Sunteți pe pagina 1din 25

Patriarhia Română Mitropolia Munteniei şi Dobrogei Arhiepiscopia Bucureştilor

2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română

Taina Cununiei în teologia patristică şi contemporană

Pr. Mihai Valentin Adrian Parohia „Sfântul Ioan Botezătorul”, Prăjani-Slănic Protoieria Vălenii de Munte

Bucureşti

2011

Taina Cununiei în teologia patristică şi contemporană

Comuniunea în căsătorie după chipul Comuniunii Treimice

Omul se descoperă pe sine ca persoană numai în stare de comuniune, iar prin Sfânta

Taină a Cununiei, şi în special prin harul transmis de aceasta, el trăieşte sentimentul întâlnirii cu Dumnezeu prin celălalt. Starea de comuniune este posibilă doar în iubire; fără aceasta, relaţia între doi oameni devine superficială, niciunul neputând pătrunde în taina celuilat şi a vedea chipul lui Dumnezeu care se sălăşluieşte în el. Porunca iubirii ne-a fost dată de Mântuitorul Hristos, raportând-o atât la Dumnezeu, cât şi la aproapele nostru: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Mc. 30-31). În prima poruncă ni se arată măsura iubirii, prin care cunoaştem faptul că Dumnezeu este iubire şi totodată precizează distanţa ontologică între Dumnezeu şi om. Prin această poruncă ne împărtăşim de Viaţa dumnezeiască păstrând diferenţa de fiinţă între creat şi necreat. „Cea de-a doua poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», nu descoperă atât gradul sau măsura iubirii, cât face să reiasă mai ales consubstanţialitatea sau de-o-fiinţimea (to homoousion) neamului omenesc, comunitatea ontologică a întregii noastre existenţe umane. Realizată în viaţă, această poruncă face ca întreaga umanitate să devină un singur Om1 . Potrivit referatului biblic al creaţiei, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu menirea de a deveni asemenea Acestuia, după har: «Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul» (Fac. 1, 26). În această calitate

a sa de chip a lui Dumnezeu, omul tinde spre asemănarea cu modelul său, cu Dumnezeu. Iar dacă

Dumnezeu Cel întreit în Persoane este iubire, atunci şi omul are sădită în el capacitatea de a se împărtăşi şi de a împărtăşi iubirea. De aceea, încă de la început Dumnezeu îl creează pe om dual

– bărbat şi femeie – pentru a împlini împreună vocaţia iubirii şi a unirii lor şi a lor împreună cu

1 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, ed. a III-a, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 191.

Dumnezeu. Prin urmare, „căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” 2 . Cartea Facerii ne arată că aducerea la existenţă a Evei din coasta lui Adam se datorează suferinţei pe care o aduce singurătatea: «Şi a zis Dumnezeu: nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el» (Fac. 2, 18). Astfel, Dumnezeu a creat-o pe Eva atât pentru a-i fi ajutor lui Adam în împlinirea datoriei dată de Creatorul lor de a stăpâni pământul, cât şi pentru a

nu trăi în singurătate. Prin completarea reciprocă, cei doi devin omul deplin: «Bărbat şi femeie i-

a făcut pe ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om, în ziua în care i-a făcut pe ei» (Fac.

5, 2). „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: «Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei» (Fac. 1, 27). «Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur», notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune: «Dumnezeu a creat coexistenţa»” 3 . Eva a fost cuprinsă în mod virtual în Adam, înainte de aducerea ei distinctă la existenţă, ceea ce reprezintă un semn al unităţii lor, fără a fi identici, întrucât deosebirea lor complementară îi face mai deplin om. Deşi fiecare îşi trăieşte în felul propriu umanitatea, ei se află totuşi într-o completare reciprocă, în comuniune de gândire şi simţire; iar această unitate diferenţiată şi complementară

reprezintă unitatea conjugală. Prin urmare, încă de la creaţie căsătoria se baza pe comuniune, avea atributele unităţii şi ale indisolubilităţii. Prin căderea în păcat, căsătoria ca legătură naturală

a fost slăbită şi desfigurată, pierzând harul legat de starea primordială. Cu toate acestea, ea n-a

fost desfiinţată în esenţă, după cum nici natura umană n-a suferit distrugere. Sfinţii Părinţi, pe baza revelaţiei Dumnezeieşti, ne învaţă că Dumnezeu nu este o singură persoană, deoarece în acest caz nu ar mai fi iubire, ci este Treime de Persoane, este o Treime-Unime nedespărţită şi neamestecată, o Treime de-o-fiinţă. În sânul Sfintei Treimi există o iubire desăvârşită care ne revelează reciprocitatea desăvârşită a întrepătrunderii celor Trei Persoane, astfel încât în Ele nu există decât o singură voinţă, energie, putere. În iubire, existenţa persoanei este transferată în fiinţa iubită şi îşi asumă viaţa persoanei iubite. Când Dumnezeu ne spune că este iubire, ne spune că este şi diversitate de Persoane, dar şi unitate deplină, unicitate.

2 Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 186-187. 3 Ibidem, p. 187.

Iubirea este cea care unifică diversitatea. Trăsătura principală a persoanei este aceea că ea nu trăieşte în sine. Tatăl, întregul Sine Şi L-a vărsat în Fiul şi în Duhul Sfânt. Spre asemănarea cu această unitate Treimică este chemat şi omul, după cum s-a rugat Mântuitorul Hristos Tatălui ceresc în Grădina Ghetsimani înainte de jertfa Sa: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una» (In. 17, 21). Totodată, i-a dăruit şi un mijloc prin care poate realiza comuniunea deplină cu celălalt după chipul comuniunii Treimice: taina cununiei. Unirea deplină între un bărbat şi o femeie se bazează pe o iubire desăvârşită, în care fiecare se dăruieşte celuilalt permanent. Acest fapt se datorează conştientizării celuilalt ca persoană tainică, ce nu poate fi epuizată în fiinţa sa, şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia sa de autodăruire, iar nu ca un obiect cu posibilităţi limitate de satisfacere.

În Sfânta Taină a Căsătoriei, legătura dintre mire şi mireasă este transfigurată,

depăşind starea naturală, şi intră într-o stare harică, având scopul de a-i purta pe cei doi pe treptele desăvârşirii spre unirea cu Hristos. Astfel, sensul şi scopul final al căsătoriei constă în desăvârşirea omului, privit dual: bărbat şi femeie, unit prin Taina Cununiei, şi, de asemenea, în unirea lor cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos cinsteşte nunta prin prezenţa Sa şi o sfinţeşte prin săvârşirea celei dintâi minuni la nunta din Cana Galileii, vrând să arate că înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului începe de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Fiind chemat şi El, soseşte împreună cu ucenicii Săi, nu atât ca să Se afle la masă, cât ca să săvârşească minunea, dar şi ca să sfinţească începutul naşterii omului, cât ţine de trup. Căci trebuia ca Cel ce reînnoia (recapitula în El) firea omului şi o rechema întreagă la o treaptă mai bună, să nu le dăruiască binecuvântarea numai celor chemaţi la existenţă, ci să le dea mai înainte

harul pregătitor şi celor ce se vor naşte pe urmă, ca să le facă sfântă trecerea la existenţă. [

] S-a

spus de către Dumnezeu femeii: «În dureri vei naşte prunci» (Fac. 3, 16). Cum trebuia să scăpăm noi şi de acest blestem? Sau cum să eliberăm altfel nunta de osândă? A cinstit nunta prin prezenţa Sa, Cel ce e veselia şi bucuria tuturor, ca să elibereze naşterea de prunci de vechea

tristeţe” 4 .

