Draga mea,

Eram gata să încep în stilul acesta : „cum să mă scuz” etcaetera – „un

moment de nebunie”, dar apoi m-am gândit că pot ocoli toată întâmplarea,
pot nega că Magneţii se caută unul pe altul, tăgăduind cu atâta îndârjire
încât minciuna să devină un soi de ficţiune salvatoare, cu înfăţişare de
adevăr. Dar Legile Naturii au dreptul la tot atâta respect ca toate celelalte şi
există legi făcute de oameni la fel de puternice ca şi magnetismul fierului şi
al filoanelor metalice – dacă recurg la minciună, faţă de dumneavoastră, pe
care nu v-am minţit niciodată, sunt pierdut.

Vă voi avea în faţa ochilor – aşa cum eraţi în clipa dinaintea nebuniei –
până la moarte. Feţişoara dumneavoastră – cu palida-i candoare – întoarsă
spre mine – mâna întinsă, în lumina aceea umedă, între solemnii copaci. Şi
aş fi putut să vă iau mâna – ori să nu vă iau mâna – nu-i aşa? Oricare?Acum
există doar o posibilitate. Niciodată până acum n-am simţit o concentrare
atât de puternică a întregii mele Fiinţe – asupra unui singur obiect, într-un singur
loc, într-un singur moment – o binecuvântată eternitate a momentanului care,
mi s-a părut, nu se mai termina. Am simţit că mă chemaţi, deşi vocea
dumneavoastră rostea cu totul altceva, ceva despre spectrul curcubeului –
dar întreaga dumneavoastră fiinţă, adâncimile dumneavoastră mă chemau,
iar eu trebuia să răspund – dar nu cu vorbe – la această chemare mută. Vă
întreb: este asta numai nebunia mea? Cu dumneavaostră în braţe (tremur
evocând scena, ca s-o scriu) eram sigur că nu.

Acum, departe de dumneavoastră, nu ştiu ce gândiţi şi ce simţiţi.

Dar trebuie să vorbesc. Trebuie să vă destăinuiesc ce am în cap.

Îmbrăţişarea aceea nepermisă n-a fost urmarea unui impuls subit – a unei
excitaţii de moment – ci a ţâşnit din adâncurile sufletului meu şi, cred, din tot
ce am mai bun. Trebuie să vă declar: de la prima întâlnire am ştiut că sunteţi
destinul meu, chiar dacă, din când în când, mi-am ascuns această
cunoaştere până şi mie însumi.

Visez în fiecare noapte chipul dumneavoastră şi umblu pe străzile pe

care îmi consum zilnic viaţa cu ritmul scrisului dumneavoastră răsunându-mi
în creierul tăcut. V-am numit Muza mea şi asta sunteţi, sau aţi putea fi – un
mesager dintr-un oarecare loc agitat al spiritului, unde esenţa lirică nu
conteneşte să cânte. Aş putea să vă declar – cu şi mai multă justificare –
iubirea mea – poftim, am rostit-o – căci în mod absolut sigur vă iubesc, în
toate felurile cum iubeşte un bărbat şi cu mare patimă. O iubire ce nu-şi
găseşte locul în lumea aceasta – o iubire despre care raţiunea mea
diminuată îmi spune că nu ne va face bine niciunuia, o iubire de care am
încercat să mă feresc cu viclenie, să vă protejez de ea cu toată
ingeniozitatea de care sunt capabil. (Cu excepţia tăcerii totale, veţi spune cu
îndreptăţire, care nu-mi stă în putere.) Suntem fiinţe raţionale din secolul al
nouăsprezecelea, am putea lăsa coup de foudre în sema urzitorilor de
Melodrame – dar am probe că ştiţi despre ce vorbesc, că aţi consimţit, cel
puţin pe moment (momentul acela infinit) că ceea ce pretind e adevărat, cel
puţin.

