Sunteți pe pagina 1din 15

Theodor Aman

Nscut la 20 mart. 1831, Cmpulung - mort la 19 aug. 1891, Bucuresti. Fiul serdarului Dimitrie Aman. Copilria si-a petrecut-o n casa printeasc de la Craiova. Dup studii la scoala Central din Craiova (prof. C. Lecca) a urmat Colegiul Sf. Sava din Bucuresti (prof.Carol Walenstein). n 1850 pleac la Paris, unde studiaz pictura cu Martin Drolling si Fr. Picot. Animat de puternice sentimente patriotice, particip la Revolutia de la 1848. Alturi de loan Maiorescu, Eugeniu Carada, Gheorghe Chitu si altii. Membru al Clubului revolutionar local, care avea sediul n cldirea scolii Centrale din Craiova. A cltorit la Constantinopol, fiind primit de Sultan, cruia i-a prezentat tabloul Btlia de la Oltenita. n Crimeea a pictat Btlia de la Alma, tablou expus la Paris (1855.). La Craiova, a executat Portretul Pepici Aman, mama sa (1855-1856); portretul lui Alexandru Aman, fratele su si portretul Aristiei Aman, sotia lui Alexandru (1856). La 12 octombrie 1857 se afla din nou la Craiova, martor al scenei de entuziasm din fata scolii Centrale, cnd a avut loc o ntlnire public, prounionist. Evenimentul i-a inspirat tabloul Hora Unirii la Craiova, pictat n acelasi an. Tot n 1857 a pictat portretele lui lancu si Sevastita Socolescu (cumnatul si sora sa), iar mai trziu, portretele lui Grigore Nicolae si Jean Racovit (Craiova, 1865). A fost numit directorul scolii din Bucuresti, prin decretul semnat de Alexandru loan Cuza, la 5 octombrie 1864. A fost un pictor foarte productiv (3000 de lucrri), gravor si sculptor, muzicant amator. Membru post-mortem al Academiei Romne (10 sep. 1991). Opera are o tematic variat: mitologic, religioas, istoric, social si portrete. Din istoria national a ales momente si personaje ilustrative. Picturi: Eliberarea tiganilor (1848); Portretul artistului (1853); Proclamarea Unirii (1861); Jurmntul pe Constitutie al M.S. Domnitorului Carol I (1863); Portretul Aristiei Aman; Portretul lui Alexandru Aman (1856); Ciresi; Fratii Aman; Mama lui Th. Aman; Cea din urm noapte a lui Mihai Viteazul (1857); Sotia lui Alexandru Aman (1863); Portretul lui lancu Vcrescu; Petrecerea cu lutari; Vlad Tepes si solii; Capul lui Bathori; Btlia de la Clugreni etc. Gravuri: Carol I; Jocul de crti; Cap de tigan sltar; Jocul btutei; Un lutar; La o serat; Tiganc; Bivoli dejugati; Popas la munca cmpului etc.

Nicolae Grigorescu
Este cel mare pictor romn pictor romn din secolul al XIX-lea. S-a nscut dintr-o familie de rani. nc de la vrsta de 12 ani, dup o scurt ucenicie n atelierul pictorului A. Chladek, a nceput s picteze icoane pentru a-i ctiga existena. Mai trziu a primit comenzi de pictur mural pentru biserici, pe care a executat-o n spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica mnstirii Agapia, 1858-1860, remarcabil prin interpretarea realist a chipurilor de sfini i prin coloritul luminos). Sub influena ideilor unioniste i a baladelor lui D. Bolintineanu, Grigorescu a ncercat compoziia istoric (Mihai scpnd stindardul; cteva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor). n 1861 cu sprijinul lui Mihail Koglniceanu, a obinut o burs de studii i a plecat la Paris, unde a lucrat un an n atelierele colii de arte frumoase i apoi s-a alturat grupului de la Barbizon. n aceeai perioad, Grigorescu a studiat pe marii maetrii ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Gricault, Courbet), dup care a fcut numeroase copii. n Frana, n ar, iar n 1873-1874 n Italia, talentul su viguros s-a afirmat n tablouri pline de poezie, nfind chipuri de oameni (Paznicul din Chailly, Btrn crpind, Pifferaro) i admirabile priveliti din natur (Apus de soare la Barbizon, Blci la Rucr, Cheile Dmbovicioarei, peisaje de la Brgan). n 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrri la expoziia de la Bucureti organizat de Societatea amicilor belelor-arte, Grigorescu s-a impus ateniei generale. Artist-cetean, nsufleit de un nalt patriotism, Grigorescu a fost chemat n 1877 ca reporter pe front, participnd la cele mai nsemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu sigurana i rapiditate sute de desene, care redau aspecte i tipuri semnificative ale rzboiului pentru independen. Pe baza acestora a pictat mai trziu numeroase tablouri ptrunse de cald umanitate, de solidaritate cu soldaii (Spionul, Santinela, Convoi de prizonieri turci; studiul i compoziia de mari proporii Atacul de la Smrdan). Dup terminarea rzboiului, dezamgit de regimul din Romnia, Grigorescu a plecat n 1881 la Paris. n Frana a avut o activitate de creaie bogat, ncheiat cu expoziia

sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare european. Din aceast epoc dateaz o valoroas suit de tablouri, n special peisaje, care reprezint coluri de orae bretone i normande, sau marine, remarcabile prin transparena atmosferei (Pescri la Granville, Strad la Vitr, Plaj la ocean), realizate ntr-o factur larg i sigur, n care tuele sugereaz formele, culorile i lumina. ntors n ar, Grigorescu s-a concentrat timp de dou decenii asupra transpunerii n pictur a vieii satului nostru i a privelitilor rii, evocnd trsturile fizice ale poporului i atmosfera specific a peisajului romnesc, pentru care Al. Vlahu l -a numit rapsod al pmntului nostru. El a relevat ntr-o viziune optimist frumuseea fizic i moral a ranului romn, integrat mediului su de via (ran de la munte, ranc voioas, ranc tnr, Cioban). Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este ntregit de lucrri ca Mocanul, n care personajul masiv, monumental, cu chipul ngndurat i drz, este una dintre cele mai autentice redri ale ranului de la munte, sau ca portretul caricatural al aa numitului Vechil. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins n pictura romneasc de pn la el, viaa oamenilor simpli. n tablourile care reprezint casele mizere din marginea satelor (Coliba, Bordei, Trl prsit, ran pe prisp), el a redat cu o vdit nuan critic imaginea traiului ranilor sraci. Peisajele lui Grigorescu, nsufleite cel mai adesea de prezena omului n mijlocul naturii, mergnd sau ntorcndu-se de la munc (Fete lucrnd n poart, Hanul de la Orii, Drum greu), subliniaz poezia privelitilor de deal i de cmpie, a drumurilor de ar, a colurilor de pdure i a luminiurilor, pictate n zilele de var nsorite sau n lumina dulce a toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare strlucire i luminozitate (Lumini, Printre dealuri i muscele) i a ncetenit n arta noastr plein -air-ist. De-a lungul ntregii sale activiti a cultivat cu deosebit miestrie portretul, n pictur i n desen, dovedind un excepional talent n transpunerea psihologiei individuale i sociale a modelelor sale (ex. Portretul marelui ban Nsturel Herescu; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compoziie Amatorul de tablouri). Maturizarea pictorului, evoluia lui luntric sunt exprimate cu fidelitate n toat seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868 .a.). Pasionat desenator i acuarelist, Grigorescu a lsat nenumrate schie pline de verv, cu o notaie sintetic a atitudinilor, micrilor, fizionomiilor sau lucrrilor de sine stttoare de mare valoare artistic (nmormntare la ar, Cap de igncu, Femeia n rou). n ultimii ani ai vieii a lucrat o serie de tablouri n care a nlocuit observaia direct i sentimentul sincer cu o prezentare idilic. Grigorescu a pictat ns i n aceti ani, alturi de imagini de ciobani, ciobnie i de care cu boi executate n serie, ntr -o tonalitate deschis, splcit (aa numita faz alb), tablouri de o autentic factur realist. Colorist de mare sensibilitate i prospeime, Grigorescu a fost receptiv la inovaiile impresionitilor, cu ale cror opere a venit n contact n perioadele petrecute n Frana, fr a renuna ns niciodat la soliditatea desenului, la adevrul obiectiv al imaginii, dezvoltndu-i necontenit viziunea realist. Prin realismul i miestria excepional, prin sinceritatea i lirismul ei, creaia lui Grigorescu a reuit s determine n pictura romneasc, dominat pn la el de preceptele rigide i schematice ale academismului, i a ridicat-o pe aceasta la o nalt treapt de dezvoltare. Opera sa a legat strns arta de popor i a avut un rol decisiv n formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternic influen stimulatoare asupra artitilor de frunte din acea vreme i generaiile urmtoare, precum i asupra formrii interesului pentru art n marele public.