De asemenea, prin venirea sa la nunta din Cana, Mântuitorul reface unitatea lui Adam, înţeles ca om deplin – bărbat şi femeie, stricată prin păcat, pentru a redeveni un singur trup şi

4 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 41, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p.157.

pentru a pregăti omenirea în vederea naşterii din nou, din apă şi din Duh (cf. In. 3, 5). În slujba Cununiei, pomenindu-se de binecuvântarea revărsată de Dumnezeu la nunta din Cana Galileii, aceasta este privită ca o unire: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia, care, cu purtarea Ta de

grijă, s-au însoţit prin unirea nunţii” 5 . Prin urmare, în conştiinţa Părinţilor Bisericii exista ideea că prin taina nunţii, între cei doi nu are loc o simplă însoţire sau alăturare, ci ei sunt uniţi prin harul lui Dumnezeu şi prin iubire, trupeşte şi sufleteşte, redobândind starea originară de om deplin, adică având un singur trup, aşa cum a fost gândit de Mintea dumnezeiască în momentul creării şi cum a fost înţeles de Adam: «Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup» (Fac. 2, 23-24). Aceeaşi învăţătură este reluată şi întărită de Mântuitorul Hristos în convorbirea Sa cu fariseii, evidenţiind indestructibilitatea tainei căsătoriei datorată binecuvântării dumnezeieşti şi a unirii dintre bărbat şi femeie într-un trup în Dumezeu: «N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Mt. 19, 4-6). Comentând aceste versete, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă despre unitatea, fără contopire, dintre cei doi soţi, arătând că aceasta este şi porunca lui Dumnezeu: „Domnul întăreşte spusele Sale nu numai pe crearea

«Cel Care i-a făcut dintru început, bărbat şi femeie i-

a făcut», adică au fost făcuţi dintr-o singură rădăcină şi au ajuns un singur trup. «Şi vor fi cei doi

Dumnezeu dintru început i-a făcut bărbat şi femeie; şi legea aceasta este

omului, ci şi pe porunca lui Dumnezeu. [

]

un singur trup». [

]

foarte chibzuită, că n-o aduce numai pe femeie alături de bărbat, ci-i porunceşte să lase pe tatăl şi pe mama ei; şi nici nu legiuieşte ca bărbatul să vină la femeia sa, ci să se lipească de ea; iar prin acest cuvânt arată că unirea este de nedesfăcut. Apoi nu se mărgineşte numai la atâta, ci cere ca unirea lor să fie mai strânsă, că spune: «Vor fi cei doi un trup»” 6 . Unirea celor doi în căsnicie este un proces adânc ce implică întreaga fiinţă, dar suportul esenţial este cel duhovnicesc, cel sufletesc. Aceeaşi idee este exprimată liturgic în prima rugăciune din Taina Cununiei:

„Dumnezeule cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai

5 Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 101-102. 6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad., introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 717.

prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: «Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi stăpâniţi pământul»; şi pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire; căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă” 7 . Apoi Domnul Hristos afirmă necesitatea revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei primordială, prin răspunsul pe care îl acordă fariseilor: «Fiindcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi femeile voastre, dar l-a început n-a fost aşa. Ci Eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, nu pentru desfrânare, şi se va însura cu alta, preacurveşte, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurveşte» (Mt. 19, 8-9). Prin acest răspuns, Domnul nostru Iisus Hristos accentuează legătura indestructibilă în cadrul tainei nunţii. Având în vedere că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie, cei doi, prin căsătorie, se completează reciproc în mod atât de total, încât alcătuiesc o unitate. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două existenţe umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual.

Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o

iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de

a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el” 8 . Putem vorbi de o chenoză în cadrul familiei, prin care unul se dăruieşte total celuilalt într-o relaţie de dragoste şi comuniune. Aceasta este posibilă în starea de jertfă izvorâtă din iubire care îi leagă pe membrii familiei tot mai mult, fiecare devenind transparent pentru celălalt, putându-se astfel împărtăşi şi trăi din şi în taina celuilat. Actul chenotic în mod desăvârşit se

regăseşte în relaţia intratrinitară, spre a cărei asemănare tind şi cei doi soţi. „Absoluta desăvârşire a iubirii în sânul Treimii ne revelează reciprocitatea desăvârşită a întrepătrunderii celor Trei Persoane, până acolo încât în Ea nu mai este decât o singură voinţă, energie şi putere. În modelul trinitar Persoanele trăiesc Unele în Altele prin iubire: Tatăl Îl iubeşte pe Fiul (In. 3, 35). El trăieşte în Fiul şi Duhul Sfânt. Fiul «rămâne în iubirea Tatălui» (In. 15, 10) şi în

trăieşte în El [Tatăl] şi rămâne în Fiul9 . Tatăl se goleşte în

iubirea chenotică în naşterea veşnică a Fiului şi Îi dă Acestuia tot ce are în El Însuşi, toată

Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt [

] [

]

7 Molitfelnic, p. 89.

8 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică

9 Ieromonah Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 91.

, pp. 192-193.

deplinătatea Fiinţei Sale veşnice. Fiul este egal cu Tatăl întrucât primeşte de la El deplinătatea absolută a Fiinţei veşnice. Se cere totodată smerenie şi transparenţă din partea Persoanei pentru a-L primi în Sine pe un altul, ceea ce face ca Unitatea Sfintei Treimi să fie completă şi absolută, având în acelaşi timp un caracter dinamic. Prin urmare, „suntem învăţaţi în Biserică să trăim naşterea Fiului în Sfânta Treime, ca pe o chenoză a Tatălui, care se dăruieşte pe Sine întreg, în toată plinătatea Fiinţei Sale fără de început, Fiului. Şi astfel Fiul este de o fiinţă cu Tatăl într-o absolută plinătate a Fiinţei Divine. Apoi noi vedem o mişcare inversă: în aceeaşi plinătate desăvârşită a iubirii, Fiul se deşartă pe sine în dragoste predându-se pe Sine Tatălui atât în Dumnezeirea cât şi în umanitatea Sa” 10 . În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intratrinitară-dumnezeiască, în care unul se jertfeşte celuilalt, deşertându-se pe sine în iubire. Aceasta este urmare a harului dumnezeiesc care îi pecetluieşte cu chipul lui Dumnezeu. „Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi». Iar Teofil de Antiohia zice: «Deci a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii dumnezeieşti»” 11 . Unitatea dintre cei doi soţi se întemeiază pe taina unităţii dintre om şi Dumnezeu, comuniune cu rădăcini adânci, care ajung până la cea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de cădere, şi care a fost restabilită deplin prin întruparea Mântuitorului Hristos, noul Adam. Astfel, prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc primit la Taina Cununiei, bărbatul şi femeia adâncesc legătura lor cu Hristos şi redescoperă unitatea ontologică a cuplului dinainte de păcatul strămoşesc. Această unitate nu poate fi refăcută decât în Dumnezeu, întrucât unitatea oamenilor este dată în unitatea treimică şi ca chip (icoană) şi ca asemănare (potenţialitae, devenire). „După învăţătura ortodoxă, căsătoria e o Taină care cere o conştientizare esenţială: nu bărbatul şi femeia sunt cei care se unesc înaintea lui Dumnezeu. Nici bărbatul şi nici femeia nu au în sine, în firea lor, capacitatea de a fi unime: deci nu-şi pot oferi unul altuia ceva ce nu au. Dumnezeu este Acela Care îi uneşte prin Taina Cununiei; Dumnezeu, ca unitate în esenţă a bărbatului şi a femeii. Dumnezeu e chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-o vor oferi de acum unul altuia şi prin care, de aici înainte, vor comunica între ei. «Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» - e cuvântul absolut al Fiului Omului, care aşază semnificaţia reală a unităţii

10 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii P.S. Irineu Slătineanu, Arhiereu Vicar, Ed. Adonai, Izvoarele Spiritualităţii Ortodoxe, Bucureşti, 1995, p.