Acum vă scriu ca să vă întreb: ce facem? Cum să fie acesta sfârşitul,

care este, prin însăşi natura lui, un început? Sunt pe deplin conştient că
scrisoarea mea se va încrucişa cu una de la dumneavoastră, în care mă
anunţaţi, înţeleaptă şi prevăzătoare, că nu e bine să ne mai vedem, să ne
mai întâlnim – că până şi corespondenţa noastră, acel spaţiu al libertăţii,
trebuie să înceteze. Iar intriga ce ne conţine, convenţiile care ne leagă
declară că eu, ca gentleman, am obligaţia să fiu de acord, cel puţin pentru o
vreme, sperând că Soarta, sau uneltitorul care ne urmăreşte paşii va decreta
o nouă întâlnire, o re-deschidere accidentală …

Dar, Draga mea, aşa ceva nu pot să fac. E împotriva firii – nu neapărat a
mea, ci a Mamei Natura, care în această dimineaţă îmi zâmbeşte în şi prin
dumneavoastră, astfel că totul e iluminat – de la anemonele de pe birou
până la firişoarele de praf din raza de soare intrată prin geam şi până la
pagina din faţa mea (John Donne) – de dumneavoastră, de dumneavoastră,
de dumneavoastră. Sunt fericit – cum n-am fost niciodată – eu, care ar trebui
să vă scriu în cine ştie ce chinuri ale minţii mele împovărate de remuşcări,
care bate, îngrozită, în retragere. Vă văd guriţa întrebătoare şi recitesc
enigmaticele cuvinte despre Furnici şi Păianjeni – şi zâmbesc la gândul că
sunteţi mereu la post, pregătită şi vigilentă, şi cu încă o calitate pe care v-o
cunosc, de vă place ori nu …

Ce vă cer? – veţi întreba, în stilul dumneavoastră punctual şi totuşi

ironic, reducându-mi declaraţiile la propuneri precise. Nu ştiu – de unde să
ştiu? Mă aflu la cheremul dumneavoastră – să nu-mi tăiaţi coarda, să nu vă
zgârciţi cu o singură sărutare înfometată, nu încă, nu acum. N-am putea
găsi, pe timp limitat, un spaţiu mic, în care să ne minunăm că ne avem unul
pe celălalt?

Vă amintiţi – imposibil să nu – cum am văzut Curcubeul de pe

sprânceana dealului, de sub pâlcul de arbori – unde lumina iriza picăturile de
apă din aerul umed – iar Potopul fusese stăvilit – şi noi, noi stăteam sub arcul
curcubeului, ca şi cum am fi posedat întregul Pământ, printr-un nou
Testament. Iar de la piciorul curcubeului la celălat picior îndepărtat e o curbă
luminoasă, continuă, deşi schimbată de viziunea noastră mişcătoare.

Ce Misivă sucită, care va zăcea şi se va acoperi de praf, probabil, la

Poste Restante. Din când în când mă voi plimba în Parc şi voi aştepta chiar
sub Copacii aceia – sper că mă iertaţi … şi încă ceva pe deasupra …

Al dumneavoastră, R. H. A.

***
 „- Eu am citit poeziile lui. Ask to Embla. Sunt bune. E clar că nu vorbea singur.
Vorbea cu ea – cu Embla… Christabel sau… Poezia erotică, în cea mai mare
parte, e un discurs interiorizat. Mi-au plăcut versurile alea.

- Mă bucur că-ţi place şi ţie ceva la el.

- Încerc să mi-l imaginez. Să mi-i imaginez. Trebuie că erau… într-o

stare extremă. Aseară mă gândeam la ce spuneai tu despre generaţie şi sex.
Întâlnim asta pretutindeni. Aşa cum observai. Suntem mari cunoscători. Ba
mai ştim şi o mulţime de alte lucruri: că nu există un eu unitar, că suntem
alcătuiţi din sisteme conflictuale, dar inter-dependente. Presupun că într-
adevăr credem asta, nu? Ştim că suntem motivaţi de dorinţă, dar nu înţelegem
acest lucru la fel de bine ca ei, nu-i aşa? Nu pronunţăm niciodată cuvântul
Iubire, nu, ştim că e un construct ideologic suspect – în special Iubirea
Romantică – aşa că trebuie să depunem un remarcabil efort de imaginaţie ca
să înţelegem ce înseamnă a fi ca ei, aici, a crede în astfel de lucruri – în
iubire, în tine însuţi, în faptul că ceea ce faci contează…

- Te cred. Îţi aminteşti ce zice Christabel: “În jurul sanctuarului nostru

micuţ zboară Misterul.” Am senzaţia că şi de asta ne-am scăpat… Iar dorinţa,
pe care o disecăm atât de atent… Cred că examinarea are unele efecte stranii
asupra dorinţei.

