cabasila zice că înainte de Întrupare cele două firi erau despărţite, „pentru că
Dumnezeu era numai El şi firea omenească era numai ea”.
Chiar din Prologul Evangheliei lui Ioan, acesta spune că Dumnezeu - Cuvântul
este Persoană prin faptul că se face Persoana firii omeneşti fără să se înceteze a fi
Persoana firii dumnezeieşti. Prin urmare, potrivit celor de mai sus putem afirma că
Persoana lui Isus este încununată atât de firea dumnezeiască cât şi de firea umană.

6
D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
7
Ibidem nota subsol 6.
8
 Părintele Stăniloaie spune că: „Nu există un Isus în sine ca om, care apoi să
primească şi atributul de revelator, ci acest Isus este Dumnezeu Însuşi ca subiect al
Revelaţiei şi ca obiect al ei, şi că dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-a făcut om în sensul întreg
al cuvântului, omul n-a putut fi împăcat cu Dumnezeu”8.
Pe baza expunerii Ioaneice putem afirma că Întruparea lui Isus Hristos s-a
făcut cu un scop bine definit şi totodată bine determinat. Astfel, firea Sa dumnezeiască
realizează lucrarea mântuitoare, lucrare care-l readuce pe om, nu la condiţia pe care a
avut-o în gradina Edenului, ci la o poziţie mult superioară aceleia; şi anume aceea de a
moştenii o avere pregătită de la întemeierea lumii de Dumnezeu Tatăl, şi anume: aceea de
a deveni fii prin adopţie şi de a fi beneficiari ai împărăţiei cerurilor.

8
Dumitru Stăniloaie. „Isus Hristos sau Restaurarea Omului”, Edit.Omniscop, Craiova, 1993.

9
 II . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - OMUL, „HOMO”

După cum am reuşit a vedea din expozeul de mai sus referitor la Persoana lui
Isus Hristos, persoana însuşită cu cele două firi, cea Divină şi cea umană, putem face o
despărţire a acestora şi să ne referim la firea umană a mântuitorului, fire supusă aceloraşi
trebuinţe omului creat din ţărână.
Isus-Omul, „Fiul Omului”, prin Întrupare se face trup, şi devine asemenea
nouă. Prin lucrarea de Întrupare, acum Cuvântul devine natura umană pe care El însuşi o
crease. Expresia „s-a sălăşluit printre noi” subliniază clar scopul Întrupării: Dumnezeu
locuieşte cu poporul Său nu într-o manieră trecătoare, ci într-o manieră stabilă şi veşnică.
Pentru a scoate la lumină natura umană a mântuitorului, putem afirma că Isus - Omul este
supus aceloraşi legi din partea naturii: înfometează, suferă, plânge etc., având deci aceleaşi
nevoi ca şi omul creat, şi îndură aceleaşi suferinţe ca acesta. Aşadar, prin asumarea firii
noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care este şi primul act al chenozei Lui. Acesta urmează
în continuare o chenoza, chenoză care implică ascultarea lui ca om, şi în acelaşi timp şi
suportarea trebuinţelor omeneşti (afectele de foame, de sete, de somn, frică de moarte,
durerea) şi suportarea morţii înseşi. În toate acestea, El se arată ca acceptând trăsăturile
pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Rostul sau mai bine zis utilitatea acceptării
patimilor de către El a fost pentru vindecarea firii noastre. Leonţiu de Bizanţ spune: „Trupul
se cunoaşte pătimitor şi coruptibil. Faptul dintâi Îl face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar
al doilea nu-l lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare
şi până la ridicarea a ceea ce e a nostru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la
ridicare şi Înviere. Căci ce vom avea asemenea cu Dumnezeu de nu vom patimii cu Cel ce
a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca
noi”. Episodul evanghelic Ioaneic al morţii şi învierii lui Lazăr (11,1-46), prietenul Său, arată
într-un mod cât se poate de limpede că Domnul plânge (11, 35), verset care-l prezintă pe
Isus - Omul într-o lumină caracteristică naturii sale umane, natura umană damnată la durere