81.

11 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia dogmatică

, p. 196.

conjugale12 . Prin urmare, unitatea firii umane pierdută prin călcarea poruncii divine nu poate fi refăcută decât în Dumnezeu, Care S-a unit cu firea umană prin întrupare, realizând astfel unimea Dumnezeu-Om, Iisus Hristos. Această unitate a omului este o reflectare a unităţii divine; Dumnezeu este Unul, în Sine şi în taina esenţei Sale, El desăvârşeşte propria unitate. Unirea în căsătorie se întemeiază pe întruparea Logosului Dumnezeiesc. „Bărbatul şi femeia regăsec în Hristos, Care este «începutul şi sfârşitul» (Apoc. 22, 13), unirea lor perfectă; bărbatul, asemănător cu Adam, şi femeia, ca şi consecinţă a somnului supranatural al acestuia.

Bărbatul şi femeia se unesc într-un «singur gând» şi-ntr-un «singur trup», pentru că se unesc

în Hristos; în Hristos se reface, pe de o parte, unitatea între trup şi suflet în interiorul persoanei şi unitatea dintre persoane, şi pe de altă parte, unitatea persoanelor cu Dumnezeu” 13 . În slujba nunţii, preotul îi cere lui Dumnezeu: „Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup” 14 . Unirea bărbatului cu femeia în Taina Cununiei nu este una formală sau la nivel exterior, menită să rămână la o unire trupească, ci este o unire profundă, ontologică, ce-i readuce la integritatea lor primordială de trup şi suflet în armonie. Doar prin iubire şi prin depăşirea egoismului propriu, omul redevine deplin; dar iubirea trebuie să se înalţe din sfera trupului, pentru a se putea ridica la vocaţia familială, în care scopul final este desăvârşirea în iubirea lui Dumnezeu a celor doi soţi împreună cu pruncii. Creştinismul socoteşte că unirea trupească dintre bărbat şi femeie devine un mijloc de unire sufletească completă sau o adânceşte pe aceasta. Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază relaţia dintre unirea trupească şi sufletească astfel: „Căsătoria este nu un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce rămâne mai departe păcătoasă, ci un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l şi pe celălalt în acest scop, aşa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om bărbat şi femeie, spre o completare reciprocă. În acest sens, Biserica concepe legătura soţilor ca o legătură completă, trupească şi sufletească. În căsătoria adevărată ei progresează în unirea sufletească, pentru că de fapt numai în aceasta se poate progresa” 15 .

] [

12 Michel Philippe Laroche, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, trad. rom. Constantin jinga, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, p. 39.

13 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţă întru Împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, pp. 193-194.

14 Molitfelnic, p. 94.

15 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică

, p. 199.

Unirea a două persoane «într-un gând» şi «într-un trup» este posibilă printr-o renunţare la sine în numele lui Dumnezeu şi printr-o regăsire a amândurora în gândul şi în Trupul lui Hristos, prin dobândirea Minţii lui Hristos, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (cf. I Cor. 2, 16). Această unire şi devenire a celor doi în Trupul lui Hristos se realizează prin legătura strânsă dintre Taina Nunţii şi Taina Euharistiei din cadrul Sfintei Liturghii. Mai înainte de a avea loc unirea bărbatului cu femeia prin taina nunţii, cei doi sunt chemaţi să trăiască unirea lor spirituală prin împărtăşirea din acelaşi potir care a fost adus de Însuşi Domnul Hristos înainte de ieşirea Sa la jertfa de răscumpărare. În acest sens, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune:

„Sfânta Împărtăşanie este desăvârşirea şi pecetea tuturor dumnezeieştilor Taine. Şi bine face biserica când pregăteşte Dumnezeieştile Daruri pentru curăţirea şi binecuvântarea mirilor; căci Hristos Însuşi, Cel Ce ne-a dat aceste Daruri şi Cel ce este aceste Daruri, a venit la nuntă pentru a-i aduce unire şi bună-înţelegere; astfel, cei care se căsătoresc trebuie să fie vrednici de Sfânta Împărtăşire; ei trebuie să fie uniţi înaintea lui Dumnezeu, în biserică, adică în casa lui Dumnezeu, căci sunt fii ai lui Dumnezeu” 16 . Din păcate, tot mai puţini tineri respectă această tradiţie a Bisericii, ducând la o înţelegere greşită a Tainei Cununiei şi la o dezorientare a lor în ceea ce priveşte vocaţia familiei. Înaintarea soţilor spre o unire sufletească tot mai adâncă se bazează şi pe naşterea şi creşterea de prunci. Copiii, fie că sunt biologici sau duhovniceşti, sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi printr-o responsabilizare comună. Familia creştină devine o icoană a iubirii Sfintei Treimi pe pământ. „Astfel, Tatăl şi Fiul îşi asociază şi răsfrâng iubirea asupra Duhului Sfânt, Tatăl şi Duhul Sfânt asupra fiului, Fiul şi Duhul Sfânt asupra Tatălui. Aşa trebuie să fie şi în familie: tatăl şi mama să-şi îndrepte toată iubirea asupra copilului (copiilor), tatăl şi copilul (copiii) asupra mamei; mama şi copilul (copiii) asupra tatălui” 17 . Fără existenţa celei de-a treia persoane, unitatea în doi devine egoistă şi se închide în sine, neputându-se deschide spre celălalt.

Civilizaţia contemporană este dominată de individualism manifestat în acte pătimaşe. Se pune accentul îndeosebi pe originalitate, pe individualitate. O adunare de indivizi ce formează societatea de astăzi este specifică stării căzute, cu tragismul ei fără ieşire. Există o dezbinare a

16 apud John Meyendorff, Căsătoria perspectiva ortodoxă, trad. Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2007, p. 125. 17 Preot prof. dr. Vasile Gordon, Principii de viaţă în familia creştină, în Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p. 117.

lumii în multe părticele; omul individual este numit atom. Atomizarea lumii, dezbinarea ei, are loc şi în cadrul unirii dintre bărbat şi femeie în Sfânta Taină a Căsătoriei, despre care Domnul a spus: «Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» (Mt. 19, 6). Această stare ne înstrăinează de Dumnezeu, deoarece chipul lui Dumnezeu din om se întunecă. Cei doi soţi nu se mai străduiesc să progreseze în drumul lor spre asemănarea cu Dumnezeu, în a deveni o unitate de gândire şi simţire, ci se privesc unul pe celălalt ca simple obiecte de satisfacere a poftei trupeşti. Astfel, are loc o scindare a omului văzut ca bărbat şi femeie, nu se mai poate sesiza taina celuilalt, ducând la ruptura dintre cei doi. Iubirea devine una carnală, ceea ce nu poate conduce spre o comuniune dintre soţi după chipul comuniunii Treimice. În această stare, omul nu se mai descoperă pe sine ca persoană capabilă de iubire, ci se închide în sine, în propriul egoism, stare contrară a aceleia la care suntem chemaţi de Dumnezeu. Cei doi soţi trebuie să conştientizeze faptul că unirea lor se săvârşeşte în Hristos, iar fidelitatea comună faţă de Dumnezeu îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Prin unirea într-un singur trup, căsătoria devine Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar familia devine biserică, al cărui cap este Fiul lui Dumnezeu. Putem spune că nunta a fost creată după modelul iubirii intratrinitare, având ca exemplu de împlinire şi desăvârşire nunta dintre Hristos şi Biserică.