tefan Luchian

(1868 - 1915) La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX Stefan Luchian era deja recunoscut drept pictorul roman cel mai important. Un succesor inspirat al lui Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu, considerati "parintii" picturii romanesti, Luchian isi facuse simtita prezenta in peisajul artistic prin lucrarile sale remarcabile. A pictat peisaje, portrete, naturi moarte, mai ales flori. Peisajele sale demonstreaza interesul sau pentru natura si pentru simbioza dintre vegetatia abundenta si fiinta umana. Stilul sau este si o reflectie a luptei pe care a dus-o cu

boala care l-a chinuit si in final l-a ucis, permitandu-i de la jumatatea vietii doar reveniri scurte in lumea artistica, urmate de lungi internari in sanatorii si spitale si perioade chinuitoare de convalescenta, in care a lucrat enorm, incercand sa recupereze timpul pierdut. Stefan Luchian s-a nascut pe 1 februarie 1868, la Stefanesti, in judetul Botosani. Era primul fiu al sotilor Elena (nascuta Chiriacescu) si Dumitru Luchian. In 1873 familia Luchian se muta la Bucuresti, cumparand o casa pe strada Popa Soare. Tatal viitorului pictor va mai trai doar patru ani, murind pe 26 noiembrie 1877 la Bucuresti. Intre 1879-1880 Stefan Luchian este elev la gimnaziul Sf Sava din Bucuresti. Prima sa lucrarea dateaza din 1884, cand elevul picteaza in ulei imaginea unei case, pe care o semneaza "Luchian St., cl.III". Isi continua studiile la Scoala cu regim de internat Seicaru, pentru ca din 1885 sa se inscrie la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti. Desi tatal sau fusese miliar de cariera, ajungand pana la gradul de maior, Stefan refuza sa se inscrie la Liceul Militar. In acelasi an incepe sa ia lectii de flaut la Conservator. La finalul lui 1889 primeste din partea Scolii medalia de bronz pentru pictura. In luna octombrie pleaca la Munchen unde este admis la "Akademie der Bildenden Knste", unde il are ca profesor pe Johann Caspar Herterich. Luchian incepe prin a realiza copii dupa lucrari de Rembrandt si Coreggio. Pe langa pictura, Luchian isi incearca talentul de scriitor, una dintre poeziile sale "Sub camasi de borangic" fiind publicata in 1890 in revista "Generatia viitoare". Bucuros de debutul sau, Luchian se intoarce in acelasi an in Romania, pentru a-si continua cariera artistica. Expune pentru prima oara cinci tablouri, marcate de experienta perioadei germane. Simtind nevoia de a-si continua pregatirea, Luchian pleaca in martie 1891 la Paris, mutandu-se pe Strada Michel, la numarul 48, in celebrul Cartier Latin. Este deosebit de impresionat de stilul lui Delacroix si Coubert si incepe sa cunoasca mai bine curentul impresionist. Dorind sa participe la o expozitie pariziana termina in februarie 1892 un tablou de mari dimensiuni intitulat "Un convoi la Plevna", dar este nevoit sa se intoarca in tara pentru a participa la inmormantarea mamei sale. Atractia Parisului este prea puternica, Luchian intorcandu-se in capitala Frantei in toamna aceluiasi an. Urmeaza cursurile Academiei Julian, lucrand in atelierele lui W.Bouguereau si Tony RobertFleury. Se intoarce in primavara lui 1893 la Bucuresti, participand cu patru tablouri la o expozitie. Impreuna cu Titus Alexandrescu, deschide in primavara anului urmator o mica expozitie intr-un atelier de pe Strada Regala nr 11, unde locuia. In mai este ales membru in juriul Expozitiei Anuale a artistilor in viata, prima editie a acestui eveniment cultural organizata dupa 13 ani. Luchian expune opt tablouri la aceasta expozitie, organizata la Ateneul Roman. Ocupa in final locul trei in concurs, pentru lucrarea "Efect de luna". Incearca sa ocupe un post de profesor in cadrul Scolii de Arte Frumoase din Iasi, dar se retrage, acuzand comisia de incorectitudine. In 1895 este ales vice-presedinte al "Cercului artistic de la Ateneu", la expozitiile caruia participase cu mai multe lucrari. In luna mai, Directia Monopolurilor ii comanda o lucrare de mari dimensiuni, intitulata "Manastirea Tismana". Tot mai apropiat de grupul artistilor din "Cercul artistic", Luchian incepe sa participe tot mai des la expozitiile organizate de acestia. In februarie 1896 Luchian cumpara o cladire pe Bulevardul Kiseleff, mutandu-se aici pe 23 aprilie. Semneaza Manifestul "Expozitiei Artistilor Independenti", manifestare organizata in acelasi an in Bucuresti, in cadrul careia sunt expuse lucrari de Luchian, Artachino, Bogdan-Pitesti, Vermont. Criticii il considera pe Luchian ca un artist "cu adevarat independent si modern". Expozitia era gandita ca un protest indreptat impotriva organizatorilor expozitiilor oficiale. Alaturi de C. Artachino picteaza frescele mai multor biserici din ROmania. In 1897 este ales membru in comitetul de conducere al Societatii "Ileana", care isi deschide prima