10
şi suferinţă. O altă imagine a Evangheliei după Ioan, în care Domnul este asemenea nouă,
prin firea umană însuşită şi asumată este aceea a patimilor îndurate de El înainte, şi în
momentul răstignirii, inclusiv în momentul morţii Sale pe cruce. Cu toate că Domnul Hristos
are cele două naturi existenţiale: divină şi umană, cuprinse în aceeaşi Persoană, El se
manifestă în relaţia cu creatura, ca de la om la om.
Firea umană însuşită de Isus - Omul este asemenea nouă cei creaţi de El,
supuşi nevoilor acestei lumi pline de dureri, plânsete etc., dar la sfârşitul căreia se află
veşnicia, dăruită ca dar de Dumnezeu.
În suportarea acestor pătimiri Isus Se dovedeşte „omul tare”, omul restabilit în
tăria lui adevărată, noul Adam.

11
 III . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - FIUL LUI DUMNEZEU, „DEUS”

Sfântul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul lui Dumnezeu, care S-a Întrupat,
cu Cuvântul, iar pe Acesta Îl cunoaşte, ca de altfel şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care
toate s-au făcut şi era încă înainte de Întrupare viaţa şi lumina oamenilor, luminând în
întuneric (1, 3-5, 14).
Naşterea Mântuitorului este opera Dumnezeiescului – Tată, având ca scop
readucerea omului de la condiţia sa de rob, dobândită ca urmare a căderii acestuia în
păcatul morţii, la sfinţenie şi mântuire.
Pe întreg parcursul activităţii sale mântuitoare Fiul lui Dumnezeu se manifestă
ca „Homo – Deus”. Legătura între Persoana lui Isus Hristos şi lucrarea Lui mântuitoare
arată cele două naturi ale Persoanei Sale, natura divină şi cea umană.
Pentru a observa cât mai desluşit divinitatea naturii Persoanei lui Isus Hristos
este imperativă punctarea minunilor săvârşite de El, minuni care-l ridică la rangul de Fiu al
lui Dumnezeu. Aşadar, divinitatea lui Isus reiese din numeroasele minuni cuprinse în cap.2
-12, minuni care-l fac sa fie privit ca „Mesia” cel aşteptat de iudei.
În următoarele rânduri voi încerca a trece în revistă doar câteva din aceste
minuni, miracole care-l ridică la demnitatea de Creator. Vindecarea slăbănogului de 38 de
ani de la scăldătoarea Vitezda, pasaj evanghelic care a fost interpretat în sens sacramental,
cu referire la Taina Botezului. Aşadar, Scriptura pictează într-un fel şi pune în faţa ochilor
noştri ceea ce trebuie să se întâmple, ca noi să fim pregătiţi şi atunci când se va întâmpla
ceva lucru uimitor şi la care nu ne aşteptăm, credinţa celor ce vor vedea să nu fie nicidecum
stinsă, ci să rămână tare. Acest fragment evanghelic arată desluşit puterea divină a lui
Hristos reliefând calitatea Sa de Domn. Persoana lui Isus Hristos determină acum
vindecarea şi odată cu vindecarea, vine şi iertarea păcatelor.
Altă minune care întăreşte şi redă ideea de divinitate a Persoanei lui Isus
Hristos este minunea umblării pe mare, minune care are ca scop lărgirea orizonturilor