- Sunt de aceeaşi părere.

- Uneori am senzaţia, spuse, precaut, Roland, că starea ideală e să nu

ai absolut nici o dorinţă. Când îmi scrutez sinele …

- Dacă ai un sine …

- Când îmi scrutez viaţa, felul cum e ea, ceea ce vreau cu adevărat
este… să nu posed nimic. Un pat curat şi gol. Mă obsedează imaginea asta, a
unui pat curat şi gol, într-o cameră curată şi goală, unde să nu întrebi nimic,
să nu ţi se pună întrebări. Obsesia asta se datorează, parţial, datelor mele
biografice. Dar există şi cauze mai generale, sunt convins.

- Te înţeleg. Nu, ăsta-i un mod prea timid de a înfăţişa lucrurile.

Coincidenţa este mult mai puternică. La asta mă gândesc mereu în
singurătate. Ce bine ar fi să nu am nimic. Şi mie îmi vine în minte aceeaşi
imagine. Un pat gol într-o cameră goală. Alb.

- Alb.

- Întocmai.

- Ce bizar!

- Poate suntem reprezentanţi tipici ai hoardelor de cărturari şi

teoreticieni extenuaţi. Sau, dimpotrivă, suntem unicii care simţim asta.

- Dar e ciudat – e foarte ciudat – că am venit aici cu un scop şi uite că

stăm şi descoperim… chestia asta comună amândurora.

Parcurseră distanţa în sens invers într-o tăcere prietenoasă, ascultând

păsările, foşnetul vântului în copaci şi murmurul apei. La cină, trecură cu un
pieptene fin prin Melusina, în căutare de noi cuvinte aparţinând dialectului din
Yorkshire. Roland spuse:

- Există pe hartă un loc numit Boggle Hole. Simpatic nume… Mă

gândeam că am putea să ne despărţim de ei o zi, să ieşim din povestea lor şi
să mergem să trăim puţin şi noi, separat. La Cropper şi în scrisorile lui Ash nu
se pomeneşte de Boggle Hole … Doar ca să nu fie implicaţi în ceva?

- De ce nu? Se face vreme frumoasă. E cald.

- Nu asta contează. Pur şi simplu vreau să mă uit la ceva cu interes, fără

să decojesc straturi de semnificaţie. La ceva nou.”

***

”O privi pe Maud cea singură de lângă el, cu blugi şi bluză albă în lumina
soarelui. Purta şi acum un batic, dar nu turbanul de mătase, ci unul subţire,
din bumbac, în carouri alb-verzi, înnodat sub păr, la ceafă.

- Va trebui să hotărăşti tu ce să-i spui.

- O, m-am hotărât deja. Nimic. Cel puţin nu înainte ca tu şi cu mine să

fi ajuns la o concluzie … sau o decizie. Nu va fi uşor. Ea este … este … o
acaparatoare. Expertă în intimitate. Îmi reduce spaţiul vital. Nu rezist la
chestii din astea. Aşa cum ziceam noi amândoi. Într-un sens.

- Poate că Sir George va face o mişcare.

- Poate.

- Habar n-am ce se va întâmpla cu mine după ce mă întorc. După cum

ştii, nu am, propriu-zis, o slujbă – doar câteva ore de suplinire şi cercetarea
pentru ediţia asta. Depind de Blackadder care îmi scrie recomandări anoste,
portretizându-mă mai banal decât sunt. Nici lui nu pot să-i raportez tot ce s-a
întâmplat. Din cauza asta, îmi va fi greu să continui ca până acum. Apoi, mai
este şi Val.

- Nu ştiu nimic despre Val.

- N-am vorbit niciodată despre ea. Mai bine să nu. Simt eu că nu e

cazul. Trăiesc cu ea de când am devenit student. Ea pune pâinea pe masă.
Presupun că şi aici am venit parţial pe banii ei. Nu-i place munca pe care o
face – dar o face. Îi sunt foarte îndatorat.

- Înţeleg.