expozitie de pictura pe 21 februarie 1898. Luchian este prezent cu 21 de tablouri, care ii aduc laudele criticilor de arta si aprecierea colectionarilor. In vara acestui an incepe sa lucreze la Biserica din Alexandria, terminand pictarea acesteia la sfarsitul lui septembrie. In aceasta perioada o cunoaste pe Cecilia Vasilescu, o tanara careia ii preda lectii de pictura. Cei doi se indragostesc si incep o relatie care ar fi trebuit sa fie de durata, dar care pentru peste un an este aproape exlusiv epistolara. Incep sa se manifeste primele semne ale bolii care va incepe sa-l tortureze trei ani mai tarziu, si care ii va aduce si moarte peste mai putin de doua decenii. In iunie 1899 planurile sale de a se casatori cu Cecilia Vasilescu se impotmolesc din cauza bolii. In noiembrie participa la "Expozitia Anuala a artistilor in viata", doua dintre pastelurile expuse fiind alese pentru "Expozitia Universala" de la Paris din 1900. Alaturi de prietenul si colaboratorul sau C. Artechino, Luchian incepe pictarea Bisericii Brezoianu din Bucuresti. Comitetul "Ileana" se decide ca este momentul sa intre si pe piata publicatiilor cu Revista literara si artistica "Ileana", Luchian ocupandu-se de partea artistica. Dupa 1900 continua sa lucreze, bucurandu-se de admiratia si respectul pasionatilor de arta. Este perioada in care realizeaza o adevarata capodopera, emblematica pentru stilul sau - "Safta Florareasa". La sfarsitul lui 1901 starea sa de sanatate se agraveaza din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta in spital pana in 1902, cand reuseste sa mearga ajutat de un baston. Isi petrece perioada de convalescenta la Govora si apoi la Poiana-Ialomita. Cu toata gravitatea bolii, Luchian continua sa picteze, deschizand in 1903 o impresionanta expozitie personala la Casa Assan, unde sunt reunite 39 de lucrari, pasteluri si acuarele. Isi petrece vara acestui an la Constanta si Techirghiol, apoi la Filipestii de Padure, intr-o incercare disperata de a-si depasi boala. In 1904 este unul dintre participantii la o expozitie destinata colectarii de fonduri pentru a-i oferi tanarului artist N.S.Petrecu o bursa la Paris. Continua sa participe la noi expozitii colective si personale, in tara si in strainatate, numele sau fiind deja cunoscut ca o garantie a calitatii picturilor. Lucrarile sale incep sa fie tot mai cautate si cumparate pentru sume tot mai mari. Este medaliat, premiat, adulat si invidiat. In 1910 deschide o ampla expozitie personala la Ateneul Roman, cu peste 80 de lucrari. Toate eforturile sale de a rezista bolii sunt zadarnice, artistul fiind internat in 1911 la Sanatoriul Dr. Margaritescu. Revine in viata artistica in luna aprilie a urmatorului an, participand cu noua creatii la expozitia "Tinerimii Artistice". Tot in cadrul manifestarilor organizate de "Tinerimea Artistica" expune pentru ultima oara, in 1915. Moare pe 28 iunie la Bucuresti, fiind inmormantat la cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani. Imagini : "Colt din Strada Povernei" ; "Birt fara musterii" ; "Flori de gradina" ; "Safta florareasa"