12
vederii în ceea ce priveşte deschiderea misterului Omului Isus. Astfel, Isus liniştindu-i, li se
autorevelează şi li se descoperă nu numai ca Mesia, care le potoleşte teama, ci şi ca
Domnul şi Stăpânul în care rezidă prezenţa puternică şi salvatoare a lui Isus.
Minunea înmulţirii pâinilor este în viziunea Ioaneică încărcată de un puternic
simbolism sacramental, prefigurând Sfânta Euharistie. Sensul Hristologic sacramental al
săvârşirii acestei minuni este acela de descoperire a slavei lui Dumnezeu în Isus, Cuvântul
revelat.
Alături de punctarea acestor câteva minuni, mă văd nevoit de a nu lăsa la o
parte acele câteva Cuvântări Hristologice din care reiese divinitatea Persoanei lui Isus
Hristos:
1. Isus Hristos - Pâinea Vieţii. (cap.6)
Cap.6 al Evangheliei a IV-a, prezintă pe Isus în centrul activităţii Sale publice,
într-un moment crucial al acesteia, când revenind în Galilea, în urma unei minuni, săvârşite
acolo, se proclamă pe Sine, în Sinagoga din Capernaum - Pâinea Vieţii, şi ca o consecinţă
a acestei afirmaţii, autorul accentuează credinţa sau refuzul omului în faţa acestui mister.
„Mesajul evanghelistului se înscrie într-o ecuaţie doctrinară extrem de simplă:
Isus este Pâinea cerească care trebuie consumată în actul credinţei depline, condiţie sine-
gua-non pentru dobândirea mântuirii. Cel ce primeşte în credinţă şi supunere misterul
Cuvântului şi Persoana Celui Întrupat intră în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu, trăind
anticipat dobândirea vieţii veşnice”9.
2. Isus - viaţa şi lumina lumii. (cap.7-8)
În aceste capitole se regăsesc trei dialoguri care evidenţiază tensiunea dintre
Isus şi iudei. Tema predilectă asupra căreia Mântuitorul insistă la Ierusalim este aceea a
„apei cele vii”: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea; cel ce crede în Mine …
râuri de apă vie vor curge din pântecele Lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care avea
să-l primească cei ce cred Într-Însul” (7, 38-39).
Isus lumina lumii este acea lumină care ne luminează inima ca să primim,
ochii ca să privim şi mintea ca să înţelegem că numai prin El vom reuşi să ajungem la
sfinţenie şi la mântuire. Deasemenea această Lumină ne luminează calea îndreptării
noastre înspre raiul mântuirii unde vom dobândi veşnicia cea promisă.

9
Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001.

13
 3. Rugăciunea arhierească a lui Isus. (cap.17)
Rugăciunea arhierească înglobează trei destinatari, şi anume: Rugăciunea lui
Isus pentru Sine, Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi şi rugăciunea lui Isus pentru lume.
Rugăciunea lui Isus pentru Sine constă în cererea Sa de a fi preamărit de
Tatăl şi de a fi arătat ca Dumnezeu, aşa cum El s-a manifestat, până în acel moment. Isus
se prezintă pe Sine, dar simultan şi pe Tatăl ca având putere de a da viaţă veşnică, care, în
viziunea Sa, constă în două lucruri: cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi cunoaşterea lui Isus
Hristos ,ca Dumnezeu Întrupat.
Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi, se rezumă la: cererea de a fi păstraţi
în unitate, şi cererea de a fi sfinţiţi în cuvântul Evanghelic.
Rugăciunea lui Isus pentru lume, consta în: cererea pentru unitatea acelora
care cred în numele Său, şi dorinţa Mântuitorului ca Apostolii şi toţi Ucenicii Lui să fie în
comuniune cu EL.
„Cuvântul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, chiar venit în Hristos în dialog cu noi,
nu este văzut în mod descoperit. Trupul lui Hristos, cuvintele lui omeneşti, rămân încă
„tipuri”, simboluri ale dumnezeirii lui”10.
Fiul lui Dumnezeu Întrupat lucrează ambele feluri de lucrări: cele dumnezeieşti
şi cele omeneşti, ba mai mult El le lucrează potrivit cu firea lor, pe cele dumnezeieşti cu
lucrare dumnezeiasca, iar pe cele omeneşti cu lucrare omenească, însă nu separat de
cealaltă fire.
Divinitatea Persoanei Mântuitorului reiese şi din cap.14, 6, unde Isus se
prezintă pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa”. Realitatea împărăţiei lui Dumnezeu este
evidenţiată de Isus prin următoarele cuvinte: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”
(cap.14, 2). Aceste locaşuri, potrivit cuvântului Ioaneic, pot fi atinse numai dacă se foloseşte
o singură cale şi se urmează un singur adevăr: Isus Hristos.
Deofiinţimea Persoanei lui Isus Hristos cu Tatăl reiese din cap.14, 8-11, şi
anume: „Doamne, i-a zis Filip, arată-ne pe Tatăl, şi ne este deajuns. Isus i-a zis: De atâta
vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.
Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine?
Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine: ci Tatăl care locuieşte în Mine, El

10
D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

14
face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel
puţin pentru lucrările acestea”. Un alt punct deosebit de relevant în deofiinţimea Persoanei
Mântuitorului cu Tatăl reiese şi din următorul pasaj scripturistic cuprins în cap.16, 32: „Iată
că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa
singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine”.
Evanghelia Ioaneica redă Persoana lui Isus Hristos în cele trei slujiri
mântuitoare ale Lui: Isus Hristos ca Învăţător – Proroc, Isus Hristos, Arhiereul şi Jertfa Sa
supremă şi Isus Hristos ca Domn - Împărat.