- Numai că nu mai merge. Nu dintr-un motiv anume, ci din cauză că …

fiindcă … am eu viziunea asta cu un pat gol …

Maud puse un evantai de felii de măr pe o farfurioară de carton şi i-o

întinse.
 - Ştiu. Mi s-a întâmplat acelaşi lucru cu Fergus. Cred că ai auzit.

- Da.

- Bănuiesc că el ţi-a spus. Cu Fergus n-a fost bine. Ne-am chinuit

reciproc. Urăsc asta, urăsc scandalul, distragerea. Gândindu-mă la ce
spuneai despre anemona marină şi Leonora pe Muntele lui Venus, mi-am
amintit de ceva. Da. Mi-am amintit că Fergus a avut o perioadă lungă în care
îmi ţinea prelegeri despre “Penisiada”. Face parte din categoria celor care
argumentează prin mărirea volumului de zgomot, aşa încât în momentul
când vrei să deschizi şi tu gura, el mai spune încă un lucru, şi mai isteţ, cu
voce şi mai tare. Îmi servea citate din Freud la şase dimineaţa. Analiza
terminabilă şi interminabilă. Este îngrozitor de matinal. Obişnuia să facă paşi
mari prin cameră, gol puşcă, citând din Freud, care afirmă că “în nici un alt
moment din munca ta de analiză nu simţi mai mult că predici în deşert decât
atunci când încerci să convingi o femeie să renunţe la dorinţa de penis.” Nu
cred că el – Freud – are dreptate în această privinţă, dar, oricum, era ceva
intrinsec ridicol în răcnetele alea prosteşti – dinaintea micului dejun – să spui
totul pe şleau – şi-mi pierea cheful de lucru. Uite-aşa a fost. Mă simţeam …
zdrobită. Fără nici un motiv.

Roland ridică ochii spre Maud, să vadă dacă era oportun să râdă şi
observă că zâmbeşte – un zâmbet ruşinat, amar, dar un zâmbet.

Pufni în râs. Maud pufni în râs. El spuse:

- E epuizant. Când totul e poză politică premeditată. Chiar dacă e

interesant.

- Celibatul ca o nouă volupté. Ca noua indulgenţă.

- Dacă este, relaxează-te în el. Dar spune-mi: de ce porţi întotdeauna

ceva pe cap?

O clipă crezu că o jignise, dar ea îşi plecă doar fruntea şi-i răspunse cu
un soi de acurateţe academică:

- Tot de la Fergus mi se trage. De la Fergus şi de la culoarea părului. Îl

purtam foarte scurt – tuns cu maşina. Ştii, are o culoare greşită, nimeni nu
crede că e naturală. Odată, la o conferinţă, m-au fluierat pe ideea că îl
vopsisem ca să plac bărbaţilor. Pe urmă a venit Fergus şi mi-a spus că
tunsoarea scurtă e o fofilare, o concesie, că mă face să arăt ca un craniu,
zicea. Era mai bine să-mi las părul în pace. Aşadar, l-am lăsat să crească. Dar
acum, că a crescut, îl ascund.

- N-ar trebui s-o faci. Ar trebui să-l laşi liber.

- De ce spui asta?

- Pentru că dacă nu-l poate vedea, lumea se va tot gândi la el, se va

întreba cum arată, deci vei atrage atenţia asupra lui. Totodată, fiindcă …
fiindcă …

- Pricep.

El aşteptă. Maud îşi deznodă basmaua de pe cap. Şuviţele cozilor ei

erau ca nişte pietricele ovale dungate şi lustruite, de un galben ca
rostopasca, de un galben-pai, de un galben argintiu, lucind de viaţă proaspăt
eliberată din chingi. Roland fu răscolit – nu neapărat de dorinţă, ci de o
emoţie nedefinită, înrudită cu mila pentru riguroasa constricţie la care fusese
supusă claia ei de păr, astfel structurată în modele suprapuse. Dacă închidea
ochii şi privea pe sub pleoape, capul ei, pe fondul marin, părea încununat cu
nişte coarne noduroase.

- Viaţa e atât de scurtă, remarcă Roland. Are şi el dreptul să respire.

Într-adevăr, ceea ce îl înduioşa era părul ei, un fel de făptură captivă.