Theodor Pallady
Theodor Pallady a studiat mai nti ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), lund n acelai timp lecii de desen i pictur cu Erwin Oehme, care, recunoscndu-i nzestrarea artistic, l sftuiete s plece la Paris. n capitala Franei lucreaz n atelierul lui Jean Arman i se nscrie la Acadmie des Beaux-Arts. n 1892 intr n atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leag o strns prietenie, pe Georges Rouault i pe Albert Marquet. Mai trziu frecventeaz clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineea desenului i strlucirea culorilor, fr a-i urma principiile estetice academizante.

n 1904 se ntoarce n ar i expune la Ateneul Romn i la Saloanele Oficiale. Menine ns legtura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziii personale, pn n anul 1940. Expune la Bienala din Veneia n anii 1924, 1940 i 1942. Cu o formaie complex, provenit din rigoarea colii germane unit cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau i ale prietenilor si, care vor pune bazele fauvismului, Pallady i gsete curnd drumul su propriu. Prietenia sa cu Matisse, legturile cu spiritul artei franceze explic numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi cole de Paris. Totui Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspiraia ctre o arhitectur simpl, ctre o logic liniar a proporiilor domin arta lui Pallady, care refuz grandilocvena, sentimentlitatea i pitorescul ieftin, fcnd evident orientarea sa structural spre compoziia clasic. Sensibilitatea sa controlat este dublat de o suprem ascez a spiritului, ntr-o unitate care l distinge de lirismul postimpresionist. Predilecia lui Pallady pentru natura moart denot dorina de a reda ntr -un tablou un fragment din realitatea universal, n toat poezia i armonia sa. Renunarea la pictarea peisagiilor naturale d impresia unei cutri a semnificaiei concentrate n corola unei flori, ntr-un fruct sau n frunzele adugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Czanne nu este de loc neglijabil pentru formaia lui Pallady, ns cu siguran reflexiile sale asupra picturii medievale romne au jucat un rol tot att de important. Pentru peisagiile sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecintatea Senei, att pentru a sugera tremorul luminei pe suprafaa apei, ct i pentru a reda planurile unui peisagiu, unde zidria caselor, frunziul arborilor, micarea orizontal a fluviului formeaz o gam de culori perfect unitar ntr-o imagine coerent. Theodor Pallady rmne fr ndoial unul din cei mai prestigioi artiti moderni, pstrndu-i ntreag ambiia de a fi un pictor "din toate timpurile".

Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza s-a nascut la 13 aprilie 1886 in Barlad si este cunoscut ca fiind un pictor, grafician si critic de arta roman. Urmeaza Academia de arte frumoase din Iasi, intr-unul din momentele ei cele mai infloritoare fiind coleg cu Stefan Dimitrescu (mai tarziu Tonitza, Dimitrescu, Sirato si O. Han vor forma "Grupul celor patru") si avandu-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare. Din 1908 urmeaza cursurile Academiei regale bavareze de arte frumoase de la Munchen, iar din 1909 pana in 1911, la Paris, frecventeaza ateliere si face studii dupa pictori celebri. Influenta preocuparilor din epoca nu intarzie sa-si puna amprenta in opera tanarului artist, pe care calitatile de colorist si prospetimea senzatiilor il fac sa gaseasca repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresionistilor si, nu mai putin, modul decorativ de a gandi compozitia si fastul de belle epoque a artei 1900 (vezi Stilul 1900) ii vor determina hotarator optiunile estetice. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie neretinuta in fata fermecatoarelor aparente ale realitatii -, senzualitatea temperata se traduc in stralucirea luminii, in exaltarea tonurilor, in cromatica armonica, in sudura perfecta dintre forma (subliniata de un desen plin de gratie decorativa) si culoare. Grafica, plina de malitie si deseori de dramatism (a colaborat la numeroase reviste ale vremii: "Rampa", "Flacara", "Clopotul", "Hiena" etc.) si articolele - comentarii culturale si sociale - sunt marturii ale participarii intense la viata epocii. Pictura ramane, dincolo de framantarile cotidiene, de angajarea in evenimentele contemporane, senina, vorbind despre un ideal estetic calsic, despre cultul frumosului, despre o arta inteleasa ca expresie a permanentei valorilor spirituale. Remarcam pisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse in planuri mari, urmarind jocul tandru al luminii pe obiecte, in tonuri vibrante.