1. Isus Hristos Învăţător – Proroc.

Isus Hristos este Învăţătorul şi Prorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa
Divino – Umană. El nu este un învăţător de lege ca oricare om, sau un proroc din vechime
deoarece El se înscrie pe un cu totul alt plan. Persoana şi învăţătura Sa sunt unice, unice
raportate atât la omul creat cât şi la învăţătura acestuia. „Isus Hristos e Învăţătorul şi
Prorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. El e Învăţătorul în sensul suprem
prin Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care
arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existentei. El e ca atare
„Învăţătorul” şi „învăţătura” în persoana, dacă este „Lumina” în persoană. El e Cel ce
propovăduieşte şi „Cel ce Se propovăduieşte pe Sine”11.

2. Isus Hristos, Arhiereu şi Jertfa Sa supremă.

Slujirea ca Arhiereu a lui Isus Hristos este îndreptată în mod direct înspre
Dumnezeu –Tatăl, fiindcă slujirea Sa se realizează sub forma aducerii jertfei Sale Tatălui
Ceresc, dar această jertfă este îndreptată şi înspre oameni, aceasta deoarece Isus Hristos
aduce ca jertfă firea umană asumată de El.
Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi
răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi”. Un
teolog grec spune: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare
de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte
din pricina aceasta”.

11
D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

15
 În partea a doua a Evangeliei după Ioan, ne sunt prezentate manifestările
supreme ale mesianităţii lui Isus Hristos: Cuvântarea de despărţire, Rugăciunea
Arhierească, Episodul în care Domnul spală picioarele ucenicilor Săi, culminând cu
evenimentele Patimilor şi a Învierii.
Expozeul de cuvinte regăsite în evanghelia Ioaneică referitor la episodul
spălării picioarelor ucenicilor de către Isus, poate fi socotit momentul instituirii slujirii cu
caracter universal, „Să faceţi cum am făcut Eu” (In.13, 15).
În Evanghelia Ioaneică, episodul cel mai profund, dar şi cu un impact uriaş
pentru martorii Săi este acela a Rugăciunii lui Isus Hristos către Dumnezeu - Tatăl, episod
care zugrăveşte calitatea Sa de Mare Arhiereu. Practic, Rugăciunea Sa Arhierească are trei
beneficiari, şi anume: pentru Sine, pentru ucenicii Săi şi pentru lume, şi un singur destinatar
Dumnezeu – Tatăl.
În ceea ce priveşte jertfa săvârşită de Isus Hristos, aceasta serveşte restabilirii
comuniunii între Dumnezeu şi om. „Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea
omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se
neîmpiedicat în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul
duşmănos al omului. Jertfa omului este necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru
Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi”12.

3. Isus Hristos Împărat – Domn, Fiul lui Dumnezeu.

Viziunea Ioaneică referitoare la această formă de slujire este aceea că Isus
Hristos nu a exercitat aceasta slujire în mod singular, separate, ci împreună cu celelalte
două forme de slujire amintite mai sus. Demnitatea aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan
este o demnitate de la Dumnezeu prin însuşi faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu (cap.1, 1-
18) .
Părintele Dumitru Stăniloaie zice: „Demnitatea aceasta nu e numai cea pe
care o are El ca Dumnezeu de crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în
trup, ci e demnitatea împărătească pe care a primit-o şi ca om”.

12
D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

16
 Însă, la puterea împărătească deplina e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea
sa se manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de
mântuire, în venirea întru slava şi la judecata de obşte.
Unirea maximă a celor doua firi: cea Dumnezeiască şi cea umană în aceeaşi
Persoană a lui Isus Hristos este văzută de Părintele Dumitru Stăniloaie ca o unitate
realizata în Hristos.
Nicodim Aghiotitul deosebeşte trei moduri ale unirii sau comuniunii: cel după
fiinţă, propriu Persoanelor divine, cel după lucrare, propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii
înainte de Întrupare, şi cel după Ipostas, propriu naturii dumnezeieşti şi omeneşti în
Ipostasul lui Isus Hristos.
Unire firilor după ipostas o face Fiul lui Dumnezeu ca persoană a firii
omeneşti, fără însă a anula această fire. Prin faptul că se face om, Fiul lui Dumnezeu intră
într-o unire după fiinţa omenească cu ceilalţi oameni; iar aceasta înseamnă o relaţie mai
deplină decât înainte de Întrupare.