Unirea dintre Hristos şi Biserică – icoană a nunţii Taina iubirii dintre oameni izvorăşte din taina iubirii lui Dumnezeu pentru om, Care coboară spre zidirea Sa şi o înalţă la asemănarea cu El. Iubirea lui Dumnezeu explică facerea omului, precum şi întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru a aduce de la moarte la viaţă pe omul căzut din pricina neascultării. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Omul care a întregit firea omenească, ducând călătoria omului nu numai de la zămislire şi până la moarte, ci şi dincolo de aceasta. Astfel, „mântuirea noastră nu este numai reîntregirea omului celui vechi, ci este şi călătoria până la şederea de-a dreapta Tatălui” 18 . Mântuitorul, Cel Care a biruit moartea cu moartea şi a reînnoit totul în Sine, reînnoieşte şi căsătoria ca unire dintre bărbat şi femeie în Moartea şi în Învierea Sa. „Un creştin este chemat – încă din această lume – să trăiască viaţa cea nouă, să devină cetăţean al Împărăţiei; şi poate face

18 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Renaşterea, Alba-Iulia, 2002, p. 32.

aceasta în cadrul căsătoriei. Însă căsătoria încetează să mai fie o simplă satisfacere a unor trebuinţe naturale temporare, sau un mijloc de asigurare a unei supravieţuiri iluzorii prin intermediul posterităţii. Este o unire unică a două fiinţe îndrăgostite, a două fiinţe care pot

transcende propria lor umanitate şi, astfel, pot fi unite nu numai una cu cealaltă, ci şi în Hristos.

Căsătoria creştină nu este doar o unire sexuală pământească, ci o legătură eternă care va

continua atunci când trupurile noastre vor fi duhovniceşti şi când Hristos va fi totul în toate” 19 . Doar în Hristos şi în Biserică, nunta devine taină, iar familia se sfinţeşte şi devine o biserică în care fiii se vor naşte nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, ca fii ai Împărăţiei dumnezeieşti. Noţiunea de taină semnifică o decizie a sfatului dumnezeiesc ascunsă, care se manifestă în timp ca sub un văl. Sfântul Apostol Pavel priveşte căsătoria ca o taină mare (Ef. 5, 32), punând aceste cuvinte în legătură cu textul de la Facere 2, 24: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Acest ultim verset ascunde marea taină a unităţii de viaţă, într-un singur trup, între Hristos şi Biserica Sa, după cum arată Sfântul Apostol Pavel: «Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică» (Ef. 5, 32). Apostolul, în Epistola sa către Efeseni (cap. 5) evidenţiază iubirea lui Hristos faţă de Biserică punând-o în relaţie de asemănare cu dragostea dintre bărbat şi femeie în taina căsătoriei. Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa mântuitoare pe lemnul crucii a înfrumuseţat Biserica, pentru a fi demnă de a se numi Mireasa lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu, care sfinţeşte şi desăvârşeşte, şi le întăreşte pe cele neputincioase a fost magistral ilustrată de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu Şi-a dorit

] [

pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui neprihănită, iar firea Lui, fără stricăciune. Neîncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări,

depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. [

atât de mare şi preaînalt, Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Pentru ca să o schimbe din

desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. [

Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să

] El,

]

urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit în cortul ei. A aflat-o ameţită ca de băutură. Şi cum a venit? Fără să-şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva, văzându-L, să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de

19 J. Meyendorff, Căsătoria

, p. 15.

răni, sălbăticită, stăpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt. Apoi îi spune: «Nu te-am sădit oare în Rai?» «Da», îi răspunde. «Şi cum ai căzut de acolo?» «A venit diavolul şi m-a luat din Rai.» «Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! Iată, te voi sădi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.» «Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de

necurăţie!» a zis. «Nu te nelinişti, sunt doctor» [

afundată în necurăţenie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui! Căci aşa este cel ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile. Fiică a demonilor era deci mai înainte, fiică a pământului, nevrednică şi pentru pământ. Acum devine fiică a Împăratului. Şi asta pentru că aşa a hotărât Cel ce o iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât. Aşa a făcut Hristos. A văzut o

urâciune, S-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă. [

a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfă de curăţie, îi iartă totul. Ca un mire păstrează

frumuseţea ei şi ca un soţ bun Se îngrijeşte să nu îi lipsească nimic. O, Mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumuseţe!” 20 . Sfântul Apostol Pavel, şi apoi Sfântul Ioan Gură de Aur, scot în evidenţă marea iubire a

lui Dumnezeu care prin moarte face din Biserică o Mireasă fără «pată sau zbârcitură,

sfântă şi fără de prihană», iar prin «baia apei» (Efes. 5, 25-27) văzută ca afundare în moartea lui

Hristos, fiecare om intră în Biserică şi devine, în consecinţă, Mireasa lui Hristos. Noul Testament ne înfăţişează icoana nunţii dintre Hristos – Mirele şi Biserica – Mireasa Lui, oferind un orizont nebănuit imaginii originare a coastei lui Adam din care a fost creată Eva. Adam cel nou – Mirele Hristos, după chipul căruia a fost plăsmuit Adam cel vechi, naşte din coasta Sa o nouă Eva – Biserica. Dacă Adam a rămas om pământesc, având numai ca potenţialitate îndumnezeirea sa, şi din coasta lui a ieşit o femeie pământească, Eva, deşi ea are menirea de a naşte o nouă viaţă. Doar din coasta cea împunsă cu suliţa a lui Adam cel nou, Omul desăvârşit, şi în acelaşi timp, Dumnezeu desăvârşit, se naşte noua Eva – Biserica, pe care o ridică la rangul de Mireasă a Sa şi pe care o hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său, devenind un singur trup cu ea. Acest lucru este înfăţişat de Sfântul Ioan Gură de Aur astfel: „După cum Eva – zice Pavel – a fost din coasta lui Adam, aşa şi noi suntem din coasta lui Hristos, căci aceasta înseamnă «din trupul lui şi din oasele

] Ca mire

]

A venit să o ia pe desfrânată aşa cum era,

ci

20 Sfântul Ioan Gură de Aur, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52, 404A-411B, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman.

lui» (cf. Efes. 5, 30). [

Când Hristos a fost pus pe cruce şi pironit şi apoi a murit, «apropiindu-se unul dintre ostaşi a împuns coasta Lui şi a ieşit sânge şi apă» (In 19, 34). Din acel sânge şi apă a luat fiinţă toată