Este considerat interpretul tristeelor luxuriant colorate i al ochilor de copii. A studiat n Germania, la Munchen. Fr s-i fi terminat studiile, cltorete n Italia i Frana i rmne pentru doi ani la Paris. Frecventeaz atelierul lui Pierre Laprade i face studii dup pictori celebri. Influena preocuprilor din epoc nu ntrzie s-i pun amprenta n opera tnrului artist, pe care calitile de colorist l fac s gseasc repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpreionistilor i compoziia din stilul belle poque i vor determina hotrtor opiunile estetice. Picteaz peisaje, portrete i compoziii, pe care le expune n atelierul su din Montparnasse. n 1911 se rentoarce n ar i particip la expoziia Tinerimii artistice. Termin cursurile colii naionale de Belle-Arte i obine prin concurs certificatul de pictor bisericesc. Va zugrvi bisericile din Scoreni, Silite, Poeni sau Vleni. Mobilizat i trimis pe front, cade prizonier n luptele de la Turtucaia. n 1924 expune la Bienala din Veneia, iar un an mai trziu se retrage din asociaia Arta Romn i intemeiaz Grupul celor patru. La nceputul anilor 30 era considerat cel mai de seam pictor romn n via i expunea intens i n strintate: Barcelona, Amsterdam, Bruxelles. n 1933 ocupa catedra de pictur la Academia de Belle-Arte din Iai, rmas vacant n urma decesului lui tefan Dimitrescu, iar n 1937 devine rector al Academiei. Pictura lui Nicolae Tonitza rmne, dincolo de frmntrile cotidiene sau de angajarea n evenimentele contemporane, una senin. Viziunea sa artistic se contureaz n portretele de copii. Ochii lui Tonitza mari, rotunzi i expresivi ne privesc astzi cu o nostalgic inocen, cu o amar melancolie. A murit la Bucuresti la 26 Februarie 1940.

Ion Andreescu
Desi a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lasat o opera care demonstreaza ca este un pictor de un exceptional talent. Creatia sa artistica se reduce la cateva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete si mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter sobru, profund, grav si meditativ. Interesat in egala masura de diferite genuri ale picturii, Andreescu creaza peisaje ("Margine de padure", "Pomi infloriti", "Stanci si mesteceni", "Camp", "Padure de fagi", "Mesteceni la marginea baltii", "Dupa ploaie", "Casa de ciurari", "Iarna la Barbizon", "Stancile de la Apremont", portrete ("Taranca cu broboada verde", "Taranca cu traista", "Broboada rosie", "Autoportret"), naturi statice "Coacaze", "Felii de pepene"). In "Stejarul" una din capodoperele sale, regasim intrega emotie, patosul retinut, temperatul plin de melancolie al artistului. Fara ambitia de a realiza ierarhii valorice si cronologice, putem afirma ca e primul pictor roman cu adevarat modern, fiind in acelasi timp unul dintre punctele de referinta atunci cand vorbim despre traditia artei romanesti. "Printre pictorii romani, cu siguranta nu exista personalitate mai atragatoare ca a lui Andreescu si destin mai plin de intelesuri ca al sau. El, de fapt, a orientat definitiv arta romneasca". Cuvintele acestea, apartinand lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de arta francezi care s-a ocupat cu pasiune si interes de arta romneasca, par a fi revelatoare pentru locul detinut de Andreescu in dezvoltarea artei romnesti moderne si, in egala masura, pentru modul cum a patruns marele pictor in circuitul valorilor europene. Ion Andreescu s-a nascut in Bucuresti, fiind primul din cei sapte copii, dintre care 4 fete. Tatal sau era comerciant de bauturi. A facut cursul primar in pensionul lui