Maud scoase din el o agrafă sau două şi masa lunecă în jos, încă încâlcită,
dezechilibrată la ceafă.
 - Eşti deosebit de alţi bărbaţi.

- Nu-ţi fac avansuri, îţi dai seama. Doar că am vrut să-l văd şi eu purtat
liber. Sunt sigur că ştii că spun adevărul.

- Da, ştiu. Tocmai asta-i bizar.

Începu să desfacă, cu degete ţepene, cozile lungi şi groase. Roland o

privea fermecat. Veni un moment final, când şase şuviţe groase, de două ori
câte trei, i se aşezară, liniştite şi încolăcite, pe umeri. Atunci ea îşi aplecă
puţin capul şi-l scutură dintr-o parte în cealaltă, părul greu se ridică, plutind,
şi se umplu de aer. Gâtul lung se aplecă şi mai tare, ea îşi scutura capul din
ce în ce mai repede, iar Roland văzu lumina repezindu-se spre păr şi
strălucind pe el, pe masa învârtejită, de sub care Maud percepea o mare
agitată din linii aurii, vălurindu-se, iar când închise ochii văzu sânge stacojiu.

Roland avu senzaţia că ceva ce îl ţinea strâns pe dinăuntru îşi slăbise

strânsoarea. Spuse:

- Aşa e mult mai bine.

Maud, împingându-şi pletele într-o parte, îl privi în ochi, vag

emoţionată.

- Ai dreptate. Aşa e mai bine.”

***

„Există lecturi – ale aceluiaşi text – care sunt conştiincioase şi atât, lecturi
care cartografiază şi disecă, lecturi care percep foşnetul unor sunete
neauzite, care numără, din plăcere ori pentru a instrui, micile pronume gri,
iar o vreme nu sunt conştiente nici de mere, nici de aur. Există lecturi
subiective, care înhaţă semnificaţiile personale, dacă debordează de iubire,
scârbă sau frică, scanează textul în căutarea iubirii, scârbei, fricii. Există –
credeţi-mă – şi lecturi impersonale, în care ochiul minţii distinge mişcarea de
înaintare a versurilor, iar urechea minţii le aude melodia.

Din când în când există lecturi care ne fac firele de păr de la ceafă –
inexistenta blăniţă – să se ridice şi să tremure, când fiecare cuvânt arde şi
străluceşte orbitor, clar, infinit, exact, ca pietrele de foc sau acele stelelor din
cerul nopţii, lecturi în care siguranţa că vom cunoaşte textul în altă lumină,
mai temeinic, mai satisfăcător, o ia înaintea oricărei capacităţi de a spune ce
anume ştim şi cum am aflat. La aceste lecturi, senzaţia că textul este absolut
nou, că n-a mai fost văzut, e urmată, aproape instantaneu, de sentimentul că
textul a fost întotdeauna acolo, că noi, cititorii, ştiam că este acolo, că am ştiut
întotdeauna că este cum este, deşi acum, pentru întâia oară, ne
recunoaştem cunoaşterea, fiind deplin conştienţi de ea.”

***

„Aşa că îşi scoaseră de pe ei hainele neobişnuite, multicolorele împrumuturi

de la Cropper, şi trecură, goi, printre perdele, în profunzimile moi ale saltelei
cu puf, după ce suflaseră în lumânare. Foarte lent, cu infinite amânări blânde
şi diversiuni delicate, printr-un asalt indirect, tandru, Roland, ca să folosim o
expresie demodată, luă în posesie, în final, toată răceala ei albă, care se
încălzi de la trupul lui, aşa încât parcă hotarele se şterseră, iar la apropierea
zorilor el îi auzi, din mare depărtare, vocea limpede ţipând, neinhibată,
neruşinată, de plăcere şi triumf.

Dimineaţa, întregul univers avea un straniu miros nou. Era mirosul de după
copulare, unul verde, aroma frunzelor strivite şi a răşinii scurse pe trunchi, a
lemnului despicat, a sevei împroşcate peste tot, un miros de tartă înrudit
oarecum cu al merelor din care s-a muşcat. Era mirosul morţii şi al distrugerii
şi se simţea proaspăt, viu şi dătător de speranţă.”