Noi suntem născuţi prin apa botezului şi suntem hrăniţi prin sânge. Vezi cum

suntem din carnea Lui şi din oasele Lui, născuţi şi hrăniţi din sângele Aceluia şi din apă? Şi după cum, în timp ce Adam dormea, a plămădit-o pe femeie, aşa în timp ce Hristos era mort, a plăsmuit Biserica din coasta Lui” 21 . Unirea spirituală dintre Hristos şi Biserică devine chip al căsătoriei, dar şi aceasta din urmă devine un mijloc prin care se revelează legământul dintre Dumnezeu şi oameni în Hristos. Biserica este Trupul lui Hristos, Căruia El îi poartă de grijă, şi drept urmare, asemenea Domnului nostru Care a iubit Biserica şi S-a jertfit pentru ea, şi «bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile lor ca pe înseşi trupurile lor» (Efes. 5, 28), iar pe femei le îndeamnă «să se supună bărbaţilor lor ca Domnului». Prin urmare, raportul dintre bărbat şi femeie în căsătorie se întemeiază pe iubire care face posibilă înţelegerea deplină a locului şi a rolului fiecăruia dintre cei doi în unitatea familiei. „Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi soţie (Gal. 3, 28). În cadrul acestei egalităţi, însă, fiecare dintre ei are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu drepturile şi responsabilităţile celuilalt: dreptul la iubire din partea celuilalt (I Cor. 7, 3; Efes. 5, 25, 28, 33), dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (I Cor. 7, 4), dreptul soţului de a purta de grijă soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se pentru ea după măsura jertfei lui Hristos pentru Biserică (Efes. 5, 25-28), responsabilitatea soţiei de a se supune soţului ei aşa cum Biserica se supune lui Hristos (Efes 5, 24; Col. 3, 18). Înţelese prin prisma iubirii jertfelnice şi responsabile, atât stăpânirea bărbatului, cât şi supunerea femeii devin pentru amândoi îndatoriri, care, răsfrânte asupra celuilalt, se convertesc în daruri făcute aceluia” 22 . Întâietatea bărbatului în familie nu presupune o supremaţie despotică, ci este o întâietate a iubirii jertfelnice. El este cap al familiei, precum şi Hristos este Cap al Bisericii pe care a iubit-o până la moartea pe cruce. Dragostea lui Hristos pentru Biserică este măsura dragostei pe care trebuie să o manifeste bărbatul pentru femeie. După cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu S-a despărţit de Biserică, ci mai mult au devenit un trup, deşi aceasta se afla în întunericul păcatului şi era lipsită de frumuseţe, aşa şi bărbatul trebuie să se lupte ca împreună cu femeia sa să

Biserica. [

]

Că Biserica s-a plămădit din coasta lui Hristos [

]

ne arată Scriptura.

]

21 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale.Omilii la căsătorie, trad. din lb. greacă veche Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2006, p. 56. 22 Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, 2002, pp. 28-29.

sporească în unirea lor sufletească, cu toate că uneori diferenţele de personalitate, de gândire par să-i distanţeze. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Şi spune-mi, cât a iubit-o Hristos (pe Biserică)? Încât S-a dat pe Sine pentru ea. Aşadar, chiar dacă trebuie să murim pentru soţie, să nu ne dăm la o parte. Căci dacă Stăpânul tău aşa a iubit pe roabă, că S-a dat pe Sine pentru ea, cu atât mai mult trebuie să o iubeşti pe cea împreună roabă cu tine. Dar să luăm aminte că nu

frumuseţea Miresei L-a atras pe Mire şi nici virtutea sufletului. [

fumigaţii şi curăţiri cu apă şi sânge şi cu mii de alte pete de acest fel din jertfele aduse idolilor. Dar chiar şi aşa nu S-a scârbit de lipsa ei de frumuseţe, ci a schimbat urâciunea, a plăsmuit-o din nou, i-a dat altă vieţuire, i-a iertat păcatele. Acestuia urmează-i şi tu! Şi chiar dacă consoarta greşeşte cu mii de păcate faţă de tine, iartă-i-le toate şi fii îngăduitor. Chiar dacă îţi iei una cu rele obiceiuri, domoleşte-o cu îngăduinţă şi blândeţe, după cum şi Hristos, Biserica” 23 . Observăm că Biserica Îi era potrivnică Mântuitorului Hristos, dar El a supus-o prin dragoste jertfelnică, iar nu prin ameninţări sau inspirând teamă. La aceasta este chemat şi bărbatul, ca prin dragoste şi prin purtare de grijă să stârnească în sufletul femeii un sentiment de supunere înţeles ca iubire, ca libertate, iar nu ca robie, întrucât femeia prin căsătorie devine un singur trup cu bărbatul său, iar în acest tip de relaţie nu poate exista un raport de stăpân-slugă. Sfântul Apostol Pavel le îndeamnă pe femei «să se supună bărbaţilor lor ca Domnului [ ] precum Biserica se supune lui Hristos» (Efes. 22, 24). Astfel, femeia se supune faţă de bărbat având conştiinţa că slujeşte Domnului şi împlineşte poruncile Lui. „Supunerea nu este faţă de bărbat, ci faţă de Domnul, care a rânduit o asemenea ordine. Prin bărbat, femeia se supune Domnului, nu bărbatului” 24 . Teama îşi are izvorul în iubire; şi după cum Biserica din iubire faţă de Cel Ce a curăţat-o de păcat şi a izbăvit-o de moarte se teme de El, aşa şi femeia, purtând în suflet dragoste faţă de cel ce îi poartă de grijă, îşi arată supunerea, ceea ce dă naştere unei atmosfere de pace în care atât cei doi, cât şi pruncii lor pot spori duhovniceşte, bucurându-se de linişte. Supunerea femeii faţă de bărbatul ei se datorează căderii în păcatul neascultării. Acest fapt este explicat de Sfântul Ioan Gură de Aur astfel: „În cazul nostru [al oamenilor] în chip firesc femeia se supune bărbatului. Şi asta pentru că egalitatea ar produce luptă. Şi nu numai

pentru aceasta, ci şi pentru înşelarea care s-a aflat la început. De aceea când a fost adusă la fiinţă

ci i-a zis că os din oasele lui şi carne din carnea

lui era (cf. Fac. 2, 23). Dar la început nu i-a pomenit nicidecum de supunere. Dar când s-a folosit

Căci era mânjită cu jertfe şi

]

[femeia], nu a fost supusă îndată bărbatului [

]

23 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale 24 Ibidem, p. 105, nota 196.

, pp.51-52.

rău de stăpânie şi cea care fusese ajutor a fost aflată uneltitoare şi pe toate le-a pierdut, atunci pe dreptate a auzit: «Către bărbatul tău întoarcerea ta» (Fac. 3, 16). Fiindcă era firesc ca acest păcat să războiască neamul nostru (căci nu ar fi folosit cu nimic spre pace ceea ce năştea din el, odată ce s-a întâmplat aceasta, ci acest lucru l-ar fi făcut şi mai aspru pe bărbat, încât nu şi-ar fi cruţat nici mădularul său, care era femeia ieşită din el). Cunoscând Dumnezeu răutatea diavolului, a zidit peste femeie acest cuvânt şi a nimicit prin această hotărâre vrăjmăşia care urma să iasă din uneltirea diavolului şi a surpat ca pe un zid despărţitor reaua pomenire a păcatului” 25 . Sentimentele de dragoste jertfelnică şi de supunere plină de aceeaşi iubire sunt o consecinţă a unităţii într-un singur trup, în care bărbatul este capul, iar femeia corpul. Aceeaşi imagine se regăseşte în relaţia Hristos (Capul) - Biserică (trupul Său). Sfântul Apostol Pavel spune: «Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica» (Efes. 5, 28-29). Explicând aceste versete, Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „câtă dragoste are cineva pentru sine, atâta voieşte Dumnezeu să avem şi noi către femeie. Nu numai că suntem părtaşi unei singure firi, ci avem o pricină şi mai mare decât aceasta să ne iubim femeia: fiindcă nu mai sunt două trupuri, ci unul singur: bărbatul cap şi femeia trup”, iar despre femeie arată că „cea care iubeşte se teme ca de capul ei şi îl iubeşte ca pe un mădular al ei, că şi capul este mădular al trupului întreg” 26 . Prin urmare, conlucrarea şi unirea dintre femeie şi bărbat ar trebui să fie tot atât de tare şi armonioasă ca aceea dintre cap şi trup. „Trupul îi dă capului spre slujire mâinile şi picioarele şi toate celelalte mădulare, iar capul, la rându-i, trebuie să se îngrijească de trup şi să aibă toată simţirea caldă pentru el” 27 . Sfânta Scriptură ne arată că bărbatul şi femeia, lăsându-şi părinţii, se însoţesc unul cu celălalt prin harul dumnezeiesc. Tot astfel şi Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuşi, S-a coborât la Mireasa Sa şi S-a făcut un singur Duh cu ea, întrucât «cel ce se lipeşte de Domnul un singur duh cu El este» (I Cor. 6, 17). Sfântul Ioan Hrisostom ilustrează această pogorâre a Logosului către Mireasa Lui, ca urmare a unei iubiri desăvârşite, asociindu-o cu imaginea mirelui care părăseşte casa părintească din iubire pentru femeia sa: „După cum mirele lăsându-şi tatăl se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci Însuşi a venit la noi. Iar când auzi că «a lăsat», să nu socoteşti că a schimbat locul, ci că

25 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2008, pp. 42-43.