Andreas Apostolatos, unde a invatat si limba franceza. In 1863 s-a inscris la Gimnaziul "Ghe. Lazar", avand profesor de desen pe pictorul Petre Alexandrescu, iar in clasa a IV-a pe pictorul H. Trenk. La desen a luat premiul II in clasa I si premiul I cu cununa in clasa a V-a la colegiul "Sf.Sava", unde a avut la desen pe C.I.Stancescu. In 1869 a renuntat la liceu si s-a inscris la Scoala nationala de belle-arte, condusa de Theodor Aman. Aici a urmat constiincios toate cursurile din programa, inclusiv pictura, desi pe atunci frecventa nu era strict obligatorie. In 1870 a participat la concursurile elevilor scolii, obtinand mentiune la estetica, predata de C.I.Stancescu. Intre timp situatia parintilor (impovarati cu atatia copii minori) s-a inrautatit. Acest fapt l-a pus pe ganduri. Ca sa-si asigure existenta, s-a hotarat sa intre in invatamant, pas de la care nu l-a abatut nici un obstacol. S-a inscris ca membru in "Societatea pentru invatatura poporului roman"- sectia capitalei, impreuna cu profesorii sai. In septembrie 1870, a inceput sa se prezinte la o serie de concursuri, tinute sub presedentia lui Th. Aman, pentru ocuparea de catedre vacante in Bucuresti si in tara (la Braila, Curtea de Arges, bucuros sa mearga si la Botosani), reusind al 2-lea pentru Bucuresti, admis pentru Arges, dar Consiliul general de instructiune gasea totdeauna motive sa numesaca pe altii, iar pe el il amana "la prima vacanta ce se va crea", ii recomanda "sa se prezinte la concurs" sau i se punea cererea "la dosar pana la momentul oportun". In fata acestor procedee, Aman, inaintand ministerului protestele lui Andreescu, a cerut "concursurile sa nu mai fie drept forma, caci ar fi o descurajare pentru concurenti". Datorita prestigiului lui Aman, i s-a dat lui Andreescu o suplinire la Scoala comerciala din Bucuresti, la 9 octombrie 1870, dar la 25 mai 1871 a fost "lasat liber". La 6 mai 1872, nazuinta lui s-a realizat. Era numit maiestru titular la catedra de desen si caligrafie de la Seminarul din Buzau, pe data de 1 septembrie 1872. A incheiat cu succes anul scolar , prezentandu-se iarasi la concursurile din iunie si obtinand medalia de bronz tot la estetica. In septembrie 1872, s-a prezentat la catedra la seminar. Gaseste lipsa materialului didactic, multa nepregatire la elevi, noteaza cu strictete absentele elevilor externi. Lectiile sale au un caracter elementar si activ: deprinde pe elevi "sa copieze cu mana libera orice desen", foloseste tabla, corecteaza temele printre banci, iar la finele anului scolar s-a constatat "exactitatea cu care mai totdeauna elevii din toate clasele copiaza un model". In 1873 se transfera la gimnaziul comunal, apoi, in 1875, la Scoala de meserii din aceeasi localitate. La sfirsitul anului 1878 pleaca la Paris, frecventind cursurile Academiei libere Julian si pictand, verile, la Barbizon (unde se intalneste cu Nicolae Grigorescu), in alte asezari rurale.

O biografie ingrata, scurta, desfasurata sub semnul unei conditii modeste si al bolii, caracterizata mai degraba prin absenta evenimentelor, printr-o descoperire tarzie a necesitatii exprimarii artistice, a vocatiei, in sensul profund al cuvintului, dubleaza o opera nu numai importanta ca extensie, dar definitiva, matura, constituita fara ezitari. Profesor de desen intr-un oras provincial, linistit pina dincolo de banalitate, Andreescu se dedica picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioara nu parea s-o anunte. Pictura apare la tanarul solitar, inclinat spre meditatie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumata superior si fara veleitatile publicitatii. Caracterul de introspectie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele intregii sale arte, dealtfel, ca sentiment, atitudine si calitate. Contactul cu arta romaneasca a timpului nu i-a lipsit, dar importanta unei confruntari cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse in prim-plan de arta europeana a epocii, nu trebuie neglijata. Desi de la inceput lucrarile pictorului roman au decizia si consistenta operei autentice, il gasim, in ultimii ani ai sederii in Franta, clarificat, stapina pe mijloace, construind spatiile cu subtilitatea cromatica pe care o da doar desavirsita dezinvoltura tehnica.

Corneliu Baba
Pictor roman. Urmeaza Facultatea de litere si filozofie (1926-1930) si, in paralel, Academia de arte frumoase din Bucuresti; la Academia de arte frumoase din Iasi (1934-1938), studiaza cu N.N Tonitza. Expune la principalele manifestari din tara ca si la expozitii internationale, intre care Bienala de la Venetia (1954, 1956), expozitia "Arta nonabstracta" din Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), Bucuresti (1978); Moscova, Viena Leningrad (1979). Distinctii: Premoul de Stat (1953, 1954), Medalia de aur la Expozitia internationala de la Varsovia (1955), Medalia de aur la Expozitia internationala de ilustratie de carte - Leipzig (1960), Premoul pentru portret la Trienala internationala de arta angajata - Sofia (1973); maestru emerit al artei (1958), membru de onoare al Academiei de arta a U.R.S.S. (1968), artist al poporului din Romania (1962), membru corespondent al Academiei Romane (1963), membru corespondent al Academiei de arta din Berlin (1964); membru al Academiei Tommaso Campanella din Roma (1970) etc. Profesor universitar la Iasi (din 1946) si la Bucuresti (din 1958). Inceputul creatiei lui Baba se defineste in raport cu doua tendinte polarizante ce domina, in epoca, teritoriul exprerientei artistice. Pe distanta unui deceniu (1940-1950), intr-un moment cand isi cauta un drum propriu, artistul era contruntat cu fenomenul dispersiei si disparitiei imaginii si, in aceeasi masura, cu procesul de inghetare a limbajului in formele neoacademiste, conventionale. Baba depaseste contradictia simplificatoare a acestui climat, evitand sa accepte una dintre atitudinile propuse pentru o cale in care prezenta ralitatii si preocuparile de inovare a mijloacelor de expresie se imbina firesc. Solutia sa se bazeaza pe apelul la valorile marii traditii a picturii, la care ne-am obisnuit sa numim un spatiu al clasicitatii. Intr-o serie de tablouri - Intoarcerea de la sapa, 1943; Tarani, 1953 Odihna pe camp, 1954; Oameni odihnindu-se - pictorul redescopera chipul si universul taranului ca pe un simbol al permanentei. Subtil polemic, Baba reuseste sa inlature prejudecata idilismului ca si cea a anacronismului satului, aducand in lumina o umanitate simpla si inepuizabila in resurse spirituale. Nu exista nimic anecdotic in scenele cu tarani: gesturile si atitudinile acestor oameni apartin mai curand ritualului diurn, mereu reluat, al existentei intr-un microcosmos cu legi clare si intangibile. Surpriza produsa, in primii ani ai deceniului al saselea, de tablourile lui Baba era accea a adevarului, a firescului ivit in masa informa a reprezentarilor retorice, ostentative prin exclamatiile lor. Regasindu-se in acelasi plan al umanului cu taranii, cu atatia oameni celebri sau anonimi, cu seria autoportretelor, portretele de otelari sunt imagini in care forta rezidenta in fiintele umane se impune de la sine, prin isasi realitatea sa, neavand nevoie de agitatia de suprafata a gesturilor. Inclinatia spre valorile durabile, semnificative prin punctul de vedere al evaluarii in perspectiva istorica, se manifesta, odata cu optiunile tematice, in aspectele stilului. Baba cultiva o compozitie solida, amintind de rigorile renascence si post-renascentiste. Materialul figurativ este ordonat in structuri geometrice stabile. Centrate sau dispuse piramidal liniile de forta ale personajelor se inchid armonios. Diagonalele sunt astfel folosite incat sa nu provoace prin tensiunile lor ascendente si

descendente o dezechilibrare a intregului. Cu aceasta premisa a stabilitatii - a plinitatii ce ni se livreaza in chip secret din sarpanta tabloului - pictorul isi poate anexa o serie de procedee care au darul de a anima imaginea. El foloseste un sistem dinamic de ecleraje, puctand, ca in regia picturii baroce, elementele cele mai de seama ale unei figuri sau ale unui trup (seria "Arlechin", ciclul "Regele nebun" etc.). Colorate cu o pasta bogata, incarcata de senzatii, tablourile pastreaza zone de intuneric aflate intr-un dialog neincetat cu zonele luminate. Asa sunt realizate portretele unor oameni de cultura ca Mihail Sadoveanu, K.H. Zambaccian, Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi s.a., ca si peisajele venetiene sau cele din Spania - arii de cultura ce-l fascineaza pe artist.