17
 SCURTE CONCLUZII

Expunerea în aceste umile rânduri a Hristologiei Ioaneice, m-a făcut să înţeleg

într-un mod cu totul aparte profunzimea şi intimitatea cuvântului redat de Sfântul
Evanghelist Ioan în Evanghelia a IV-a, referitor la Persoana lui Isus Hristos.
Conturarea tabloului Hristologic, ca urmare a modului de pătrundere,
înţelegere şi redare de către autor, constituie o adevărata comoară literară.
Tema privind Persoana lui Isus Hristos că „Homo-Deus”, cu cele două firi şi
anume: cea dumnezeiască şi cea umană este prezentată şi în Evangheliile Sinoptice, dar în
Evanghelia după Ioan, Persoana Mântuitorului este redată cu o mai profundă intensitate
sacramentală.
Actul Întrupării Cuvântului, constituie momentul smereniei Celui ce a participat
la Facere, făcându-se trup asemenea nouă oamenilor. În Isus Hristos, Dumnezeul – om, ni
s-a deschis calea spre comuniunea cu Dumnezeu. Prin Întruparea Sa ca om, Hristos ne-a
făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în forma umană cea mai deplină, mai
bine spus cu întreaga Sfântă Treime.
Persoana Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat este văzută de Ioan ca un moment
al reaşezării lucrurilor, al împăcării lui Dumnezeu cu omul cuprins de lanţurile păcatului.
Manifestarea Persoanei lui Isus în cele două planuri existenţiale, cel uman în care se face
frate cu noi, şi cel divin în care se arată că adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, constituie
plinătatea Persoanei Sale. Numai Persoana lui Isus Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin
din egoismul păcatului, din închisoarea în care limitele umane nu puteau ieşi fără ajutorul
un Mântuitor, al unui Mesia.
Ca Fiu al Omului, El nu mai poartă un dialog de pe planuri diferite (superior –
inferior) cu persoanele umane, ci realizează un dialog pe orizontală cu semenii Săi, intrând
într-un plan al experienţei comune creaturii, iar ca Persoană Divină. Acesta se manifestă ca

18
proroc, arhiereu şi împărat, manifestându-se abia după momentul învierii în deplina Sa
divinitate.
Aşadar, numai prin căutarea, prin cunoaşterea, prin iubirea şi urmarea
Persoanei lui Isus Hristos, putem dobândi mântuirea şi sfinţenia.
Am să închei cu un citat din Părintele Dumitru Stăniloaie, şi anume: „Isus S-a
arătat astfel ca Dumnezeu, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească”.

19
 BIBLIOGRAFIE :

• Stăniloaie Dumitru, Pr. prof. dr. , „Chipul Evanghelic al lui Hristos”, Sibiu,1981.
• Idem, „Isus Hristos sau restaurarea omului”, ed. a II-a, Editura Omniscop, Craiova,
1993.
• Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.
• Tofană Stelian, Pr. prof. dr., „Introducere în Studiul Noul Testamant - Evangheliile
după Matei şi Marcu. Documentul Qulle”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002.
• Idem, „Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III - Evanghelile după Luca şi
Ioan, Problema sinoptică”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

Studii şi articole:
• Manolache Ana, „Învierea şi Înălţarea Domnului încununare a operei de
răscumpărare”, în „Ortodoxia” , anul XXI (1969), nr.2, (aprilie - iunie).
• Tofană Stelian, Pr. prof. dr., „Hristologie, sacramentalitate şi Mariologie în
Evanghelia a IV-a cu privire specială la episodul Cana” (Ioan 2, 1 – 11), în „Studia
Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Ortodoxă”, anul XLIV, 1999, nr.1 – 2.
• Vizitiu Mihai, Pr. drd., „Isus Hristos Viaţa lumii”, în „Ortodoxia”, an XXXV (1983),
nr.1, (ianuarie - martie).

20