26 Idem, Cateheze maritale

27 Ibidem, p. 116.

, pp. 114, 116.

S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl” 28 . Aceasta îi dă caracterul de mare taină despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Iar această taină a iubirii chenotice a lui Dumnezeu faţă de poporul credincios devenit Biserica – Mireasă se răsfrânge şi asupra căsătoriei. Asemănarea relaţiei soţ-soţie cu cea dintre Hristos şi Biserică are menirea de a evidenţia harul unirii în căsătorie. „Dar soţii creştini nu sunt doar într-un raport de asemănare cu relaţia Hristos-Biserică, ci ei sunt incorporaţi acestei realităţi tainice fiind mădulare ale Bisericii al cărei cap este Hristos” 29 . Părinţii Bisericii consideră familia creştină ca o biserică, ce are menirea de a da naştere de fii nu doar trupeşti, ci şi duhovniceşti, prin care continuă sfinţirea lumii. Prin naştere, familia devine o „mică Biserică”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. Aşa cum Biserica se dezvoltă continuu şi se întăreşte prin cuprinderea în trupul ei a noi credincioşi curăţiţi prin baia botezului, tot astfel, prin zămislirea de copii se întăreşte familia şi se amplifică iubirea dintre soţi. „Sfântul Clement al Alexandriei numeşte căsătoria «casa lui Dumnezeu», aplicându-i cuvântul Mântuitorului despre prezenţa Sa: «acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt. 18, 20). ori, după Sfântul Ignatie din Antiohia: «unde este Hristos este şi Biserica Sa», ceea ce face să se vadă limpede natura eclesială a comunităţii conjugale” 30 . Dimensiunea eclesiologică a Nunţii se desprinde şi din faptul că, devenind biserică, familia este taina în care se împlinesc toate celelalte taine. Ea se converteşte în mamă sau, putem spune, într-o Evă, ce dă naştere fiilor Împărăţiei cereşti. Dar, familia nu poate deveni biserică fiind despărţită de Biserică şi de Capul ei, Mântuitorul Hristos. De aceea, Taina Sfântă a Cununiei este sau ar trebui să fie strâns legată de Sfânta Liturghie şi de Sfânta Euharistie prin care cei doi, încă mai înainte de a fi o familie, se unesc cu Domnul Hristos prin împărtăţirea din Trupul şi Sângele Său şi îşi consolidează statutul lor de mădulare ale Trupului Său (Biserica) prin curăţirea de păcate. Această întrepătrundere dintre Taina Căsătoriei şi Sfânta Liturghie este inspirat ilustrată de Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„În acel locaş fericit şi atotsfânt se săvârşeşte taina înfricoşată a unirii mai presus de minte şi de raţiune, prin care Dumnezeu se face un trup şi un duh cu biserica sufletului, şi sufletul cu Dumnezeu. O, cum mă minunez de bunătatea Ta, Hristoase! Nici nu îndrăznesc să o spun eu, care nu am putere destulă nici măcar să mă minunez cu vrednicie. «Căci vor fi cei doi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu vorbesc de Hristos şi de Biserică», zice dumnezeiescul Apostol

28 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale

29 Pr. Dr. C. Mihoc, Taina Căsătoriei

30 Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei Ortodoxe, Asociaţia medicală Christiana, Bucureşti, 1994, p. 159.

, p. 59.

, p. 30.

(Efes. 5, 32). Şi iarăşi: «Cel ce se alipeşte de Domnul este un singur duh cu El» (I Cor. 6, 17)” 31 . Astfel, căsătoria în Hristos şi în Biserică înseamnă prefacerea unităţii conjugale în taină şi în unire duhovnicească, prin care cei doi miri încununaţi de Dumnezeu devin mireasă a Mirelui Ceresc.

Taina Cununiei – cale spre sfinţenie În sfânta slujbă a Tainei Nunţii, preotul cere lui Dumnezeu în numele celor doi miri atât cele necesare vieţii trupeşti, cât şi cele de folos vieţii duhovniceşti având menirea de a-i înălţa pe cei doi dincolo de o legătură trupească din care este exclusă relaţia cu Creatorul, Cel Care a sfinţit unirea lor. Astfel, într-una dintre rugăciuni, preotul se roagă astfel Părintelui Ceresc: „Şi dă robilor Tăi acestora viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul

întru legătura păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a măririi. Învredniceşte-i pe dânşii a-şi vedea pe fiii fiilor lor. Păzeşte viaţa lor fără bântuială. Şi le dă lor din roua cerului de sus şi din belşugul pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi” 32 . Întreaga slujbă a cununiei are rolul de a evidenţia caracterul de taină dumnezeiască prin care cei doi primesc binecuvântarea divină asemenea acelor personalităţi ale Vechiului Testament care au bineplăcut lui Dumnezeu şi prin care sunt uniţi într-aolaltă şi cu Dumnezeu. Au existat încă din Biserica primelor veacuri oameni care au condamnat căsătoria, considerând-o o cauză a satisfacerii plăcerilor trupeşti. Împotriva unora ca aceştia, Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că însoţirea bărbatului cu femeia în taina cununiei nu trebuie înfierată, arătând-o mai prejos decât starea feciorelnică: „Ştim prea bine că şi căsătoria a primit

ca susţinător având însăşi firea de obşte a oamenilor, care-i

îmboldeşte de la sine pe toţi în unire să ajungă spre zămislire de prunci. [

binecuvântarea dumnezeiască [

În adevăr, rânduială

aflându-i căsătoriei între rele, se înfierează pe sine însuşi cu ale ei ocări; căci dacă pomul este rău, precum spune undeva Evanghelia (cf. Matei 7, 18), şi roadele sunt rele. Dacă zicem că sămânţa mladei este căsătoria, iar al ei rod omul îi este, petele căsătoriei apar şi în om” 33 . Iar

]

]

31 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 2000, p. 17.

32 Molitfelnic, p. 90.

33 Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie, în Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie,Împotriva desfrânării şi Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre chipul fecioarelor, trad.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi laudă pe cei căsătoriţi care au dat dovadă de mari virtuţi: „Căci este posibil ca şi cei căsătoriţi să fie distinşi şi vrednici de a ne minuna de ei. Vezi, apoi, cum au fost aceia [Priscila şi Acvila] căsătoriţi şi au devenit respectaţi, şi totuşi îndeletnicirea lor era departe de a fi respectată, ei fiind «făcători de corturi». Dar virtuţile lor au acoperit toate acestea, şi i-au făcut mai strălucitori decât soarele. Şi nici ocupaţia lor, nici căsătoria nu le-a dăunat în niciun fel, ci dragostea pe care le-o cerea Hristos, pe aceasta au dovedit-o ei” 34 . Toţi oamenii merg sau ar trebui să se îndrepte spre aceeaşi ţintă, indiferent că aleg calea monahismului sau pe cea a căsătoriei, şi anume dobândirea Duhului Sfânt, starea de sfinţenie, îndumnezeirea prin har. Fiecare din aceste două căi înseamnă o luptă continuă cu patimile pentru ca cel credincios să devină sălaş al Dumnezeirii. Sfântul Teofan Zăvorâtul arată că şi prin căsătorie omul poate ajunge la desăvârşirea spirituală atât timp cât nu uită să lucreze în acest sens: „Căsnicia nu închide uşa către Împărăţia Cerurilor şi poate să nu împiedice nici desăvârşirea în duh. Problema nu stă în rânduielile vieţii dinafară, ci în aşezările sufleteşti, în simţămintele şi în năzuinţele lăuntrice” 35 . Ţelul suprem al căsătoriei este acela ca prin ajutorare reciprocă, soţul şi soţia, împreună cu pruncii lor, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin dragostea lor reciprocă sunt chemaţi a se aduce unul pe altul spre întâlnirea cu Hristos. Acest fapt se întâmplă ca urmare a unei vieţuiri conforme cu voia lui Dumnezeu, prin păstrarea neîntinată a tainei cununiei, prin naşterea de prunci şi creşterea lor în lumina credinţei drept-slăvitoare, prin nevoinţa după puterea fiecăruia a împlini virtuţile creştineşti. Pentru omul modern şi postmodern, crescut într-o lume secularizată, Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă ceva străin, rămânând în afara sferei preocupărilor lui. În acest cadru, căsătoria creştină se loveşte de realitatea practică şi empirică a umanităţii văzute. Ea încetează a mai fi sesizată ca taină, ca o experienţă vie în care omul se află în comuniune cu Dumnezeu, ci este percepută ca un obicei religios menit să valorizeze instituţia familiei. Teologul Christos Yannaras, încercând să demonteze această percepţie asupra căsătoriei, arată că ea „nu este o adăugire la viaţa religioasă a individului, ci un eveniment care eliberează viaţa de necesitatea ei naturală; ea transfigurează existenţa, făcând din aceasta un ipostas de alteritate şi de libertate personală. De aceea Taina Căsătoriei nu trebuie nicidecum considerată ca binecuvântarea

şi note Laura Pătraşcu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 40, 41-42. 34 David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 151. 35 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu- Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, p. 16.

solemnă a legăturii amoroase naturale, ca o valorizare religioasă a instituţiei obişnuite a

familiei” 36 . Prin urmare, pentru a sesiza căsătoria ca o taină sfântă prin care este depăşită sfera socială spre culmile îndumnezeirii, omul trebuie să conştientizeze caracterul ei de a fi ecclesială, euharistică şi eshatologică, refuzând a o supune coordonatelor culturii apusene dominate de o raţiune autonomă din care este exclus Dumnezeu. Nunta nu este o consecinţă a patimei trupeşti atât timp cât ea se săvârşeşte în Hristos, având conştiinţa că cei doi se află înaintea Lui, iar El le dăruieşte binecuvântare şi bucurie cerească, întărind iubirea dintre ei. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nuntă este

dacă se face după Hristos, dacă e nuntă duhovnicească [

trupească, ci întreagă duhovnicească, atunci când sufletul se uneşte cu Dumnezeu prin unire negrăită şi numai de El este cunoscut. De aceea zice: «Cel ce se lipeşte de Domnul un singur Duh cu El este» (I Cor. 6, 17). Vezi cum se sârguieşte să unească şi trupul unuia cu al celuilalt, dar şi duhul fiecăruia cu Duhul Sfânt” 37 . În primele veacuri creştine, căsătoria, de care depinde buna chivernisire a vieţii şi mântuirea proprie şi a celorlalţi membri ai familiei, avea o importanţă deosebită, fiind privită ca o unire duhovnicească ce încă mai înainte de a se împlini avea nevoie de binecuvântare episcopului, ca instrument prin care lucrează Însuşi Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă: „Trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” 38 . Astăzi, înainte de a se căsători cei doi ar trebui să aibă o anumită pregătire duhovnicească în ceea ce priveşte însoţirea bărbatului cu femeia, concretizată într-o convorbire cu un preot, sau mai mult, în mărturisirea păcatelor, pentru ca noul drum să înceapă în şi cu Dumnezeu. Creştinii nu trebuie să vieţuiască la întâmplare, ştiind că sunt creaţia lui Dumnezeu, fiinţa cea mai aleasă şi mai măreaţă, chip al icoanei Lui. În acest sens, Sfântul Policarp al Smirnei îi sfătuieşte pe tineri să-şi păstreze curăţia sufletească: „Tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăţia lor şi înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abţină de la poftele cele din lume, că «orice poftă luptă împotriva duhului» (I Ptr. 2, 11) şi că «nici desfrânaţii, nici muieraticii, nici sodomiţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (I Cor. 6, 9-10), nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se

Iar nunta nu este din patimă

].

36 Christos Yannaras, Libertatea moralei, apud Pr. Dr. V. Gavrilă, Cununia

37 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale

38 apud Pr. Dr. C. Mihoc, Taina Căsătoriei

, p. 118.

, p. 34.

, p. 333.

îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoţilor şi diaconilor ca lui Dumnezeu şi lui Hristos” 39 . Sfânta Taină a căsătoriei presupune iubirea adevărată izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, care îl transformă pe omul – individ în persoană capabilă de a fi în comuniune. În lumea contemporană, erosul este deseori confundat cu erotismul, făcând din taina nunţii o legătură a trupurilor. Biserica nu condamnă unirea trupească, ci învaţă că aceasta trebuie să conducă spre

desăvârşirea unirii sufleteşti. Unirea trupească în cadrul căsătoriei este sfinţită prin Taină şi devine nu numai cale de apropiere şi de cunoaştere a soţilor, ci trebuie să contribuie la mântuirea soţilor şi a fiilor lor. Sfântul Apostol Pavel spune: «Din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi

fiecare femeie să-şi aibă bărbatul

mai bine este să se căsătorească decât să ardă» (I Cor. 7, 2, 9). Prin aceste cuvinte, Apostolul neamurilor nu acceptă satisfacerea poftei trupeşti în afara căsătoriei, „nu numai pentru dezordinea socială pe care o provoacă, ci şi pentru netransfigurarea ei printr-o unire sufletească, produsă de iubirea spirituală din căsătorie” 40 . Atunci când declară căsătoria ca remediu împotriva

arderii, înţeleasă ca un chin al sufletului şi al trupului, Sfântul Apostol se referă şi la transcederea unirii trupeşti spre cea sufletească. Acest înţeles este cuprins şi de Sfântul Ioan Gură de Aur:

pentru a face pe om să se mulţumească

Cât despre

Dovadă sunt multele căsătorii care nu pot

avea copii. Iată de ce prima raţiune este să reglementeze viaţa sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul” 41 . Însă când naşterea de copii este evitată prin voia celor doi, legătura dintre soţi devine un prilej de satisfacere a poftei trupeşti, fiind o stare păcătoasă. Un alt Părinte al Bisericii concluzionează: „Dumnezeu a vrut să lege această relaţie cu atâta plăcere numai şi numai deoarece a unit-o cu facerea de copii – altfel am fi avut de a face cu o plăcere fără niciun principiu. Trebuie să accentuăm încă şi faptul că facerea de copii nu sfinţeşte această plăcere, deoarece atunci ar fi fost îngăduită facerea de copii şi în afara căsătoriei. Dimpotrivă, Taina Căsătoriei e aceea care sfinţeşte plăcerea pentru facerea de copii. Să nu ne scape faptul că scopul omului este să devină sfânt ca Dumnezeu, ca să poată astfel câştiga

procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut

„Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria

cu o singură femeie şi pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi

Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă

39 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, apud Bucuria nunţii

40 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică

41 apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică

, p. 199.

,p. 200.

, p. 86.

Împărăţia Cerurilor. Prin urmare scopul, şi al căsătoriei, la asta se reduce: la mântuirea soţilor şi a fiilor lor, şi nu simplu la facerea de copii, şi cu atât mai puţin la desfătarea trupească” 42 . Copiii au rolul de a ne deschide spre ceilalţi, de a-i responsabiliza pe cei doi părinţi. Pentru ca cei doi soţi să-şi împlinească vocaţia ca familie bineplăcută lui Dumnezeu, ei au datoria de a-i creşte pe pruncii lor în dragostea lui Dumnezeu, de a le insufla credinţa cea dreaptă şi de a-i ajuta să sporească pe această cale a credinţei. Părinţii Bisericii arată că acei părinţi care îi opresc pe copiii lor de a-L cunoaşte pe Dumnezeu se fac asemenea ucigaşilor, vătămându-le nu trupul, ci sufletul care are o valoare mult mai mare decât orice alt lucru pământesc. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe părinţi să se străduiască să lase moştenire copiilor virtuţi, iar nu să se ostenească pentru bunurile materiale: „Drept aceea să nu ne îngrijim să strângem bani mulţi pentru a-i lăsa moştenire copiilor, ci mai degrabă să-i învăţăm a fi înţelepţi şi să cerem de la Dumnezeu să-i binecuvânteze. Vedeţi, aceasta este cea mai mare bogăţie; această bogăţie nu poate fi măsurată, nu poate fi cheltuită, şi duce la agonisirea de şi mai mari bogăţii pe zi ce trece. În fapt, nimic nu poate întrece înţelepciunea, nimic nu este mai puternic decât înţelepciunea” 43 . La slujba Sfintei Taine a Cununiei, preotul se roagă pentru cei doi să păstreze nunta cinstită şi patul neîntinat. Aceasta se întâmplă printr-o dragoste curată şi prin păstrarea fidelităţii unuia faţă de celălalt. Astfel, se creează o atmosferă paşnică în familie în care fiecare lucrează la desăvârşirea sa spirituală, după cum arată Părintele Paisie Aghioritul: „Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească” 44 . Familia se confruntă astăzi cu o adevărată criză, fiind într-o stare confuză şi fără orizont, necunoscându-şi scopul său. Pentru a depăşi această stare, omul trebuie să înţeleagă taina cununiei în Dumnezeu, Care sfinţeşte totul şi îi dăruieşte acestuia puterea de a deveni asemenea

42 apud Pr. Dr. V. Gavrilă, Cununia

43 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXVI la Facere, apud David C. Ford, Bărbatul şi femeia p. 107.

44 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. IV – Viaţa de familie, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 44.

,

, pp. 334-335.

lui. Astfel, cel care doreşte să se căsătorească trebuie să se reîntoarcă la valorile sfinte ale credinţei care îl înalţă spre întâlnirea cu Ziditorul său faţă către Faţă într-o rugăciune neîncetată. Omul contemporan trebuie să înţeleagă familia ca „un spaţiu al rugăciunii, al iubirii şi al dăruirii de sine. În familie fiecare dintre cei doi este un preot al sacerdoţiului universal (I Petru 2, 5-9), o fiinţă care se roagă lui Dumnezeu, ce crează prin rugăciunea din familie un spaţiu al iubirii dumnezeişti. Familia este icoană a Bisericii, dar şi icoană a iubirii lui Hristos faţă de umanitate, după cum reiese din afirmaţia Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 21-23)” 45 . Numai înţeleasă astfel, familia devine un mediu care îi conduce pe cei doi la desăvârşire, la sfinţenia asemenea lui Dumnezeu.

Concluzii Căsătoria, prin binecuvântarea dumnezeiască, a fost ridicată la rangul de taină în care două suflete se unesc într-aolaltă şi în acelaşi timp cu Dumnezeu. Săvârşită în Hristos şi în Biserică, ea devine poartă către Împărăţia Cerurilor şi, totodată, icoana pământească a iubirii şi a comuniunii Sfintei Treimi. Ea este o „mică Biserică”, aşa cum o definea Sfântul Ioan Gură de Aur, prin care bărbatul şi femeia devin un trup, o simţire, un gând datorită unei dragoste pure, jertfelnică şi plină de supunere reciprocă. Din păcate, omul contemporan a pierdut sensul creştin al căsătoriei, ajungând la a o absolutiza, la a o idolatriza. Deşi are pretenţia de a se cununa în Biserică, el rămâne în afara Bisericii pentru că înlocuieşte dimensiunea ecclesială a Tainei cu un accentuat caracter privat dominat de desfătarea trupească. Astfel, Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Alexander Schmemann, învaţă: „O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa

45 IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, «Familia creştină – „Biserica de acasă”», în :

Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, p.5.

proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă nu e familie creştină. După învăţătura

autoadorarea familiei, refuzul de a vedea

căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face totul pentru

familie, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să

O căsătorie creştină se încheie între două

persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea – Dumnezeu – îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu” 46 . Prin urmare, Cununia este acea taină a unirii omului cu Dumnezeu prin harul Său, este o împreună-vieţuire, o conlucrare continuă între bărbat şi femeie pentru a deveni amândoi Mireasă neîntinată a Mirelui Ceresc. Este dragoste duhovnicească prin care fiecare devine pentru celălat o taină tot mai cunoscută şi în acelaşi timp tot mai indefinibilă. Este unitatea indisolubilă dintre bărbat şi femeie, o unitate prin iubire. Este o Taină în Hristos Care ni Se descoperă în celălalt; astfel, devine mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de îndumnezeire.

nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui. [

creştină, păcatul propriu al familiei de azi este [

]

]

Bibliografia:

Izvoare:

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.

2. ***, Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.

Lucrări Patristice:

1. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 41, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.

2. Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie, Împotriva desfrânării şi Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre chipul fecioarelor, trad. şi note Laura Pătraşcu, Ed. IBMBOR, Bucureşti,

2003.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile Oratorice, trad. diac. Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002.

46 Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică

, p. 202.

4.

Idem, Cateheze maritale.Omilii la căsătorie, trad. din lb. greacă veche Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2006.

5. Idem, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2008.

6. Idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.

7. Idem, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52, 404A-411B, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman.

8. Idem, Omilii la Matei, trad., introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994.

9. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 2000.

Lucrări şi studii:

1. ***, Bucuria nunţii binecuvântate. Cateheze pentru familia creştină, Ed. Cuvântul Vieţii

a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.

2. Aghioritul, Cuviosul Paisie, Cuvinte duhovniceşti, vol. IV – Viaţa de familie, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

3. Daniel, IPS, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, «Familia creştină – „Biserica de acasă”», în : Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi.

4. Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei Ortodoxe, Asociaţia medicală Christiana, Bucureşti, 1994.

5. Ford, David C., Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007.

6. Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia – viaţă întru Împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004.

7. Laroche, Michel Philippe, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, trad. rom. Constantin jinga, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995.

8. Meyendorff, John, Căsătoria perspectiva ortodoxă, trad. Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2007.

9. Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, 2002.

10.Noica, Ieromonah Rafail, Cultura Duhului, Ed. Renaşterea, Alba-Iulia, 2002. 11.Saharov, Ieromonah Nicholas, Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008. 12.Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.

13.Sofronie, Arhimandrit, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii P.S. Irineu Slătineanu, Arhiereu Vicar, Ed. Adonai, Izvoarele Spiritualităţii Ortodoxe, Bucureşti,

1995.

14.Idem, Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, ed. a III-a, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007. 15.Zăvorâtul, Sf. Teofan, Mântuirea în viaţa de familie, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu- Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti.